Sistemul DE Represiune DIN Romania Comunista
CUPRINS
CAPITOLUL I
SISTEMUL DE REPRESIUNE DIN ROMÂNIA COMUNISTĂ
1.1.Instaurarea regimului comunist în România
1.2.Securitatea ca element al represiunii
1.3.Statutul femeii în România comunistă
1.4.Femeia și represiunea politică
CAPITOLUL II
SISTEMUL PENITENCIAR ȘI DETENȚIA
2.1.Sistemul penitenciar
2.2.Penitenciare destinate deținutelor politice
2.3.Reținerile și arestările
2.4.Stabilirea regimului de detenție și al pedepselor
2.5.Aspecte ale detenției zilnice
2.6.Încercări de dezumanizare a deținutelor
CAPITOLUL III
REZISTENȚA FEMEILOR ÎN GULAGUL ROMÂNESC ȘI RELAȚIILE INTERUMANE
3.1.
3.2.Povestea unei detenții, ,,evadările’’ Lenei Constante
3.3.Rezistența prin intermediul culturii
3.4.Relațiile dintre deținute și gardieni
3.5.Efectele încarcerării asupra deținutelor
CAPITOLUL I. SISTEMUL DE REPRESIUNE DIN ROMÂNIA COMUNISTĂ
1.1.Instaurarea regimului comunist în România
Comunismul a apărut în Rusia ca urmare a revoluției din octombrie 1917. De la început, regimul a fost caracterizat de violență, crimă și teroare. Parcursul său a variat de la un stat la altul și de la o perioadă la alta. Represiunea promovată de regim a permis acestuia supraviețuirea timp de atâtea decenii, până la prăbușirea din decembrie 1989.
Principiul ideologic fundamental al comunismului a fost reprezentat de lupta de clasă. Chiar și așa, comuniștii nu au dat înapoi de la a-și elimina proprii activiști de partid atunci când a fost cazul.
Comunismul a instaurat ca modalitate de supraviețuire asasinatul fizic, moral și psihic. În preajma anului 1939, numai URSS și Mongolia revendicau regimul marxist-leninist. La 1949, regimul comunist era impus și altor 8 state europene: Albania, Germania de Est, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Iugoslavia. Printre acestea s-a aflat și România. Totodată, a fost vorba și de doua state din Asia: Coreea și China.
Statutul de putere învingătoare oferea URSS-ului și doctrinei comuniste posibilitatea de a obține credibilitate și legitimitate pentru a atrage noi adepți.
Pe plan intern, la 23 august 1944 România a întors armele împotriva Germaniei, aliată la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, devenită după această dată inamic. Regele Mihai a ales ca țara să treacă de partea URSS și a înlăturat dictatura mareșalului Ion Antonescu.
La conducerea statului au fost aduși oameni pregătiți de sovietici, oameni care au îmbrățisat doctrina comunistă. Relațiile dintre cele două state la acel moment erau destul de încordate. După această dată, România a fost invadată de trupele Armatei Roșii. Ocupația rusească a României a purtat amprenta ilegalității, inițial motivată din considerente militare, ulterior a avut scopul de a subjuga țara și a impune un guvern 90% sovietic, în condițiile în care oamenii educați la Moscova să aibă cuvântul decisive.
În acest context, România era nevoită să facă eforturi pentru ameliorarea relațiilor cu statul sovietic. Până la încheierea armistițiului, sovieticii au luat prizonieri peste 150.000 de militari români. Aceștia au pretins că au de-a face cu un stat inamic, au ucis, au jefuit, au devastat, declanșând un adevărat haos care le-a permis ulterior să pretindă restabilirea ordinii. Aparea ideea unui protectorat rusesc exercitat în numele puterilor aliate, lipsit de control efectiv și de implicare din partea reprezentanților americani și britanici.
Modul în care comuniștii români au dobândit puterea se încadrează în întregime în tiparul est-european. În preajma anului 1944 numărul comuniștilor din România nu depășea o mie de adepți. Coaliția Blocului Național Democrat a avut două obiective principale: ieșirea României din alianța cu Germania și înlăturarea lui Ion Antonescu. Coaliția a fost formată din reprezentați liberali, național-țărăniști, social-democrați și comuniști.
Partidul Comunist din România și aliații săi vor revendica ulterior, în întregime, monopolul puterii politice și alcătuirea guvernului. Comuniștii au manifestat un comportament totalitar,au folosit tactici abuzive și violente pentru înlăturarea liderilor politici și pentru a prelua controlul absolut în sectoarele cheie – justiție, armată, interne. De asemenea au căutat să își asigure sprijinul populației de la început pentru legitimarea regimului.
Deciziile politice cele mai importante care vizau destinul țării se luau în capitala URSS. În anul 1945, cei doi adepți ai regimului, Ana Pauker și Gh. Gheorghiu Dej vor intreprinde o vizită la Moscova. După această vizită, lucrurile au evoluat spre o dependență sporită a statului față de URSS, iar cei doi au fost asigurați ca vor primi sprijin din partea sovieticilor în acțiunea de preluarea a puterii.
Guvernul Rădescu a avut o importanță politică minoră în contextul luării deciziilor politice importante la Moscova. La 24 februarie 1945 la București, Nicolae Rădescu, președintele Consiliului de Miniștri, a rostit un discurs la radio, în care a expus provocările forțelor ce militau pentru înlăturarea guvernului. Nicolae Rădescu, pentru apărarea democrației a facut apel la sprijinul populației.
În plan internațional, între 4 și 11 februarie 1945 a avut loc Conferința de la Yalta. La această conferință, reprezentanții marilor puteri, URSS, SUA și Marea Britanie au decis împărțirea lumii în sfere de influență. Partea estică și cea centrală a continentului european a revenit URSS.
Sovieticii l-au obligat pe regelui Mihai să înlocuiască guvernului Rădescu cu cel condus de dr. Petru Groza. Regele a confirmat în cele din urmă guvernul Groza. Acest guvern era alcătuit din reprezentanți ai grupării liberale conduse de Gheorghe Tătărescu și ai Frontului Național Democrat. În realitate, principala putere, la nivel politic, a fost reprezentată de Partidul Comunist Român care a luptat pentru eliminarea adversarilor politici și instaurarea unui regim de tip sovietic în România.
Din martie 1945 se desfășoară procesul de sovietizare a statului. Eforturile comuniste, în totalitate, s-au îndreptat asupra preluării puterii politice. S-a dorit crearea unui cadru juridic constituțional, perfecționarea instituțiilor represive. Comuniștii au dorit, de asemenea, monopolul statului asupra mass-media și ideologizarea populației.
Prima conferință a PCR a avut loc în 16 octombrie 1945. Aici a fost ales un comitet central și un birou politic. Membrii acestora două vor conduce până în preajma anului 1952: Gheorghiu Dej, în calitate de secretar general, iar Ana Pauker și Teohari Georgescu ca secretari.
SUA și Marea Britanie au recunoscut oficial guvernul de la București în februarie 1946. Evenimentul a fost receptat ca o lovitură pentru partidele istorice din România și a dat libertate de mișcare comuniștilor.
Alegerile din 19 noiembrie 1946 au mascat sub aparența legitimității un regim care a avut toate caracteristicile unei ocupații străine. Unii lideri ai partidului au recunoscut cu sinceritate că regimul comunist era unul de ocupație.
Din memoriile partidelor democratice și din depozițiile emisarilor occidentali aflăm câte ceva despre evenimentele din noiembrie 1946. Partidele democratice au fost împiedicate să fie prezente în secțiile de votare. Statul a intervenit violent în activitatea de votare, au fost agresați fizic votanții opoziției. Rezultatele oficiale au anunțat victoria Blocului Partidelor Democratice cu 70% din numărul voturilor. Faptul că rezultatatele oficiale au fost amânate a demonstrat că au fost revizuite în beneficiul Blocului Partidelor Democratice.
În 1947 lua sfârșit tranziția către regimul de democrație populară. La 10 februarie 1947 se semna Tratatul de Pace cu URSS. Din nou țărăniștii și liberalii au reprezentat ținta atacului regimului, fiind arestați mii de oameni. Aceștia erau acuzați de „legionarism ”, „ fascism ”, ,,spionaj în favoarea imperialiștilor anglo-americani’’ sau ,,crime de război’’. Atacurile erau lipsite de fundament, iar arestările de legitimitate, fiind realizate potrivit unui ordin al Ministerului de Interne. Persoanele arestate au fost trimise în închisorile din Pitești, Craiova, Gherla, Miercurea Ciuc. Cu toții erau învinuiți că făcuseră campanie în favoarea partidelor de opoziție.
Întărirea controlului asupra statului și a societății devenea prioritară pentru regim. Următorul pas ce trebuia făcut era reprezentat de eliminarea adversarilor politici. În 14 iulie, pe aeroportul de la Tămădău, aflat în sud-estul Bucureștiului, erau arestați membrii de seamă al Partidului Național Țărănesc tocmai în momentul în care aceștia încercau să părăsească România pentru a se refugia în Occident. Toată conducerea PNȚ a fost arestată, iar în noiembrie 1947, Ion Mihalache și Iuliu Maniu erau condamnați la închisoare pe viață. Cei doi aveau să moară mai târziu în inchisoare.
Partidul Național Liberal își înceta activitatea, iar în 7 noiembrie 1947 erau eliminați din guvern liberalii în fruntea cărora se afla Gheorghe Tătărescu. La rândul său, Partidul Social Democrat a fost nevoit, în urma a numeroase presiuni venite din partea comuniștilor, să accepte fuziunea cu Partidul Comunist Roman în 12 noiembrie 1947. Cei ce s-au opus fuziunii au fost condamnați la pedepse, muncă silnică pe viață. Îi putem aminti aici pe Constantin Titel Petrescu, George Ene Filipescu, Ion Flueraș. Cei mai mulți dintre aceștia au murit în închisoari.
Dominația URSS asupra țări era din ce în ce mai vizibilă. Ultimul pas l-a reprezentat înlăturarea monarhiei. Regele Mihai a fost amenințat cu declanșarea unui război civil, iar la 30 decembrie 1947 acesta a fost obligat să abdice. Chiar în aceeași zi Adunarea Deputaților a votat abolirea monarhiei și proclamarea Republicii Populare Române.
Astfel nu a mai existat niciun obstacol în calea comuniștilor pentru a instaura o dictatură fără precedent în istoria României, pe baza unui stat totalitar. Ura de clasă a reprezentat principiul fundamental pe care regimul comunist s-a bazat. Totul se subordona ideei luptei de clasă. După ce Securitatea a intrat în posesia arhivelor fostei Siguranțe și ale serviciilor secrete, și-a realizat propriile evidențe ale inamicilor, dar și ale celor suspectați că erau combatanți ai regimului. Securitatea a dobândit control asupra instituțiilor statului, printre care s-a aflat și sistemul penitenciar.
1.2. Securitatea ca element al represiunii
Intrarea României și a celorlate țări din estul continetului european în zona de influență sovietică, la finele celului de-al doilea război mondial, a fost urmată de un proces complex pregătit minuțios, de dependență politică și economică.
Represiunea internă, ca rezultantă a activității poliției politice a reprezentat de fapt o prelungire a confruntării externe. ,,Dușmanii din interior ‘’erau considerați cei care se opuneau regimului sau care manifestau lipsă de interes față de ,,înțeleptele’’ orientări ideologice.
Paul Hollander cu privire la represiunea comunistă spunea următoarele: ,,Victimele sistemelor comuniste proveneau dintr-o largă varietate de grupuri; nicio apartenență etnică, religioasă, socială, politică sau de ordin familial nu putea să asigure imunitatea. Oricine putea fi catalogat ca «dușman» și tratat în consecință, inclusiv foștii susținători, funcționari și lideri ai regimului. Acest lucru nu înseamna că persecuția era aleatorie, ci mai degrabă că «dușmanii» erau identificați pe baza unor criterii care au variat în funcție de epocă și de sistem.”
Instaurarea comunismului în mod brutal în România după 1944 a dus la confruntări violente și disproporționate între două lumi ce aveau sisteme politice antagonice, o lume românească ce era fidelă practicii democrației interbelice și o lume sovietică, totalitară.
Sovietizarea țării a impus transformarea instituțiilor statului și în unele cazuri crearea altora care să facă față noilor cerințe. Interacțiunea dintre noua putere și societnență etnică, religioasă, socială, politică sau de ordin familial nu putea să asigure imunitatea. Oricine putea fi catalogat ca «dușman» și tratat în consecință, inclusiv foștii susținători, funcționari și lideri ai regimului. Acest lucru nu înseamna că persecuția era aleatorie, ci mai degrabă că «dușmanii» erau identificați pe baza unor criterii care au variat în funcție de epocă și de sistem.”
Instaurarea comunismului în mod brutal în România după 1944 a dus la confruntări violente și disproporționate între două lumi ce aveau sisteme politice antagonice, o lume românească ce era fidelă practicii democrației interbelice și o lume sovietică, totalitară.
Sovietizarea țării a impus transformarea instituțiilor statului și în unele cazuri crearea altora care să facă față noilor cerințe. Interacțiunea dintre noua putere și societate a dus în scurt timp și la confruntări. În România, ca și în celelalte state în care s-au aflat la conducere comuniștii, s-a manifestat o ură profundă pentru cetățenii statului.
În 1947 au început procesele politice împotriva opoziției. Principalii lideri au fost judecați și aruncați în temniță: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, liderii PNȚ, etc. În teorie, România devenea o ,,republică populară‘’, dar în realitate, țara intra sub tutela Moscovei și devenea un satelit al sovieticilor.
Anul 1948 a însemnat instituționalizarea regimului comunist în România. Securitatea avea să devină cea mai importantă instituție, un instrument în lipsa căruia vastul proces de ,,transformări revoluționare’’ a societății românești în sens totalitarist nu ar fi putut fi conceput și înfăptuit.
Direcția Generală a Securității Poporului a fost fondată prin Decretul nr.221 din data de 28 august 1948 și a reprezentat rezultatul eforturilor comuniste pentru crearea unui aparat de supraveghere și represiune de temut. Astfel, regimul de la București se autocertifica drept un stat polițienesc în mod oficial. În condițiile în care România intraseră într-o nouă etapă, regimul comunist se aștepta la o accentuare a opoziției din partea populației nemulțumite fie din cauza naționalizării intreprinderilor industriale, bancare, miniere și de transport, al restructurării învățământului, etc., și în consecință și-a creat un instrument pe măsură, Securitatea.
Securitatea regimului comunist din România a fost o instituție nouă, iar lideri partidului au conceput-o prin prisma propriilor viziuni ideologice și ruptă de orice tradiție.
De la început, în posturile importante ale Securității au fost puși oameni care și-au dovedit atașamentul și loialitatea față de partidul comunist în lupta de clasă din anii precedenți lui 1948. Aceștia au primit dincolo de grade și funcții, venituri pe măsură.
Figurile cele mai sinistre care s-au aflat la conducerea Securității la început au fost Gheorghe Pintilie și Alexandr Nicolschi. În vremea acestora, organele de securitate au realizat represiunii în masă. Un memorialist al fostei instituții i-a catalogat ca ,,niște bâte ale KGB-ului.’’
Securitatea, înființată în anul 1948, și trupele sale speciale având sprijinul direct al Miliției, a avut rolul de a impune dictatura comunistă prin diversiune și teroare, principalul instrument al represiunii comuniste împotriva propriului popor. Modalitățile de exercitare a terorii au fost numeroase începând cu represiunea violentă: arestări, anchete, torturi, stabilirea condamnărilor. A continuat cu teroarea în plan psihologic: crearea unei rețele de informatori și a unui sistem de diversiune și dezinformare a maselor, șantaj, amenințări.
De la fondare, Securitatea a dispus de un întreg plan de activități, pregătite minuțios, mai întăi a trecut la exterminarea spionilor, apoi la întocmirea unui dosar pentru fiecare locuitor, și în cele din urmă, la reeducarea întregii populații. Totuși, Securitatea regimului comunist din România nu a fost un serviciu de spionaj și contraspionaj, în adevăratul sens al cuvântului, precum au fost convinși mulți dintre foștii ofițeri ai instituției, ci a fost în mod exclusiv un aparat de poliție politică represivă.
,,Brațul înarmat al partidului’’ a fost una dintre denumirile din epocă ale Securității. Puterea Securității nu a cunoscut limite, era cu adevărat o organizație diabolică care a trezit teamă în rândul multora.
Baza publică a represiunii comuniste a fost reprezentată de Codul Penal. La patru zile după căderea în disgrație a lui Lucrețiu Pătrășcanu, în data de 27 februarie 1948, Codul Civil a fost republicat. Modificările aduse au constituit fundamentul legislativ prin care puterea judecătorească a pus la dispoziția Securității mijloacele pentru a acționa împotriva opozanților politici.
Principalele prevederi cu caracter represiv între anii 1948 și 1964 au fost cuprinse la Titlul I, Crime și delicte în contra statului din Codul Penal al RPR.
Din 1948 s-a declanșat cu adevărat teroarea politică, a marcat lansarea arestărilor politice în masă. Abandonată complet de aliații occidentali și ocupată de trupe sovietice, cu un regim represim la conducere, țara a găsit forța să organize o activă rezistență anticomunistă. Un loc aparte îl are rezistența din munții României unde între 1945 și 1965 au luptat mii de patrioți, opozanți ai regimului, cei mai mulți dintre aceștia au căzut în timpul luptelor.
Filosofia puterii comuniste potrivit lui Stalin era rezumată la ,,Moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion de oameni este o cifră statistică.’’ Lozincile staliniste au inspirit și politica Partidului Comunist Român.
Condamnarea, asasinarea în lagăre de muncă și închisori a mii de deținuți politici, fără a se ține cont de vârstă, categorii sociale ori profesionale, au reprezentat un model preluat tot din lumea sovietică. Mii de oameni au fost omorâți la marginile satelor, toți au fost ridicați noaptea din casele lor, cetățeni asasinați în luptele din munți, fără judecată și fără a ajunge la închisoare. Veridicitatea acestor crime este atestată de descoperirea gropilor comune din diferite părți ale țării. La Căciulați de exemplu au fost descoperite într-o groapă comună peste 300 de schelete.
Fenomenul deportării, desfășurat concomitant cu cel penitenciar, a reprezentat o altă modalitate de eliminare a celor considerați incomozi. Au fost mai multe valuri de deportare a moldovenilor din Bucovina, a basarabenilor. În urma pactului semnat la 23 august 1939, celebrul pact Ribbentrop-Molotov, s-a decis evacuarea Bucovinei de Nord și a Basarabiei pânâ în 2 iulie același an, ora 12:00. Migrările forțate a sute de mii de oameni și părăsirea locului natal au constituit o dezrădăcinare totală. Supraviețuitorii nu au putut îngropa amintirea suferințelor indurate departe de pământul natal.
Amintirea vie a acelor clipe de teroare a fost înregistrată în diverse moduri: înterviuri orale, articole din diferite publicații istorice (revista ,,Magazin istoric’’, ,,Memoria’’ sau ,,România liberă ‘’ ). Alții au avut oportunitatea de a-și pune pe hârtie experiențele trăite. Pentru fenomenul deportării o putem aminti pe Lăcrămioara Stoenescu. Aceasta a fost obligată la o vârstă fragedă să părăsească împreună cu bunica și mama sa locul natal. Li s-au impus domiciliul obligatoriu în Moldova. Deși era doar un copil, aceasta ajunge să fie etichetată drept ,,dușman al poporului’’. Tatăl său, fost magistrat fuseră arestat și condamnat ca element ,,dubios’’. Pentru vina politică a tatălui, copila a fost exmatriculată și de la școala. Cazul Lăcrămioarei Stoenescu nu a fost unul izolat. Este doar un exemplu pentru toate acele femei care devin un fel de eroine ale experienței în deportare sau penitenciare.
În toată istoria umanității, teroarea a fost esențială pentru guvernarea unor regimuri politice instabile și impopulare fiind justificată ca rațiune de stat. Regimul comunist a inițiat o adevărată operă de ,,transformări revoluționare’’ săvârșită prin teroare, iar Securitatea a avut un rol deosebit de important. Aparatul de securitate era controlat îndeaproape de consilierii sovietici.
Prin intermediul Legii nr. 187/1999 a început să fie posibil accesul parțial la documentele fostei Securitații și deconspirarea acesteia ca poliție politică. În anul 2000 a fost creat Consiliul Național pentru Studierea Securității, însă acest lucru nu a însemnat și accesul total la aceste documente.
Cu privire la numărul de angajați ai instituției, cifrele au variat de-al lungul timpului. S-a manifestat preferința pentru persoanele ce aveau o proveniență socială sănătoasă, lucru vizibil în structura cadrelor Direcției Generale a Securității Poporului: 64% proveneau din rândul muncitorilor, 4% erau țărani, 28% funcționari, 2% intelectuali, iar restul de 2% aveau o origine neprecizată. Din punct de vedere al originii etnice, în preajma anului 1949, structura angajaților Securității se prezenta astfel: 83% români, 10% evreo, 6% maghiari și 1% alte naționalități. În structurile Securității erau preferate persoane alogene, ruși, ucrainieni, maghiari. Numele lor era atât cât se putea, românizate.
La crearea sa, în august 1948, Direcția Generală a Securității Poporului, dispunea, în cadrul celor zece direcții naționale de 1.148 de cadre. Dintre acestea 848 au figurat ca și muncitori necalificați sau salariați de birou. De la bun început, consilierii sovietici care se ocupau de recrutarea și pregătirea cadrelor, s-au orientat înspre persoane ce aveau o slabă pregătire profesională.
Foarte importantă era și structura efectivelor de Securitate după studiile absolvite. Situația se prezenta în felul următor: 13,85% aveau numai patru clase elementare, 17,16% aveau cinci-șase clase. Cei cu un certificat de șapte clase reprezentau 49,29%. Procentul pentru cei cu studii superioare era foarte mic și nu depășea 3,36% din totalul angajaților.
Colonelul Gheorghe Rațiu, fost șef al Direcției I din Departamentul Securității Statului, afirmă că la începutul existenței sale, ,,Securitatea a fost dată pe mâna evreilor, ungurilor și rușilor care, în aparatul central și la principale unității teritoriale aveau funcțiii de comandă’’.
Pregătirea de specialitate, șubredă și nivelul de cultură generală a ofițerilor și subofițerilor din cadrul aparatului de securitate este reflectă și în documentele emise de secțiile de cadre ale MAI. Situația era cu atât mai gravă cu cât nu doar gradele inferioare sufereau de o lipsă de cultură generală și de dificultăți în gândire și exprimare. Aceste lipsuri erau vizibile și la nivelul conducerii. În cadrul uneu ședințe, șeful Securității, Gheorghe Pintilie afirma următoarele:,,Tovarăși, cea mai mare problemă a Securității este lipsurile noastre!’’
Ofițerii informativi, cei care aveau cazuri în lucru erau ajutați la arestări de către ofițeri din direcțiile neoperative. Conducerea MAI a reproșat, în multe cazuri, direcțiilor centrale și regionale faptul că nu se respecta ordinul pentru reținerile de 48 de ore și că operau arestări pentru trei și zece zile pentru a verifica suspiciuni bazate pe materiale informative ce nu erau verificate.
1.3.Statutul femeii în România comunistă
Pe parcursului istoriei sale, U.R.S.S. a reprezentat un vast laborator de experiențe sociale și economice. Condiția femeilor sovietice a fost exemplul ideal pentru felul în care regimurile totalitare de stânga au perceput modul în care să organizeze relațiile de gen. Potrivit textelor primilor gânditori marxiști, emanciparea femeii putea fi posibilă o dată cu abolirea proprietății private.
Femeile ruse erau foarte bine integrate în societate comparativ cu celelalte state europene. Din punct de vedere al condiției feminine, Rusia anului 1917 era o țară a contrastelor. Pe de o parte se aflau femeile emancipate care făceau parte din clasa burgheză, iar de cealaltă parte marea majoritate era cea a țărăncilor analfabete, supuse autorității capului de familie și bisericii ortodoxe.
Rusia a fost și prima țară care a acordat în anul 1917 drept de vot femeilor. Potrivit doctrinei socialiste, producția materială era motorul ce asigura dezvoltarea societății.
Regimul comunist din România și-a datorat existența și încercării de transformare și modelare a individului. Noul regim a încercat să obțină, pe de o parte subordonarea totală a societății față de stat, iar pe de altă parte obediență din partea indivizilor față de valorile susținute de acesta.
În România, femeile au fost promovate din rațiuni de stat și nu de rațiuni dictate de necesitatea și dorința lor de emancipare. Promovarea era legată de planurile de dezvoltare economică a noilor conducători care doreau o puternică industrializare a statului. Aveau nevoie pentru acest lucru de forță de muncă mult mai numeroasă decât până atunci, iar femeile ar fi putut reprezenta această forță de muncă. Partidul Muncitoresc Român a considerat productivă implicarea masivă și directă a femeilor în muncă. Dincolo de obiectivitate, P.M.R. avea propriile sale motivații ideologice în a-și arăta interes pentru promovarea femeilor.
Propaganda pentru femei s-a constituit treptat și a avut ca scop obișnuirea lor cu lucruri pe care statul roman considera că trebuie să le îndeplinească, fiind privite drept un grup social care trebuia protejat și emancipat. Propaganda este cea care apare în materialele destinate în mod exclusiv femeilor, în broșurile editate de câtre Consiliul Național al Femeilor și în paginile revistelor pentru femei. Conținutul acestora era prezentat femeilor de către activistele de partid .
Propaganda acelei epoci vorbea în special despre ieșirea femeilor dintr-o robie îndelungată, lipsită de drepturi. Datorită noului regim politic, cel comunist, se vorbea despre ocazia femeilor de a se afirma în viața socială. Imediat după al Doilea Război Mondial, româncele încep să se implice în politică. Un exemplu în acest sens îl constituie participarea femeilor la campania electorală din 1946, iar ca urmare a acestei implicării, optsprezece femei au fost alese în calitate de deputat cu prilejul alegerilor.
Liderii comuniști nu au fost precupați de egalitatea între sexe, ci mai degrabă de consolidarea puterii. Prin acordarea dreptului de vot pentru femei erau rezolvate două chestiuni, obținerea unui număr mai mare de voturi pentru Partidul Comunist Român și lovitura de imagine în favoarea unei democrații populare.
Femeile care au contat cu adevărat în istoria noastră, au fost cele care au luat parte la evenimentele violente ale istoriei naționale. Multe femei au devenit victime ale fascismului, unele au murit în închisorile de la Arad și Văcărești. În această perioadă, a anilor 1933, era apreciată femeia puternic masculinizată și războinică, egală cu bărbatul numai dacă avea preocupări asemănătoare cu acesta.
În martie 1945 se crea Uniunea Femeilor Democrate din România, care zece ani mai târziu, în 1957 avea să devină Consiliul Național al Femeilor.
Femeia devenea egala bărbatului. Noul statut al acesteia se concretiza la nivel legal prin acordarea dreptului de vot, noi coduri ale muncii și familiei. Prin intermediul Constituției din 1948, se stabilea egalitea persoanelor de sex feminin și masculin, femeile au dobândit dreptul de a alege și de a fi eligibile în structurile statului și cele ale partidului, dreptul la muncă, pensii și concedii. Deși emanciparea avea o bază legislativă, femeia se va emancipa tot prin intermediul activităților pe care le cunoștea deja, în domeniul educației, al industriei textile .
O dată emancipată, femeia era capabilă de a accepta și înțelege ideologia comunsită pentru a putea să o trasmită mai departe. Organizațiile de femei reprezentau o prelungire a partidului. Toate acestea nu erau create pentru că s-ar fi urmărit rezolvarea problemei femeilor, ci aveau scopul de a acționa asupra femeilor în calitate de femei și implicit în calitate de cetățeni cu anumite atribuții primite de la stat.
Perioada cuprinsă între anii 1948-1958 a fost caracterizată de adoptarea modelului sovietic de construire a bazei socialiste. Până în 1964, țara a evoluat către o desprindere de sub tutela Moscovei, deși în esență, regimul a rămas neschimbat.
Ana Pauker a reprezentat idealul femeii comuniste, al activistei dedicată complet partidului. Imaginea Anei Pauker era aceea a femeii emancipate, care s-a axat numai pe construirea noii societăți, renunțând la viața personală. Prin emanciparea femeii s-a urmărit distrugerea familiei tradiționale.
1.4.Femeia și represiunea politică
Din punct de vedere numeric, participarea femeilor la opoziția anticomunistă de-a lungul celor 45 de ani a fost mai redusă decât cea masculină, dar această rezistență a femeilor la comunism își merită, încontestabil, exegeza ei.
Totuși, femeile deținute nu au fost decât într-o mica măsură oponente politice ale regimului. Din acest motiv este necesară o menționare a principalelor motive pentru care femeile au fost supuse represiunii politice. Pe de o parte, potrivit lui Grațian Cormoș, întâlnim cazul femeilor care făceau efectiv ceva împotriva regimului comunist, fie ajutau grupurile de partizani din munți, fie împărțeau manifeste, etc. De cealaltă parte se încadrează femeile a căror existență aducea o ofensă regimului și din acest motiv, libertatea lor nu putea fi concepută.
Deținutele române nu au fost, în marea majoritate a cazurilor, adeversare politice ale regimului. Arestarea în sine era de foarte puține ori violentă, întrucât acestea nu opun rezistență în a însoți reprezentanții regimului pentru discuții. Arestarea este o experiență menită să determine cedarea din partea victimelor în cadrul interogatoriului.
Femeile anticomuniste au fost arestate deoarece existența lor era considerată ca fiind ostilă regimului. Ele erau văzute de către comuniști drept potențiali ,,dușmani’’ chiar și pentru faptul ca existau, făra a face nimic concret împotriva regimului.
Defilările, revendicările comuniștilor apareau din ce în ce mai virulente și ceea ce se comunica în revista ,, Scânteia’’ era diferit cu mult de ceea ce se întâmpla în realitate în țară în anii 1945-1948.
Comuniștii români au dobândit puterea prin violență. În acest sens au fost nevoiți să folosească forța pentru a înlătura opozițiile declarate, dar și pe cele eventuale. Regimul comunist a fost un regim polițienesc prin excelență și lipsit de susținere populară. Totodată, statul a făcut eforturi pentru a înlătura atât elementele opozante într-o manieră directă, cât și pentru a preîntâmpina contaminarea celor care nu se împotriveau regimului. O fostă deținută politic, Dora Dumitriu recunoștea:,,Am întâlnit aici la Jilava, situații foarte interesante, de la deținute care erau condamnate pe viață pentru crime politice, pentru înaltă trădare până la altele care au cutezat să spună ca brânza era prea sărată, sau altele că au spus că nu era sărată. Un lucru era cert, erau persoane care trebuiau eliminate din viața publică, care trebuiau făcute să nu aibă posibilitatea de a influența concetățenii lor prin gândirea lor mai liberală ‘’.
Acuzată de ,,crimă de uneltire împotriva ordinii publice, în 1959, va fi condamnată la nouă ani de închisoare. Din cei nouă ani, a executat doar trei, trecând rând pe rând în închisorile din Jilava, Mislea, Oradea și Arad. În timpul procesului, procurorul a considerat că datorită originii etnice germane a acesteia, putea fi socotită drept un opozant al regimului deoarece nu putea avea decât sentimente potrivnice regimului.
Justiția comunistă a avut aceeași atitudine față de cei care acționau cu premeditare, față de cei care ofereau spijin celor implicați în actiuni destabilizatoare la adresa regimului, ori celor care aveau drept unică culpa propria existență. Copile ca Marioara Vulcănescu, sau femei care în momentul arestării depășeau vârsta de 50 de ani precum Alice Voinescu, au fost supuse la o reprimare violentă din partea regimului. Aceste actiuni erau generate de teama față de propria populație, în condițiile în care sistemul era blamat și extrem de vulnerabil.
Răul devenea mai rău deoarece se înăspreau condițiile de trai, libertatea era îngradită , aveau loc percheziții, unii oameni dispareau noaptea, ridicați de Securitate. Modificările din viața românilor aveau să se vadă curând după anul 1945, concepțiile privind proprietatea se modificau în profunzime. Cei cu o stare materială prosperă pierd totul fiind fie trimiși în lagăre, fie în închisori alături de oamenii politici și de intelectuali de seamă din perioada interbelică. Implicarea femeilor la rezistența anticomunistă din munții României poate fi rezumată, cu mici excepții, la ajutorul acordat partizanilor de către soțiile, mamele, surorile sau iubitele acestora. Sprijinul a constat în îmbrăcăminte, hrană, furnizare de informații, găzduire, inducerea în eroare a urmăritorilor comuniști cu privire la ascunzătorile grupurilor de partizani, etc.. Din această categorie de femei fac parte Elisabeta Rizea, Iustina Constantinescu. Maria Arsenescu, etc.
Monica Sevianu, la întălnirea unui astfel de grup de femei în închisoare, consemna: ,,În martie, când am intrat în cameră le-am vazut, mi-am spus că m-au adus la drept comun. Eram sigură că toate țărancile acelea, parcă îndoliate fuseseră strânse la vreo înmormântare, dupa ce s-a iscat bătaie și omor între rude îndepărtate pentru moștenire. Pentru nimic în lume nu-mi imaginam că femeile acelea, evident străine de ceea ce se numește politică, puteau fi deținute politice. Au fost foarte jignite de presupunerea mea. Auzind povestea am înțeles.‘’
Femei precum Maria Plop și Maria Jubleanu sunt reprezentante ale categoriei femeilor-partizan. Acestea au luptat efectiv în Munții Făgăraș împotriva organelor de urmărire ale Securității. Partizanii și femeile-partizan nu au atacat decât atunci când erau puși în situația de a se apăra. Nu se poate vorbi despre o rezistență armată în adevăratul sens al cuvântului, ci mai curând de o fugă din calea tăvălugului comunist a unor grupuri ostile regimului. Femeile retrase în munți au adoptat această atitudine nu din dorința de emancipare, adoptând un comportament masculin, ci pentru a se alătura cauzei celor apropiați, a fost o încercare de solidarizare cu bărbații lor.
Chiar și femeile care nu s-au implicat în mod direct, au ales să suporte anchetele organelor de represiune decât să ofere informații compromițătoare. Prin sacrificiul lor, femeile implicate au dobândit un nou statut. Chiar dacă numărul lor nu l-a depășit pe cel al bărbaților, participarea la rezistența din munți sugerează implicarea în lupta anticomunistă la nivelul întregii societăți. Numărul femeilor care au luptat efectiv cu arma în mână nu depășeste 20 de persoane, însă numărul celor care au furnizat alimente, informații sau au oferit fugarilor găzduire a fost mai mare, în jur de câteva sute.
Rolul Securității era de a oferi protecție RPR, împotriva ,,uneltirii inamicilor externi și interni’’ așa cum apărea în documentul de origine. Scopul principal al trupelor de Securitate a fost eliminarea oricărei rezistențe față de regimul comunist. Trupele au fost utilizate pentru a lichida partizanii din munți. Regimul dorea să îi incrimineze pe aceștia ca fiind legionari, cu toate că aveau diferite orientări politice.
Femeile legionare au fost opozante ale regimului comunist în condițiile în care doctrina legionară și cea marxistă reprezentau ideologii ireconciliabile. Alungarea și detenția nu le-a schimbat atitudinea și poate din acest motiv, ele au fost persecutate de comuniști în mod special. Acestei tipologii îi aparțin Aspazia Oțel Petrescu, Ana Lungu, Ana-Maria Marin, etc.
Monica Lovinescu este printre cele mai cunoscute figuri ale exilului românesc. Aceasta și-a exprimat de nenumărate ori prin declarații necruțătoare de la Radio Europa Liberă, dezacordul față de politica regimului comunist din România. Reprezentanții exilului românesc erau importanți, iar autoritățile române au sesizat acest lucru. Dovadă în acest sens stă răpirea Constanței Magoș din Berlinul de Est de Securitate și aducerea sa în țară. Va fi condamnată la opt ani de închisoare pentru activiate ostilă regimului, realizată în Franța.
În 13 ianuarie 1950, prin inițiativa ministrului Afacerilor Interne, Teohari Georgescu și din cea a Ministrului Justiției, Stelian Nițulescu, a fost promulgat Decretul nr.6 de către Prezidul Marii Adunări Naționale. În articolul 1 se menționau următoarele:,,Pentru reeducarea elementelor dușmănoase ale R.P.Române și în vederea pregătirii și încadrării lor în viața socială, în condițiile constituirii socialismului, se înființează unități de muncă.‘’
La 23 august 1952, în postura de ministru al Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici, a semnat Decizia cu nr.744, prin care s-a înființat ,,Comisia MAI ce avea atribuția de a lua decizii pentru internarea în colonii de muncă’’. În perioada 1950-1963 au fost internate, potrivit statisticilor oficiale ale organelor de Securitate, aproximativ 25735 de persoane, în colonii de muncă sau locuri de muncă obligatorii. Cifra desemnează numai numărul internărilor pe motive politice.
Femeile care au avut legături de rudenie cu marii oameni de stat din perioada interbelică: Elena Brătianu, Niculina Mihalache, Maria Antonescu, rudele unor generali, etc., au fost încadrate penal ca inamici ai poporului. Pentru conducătorii comuniști, anihilarea lor era necesară pentru a se crea temelia pe care putea fi construită noua societate.
De la începuturile sale, regimul s-a bazat pe supunerea necondiționată a cetățenilor săi. Pentru a asigura stabilitate regimului, autoritățile au considerat a fi necesară eliminarea persoanelor cu personalitate și conștiință.
CAPITOLUL II. SISTEMUL PENITENCIAR ȘI DETENȚIA
2.1.Sistemul penitenciar
Statul, prin definiție, este instituția care deține controlul complet asupra violenței legitime cu scopul declarat de a asigura și a impune oridinea socială. Mecanismul utilizat este simplu: alegerea unor reguli, pe de-o parte, și impunerea respectării acestora, pe de altă parte. Cetățenii trebuie astfel să fie obligați să respecte legile, aceasta fiind unica opțiune pe care statul o are la îndemână. Statul trebuie să pună bazele unui sistem punititiv pentru ca aceste reguli să fie respectate. Sistemul este reprezentat de mecanismul juridic, alături de sistemul penitenciar. În lipsa sistemului penitenciar, cel dintâi ar fi privat de orice putere reală de constrângere.
Sistemul penitenciar este unul dintre factorii care asigură stabilitatea statului. Această regulă se aplică atât într-un stat democratic cât și într-unul totalitar. Chiar și așa, sistemele de detenție din cadrul statelor totalitare nu sunt concordante cu cele din statele democratice.
Deosebirea dintre cele două este importantă întrucât natura sistemelor de detenție se leagă de scopul detenției din respectivele țări. În statele democratice , scopul este integrarea deținutului în societate. Pentru statele totalitare, situația nu era aceeași, detenția având rol în reeducarea deținutului.
Între sistemele din România comunistă și cele din Uniunea Sovietică a existat o legătură strânsă, pe toate palierele. În fond, România a încercat să imite sistemul legislativ represiv sovietic.
Modelul concentraționar sovietic s-a extins succesiv în țările satelit ale URSS din estul Europei. Sistemul concentraționar creat în toate aceste state prezintă multe similitudini. Unii istorici sunt de părere că unele dintre țări au ,,îmbogățit istoria și evoluția acestora cu trăsături originale’’ precum Bulgaria și România.
România, recent comunizată a prelut tot modelul totalitarismului sovietic, Gulagul, când a dorit adaptarea propriului sistem penitenciar. În această direcție, ea și-a transformat inchisorile existente într-un gulag de tip stalinist, fidel modelului. Gulagul românesc a însemnat un sistem concentraționar amplu alcătuit din penitenciare, lagăre de muncă, închisori-spitale, dar și închisori de triaj. Toate acestea au fost populate în intervalul 1949-1964.
Rețeaua penitenciară din România a suportat o serie de transformări structurale. În 1945 existau 74 de închisori cu o capacitate de aproximativ 15 000 de locuri. În luna ianuarie a anului 1954, Direcția Generală a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă avea în subordine 64 de închisori, 22 de lagăre și 11 colonii pentru minori. După moartea lui Stalin, se observă o destindere, prin decrete de grațiere începea golirea închisorilor și a lagărelor de muncă. Doi ani mai târziu însă, pe fundalul declanșării revoluției ungare anticomuniste, regimul politic de la București a umplut din nou închisorile.
Regula fundamentală a gulagului era simplă întrucât detenția nu avea scopul de a reintegra deținutul în societate. Scopul esențial al detenției era cel al reeducării (reeducarea reprezenta distrugerea ființei deținutului și recrearea sa așa cum considera regimul că este potrivit) ori cel al exploatării deținuțului prin muncă. În cazul în care se considera că deținutul nu mai putea fi reeducat și că munca sa nu mai putea să fie exploatată, din simplul fapt că nu mai erau apți pentru muncă, fiind foarte slăbiți, se alegea calea exterminării.
Închisoarea, locul în care se executa pedeapsa și unde erau disciplinați infractorii, s-a transformat în perioada comunistă în locul în care s-a realizat eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea și distrugerea fizică și psihică a celor care se opuneau sau ar fi putut se se opună noii ordini dispusă de autorități.
Din categoria deținuților politici fac parte toți cei care au fost privați de libertate din considerente politice și care au fost închiși în penitenciare, lagăre de muncă, spitale psihiatrice, locuri de deportare,arestări făcute de Securitate. Este imposibilă stabilirea cu exactitate a numărului de deținuți politici din România în intervalul 1944-1965. Nu este cunoscut nici numărul celor care au murit în inchisori sau ca urmare a anilor grei de detenție.
Între 1944 și 1964 s-a înregistrat numărul cel mai mare de deținuți politici din România. Și după 1964 au existat deținuți politici, însă numărul lor a fost mai mic. Într-un album memorial publicat în 2004, a fost prezentat numărul penitenciarelor cât și al altor locuri de detenție. Acest lucru a fost posibil datorită unei liste întocmite de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România.
Securitatea a folosit neomenia în lagăre și închisori. Lipsa de siguranță a cetățenilor a fost din ce în ce mai vizibilă, arestări în miez de noapte, neputința de a intra în contact ani de zile cu cei care au fost întemnițați și chiar condamnarea unor oameni nevinovați.
Cum au fost aleși toți acești nefericiți din masa de cetățeni români pentru a fi distruși, fizic sau moral? Au fost invocate la vremea respectivă, diferite criterii. Astăzi, privind evenimentele dintr-o perspectivă istorică ne putem da seama ce anume a contat. Unii dintre ei au fost luați la întâmplare, atunci când reprezentanții autorităților intrau în panică si doreau intimidarea populației. Majoritatea au plătit, cu libertatea sau chiar cu prețul vieții, pentru că erau cinstiți si demni, inteligenți și cultivați, bine situați în societate. Cu toții au reprezentat un termen de comparație prea incomod pentru ,,impostorii’’ aduși la conducerea țării de forțele de ocupație.
Din 1974 începe un demers de arestare a elitelor politice și intelectuale necomuniste. Pe de-o parte a început judecarea și condamnarea ofițerilor din regimul Ion Antonescu. De cealaltă parte s-a trecut la arestarea membrilor partidelor istorice, a funcționarilor și a militarilor sub acuzația de fascism. După câteva luni de guvernare, Petru Groza realizaseră aproximativ 90.000 de arestări.
Din punct de vedere al orientări politice, deținuții politici din România erau liberali, social-democrați, țărăniști, legionari sau comuniști. Marea majoritate a celor arestați de Securitate proveneau din rândul liberalilor, a țărăniștilor și legionarilor.
În închisori, din punct de vedere social, țăranii și intelectualii au fost cei care au populat penitenciarele aproape în întregime. Asta nu înseamnă că nu au existat în închisori și muncitori, doar că aceștia au fost mai puțin numeroși față de primele două categorii. Deținuții greco-catolici au dominat penitenciarele din punct de vedere religios, dar au existat și ortococși, protestanți și reprezentanți ai altor culte.
După preluarea puterii, comuniștii au demarat procesul colectivizării începând cu anul 1947 și care s-a finalizat abia în 1962. Astfel au ajuns țăranii români să fie cei mai numeroși printre cei care populau penitenciarele, împotrivirea lor de a ceda pământul în custodia statului le-a adus un nou statut, acela de deținuți. Dacă opuneau rezistență la confiscarea bunurilor puteau primi drept pedeapsă de la 5 până la 15 ani de muncă silnică.
A fost schimbată destinația unora dintre închisori ca urmarea a restructurării, sistemul penitenciar devenea o copie fidelă a celui sovietic. Printre cele mai de seamă penitenciare pentru majori putem menționa Craiova, Gherla, Arad, Dumbrăveni, Aiud și Oradea. S-a trecut după aceea la un regim de viață din ce în ce mai dur în închisori. Această îngreunare a fost marcată și de elaborarea unui regulament secret pentru închisorile cu deținuți politici începând cu septembrie 1948. Potrivit noului regulament se face trecerea la metode de izolare totală față de familie și față de societate. Se recurge la înfometare, deținuții erau privați de asistență medicală.
Declanșarea pe scară largă a terorii politice a debutat în primăvara anului 1948. În intervalul 1948-1964, numărul deținuților politici a fost foarte mare în țara noastră. Estimarea numărului celor care au murit în timpul detenției politice sau ca urmare a detenție este aproape imposibilă. Cu privire la numărul morților în detenție, executați, asasinați, torționarii și-au făcut atât de bine temele, nu au lăsat urme asupra faptelor săvârșite încât arhivele au rămas lipsite de date și inaccesibile.
Una dintre cele mai mari realizări ale regimului comunist obținută prin intermediul universului concentraționar a fost utilizarea lagărelor, a coloniilor și a penitenciarelor ca mijloc direct de eliminare a adversarilor politici.
2.2.Penitenciare destinate deținutelor politice
Experiența feminină în Gulagul românesc completează imaginea unui infern la care a fost supusă societatea românească din momentul în care comuniștii au preluat puterea și implicit conducerea statului.
Procentul mai mic al prezenței feminine în Gulagul românesc reflectă gradul de implicare în politica din societatea românească, rămasă una tradiționalistă la mijlocul secolului XX. Astfel, numărul femeilor care dețineau funcții politice, era destul de redus, motiv pentru care ele nu au fost vizate de epurare și arestare așa cum au fost bărbații.
Majoritatea istoricilor sunt de părere că fenomenul închisorilor politice a debutat în anul 1953 și a continuat până în 1964, când supraviețuitorii regimului de detenție au fost eliberați. Potrivit estimărilor, în acest interval au fost încarcerate peste 500.000 de persoane.
La data de 4 decembrie 1945, MAI, prin intermediul unui decret va reclasifica penitenciarele. Data reprezintă actul de creare al închisorilor politice. Clasificarea penitenciarelor potrivit primei clasificări era următoarea: închisoarea Aiud era un penitenciar pentru muncă silnică pe viață, în vreme ce în penitenciare precum: Caransebeș, Craiova, Oradea și Sighet urmau să fie închiși cei condamnați la muncă silnică pentru o perioadă limitată. Pentru pedepse corecționale de până la șase luni erau închisorle de la Baia, Bistrița, Râmnicu Sărat, etc.
Trei ani mai târziu, în 1948, s-a realizat o nouă clasificare a penitenciarelor. La Gherla și Arad era întemnițate elitele politice considerate a fi periculoase pentru societate. A două categorie grupează închisori precum Mislea, Craiova, Galați, Târgșor, Pitești, etc., închisori destinate deținuților cu un grad înalt de periculozitate. Râmnicu Sărat și Sighet aveau un regim de maximă securitate.
La momentul acesta nu există prea multe informații de arhivă asupra regimului de detenție din principale penitenciare din România comunistă pentru perioada 1948-1964. În schimb, scrierile momorialistice ale celor care și-au petrecut o perioadă mai lungă sau mai scurtă din viață în regim de detenție, constituie o sursă destul de importantă pentru analiza sistemului penitenciar în timpul regimului comunist.
Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, regimul comunist a avut 44 de închisori principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici. Acestea se aflau sub coordonarea Direcției Generale a Penitenciarelor.
Specializarea închisorilor a fost legată de diferite etape prin care Gulagul românesc a trecut, dar și de statutul social sau profesiunea celor arestați, ori de ,, infracțiunea’’ lor politică. Elevii erau deținuți la Tărgșor, femeile la Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni și Mărgineni, studenții la Pitești, foștii lucrători din serviciul statului la Făgăraș, elitele police la Sighet, etc. Radu Budișteanu, afirma în cartea sa, ,,În secolul luminilor stinse’’că ,,Închisorile se aseamănă între ele ca niște cadavre de deținuți . Aceeași mizerie, aceeași putrefacție , același aspect de teroare și moarte.’’ Femeile au lucrat și la Canalul Dunăre-Marea Neagră cât și în alte centre de muncă forțată.
Gherla și Aiud au fost închisori de inspirație habsburgică. Gherla apare ca un prototip al închisorii transilvănene. Gherla a fost unul dintre cele mai mari penitenciare ale spațului concentraționar comunist. Închisoarea a devenit cunoscută, mai ales din relatările memorialistice, prin bestialitatea unor dintre cei care s-au aflat la conducerea sa. Anii 1952-1955 s-au caracterizat printr-o creștere accentuată a numărului de deținuți politici. Creșterea este normală în condițiile unei noi legislații represive. La sfârșitul lui 1955 se înregistrează o nouă etapă de creștere a detenției politice la Gherla.
Penitenciarul Aiud este vestit pentru exigența sa disciplinară și pentru cei doi agenți de exterminare legalizați de către autoritățile comuniste: frigul și foamea.
Jilava a fost sistem de apărare a Bucureștiului în anul 1890 și mai apoi garnizoană militară și depozit de muniții. Fortul 13 Jilava a devenit închisoare politică o dată cu anul 1948. Celulele erau săpate la zece metri sub pământ, iar pământul scos a constituit zid împrejmuitor pe care se aflau turnurile de observație.
Regimul de detenție la Jilava a fost unul de exterminare. Jilava era celebră în sistemul penitenciar comunist prin ritualul de primire a deținuților. Pereții camerelor erau vopsiți în negru până la înălțimea de doi metri. Ferestrele erau închise cu obloane și bătute în cuie, iar rația zilnică de pâine era de circa 200 de grame, însoțită de terci și de supă de morcovi alterați. Până în anul 1964, Jilava a fost închisoare de tranzit și de triere a deținuților ce se opuneau regimului comunist. Dintr-un instrument de apărare al populației din București devine unul de asuprire, locul unde au loc torturi inimaginabile asupra elitei românești. Prin această închisoare au trecut rând pe rînd, venind de la Pitești, Gherla, Aiud, Periprava,etc., majoritatea deținuților politici arestați de către regimul comunist. Penitenciarul, deși închisoare militară, a devenit locul de detenție atât preventivă, cât și după condamnare pentru deținuții politici.
La închisoarea Jilava au fost întemnițați atât bărbați, cât și femei, însă niciodată nu au conviețuit la comun, fiind separați. Maria Ionescu, fostă deținută politic, își aminește despre închisoare următoarele: ,, Singura data când am avut, așa, o apropiere de bărbați a fost când am venit de la Pitești spre Jilava. Au fost bărbați în lanțuri, ceea ce însemna că aveau pedepse mari. Și când am coborât din dubă, atunci, acolo, în zarva aia mare care s-a făcut până să ne repartizeze la celule, am îmbrățișat bărbații și i-am sărutat, că n-aveam nici pâine, nici mămăligă să le dau. Atuncea am văzut vreo zece bărbați în lanțuri. Era groaznic! Abia le târau.‘’
Mislea a fost una dintre închisorile comuniste în zidurile cărora s-au aflat în calitate de deținute și femei. Inițial Mislea a fost o mănăstire. Prin acest penitenciar au trecut pentru perioade mai lungi sau mai scurte, Maria Antonescu, soția mareșalului Ion Antonescu, Elena Codreanu, văduva lui Corneliu Zelea Codreanu. Aceasta din urmă a fost arestată vreme de 10 ani în condițiile în care nu a fost judecată niciodată. Si soțiile liderilor partidelor istorice au fost arestate, printre care și Niculina Mihalache. Un alt exemplu îl consituie Elisabeta Rizea. Pentru spijinul acordat grupurilor de rezistență anticomunistă din munți a fost reținută pe 20 noiembrie 1950 și condamnată la opt ani de muncă silnică. Chiar și după eliberare, această a continuat să sustină și să spijine cauza celor din munți, fapt ce a adus-o din nou în vizorul Securității. A fost arestă iar și condamnată la moarte, însă a scapat cu sentința de 25 de ani de închisoare. În anul 1964 avea să fie eliberată.
Cea mai dură închisoare destinată femeilor a fost cu siguranță Miercurea Ciuc. Majoritatea deținutelor politic mărturisesc acest lucru, fapt dovedit și de de rata crescută a deceselor în acest penitenciar. Condițiile de detenție extrem de dure au produs consecințe grave. Maria Ionescu confirmă la rândul său, că întradevăr condițiile erau de nesuportat: ,,Regimul era foarte dur. Erau gardience unguroaice și se purtau altfel de la celulă la celulă. De exemplu, după ce ne-am eliberat, unele au povestit că vara te sufocai de căldură și ele deschideau ușa să se facă puțin curent. Dar cu noi au fost foarte dure.’’
2.3 Arestările și anchetele
Alexandru Drăghici afirma:„…Securitatea era și este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine.”
Cunoașterea sistemul concentraționar din perspectiva prezenței feminine, implicit cunoașterea crimelor comunismului românesc, este importantă deoarece trecutul este o parte integrantă a prezentului. Împăcarea cu trecutul este fundamentală pentru construcția unui viitor coerent.
Din punct de vedere formal, ofițerii Securității nu acționau întotdeauna în baza unui mandat de arestare, ci după ordine telefonice sau în baza unor adrese ce veneau din capitală pentru secțiile regionale. Acestea cuprindeau doar numele persoanelor ce urmau a fi reținute sau arestate, în lipsa unor date minime de identificare. Din dorința de a se remarca în fața superiorilor, aceștia comiteu abuzuri grave. Tocmai datorită acestor practici, după prăbușirea regimului comunist, s-a instalat în mentalitatea acestora teama ce îi înspăimântă de moarte că istoria se poate repeat, numai că în postura de victime s-ar afla ei.
Documentele și mărturiile demonstrează faptul că traseul deținuților politici prin infernul concentraționar începea din momentul aresării acestora. Fie că erau ridicați în timpul zilei sau noaptea, de către organele Securității, de acasă, de la muncă sau chiar din stradă, detinuții erau transportați într-o mașină de culoare neagră, purtând ochelari de tablă. O data ajunși la sediul Securității, fie erau imediat introduși în anchetă, fie așteptau o perioadă de timp. Momentul așteptării era fatidic deoarece asupra celui reținut se exercita o presiune imensă în plan psihologic. Necunoscând motivul arestării, încercau să caute în memorie posibile activități, întâlniri, convorbiri care să-i fi adus în această situație.
Teama celui anchetat era accentuată de strigătele celorlalți deținuți, de izolarea la care era supus și de detenție în sine. Anchetele durau ore întregi, uneori anchetatorii lucrau în schimburi. Ancheta debuta cu prezentarea informațiilor autobiografice, după care cel anchetat trebuia să indice persoanele cunoscute și să prezinte faptele ostile regimului. În cazul în care refuza să coopereze cu anchetatorii, refuza să răspundă la întrebările adresate, se ajungea la exercitarea de presiuni fizice și psihice asupra respectivului.
Pentru femei, această violență care ține mai degrabă de viziunea regimului este nejustificată. Pentru acele femei din categoria intelectualelor, anchetele brutale la care au fost supuse de Securitate, din pricina faptului că nu erau obișnuite cu violența fizică, devine neinteligibilă.
Contextul arestării și trecutul fiecărei deținute politic au o relevanță covârșitoare în modalitatea de a reacționa în universul concentraționar. Un punct comun al viziunii acestora se manifestă în momentul arestului, mai cu seamă în perioada de apariție a primelor semne ce prevesteau abuzurile de mai târziu ale comunismului. Unele trăiau deja cu tema acută de a fi arestate, așteptându-se la acest lucru deoarece știau foarte bine că erau supravegheate de regim. Însă, de cele mai multe ori atestarea venea ca o surpiză. Pentru găzduirea unui fugar, care se împotrivea regimului comunist și omisiune de denunț puteau fi arestate de asemenea. Este drept că întreaga populație, după instaurarea comunismului trăia sub semnul fricii și al suspiciunii mai ales datorită faptului că oricine putea deveni dușman al regimului și prin simplul fapt că nu îl acceptau.
Mulți dintre prizonierii politici erau reținuți pentru fapte care nici prin similitudine nu erau infracțiuni. Modul de stabilire al anilor de detenție pentru fiecare dintre cei arestați era oarecum destul de simplu. Pe fiecare dosar primit de la Securitate apărea numărul anilor la care urma să fie condamnat cel anchetat. Judecătorii nu aveau nicio putere întrucât senința era deja stabilită, în cele mai multe cazuri, chiar înainte de arest.
Un exemplu fidel al modului în care acționau comuniști îl aflăm în arestarea Adrianei Georgescu, una dintre primele victime ale regimului. În data de 29 iulie, pe când ieșea din casa generalului Rădescu, a cărui avocată era, aceasta era arestată, ridicată direct din stradă, iar încercarea de a fugi cu bicicleta s-a dovedit a fi zadarnică. Va fi acuzată de terorism, are însă viclenia de a arunca în w.c. ceea ce ascunde în coc, va fi batută cu sălbăticie, băgată la carceră, anchetată de însuși generalul Nicolsk (va afla mai târziu acest lucru), scuipată, umilită, dată cu capul de pereți și drogată.
Ancheta și interogatoriul aveau loc noaptea de obicei deoarece momentul era unul vulnerabil, cei anchetați fiind supuși unui stres continuu. Totodată, erau privați de somn ori de mâncare și obligați să stea în poziții incomode pentru perioade îndelungate de timp.
Toate eforturile anchetatorilor se îndreaptă într-o singură direcție, să o facă pe aceasta să declare că are legătură cu principalii lideri politici ai opoziției-Iuliu Maniu, Vintilă Brătianu, Mircea Ioanițiu și să-i compromită pe aceștia. Chiar și sub amenințările cu moartea, șantajată, amențată cu violul sau cu deportarea în Siberia, bătută, Adriana va da dovadă de un curaj nemaipomenit, având puterea de a rezista până la capăt. Anchetatorii puteau recurge la orice modalitate pentru a-i face pe cei pe care îi anchetau să declare nu atât ceea ce se întămplaseră cu adevărat, cat ceea ce partidul dorea să fie adevărat. În concepție comunistă, partidul nu se înșela niciodată.
Supuse interogatoriului și torturii, femeile anchetate trebuiau să subscribe în final la propria condamnare. Adevărul deținutului nu mai era adevăr. În aceeași situație, Lena Constante, își punea următoarea întrebare:,,Care era adevărul lor, al anchetatorilor? ‘’Răspuns la această întrebare va afla mult mai tărziu, după ani petrecuți în regim de detenție .
O anchetă decurgea în următorul mod: după ce deținuta era scoasă din celulă, pentru a împiedica orice formă de vizibilitate, î se puneau ochelari negrii, fiind condusă pe coridoarele închisorii spre biroul anchetatorului de gardian. Ajunsă în birou, urmau ore îndelungate de hărțuire fizică și psihică. Cât despre profilul anchetatorului, alternează anchetatorii brutali cu cei care în aparență erau blânzi, cu toții doreau să obțină prin orice mijloace răspunsuri incriminatoare.
Orice anchetator, în limita drepturilor sale, putea folosi anumite stratageme. A obține încrederea acuzatului, a-l înșela, chiar a-l amenința, face parte din tactica sa. Speranța și teama erau armele oricărui anchetator. Își îmbracau sadismul în cuvinte capcană , vorbeau despre binele public, despre datorie. Puteau folosi orice mijloace pentru a își impune propriul adevăr. Majoritatea anchetelor intentate deținuților politici au reprezentat o măsluire și nu s-a ținut cont de limitele nici unei legi.
Elisabeta Rizea a trecut și ea prin bătăile anchetatorilor pe care le descrie în amănunt. Amintirea femeii este clară și îi amplifică durerea din prezentul confesiunii, dar și revolta și ura față de cei care au torturat-o.
Aurora Dumitrescu, fostă deținută politic păstrează vie amintirea anilor de detenție, a cumplitelor anchete la care a fost supusă și vorbește despre unul dintre cei mai faimoși torționari ai regimului penitenciar, Alexandru Vișinescu. Aceasta l-a cunoscut personal pe Vișinescu în două dintre închisori. Minoră în momentul arestării, a fost acuzată că ar fi acordat ajutor luptătorilor din munți și că era membră a unei organizații ce pleda și lupta împotriva comunismului. Aurora Dumitrescu povestește într-un interviu cum a fost bătută în ancheta de la Securitate și fortață să dea în vileag numele unor persoane cu care ar fi conspirat și în cele din urmă condamnată la șase ani de închisoare în condițiile în care era nevinovată.
Dacă la început, unele dintre deținutele politice considerau că anii detenției aveau să fie mai ușori decât ancheta, acest mit se va prăbuși în momentul în care vor intra în contact direct cu închisoarea, având doar obligații potrivit regulamentului oricărei închisori și private de drepturi de orice natură.
Anchetatorii au fost necruțători cu deținutele. Li se adresează în cadrul anchetelor cu invective ca:,, obraznică, ,,teroristă‘’, ,,reacționară putredă‘’ și în multe alte feluri.
Alice Voinescu crede cu tărie că ,,tipul comunist nu se potrivește la noi, ci este cu ochi și sprâncene, creație evreiască’’, și, cu toate că în principiu este de accord cu egalitatea în drepturi, totuși nu poate să nu observe că puterea încape pe mâinile unor infractori, că valorile sunt înlocuite cu non-valori denunță în jurnal minciuna, frauda, blestemăndu-i cu toată puterea ființei sale pe cei care au trădat, vânzând țara: ,,Pentru Iuda am o sinceră milă, pentru aceștia dispreț și ură, ce canalii!‘’
Lena Constate cunoaște și ea totura în perioada anchetei, este obligată să meargă încontinuu, ore în șir între cei patru pereți ai celulei. O altă metodă de tortură întâlnită doar la femei este jumulirea părului, anchetatorii erau întotdeauna bărbați, apelază la acest mijloc de constrângere dureros, gândindu-se că așa acuzatele vor ceda mai ușor. De asemenea, vor apela la metodele clasice de toturare, lovituri cu pumnii, palmele și cu picioarele în condițiile în care smulsul părului lăsa urme vizibile și pentru o perioadă îndelungată.
Marea provocare a secolului XX a fost efortul de salvare a spiritului autohton în lupta cu înregimentarea totalitară a politicului propăvăduit de societatea socialistă pentru care rețeaua carcerală cu formele ei, cu sistemele ei de integrare, repartizare, supraveghere a consituit un mare suport normator și terorizant. Țesătura carcerală s-a răspândit la nivelul întregii societăți, românii fiind captivi în propria țară, ținuți în permanență sub observație, capturați de tentacolele unui sistem opresiv, care a știut să se folosească de aparatul securității de stat ca fiind cel mai bine adaptat la noua economie a puterii.
Relația dintre deținut și anchetator este vitală, este o chestiune de viață și de moarte, deoarece ,,în acea epocă, anchetatorul era stăpân absolut pe viața inculpatului’’. Cel anchetat se afla la dispoziția anchetatatorului, care proceda arbitrar, putea să-l înfricoșeze sau să-i dea speranță, să îl șantajeze, să îi dea o pedeapsă sau să îi schimbe regimul alimentar, în rău sau în mai bine, să îl tortureze prin bătai și schingiuiri, prin diverse metode care de care mai sadice, după bunul plac.
Anchetatorul rafinat, inteligent, dar cinic, apare în memoria tuturor celor care au trecut prin experiența carcerală în milocul secolului XX, fie femei, fie bărbați. El este cel care apare în fața celui reținut (până la proces este arestat și reținut) și are o misiune strictă și necesară sistemului penitenciar, de a scoate la iveală informații, adunate organizat sau la întâmplare, pentru a se întocmi dosarul celui în cauză, încriminăndu-l și aducându-l în fața completului de judecată (uneori erau reținuți și anchetați, ținuți fără jdecată, fără o sentință, chiar și câțiva ani).
Toate aceste femeii care au înfruntat regimul represiv alăturându-se luptei anticomuniste pe lângă bărbații și părinții lor, au cunoscut mult prea plinul suferinței și au devenit repere ale istoriei recente.
2.4. Stabilirea regimului de detenție și al pedepselor
În anul 1949 a fost elaborat un nou regulament în contextul schimbării regimului politic. Acesta era intitulat Regulament de stabilire a regimului de detenție pentru deținuții politici. La numai trei ani de zile, în 1952, Ministerul de Interne a decis funcționarea unui nou Regulament al Direcției Generale al Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă. Noul regulament era menit să acopere și să dea o față ,,legală’’ regimului deja instaurat și practicat de organele Securității sub patronajul Comitetului Central al Partidului Comunist si al liderilor săi. În nici unul din cele șase capitole are regulamentului nu există un articol în care să fie inserate drepturile, chiar minime ale deținutului. Regulamentul a fost emis după încheierea experimentului Pitești-Gherla care stârnise oroare în Occident.
Militarizarea sistemului penitenciar împreună cu acest regulament ținut secret destinat închisorilor unde erau depuși deținuții politici, a desemnat trecerea înspre regimul de exterminare lentă, prin izolarea de familii și de societate, prin înfometare și condiții inumane de trai în lipsa asistenței medicale și prin permanenta supravehere.
Regulamentul din 1952, al Direcției Generale al Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă, în lipsa regulamentului ținut secret din 1949 trebuie privit sub un aspect dublu atât politic cât și administrativ. Din punct de vedere politic, el reprezenta o adaptare directă și obiectivă la realitatea existentă în anii 1951-1952, când din cauza arestărilor masive, penitenciarele au devenit neîncăpătoare. Surplusul uman va fi deversat la canalul Dunăre-Marea Neagră cu coloniile și cumplitele sale lagăre. Securitatea și partidul nu concepeau ca autoritatea asupra celor pe care îi condamnaseră sau îi țineau fără judecată în lagăre și penitenciare să nu fie prezentă dincolo de lagăre și sârmâ ghimpată.
Potrivit articolului III al Regulamentului, Direcției Generale îi revine sarcina de a organiza peniteciare pentru reținuții depuși de organele Securității, Miliției și Justiției, precum și pentru deținuții ce erau condamnați. Totodată, ea trebuia să sesizeze Parchetul cu privire la infracțiunile săvârșite de deținuți în penitenciare și să ia primele măsuri împotriva acestora.
La nivel administrativ, regulamentul dezvoltă norme privind executarea pedepselor de către cei condamnați, separarea infractorilor de drept comun de cei politici, organizarea pazei penitenciarelor, a coloniilor sau a lagărelor de muncă.
Ministerul de Interne cerea în mod sever o aplicare strictă a regimului peniteciar așa cum era stabilit prin articolele noului regulament.
În anul 1955, sub presiunea evenimentelor petrecute la Moscova și a unor perspective de ameliorare a relațiilor Est-Vest, a fost elaborat un regulament cu privire la primirea, deținerea, regimul și supravegherea în lagăre și colonii. Regulamentul a fost secret, cu seria 00112, fără număr de înregistrare, fără zi sau lună de emitere.
În Regulamentul asupra regimului de executare a pedepselor, la capitolul cu numărul II, titulul IV, regăsim câteva aspecte cu privire la regimul penitenciar în cazul femeilor. Potrivit acestuia, unitatea pentru femei avea câte o secțiune specială și complet separată pentru fiecare categorie de condamnate, după felul pedepsei. Muncile la care acestea puteau fi supuse erau din cele potrivite cu aptitudinile lor, femeile nu erau puse să lucreze în mine.
Uniforma condamnatelor era compusă dintr-o beretă, o fustă și o haină scurtă de culoarea și modelul corespunzător fiecărei pedepse.
Direcția Generală a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de muncă era organul central de conducere al tuturor penitenciarelor, coloniilor și lagărelor din țară.
Temnița și lagărul de muncă reprezintă un alt aspect al rezistenței române împotriva comunismului deoarece reprezintă continuarea aceeași atitudini de luptă și respingere față de un regim strain spiritualității noastre. Universul concentraționar va fi populat de aceeași protagoniști care au refuzat colaborarea. Lumea temnițelor, dar și cea a lagărelor a fost piatra de încercare a cel puțin trei generații.
2.5.Aspecte ale detenției zilnice
Lena Constante a schițat o hartă mentală a infernului. În acest context, datele înfernului generalizat au fost aceleași ca în orice detenție: frigul și foamea, intensificate nebunește în regim carceral. Dacă frigul putea fi păcălit, foamea nu putea fi depășită decât printr-un efort uriaș de orgoliu și voință, tocmai fiindcă foamea era un instrument specializat în dezumanizare.
Mai întâi detenția din considerente politice, a fost o experință trăită de către bărbați, pentru ca mai apoi, și femeile să fie condamnate din aceleași considerente. Numărul lor a fost mult mai mic decât al bărbaților în momentul în care au fost formate loturi de femei deținute pe motive politice. Partidul Comunist nu a fost de acord ca femeile să aibă contact cu bărbații deținuți.
Deținutul politic nu era antrenat pentru a rezista în Gulag. Statutul de deținută politic pe care îl dobândesc unele femei în timpul regimului lui Gheorghiu Dej și mai apoi în timpul lui Nicolae Ceaușescu va fi destul de greu de conșientizat și de acceptat de către acestea datorită faptului că schimbarea statutului a adus după sine condiții din ce în ce mai grele de detenție, de la o închisoare la alta.
În mărturiile feminine, spectacolul detenției are o tenă mai aspră decât în cele masculine. Femei cu reacții psihologice diferite, din generații diferite, de naționalități, clase și credințe diferite, și-au dus existența în aceleași condiții, ani îndelungați de captivitate și dominate de o teamă acută.
Dincolo de teroarea la care erau supuse, aceste femei trăiau din plin cu frica de a înnebuni, astfel încât și-au impus să caute modalități de a rezista și de a supraviețui. Limbajul Morse, a generat o mutație a sistemului de comunicare, deținuții fiind privați de cărți, instrumente de scris. Au încercat să găsească în codul Morse un substitut întrucât nu le era permis să comunice normal. Membrilor sistemului penitenciar nu le era străină această funcție a limbajului Morse și tocmai de aceea pedepsele erau exemplare, chiar și în cazul femeilor. Un exemplu în acest sens îl reprezenta aplicarea pe față a unor măști de gaz pe care acestea erau obligate să le poarte între opt și cincisprezece ore. Pedeapsa aceasta putea fi aplicată și în cazul în care deținuta era prinsă că scrie pe săpun sau dacă manifesta un comportament obraznic față de gardieni.
Suferințele femeilor deținute sunt comune: foame, frig, lipsă de igienă, lipsa de comunicare cu exteriorul, cu familia, opresiunile de tot felul, carcera, gândurile lor, chiar și moartea.
Cei care au trecut printr-o exeriență asemănătoare cu cea a Lenei Constante, ori a Adrianei Georgescu, bărbați sau femei, își amintesc foamea, frigul, tortura, prohibițiile de orice fel. Hrana insuficientă și de proastă calitate, alături de slăbirea organismului din cauza frigului, a bătăilor, a interogatoriilor și a anchetelor crunte, conduc spre apariția bolilor, durere fizică și dispariția esenței umane. Pentru Lena Constante, foamea devine un personaj. Inițial foamea era percepută drept o pedeapsă. Visul culinar apare și la alți foști deținuți care au mărturisit despre traiul de zi cu zi din închisori.
Unele vor recurge la anumite metode de protest, cum ar fi greva foamei. Singura metodă de protest care a dat cât de cât roade a fost greva foamei, făcută chiar și pe motiv că erau pe cale să moară de foame. Înfometarea voită nu a fost însă o soluție, ci mai degrabă o modalitate de pierdere a resurselor.
Împotriva deținuților rebeli se recurgea la privarea de hrană. Timp de șapte zile, în afară de apă și un surogat de cafea nu aveau dreptul la mâncare decât în două zile. Hrana nu mai reprezenta pentru deținute ceva ce li se cuvine de la sine. În cele șapte zile, femeile sfidau de multe ori autoritățile și faceau fel și fel de lucruri înterzise: comunicarea prin codul Morse, transmiterea de bilețele sau ascunderea de obiecte intezise (ac, cuțit, bucată de ziar sustrasă din closet, etc.).
Frigul a reprezentat o altă ipostază a detenției, ca și căldura sufocantă. În timpul iernii, frigul devenea insuportabil în închisoare de unde lipseau hainele groase și sursele de încălzire. În închisorile de la Miercurea Ciuc și Târgșor, frigul era insuportabil.
Lesbianismul în regimul comunist era pedepsit cu închisoarea. Lena Constante obervă cum frigul din ce mai aspru poate crea impresia unor scene de lesbianism în închisori pentru că femeile erau nevoite să doarmă câte două în pat și să se încălzească. Frigul reprezenta o constantă a regimului de detenție în perioada iernii. Partidul pedepsea sever anomaliile sexuale și homosexualitatea.
Potrivit mărturiilor celor care au supraviețuit detenției, administrația oricărei închisori a utilizat metode uzuale precum: izolarea, înfometarea, tortura pentru exterminarea lentă a celor închiși. Regimul alimentar era unul extrem de sărac și nu depășea 500 de calorii pe zi, fapt ce a contribuit la deteriorarea stării de sănătate a deținuților.
Absența igienei corporale este reflectată în toate scrierile memorialistice, indiferent de gen. Fiecare deținut, dar mai ales femeile, din momentul în care erau închise și-au pus problema igienei corporale, întrucât întreținerea corporală duce la o curățenie atât spirituală, cât și la un confort fizic și psihic. Unele dintre acestea, în lipsa altei soluții își sacrificau cana de apă pentru băut pe care o primeau dimineața pentru a se spăla și pentru a-și induce iluzia curățeniei. Vara ridica și mai multe probleme, întrucât la zilele sau chiar lunile de nespălare, se adăuga și transpirația abundentă din timpul verii.
Este cunoscut faptul că hârtia igienică a reprezentat un obiect interzis în închisorile comuniste, fiind considerată un ,,lux capitalist’’. După ce își făceau nevoile, toate la singura tinetă existentă în celulă, deținutele foloseau pentru a se spăla apa pe care o păstrau într-o sticluță, iar la sfârșit foloseaua o bucată de cârpă, provenită dintr-o haină ruptă. O pătură pusă pe post de paravan izola tineta. Mirosul produs de tinetă era extrem de dificil de suportat.
Piesele de mobilier au reprezentat în permanență o problemă a vieții în regim de detenție datorită faptului că au produs multiple neajunsuri condamnaților. Printre acestea s-au aflat tinetele și ulcioarele folosite pentru apa de băut. Acele tinete rezervate necesităților de natură fiziologică erau confecționate din lemn. Capacitățile, dar și înăltimea fiecărei tinete au diferit în funcție de spațiul în care acestea erau folosite, în camera sau în celulă.
Interzicerea lenjeriei intime a reprezentat o altă prohibiție în închisoare, astfel că deținutele erau nevoite să își confecționeze rudimente de lenjerie. În fața acestor abuzuri, rare au fost dățile când femeile au protestat. Ciclul menstrual a reprezentat o problemă extrem de gravă pentru femeile din închisori întrucât nu existau nici cele mai elementare mijloace pentru protecție, lipsa vatei sau chiar a unei cârpe determină umilirea acestora. Din fericire, ca o consecință a frigului, stresului și a subalimentației, ciclul menstrual se oprea la majoritatea femeilor. În acest sens, Lena Constante scria: ,, Îmi amintesc numai că trebuia să-mi vină ciclul. Cer vată paznicului. Zadarnic. Într-o dimineață mă trezesc într-un pat plin de sânge. Privesc înmărmurită petele roșii răspândite pe cearceaf. Ce să fac? Cum să spăl? Ce-am făcut nu mai știu.‘’
Săpunul era un obiect extrem de prețuit, uneori folosit pentru comunicare deoarece permitea scrijelirea unor semne sau mesaje, în lipsa hârtiei și a instrumentului de scris. Spectacolul dușului era unul grotesc, săpuneala nefiind permisă mai mult de un minut. Murdăria corporală se transmitea și asupra hainelor purtate la nesfârșit.
Camelia Manuela Sava face în cartea sa, ,,Experiența închisorii politice în memorialistica feminină’’ o paralelă între casă și închisoare. Ambele sunt spații închise, ele diferă ca funcții. ,,Casa este spațiul protector, în care ființa umană e copleșită de toate bucuriile esențiale vieții: hrană, căldură, igienă. Închisoarea este opusul, infernul se manifestă aici sub diferite aspecte: foame exacerbată, lipsa igienei, frigul, bolile, privațiunile de tot felul, izolare.’’
Deținutul era înconjurat de ființe care îi fac rău: gardieni, milițieni, anchetatori, procurori, judecători, etc. În închisoare, foamea a capătat dimensiuni apocaliptice, a pus stăpânire pe mintea oamenilor. O constantă a penitenciarelor era sustragerea de produse alimentare din stocurile închisorii de către angajați: milițieni, gardieni, dar și bucătari care nu se dădeau înlături de la a micșora porția zilnică ce revenea fiecărei deținute, pentru a și-o însuși. Însă, cele mai eficiente în această postură de hoațe de produse alimentare, erau directoarele închisorilor. Cu scopul de a își însuși din hrana lor, trimiteau la carceră. În mod automat, carcera însemna și reducerea drastică a rației zilnice. Un alt abuz, mai rar întâlnit, consta în taxarea pachetelor primite de deținute de acasă.
Orice urmă de identitate a fost înlăturată, în sensul că deținuții sunt transformați în numere, fără a se ține cont de rolul anterior pe care aceștia l-au dobândit în societate.
Spre deosebire de consorții lor, femeile au nuanțat mult mai fidel viața din carceră datorită faptului că au abordat cele mai groaznice și intime probleme, de la lipsa de igienă, la bătăile îndurate.
2.6.Încercări de dezumanizare a deținutelor
Printre cele mai primitive forme de agresiune se încadrează bătaia și insulta. În închisorile politice din România, apăreau bătăile, cu regularitate, începând din momentul anchetei, atunci când cei arestați erau obligați să depună mărturii care să-i poate încadra în categoria inamicilor poporului. Scenariul bătăilor era uneltit de agenții Securității în scop persuasiv și a fost transformat într-o procedură uzuală pe care au resimțit-o toate deținutele din toate penitenciarele comuniste din România.
Lipsa unui regim alimentar echilibrat a condus spre apariția a numeroase boli: gastrită, ulcer, pelagă, etc. ,,La venirea primăverii, deținutele din închisoarea Văcărești culegeau firele de iarbă din curte în timpul plimbării zilnice și le presărau în ciorba de la prânz pentru a suplini lipsa legumelor proaspete.’’ Deținutelor li se inducea starea de foame, care a condus spre dezumanizare. Dezmanizarea prin înfometare este confirmată în multe dintre mărturisirile fostelor deținute. Deși foamea a încercat să fie păcălită în diverse moduri, ea revenea în forță, reală și de necontrolat. Mărturiile deținutelor, printre care și cea a Dinei Balș, confirm acest fapt: ,,Doar foamea n-o puteam potoli, ne chinuiește crunt și fără răgaz, foamea și dorul, dar spre rușinea mea, foamea primează.‘’
Una dintre cele mai imorale forme de ucidere lentă din închisorile comuniste a fost reprezentată de întârzierea acordării ajutorului medical de specialitate. Neglijența era conștientă și asumată pentru a elimina opozița declarată față de regim. Cu cât moartea survenea mai rapid, cu atât era mai ieftin și mai bine pentru regim. În unele cazuri, personalul medical și-a demonstrat vocația de asasin prin disprețul față de viața celor pe care trebuiau să îi ingrijească. Ideologia comunistă a fost indiferentă față de oameni și implicit față de valorile vieții și în acest sens a transformat acordarea de asisteță medicală într-o modalitate de exterminare lentă a celor bolnavi. Deținutele au avut în schimbul asistenței medicale parte de: izolare, torturi, foame, frig, etc. Spitalele erau consderate a fi mult prea costisitoare pentru a fi internați bolnavi deținuți din considerente politice și s-a optat pentru utilizare gropilor comune. Aici, deținutele au fost aruncate și complet dezbrăcate.
Grație schimbării regimului Dej, în perioada curprinsă între anii 1962-1965 s-a îmbunătățit acordarea asistenței medicale. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că s-a trecut la eliberarea treptată a deținuților politici.
S-a urmărit umilirea ,,inamicilor poporului’’ de către autoritățile comuniste, pornind de la gândirea propagandistică că aceștia nu erau oameni și în consecință nu aveau dreptul să se bucure de lucrurile indispensabile omului: apă, săpun, hârtie de orice fel, igienică sau pentru scris, etc. Un exemplu în acest sens, îl constatăm din faptul că deși existau suficiente dușuri la penitenciarul Miercurea- Ciuc, femeile erau nevoite să facă duș câte două, tocmai pentru a fi silite la o lipsă de curățenie.
Pierderea identității era impusă lent prin interzicerea de a deține obiecte proprii, indispensabile oricărui individ: pieptene, unghieră, ac și ață, batistă, prosop, etc. În felul acesta, dincolo de mizeria fizică, intenția era aceea de a-l aduce pe cel condamnat la o stare de primitivism.
Deținutele condamnate din considerente politice au fost nevoite să conviețuiască și cu deținutele de drept comun. Acestea au fost supuse de către regim la această conviețuire și s-a urmărit umilirea deținutelor politice care au fost obligate să împartă celula cu prostituate, hoațe sau chiar ucigașe. Toate aceste femei au simțit pe propria piele exasperarea și molipsirea cu un sentiment de murdărie atât fizică cât și pshică.
Deținutele politic care nu au fost condamnate și nici judecate au reprezentat ținta neîntreruptă a deținutelor de drept comun.
CAPITOLUL III REZISTENȚA FEMEILOR ÎN GULAGUL ROMÂNESC
3.1. Maternitatea în închisoare
Deși a da viață unui copil reprezintă în toate culturile un miracol, sistemul concentraționar a comis multiple abuzuri împotriva maternității și a dat dovadă de o brutalitate criminală. Tratamentul inuman la care au fost supuse deținutele nu a ținut cont de faptul că acestea purtau în pântece viitori cetățeni ai României.
Ioana Berindei, fiica politicianului țărănist Ioan Hudița și nora Dinei Balș reprezintă un exemplu în acest sens. Aceasta a fost una dintre multele tinere care și-au văzut tinerețea zdrobită de zidurile închisorilor. Născută la Paris, aceasta a primit o educație aleasă și era considerată una dintre cele mai de seamă domnișoare din societatea românească la acel moment. Nici după eliberare, femeia nu a înțeles care a fost cu adevărat motivul pentru care a fost arestată: ,, Nu făcusem altceva decât să duc un bilet mamei scris de un țărănist. Nici eu și nici mama nu am avut habar că acesta, pe nume, Cozlovski, care cerea să fie găzduit pentru câteva zile, făcea spionaj.‘’. Condamnată la închisoare, îți va executa pedeapsa în închisorile Jilava și Văcărești. Datorită sarcinii, reușeste să scape de la Jilava, dar va fi mutată la Văcărești. Avea să dea naștere unei fetițe în închisoare, Ruxandra. În închisoare a trait umilința fără precedent a facerii supravegheate politic datorită faptului că a născut sub ochii gardienilor.
În regim de detenție nu era prevăzută o îngrijire specială pentru femeile însărcinate, din contră, erau tratate fără pic de respect ori compasiune. În momentul în care se adresează milițianul însărcinat cu soluționarea necesităților deținutelor se va lovi de indiferența și cinismul lui Alexandru Vișinescu, celebru torționar. ,,Domnule ofițer, eu sunt însărcinată și am picioarele goale. Mi-a replicat – Dar ce? Eu te-am îmborțoșat? M-a făcut să mă rușinez. Nu știam că sunt însărcinată când m-au arestat.’’
Personalul închisorilor și-a dovedit din plin indiferența și în aceste cazuri. Nașterea a fost trasformată într-un eveniment dramatic. În absența unei asistențe medicale calificate, se recurgea la folosirea unei moașe improvizate dintre deținute. Această situație avea de cele mai multe ori un deznodământ tragic, copilul sau mama mureau.
Femeile care au născut în închisori au fost puse în ipostaza de a aduce pe lume un om liber într-o temniță. Fără vină, nou-născuții trebuiau să conviețuiască alaturi de mamă în regim de detenție. Fiica Ioanei Berindei, Ruxandra a fost încarcerată în primele nouă luni de viață, pentru ca mai apoi să fie dată în grija tatălui, aflat în liberatate. Mâncare insuficientă pentru fetiță care slăbea de foame a determinat-o pe Ioana Berindei să îi dea acesteia din porția sa.
Gulagul românesc a desconsiderat viața. Toate abuzurile împotriva umanității au avut intenția de alimenta sentimentul de vinovăție a deținutelor, puse în situația de a medita cu privire la viitorul copilului purat în pântece. Copilul nenăscut a reprezentat de multe ori un instrument de șantaj folosit de anchetatori pentru a modifica opțiunile politice ale mamelor.
3.2.Povestea unei detenții, ,,evadările’’ Lenei Constante
Lena Constante s-a născut la București în anul 1909. Este unul dintre fondatorii Teatrului Țăndărică cu studii de pictură la București și cu apartenență dintr-o familie de intelectuali. În calitate de scenograf, la teatru o va cunoaște și va lucra cu Elena Pătrășcanu. Astfel va intra în cercul ministrului de justiție comunist, ceea ce va conduce spre arestarea și implicit condamnarea acesteia și a lui Harry Brauner la câte doisprezece ani de închisoare. Eliberată în anul 1962, se va căsători un an mai târziu cu Harry Brauner.
Constante filozofează:,,Abuzul de putere generează revoltă. Nedreptatea, constrângerea, regimul de cululă, comportamentul brutal, dau naștere rezistenței.‘’ Aceasta este una dintre reprezentantele care au experimentat fonomenul Gulagului românesc, și poate fi încadrată printre intelectuale: femei cu diverse ocupații artistice sau profesii.
Pregătirea intelectuală a acestora determină modul în care au conviețuit și au supraviețuit procedurilor inumane impuse de sistemul comunist asupra oponenților politici. Capacitatea de a face față violenței fizice și psihice utilizate pentru a conduce spre dezumanizarea acestora este întălnită și în cazul Lenei.
Pictorița a fost anchetată și condamnată în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Prima arestare a survenit în anul 1948 și a durat câteva luni. În 1950 a fost arestată pentru a doua oară și până în 1962 va cunoaște vreme de 12 ani Gulagul românesc. Primii șapte ani, Lena i-a petrecut în singurătate.
Experiența Lenei Constante este expusă în două lucrări autobiografice: ,,Evadarea tăcută: 3000 de zile singură în închisorile din România’’ și ,,Evadarea imposibilă: Penitenciarul de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961‘’. Analiza confesiunilor acesteia poate să reprezinte un punct de plecare pentru înțelegerea modului în care intelectualele din Gulag au perceput rezistența.
Lena Constante reprezintă un caz aparte pentru detenția româneasca datorită faptului că a fost singura femeie închisă timp de 7 ani de zile singură într-o celulă fără a putea comunica cu restul deținutelor. Gândirea acesteia a fost una complexă, iar nevoia de a face față din punct de vedere psihologic claustrării, o determină să evadeze în ,,secret’’, pe tăcute.
Lena nu s-a opus arestării. Deși se aștepta să fie arestată, nu știe cum să gestioneze această situație: ,,Locuiam la etajul șase, câteva minute am șovăit. Să mă arunc pe fereastră? Cei de la ușă începeau să se enerveze. Știau bine că era înăuntru.[…] Cu pași repezi, m-am dus către ușă. Era miezul nopții.’’ Nevinovăția sa se va transforma pe perioada anchetelor într-un impuls important pentru rezistența în fața torționarilor.
Procesul în care Lena era implicată a fost unul deosebit de important pentru regim și din acest considerent a fost expusă la violență fizică: lovituri, bătăi în tălpi, smulgerea suvițelor de păr. Toate aceste pedepse reflectă capacitatea anchetatorilor de a zdorbi ființa umană: pedepse precum ,,barza’’, ,,manej’’. ,,O tortură lungă și sadică. Douăzeci de zile de mers obligatoriu și aproape permanent. În limbajul lor, manej. Numai cel care, la țară, a văzut un cal costeliv rotindu-se la nesfărșit în jurul țărușului, va putea, oarecum, să mă înțeleagă.’’ Logica sistemului consta în imposibilitatea de a acorda deținutului timp necesar refacacerii. Așa cum mărturisește, a declanșat criza erotică a unui gardian care îi garantează o serie de avantaje în schimbul unor favoruri sexuale. Frica femeii devenea din ce în ce mai intensă de fiecare dată când respectivul gardian era de gardă. Avansurile verbale au reprezentat în multe cazuri, nu doar cel al Lenei, o tentativă de viol. Hărțuirea verbală a torționarilor atentează la feminitatea acesteia, prin adresarea unor injurii precum: tărfă, curvă, cățea.
O altă metodă la care anchetatorii acesteia au recurs a fost arestarea rudelor deținutei pentru a o forța să mărturisească adevărurile create de aceștia. Toționarul Lenei va folosi o metodă psihologică singulară în răndul memorialistelor de detenție, amenințarea cu închiderea în gropa de șobolani aflată în subsolul închisori, pentru ca astfel, femeia să cedeze, în ciuda rezistenței de care a dat dovadă anterior.
În cea de a doua experiență carcerală, foamea, frigul, singurătatea au urmărit-o în permanență. Timp de șapte ani de zile, arestul său a fost ținut în secret deoarece era considerată un element important în procesul Pătrășcanu.
După șapte ani de singurătate, în închisoarea de la Miercurea-Ciuc, unde a fost internată după pronunțare sentineței, a cunoscut ființe asemănătoare ei. Șocul este mare atunci când ieșită dintr-un univers claustrant întră într-un spațiul al degradării umane și apare problema conviețuirii cu celelalte femei.
Regimul alimentar extrem de sărac era compus din rații extrem de mici de pâine, mămăligă, arpacaș, supe în care erau puse prea puține legume, iar carnea era uneori inexistentă. Alterarea acestor produse în unele momente face ca acestea să nu poată fi consumate.
O altă constantă a închisorilor comuniste, frigul a fost resimțit de multe ori de către Lena Constante. Închisorile erau de obicei plasate în zone de munte, unde în mod normal temperaturile erau mai reduse în timpul iernii.
Pentru păstrarea identității fizice și psihice, Lena a descoperit diverse tactici pentru evadarea din realitatea absurdă. Narațiunea a fost printre cele mai importante elemente de supraviețuire în Gulag. Talentul acesteia îi aduce recunosștință din partea camarazilor dat fiind faptul că le oferea posibilitatea de a evada și pentru câteva momente din realitate. Ea mărturisește în primul volum cum a reușit să nu innebunească în cei șapte ani petrecuți în solitudine prin intermediul unor diverse activități intelectuale: versuri, poezii, povestiri, etc.
Timpul a reprezentat o coordonată primordială , devenit pentru autoare un altfel de personaj, astfel încât, ea va înregistra în permanență data exactă, ținând un calendar mintal și numărând zilele de detenție.
Deținuta era singură în sensul cel mai profund atât în fața anchetatorilor, a gardienilor și a celorlalți deținuți. Ulterior, în închisoare ajunge să cunoască reîntregirea în societatea celorlalți captivi, relațiile devenind unele de solidaritate și alteori chiar de prietenie.
Stilul intelectualei este în mare parte literar, în ciuda vârstei de 81 de ani la care Lena prezintă experiența detenției. În finalul lucrarii, ,,Evadarea tăcută’’, Lena scria: ,, În pofida suferințelor de toate felurile, lipsei de igienă, claustrării, bolilor, pedepselor barbare sau poate tocmai de aceea, o foarte frumoasă poveste de solidaritate feminină în suferință.’’
3.3.Rezistența prin intermediul culturii și a muncii
În fiecare memorialist al detenției apare tipul de deținut pe care acesta îl reprezintă prin intermediul propriei experiențe. În momentele în care celula de închisoare a fost sub conducerea unei personalități puternice, detenția a fost facilitată din punct de vedere moral, sufletesc, temporal datorită faptului că un suflet tare putea să călăuzească deținuții. Acestui ,,maestru’’ îi revenea meritul de a nara pitoresc.
Povestitoarele au avut un loc de cinste în rândul deținutelor. Interesul manifestat pentru povestiri demonstrează cadrul demodat în care locuitorii Gulagului își duc existența.
Confecționarea de obiecte indispensabile vieții de zi cu zi pe care administrația penitenciarelor le interzicea cu strictețe a reprezentat una dintre cele mai de seamă tehnici de supraviețuire ,,psihice” precum confecționarea de cruciulițe, mătănii, etc. Prin folosirea imaginației, deținutele au găsit o altă modalitate de supraviețuire în universul penitenciar și în felul acesta se opuneau în permanență regimului.
În penitenciarele de femei din România, lecțiile nu erau foarte frecvente. Dar atunci când realizarea acestor lecții era posibilă, se predau limbi străine, literatură, religie, etc.
Posibilitatea de comunicare între celule a fost îngreunată de sistem pe cât posibil. Femeile și-au demonstrat solidaritatea cu persoana care folosea codul Morse deoarece în cazul în care unele deținute nu o protejau pe aceasta de ochiul vigilent al gardianului, comunicarea era imposibilă, și dacă era descoperită, pedepsa era pe măsură.
În cazul penitenciarelor de femei, reprezentanții acestora au regizat spectacole grotești prin realizarea de percheziții, iar femeile au încercat să treacă peste umilințele la care erau supuse prin crearea unor spectacole solemne, de obicei pentru celebrarea sărbătorilor religioase.
Printre strategiile de rezistență cele mai importante care merită să fie amintite: se încadrează: traducerea și recitarea de versuri, visul, confecționare unor obiecte de uz casnic, exerciții de solicitare a memoriei, etc.
Plecând de la depersonalizarea susținută de regim, întelectuala din închisoare are ca mijloc de rezistență acea activitate care o particularizează și anume spiritualizarea: creația artistică, narațiunea sau religiozitatea, toate aceste femei optează pentru rezistența în plan spiritual. În tortura fizică.
Nicole Valery-Grossu a descoperit în închisoarea de la Mislea atunci când este scoasă împreună cu celelalte deținute la muncă, în zidurile fostei mănăstiri o biblie veche. Va ascunde paginile rămase, ajutată fiind de celelalte deținute pentru a le putea aduce în celulă. Femeia consideră aceste pagini ca fiind o comoară de neprețuit și începe să citească în secret în celulă. Credința în Dumnezeu îi dă puterea de a rezista între zidurile închisorii, fără contact cu lumea din exterior. Dacă pentru multe dintre femeile care și-au scris memoriile, închisoarea este asocată cu ura, în cartea acesteia, ,,Binecuvântată fii, închisoare!’’ suferința întărește spiritul. Amintirea unor lecturi din Psalmi a fost mereu vie pentru Nicole, iar atunci când descoperă pe peretele unei celule o înscripție plină de deznădejde, o va continua și va scrie pasaje din Psalmi. A primit porecla de ,,nebuna din celula 24’’ datorită faptului că a gasit puterea de a le zâmbi torționarilor și gardienilor.
Munca a reprezentat una dintre posibilitățile de ,,evadare’’ din insuportabilul închisorilor. În celula-atelier, se coseau rudimente vestimentare, realizate prin șlefuirea oaselor din supă. Femeile au descoperit în croșetat, cărpitul rufelor un mod eficient de petrecere a timpului. Totodată, deținutele au fost folosite de către conducerea închisorilor pentru sarcini administrative: spalarea podelelor, curățat cartofii și chiar în scopuri personale ale opresorilor.
Creativitatea, credința și liberatea interioară au fost cele trei elemente care l-au ajutat pe deținut să supraviețuiască în mediul carceral.
Povara detenției a fost așadar ușurată de povestiri bazate pe expunerea orală, dar și de muncă. Intelectualele au fost privite cu admirație de către colegele de celulă ce erau mai puțin citite sau în unele cazuri analfabete.
3.4.Relațiile dintre deținute
În penitenciarele româneștivf în care s-au aflat femeile se constantă existența a trei tipuri de deținute. Prima categorie, în care se încadrează majoritatea este cea a femeilor care respectau regulamentul. A doua categorie este reprezentată de femeile revoltate, nesupuse care au creat autorităților multiple neplăceri. Cea de a treia categorie include femeile care ,,ciripeau’’. Această categorie era cea mai neînsemnată din punct de vedere numeric. Pentru a obține un avantaj amăgitor își denunțau tovarășele de nenonorocire, fie că era vorba despre un supliment de hrană, de reducerea pedepsei proprii sau a rudelor.
În funcție de locul de proveniență și de vârstă, existau în penitenciare femei venite direct de la țară, femei care proveneau de la sat, dar prin meseriile practicate își depășeau această condiție.
De cele mai multe ori, femeile care erau obligate să conviețuiască în comun în închisoare au dat dovadă de solidaritate unele față de celelalte. Un astfel de episod îl aflăm în povestirile Lenei Constante atunci când în apărarea uneia dintre colegele de cameră, unguroaică de origine, care nu știa să vorbească românește, Lena răspunde în locul acesteia gardianului și ca atare primește șapte zile de carceră. Justiția comunistă era destul de clară, locul ,,avocaților’’ era la carceră.
Și aici în regim de detenție au putut uneori să fie legate prietenii frumoase care au rezistat chiar și după ce femeile au fost eliberate din închisori.
Ocupația intelectuală nu era privită cu ochi buni de gardieni. Lecțiile orale nu erau interzise, dar cuvântul scris era interzis și pedepsit cu aspirime.
În majoritatea penitenciarelor nu s-a pus problema existenței unor relații de gen, fizice sau vizuale între deținuți și deținute. În mentalul membrilor aparatului de represiune, torționari, gardieni, era normal ca bărbații să fie supuși violențelor fizice, iar femeile sa fie hărțuite sexual. Și în cazul abuzurilor sexuale au existat diferențieri între femei și bărbați. În cazul femeilor deținute, reprezenanții represiunii au conferit abuzurilor o pronunțată tentă erotică.
Limbajul prin pereți a generat o mutație a sistemului de comunicare.
În ,, Gratiile despărțitoare’’, Annie Samuelli prezintă experiența detenției. În ciuda vieții grele din închisori, datorită comunităților de femei care nu au fost învinse, existența în acest mediu ostil a fost îndurată mai ușor. Dincolo de teroare, aceste femei din generații diferite, naționalități și credințe diferite, și-au dus existența în aceleași condiții. Frica de a înnebuni a constituit o constantă a vieții în regim penitenciar, chiar și în închisoare, femeile nu uită să iubească.
În preajma sărbătorilor bisericești, credința a fost însoțită de ritualuri corespunzătoare, de Paști, de exemplu, erau confecționate ouă simbolice din mămăligă, marmeladă, femeile țineau post.
Așteptarea torturează sufletele aflate la izolare, în vreme ce solidaritatea și comunicarea au reprezentat soluții aparte de rezistență în detenția colectivă.
3.5. Efectele încarcerării asupra deținutelor
În anul 1964 s-a înregistrat ultimul val de grațieri ale pedepselor stabilite pentru deținuții politici. Din 1962 au început eliberările înainte de termen în funcție de gradul de amenințare la adresa regimului.
Decretul cu nr.411/1964 a pus în libertate ultimii deținuți politici arestați în primii ani ai instaurării regimului comunist în România (sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50). Alegerea acestui an nu a fost una aleatorie, gestul fiind prezentat de către autorități drept un ,,act de toleranță’’ față de foștii adversari. La 1964, era necesară o nouă imagine a regimului pe fundalul politicii de independență față de Uniunea Sovietică.
Cei care au trecut prin experiența închisorii politice identifică caracteristica dinaintea eliberării. Mâncarea se îmbunătățea fără motiv, la plecarea pe poarta închisorii primeau haine, erau puși să semneze un document prin care se obligau să nu divulge nimic din perioada detenției oferind confidențialitate anchetatorilor.
Odată iesiți din penitenciare, cei eliberați aveau să descopere afară doar o urmă de libertate, prin parcurgea unui drum invers, care nu ducea niciunde, ducea tot într-o închisoare: ,,pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strâmtă, iar la ieșire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă.’’
Consecințele privării de liberatate sunt de mai multe feluri: economice, sociale, psihologice. Din punct de vedere psiho-social, libertatea reprezintă pentru om o nevoie fundamentală. Consecințele limitării acestei libertăți afectează evoluția normală a personalității și poate crea premisele pentru apariția unor tulburări fizice. Astfel, privarea de libertate a fostelor deținute a afectat profund viața persoanei și relațiile sociale.
Drama supraviețuitorilor Gulagului românesc nu s-a oprit o dată cu ieșirea din închisoare, ci a continuat pentru cei mai mulți dintre aceștia. De exemplu, avocata Adriana Georgescu a fost nevoită să se ascundă în diferite case conspirative după ieșirea din închisoare. Abia în momentul în care va părăsi țara, femeia obține liberatatea mult visată, dar nu așa cum s-a așteptat, ci va deveni o fugară. Adriana Georgescu a rămas cu eticheta de ,,dușman al poporului’’, văzută drept un element dubios. Scoasă clandestin din țară, își va duce existența departe de pământul natal. Totuși, Adriana ca și alte mărturisitoare ale infernului din închisori a găsit puterea de a spune ce i s-a întâmplat dincolo de suferințele pe care le implică amintirea acelor clipe.
Refuzul lui Alice Voinescu de a vorbi despre închisoare este deliberat și rezumat de ideea ,,m-au frânt’’. Râmâne după părăsirea închisorii cu pofta de a scrie, fiind deja bătrănă, bolnavă și dominată de teama de a muri printre străini.
Reintegrarea în societate a foștilor deținuți politici nu a fost posibilă dat fiind faptul că cei mai mulți dintre ei nu au primit locuințe, și-au găsit cu greu locuri de muncă, cei în vârstă nu s-au bucurat de pensii. Șicanele din partea autorităților statului au continuat și dincolo de zidurile închisorilor, aceștia fiind necontenit discriminați datorită convingerilor ideologice și faptului că au făcut închisoare din considerente politice. Mulți dintre cei arestați au murit în închisori, atât femei cât și bărbați din cauza condițiilor inumane ale detenție, a bolilor sau a vărstei inaintate.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul DE Represiune DIN Romania Comunista (ID: 151463)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.