Sistemul Decizional In Managementul Financiar

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

TEMA LUCRĂRII:

“SISTEMUL DECIZIONAL ÎN MANAGEMENTUL FINANCIAR”CUPRINS

Capitolul 1.

CONȚINUTUL MENEGEMENTULUI FINANCIAR AL FIRMEI

Decizia financiară–actul fundamental al managementului financiar al întreprinderii

1.1.2. Categorii de participanți (stakeholders) implicați in fundamentarea deciziilor financiare ale intreprinderii

1.2. Implicarea investitorilor instltutionali in controlul managementului financiar

Capitolul 2.

ROLUL GUVERNARII CORPORATIVE IN ARMONIZAREA

INTERESELOR DINTRE STAKEHOLDERS

2.1. Conceptul de guvernare corporativa și utilitatea acestuia

2.2. Principiile de guvernare corporativa și aplicabilitatea acestora in Romania

2.2.1. Drepturile și tratamentul echitabil al actionarilor

2.2.2. Rolul grupurilor de interese (stakeholders)

2.2.3. Consiliul de Administrate si supravegherea conducerii

2.3. Modalitați de soluționare a conflictelor dintre acționari-manageri și actionari-creditori

2.4. Modele de guvernare corporativă

Capitolul 3.

IMPLICAREA ANALIZEI FINANCIARE IN PROCESUL DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR LA NIVEL MICROECONOMIC

3.1. Rolul analizei financiare in procesul de conducere la nivel microeconomic

3.2. Analiza poziției financiare a intreprinderii și impactul sau

3.2.1. Considerații privind necesitatea abordarii bilanțului din perspectiva financiara

3.2.2. Analiza bilanțului financiar (analiza lichiditate-exigibilitate)

SISTEMUL DECIZIONAL AL MANAGEMENTULUI FINANCIAR

REZUMAT

În condițiile economiei de piață,eficiența unei întreprinderi depinde într-o proporție covărșitoare de capacitatea managerilor de a înțelege și aplica principiile,metodele și tehnicile moderne de management.Calitatea actului de management este o condiție vitală pentru ca firmele să obțină avantaje competitive și să reziste în mecanismele concurențiale

Prin urmare,din multitudinea formelor de management,un rol fundamental a dobândit managementul financiar care,în contextul actual al Uniunii Europene,trebuie să contribuie la formarea unei noi mentalități despre afaceri și la sporirea competitivității.

În cazul managementului financiar,obiectivul său general este de a asigura eficiența constituirii și utilizării capitalului, realizând pe această cale suportul financiar pentru maximizarea valorii de piață a firmei și,implicit,creșterea averii acționarilor. Decizia financiară devine actul fundamental al managementului financiar fiind rezultatul unui proces rațional de alegere conștientă, din mai multe variante posibile a unei soluții considerate optime în planul activităților și operațiunilor financiare.Fundamentarea corectă a deciziilor financiare nu este posibilă fără o analiză financiară prealabilă,al cărei obiectiv constă în diagnosticarea stării de performanță financiară a întreprinderii la încheierea exercițiului.Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale activității financiare,în vederea fundamentării unei noi strategii manageriale de menținere și expansiune într-un mediu concurențial.De asemenea,analiza financiară face obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici și financiari-bancari pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu respectiva întreprindere.Bugetarea oricărei acțiuni a întreprinderii,atragerea de capitaluri externe,păstrarea și extinderea segmentelor de piață găsesc în analiza financiară o bază de fundamentare ca premisă esențială în efectuarea unei judecăți profesionale și adoptării de decizii financiare optime Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar între nevoile de capitaluri circulante și de trezorerie,pe de o parte,și sursele de capitaluri atrase temporar,pe de altă parte.Gestiunea financiară pe termen lung are ca obiectiv alegerea unei strategii financiare de creștere și consolidare a valorii intreprinderii. Natura acțiunilor întreprinse de managementul financiar într-un context dat se subordonează în exclusivitate obiectivelor de bază ale organizației.Pentru marile întreprinderi,acest obiectiv vizează maximizarea valorii întreprinderii iar pentru întreprinderile mici și mijlocii obiectivul substanțial este asigurarea rentabilității și autonomiei financiare.

Pornind de la aceste obiective,managementul financiar îndeplinește succint următoerele atribuții:

-evaluează eforturile financiare ale tuturor acțiunilor care urmează a fi întreprinse într-o perioadă de gestiune dată;

-asigură la momentul oportun,în structura și condițiile reclamate de necesități,capitalul,la un cost cât mai scăzut posibil;

-urmărește modul de utilizare al capitalului și gradul de influență al factorilor de decizie din celelalte centre de responsabilitate,în direcția asigurării unei utilizări eficiente a tuturor fondurilor atrase în circuitele financiare;

-asigură și menține echilibrul financiar pe termen scurt și pe termen lung în concordanță cu necesitățile întrprin

derii;

-urmărețte obținerea rezultatului financiar scontat și îl repartizează pe destinații.

Managementul financiar,în calitate de componentă de bază,de sine stătătoare a managementului general al organizației,îndeplinește două funcții esenșiale și anume:

a)planificarea și controlul activității organizașiei prin prisma criteriilor și mijloacelor specifice finanțelor;

b)fundamentarea și adoptarea de decizii financiare,legate de îndeplinirea obiectivelor propuse prin programe,cu luarea în considerare a criteriilor de eficiență financiară.

Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de acțiune favorabil,în care urmează să se stabilească conexiunile firești dintre obiectivele financiare ale firmei,valoarea de piață a acesteia,mijloacele și instrumentele folosite pentru măsurarea performanțelor sale financiare.

Tipologia deciziilor financiare la nivel microeconomic.

Pentru îndeplinirea misiunii la nivel microeconomic,managementul financiar se bazează pe un ansamblu diversificat de decizii financiare .Acestea reprezintă produsul final al procesului de conducere înfăptuit în planul acțiunilor financiare ale întreprinderii și se iau în funcție de situațiile concrete care apar în planul vieții cotidiene Varietatea situațiilor care sunt aplicate generează o multitudine de decizii financiare,iar clasificarea acestora poate fi făcută după mai multe criterii,astfel: a)după natura obiectivelor urmărite,se disting trei categorii de decizii

financiare:decizii strategice,decizii tactice,decizii operaționale

Deciziile strategice se raportează la angajarea unor obiective de mare amploare având un conținut și un rol determinant în evoluția întreprinderii

Deciziile tactice corespund realizarii operatiunilor financiare curente, sunt subordonate deciziilor strategice, reprezentand continuarea logica a acestora, pe care le vor detalia si segmenta.

Deciziile operaționale sunt cele mai numeroase. Este vorba de rezolvarea unei probleme de oprire a producfiei, ca urmare a defectarii unui utilaj sau a unor disfunctionalitati in aprovizionare, care a,generat o ruptura de stocuri.

b) dupa natura activitatilor care genereaza fluxurile financiare, deciziile financiare sunt de trei tipuri:

-decizii de investitii

-decizii de finantare

-decizii de repartizare a profitului

Decizia de investiții poate fi considerata una dintre cele mai importante decizii luate de catre managerii financiari, daca nu chiar cea mai importanta

Decizia de investitii abordeaza problematica alocarii capitalului pentru active fizice sau active financiare; locul central revine activelor imobilizate, dobandite ca rezultat al investitiilor de capital. Decizia de finantare urmareste alegerea structurii de finanțare a întreprinderii analizand pe criterii de optim costul fiecărei surse de capital. Decizia de repartizare a profitului marchează finalitatea procesului de management financiar si consta firesc in distribuirea de dividende. In afara acestor decizii financiare, in sistemul decizional se regăsesc și altele, structurate conform obiectivelor urmarite si configurației ierarhice manageriale si prezentate succint in tabelul alăturat:

Indiferent de nivelul la care se adopta, deciziile financiare necesita informatii complexe deoarece intreprinderea nu-si poate permite sa lucreze in conditii de incertitudine. Pentru a se asigura o eficienta maxima, deciziile financiare trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte

sa fie fundamentate stiinjific;

să fie adoptate de compartimentele sau persoanele care au competenta/inputernicirea
legala in acest sens;

sa fie formulate clar si concis pentru a putea fi bine receptionate;

sa fie luate și transmise in timp util. :

Deciziile financiare care formeaza continutul managementului financiar al intreprinderii pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar, dupa cum urmează:

Decizia de investitii Decizia de flnantare

In derularea operatiunilor financiare specifice unui circuit financiar intervin urmatorii participant cu rol direct sau indirect, in fundamentarea deciziilor financiare ale intreprinderii: actionarii, conducatorii, creditorii, statul.

Actionarii sunt detinatorii de titluri de proprietate asupra intreprinderii, acestea prezentându-se indeosebi sub forma de actiuni. Actionarii isi asuma un risc, remunerarea lor fiind determinata de rezultatele financiare pe care le va obtine intreprinderea .Riscul, la randul sau, poate fi de mai multe tipuri: risc de exploatare,risc financiar,risc de faliment.

Conducatorii intreprinderii. In intreprinderile mici si mijlocii (IMM) este frecventă confuzia intre persoanele care conduc si actionari , conducatorul primeste, pe de o parte, un salariu pentru functia sa de director si, pe de alta parte, o remunerare in calitate de acționar.

. Conducatorul care este si actionar primeste o remunerare superioara fata de cea pe care ar primi-o ca salariat neactionar sau beneficiază de alte avantaje.

In marile intreprinderi, conducatorilor li s-a incredintat de catre actionari rolul de a conduce intreprinderea. Obiectivul lor principal este sa-si conserve functia de conducere, insa ei sunt constransi sa conduca in conformitate cu interesul actionarilor.

Conducatorii intreprinderii, ca si actionarii, trebuie sa aleaga intre interesele lor pe termen lung (maximizarea valorii, cresterea economica) si cele pe termen scurt (rentabilitatea si lichiditatea).

In raport cu ierarhizarea obiectivelor urmarite, in cadrul managementului financiar interactioneaza trei mari categorii de manageri si anume:

managerii de varf (top managerii);

managerii de la nivele medii (middle managerii);

managerii de la nivelele de baza (first line managerii).

Top managerii se afla la nivelele superioare ale organizajiei si adopta decizii care privesc obiectivele fimdamentale

Managerii de la nivelele medii au rolul intermediar in procesul de comunicare dinspre top manageri spre managerii de la nivelele de baza si reciproc In sfârșit managerii de ,,prima linie" (first line managerii) sunt persoane care conduc nemijlocit colective de lucru Al treilea grup de participanti implicati in fundamentarea deciziilor financiare ale intreprinderii este reprezentat de creditori (creantieri). Acestia care sunt de mai multe tipuri, și anume:

creditorii obligatori , bancile și diferite institutii financiare , creditori care închiriază diferite active fixe, operatiile de finantare fiind facute
sub forma locatiei sau locatiei cu optiune de cumparare (leasing}.

Creditorii primesc o dobanda stabilita contractual și iși recupereaza la scadenta capitalul imprumuta .Creantierii urmaresc obtinerea dobanzii contractuale si recuperarea capitalului . Riscurile creditorilor pot fi diverse: risc de dobanda, risc de inflatie, risc de faliment al debitorilor.

In sfarsit, statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar si influenteaza ansa interactioneaza trei mari categorii de manageri si anume:

managerii de varf (top managerii);

managerii de la nivele medii (middle managerii);

managerii de la nivelele de baza (first line managerii).

Top managerii se afla la nivelele superioare ale organizajiei si adopta decizii care privesc obiectivele fimdamentale

Managerii de la nivelele medii au rolul intermediar in procesul de comunicare dinspre top manageri spre managerii de la nivelele de baza si reciproc In sfârșit managerii de ,,prima linie" (first line managerii) sunt persoane care conduc nemijlocit colective de lucru Al treilea grup de participanti implicati in fundamentarea deciziilor financiare ale intreprinderii este reprezentat de creditori (creantieri). Acestia care sunt de mai multe tipuri, și anume:

creditorii obligatori , bancile și diferite institutii financiare , creditori care închiriază diferite active fixe, operatiile de finantare fiind facute
sub forma locatiei sau locatiei cu optiune de cumparare (leasing}.

Creditorii primesc o dobanda stabilita contractual și iși recupereaza la scadenta capitalul imprumuta .Creantierii urmaresc obtinerea dobanzii contractuale si recuperarea capitalului . Riscurile creditorilor pot fi diverse: risc de dobanda, risc de inflatie, risc de faliment al debitorilor.

In sfarsit, statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar si influenteaza ansamblul deciziilor financiare, modificand valorile variabilelor care stau la baza calculelor agentilor economici. Posibilitatile de actiune statala sunt multiple, intre care mentionam modificarea fiscalitafii si a ofertei și cererii de capital. In literatura de specialitate anglo-saxona, categoriile de participanti implicati in fundarnentarea deciziilor financiare ale intreprinderii se numesc stakeholders1 -(,,stakeholderi"). . Fiecare dintre stakeholders are propriile aspirafii si interese, care se reflectă in decizii greu de armonizat, actionarii doresc o crestere a dividendelor distribuite pentru a-si recupera cât
mai rapid investitia si pentru a obtine o rentabilitate personală cat mai ridicata, salariatii, cat si managerii urmaresc propria bunastare in activitatea pe
care o desfasoara si mai putin imbunatatirea nivelului de viata al actionarilor , furnizorii urmaresc încasarea cat mai rapida a contravalorii rnateriilor
prime sau serviciilor prestate si incasarea unui pret cât mai ridicat, in conditiile depunerii
unui efort minim, proprietarii si managerii au tendința de a-si asuma un risc ridicat comparativ
cu alti agenti, mult mai prudenti prin natura activitatii desfașurate . Implicarea investitorilor instltutionali in controlul managementului financiar

In economia de piata, mecanismele de solutionare a problemelor conducerii corporatiilor, cu aportul investitorilor institutionali sunt diverse. Din aceasta categoric fac parte: banci cu o gestiune activa (in sensul diversificarii portofoliului), societati de investitii care urmaresc imbunatatirea lichiditații, precum si companii care aleg alternativa plasamentelor in titluri financiare in locul depozitelor bancare. In afara de legi si regulamente care definesc cu precizie rolul si responsabilitatile celor numiti sa conduca afacerile societații, exista si o infrastructura adecvata care are ca scop asigurarea increderii investitorilor.

Complexitatea si eficacitatea pietelor financiare le permit investitorilor institutionali sa joace un rol important in disciplinarea managerilor, fie ca vorbim de S.U.A. sau de continentul european In tara noastra, apreciem ca avem de-a face cu o criza a investitorilor institutionali, care a aparut pe fondul lipsei de incredere determinata de marile scandaluri financiare ca S.A.F.I. sau F.N.I. In plus, piata pentru controlul corporatiilor (piata preluarilor) este aproape inexistenta, ca urmare a concentrarii structurilor de putere si lichiditatii scazute a activelor financiare.

INTRODUCERE

Decizia constituie un element esential al managementului fiind instrumentul sau specific de exprimare cel mai important. Nivelul calitativ al conducerii unei unitati se manifesta cel mai bine prin deciziile elaborate si aplicate.

In literatura de specialitate exista o multime de definitii pentru decizie. Pe baza datelor oferite de practica decizionala, a fost formulata definitia deciziei astfel:

Decizia este cursul de actiune ales pentru realizarea unuia sau mai multor obiective.

Din examinarea acestei definitii rezulta ca decizia implica in mod obligatoriu mai multe elemente:

unul sau mai multe obiective;

identificarea mai multor variante pentru atingerea obiectivelor;

alegerea sau selectarea.

Decizia este un act specific speciei umane, cu toate ca unii autori de lucrari in domeniul managementului afirma ca deciziile se manifesta si in regnul animal sau vegetal.

Pentru management, prezinta interes cu prioritate decizia manageriala care poate fi definita ca acea decizie care are urmari nemijlocite asupra deciziilor, actiunilor si comportamentelor a cel putin unei alte persoane.

Principalele elemente care deosebesc decizia manageriala de cotidiana decizie personala sunt:

Decizia manageriala, care implica intotdeauna cel putin doua persoane: managerul, cel care decide si una sau mai multe persoane, executanti sau cadre de conducere ce participa la aplicarea sau concretizarea deciziei. De aici rezulta o prima sursa de complexitate si dificultate superioara a deciziei manageriale in comparatie cu decizia personala.

Decizia manageriala are influente directe la nivelul grupului, neafectand numai starea, comportamentul, actiunile si rezultatele unui singur individ. In conceperea si realizarea deciziei este necesar sa se aiba in vedere caracteristicile privind postul, interesele, pregatirea, motivarea, potentialul membrilor grupului respectiv.

Intotdeauna decizia manageriala determina efecte directe si propagate economice, umane, tehnice, educationale, etc., cel putin la nivelul unui compartiment al firmei. Deciziile strategice au consecinte la nivelul societatii comerciale sau regiei autonome in ansamblul sau.

SISTEMUL DECIZIONAL IN MANAGEMENTUL FINANCIAR

Capitolul 1. CONȚINUTUL MENEGEMENTULUI FINANCIAR AL FIRMEI

În condițiile economiei de piață,eficiența unei întreprinderi depinde într-o proporție covărșitoare de capacitatea managerilor de a înțelege și aplica principiile,metodele și tehnicile moderne de management.Calitatea actului de management este o condiție vitală pentru ca firmrlr să obțină avantaje competitive și să reziste în mecanismele concurențiale.Afirmația anterioară este cu atât mai importantă cu cât,în ultimi ani,s-a demonstrat că factorul principal al falimentului unei întreprinderi îl reprezintă incompetența managerilor și greșelile de conducere datorate unor erori în materie decizională.Într-o analiză structurală,acest factor deține o pondere de 60% fiind urmat la mare distanță de evoluția nefavorabilă a pieței ,fenomene naturale,incendii,calamități,cutremure și alte cauze.

Având în vedere că falimentul apare ca urmare a imposibilității întreprinderii în a-și onora obligațiile de plată și este determinat de lipsa lichidității,putem susține că managementul activității financiare este cauza succesului sau eșecului întreprinzătorilor.Așadar,conducerea prin finanțe a unei întreprinderi vine în sprijinul fundamentării politicii financiare la nivel microeconomic,concretizându-se într-o multitudine de decizii financiare,cu impact asupra performanțelor financiare.În aceste condiții,întreprinderea apare ca un centru autonom de decizie care deține puterea economico-financiară.

Noțiunea de putere este fundamentală pentru înțelegerea procesului decizional,iar argumentele care pledează pentru consecvarea și sporirea acesteia sunt,prin excelență,de natură financiară.

Prin urmare,din multitudinea formelor de management,un rol fundamental a dobândit managementul financiar care,în contextul actual al Uniunii Europene,trebuie să contribuie la formarea unei noi mentalități despre afaceri și la sporirea competitivității.Astfel,la summit-ul organizat la Barcelona în primăvara anului 2002 s-a ajuns la concluzia că procesul de integrare europeană trebuie să se bazeze nu doar pe marile concerne,ci și pe întreprinderile mici și mijloci.Acestea din urmă,printr-un management financiar adecvat,au rolul de a reinstaura încrederea investitorilor și consumatorilor și implicit,de a relansa inițiativa și activitatea economică în spațiul comunitar.Așadar ,indiferent de mărimea și forma de proprietate a întreprinderii,managementul financiar își asumă în cea mai mare parte răspunderea pentru politica financiară adoptată la nivel microeconomic.care urmează a se aplica în vederea atingerii obiectivewlor urmărite de proprietari și sau administratorii resurselor financiare în contextul realizării unor obiective organizaționale,formulate printr-o strategie de firmă.

În cazul managementului financiar,obiectivul său general este de a asigura eficiența constituirii și utilizării capitalului,realizând pe această cale suportul financiar pentru maximizarea valorii de piață a firmei și,implicit,creșterea averii acționarilor.În raport cu acest obiectiv,unii autori definesc managementul financiar și într-o formă simplificată,focalizându-l numai pe conducerea eficientă a procesului de alocare corectă și profitabilă a resurselor.

O asemenea privire restrictivă asupra problematicii managementului financiar conștientizează importanța fundamentării deciziei de investiții,abordată adesea cu sintagma alocarea capitalului,dar minimizează problematica stabilirii financiare și determinării costului capitalului.

Capitalul reprezintă un factor important de producție,dar este o resursă limitată care se procură de pe piața financiară la un anumit cost.Efortul financiar care face obiectul fundamentării deciziilor de finanțare și de investiții devine implicit limita minimă a În cazul managementului financiar,obiectivul său general este de a asigura eficiența constituirii și utilizării capitalului,realizând pe această cale suportul financiar pentru maximizarea valorii de piață a firmei și,implicit,creșterea averii acționarilor.randamrntului financiar scontat cu care trebuie valorificateactivele firmei și se înscrie în preocupările managerilor financiari.

Decizia financiară devine actul fundamental al managementului financiar fiind rezultatul unui proces rațional de alegere conștientă,din mai multe variante posibile a unei soluții considerate optime în planul activităților și operațiunilor financiare.Fundamentarea corectă a deciziilor financiare nu este posibilă fără o analiză financiară prealabilă,al cărei obiectiv constă în diagnosticarea stării de performanță financiară a întreprinderii la încheierea exercițiului.Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale activității financiare,în vederea fundamentării unei noi strategii manageriale de menținere și expansiune într-un mediu concurențial.De asemenea,analiza financiară face obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici și financiari-bancari pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu respectiva întreprindere.Bugetarea oricărei acțiuni a întreprinderii,atragerea de capitaluri externe,păstrarea și extinderea segmentelor de piață găsesc în analiza financiară o bază de fundamentare ca premisă esențială în efectuarea unei judecăți profesionale și adoptării de decizii financiare optime.Analiza financiară este integrată în activitatea de conducere a întreprinderii și oferă cele mai bune soluții pentru fundamentarea deciziilor financiare.Deciziile financiare adoptate vor exercita un impact direct asupra gestiunii financiare care reprezintă ansamblul actiunilor de administrare a resurselor bănești ale întreprinderii.

Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului financiar între nevoile de capitaluri circulante și de trezorerie,pe de o parte,și sursele de capitaluri atrase temporar,pe de altă parte.Gestiunea financiară pe termen lung are ca obiectiv alegerea unei strategii financiare de creștere și consolidare a valorii întreprinderii.

Natura acțiunilor întreprinse de managementul financiar într-un context dat se subordonează în exclusivitate obiectivelor de bază ale organizației.Pentru marile întreprinderi,acest obiectiv vizează maximizarea valorii întreprinderii iar pentru întreprinderile mici și mijlocii obiectivul substanțial este asigurarea rentabilității și autonomiei financiare.

Pornind de la aceste obiective,managementul financiar îndeplinește succint următoerele atribuții:

-evaluează eforturile financiare ale tuturor acțiunilor care urmează a fi întreprinse într-o perioadă de gestiune dată;

-asigură la momentul oportun,în structura și condițiile reclamate de necesități,capitalul,la un cost cât mai scăzut posibil;

-urmărește modul de utilizare al capitalului și gradul de influență al factorilor de decizie din celelalte centre de responsabilitate,în direcția asigurării unei utilizări eficiente a tuturor fondurilor atrase în circuitele financiare;

-asigură și menține echilibrul financiar pe termen scurt și pe termen lung în concordanță cu necesitățile întrprinderii;

-urmărețte obținerea rezultatului financiar scontat și îl repartizează pe destinații.

Managementul financiar,în calitate de componentă de bază,de sine stătătoare a managementului general al organizației,îndeplinește două funcții esenșiale și anume:

a)planificarea și controlul activității organizașiei prin prisma criteriilor și mijloacelor specifice finanțelor;

b)fundamentarea și adoptarea de decizii financiare,legate de îndeplinirea obiectivelor propuse prin programe,cu luarea în considerare a criteriilor de eficiență financiară.

Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de acțiune favorabil,în care urmează să se stabilească conexiunile firești dintre obiectivele financiare ale firmei,valoarea de piață a acesteia,mijloacele și instrumentele folosite pentru măsurarea performanțelor sale financiare.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor și realizării funcțiilor specifice managementului financiar,este necesar ca întreprinderea să dețină personal calificat în posturi ce reclamă competențe decizionale.

1.1.Decizia financiară–actul fundamental al managementului financiar al întreprinderii

1.1.1.Tipologia deciziilor financiare la nivel microeconomic

Pentru îndeplinirea misiunii la nivel microeconomic,managementul financiar se bazează pe un ansamblu diversificat de decizii financiare .Acestea reprezintă produsul final al procesului de conducere înfăptuit în planul acțiunilor financiare ale întreprinderii și se iau în funcție de situațiile concrete care apar în planul vieții cotidiene.Decizia financiară necesită un efort de gândire din partea managerilor cu astfel de responsabilități ,pentru a alege cea mai bună variantă de acțiune din mai multe posibile.

Varietatea situațiilor care sunt aplicate generează o multitudine de decizii financiare,iar clasificarea acestora poate fi făcută după mai multe criterii,astfel:

a)după natura obiectivelor urmărite,se disting trei categorii de decizii financiare:decizii strategice,decizii tactice,decizii operaționale.

Deciziile strategice se raportează la angajarea unor obiective de mare amploare având un conținut și un rol determinant în evoluția întreprinderii.Ele stabilesc coordonatele majore ale strategiei financiare promovate pe termen lung,În unele opinii se consideră că de aceste decizii depinde supraviețuirea întreprinderii.Este vorba,de exemplu,de introducerea unui nou produs,de o investiție costisitoare sau de o extindere în exterior prin achiziția unei alte societăți.

Luarea unei astfel de decizii cere o analiză completă a întreprinderii și a mediului său pentru limitarea riscului de eroare.Procesul decizional este în acest caz lung și face apel la numeroase tehnici posibile după cum se observă în figura de mai jos:

O strategie reusită trebuie sa armonizeze in mod creator oportunitatile piejei cu posibilitătile societafii, etaloanele de valoare cu obligațiile. Oportunitatile pieței determina ceea ce compania ar putea produce, iar identificarea acestora necesita o evaluare meticuloasă a ocaziilor si pericolelor in afaceri. Posibilitatile societații se refera la ceea ce compania poate produce, iar cunoasterea acestora implică o analiza a punctelor tari si slabe ale firmei din punct de vedere tehnic, financiar, uman etc. Etaloanele valorice ale societatii reflecta ceea ce compania doreste sa produca din punct de vedere al valorii si aspiratiilor principalilor factori de decizie si al culturii sale. La randul lor, obligatiile societatii determina ceea ce compania ar trebui sa product din punct de vedere al responsabilitătilor non-economice, cu scopul de a raspunde asteptarilor sociale.

Deciziile tactice corespund realizarii operatiunilor financiare curente, sunt subordonate deciziilor strategice, reprezentand continuarea logica a acestora, pe care le vor detalia si segmenta. Ele sunt mai numeroase, dar mai simple prin confinut si mai precis conturate. Este vorba, de exemplu, de intocmirea bugetelor sau de politica de aprovizionare. Aceste decizii cer informatii limitate, dar care raman importante.

Deciziile operaționale sunt cele mai numeroase. Este vorba de rezolvarea unei probleme de oprire a producfiei, ca urmare a defectarii unui utilaj sau a unor disfunctionalitati in aprovizionare, care a,generat o ruptura de stocuri. Asemenea decizii solicita un numar redus de informatii, dar au o importanta deosebita, intrucat de rapiditatea cu care se adopta depind eficacitatea si productivitatea intreprinderii.

b) dupa natura activitatilor care genereaza fluxurile financiare, deciziile financiare sunt de trei tipuri:

decizii de investitii, cu influentă directs asupra structurii activelor intreprinderii,
deci asupra gradului lor de lichiditate;

decizii de finantare care determina structura pasivului si exercita modificari in
gradul de exigibilitate al pasivelor si in costul capitalului;

decizii de repartizare a profitului care influenteaza modalitatile de repartizare a
dividendelor, exercitand implicatii directe asupra investitiilor si autofinanțarii.

-Decizia de investiții poate fi considerata una dintre cele mai importante decizii luate de catre managerii financiari, daca nu chiar cea mai importanta. De corecta fundamentare a deciziei de investiții depind afirmarea in mediul de afaceri a intreprinderii si cresterea cotei sale de piata. Decizia de investitii abordeaza problematica alocarii capitalului pentru active fizice sau active financiare; locul central revine activelor imobilizate, dobandite ca rezultat al investitiilor de capital. Prin aceasta decizie, resursele banesti de care dispune intreprinderea sunt alocate eficient pentru achiziționarea, construirea, modernizarea activelor fixe si acumularea de stocuri materiale etc. in volumul și structura adecvata functionarii ei la parametri cat mai inalți. De asemenea, lichiditațile disponibile se pot plasa respectand cerințele eficienței pe piața de capital pentru achiziționarea de active financiare. Indiferent de variantele alese, decizia de investiții trebuie sa se subordoneze indeplinirii obiectivelor pe termen mediu si lung stabilite prin politica generală a intreprinderii.

Decizia de finantare urmareste alegerea structurii de finanțare a întreprinderii analizand pe criterii de optim costul fiecărei surse de capital. In cadrul său se operează asupra proporțiilor ce revin capitalului propriu, respectiv capitalului imprumutat de asemenea, trebuie luată in considerare si posibilitatea atragerii temporare a unor resurse banesti ce apartin altor persoane (fizice, juridice, stat) cu care intreprinderea intreține relatii financiare. In acest context, se optează asupra limitelor emisiunii de acțiuni, distribuirii profitului pentru autofinanțare pe de o parte, si ale celor ale indatorarii,pe de alta parte, ținând cont de diversitatea surselor de finanțare prezentate in

Figura de mai jos:

Decizia de finanțare la nivel microeconomic este influențata intr-o manieră semnificativa de modul in care funcționeaza mecanismele economice la nivel regional national si chiar mondial.

La randul sau, decizia de repartizare a profitului marchează finalitatea procesului de management financiar si consta firesc in distribuirea de dividende. Această decizie se concretizeaza, in esența, prin opfiunile intreprinderii intre reinvestirea partiala sau integrala a profltului net si/sau distribuirea acestui profit sub forma de dividende catre actionari. Decizia privind dividendele are un caracter controversat, fiind influentata de fiscalitate, nivelul ratei dobânzii, prețul acțiunilor emise etc. In plus, ea trebuie să armonizeze dorința firească a actionarilor de a câstiga bani in prezent, cu aceea de a se asigura o dezvoltare durabilă a firmei in viitor

In afara acestor decizii financiare, in sistemul decizional se regăsesc și altele, structurate conform obiectivelor urmarite si configurației ierarhice manageriale si prezentate succint in tabelul alăturat:

Indiferent de nivelul la care se adopta, deciziile financiare necesita informatii complexe deoarece intreprinderea nu-si poate permite sa lucreze in conditii de incertitudine. Pentru a se asigura o eficienta maxima, deciziile financiare trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte

sa fie fundamentate stiinjific;

să fie adoptate de compartimentele sau persoanele care au competenta/inputernicirea
legala in acest sens;

sa fie formulate clar si concis pentru a putea fi bine receptionate;

sa fie luate și transmise in timp util. :

Un rol fundamental revine calitatii comunicarii care, in conditiile economiei de piata a devenit la fel de importanta ca si informatia. Comunicarea este considerata ,,materia prima"" a deciziei și se deruleaza in primul rand intre oameni, apoi intre servicii si compartimente, precum si intre intreprindere și mediu.

1.1.2. Categorii de participanți [stakeholders) implicați in fundamentarea deciziilor financiare ale intreprinderii

Deciziile financiare care formeaza continutul managementului financiar al intreprinderii pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar, dupa cum urmează:

Decizia de investitii Decizia de flnantare

Conform,tabelului circuitul financiar rezultat prin executia intr-o maniera concertata a celor trei decizii financiare de baza ale intreprinderii (investiții, finantare, dividende) presupune derularea urmatoarelor faze:

• intr-o prima fază (1), agentii economici care dispun de lichidități acorda intreprinderilor fondurile necesare realizarii operatiunilor de investiții. Astfel, apare o confruntare intre cererea de lichiditați a intreprinderii si oferta de lichidități a detinatorilor de capitaluri, Ca urmare, intreprinderea emite titluri (active financiare) care sunt fie titluri de proprietate (actiuni), fie titluri de creanta. Piata de capital rezulta din confruntarea ofertei cu cererea de titluri financiare. Operatiunile de colectare a capitalurilor constituie Operatiuni de finantare (finantare externa);

• in faza a doua (2), conducatorii intreprinderii aloca fondurile procurate in
achizitionarea de active, decizie care genereaza fluxuri de investitii. Activele achizitionate
constau fie in active industriale sau comerciale, fie in active financiare emise de alte
intreprinderi sau institutii financiare. intreprinderea poate ulterior sa cedeze activele
achizitionate si primeste, in contrapartida, un flux de lichiditati; acesta este un flux de
dezinvestire (2b);

••• investitia in active industriale si comerciale este efectuata in vederea realizarii ulterioare de fluxuri de lichiditati (3) provenind din operatiile de exploatare (aprovizionare, productie, desfacere), care implica achizitia sau crearea de active de exploatare (stocuri, creante, clienti etc.). Aceste active sunt finanțate partial prin creditul obtinut de la furnizori. Fluxurile de lichiditati rezultate din operațiile de exploatare sunt completate de fluxurile determinate de activele financiare (titluri de participare, titluri de plasament);

• fluxurile de lichiditati din exploatare, majorate eventual cu fluxurile determinate de
activele financiare si de operatiile de dezinvestire si diminuate de prelevarile fiscale, pot
fi utilizate in trei directii:

rambursarea creditelor si piata dobanzii (4a);

piata dividendelor catre actionari (4a);

reinvestirea in intreprindere (4b).

Operatiile de remunerare (sub forma de dobanda) si de rambursare tin de categoria operatiilor de finantare, intrucat ele rezulta din deciziile de colectare de capitaluri. Operatia de reinvestire a fluxurilor constituie, in acelasi timp, o operatie de finantare (finantare interna sau autofinantare).

In derularea operatiunilor financiare specifice unui circuit financiar intervin urmatorii participant cu rol direct sau indirect, in fundamentarea deciziilor financiare ale intreprinderii: actionarii, conducatorii, creditorii, statul.

Actionarii sunt detinatorii de titluri de proprietate asupra intreprinderii, acestea prezentându-se indeosebi sub forma de actiuni. Actionarii isi asuma un risc, remunerarea lor fiind determinata de rezultatele financiare pe care le va obtine intreprinderea. Ei cauta o remunerare maxima pentru aportul lor, tinand cont de riscul pe care si-l asuma. Daca actiunile sunt cotate la bursa, riscul se apreciaza in functie de evolutia cursurilor. Remunerarea actionarilor este determinata de doi factori aleatori: dividendele si evolutia valorii titlurilor financiare.

Riscul legat de evolutia valorii titlurilor financiare depinde de:

evolutia mediului economic care determina riscul de piata ce afecteaza ansamblul
intreprinderii;

politica urmata de intreprindere in materie de investitii si de finantare care determina
riscul specific de intreprindere.Riscul, la randul sau, poate fi de mai multe tipuri: risc de
exploatare, risc financiar, risc de faliment. Riscul de exploatare este deterrninat de
politica de investitii a intreprinderii și este legat de operatiile de exploatare. Riscul financiar
este legat de folosirea capitalului de imprumut. Cu cat gradul de indatorare este mai mare,cu atat riscul financiar este mai ridicat pentru proprietarii firmei. Riscul de faliment rezulta din incapacitatea ihtfeprinderii de a face fața platilor antrenate de datoriile financiare.

In calitate de coproprietari, acționarii vor elabora analize-diagnostic care sa le permita adoptarea unor decizii pertinente privind vânzarea sau păstrarea acțiunilor de care dispun.

In general, micii actionari dispun de puține informații asupra activitații intreprinderii. Din acest motiv analiza lor va fi sumara si se va intemeia, in principal, pe rentabilitatea pe care o obtin si riscul financiar la care sunt expusi. Spre deosebire de micii acționari, marii acționari au mai multe posibilități de informare, evaluare si decizie, ei participand efectiv la adunarile generate. Pentru acestia, diagnosticul financiar se intemeiaza in primul rand pe indicatori care exprima cresterea economica, autonomia si flexibilitatea întreprinderii si, in al doilea rand, pe indicatori de rentabilitate. Ei se gasesc in situajia de a alege intre interesele lor pe termen lung/scurt; de regula, opteaza pentru prima variantă, singura in masura sa conduca la maximizarea valorii intrepriderii si să asigure supraviețuirea acesteia in lupta de concurența.

Conducatorii intreprinderii. In intreprinderile mici si mijlocii (IMM) este frecventă confuzia intre persoanele care conduc si actionari. Obiectivul urmarit in calitate de conducator coincide cu cel urmarit in calitate de acționar. Totusi, in acest caz, conducatorul primeste, pe de o parte, un salariu pentru functia sa de director si, pe de alta parte, o remunerare in calitate de acționar. Absenta frecventa a distribuirii de dividende in I.M.M. nu inseamna că rolul de actionar nu este remunerat. Conducatorul care este si actionar primeste o remunerare superioara fata de cea pe care ar primi-o ca salariat neactionar sau beneficiază de alte avantaje.

In marile intreprinderi, conducatorilor li s-a incredintat de catre actionari rolul de a conduce intreprinderea. Obiectivul lor principal este sa-si conserve functia de conducere, insa ei sunt constransi sa conduca in conformitate cu interesul actionarilor. Acționarii dispun de diferite mijloace pentru a controla modul in care managerii conduc intreprinderea. Spre deosebire de actionari, managerii intreprinderii dispun de informatii economico-financiare multiple, iar diagnosticul lor urmareste descoperirea unor eventuale dezechilibre financiare, in scopul depistarii cauzelor si luarii celor mai potrivite decizii financiare.

Manifestarea dezechilibrelor are loc diferit pentru societatile comerciale cotate la bursa, fața de cele necotate.

Astfel, in cazul societaților cotate, dacă acționarii nu obțin dividende la nivelul riscurilor asumate, vor avea tendința de a vinde acțiunile, ceea ce conduce la scaderea cursului actiunilor pana la nivelul la care rentabilitatea capitalului propriu permite satisfacerea asteptarilor acționarilor. Scaderea cursului acțiunilor este un semnal incontestabil al degradarii starii de sanătate economico-financiara a intreprinderii si o manifestare a dezechilibrului financiar.

La societățile comerciale necotate nu exista indicatorul ,,curs bursier", de aceea simptomele dezechilibrelor financiare sunt greu de sesizat pe termen scurt. Astfel, este necesară recurgerea la alți indicatori de analiza care să conduca la concluzii realiste privitoare la starea sanătatii financiare a firmei. Asemenea indicatori sunt cei de flexibilitate

Financiara si crestere economica, autonomie si păstrare (coagervare) a puterii economice, pentru a constata in ce masura sunt compatibili pe termen lung cu rentabilitatea.

Daca o buna capacitate de adaptare financiară a intreprinderii conduce la maximizarea valorii, a avutiei acesteia, in schimb cresterea economica nu contribuie intotdeauna la realizarea aceluiasi obiectiv. Astfel, conducătorii intreprinderii care sacrifica rentabilitatea (interesele pe termen scurt) in favoarea cresterii economice (interese pe termen lung) se pot confrunta cu dificultati in găsirea de resurse de finantare; motivul este acela că uneori, detinatorii de capitaluri prefera rentabilitatea in locul cresterii economice.

De asemenea, urmarirea exclusiva a indicatorilor de conservare a puterii sau de autonomie poate fi contrara maximizarii valorii intreprinderii; aceasta generează performante inferioare, iar intreprinderea poate fi dominata in lupta de concurenta.

Conducatorii intreprinderii, ca si actionarii, trebuie sa aleaga intre interesele lor pe termen lung (maximizarea valorii, cresterea economica) si cele pe termen scurt (rentabilitatea si lichiditatea).

In raport cu ierarhizarea obiectivelor urmarite, in cadrul managementului financiar interactioneaza trei mari categorii de manageri si anume:

managerii de varf (top managerii);

managerii de la nivele medii (middle managerii);

managerii de la nivelele de baza (first line managerii).

Top managerii se afla la nivelele superioare ale organizajiei si adopta decizii care privesc obiectivele fimdamentale, care îmbraca intotdeauna si o tenta financiara. Ei se implica direct in fundamentarea deciziilor privind alocarea resurselor, pornind de la obiectivele investitionale ale intreprinderii si, implicit, a deciziilor de finantare si de repartizare a rezultatelor financiare.

Managerii de la nivelele medii au rolul intermediar in procesul de comunicare dinspre top manageri spre managerii de la nivelele de baza si reciproc. Ei acționeaza ca o ,,curea de transmisie" a dispozițiilor catre managerii din ,,prima linie" de la managerii de varf, precum si a rezultatelor obfinute in procesul de implementare.a deciziilor, dinspre managerii din ,,prima linie" catre cei de varf. Middle managerii sunt extrem de implicati in derularea corespunzatoare a operațiunilor financiare ale intreprinderii, in atributiile lor incluzandu-se:.

elaborarea de planuri si programe de actiune;

defalcarea sarcinilor, inclusiv a celor de natura financiara, pe colective de munca
si centre de responsabilitate, precum si urmarirea realizarii lor in practica;

efectuarea de comparatii intre nivelul prognozat si cel realizat al obiectivelor propuse
si analiza inpactului diferentelor constatate asupra evolutiei viitoare a firmei;

stabilirea factorilor de influenta si propunerea de masuri pentru redresarea unor
situații devenite nefavorabile.

Conducatorul compartimentului financiar poate fi incadrat, de regula, la aceasta
categoric de manageri. El trebuie sa verifice, prin prisma criteriilor financiare, nivelul
de eficienta al tuturor celorlalte programe de actiune elaborate si implementarea de
catre conducatorii altor centre de responsabilitate. In acest sens colaboreaza pe orizontala
cu toti acesti factori decidenti pentru a contura cea mai buna alternativa de actiune in
plan financiar, fara a diminua insa din punct de vedere cantitativ si calitativ actiunea
economica intreprinsa.

De multe ori apar conflicte, iar solutia cea mai buna de rezolvare a acestora este compromisul (concilierea), in care esential este sa se pomeasca intotdeauna de la un nivel minim acceptat de eficienta. Natura problemelor pe care le rezolva managerii financiari și îi obliga sa monitorizeze prin instrumente specifice actiunile intreprinse de alte centre de responsabilitate, sub toate aspectele lor. Aceasta este permisa datorita calitatii de exceptie atribuita instrumentelor financiare de a sintetiza operatii, procese, fenomene, prin evaluarea lor in unitati monetare. Ca urmare, actiunile managementului financiar se extind intotdeauna si in celelalte sfere specifice celorlalte tipuri de management practical in intreprindere.

In sfârșit managerii de ,,prima linie" (first line managerii) sunt persoane care conduc nemijlocit colective de lucru. Ei opereaza cu prezentul si au obligatia de a transpune in practica, intr-un orizont imediat de timp, obiectivele inscrise in programul de actiune elaborat pentru resortul lor de catre managerii de la nivelele medii. Totodata, first line managerii au si sarcina de a raporta sistematic rezultatele obtinute si de a supune spre analiza managerilor de la nivelul mediu cauzele si efectele actiunilor intreprinse, pentru a imbunatati calitatea deciziilor financiare viitoare.

Al treilea grup de participanti implicati in fundamentarea deciziilor financiare ale intreprinderii este reprezentat de creditori (creantieri). Acestia care sunt de mai multe tipuri, și anume:

creditorii obligatori ale caror creante apar adesea sub forma unui titlu, cotat pe piata
și usor negociabil, numit obligatiune. Numai marile intreprinderi au acces pe piața obligatiunilor;

bancile și diferite institutii financiare care finanteaza majoritatea intreprinderilor;

creditori care închiriază diferite active fixe, operatiile de finantare fiind facute
sub forma locatiei sau locatiei cu optiune de cumparare (leasing}.

Creditorii primesc o dobanda stabilita contractual și iși recupereaza la scadenta capitalul imprumutat. Nefiind proprietari ai intreprinderii, remunerarea lor nu este variabila, in functie de rezultatele intreprinderii. Prin urmare, dobanda la imprumut trebuie platita indiferent de marimea profitului obtinut de intreprinzator. Tinand seama și de necesitatea rambursarii capitalului la scadenta, pot rezulta cheltuieli financiare fixe mai greu sau mai ușor de suportat pentru debitori.

Riscurile creditorilor pot fi diverse: risc de dobanda, risc de inflatie, risc de faliment al debitorilor.

Creantierii urmaresc obtinerea dobanzii contractuale si recuperarea capitalului, dar o fluctuatie in sens crescator (r la hausse) a ratei dobanzii poate provoca pierderi pentru aceștia , ei putand sa-și plaseze capitalurile cu dobanzi mai avantajoase. Invers, o fluctuatie in sens descrescator (f la baisse) poate aduce un caștig suplimentar creantierilor, debitorii fiind fortati sa plateasca dobanzi mai mari la nivelul valorilor prevazute in contractul incheiat anterior reducerii ratei dobanzii.

Variatia preturilor datorata proceselor inflationiste poate afecta puterea de cumparare a capitalului recuperat de creantieri. Acestia pot inregistra o pierdere sau, dimpotriva, un câștig de oportunitate.

Pentru a cuantifica influenta riscurilor generatoare de pierderi, creditorii sunt direct implicati in efectuarea de analize financiare bazate pe indicatorii care permit evaluarea capacitatii de plata a debitorilor, capacitatea lor de a rambursa datoriile și de a plati dobanzile. In mod deosebit, creditorii urmaresc stabilirea diagnosticului financiar pe baza indicatorilor care marcheaza riscul de faliment si insolvabilitate. Riscul de faliment al debitorilor ramane cel mai important risc pentru creantier, care nu-si poate recupera capitalul din cauza insolvabilitatii acestora. Impotriva acestui risc creditorii nu se pot proteja decat prin politica lor prudenta si inteligenta, motiv pentru care acestia solicită clauze asiguratorii in contractele incheiate.

In sfarsit, statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar si influenteaza ansamblul deciziilor financiare, modificand valorile variabilelor care stau la baza calculelor agentilor economici. Posibilitatile de actiune statala sunt multiple, intre care mentionam modificarea fiscalitafii si a ofertei și cererii de capital. Interventia statului in activitatea intreprinderilor este realizata atat prin institutii si organisme ale puterii publice, cat si printr-un evantai de instrumente de politica financiara intre care se pot mentiona acordarea de garantii, facilitati fiscale si subventii, asistenta financiara si ajutoare financiare, credite in conditii avantajoase etc.

In literatura de specialitate anglo-saxona, categoriile de participanti implicati in fundarnentarea deciziilor financiare ale intreprinderii se numesc stakeholders1 -(,,stakeholderi"). Termenul a fost preluat ca atare In vocabularul de afaceri romanesc recent si reprezinta toti agentii care actioneaza in relatie cu firma sau care au un interes in companie.

Din aceasta categorie fac parte: actionari, salariati, manageri, creditori, furnizori, organe fiscale, oficialitati publice etc. si sunt prezentati mai jos:

Categoriile de stakeholders prezentate sunt direct implicate in procesul de dezvoltare a intreprinderii marcat de numeroase contradictii interne, în prezent,intreprinderea nu mai este un ansamblu omogen in care managerii si salariatii muncesc pentru maximizarea averii proprietarilor, conform viziunii traditionale. Fiecare dintre stakeholders are propriile aspirafii si interese, care se reflectă in decizii greu de armonizat. In acest context, se pot invoca drept exenple o serie de decizii financiare rationale dintr-un anumit punct de vedere, dar care genereaza ostilitate din alte puncte de vedere, astfel:

actionarii doresc o crestere a dividendelor distribuite pentru a-si recupera cât
mai rapid investitia si pentru a obtine o rentabilitate personală cat mai ridicata. In aceste
conditii, salariile (inclusiv cel al managerului) ar trebui reduse, iar fondurile orientate
spre investitii ar trebui limitate la un nivel care sa asigure cresterea dividendelor. O
asemenea decizie poate implica reactii adverse din partea salariatilor, materializate in
cresterea absenteismului, dezinteres fata de firma etc. Reactii identice se pot intalni si
in cazul firmelor in care directorii au venituri mult mai mari fata de ceilalti salariati;

atat salariatii, cat si managerii urmaresc propria bunastare in activitatea pe
care o desfasoara si mai putin imbunatatirea nivelului de viata al actionarilor. In aceste
conditii, in cazul în care actionarii nu asigura un control eficient al modului in care
angajatii lor isi indeplinesc sarcinile, pot constata in termen scurt că nu mai exista
acumulari de capital si bunuri in patrimoniu. Practic, avutia lor poate fi risipita si dispare
chiar obiectul controlului;

la randul lor, furnizorii urmaresc încasarea cat mai rapida a contravalorii rnateriilor
prime sau serviciilor prestate si incasarea unui pret cât mai ridicat, in conditiile depunerii
unui efort minim. Atâta timp cat firma nu ia nici- o atitudine, ei vor fi tentati sa continue
activitatea in aceleasi conditii. O reacție violenta a firmei, de rupere a relatiilor contractuale
cu acestia, poate genera insa dificultați pâna la găsirea unor furnizori inlocuitori, motiv
pentru care aceasta decizie trebuie luata la momentul oportun;

proprietarii si managerii au tendința de a-si asuma un risc ridicat comparativ
cu alti agenti, mult mai prudenti prin natura activitatii desfașurate (de exemplu băncile).

Câștigul din punctual de vedere al bancii

Cheltuieliile cu dobânzile

Câștigul din punctual de vedere al firmei Cheltuieli cu dobânzile Profit net+cheltuieli cu dobânzile

Cheltuieli cu dobânzile Profit net+cheltuieli cu dobânzile

Fenomenul este usor explicabil daca ne gandim ca, din castigul total ce revine actionarilor si creditorilor, prioritate au creditorii. Astfel, cheltuielile cu dobanzile si ratele scadente la credite se platesc inaintea dividendelor, dupa cum se observa si in schema de mai sus .

In plus, pentru fiecare firma care are o strategic clara de acțiune si se doreste sa se mentina viabila, exista anumite baremuri minimale fixate de proprietari, a caror nerealizare determina penalizarea managerilor. Pentru a evita asemenea consecinte negative, unii manageri se vor angaja in proiecte profitabile, dar extrem de riscante, care necesita recurgerea la credite bancare. In aceste imprejurari, monitorizarea activitatii unei firme indatorate de catre banca creditoare apare pe deplin justificata, chiar daca genereaza neplaceri pentru debitori,

Pe de alta parte, este necesar sa precizam ca raporturile juridice dintre societatile comerciale si manageri sunt, in primul rand, raporturi contractuale de mandat. Teoria mandatului ofera o viziune contractuala intreprinderii organizate sub forma de societate comerciala. Desi managerul se afla in centrul relatiilor dintre intreprindere si stakehorders, in baza mecanismelor contractului, comportamentul sau poate fi controlat. Ca atare, acționarii (aflati in ipostaza de mandanti) au dreptul de a cere socoteala managerului (aflat in ipostaza de mandatar), actionandu-l in judecata sau eliberandu-l din functie, ca sanctiune. Constient de acest pericol, managerul isi va exercita cu prudenta atributiile, astfel incat sa nu prejudicieze drepturile investitorilor.

1.2. Implicarea investitorilor instltutionali in controlul managementului financiar

In economia de piata, mecanismele de solutionare a problemelor conducerii corporatiilor, cu aportul investitorilor institutionali sunt diverse. Din aceasta categoric fac parte: banci cu o gestiune activa (in sensul diversificarii portofoliului), societati de investitii care urmaresc imbunatatirea lichiditații, precum si companii care aleg alternativa plasamentelor in titluri financiare in locul depozitelor bancare. In afara de legi si regulamente care definesc cu precizie rolul si responsabilitatile celor numiti sa conduca afacerile societații, exista si o infrastructura adecvata care are ca scop asigurarea increderii investitorilor. Aceasta infrastructura asigura anumite mecanisme de control a puterii managerilor corporatiilor.

Increderea investitorilor in valorile mobiliare ale unui emitent inseamna, inainte de toate, incredere in capacitatea managementului de a maximiza profitul acesteia. De aceea, numirea managerilor trebuie sa se efectueze pe criterii de merit, iar criteriile de selectie trebuie cunoscute de actionari. Actionarii au dreptul sa fie informati asupra principiilor de remunerare atat ale administratorilor, cat si ale managerilor si de a corela remunerarea cu performanta. Sarcina de control si supraveghere a managerilor revine Consiliului de administratie care, fiind ales de actionari, este raspunzator in primul rand fața de acestia.

Rolul investitorilor institutionali in controlul managementului este esential. Refuzul finantarii din partea investitorilor exercita o presiune considerabila pentru manageri, fiind foarte dificil ca societatea sa procure capital suplimentar de la terti. Daca managerii apeleaza la creditori gradul de indatorare al intreprinderii se transforma intr-un instrument de control, deoarece indatorarea limiteaza libertatea de conducere, impunând constrangeri extrem de dure.

Complexitatea si eficacitatea pietelor financiare le permit investitorilor institutionali sa joace un rol important in disciplinarea managerilor, fie ca vorbim de S.U.A. sau de continentul european. Astfel, prin intermediul fuziunilor si achizitiilor, al preluarilor sau al cumpararilor integrale, pietele financiare permit investitorilor institutionali sa preia controlul asupra capitalului societatii, care va fi mai bine valorificat de o noua admistratie. Realizarea acestui demers este posibila ca urmare a cerintelor stricte de informare pentru manageri. Managementul societatilor cotate are obligatia de a furniza informatii financiare complete care sa permita monitorizarea si evaluarea permanenta a activitatii societatii, pentru a se evita riscul de piata variatie a valorii activelor financiare, precum si riscul de faliment.

Comportamentul investitorilor institutionali este diferit insa pe continentul nord-american, față de cel european. Astfel, in S.U.A., actiunile societatilor cotate sunt larg dispersate, pachete mari de actiuni fiind detinute de fonduri de pensii și fonduri mutuale. Nici-o companie nu detine actiuni la o alta companie, iar bancilor le este interzis prin lege sa detina acțiuni sau sa se asocieze cu o banca de investitii care deține acțiuni. Totodata, bancilor care sunt proprietare de companii le este interzis sa detina pachete de control la societați care nu au legatura cu banca. Spre deosebire de S.U.A., in Germania, rolul bancilor in controlul societaților de actiuni este mai semnificativ. Bancile au dreptul de control direct al capitalului societatilor pe actiuni, precum și rolul de custode al pachetelor de actiuni ale investitorilor individuali aceștia fiind a doua categorie de investitori institutionali importanti dupa corporații.

In tara noastra, apreciem ca avem de-a face cu o criza a investitorilor institutionali, care a aparut pe fondul lipsei de incredere determinata de marile scandaluri financiare ca S.A.F.I. sau F.N.I. In plus, piata pentru controlul corporatiilor (piata preluarilor) este aproape inexistenta, ca urmare a concentrarii structurilor de putere si lichiditatii scazute a activelor financiare. Aceasta piata se poate dezvolta in cadrul fazei post-privatizare, prin procese de restructurare si realocare a capitalului, dar mai ales printr-o reglementare corespunzatoare care să previna tranzactiile abuzive și conflictele de interese.

Capitolul 2

ROLUL GUVERNARII CORPORATIVE IN ARMONIZAREA

INTERESELOR DINTRE STAKEHOLDERS

2.1. Conceptul de guvernare corporativa și utilitatea acestuia

In cadrul fiecarei intreprinderi, in functie de modul specific de organizare si de alte particularitati, se manifestă un ansamblu de relatii specifice intre diversele categorii de persoane fizice/juridice implicate direct sau indirect in afacere. In plus, fiecare persoana fizica sau juridica indeplineste un anumit rol social, caracteristic unei anumite situatii in care se gaseste. Astfel, un salariat al unei firme se poate gasi in postura de actionar (deci de patron) la o alta; in plus, el mai poate fi clientul unei alte intreprinderi, membra al unei organizatii ecologiste etc.

In desfasurarea activitatii sale, conducerea firmei va trebui sa tina seama de conflictele ce decurg din reunirea unei multitudini de interese ,,sub acelasi acoperis", deoarece pun in pericol eficienta, daca nu sunt cunoscute si reglementate corespunzator. Pe acest fundal a aparut conceptul de conducere/guvernare corporativa care initial s-a dezvoltat in jurul teoriei agentiei (de agent). Aceasta teorie, elaborata de Berle si Means in 1932,presupune existența unui conflict ce apare ca urmare a faptului că cel care dă banii și deține acțiunile nu este acelasi cu cel care conduce activitatea firmei.

Actionarii isi vor transfera puterea managerilor pe care ii mandateaza sa actioneze in numele lor, pentru a le maximiza bogatia. Cele doua parti vor semna contracte pentra a defini obligatiile fiecareia. Or, aceste contracte sunt incomplete, deoarece nu este posibil sa fie prevazut cu precizie ansamblul situatiilor care ar putea surveni. Managerii sunt tentati sa exploateze aceste carente contractuale pentru a-si spori utilitatea si implicit,puterea.JA.stfel, in dezbaterile privind guvernarea intreprinderii managerul ocupă locul central deoarece el este un actor important al procesului de creare a valorii sj dispune de capacitatea de a influeța repartizarea bogatiei.

Managerii constituie un grup particular de stakeholders care, detinand puterea de gestiune, sunt in acelasi timp ,,judecator si parte" si trebuie sa garanteze celorlalte persoane fizice sau juridice implicate ca bogatia va fi distribuita intre ei in mod echitabil. Se poate spune ca necesitatea aparitiei guvernarii corporative a reprezentat-o necesitatea protejarii intereselor tuturor stakeholders.

Desi sunt numeroase incercari de definire a conceptului de conducere corporativ o consideram ca fiind reprezentativa din perspectiva acestui curs pe cea data de Banca Mondiala, deoarece face referire atat la modalitatile de punere in aplicare a conduceri corporative, cat si la domeniile care sunt influentate de aceasta.

Banca Mondială definește conducerea corporativa ca fiind o combinatie de legi, regulamente și coduri de conduit adoptate in mod voluntar, care asigura companii posibilitatea de a atrage capitalul fmanciar si uman necesar activitatii sale si posibilitat de a-si desfăsura activitatea in mod eficient astfel incat sa-și asigure existenta pentru generarea de valoare pe termen lung pentru acționarii sai si societate in ansamblu.

Prin intermediul guvernarii corporative se stabilesc regulile pe baza carora se vor derula raporturile diutre actionari, manageri, salariati, creditori, furnizori făra a genera discriminări. In acelasi timp se elaboreaza mecanisme prin care sunt fixate obiective societatii si sunt stabilite mijloacele de atingere a acestora si de monitorizare a performanțelor.

Mecanismele guvernarii corporative sunt relevante pentru organizatiile economice mari, in care apare o separare intre proprietate si administrarea efectiva a afacerii. Societatile comerciale pe acțiuni reprezinta forma specifica de organizare juridical a acestui tip de aranjament. De regula, acestea sunt listate pe piețe organizate de genul burselor de valori. Pentru organizatiile economice mici, in care investitorul sau un numar mic de investitori sunt direct implicati in conducerea societatii, conducerea corporativa este relevanta doar sub anumite aspecte, cum ar fi relatiile cu salariații, creditorii etc.

Mecanismele guvernarii corporative servesc mai multor categorii de stakeholde dupa cum urmeaza:

investitorilor, care isi pot supraveghea si proteja investitia in conditii mai bune
in felul acesta intreprinderea dobandeste capacitatea de a-si finanta rapid si ieftin
dezvoltarea. In plus, un nivel ridicat de conducere corporativa atrage dupa sine o mai
buna monitorizare a activitatii managerilor de catre actionari, sporind sansele societății
comerciale de a aplica politici economico-financiare viabile, care sa mareasca gradul de
performanta al activitații;

pietelor de capital, care nu ar putea sa existe si sa funcționeze normal in lipsa
mecanismelor de protectie asigurate in acest cadru;

tertilor (salariati, creditori, furnizori, clienti etc.) aflati in relatie cu intreprinderea
care iși pot proteja mai bine interesele;

autoritatilor publice, care prin promovarea unor standarde corespunzatoare
guvernare corporativa pot sa imbunatateasca mediul de afaceri si sa stimuleze investițiile.

asociațiilor profesionale si organismelor non-guvernamentale, care au
interes in promovarea transparenței, combaterea coruptiei si a evaziunii fiscale;

populatiei, care isi poate gestiona mai bine economiile, avand posibilitatea sa le
plaseze pe piata de capital, ca alternativă de investiție fața de sistemul bancar.

Dupa anul 1999, au fost elaborate sisteme de masurare a nivelului de conducere corporativa care folosesc criterii de evaluare elaborate de Banca Mondială si Organizația Europeană de Cooperare si Dezvoltare (OECD). Dintre aceste criterii se pot menționa:

numărul de administratori independenti

modalitatea de convocare si desfăsurare a adunarilor generale;

calitatea documentelor prezentate acționarilor;

frecvența si conținutul rapoartelor către piața;

existența unor coduri de conducere corporative la nivelul companiilor;

calitatea relatiilor companiei cu investitorii.

De altfel, aplicarea normelor de conducere corporative a devenit si unul din criteriile de apreciere a companiilor de catre marile agenții de rating. Recent, agentia de rating Standard & Poor's a dezvoltat un astfel de sistem. Criteriul conducerii corporative a devenit si unul din factorii care pot influența locul pe care o țară il ocupă in ierarhiile privind atractivitatea mediului investițional.

Un studiu publicat de SG Emerging Funds Equity Research in februarie 2000 arată că din punct de vedere al aplicarii normelor de conducere corporativa, Romania ocupa locul 7 dintr-un total de 10 țari cu economii emergente studiate (a se vedea tabelul).

Stadiul aplicarii normelor de conducere corporativa in tari cu economie emergenta

2.2. Principiile de guvernare corporativa și aplicabilitatea acestora in Romania

Implementarea normelor de guvernare corporativa impune respectarea urma principii:

Drepturile și tratamentul echitabil al actionarilor;

Rolul grupurilor de interese (stakeholders)',

Consiliul de Administrate și supravegherea conducerii;

Transparenta și asigurarea accesului la informatii.

Principiile guvernarii corporative și reglementările pietei de capital asigura investitorul ca fondurile pe care le investeste in valori mobiliare emise de companii cotate sunt folosite in seopul declarat al obținerii de profit. Investitorul este asigurat contra practicii abuzive, neloiale si frauduloase care poate aparea pe piata.

2.2.1. Drepturile și tratamentul echitabil al actionarilor

Legislatia romaneasca a stabilit doua principii generale care reglementeaza tratamentul actionarilor: principiul egalitatii actionarilor din aceeași clasa si principiul indivizibilității actiunilor. In tara noastra se intalnesc numai doua clase de actiuni: actiuni obisnuite cu drept de vot si actiuni preferentiale (făra drept de vot). Exista foarte puține cazuri în care societatile comerciale au emis actiuni preferentiale. Legea societătilor comerciale acorda actionarilor doua tipuri de drepturi: patrimoniale si nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale ale acționarilor sunt:

dreptul la dividende; dividendele sunt platite proportional cu aportul fiecărui
actionar la capitalul varsat, daca actele constitutive nu stabilesc alte criterii de distribuție;

dreptul asupra rezervelor; actionarii care pleacă din societate, conform legii,
au dreptul de a solicita nu numai aportul lor varsat la capitalul social, ci și partea lor din
capitalurile proprii ale societatii;

dreptul de preemtiune; in cazul in care o societate iși majorează capitalul
prin subscriptie publica, actionarii existenti au prioritate in a subscrie noi acțiuni
proportional cu numarul de acțiuni pe care le detin deja. Dreptul de preemțiune urmează
sa fie exercitat pe o durata limitata de timp;

dreptul la profiturile realizate din lichidarea unei societați, proportional cu
aportul de capital;

dreptul de a-sl vinde actiunile; spre deosebire de părțile sociale, acțiunile
sunt liber transferabile.

Rolul guvernarii corporative in armonizarea intereselor dintre stakeholders

Drepturile nepatrimoniale ale actionarilor se refera la:

dreptul de a participa la Adunarile Generale ale Acționarilor. Actionarii au
dreptul de a participa la adunari, chiar daca intr-o anumita problemă ei au interese
divergente fata de interesele societatii, caz in care trebuie sa se abtina de la vot. Deținatorii
de actiuni fara drept de vot nu participa la adunarile generate obisnuite, ci la cele dedi
cate detinatorilor de actiuni preferential;

dreptul de a vota. Fiecare actionar are dreptul de a vota proportional cu numarul
de actiuni pe care le detine. Limitari ale numarului de voturi la care are dreptul un singur
actionar sunt posibile numai daca au fost incluse in actul de constituire al societății. In
situatii speciale (cum sunt conflictele de interese), anumiți actionari trebuie sa se abțina
de la vot. Ințelegerile intre actionari, in sensul de a vota intr-un anumit fel, precum și
transferul drepturilor de vot sunt ilegale;

dreptul la informare. Actionarii au dreptul de a examina registrul actionarilor si
registrul proceselor-verbale ale adunarilor actionarilor. De asemenea, ei pot examina
rapoartele financiare inaintea adunarilor generale anuale, precum si rapoartele
administratorilor si ale cenzorilor;

drepturi speciale ale actionarilor minoritari:

a) actionarii care reprezinta 10% din drepturile de vot (sau mai putin, daca actele constitutive prevad altfel) pot solicita administratorilor sa convoace o Adunare Generală;

b) fiecare actionar individual are dreptul de a notifica cenzorii cu privire la anumite fapte pentru care el consideră ca este necesara o investigatie. Cenzorii trebuie sa ia in considerare astfel de modificari si sa le includa in raportul anual;

actionarii care reprezinta mai mult de 10% din actiuni au dreptul de a solicita
justitiei sa numeasca experti pentru investigarea anumitor operatiuni ale societatii. Un
exemplar al raportului expertilor este prezentat reclamanților si un alt exemplar cenzorilor
societații. Onorariile expertilor sunt suportate de societate;

acționarii au dreptul de a contesta in justitie hotararile Adunării Generale a
Acționarilor si de a solicita despagubiri.

In țara noastra, conform Raportului privind aplicarea standardelor de guvernare corporativa, s-a constatat ca nu sunt respectate drepturile tuturor grupurilor de interese (stakeholders), iar actionarii majoritari au comis numeroase abuzuri , dintre care se pot menționa urmatoarele:

1. Diluarea pozitiei actionarilor minoritari intr-o societate prin: • majorarea capitalului fară reevaluarea prealabilă a capitalului existent. Capitalul ..nominal" al unei societați s-a erodat din cauza inflafiei ridicate din țara noastra. Având in vedere că sistemul romanesc de contabilitate nu include reglementări cu privire la corecții automate, se opereaza ,,reevaluari" periodice in contabilitate. In cazul in care un acționar majoritar hotăraste in AGA sa majoreze capitalul fără a efectua astfel de reevaluări, acționarii care nu fac uz de optiunea lor de a participa la majorarea de capital pierd mult mai mult decat ar fi permis in mod normal, dacă s-ar folosi valoarea corectă a capitalului initial. Exista documente despre zeci de asemenea operații, la societațile de investiții financiare (SIF-uri). Un exemplu reprezentativ il constituie hotararea luata în aprilie 2001 de catre Renault (care detine 80% din acțiunile Dacia Pitesti) de a majora capitalul Dacia de la 2.500 la 5.800 miliarde ROL, dar fara a ajusta, in prealabil, capitalul societati, care nu fusese reevaluat de sapte ani;

• majorarile de capital prin aportul in natură al actionarului majoritar. Acționarii
minoritari se confruntă cu trei forme de abuz, după cum urmeaza:

pentru aportul in natură, legislația nu prevede drepturi de preempțiune pentru
actionarii existenți, astfel că poziția lor este diminuată in mod inevitabil;

aportul in natură este, de obicei, supraevaluat si cateodată nu are nicio legatură
cu activitatea societății. De exemplu, la COMET Bucuresti, o societate comercială de
desfacere cu amanuntul si avand un capital social de 8,6 miliarde ROL, acționarul
majoritar a hotirat să majoreze capitalul cu un aport in natură constand intr-un elicopter
nefunctional, evaluat la 550.000 USD. La CONDEM Bucuresti, o societate al cărei
acționar majoritar este o persoana fizica romană, capitalul social a fost dublat prin
includerea ca aport in natura a sase brevete detinute de acționarul majoritar. In sfârșit
la CHIMCOM S A Bucuresti, acționarul majoritar al ROMAQUA Group a majorat capitalul
transferand drepturile de proprietate intelectuală asupra unui brevet pe care il detinea și
care a fost evaluat la mai mult decat capitalul social existent;

aportul in natura se face fara reevaluarea prealabila a capitalului existent.

Transferurile profiturilor in afara societatii. De exemplu, Koyo Seiko, actionar
majoritar la KOYO Alexandria (fabrica de rulmenti), a acordat imprumuturi filialei sale
romanesti la o rata a dobanzii mult mai ridicata decat media pietei. La randul său
societatea GAVAZZI STEEL Otelul Rosu, controlata de o persoana fizica italiană, a
cumparat cu 10.000 USD firma GAVAZZI STEEL CONSULTANTS din Virgins Islands
apartinand aceleiasi persoane, care se presupune ca urma sa asiste, pe baza de comision
societatea romaneasca in activitatile sale de marketing si vanzari.

Tactica ,,scoicii/cochiliei goale", prin care patrimoniul unei societati este transferat
altor parti prin:

vanzarea abuziva de active critice ale societatii. De exemplu, SC SUMEL MASINI.
DE CALCUL Targu Mures si-a vandut toate utilajele de productie; pentru a putea să
funcționeze, societatea a trebuit sa inchirieze aceleasi utilaje de la noii proprietari.De
asemenea, SC Decebal Drobeta Turnu-Severin si-a vandut principalele trei active unor
firme la care actionarul majoritar Decebal deținea acțiuni la preturi reprezentand 10-15%
din valoarea contabila din anul 1994;

utilizarea activelor unei societati drept garanție colaterala pentru credite obtinute de
catre actionarii majoritari;

transferul, prin fuziuni si divizari, a activelor unei societati unor firme controlate
de catre unii dintre actionarii existenți, administratori sau conducere.

4. Alocarea abuziva a profiturilor. Asociatiile salariaților, acționari majoritari la
societatile privatizate prin metoda MEBO, hotarise in Adunarea Generals a Acționarilor
sa distribuie salariaților mai mult de jumatate din profituri ca ,,participare a salariatilor la profituri". In felul acesta nu mai raman sume importante pentru dividendele la care au dreptul actionarii din afara societatii.

Întarzieri la plata dividendelor. Desi AGA hotaraște distribuirea de dividende,
societațile amana plata ani de zile.

Accesul limitat la informatii pentru actionarii minoritari, care rareori ocupa o
functie in Consiliul de Administratie sau in comisia de cenzori.

Situatia de actionar a statului este considerate legitima de legislatia Uniunii Europene, conditia fiind aceea ca statul sa se plaseze intr-o situatie normala de piata; asadar, el trebuie sa-si asume aceleasi riscuri ca si operatorii privati si numai in masura cotei sale de participare.

In cazul regiilor autonome, structura guvernarii corporative s-a construit in jurul unui Consiliu ai carui membri sunt numiti de ministru sau de institutia de stat careia ii este subordonata direct regia. In multe cazuri, membrii acestor Consilii sunt directori ai regiei si functionari din ministere, dar pot fi numite si persoane din exterior. Membri Consiliului au, in linii mari, aceleasi responsabilitati ca si administratorii dintr-o societate comerciaia. Cu toate acestea, intregul sistem este birocratizat si se bazeaza pe mecanisme de control si stimulente birocratice.

La randul lor, societatile comerciale de stat, majoritatea organizate sub forma de societati comerciale pe actiuni, trebuia sa adere la structurile de guvernare corporativa recomandate, inca din anul 1990, de Legea societatilor comerciale. Ca un surogat al Adunarii Generale a Actionarilor, actionarul unic – statul – numea membrii unui Consiliu al reprezentantilor statului, care la randul lor numeau membrii Consiliului de Administrație. Sistemul era doar o simpla imitatie a structurii normale a guvernarii corporative si avea un pronuntat caracter artificial. Astfel, in loc sa adopte ca obiectiv maximizarea profiturilor, aceste Consilii de Administratie erau mai degraba sensibile la influente de natura politica si adoptau atitudini birocratice. Prin urmare, firmele de stat si-au concentrat activitatea catre obtinerea de beneficii materiale si/sau politice pentru directori, administratori și alte grupuri de interese.

Privatizarea firmelor de stat reprezinta solutia pentru o mai buna aliniere a intereselor administratorilor/managerilor la maximizarea profiturilor. Privatizarea a avansat lent, iar performantele economice ale societatilor de stat s-au deteriorat rapid.

In mod constant, la nivel comunitar, s-a apreciat ca privatizarile nu trebuie sa constituie pretexte pentru ajutorarea indirecta a intreprinderilor in cauza. De exemplu, stergerea datoriilor sau scutirea de taxele viitoare ce trebuia platite statului au fost calificate ca reprezentand ajutoare, chiar si atunci cand aceste masuri au fost luate in scopul privatizarii in conditii mai bune. Este evident ca statul roman nu a urmat acest principiu in privatizari de anvergura, cum s-a intamplat in cazurile SC Dacia Pitesti si SidexGalati.

Astfel, SC Automobile Dacia SA beneficiaza, conform prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, de facilitati fiscale sub forma scutirii de la plata impozitului pe profit pana la 31 decembrie 2006, De asemenea, din raportarile furnizorilor de ajutoare de stat, a rezultat ca Ispat Sidex si CSR Resita SA au beneficial de ajutoare de stat, sub forma scutirilor de la plata majorarilor si penalitatilor de intarziere aferente datoriilor catre bugetul statului, in suma de 20, 476 miliarde ROL (21,6% din valoarea totală a ajutoarelor de stat).

La randul sau, societatea Electrica avea, la nivelul anului 2001, o datorie la buget de 2.500 miliarde ROL, din care circa 1.370 miliarde reprezentau penalitati de intarziere la plata. Rezolvarea acestei situatii s-a bazat pe asa-numitele ,,decizii politice salvatoare". In acest context invocam declaratia directorului Electrica: "Scumpirea energiei este o decizie strict politică, iar cresterile repetate la tarife ar putea rezolva problema pierderilor. O crestere lunara de 3-4% a tarifelor la electricitate ar schimba situatia."10

Consideram ca, in conditiile date, masurile adoptate de autoritafile statale direct implicate in structura ac|ionariatului acestor doua societati comerciale le-au avantajat considerabil si in planul competitivitatii lor. Astfel, in ,,Topul celor 10" intreprinderi romanesti cele mai performante, societatile Termoelectrica si Electrica ocupa o pozitie demna de invidiat. La nivelul anului 2002, pe primele cinci locuri se aflau: Petrom, Electrica, Termoelectrica, Romtelecom si Sidex (la vremea respectiva toate fiind societati cu capital majoritar sau integral de stat). Anul 2004 nu a adus schimbari importante in ,,Top 10", pe primele pozitii aflandu-se: Electrica, Petrom, Sidex si Petromidia (este prezenta si societatea RAFO pe locul 7).

Apreciem ca ajutoarele de stat acordate sub forma de facilitati fiscale nu au reprezentat parghii de reglare si corectare a mediului concurential din tara noastra.

2.2.2. Rolul grupurilor de interese (stakeholders)

Grupurile de interese (stakeholders) reprezinta o notiune putin cunoscuta in cultura guvernarii corporative din tara noastra. In Romania se intalnesc numai doua categorii de grupuri de interese ale caror interese sunt luate in considerare in procesul decizional: salariatii si creditorii. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu este tratat in mod sistematic de catre Consiliile de Administratie ca grupuri de interese legitime.

Drepturile salariatilor in calitatea lor de "parti interesate" sunt reglementate de Constitute, legislatia muncii si a sindicatelor. Pe langa drepturile garantate de lege, cum ar fi salariul minim si drepturile la asistenta sociala, salariații au dreptul de a fi informati si de a-si exprima pozitia in fata Consiliului de Administratie in probleme cum ar fi restructurarea activitatii si reducerile de personal.

Conform datelor prezentate in Rapoartele OECD privind guvernarea corporativa in țara noastra (pentru perioada 2001-2004), se apreciaza ca in practică se intampla cu totul altfel. De exemplu, in fostele si actualele intreprinderi cu capital de stat, angajatii tind sa aiba mai multa influenta, mai ales in privinja adoptării deciziilor legate de majorari salariale, imbunatatirea conditiilor de munca si reglementarea drepturilor de asistenă sociaia. Spre deosebire, la societatile cu capital privat, salariatii rareori au un cuvânt de spus atunci cand se adopta decizii care ii influentează in mod direct.

Cazurile in care angajatii sunt informati in mod sistematic despre performanfele financiare ale societatii lor sau sunt consultant cu privire la decizii importante au un caracter exceptional. Exista unele cazuri in care lideri de sindicat sau alti reprezentanti ai salariafilor sunt numiți de Consiliile de Administratie ale propriilor societați (sau ale altora). Tot exceptional sunt si cazurile in care reprezentantii salariaților sunt invitati sistematic la sedintele Consiliului, cu excepția situațiilor in care se negociază salariile. Raportul mai precizeaza că drepturile salariatilor de a contacta autoritatile, membrii Consiliului de Administratie si acționarii pentru a sesiza comportamente ilegale si lipsite de erica ale conducerii au fost si ele incalcate. In ansamblu, se poate aprecia ca protectia celor care au curajul sa atraga atentia asupra celor nedreptatiti este slaba si ar trebui sa i se dea mai multa atenție de catre autoritați.

De asemenea, salariații au dreptul la reprezentare colectiva, indiferent daca fac sau nu parte dintr-un sindicat. Acest drept este, in general, respectat, iar sindicatele sunt puternice, mai ales la societățite de stat. Grevele si acțiunile sindicale asemanatoare au fost frecvente in Romania, un domeniu specific de conflict reprezentandu-l opozitia sindicatelor fata de restructurare si privatizare.

Un exemplu reprezentativ in acest domeniu il constituie privatizarea ALRO SA Slatina. ALRO este singurul producator de aluminiu din Romania, 60% din producția sa este exportata, iar produsele sale sunt tranzactionate la Bursa de metale de la Londra. Din anul 1997, acțiunile ALRO au fost tranzaționate la Categoria I a Bursei de Valori Bucuresti. Desi statul detine inca peste 50% din capitalul ALRO, performantele economice ale societatii sunt bune; in anul 2000, ALRO a platit dividende nete in valoare de peste 17 milioane USD, o valoare mare dupa standardele romanesti.

In anul 1997, la cererea Fondului Proprietatii de Stat (FPS) si a Ministerului Industriei si Comerțului, s-a efectuat de catre experti straini un studiu de privatizare pentru ALRO si ALPROM, o alta societate din industria aluminiului amplasata pe aceeasi platforma ca si ALRO. Ei au sugerat o fuziune urmata de privatizarea noii societati. In octombrie 2000, un alt consilier strain a sustinut ideea privatizarii ALRO si ALPROM, prin vanzarea lor ca un singur pachet unui investitor strategic, fara o fuziune anterioara a celor două societati. Aceasta noua decizie a FPS a provocat un protest masiv al sindicatelor celor doua societati implicate. Actiunile de protest care au urmat acestor declaratii au stopat procesul de privatizare.

In martie 2001, Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului (AP APS) a facut o noua incercare de a majora capitalul printr-o oferta publica, precedata de exercitarea drepturilor de preemptiune. Conform legii privatizarii, stetul nu are dreptul să participe la nici-o majorare de capital, prin urmare operatia propusa insemna o privatizare mascata. Aceasta initiativa a provocat din nou protestul sindicatelor. S-a organizat din nou marsuri de protest si s-au facut declaratii incendiare, .astfel ca opoziti sindicala a dus efectiv la suspendarea privatizarii celor doua societati, in ciuda rentabilitat si a valorii lor potentiate pentru investitorii externi.

Desi au existat aspecte ale privatizarii care au afectat forța de munca, opoziti sindicala fata de restructurare a parut sa fie uneori ,,mioapa" si contraproductivă. Sindicatele au facut uz si de influenta lor politica pentru a exercita presiuni guvernamentale asupra societatilor private unde existau probleme de munca.

Spre deosebire de cazul ALRO, privatizarea Combinatului Siderurgic Resita fost considerata, aparent, un succes. Conform contractului, investitorul strateg american s-a angajat sa investeasca 60 milioane USD pana la sfarsitul anului 2000 alte 62 milioane USD in urmatorii patru ani. Cu toate acestea, el nu si-a indeplinit angajamentele de investitii si nici promisiunile de achitare a anumitor datorii catre stat. Sindicatele au intrat in greva, invocand faptul ca firma americana Noble Ventures nu si-a respectat obligatiile contractuale, performantele economice ale combinatul siderurgic au fost dezastruoase din cauza proastei conduceri, productia a fost întreruptă si salariile erau platite cu mare intarziere. Combinatul siderurgic Resita are un volum foarte mare de datorii, astfel incat oricare din creditorii sai poate cere in justitie inceperea procedurilor judiciare de reorganizare si restructurare sau chiar de lichidare a societații.

In iunie 2001, scandalul sindical ajunsese la punctul culminant – 220 de salariati combinatului erau in greva foamei, iar alti 2.000 se adunasera protestand in fața Prefecturii jude|ului. Un tribunal local a obligat conducerea societatii la plata salariilor restante si acceptarea prezentei liderilor sindicali la adunarile Consiliului de Administratie. La sfarsitul lunii iunie 2001, o delegatie guvernamentala condusa de ministrul Privatizarii a inceput negocierile cu sindicatele. Rezultatul negocierii a fost reorganizarea judicia a societatii, totusi in conditiile mentinerii structurii actuale a actionariatului. In același timp, Primaria Resița a semnat un Protocol cu sindicatele, angajandu-se sa plateas indemnizațiile de somaj de la bugetul local, urmand ca acestea sa fie rambursate catre salariati la reluarea activitatii. ,,!,

2.2.3. Consiliul de Administrate si supravegherea conducerii

Consiliul de Administratie reprezinta piatra de temelie a sistemului de guvenare corporativa si interfata dintre actionari si manageri. In acelasi timp, el reprezinta veriga de legatura intre manageri si grupurile de interes implicate in activitatea societatii.

Increderea investitorilor in valorile mobiliare ale unui emitent inseamna, mai intâi incredere in administratorii acestuia. Capacitatea managementului de a maximiza profitul companiei reprezinta principalul element al increderii. In vederea atingerii acestui scop actionarii trebuie sa se asigure, prin intermediul Consiliului de Administratie, ca au un anumit control asupra managerilor si ca acestia nu le vor reduce profitul. Rolul Consilu de Administratie este de a controla si supraveghea activitatea managerilor si de a-i face responsabili pentru rentabilitatea societatii. Legislația țarilor cu economie de piața a reglementat aceste atribute caracteristice activității Consiliului de Administratie, chiar daca de la un stat la altul mai pot aparea diferențe.

In unele legislatii, cum ar fi cea germana, Consiliul de Administratie clasic a fost inlocuit cu un consiliu de supraveghere, care nu se mai implica in gestiunea societatii si reprezentarea acesteia in relatiile cu tertii, asemenea atributii fiind de competenta managerilor. Consiliul de supraveghere are sarcina de a controla si monitoriza permanent activitatea directorilor, fiind o interfata intre acestia și adunarea generala.

In Germania, sarcina principală a consiliilor consta in promovarea buniistarii pe termen lung a societatii. In acest scop, consiliile sunt obligate sa identifice si sa armonizeze interesele tuturor celor care au legaturi importante cu societatea, in particular actionarii si angajatii. Se poate aprecia ca misiunea Consiliului de Administratie reflectă principiui codeterminarii sociale, principiu esential in procesul de management al societatilor. Spre deosebire de Germania, in legislatia franceza, datorita traditiei, sistemul structurat pe cele doua paliere nu a avut succesul scontat. Esecul s-a explicat prin natura colegiala a directoratului, greu de conciliat cu necesitatea conducerii unitare a societatii. Alte argumente au fost formalismul provocat de dualitatea organelor, precum si dificultatea practica de a diviza conducerea si controlul.

In legislatia tarilor anglo-saxone (SUA, Canada, Marea Britanie) apar unele mici diferentieri. Desi Consiliul de Administratie este organizat unitar, administratia societatii este structurata pe doua paliere: Board of directors, cu atributii de supraveghere si control, respectiv General managers, cu atributii de gestiune si reprezentare. Insa, spre deosebire de modelul german, in SUA responsabilitatea primordiala a Consiliului consta in protejarea intereselor actionarilor si maximizarea profitului lor.

Legea societatilor comerciale din Romania stabileste solutii pentru numirea Consiliului de Administratie, care sunt in conformitate cu traditia europeana de drept. Una dintre caracteristicile cele mai criticate ale acestui sistem in Romania este prezenta unui numar mare de membri numiti pe considerente politice, ceea ce duce la instabilitate. De asemenea, nu este institutionalizata separatia de atributii intre membrii executivi si cei non-executivi si, cu unele exceptii, nici institutia membrilor independenti in Consiliul de Administratie. De cele mai multe ori, membrii non-executivi sunt fie actionari cu pachete de control, fie reprezentanti ai partidelor politice.

Totusi, in efortul de adaptare la acquis-ul comunitar, Romania a adoptat unele reglementari care impun alegerea unor administratori la propunerea actionarilor minoritari (prin Legea nr. 297/2004 care reglementeaza institutia administratorului ales prin vot cumulativ) sau propun numirea de administratori independenti in consiliu (prin Anexa la Regulamentul Bursei de Valori Bucuresti nr. 3/2001).

La randul sau, notiunea de independentă a administratorului presupune capacitatea de a judeca in mod obiectiv afacerile corporatiei si de a nu fi subordonat vreunui interes anume, in special celor legate de conducere, actionari semnificativi sau partide politice. A fi independent este mai mult o chestiune de integritate si de tarie de caracter. De asemenea, exclude independenta, calitatea de a fi sau a fi fost un membru executiv al companiei sau afiliatilor companiei, actionar semnificativ al companiei, ruda, partener de afaceri important.

Un membru independent are dreptul sa ridice probleme si sa atace decizii ale consiliului, atata timp cat ar putea avea dubii in legatura cu relevanta, adevarul sau necesitatea unei tranzactii, a unei evaluari sau a oricarei informatii publicate. Desi au aceleasi obligatii legale ca si ceilalti membri, membrii independenti ai consiliului pot oferi o viziune proprie din afara companiei, utila in elaborarea strategiei care deschide perspective noi de dezvoltare. Totodata, un numar semnificativ de membri independenti este crucial pentru monitorizarea, evaluarea performantelor si salarizarea managerilor.

Reglementarile romanesti in domeniu nu specifică structura consiliului, componenta si modul de functionare si nici cerintele legale privind prezenta membrilor independenti. Functiile membrilor consiliului de administratie nu sunt insa clar departajate de cele ale managementului. Consiliile de Administratie sunt destinate fie sa exercite numai sarcini procedurale, fie doar sa reprezinte actionarii care controleaza compania.

In locul formarii de comitete specializate, in multe companii romanesti sunt alesi in consiliul de administratie chiar membrii conducerii executive a companiei. Existenta mai multor manageri in consiliul de administratie, pe langa faptul ca este ilegala, determina o crestere a influentei si puterii managementului in fata celorlalti membri.

Comitetele specializate ar trebui sa fie compuse in special din membri non-executivi ai consiliului si chiar din membri independenti. Aceasta este o cerinta necesara in vederea cresterii gradului de functionalitate a consiliului si monitorizarii conflictelor de interese. Cele mai importante structuri functionale specializate sunt comitetul de audit si comitetul de salarizare.

Importanta comitetului de audit creste, data fiind complexitatea publicarii informatiilor si slaba performanța in acest sens a multor intreprinderi romanesti. Acesta ar trebui sa fie compus din membri non-executivi si independenti cu abilitatile cele mai dezvoltate in domeniul fmanciar si de audit. Atributiile comitetului de audit sunt analiza si revizuirea procesului de raportare financiara, sistemul de control intern si realizarea legaturii dintre auditorii interni si cei externi.

La randul sau, comitetul de salarizare ar trebui sa fie responsabil cu dezvoltarea cadrului si regulilor legate de salarizarea top-managementului si a celorlalte remuneratii ale managementului executiv. De asemenea, el trebuie sa propuna standardele de performanta pe baza carora se va face salarizarea, precum si pachetul complet de salarizare pentru fiecare membru al consiliului, inclusiv primele acordate.

Principiul transparentei asigura emitentului (si institutiilor implicate) un mijloc important de reclama, precum și modalitatea cea mai eficienta si legitimă de diversificare a surselor sale de finantare. Aceste avantaje pot fi pastrate numai in conditiile in care emitentul este capabil sa faca fata cerințelor transparentei, facand publice anumite informatii privind activitatea, managementul si salarizarea, chiar daca acestea sunt sensibile.

Transparenta necesita o mentalitate si un anumit tip de educatie a managerilor bazat pe sinceritate si se bazează pe o logistica specifica, in lipsa acestor elemente, transparenfa se transforma mai degraba intr-un dezavantaj decat intr-un avantaj.

Aplicarea acestui principiu in tarile Europei de Sud-Est se realizeaza intr-o maniera defectuoasa si depuncteaza sever evaluarea stadiului de aplicare a normelor de guvernare corporativa. De exemplu, membrilor consiliilor de administrație le este limitată capacitatea de a solicita și a obtine informații de la manageri privind situația si afacerile companiei, ei fiind limitati si in ceea ce priveste accesul la informatii din surse independente.

Legislatia romaneasca reglementeaza intr-o maniera precisa dreptul de informare al actionarilor, dar nu reglementeaza si dreptul de informare al administratorilor fara functii executive; este vorba despre membrii consiliului care nu participa direct la conducerea operativa a societatii, ci doar controleaza si supravegheaza activitatea administratorilor operativi. Or, administratorii operativi au obligația de a-i informa pe ceilalti administratori cu privire la mersul operatiilor societatii, pentru ca raspunderea este solidară.

De asemenea, remuneratia membrilor conducerii trebuie sa fie corespunzatoare muncii prestate, dar si transparenta. Remuneratia membrilor conducerii trebuie sa fie indeajuns de ridicată pentru a putea recruta profesionisti competenti si experimentati si pentru a le permite sa-și dedice suficient timp si energie pentru a-si indeplini sarcinile intr-o maniera independenta. Remuneratia va depinde de dimensiunea si complexitatea afacerii si de nivelul general al salariilor din fiecare tara pentru profesionistii cu aptitudini si pregatire echivalente.

Remuneratia membrilor cu funcții de conducere in intreprinderile romanesti este rareori data publicitații, iar procesul decizional nu este transparent, desi este necesara aprobarea adunarii generale a actionarilor. In plus, corelarea veniturilor conducerii cu performanța se intalneste foarte rar si este impiedicata, uneori, de restricții legale privind remuneratia sub forma de actiuni.

Adoptarea standardelor de guvernare corporativa presupune o transformare profunda a atitudinii participantilor la piata de capital catre practicarea ideii de transparența. Informatiile oferite publicului investitor trebuie sa fie complete, clare și concise, sa nu induca in eroare. In acest scop, societa|ile cotate la bursa trebuie sa utilizeze criterii si standarde precise, care sa faca informatiile date publicita|ii comparabile cu sistemele de raportare general acceptate.

Adoptarea si utilizarea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară (IFRS) asigura informatii de o calitate adecvata, credibile si comparabile cu ale celorlalte tari. Rapoartele statutare de audit adauga credibilitate informatiilor financiare publicate. Adoptarea IFRS permite evaluari corecte si transparente pentru ac|iuni, necesare în procedurile de atragere de noi investitori si pot asigura un tratament echitabil pentru toti acționarii.

2.3. Modalitați de soluționare a conflictelor dintre acționari-manageri și actionari-creditori

Guvernarea corporativa are ca fundament ideea conform careia, pentru a maximiza bogatia intreprinderii si, implicit, valoarea de piata a acesteia, trebuie create mecanisme de actiune clara, in vederea rezolvarii conflictelor dintre actionari, manageri, creantieri, salariati, furnizori etc. In plus, un sistem de guvernare performant este capabil sa previna aparitia acestor conflicte, care vizeaza indeosebi raporturile actionari-manageri, respectiv actionari-creanțieri.

Conflictul dintre actionari si manageri se bazeaza pe faptul ca managerii sunt.prea putin motivati pentru distribuirea de dividende actionarilor, preferand reinvestirea profirului net chiar și in proiecte cu rentabilitate mica pentru a conserva controlul resurselor importante. In timp ce actionarii sunt interesati doar de rentabilitatea financiara a companiei, managerii sunt influentati de alte considerente ca: marimea companiei (in baza careia dobandește putere și prestigiu social), gradul de libertate in alocarea resurselor, nivelul remuneratiei.

Managerul exprima, exercita si executa vointa colectiva, concretizata in decizii ale adunarii generale ale actionarilor. De cele mai multe ori, managerii societatilor mari sunt cei care elaboreaza atat documente contabile, cat si strategii de dezvoltare și chiar procesul-verbal constatator al deciziei adunarii generale, actionarii nefacand decat sa le confirme. Practic, managerul imprima vointei colective o pronuntata tenta personala.

In practica se mai constata ca actionarii prefera investitiile pe termen lung, in timp ce managerul va fi tentat sa aleaga investitiile pe termen scurt, deoarece poate fi in orice moment revocat din functie de proprietarul companiei. In cazul in care actionariatul este relativ concentrat si stabil, relatiile dintre proprietari si manageri pot fi eficiente si de lunga durata. Dimpotriva, o structura actionariala foarte dispersata nu favorizeaza atasamentul actionarilor fata de manageri. In plus, managerii intreprinderii cauta prin toate modalitatile sa-si sporeasca avantajele proprii, fara a ezita sa limiteze initiativa subordonatilor, centralizand toate deciziile importante, ca urmare a functiei detinute.

Conflictul de interes intre actionari si manageri a existat dintotdeauna, deoarece concurenta pe piata bunurilor si serviciilor nu constituie o restrictie puternica pentru a incita managerii sa lucreze in favoarea actionarilor. In plus, separarea functiilor de proprietate de functiile de decizie genereaza o indoiala permanenta cu privire la comportamentul managerilor. Pe de alta parte, nimic nu interzice ca in anumite situatii si managerii sa fie, in egala masura, ,,victime" ale deciziilor actionarilor. Rezolvarea unui astfel de conflict isi gaseste solutiile in identiflcarea mecanismelor interne si externe intreprinderii, care urmaresc sa motiveze managerii sa actioneze in interesul actionarilor. Modalitatile de solutionare a conflictului dintre actionari si manageri sunt prezentate in figura de mai jos:

Dupa cum se observa prima cale de solutionare a conflictuiui dintre actionari si manageri o reprezinta decizia de remunerare a managerilor in functie de performanta. Planurile de stimulare a managerilor iau urmatoarele forme:

• optiuni pentru manageri de a cumpara actiuni ale companiei respective, intr-un moment viitor, dar la un pret stabilit in prezent. Aceasta optiune poate avea relevanta, daca pretul actiunilor pe piata in viitor ar crește peste valoarea pretului fixat. Motivatia unei asemenea practici consta in faptul ca, oferind managerilor posibilitatea de a cumpara actiuni la un pret fixat, acestia vor actiona pentru maximizarea pretului actiunilor in viitor. Acest stimulent managerial s-a practical intre anii 1950 si 1960, dar dupa 1970 a cazut in dizgratie, optiunile dovedindu-se neprofitabile. Piata valorilor mobiliare a cunoscut o scadere general iar pretul actiunilor nu reflecta neaparat cresterea castigurilor companiilor.

De asemenea, dupa cum demonstreaza criza bursiera americana din perioada 2001 -2002, aceasta modalitate de remuneratie a managerilor trebuie utilizata cu prudenta; cu toate ca stimulentele ar putea determina impulsionarea managerilor, pot aparea disproportii semnificative intre rezultatele societatii si primele incasate de manageri. In plus, acordarea acestor actiuni sporeste considerabil numarul titlurilor financiare, fapt care produce diluarea capitalului social si prejudicierea intereselor acționarilor minoritari. Pe de alta parte, stimulentele pot inlatura orice rise pentru manager, ceea ce este contrar ideii de asociere la risc

• planuri de stimulate managerial prin ,,actiunile-performanță" (performance
shares) – oferirea de actiuni managerilor pe baza masurarii performantei realizate de
companie prin urmatorii indicator!:

profit pe actiune (earnings per share – EPS)

rata de rentabilitate a activelor (return on assets – ROA)

rata de rentabilitate a capitalului propriu (return on equity – ROE)

Din moment ce prețul acțiunilor pe piata este legat de aceste variabile, imbunatatirea performanțelor de acest gen si cresterea castigurilor vor determina cresterea pretului actiunilor. Pentru a primi actiunile alocate, executivii trebuie sa lucreze un anumit numar de ani in cadrul firmei, de regula minimum patru ani.

• acordarea de prime managerilor, in functie de profitul obtinut de companie.

O a doua cale de solutionare a conflictului dintre acționari si manageri constă in puterea de decizie a Consiliului de Administratie care dispune de prerogative importante in materie de control al managerilor. In unele tari, consiliul de administratie are drept de veto asupra anumitor decizii si conserva puterea de revocare a președintelui sau.

Dupa anii '80 au fost formulate numeroase critici asupra capacitații Consiliului de Administratie de a controla managerii. Unii membri se regasesc simultan in mai multe Consilii de Administratie si nu dispun de timpul necesar pentru a-si indeplini atribuțiile ce le revin. Pe de alta parte, ei pot avea interesul de a ramane in bune relatii cu managerii intreprinderii pentru a nu pierde avantajele asociate functiei lor.

A treia modalitate de rezolvare a neintelegerilor acționari-manageri o reprezinta votul prin procura. In cazul in care Consiliul de Administratie nu este in masură să controleze eficient managerii, actionarii desemneaza o persoana care sa ii reprezinte in indeplinirea acestui rol. Ca urmare, daca actionarul desemnat este de parere ca managerii actuali nu dau dovada de performanta ridicata, decide sa propuna celorlalți actionari schimbarea echipei manageriale.

In practica, aceasta operațiune este dificil de realizat, intrucat un singur acționar reuseste cu greutate sa adune un numar suficient de voturi de la ceilalti actionari pentru a schimba echipa manageriala. Adesea, majoritatea actionarilor considera că inlocuirea echipei manageriale se face in contextul lipsei aproape totale de informație. In plus, se constata ca intr-o asemenea operatiune se implica un actionar care detine un procent scazut din capital.

A patra modalitate de control al managerilor este prezenta actionarilor de referintă. Un asemenea actionar detine o parte semnificativa din capital si este pe deplin motivate ca întreprinderea în care a investit sume importante să fie rentabilă.

. De aceea presiunea pe care o exercita asupra managerilor, pentru ca acestia sa adopte un comportament pe masura interesului actionarilor, este materializata in decizii importante și are efectul scontat.

A cincia modalitate de solutionare a conflictului actionari-manageri si care constituie totodata o amenintare pentru managerii incompetenti o reprezinta ofertele publice de cumparare (OPC). Ele se mai numesc preluari ,,ostile" (hostile takeover) si au loc mai ales atunci cand capitalul social al firmei este subevaluat datorita unei succesiuni de decizii gresite ale echipei manageriale. In urma unei astfel de preluari, managerii firmei sunt de regula concediati, iar cei care reușesc sa se mentina pe pozitie isi pierd autonomia pe care o aveau inainte de preluare. Aceasta face ca managerii sa fie interesati sa ia masuri care sa duca la maximizarea pretului actiunilor.

Pierderea increderii in managementul emitentului de titluri financiare poate declansa mecanismele de preluare ostila. Astfel, pe pietele de capital din SUA si Marea Britanie functioneaza adevarate piete pentru controlul societatilor cotate; o societate cu activitate slaba din cauza managementului ineficient poate fi dobandita de catre investitori care si-au dat seama de adevaratul sau potential. Practic, pe aceste piete se intalnesc adevarati ,,vanatori de control" specializati in preluari urmate de revinderea cu profit a pachetelor, dupa ce societatea preluata va fi restructurata.

Unele dintre masurile luate pentru ca pretul actiunilor unei firme sa creasca si sa nu devina un ,,chilipir" pentru altii sunt favorabile din punct de vedere al actionarilor; alte tactici pe care managerii le pot folosi pentru a indeparta o preluare ostila nu sunt in interesul actionarilor. Un asemenea exemplu de tactica dubioasa este ,,pilula otravita" (poisson pill). ,,Pilula otravita" reprezinta o masura luata de catre o firma-tinta pentru a evita preluarea; ea consta in dreptul actionarilor existenti de a cumpara actiuni suplimentare la un pret atractiv, daca sunt dispusi sa achizifioneze un pachet mare de titluri.

O ,,pilula otravita" este o actiune care practic ,,ucide" o firma, facand-o astfel complet neatractiva pentru orice potential investitor interesat, Un exemplu in acest sens a fost planul companiei canadiene Inco de a vinde pachete importante din actiunile sale la preturi scazute tuturor actionarilor, cu exceptia celor care faceau parte din grupuj care dorea sa cumpere firma. De asemenea, unele companii din SUA au prevazut prime uriase pentru manageri, in momentul in care acestia doresc sa iasa la pensie sau sunt concediati; primele reprezinta o parte importanta din averea companiei, in cazul in care firma este preluata si se numesc ,,parasute de aur".

In fine, ultima cale posibila de solutionare a conflictului dintre actionari si manageri consta in alegerea unei structuri financiare particulare (specifice). Decizia de finanțare prin indatorare ii motivează pe manageri, care, pentru a rambursa datoria si a evita falimentul, au obligatia asigurarii calitatii activitatii si obtinerii unor rezultate financiare favorabile. Se poate aprecia ca gradul de indatorare a intreprinderii este un instrument de control, deoarece indatorarea limiteaza libertatea de conducere si impune constrangeri.

Falimentul reprezinta o forma extrema de control, cu toate ca functioneaza numai atunci cand regulile concurentei se afla la baza deciziiior managerilor.

Realitatea a demonstrat ca prin indatorare valoarea intreprinderii create si piata financiara valorifica necesitatea intreprinderii indatorate de a fi mai perforrnanta. Semnalul cresterii valorii de piata a intreprinderii confirma ca aceasta este capabila sa-si plateasca datoriile in viitor si ca are perspective certe de dezvoltare.

La randul sau, conflictul dintre actionari și creantieri se rezolva prin decizia de introducere a unor clauze suplimentare de protectie in contractul de creditare care armonizeaza interesele celor doua parți. Aceste clauze se refera la:

• politica de finantare, concretizata in trei tipuri de decizii fmanciare care
restrictioneaza comportamentul viitor al firmei îndatorate. In primul rand, creditorii
solicită prin contract actionarilor ca, in cazul falimentului întreprinderii, datoria sa aiba
acelasi rang de prioritate ca si celelalte datorii prezente sau viitoare. In al doilea rand,
creantierii restrang prin anumite clauze posibilitatea întreprinderii de a oferi in viitor
garantii reale asupra activelor sale, care ar putea sa diminueze capacitatea de rambursare
a datoriilor deja contractate. In al treilea rand, se poate recurge la clauze mai sofisticate
care pot interzice o noua emisiune de obligatiuni, marind datoriile întreprinderii, daca
aceasta nu face fata platilor curente.

De asemenea, in țarile cu economii de piata puternice, pietele fmanciare pun la dispozitia investitorilor un mecanism important de control care le da posibilitatea sa-și lichideze rapid investitiile (fie prin refuzul de a mai finanta proiectele de restructurare sau dezvoltare a activitații emitentului care presupun majorari de capital social, fie prin lichidarea stocului de actiuni sau alte titluri detinute), in cazul in care si-au pierdut increderea in managementul emitentului;

politica de dividende care nu interzice piata acestora, ci prevede posibilitatea
indexarii lor corespunzator cu nivelul profitului obtinut;

politica de productie și de investltii, prin care se pot impune limite privind
fuziunile, utilizarea activelor si mentinerea unei anumite structuri a acestora;

« publicarea informatiilor, ca parte componentă a contractelor de datorii; in general, documentele care trebuie furnizate sunt situatiile fmanciare și fiscale auditate de un cabinet specializat si independent de intreprindere;

rambursarea anticipată, care permite creantierilor sa ceara rambursarea
anticipata a unei parti sau a totalitatii creantei inainte de scadenta, ca efect al nerespectarii
angajamentelor prevazute in contract;

convertibilitatea fi utilizarea titlurilor hibride, cum sunt obligatiunile
convertibile in actiuni, obligatiunile rambursabile in actiuni etc.; astfel, daca exista un
transfer de bogatie in favoarea actionarilor, creditorii vor beneficia in egala masura prin
exercitarea optiunilor lor si se rezolva conflictele intre furnizori/aportorii de capitaluri.

2.4. Modele de guvernare corporativă

Studiul structurilor de guvenare a intreprinderii in diferite tari permite identificarea unor caracteristici in tarile anglo-saxone ale Europei continentale si mai ales asiatice.

SUA si Marea Britanie se caracterizeaza printr-un numar mare de intreprinderi nationale cotate la bursa (a se vedea în următorul tabel), piete financiare cu un grad mare de lichiditate, unde drepturile de proprietate si de control sunt frecvent schimbate, si un numar mic de grupuri de societati de control. !n tari ca Germania si Japonia, bancile importante, companiile de asigurare si statul ocupa o pozitie predominanta in sistemul de guvernare. In plus, multe firme dispun de actionari de referinta si de o legislatie particulara, ceea ce are ca efect limitarea considerabila a numarului de preluari ostile.

Tarile latine se aseamana cu cele anglo-saxone prin puterea statului ca actionar si importanta redusa acordata salariatilor in organele de decizie ale intreprinderii

In structura guvernantei corporative intervin mai multe subiecte de drept, denumirea uzuala fiind de constituenti interni: actionar, administrator, manager, salariat, furnizor, creditor, dupa caz. Actionarul este un mandant (,,principal"), iar administratorul este un mandatar (,,agent"). In functie de aceste subiecte de drept, in sistemul de guvernare corporativa se intalnesc trei modele principale:

• modelul traditional (traditional model)

• modelul co-determinarii (co-determination model}
•modelul riscului asumat (stakeholder model)

Modelul traditional este specific sistemului nord-american și are la baza doua tipuri de raporturi juridice: unul se stabileste intre actionari si administratori, in baza contract de mandat, iar unul intre administratori si manageri. Modelul se deruleaza pe trei niveluri ierarhice: acționari (1) – administratori (2) – manager (3), autoritatea managerilor derivand din cea a administratorilor. Legjslatia americana prevede ca drepturile acționarilor de a influența afacerile curente ale societații sunt limitate, in exclusivitate, la alegerea membrilor consiliului de administrație; ei nu beneficiaza de dreptul direct de a lua decizii cu privire la conducerea afacerilor societații (ca de exemplu, plata dividendelor). Totusi, acționarii pot in mod indirect sa aduca managementul societății in situația de a-si schimba atitudinea si modul de a conduce. Astfel, acționarii pot decide sa-si lichideze participarea in societate sau sa stopeze finanțarea, prin refuzul de participant la majorarea capitalului propriu. In absența suportului fmanciar al acționarilor, managerii vor trebui schimbați.

Modelul co-determinării este specific țarilor vest-europene, iar participantii sunt ierarhizați pe patru niveluri ierarhice: acționari (1) – administratori (2) – manageri (3) -salariați (4). In cadrul acestui model se intalnesc doua tipuri de raporturi juridice: unul se deruleaza intre acționari cu administratorii si reprezentanții salariaților, iar altul are loc intre administratori si manageri.

Acest model este reprezentativ pentru Germania, al carei sistem economic se bazeaza pe co-determinare sociala, in sensul ca diversele categorii sociale depun eforturi pentru ridicarea bunastarii sociale, deci au dreptul sa participe la procesul decizional. Comparativ cu modelul traditional, modelul co-determinarii introduce un sistem de management participativ, pornind de la premisa ca riscul afacerii este mai mic pentru actionari decat pentru salariați, intrucat acestia din urma nu isi pot diversifica portofoliul de investitii. Din acest motiv, prezenja salariaților in procesul decizional are un caracter democratic, deoarece analizeaza obiectivele strategice ale companiei si formuleaza recomandari consiliului de administrate, pentru a reduce riscul.

De asemenea, acest model introduce responsabilitatea in afaceri; firmele mici au mai puține obligațiii fata de terți decat actionarii acestora, insa cele mai multe companii isi exercita responsabilitatea onorindu-si obligatiile către salariati, furnizori, clienți, comunitate. Acest principiu implica si responsabilitatea statului pentru proprietatea particulară

Modelul riscului asumat este caracteristic tarilor Asiei de Sud-Est (Japonia in special) si este caracterizat tot de patru niveluri ierarhice si doua raporturi juridice. Deosebirea fată de modelul anterior este ca raporturile juridice sunt mai complexe; astfel, avem de-a face cu un raport intre acționari, reprezentanti ai salariatilor, clienti, banci, furnizori, pe de o parte si administratori, pe de alta parte.

Acest model isi gaseste motivația in faptul ca orice persoana fizica sau juridica aflata intr-un raport juridic cu o intreprindere are de suportat un anumit risc si trebuie sa se implice in procesul decizional pentru a-si proteja interesele. Desi acest model acorda importanța cuvenita fiecarui tip de stakeholder, nu clarifica suficient intinderea drepturilor si obligatiilor fiecarui subiect de drept, pentru a pastra un echilibru intre procesul decizional si nivelurile in baza carora se structureaza.

Indiferent de tipul modelului practicat, cadrul reglementativ exercita un impact deosebit asupra sistemului de guvernare corporatist fiind nefavorabil băncilor. Ca urmare a crizei din anul 1929, in care bancile au fost partial responsabile, reglementarea americana si cea britanica au constrans considerabil dezvoltarea bancilor.

Separarea functiilor de banca comerciala si de banca de investitii a limitat expansiunea institutiilor bancare, impiedicand mai ales participarea directa a acestora in capitalul altor intreprinderi (a se vedea tabelulde mai jos), ceea ce a făcut imposibila o reconciliere intre banci si intreprinderi, prin comparatie cu cea constatata in Germania sau Japonia. In plus, grupurile (holding-urile) de banci nu pot detine mai mult de 5% din capitalurile altei intreprinderi, iar participarea lor trebuie sa fie pasiva.

Conform datelor din tabel se observa ca legislatia SUA era ostila dezvoltării institutiilor bancare, in special in termeni de detinere de actiuni in intreprinderi din afara sectorului bancar. Evolutia reglementarilor pare sa se schimbe, bancile fiind autorizate incepand din 1994 sa implementeze agentii in afara statului lor de origine.

De asemenea, cadrul reglementativ prevede obligativitatea schimbului de informatii corecte intre banci si investitori, fara de care cele trei modele nu se pot aplica intr-o maniera eficienta. Desi aceste modele de guvernare corporativa sunt caracteristice marilor firme, ele se pot aplica si de catre intreprinderile de talie mai mica, al caror rol a crescut, fiind cotate si la bursa. Un exemplu interesant il constituie societatea Yahoo, care creeaza site-uri de cautare pe Internet si care, printr-un management financial participativ, a avut in anul 1995 o capitalizare bursiera de ordinul miliardelor de dolari desi a realizat o cifra de afaceri de 30 de milioane USD. In plus, cotatia micilor intreprinderi permite investitorilor disponibili sa-si diversifice portofoliul, prin detinerea de active cu un nivel mai ridicat de risc, dar cu o speranta putenica de cîstig.

Capitolul 3

IMPLICAREA ANALIZEI FINANCIARE IN PROCESUL DE

FUNDAMENTARE A DECIZIILOR LA NIVEL

MICROECONOMIC

3.1. Rolul analizei financiare in procesul de conducere la nivel microeconomic

Pentru a participa la fundamentarea si adoptarea unei noi decizii financiare trebuie investigate realizarile obținute care, prin impactul exercitat asupra evolutiei viitoare a firmei, il forțeaza pe manager sa procedeze la un nou efort de gandire capabil sa ii schimbe rationamentul. Inregistrarea unui decalaj nefavorabil intre realizarile si obiectivele propuse anterior printr-o strategie poate fi un factor cu impact negativ asupra perspectivelor de evolutie a firmei si pune sub semnul intrebarii calitatea managementului fmanciar.

La evaluarea impactului pe care decalajul inregistrat il produce asupra evolutiei viitoare a intreprinderii, accentul cade pe analiza financiara care s-a integral in mecanismul de conducere si a devenit un instrument extrem de util pentru practica in domeniu. Analiza financiara este axata cu precadere pe fluxurile financiare care se formeaza la nivelul unei intreprinderi, pe modul de gestionare si plasare a capitalurilor. Insa acest demers nu se rezuma doar la aplicarea mecanica a unor formule, ci la formarea unui veritabil ,,instinct financiar" al managerului care, prin deciziile luate, valorifica intregul potential al firmei si asigura functionarea eficientă a acesteia.

Dupa cum s-a precizat in capitolul 1, analiza financiara este o activitate complexa de diagnosticare a pozitiei (situatiei) financiare, precum si a starii de performanta financiara a intreprinderii, la sfarsitul exercitiului. Analiza financiara urmareste ,,sa evidentieze modalitatile de realizare a echilibrului financiar (pe termen scurt si pe termen lung), precum si treptele de acumulare baneasca, de rentabilitate ale activitatii intreprinderii"1. Pornind de la aceste preocupari concrete, analiza financiara recurge la instrumente de lucru specifice, prezentate in tabelul următor:

evaluarea scopului (dimensiunea si importanta obiectivului de reglat) si probabilitatea realizarii deciziei.

In acelasi timp, analiza financiara necesita culegerea si prelucrarea unui ansamblu de informatii care imbraca forma indicatorilor. Acestia devin un instrument de lucra indispensabil muncii de analiza financiara si, implicit, derularii actului decizional la nivel microeconomic. De aceea, in proiectarea si derularea activitafii financiare a întreprinderii, un accent aparte se pune tocmai pe sistemul de indicatori, precum si pe modalitatile concrete de utilizare si control al acestora.

Nivelurile indicatorilor, fie proiectate, fie realizate, devin din punctul de vedere al practicii manageriale parametrii in cadrul carora se deruleaza activitatile si procesele financiare. Managerul financiar trebuie sa lucreze cu indicatori reprezentativi cu ajutorul carora poate sa controleze evoluda activitatii financiare si sa contribuie la dezvoltarea de ansamblu a intreprinderii. In consens cu aceasta, apare si necesitatea perfectionarii continue a tehnicilor de prelucrare a indicatorilor economico-financiari utilizati in procesul de fundamentare a deciziilor de corectare (reglare).

Se poate afirma ca sistemul de indicatori este ,,implicat" direct in exercitarea unor functii de stimulare, de cointeresare si de sporire a eficientei mtreprinderii, motiv pentru care trebuie sa satisfaca doua cerinte de baza:

sa corespunda principiilor si obiectivelor care se afla la baza actului conducerii;

sa se bazeze pe caracterul real al informatiei.

Preocuparea managerilor de a asigura corectitudinea si realitatea informatiilor trebuie sa se manifeste atat in etapele culegerii acestora, cat si in cele de prelucrare, analiza si diagnosticare. Numai in acest mod informatiile obtinute vor putea fi folosite pentru a previziona castigurile viitoare ale firmei. Daca din punctul de vedere al unui investitor previzionarea este eel mai important aspect, pentru managerul intreprinderii (general sau financiar), analiza financiara reprezinta punctul de plecare pentru planificarea acfiunilor viitoare. De fapt, toate categoriile de stakeholderi isi contureaza ansamblul de informafii destinat unui anumit scop, tinand seama de sursa, vechime si drumul parcurs, de gradul de perimare in timp si spatiu, dar mai ales de interesele urmarite de fur nizorul de date. Numai in acest fel se poate asigura compatibilitatea necesara dintre functia de reflectare-cunoastere, pe de o parte si functia de orientare-coordonare, pe de alta parte, atribuite sistemului de indicatori.

In consecintă, un sistem informational bine organizat in domeniul financiar care are in continutul sau indicatori relevanti pentru manageri, calculati pe baza unor informatii corecte si reale, dobsindeste un rol tot mai important, atat pentru intreprinderea in cauza, cat si pentru partenerii sai de afaceri. In plus,

indicatorii rezultati din analiza financiara ,,vor servi la elaborarea unui diagnostic de rentabilitate, de risc si de valoare"3 (diagnostic-financiar – n.n).

Diagnosticul financiar este rezultatul unui proces de evaluare a potentialului financiar al intreprinderii. El este practicat de agenti economici diversi (stakeholders) care au un interes asupra întreprinderii analizate,sunt în anumite raporturi juridice cu aceasta.

. Astfel se explica de ce obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, in functie de subiectul care il evalueaza, acordandu-se atentie unui aspect sau altuia, capabil sa surprinda situatia financiara a intrepririderii dupa scopurile urmarite.

Obiectivele diagnosticului financiar pot fi grupate pe doua categorii principale de stakeholders si anume actionari și manageri, pe de o parte, respectiv creantierii (banci, furnizori, salariati), pe de alta parte, dupa cum se vede in figura de mai jos:

Prin diagnostic se identifica punctele critice in cadrul activitatii financiare derulate de-a lungul exercitiului financiar incheiat si se avizeaza centrele de decizie pentru a initia masurile de reglare.

Este important de mentionat că diagnosticul se elaboreaza nu doar atunci cand la nivelul intreprinderii apar semnale de dereglare, ci si atunci cand se constata o functionare normala a activitații in raport cu obiectivele fixate. Aces.t lucru se impune deoarece în interiorul mecanismului financiar de la nivel microeconomic intervin actiuni compensatoare care moderează sau anihileaza abaterile nefavorabile in functionarea acestuia.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca volumul de informatii poate constitui o adevarata problema in munca de analiza si de diagnosticare a starii de performantă a intreprinderii. Realitatea a demonstrat ca o analiza financiara prea aprofundata poate genera nu castiguri, ci chiar pierderi substantiale pentru firmă, din cel putin doua motive: furnizarea unui ansamblu de date foarte bine fundamentate, dar mult mai tarziu decat este nevoie si oferirea factorului de decizie a unor elemente contradictorii Astfel multi indicatori pot fi interpretati intr-o maniera duala: ei sunt avantajosi pentru firmă si dezavantajosi pentru alta. Uneori, managerul, datorita specificului propriei profesii, nu are abilitatea de a infelege semnificatia indicatorilor daca nu coopereaza cu analistul financiar; astfel de imprejurari pot determina falimentul firmei.

In concluzie, scopul cuplului analiza financiara-diagnostic financiar este de a caracteriza intr-o maniera cat mai pertinenta fie mai prudenta situatia intreprinderii, in scopul fundamentarii pe criterii de optim a deciziilor de constituire și utilizare a resurseior.

3.2. Analiza poziției financiare a intreprinderii și impactul sau

3.2.1. Considerații privind necesitatea abordarii bilanțului din perspectiva financiara

Analiza situafiei financiare a intreprinderii la un moment dat, de regula la sfarsitul exercitiului, permite evaluarea marimii si evolutiei patrimoniului, precum si formularea de aprecieri cu privire la modalitatea de realizare a echilibrului financiar. Avand in vedere că bilantul constituie documentul principal care sta la baza evaluarii patrimoniului intreprinderii, studiul pozitiei financiare a intreprinderii necesita analiza financiară a bilantului, care are un caracter static.

Daca sub aspect juridic analiza bilantului permite prezentarea drepturilor si angajamentelor patrimoniale, abordarea financiara pune in evidenta relatia dintre sursele fondurilor (resursele) si nevoile (utilizarile) carora le sunt alocate fondurile (a se vedea tabelul următor).

După cum se observă,sub aspect juridic,elementele înscrise în active corespund unor drepturi patrimoniale,în timp ce pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor contractate.

La rîndul lor,drepturile patrimoniale sunt de două tipuri:-drepturi de proprietate,concretizate în posibilitatea utilizării bunurilor în scopul producției,consumului sau fructificării acestuia pentru obținerea unor venituri.Acest drept se exercită atât asupra bunurilor materiale-terenuri,clădiri,stocuri de mărfuri,materii prime,produse finite)

cat si asupra bunurilor nemateriale (brevete, licenb marci de fabrica si alte elemente necorporale);

• drepturi de creante, adica drepturi ale intreprinderii asupra tertilor, care consta
in angajamente contractate de anumiti parteneri, cum sunt clientii si debitorii. De
exemplu, in cazul clientilor, termenele de plata au fost convenite in avans cu
reprezentantii intreprinderii si au o scadenta ulterioara livrarii bunurilor si serviciilor. La
randul lor, debitorii intreprinderii sunt beneficiari ai unor imprumuturi pentru care au
convenit asupra angajamentelor de rambursare in viitor a capitalului si costului aferent
acestuia sub forma de dobanda.

In ceea ce priveste angajamentele patrimoniale, acestea corespund obligatiilor pe care intreprinderea trebuie sa le onoreze la o anumita scadenta si sunt inregistrate in pasivul bilantului.

Angajamentele pot fi consecinta unor decizii voluntare, liber subscrise de intreprindere (obligatiile fata de furnizori., imprumuturi contractate), precum si a unor obligatii impuse (obligatiilefiscale).

Din perspectiva managementului financiar, este importanta diferentierea angajamentelor patrimoniale, in functie de efectele lor, in angajamente corespunzatoare datoriilor si angajamente corespunzatoare capitalurilor proprii. Primele obligă intreprinderea sa ramburseze datoriile si sa plateasca dobanzile, conform clauzelc contractuale. Angajamentele corespunzatoare capitalurilor proprii apar in legatur cu remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispozitia intreprinderii.

In legatura cu acest aspect, este important de mentionat ca proprietarii nu beneficiază de nici o garantie care sa le asigure recuperarea fondurilor investite. In ipoteza in car rezultatele intreprinderii vor fi slabe, exista riscul nedistribuirii dividendelor. În compensarea riscurilor care decurg din aceasta situatie, proprietarii pot beneficia de trei avantaje majore si anume:

dividende superioare, daca intreprinderea are o evolutie fmanciara favorabila și
degaja rezultate bune la sfarsitul exercitiului;

creșterea valorii capitalurilor proprii, deci o bogație pe care proprietarii o detin
in intreprindere;

dreptul de participare la deciziile majore din viata intreprinderii, in special la cele
referitoare la desemnarea conducerii acesteia.

In cazul abordarii fmanciare a bilantului, pasivul apare ca o inventariere a surselor de finantare, in timp ce elementele inscrise in activ corespund unor alocari de fonduri Indiferent de manierele de abordare a bilantului si de momentul la care acesta se inchei« mentinerea egalitatii intre sumele totale inscrise in activul și pasivul sau constituie regula ce trebuie strict respectata.

Egalitatea bilantiera este necesara pentru ca transpune o identitate fundamental intre activ si pasiv, care, de fapt, sunt doua reprezentari diferite ale aceleiasi marimi economice.

Avand in vedere ca pasivul reflecta sursele fondurilor constituite de intreprindere, iar activul grupeaza utilizarile carora le sunt afectate aceste fonduri, inseamna ca nici o resursa nu poate ramane fara alocare, dupa cum nu poate exista nici o nevoie de finantare fara surse de fonduri. In aceste conditii, egalitatea intre activ si pasiv reprezinta egalitatea intre valoarea nevoilor de finantare și cea a resurselor de care dispune intreprinderea, a carei analiza are un rol principal in asigurarea echilibrului financiar al intreprinderii.

3.2,2. Analiza bilanțului financiar (analiza lichiditate-exigibilitate)

In economia de piata, conducerea intreprinderii este direct interesata ca, prin deciziile financiare adoptate, sa faca fata platilor si sa evite falimentul, facand dovada unui management financiar de calitate, orientat spre constituirea si utilizarea eficienta a resurselor. Din acest motiv deciziile financiare, fie ca se refera la investitii sau la finantare, sunt rezultatul analizei lichiditate-exigibilitate care are meritul de a pune in evidenta riscul de insolvabilitate a intreprinderii.

Analiza lichiditate-exigibilitate studiaza, in vederea confruntarii, gradul de lichiditate al elementelor de activ si gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv. Lichiditatea reprezinta capacitatea unui activ de a se transforms in bani, fara termen, dar si fără pierdere de valoare. Exigibilitatea exprima însusirea unui pasiv de a deveni scadent la un anumit termen. In acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea intreprinderii de a face fața pasivului exigibil cu activul sau disponibil. Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijina pe criteriile de clasificare a posturilor bilantiere, precum si pe conceptia patrimoniala a intreprinderii, motiv pentru care se mai numeste și analiza patrimoniala.

In optica acestui tip de analiza, intreprinderea apare ca o entitate juridico-economica, avand un patrimoniu inventariat in activul si pasivul bilantului. Activul se compune din bunuri detinute de intreprindere si creante; pasivul este format din capitaluri proprii, într-o masura considerabila, din datorii contractate de intreprindere si nerambursate înca. Expresia cea mai simpla a valorii patrimoniale a intreprinderii, la data incheierii exercițiului, este redata prin situatia neta (SN), calculata ca diferenta intre activ si datoriile totale.

SN=Activ-Datorii totale

SN≠Capitaluri proprii

SN=Capitaluri proprii-Subvenții

Pentru investiții-Provizioare

Reglementate

Situatia neta exprima averea neta a actionarilor, respectiv activul neangajat in datorii acest indicator intereseaza atat acționarii si proprietarii intreprinderii, care vor stie ce avere poseda, cat si creditorii, pentru care activul realizabil constituie garanția creantelor lor. Astfel, situatia neta evidentiaza sumele ce vor reveni asociatilor si actionarilor in caz de lichidare, daca prin cedarea elementelor de activ se vor obtine sume la un nivel corespunzator valorii lor din bilanț si daca nu vor aparea datorii necontabilizate.

O valoare pozitiva a situatiei nete reflecta o gestiune economică sanatoasa. Această crestere este consecinta reinvestirii unei parți din profitul net si marcheaza atingerea obiectivului de maximizare a valorii intreprinderii urmarit de actionari si de manager. valoarea negativă a situatiei nete este consecinta incheierii cu pierderi a exercitiului anterioare si este un semnal al aparitiei falimentului.

In legatură cu situatia neta, trebuie facute doua precizari si anume:

• situatia neta nu este egala cu capitalurile proprii, cum ar parea la prima vedere.în urma calculelor efectuate; spre deosebire de capitalurile proprii, situatia neta este mai restrictiva, excluzand din categoria acestora subvențiile pentru investitii si provizioane reglementate, deoarece aceste elemente pot fi grevate de datorii sau pot angaja creanțe fiscale. De aceea indicatorii situatiei nete este mai relevant, exprimand valoarea activului realizabil la un moment dat;

situatia neta nu este totuna cu activul net contabil; activul net contabil (ANC):se calculeaza in doua moduri:

ANC = Activ total – Datorii totale = Capitaluri proprii

ANC = Capital social – Rezultate/Rezerve ce revin actionarilor

ANC se identifică cu capitalurile proprii.

Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilantul financiar. Constructia bilantului financiar porneste de la elementele continute in bilantul contabil, dar necesită o tratare prealabila a posturilor de activ si de pasiv, dupa criteriile de lichiditate-exigibilitate

Pentru a respecta cat mai fidel criteriul lichiditatii, activele fixe se vor prezenta i urmatoarea succesiune:

imobilizarile din afara activitatii curente (de exploatare) privind terenurile neutilizate
casele de locuit etc. si care nu participa la functionarea intreprinderii. Ele au caracterul
unui plasament in active fizice ce pot reprezenta o rezerva de capitaluri eventual
disponibile cand situația financiara ar impune lichidarea lor; altfel, lichiditatea lor este
foarte slaba;

imobilizarile necorporale neamortizabile care se refera la drepturile de dispozitii
achizitionate (fondul de comert pentru atragerea clientilor, pentru firma, nume comercial
etc.) si care au o lichiditate slaba;

imobilizarile corporale neamortizabile (terenurile) care au, de asemenea, o lichiditate
slaba;

imobilizarile necorporale amortizabile (brevete, licente, cheltuieli de infiintare etc.,
devin lichide pe masura repartizarii cheltuielilor ocazionate de acestea asupra mai multor
perioade de gestiune;

imobilizari corporale amortizabile care devin lichide pe masura amortizarii lor;

6. imprumuturile acordate filialelor sub forma de avansuri permanente in contul
curent al acestora, ca mijloc de finanțare in cadrul unui program de dezvoltare si care
sunt rambursabile pe termen lung;

7. participatiile sub formă de acțiuni sau parți sociale pe care intreprinderea le detine
in permanenta pentru a controla o alta societate sau pentru a exercita o influența
dominanta in cadrul acesteia. Titlurile de participate au o lichiditate slabă tocmai pentru
a păstra controlul sau influenta. Aceasta lichiditate slaba le diferenfiază de valorile mobiliare
de plasament care sunt disponibile si pot fi lichidate pe piata financiara fără a se pune
problema pierderii unei pozitii in conducerea altei societati. Titlurile de participare nu
pot fi amortizate; cedarea lor se impune numai in situatii financiare critice;

8. alte imobilizari financiare (dobanzi calculate si cu scadenfa amanata, imprumuturi catre terti, depozite si cautiuni).

Activele circulante sunt mai lichide decât activele fixe, putand fi rapid transformate in moneda. Durata recuperarii capitalurilor banesti alocate in aceste active este mai scurta si de aceea ele mai sunt numite si decalaje de plăți nefavorabile. Din momentul plătii aprovizionarilor si cheltuielilor de productie pana in momentul incasării produselor vandute este un decalaj de plati nefavorabil. Gradul de lichiditate al activelor circulante este variabil in functie de diversitatea lor, astfel:

1. stocurile vor fi structurate inregistrandu-se mai intai stocurile de siguranta (stocuri de materii prime detinute de firma pentru ca, in cazurile in care furnizorii nu livreaza la timp materialele, sa nu fie intrerupta activitatea) si cele de productie in curs de executie (a caror rotatie nu poate fi accelerata);

cele mai lichide stocuri sunt cele de produse finite sau marfuri (care pot fi vandute
imediat in totalitate), precum si stocurile de materii prime detinute in scopuri specula
tive. Acestea din urma se mai numesc si stocuri de speculatie, iar existenta lor este
legata de variatiile asteptate (previzibile) in evolutia preturilor;

creantele, al caror grad de lichiditate este mai mare decat al stocurilor, intrucat
pot fi scontate la bancă. Uneori, creantele au un grad de lichiditate mai redus decat al
stocurilor, ca in cazul in care se detin creante asupra unor debitori litigiosi ori rau-platnici;

activele de trezorerie si in special disponibilitatile banesti aflate in casa sau in
conturi bancare, al caror grad de lichiditate este superior tururor celorlalte tipuri de
active circulante prezentate anterior.

Prioritara in aceasta ordonare este perioada in care activele respective se vor transforma in lichiditati. Astfel, o creanta cu termen de incasare mai mare de un an va fi asimilata unei imobilizari (in bilant se specifica distinct sumele din postul ,,creante" ce trebuie incasate intr-o perioada mai mare de un an).Structura pasivului după criteriul exigibilității grupează posturile de pasiv în următoarele categorii:

1- capitalurile proprii care au o exigibilitate nula, intrucat capitalul mobilizat de la asociati sau conservat prin reinvestirea profitului este definitiv la dispozitia intreprinderii pe toata durata ei de viata;

2. datoriile cu termene de rambursare mai mari de un an, in categoria acestora mcluzandu-se creditele bancare;

3. datoriile cu termen de rambursare sub un an, in care se vor inscrie datoriile de
exploatare și datoriile bancare cu scadenta in anul curent;

4. creditele de trezorerie care sunt considerate cele mai exigibile pasive.
Pregatirea datelor din bilantul contabil intr-o forma adecvata nevoilor de analiza

conduce la urmatoarea configuratie a bilantului financiar:

In tara noastra, apreciem ca avem de-a face cu o criza a investitorilor institutionali, care a aparut pe fondul lipsei de incredere determinata de marile scandaluri financiare ca S.A.F.I. sau F.N.I. In plus, piata pentru controlul corporatiilor (piata preluarilor) este aproape inexistenta, ca urmare a concentrarii structurilor de putere si lichiditatii scazute a activelor financiare.Pe orizontala, schema bilantului financiar are doua parti partea de sus (nevoi, respectiv capitaluri permanente) – care reflects structura financiară prin stabilirea elementelor care-l compun si partea de jos (nevoi, resurse temporare)-care evidentiaza conjunctura, ciclul de activitate. Pornind de la un anumit echilibru care trebuie sa existe intre durata unei operatii de finantat si durata mijloacelor de finantari corespunzatoare, bilantul financiar pune in evidenta doua reguli principale ale finantari și anume:

– nevoile permanente de alocare a fondurilor banesti vor fi acoperite din capitaluri
permanente, indeosebi din capitaluri proprii;

– nevoile temporare vor fi, in mod normal, finantate din resurse temporare.
Nerespectarea regulilor de finantare va genera o situatie de dezechilibru financiar.
Cele doua parti ale bilantului financiar, cuprinzand elemente de activ in strânsă

corespondenta cu cele de pasiv, reflectând echilibrul financiar pe termen lung, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

Asadar, analiza bilantului financiar (analiza patrimoniala) isi propune sa identifice starea de echilibru financiar la nivelul firmei, la sfarșitul exercitiului. Ea se deruleaza după doua directii majore care fac obiectul detalierii, in continuare:

A. analiza fondului de rulment, necesarului de fond de rulment si a trezoreriei nete

B. analiza ratelor financiare.

Triada Fond de rulment – Necesar de fond de rulment – Trezorerie neta

Atunci cand sursele permanente sunt mai mari decat nevoile permanente de alocare a fondurilor banești, intreprinderea dispune de un fond de rulment. Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finantare al imobilizarilor poate fi utilizat sau ,,rulat" pentru reinnoirea activelor circulante. Fondul de rulment apare ca o marja de securitate financiara care garanteaza solvabilitatea intreprinderii. Asadar, in cazul aparitiei unor probleme comerciale sau de natura financiară (reducerea temporara a vanzarilor, intarzierea platilor catre clienti, accelerarea platilor catre furnizori etc.), fondul de rulment asigura independenta financiara a intreprinderii fata de creditorii sai. Notiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulari, insa doua dintre ele prezintă interes deosebit si merita retinute drept concepte fundamentale ale analizei financiare, Este vorba de fondul de rulment net/permanent pe de o parte si fondul de rulment propriu, pe de alta parte. Alte forme ale fondului de rulment sunt: fondul de rulment brut (total) si fondul de rulment strain. Calculul formelor fondului de rulment se realizeaza astfel:

Figura nr. 12 Formele fondului de rulment

FRN=fond de rulment net

FRP=fond de rulment propriu

Cp=capital propriu

CP=capital permanent(capital social+amortizare+profit net nedistribuit+reserve)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Finanțele întreprinderii, Editura Economică, ,București,1997 Bran P.

Analiza-economico-financiară,Editura Economică,București,1999 Ișvănescu A

Ștefănescu C.

Băicuși A.

Gestiunea financiară,Editura Economică,București,1994 Stancu I.

Gestiune și analiză financiară,Editura Economică,București,2002 Avare,Ph.,Ravary,L.

Raportul OECD privind Conducerea Corporativă în România,2001 Dochia M.Aurelian

Dreptul concurenței,Editura All Beck,București,2004 Mihai E.

Societăți comerciale,piață de capital,Editura All Beck,București,2005 Piperea Ghe.

Managementul firmelor mici și mijlocii,Editura Economică,București 2004 Ionescu V.

Finanțe,Editura Economică,București,2002 Stancu I.

Gestiunea financiară a întreprinderii,Editura Didactică și Pedagogică

Vintilă G.

București,2000

Managementul financiar,Editura Rentrop&Straton,București.2001 Gearbă R.

Vintilă G.

Diagnosticul global strategic,Editura Economică,București,1997 Niculescu M.

Pilotajul performant al întreprinderii.Proiectare și funcționare,

Editura Economică,București,2000 Bărbulescu C.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Finanțele întreprinderii, Editura Economică, ,București,1997 Bran P.

Analiza-economico-financiară,Editura Economică,București,1999 Ișvănescu A

Ștefănescu C.

Băicuși A.

Gestiunea financiară,Editura Economică,București,1994 Stancu I.

Gestiune și analiză financiară,Editura Economică,București,2002 Avare,Ph.,Ravary,L.

Raportul OECD privind Conducerea Corporativă în România,2001 Dochia M.Aurelian

Dreptul concurenței,Editura All Beck,București,2004 Mihai E.

Societăți comerciale,piață de capital,Editura All Beck,București,2005 Piperea Ghe.

Managementul firmelor mici și mijlocii,Editura Economică,București 2004 Ionescu V.

Finanțe,Editura Economică,București,2002 Stancu I.

Gestiunea financiară a întreprinderii,Editura Didactică și Pedagogică

Vintilă G.

București,2000

Managementul financiar,Editura Rentrop&Straton,București.2001 Gearbă R.

Vintilă G.

Diagnosticul global strategic,Editura Economică,București,1997 Niculescu M.

Pilotajul performant al întreprinderii.Proiectare și funcționare,

Editura Economică,București,2000 Bărbulescu C.