Sistemul de Protectie Social In Romania

SISTEMUL DE PROTECȚIE SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA

CUPRINS

INTRODUCERE

În contextul inexistenței unui consens privind termenul de "servicii sociale" utilizat la nivel european, mai ales în condițiile în care fiecare stat membru are dezvoltate propriile sisteme de protecție socială, termeni ca servicii sociale bunăstare socială , protecție socială, asistență socială, îngrijire socială, servicii sociale personale în cazul serviciilor destinate acoperirii unor nevoi individuale, au fost folosiți pentru a defini aproape aceleași concepte – în relație cu serviciile sociale. Scopul serviciilor sociale, tradițional recunoscut, este de a permite persoanelor, grupurilor și colectivităților să-și rezolve problemele care apar în cadrul procesului de adaptare la o societate în permanentă evoluție, să identifice cauzele care pot conduce la compromiterea echilibrului de funcționare socială și să acționeze în vederea ameliorării condițiilor economice și sociale ale categoriilor țintă. Această definiție acoperă, în sensul prezentei strategii, realitatea românească contemporană, precum și varietatea abordărilor și conceptelor europene.

Serviciile sociale se plasează într-o perspectivă dinamică, deoarece au vocația de lărgire permanentă a câmpului lor de intervenție. Datorită complexității lor, serviciile sociale aparțin domeniului larg al protecției sociale. Alături de sistemul de prestații sociale, sistemul de servicii sociale a fost creat ca o formă de suport activ și sprijin profesionalizat pentru individul, familia și comunitatea aflate în dificultate. Serviciile sociale, prestațiile sociale, precum și sistemele de securitate socială intervin pentru soluționarea unor probleme potențial generatoare de excluziune socială. În țara noastră, serviciile sociale au început să fie dezvoltate doar în ultimii ani. Majoritatea serviciilor sociale au fost și sunt dezvoltate de organizații neguvernamentale care au introdus modele conforme cu cele din țara co-finanțatoare. Drept urmare, serviciile sociale erau acordate după proceduri și metode diferite. Totodată, organizarea instituțională la nivel central, a influențat și elaborarea actelor normative, primele reglementări (cu caracter de lege) vizând categorii de beneficiari La nivel local, structurile create pentru a gestiona serviciile sociale, au fost fragmentate după modelul central, pe categorii de beneficiari.

În aceste condiții s-a impus elaborarea unei legislații care să încerce crearea unui cadru unitar de organizare și furnizare a serviciilor sociale. Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei a încercat să reglementeze domeniul prin Legea nr. 705/2001 privind sistemului național de asistență socială și, ulterior, prin Ordonanța Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 515/2003, cu modificările și completările ulterioare. Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, coordonator al domeniului, precum și celelalte autorități ale administrației publice centrale cu competențe în domeniu au principalele responsabilități în elaborarea și promovarea programelor și strategiilor sectoriale în domeniu. În prezent, programul de reformă în domeniul asistenței sociale și, implicit, a sistemului de servicii sociale, se află în plin proces de implementare. Se are în vedere crearea unui nou cadru instituțional, înființarea Inspecției Sociale și a Observatorului Social, modificarea și completarea legislației secundare, toate aceste obiective fiind prevăzute în proiectul unui nou act normativ referitor la sistemul național de asistență socială. Conform rapoartelor Comisiei Europene, “România a înregistrat progrese semnificative în domeniul protecției copilului” în ultimii ani și de aceea Strategia Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului‚ propune continuarea reformei protecției speciale, punând accent pe diversificarea și creșterea calității serviciilor de prevenire și a celor de protecție a copilului separat de părinți. În perioada 1997-2004 s-au produs schimbări semnificative ale condițiilor oferite de instituții, respectiv s-au restructurat centrele de plasament organizate după principii învechite, s-au închis marea majoritate a instituțiilor mai mari de 150 de locuri, s-au dezvoltat servicii noi de tip familial, s-au format profesioniști în meseriile proprii îngrijirii copilului, s-au adoptat standarde minime obligatorii pentru o mare parte a serviciile existente etc. Campaniile naționale și locale privind situația copilului instituționalizat au avut rezultate pozitive atât în ceea ce privește sensibilizarea populației, cât și conștientizarea ei că toți copiii au nevoie de protecția adulților pentru a-și exercita drepturile și libertățile lor civile.

Un rol important în ameliorarea sistemului din România l-au avut și îl au organizațiile neguvernamentale care și-au perfecționat metodele de dialog cu autoritățile centrale și locale, precum și metodologiile de implementare, în parteneriat, a strategiilor în domeniu. La sfârșitul acestei perioade s-a constatat că oferta de servicii primare, la nivel comunitar, este practic inexistentă (conform legii acestea trebuiau să se dezvolte în cadrul sistemului de asistență socială), rețeaua de servicii specializate este încă insuficientă, iar capacitatea instituțiilor responsabile este redusă în ceea ce privește intervenția în situația încălcării drepturilor copilului.

Legislația actuală privind promovarea și protecția drepturilor copilului, care se aplică începând cu anul 2005, a valorificat experiența etapelor de reformă anterioare și aduce elemente noi care ne apropie de practicile țărilor dezvoltate și, totodată, răspunde unor fenomene care au căpătat amploare în ultimii ani (traficul de copii, exploatarea sexuală în scop comercial, migrația ilegală, copiii refugiați ș.a.). Astfel, se face trecerea de la un sistem axat pe protecția copilului în dificultate la un sistem care vizează promovarea și respectarea drepturilor copiilor.

CAPITOLUL I

PROTECȚIA SOCIALĂ

1.1. CONCEPTE PRIVIND PROTECȚIA SOCIALĂ

Într-un stat democratic, protecția socială reprezintă un element fundamental al politicilor statale, deoarece prin punerea în aplicare se realizează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate ca "riscuri sociale" asupra nivelului de trai al populației.

Cu rădăcini în antichitate, prin includerea elementelor de protecție în Dreptul Roman, remarcăm apariția primelor forme de asistență socială în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, când în jurul mănăstirilor au fost construite așezăminte de asistență socială pentru săraci, bătrâni și bolnavi.

Primele forme de protecție socială au apărut la începutul secolului al XIX-lea și s-au referit la măsuri de asigurare socială; la acestea s-au adăugat cu timpul și elemente de asistență socială, ambele forme căpătând denumirea de "securitate socială". Acest termen a fost utilizat pentru prima oară de instituțiile create în SUA, odată cu adoptarea Legii securității sociale din 1935, care cuprindea reglementări cu privire la prevenirea riscului pentru bătrânețe, moarte, handicap și șomaj.

Conceptul de protecție socială a fost prima oară introdus de către John K. Galbraith și definește politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populației, prin măsuri ce urmăresc alinierea acestor categorii la un nivel de trai decent. El consideră ca fiind cea mai urgentă măsură "prevederea dreptului celor care nu-și pot găsi un loc de muncă de a avea un venit garantat sau alternativ".

Ca element de drept internațional, Organizația Internațională a Muncii a adoptat în anul 1952 termenul de "securitate socială" cuprinzând ca elemente complementare asigurările sociale și asistența socială.

În prezent acțiunile de protecție socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea și educația, cultura, condițiile de odihnă și recreare, mediul social-politic, într-un cuvânt, condițiile sociale de trai.

1.2. NECESITATEA, CONȚINUTUL SI ROLUL PROTECȚIEI SI ASIGURĂRILOR SOCIALE

Protecția socială este concepută pentru asigurarea unui standard de viață de bază pentru toți oamenii, indiferent de mijloacele de care aceștia dispun.

Există mai multe categorii de persoane care cer protecția socială: protecția șomerilor, protecția handicapaților, protecția copilului și a tinerilor, protecția socială complementară ( protecția socială în caz de deces, incapacitatea de muncă, boală profesională ).

Condițiile concrete și nevoile diferite care se cer acoperite fac ca și modalitățile de realizare a protecției sociale să fie diferite. Astfel, programele se bazează pe premise diferențiate în cazul asigurărilor sociale-destinate acoperirii unor nevoi personale ca urmare a pierderii temporare sau definitive a capacității de muncă – sau în cazul protecției lucrătorului la locul de muncă – mediu, condiții de muncă – nevoi care se transferă asupra costurilor de producție și a căror satisfacere este inclusă în prețul produsului.

Obiectivele reformei în domeniul asistenței sociale, adică în domeniul susținut material de stat, sunt astfel formulate și fundamentate încât să se poată asigura realizarea restabilirii sau menținerii unor echilibre între sectorul public și cel privat, între protecție și autoprotecție, între nevoi și resurse, între dezvoltarea umană a generației prezente și cea a generațiilor viitoare.

Figura 1.1

Asistența socială este mecanismul principal prin care societatea intervine pentru a preveni, limita sau înlătura efectele negative ale evenimentelor care se produc asupra persoanelor sau grupurilor vulnerabile, fără voia acestora sau sunt prea puțin influențate de acestea.

Obiectivul principal al protecției sociale îl constituie diminuarea sau chiar înlăturarea consecințelor unor riscuri asupra mediului și nivelului de trai ale unor segmente ale populației.

În fundamentarea și promovarea politicii sociale sunt considerate următoarele principii:

protecția demnității umane;

eliminarea oricărei forme de discriminare în întreaga politică
de protecție socială;

promovarea parteneriatului social ca mijloc de control și
eficientizare a tuturor măsurilor de politică și de protecție
socială;

flexibilitatea, respectiv adaptarea măsurilor de protecție
socială la necesitățile reale ale grupurilor și persoanelor;

orientarea obiectivelor și măsurilor de politică și protecție
socială în direcția capacitării, mobilizării și participării
tuturor forțelor sociale la relansarea creșterii economice,
munca fiind prima sursă a bunăstării și libertății individului,
sursa cea mai stabilă a sănătății economiei;

descentralizarea treptată a protecției sociale și odată cu
aceasta, angrenarea în activitatea de protecție socială a agenților economici, unităților administrației publice locale, a instituțiilor guvernamentale și organizațiilor neguvernamentale, societăților de caritate și persoanelor fizice, prin contribuții materiale, financiare și sociale ale acestora într-un cadru legal adecvat.

Diversitatea și cuantumul prestaților și serviciilor sociale sunt condiționate însă de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat, de necesitatea construirii cadrului administrativ de aplicare, cu deosebire în ceea ce privește formarea personalului și informatizarea activităților.

Programele de protecție socială, administrate de stat, sunt finanțate pe principiul repartiției, compensației între generații, de resurse obținute din contribuții, impozite și taxe, pe baza principiului responsabilității colective.

România și-a însușit obiectivul politicilor sociale pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor și principiilor următoare:

Toți lucrătorii au dreptul la condiții de muncă echitabile.

Toți lucrătorii au dreptul la securitate și igie instituțiilor guvernamentale și organizațiilor neguvernamentale, societăților de caritate și persoanelor fizice, prin contribuții materiale, financiare și sociale ale acestora într-un cadru legal adecvat.

Diversitatea și cuantumul prestaților și serviciilor sociale sunt condiționate însă de starea economiei, de resursele financiare existente la un moment dat, de necesitatea construirii cadrului administrativ de aplicare, cu deosebire în ceea ce privește formarea personalului și informatizarea activităților.

Programele de protecție socială, administrate de stat, sunt finanțate pe principiul repartiției, compensației între generații, de resurse obținute din contribuții, impozite și taxe, pe baza principiului responsabilității colective.

România și-a însușit obiectivul politicilor sociale pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor și principiilor următoare:

Toți lucrătorii au dreptul la condiții de muncă echitabile.

Toți lucrătorii au dreptul la securitate și igienă în muncă.

Toți lucrătorii au dreptul la o remunerație echitabilă care să le asigure, lor și familiilor lor, un nivel de viață satisfăcător.

Toți lucrătorii și patronii au dreptul de a se asocia liber în cadrul unor asociații naționale sau internaționale pentru apărarea intereselor economice și sociale.

Toți lucrătorii și patronii au dreptul de a negocia în colectiv.

Copiii și adolescenții au dreptul la o protecție socială contra pericolelor fizice și morale la care sunt expuși.

Lucrătoarele, în caz de maternitate,și celelalte lucrătoare în cazul în care acest lucru este necesar, au dreptul la o protecție specială în muncă.

Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare orientare profesională în scopul de a ajuta să aleagă profesiune conform aptitudinilor sale personal propriilor interese.

Orice persoană are dreptul la mijloace corespunzătoare de pregătire profesională.

Orice persoană are dreptul de a beneficia de toate măsurile care să-i să se bucure de cea mai bună stare de sănătate pe care ea o poate atinge.

Toți lucrătorii și membrii familiilor îndreptățite au dreptul la securitate socială.

Orice persoană lipsită de resurse suficiente are dreptul la asistență socială și medicală.

Orice persoană are dreptul de a beneficia de servicii sociale calificate.

Orice persoană invalidă are dreptul la pregătire profesională și socială, indiferent de originea și natura invalidității sale.

Familia în calitate de celulă fundamentală a societății are dreptul la o protecție socială, juridică și economică, de natură a-i asigura deplina dezvoltare.

Mama și copilul, independent de situația matrimonială și de raporturile familiale, au dreptul la protecție socială și economică corespunzătoare;

Cetățenii uneia dintre Părțile contractante au dreptul de a exercita pe teritoriul unei alte Părți orice activitate lucrativă, pe picior de egalitate cetățenii acesteia din urmă, sub rezerva restricțiilor bazate pe temeinici rațiuni cu caracter economic sau social.

Lucrătorii imigranți ai uneia dintre Părțile contractante și familiile lor au dreptul la protecție și asistență pe teritoriul oricărei alte Părți contractante.

Structura sistemului de protecție socială din România este complicată de existența unor scheme diferite răspunzând aceluiași risc social, a unor modalități de finanțare și organizare amestecate, uneori improprii, a unor atribuții și responsabilități instituționale suprapuse și neclare.

Schemele de protecție socială din România funcționează pe principiul asigurărilor sociale, scheme non-contributive finanțate de la bugetul statului, scheme de asistență socială, precum și scheme bazate pe finanțarea prin subvenții de la bugetul de stat a unor bunuri și servicii gratuite sau cu tarife reduse pentru anumite categorii de populație.

Figura1.2

Protecția socială vizează mai multe domenii în care sunt necesare eforturi colective, respectiv: sănătatea, instruirea și educația, cultura, condițiile de odihnă și recreare, mediul social-politic, într-un cuvânt, condițiile sociale de trai. La acestea se adaugă: condițiile materiale de viață (locuința și mediul de locuit; ocuparea forței de muncă și condițiile de muncă; veniturile și consumurile); viața de familie; respectarea ordinii sociale și de drept.

În țara noastră după decembrie 1989, datorită trecerii de la economia planificată la economia de piață, s-a impus o reconsiderare a sistemului de protecție socială. Constituția folosește și consacră, conceptul de protecție socială. Astfel statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent.

Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutorul de șomaj și la alte forme de asistență socială prevăzute de lege.

CAPITOLUL II

SISTEMUL DE PROTECȚIE SOCIALĂ DIN ROMÂNIA

Problemele protecției sociale, cu care se confruntă în prezent toate țările, reprezintă o preocupare aparte pentru statele aflate în tranziție, în general, și pentru țara noastră, în special. Aceasta, în contextul în care, ne confruntăm cu inexistența unui model de tranziție a societății de la o formă social-economică bazată pe un sistem de organizare și conducere socială și economică autoritară la un sistem bazat pe autonomizarea relațiilor și a agenților și funcționarea economiei pe principiile cererii și ofertei.

Mobilizarea resurselor – resurse menite să sprijine politica activă în domeniul forței de muncă – pot să provină atât din sectorul de stat, cât și din cel particular, deși la începutul tranziției acestuia din urmă îi revine un rol foarte limitat în domeniul finanțării.

Finanțarea privată nu constituie o raritate în țările cu economie de piață. În Japonia realocarea forței de muncă se face în cea mai mare măsură prin eforturile financiare ale firmelor particulare, în industria americană constructoare de autovehicule, membrii sindicatului din ramură (United Auto Workers) care urmează a fi concediați au dreptul-prin contractul de muncă să fie recalificați în prealabil pe cheltuiala firmei. Mai recent, contractul colectiv negociat și semnat cu toate cele trei mari firme producătoare de autovehicule stabilește programe de susținere a veniturilor care asigură membrilor de sindicat plata de ajutoare de șomaj foarte apropiate de nivelul salariului pe toată durata contractului. Se poate argumenta că firmele private vor asigura pe salariații lor contra riscurilor de fluctuare a cererii pentru forța lor de muncă numai daca firmele , la rândul lor , pot sa plaseze aceste riscuri asupra pieței de capital .

In Europa Centrală și de Est asemenea piețe de capital nu există pentru cea mai mare parte a sectorului privat în formare și sindicatele ar fi rău sfătuite, în aceste condiții, să insiste asupra introducerii unor asemenea prevederi în contractele de angajare a forței de muncă. Oricum, cea mai mare parte a șomajului derivă din disponibilizările din întreprinderile de stat decât din cele private.

Întreprinderile de stat din Europa Centrală și de Est continuă adesea să sprijine pe lucrătorii concediați, permițându-le să beneficieze în continuare de anumite facilități sociale (de exemplu, de locuințe), iar în Federația Rusă chiar prin finanțarea lucrărilor publice care au acceptat să-i angajeze. Dar asemenea activități nu sunt desfășurate în mod sistematic și, oricum, costurile lor se vor suporta în final de la bugetul de stat.

Finanțarea publică poate fi efectuată în primul rând din impozitarea cu caracter general sau din impozitele pe salarii ale patronilor și salariaților, în cazul impozitelor pe salarii, statul administrează ceea ce reprezintă, în fond, resurse private destinate asigurării de servicii pentru angajarea în muncă, dar include (de obicei) plăți pentru asigurarea contra șomajului. Pe măsură ce situația economică se îmbunătățește, finanțarea ar trebui să se împartă în măsură sporită între bugetul de stat și între contribuțiile întreprinzătorilor și ale salariaților (Ungaria a făcut anumiți pași în această direcție, dar cu dificultăți întrucât restricții severe bugetare sunt impuse întreprinderilor), în unele cazuri, și pe măsură ce se ajunge la folosirea integrală a forței de muncă, fată finanțarea poate fi trecută către patroni și salariați, așa cum este cazul în Japonia.

2.1.PROTECȚIA SOCIALĂ IN ROMÂNIA

Ca și alte sisteme de protecție socială naționale, cel din România s-a constituit treptat începând cu primele decenii ale acestui secol, când au fost instituite primele măsuri legislative. Sistemul a fost îmbogățit, perfecționat și reformat oarecum în pas cu evoluțiile în domeniu din țările dezvoltate, sub influență germană și franceză, în principal. Cu unele particularități, o asemenea evoluție a avut loc și în anii regimului comunist. România a ieșit din acest regim cu un sistem de protecție socială care prin construcția sa poate fi apreciat ca modern. Cu excepția unor scheme pentru protecția șomerilor și săracilor, sistemul românesc cuprindea toate celelalte componente de protecție a șomerilor, cu unele scheme complementare de protecție a persoanelor handicapate, a veteranilor de război și a persoanelor care în vechiul regim au suferit diverse forme de persecuție politică, precum și cu recent instituita schemă a ajutorului social, o formă a venitului minim garantat.

Alături de părțile forte existau și părți slabe majore (uneori părți opuse ale aceleași medalii): productivitatea muncii era scăzută; salariile nu erau corelate cu productivitatea, de aici decurgând o serie de consecințe negative; abordarea șomajului era deficitară; sistemul de negociere a salariilor contribuia la sporirea presiunilor inflaționiste; angajarea în muncă se concentra în mod excesiv asupra industriei și a agriculturii; migrarea pe plan internațional era foarte limitată. Salarii necorelate cu productivitate. O a doua și – probabil cea mai importantă moștenire negativă care afectează piața forței de muncă o constituie faptul că salariile nu erau corelate cu productivitatea muncii. Acest sistem de stabilire a salariilor acorda o atenție deosebită compensării diferențierilor salariale în conformitate cu riscurile de accidentare, cu beneficiile suplimentare, cu ierarhia și asigurarea funcției, etc. În același timp, sistemul nu făcea diferențierile rezultând din investiția diferită de capital uman.

Guvernele au încercat să stabilească structura salarială ținând seama de productivitatea marginală imaginară și de alte criterii precum efortul și factorii sociali. Chiar primul criteriu nu a putut fi implementat, deoarece prețurile distorsionate făceau imposibilă măsurarea productivității.

Ca urmare, indiferent de efortul depus în edificarea sa, structura salarială a devenit întâmplătoare și nu reflecta diferențele în calificare și în productivitate. Spre deosebire de situația din occident, veniturile mari nu reveneau persoanelor cu calificare înaltă în sensul capitalului uman-medici, juriști sau contabili ci, de obicei lucrătorilor manuali de înaltă calificare din sfera materială, industrială.

PRINCIPIILE DE BAZĂ PRIVIND PROTECȚIA SOCIALĂ

Comisia Europeană a identificat următoarele principii generale:

Universalitate: ajustarea principalelor politici și prevederi legislative astfel încât să fie cât mai adecvate nevoilor sociale, mai accesibile, mai ușor de implementat, mai eficiente prin asigurarea un grad înalt de acoperire a situațiilor de risc și vulnerabilitate;

Echitate: eliminarea dezavantajelor specifice unor categorii de populație, prin transformarea grupurilor defavorizate într-o prioritate pentru garantarea egalității de șanse;

Solidaritate pentru demnitate umană: dezvoltarea de politici care să compenseze dezavantajele ce pot fi corectate numai parțial sau pentru care nu există totdeauna soluție.

Totodată, Comisia Europeană a stabilit 8 principii de bază ale politicilor sociale, care pot fi extinse asupra domeniului serviciilor sociale. Aceste principii sunt menite să reprezinte un cadru de referință pentru dezvoltarea sistemelor de protecție socială, dar care să ia în considerare și condițiile inițiale din statele membre.

Cele 8 principii enunțate au în vedere:

Servicii sociale adaptate nevoilor beneficiarilor: Serviciile sociale să fie acordate beneficiarilor astfel încât aceștia să depășească situația de dificultate.

Participare și dezvoltare: Comunitatea cât și persoanele vulnerabile trebuie să se implice pentru depășirea situației iar statul trebuie să ofere cadrul legal de implicare și dezvoltare a acestora.

Calitate: Serviciile sociale trebuiesc acordate la un standard astfel ca acestea să asigure accesibilitate cât mai ridicată, adecvare la populația în nevoie și în funcție de resursele disponibile.

Servicii integrate: complexitatea nevoilor beneficiarilor necesită acordarea unui set de servicii multifuncționale.

Parteneriat: activează o largă participare a mai multor instituții, organizații, autorități, familie, prieteni, colegi, vecini, alți reprezentanți ai societății civile, a tuturor actorilor comunitari în vederea realizării obiectivelor propuse.

Egalitate de șanse și nediscriminarea: asigurarea de șanse egale în accesul la servicii sociale și furnizarea serviciilor sociale fără nici un fel de discriminare.

Transparență și responsabilitate: beneficiarii politicilor, inclusiv utilizatorii serviciilor, trebuie să primească garanții de claritate și transparență a procesului decizional și să aibă proceduri clare în momentul în care doresc să respingă sau să conteste deciziile (ex. avocatul poporului, carta drepturilor).

Monitorizare și evaluare: Monitorizarea și evaluarea serviciilor sociale trebuie realizată la toate nivelele astfel încât să poată fi stabilit gradul de satisfacție al beneficiarilor față de calitatea serviciilor sociale și a modului cum sunt implementate reglementările legale în domeniu.

Figura1.3

GRUPURILE ȚINTĂ

Principalele categorii de persoane identificate ca posibile grupuri țintă ale sistemelor de servicii sociale privesc: copiii, tinerii în dificultate și delincvenții juvenili, persoanele cu dizabilități, persoanele vârstnice, persoanele dependente de consum de droguri, alcool sau alte substanțe toxice, victimele violenței în familie, persoanele și familiile fără venituri, unele categorii de genul refugiaților, imigranților, populația rromă, deținuți pe perioade îndelungate, ș.a.

Copiii aflați la risc de separare de părinți. Din această categorie fac parte și copiii din familii aflate în situație de criză (de ex: calamități naturale, lipsa unei locuințe, pierderea veniturilor) pentru care modalitatea de intervenție trebuie să fie rapidă. Pentru acești copii, planul de servicii va trebui să cuprindă și măsuri imediate care deocamdată, nu sunt expres prevăzute în lege, care să susțină familia până la punerea în drepturi și ieșirea din situația care a generat criza.

Copiii separați de părinți. Pentru copiii aflați în plasament la o persoană sau familie, la asistent maternal sau într-un serviciu rezidențial, planul individualizat de protecție trebuie să aibă drept finalitate, în cel mai scurt timp posibil, o soluție cu caracter permanent: reintegrarea în familie, adopția națională sau integrarea socioprofesională, adopția internațională fiind o soluție de excepție.

Copiii părăsiți în unități sanitare. Pentru copiii nou născuți sănătoși sau cu diferite dizabilități, dar și copiii de diferite vârste, părăsiți în diferite unități sanitare, trebuie să se dispună plasamentul în regim de urgență în termen de 6 zile de la constatarea părăsirii acestuia, dacă starea de sănătate o permite.

Tinerii beneficiari ai unei măsuri de protecție. Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu își continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecție specială, în scopul facilitării integrării sale sociale.

Copiii abuzați, neglijați sau supuși exploatării. Abuzul, neglijarea și exploatarea sunt forme de rele tratamente produse de către părinți sau orice altă persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau în relație de încredere cu copilul, care produc vătămare actuală sau potențială asupra sănătății acestuia și îi pun în pericol viața, dezvoltarea și demnitatea. În această categorie sunt incluși și copiii traficați, exploatați prin muncă, exploatați sexual în scopuri comerciale, copiii expuși migrației ilegale, copiii neacompaniați aflați pe teritoriul altor state, copiii repatriați, copiii refugiați.

Copiii delincvenți. Din această categorie fac parte atât copiii care au săvârșit o faptă penală dar nu răspund penal, cât și cei care răspund penal. Astfel, copiii care nu răspund penal sunt cei care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei cu vârsta între 14 și 16 ani dacă se dovedește că au săvârșit fapta fără discernământ; copiii care răspund penal sunt cei care au vârsta între 14 și 16 ani dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ și cei care au împlinit vârsta de 16 ani.

Copiii cu dizabilități, HIV/SIDA și boli cronice grave. Din aceasta categorie fac parte copiii încadrați într-un grad de handicap, copiii din învățământul special și cei integrați în învățământul de masă, copiii infectați HIV sau bolnavi SIDA, precum și cei cu boli cronice grave (de ex. cancer).

Abordarea acestei categorii de copii se bazează pe Clasificația Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății aprobate în anul 2001 de către Organizația Mondială a Sănătății.

Persoane vârstnice.

Persoane cu handicap – această categorie include persoanele cu handicap, familiile acestora sau reprezentanții legali, precum și comunitatea din care persoanele cu handicap fac parte.

Persoane cu nevoi

SITUAȚIA PREZENTĂ – SERVICIILE OFERITE IN DOMENIUL PROTECȚIEI COPILULUI

În vederea prevenirii instituționalizării și menținerii copilului în familia naturală, la nivel de Direcție Generala de Asistenta Sociala si Protecția Copilului există următoarele servicii:

Serviciul de prevenire în cadrul căruia o echipă pluridisciplinară lucrează pentru prevenirea abandonului copiilor în spitale, cu copii maltratați respectiv copii care au comis fapte penale dar nu răspund penal.

Totodată au fost dezvoltate o serie de servicii alternative, cum ar fi:

– Centru de zi: oferă îngrijire și educare pe timpul zilei pentru copiii care provin din familii în situație de risc, predispuși să-și abandoneze copilul.

– Centru maternal: oferă adăpost temporar pentru mame tinere și copiii lor, aflate într-o stare de criză, pe o durată de 3-6 luni, sau chiar pe o perioadă mai lungă în cazuri bine justificate, în vederea prevenirii abandonului prin dezvoltarea atașamentului față de copil. Totodată mamele beneficiază de consiliere și asistență din partea specialiștilor din cadrul Direcției și a centrului;

– Centru de primire în regim de urgență: Scopul centrului este de a asigura îngrijire temporară ,maximum 6 luni, minorilor care au fost îndepărtați, în regim de urgență, din mediul lor familial, sau au fugit de acasă ori s-au pierdut. Tribunalul decide ulterioare asupra măsurilor de protecție care vor fi luate, luând în considerare propunerea specialiștilor. Ca atare minorii ajung fie înapoi în mediul lor familial, fie beneficiază de servicii de protecție a copilului oferite de Direcție;

– Centru de reabilitare pentru copii cu handicap sever:

– Centru de zi pentru copii cu elemente de autism și/sau deficiențe senzoriale:

Serviciul de plasament familial și adopții

Asistenții sociali în cadrul acestui serviciu identifică copiii aflați în dificultate și pregătesc stabilirea măsurilor de protecție al acestora. În acest scop întocmesc un raport referitor la ancheta psihosocială a copilului aflat în dificultate și propun comisiei sau instanței stabilirea unei măsuri de protecție. Pentru asigurarea dezvoltării armonioase a copilului, asistenții sociali acordă asistență și sprijin familiilor sau persoanelor care au primit în plasament copii, supraveghind aceste familii sau persoane pe toată durata măsurii respective. În același timp supraveghează și acordă asistență și sprijin părinților copilului, pentru a pregăti revenirea acestuia în mediul lui familial.

Serviciul de coordonare a rețelei de asistenți maternali profesioniști

Înființarea, apoi dezvoltarea sistemului de asistenți maternali profesioniști, s-a început în anul 1999 cu sprijinul Guvernului Angliei, și anume Trustul Copiilor Europeni. Programul se referea la crearea unei rețele de asistenți maternali profesioniști, la pregătirea adecvată a acestor persoane, astfel încât să contribuie la oferirea unor alternative familiale copiilor aflați în dificultate, alternative ce îndeplinesc o misiune de protecție socială. Pentru o mai bună selecție a persoanelor care doresc să devină asistenți maternali profesioniști, pe lângă cele 60 de ore de pregătire obligatorie, asistenții maternali profesioniști participă la ședințe de consiliere și de grup,susținute de doi psihologi din cadrul direcției.

Servicii rezidențiale

Centre rezidențiale de tip case familiale: este o alternativă la instituțiile de tip vechi. Acest tip de protecție alternativă prezintă multe avantaje, cum ar fi:- permit integrarea copiilor în comunitatea respectivă;- grupurile mici de copii (max.12) le permite acestora să se repereze ca indivizi în cadrul grupului și le respectă nevoia și dreptul la intimitate;

Centrul de sprijin și suport pentru tinerii peste 18 ani care își continuă studiile: este un serviciu alternativ la instituțiile rezidențiale de tip vechi. Oferă sprijin și consiliere pentru tinerii care își continuă studiile, ajută la integrarea lor în societate. În acest centru lucrează un șef centru, un asistent social, un psiholog și trei educatori, câte unu pe fiecare apartament. Nu există o supraveghere permanentă, astfel tinerii învață să devină independenți și să se maturizeze, educatorii au rolul de a îndruma și ajuta tinerii în rezolvarea problemelor.

Centre de plasament: acest lucru se datorează atât dezvoltării serviciilor alternative, cât și reintegrării copiilor în familiile biologice.

2.2. INFLUENȚA POLITICILOR MACROECONOMICE ASUPRA SISTEMULUI DE PROTECȚIE SOCIALĂ DIN ROMÂNIA

Politicile macroeconomice de stabilizare și ajutorare asigură premise pentru promovarea unor obiective sociale concrete și realiste și a unor măsuri adecvate atingerii lor, asigurându-se noi forme de protecție a capitalului uman:

rezolvarea problemelor privind șomajul provocat de intensificarea proceselor de restructurarea în economie, prin promovarea unor programe de acțiuni și măsuri pentru funcționarea mai bună a pieței de muncă, cu un efort deosebit pentru crearea de noi locuri de muncă,îmbunătățirea sistemului de formare și perfecționare a pregătirii profesionale, orientarea și reorientarea profesională a forței de muncă tinere sau a celei disponibilizate în diverse sectoare, sprijinirea dezvoltării IMM-urilor, inclusiv prin acordarea de credite din fondul de șomaj;

stimularea cererii de forță de muncă prin inițierea unor măsuri fiscale care să conducă la creșterea gradului de absorbție a forței de muncă precum și cooperării externe în vederea lărgirii pieței forței de muncă;

susținerea procesului de îmbunătățire a nivelului de trai a populației prin sporirea reală a salariilor și a veniturilor în concordanță cu creșterea productivității muncii și, în general, a eficienței economice precum și protejarea veniturilor populației împotriva inflației prin crearea

nivelului salariilor, pensiilor și altor categorii de venituri în funcție de evoluția prețurilor de consum și a indicatorilor activității economice;

echilibrarea nivelului salarial practicat în diferite domenii de activitate: sector bugetar,regii autonome,societăți comerciale care să reflecte gradul de complexitate a muncii desfășurate, importanța muncii și răspunderea asumată potrivit funcției îndeplinite;

îmbunătățirea formelor și modului de direcționare a sprijinului social,

introducerea de noi forme de prestații de asistență socială pentru persoanele și familiile care temporar sau permanent de află într-o situație de risc social,accentuându-se latura preventivă a măsurilor de protecție socială.

Figura2.1

Strategia națională de dezvoltare economică a României pe termen mediu.

Politicile privind resursele umane și politicile sociale vor fi construite în baza prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite și a Codului Social European, și vor reflecta practicile instituite de Uniunea Europeană și dezvoltate în Modelul Social European.

Obiectivele prioritare în aceste domenii sunt:

Promovarea reformei educaționale, atât la nivelul de bază, cât și în învățământul superior. Modernizarea sistemului de învățământ se va realiza în acord cu tendințele manifestate în țările cele mai avansate, punându-se accentul pe:

descentralizarea sistemului național de învățământ;

promovarea relației contractuale dintre unitățile de învățământ și comunitățile locale;

organizarea sistemului de formare a managerilor din învățământ;

dezvoltarea utilizării tehnologiei informației și comunicației în procesul educațional;

extinderea sistemului național al învățământului la distanță;

aplicarea programului național de educație a adulților și a programului "șansa a doua prin educație?";

formarea profesională continuă, în acord cu politicile similare din Uniunea Europeană;

restructurarea finanțării învățământului.

Principalul obiectiv al strategiei în domeniul sănătății este îmbunătățirea stării de sănătate a populației exprimată prin reducerea numărului de decese evitabile, a frecvenței și gravității îmbolnăvirilor, asigurându-se:

Echitatea accesului la servicii și distribuirea echitabilă a poverii economice a finanțării îngrijirilor de sănătate, inclusiv libertatea de alegere a prestatorilor de servicii medicale;

Eficienta furnizării serviciilor;

Corelarea capacității de finanțare cu nivelul de dezvoltare a economiei;

Creșterea capacității Ministerului Sănătății în domeniul dezvoltării politicilor de sănătate, al reglementării și controlului acestui sector, reducându-se intervenția sa în administrarea directă a unor activități și instituții prestatoare de servicii medicale.

Reforma socială va asigura:

reforma asistenței sociale prin trecerea de la programe cu
eligibilitate universală la programe orientate, către categorii specifice ale populației.

reforma sistemului de pensii, avându-se în vedere:

– restabilirea echității inter-generații;

– restabilirea echilibrului financiar al sistemului public de pensii;

– completarea sistemului actual PAYG reformat cu tipuri
de fonduri de pensii capitalizate, astfel ca: sistemul integrat să fie sustenabil din punct de vedere financiar; sistemul să asigure conservarea valorii reala a contribuțiilor și a nivelului veniturilor de înlocuire contractate; fondurile de pensii să contribuie la ameliorarea fluxurilor de capital în susținerea creșterii economice;

politica în domeniul ocupării și protecției șomerilor prin
deplasarea accentului de la măsurile pasive către cele active;

armonizarea legislației muncii cu normele din Uniunea
Europeană, în domeniul relațiilor de muncă și al normelor de protecție a muncii;

• combaterea sărăciei, principalul instrument utilizat fiind cel de ajutor social. Pentru determinarea eligibilității familiilor la prestații de asistență socială, guvernul va fundamenta și va stabili nivelul venitului minim garantat, diferențiat în funcție de condițiile socio-demografice ale familiilor. Pentru o mai bună aplicare a programului, fondurile destinate acestui scop vor fi asigurate de la buget, iar aplicarea și monitorizarea programului se va face de către autoritățile locale și instituția tripartită abilitată.

Figura 2.2

Politica angajării forței de muncă

Problemele cheie pe termen scurt ale politicii angajării forței de muncă sunt:

dacă guvernul ar trebui să lase ca șomajul să crească brusc, sau dacă nu;

ce măsuri ar putea să întreprindă pentru a ține sub control șomajul.

Această secțiune a capitolului se adresează în principal la prima întrebare, analizând cu precădere problemele sprijinirii în continuare a întreprinderilor de către guvern.

În fazele timpurii ale tranziției, prăbușirea producției era asociată cu o scădere disproporționată a ocupării forței de muncă pe termen scurt.

Încercările întreprinderilor de a menține ocupate locurile de muncă au condus, în multe cazuri, la deficite financiare substanțiale și în creștere guvernele au tolerat creditarea continuă de către bănci a întreprinderilor insolvabile din punct de vedere financiar și au amânat adoptarea legilor falimentului. Impunerea fără discriminare a unor restricții bugetare severe și falimentarea întreprinderilor insolvabile conduc la pierderea masivă a locurilor de muncă. Deși creștea rapid, sectorul privat era prea mic la început pentru a putea să asigure noi locuri de muncă în măsura solicitărilor.

Spre deosebirea de situația legată de controlul salariilor, unde măsurile adoptate erau explicite, politica angajării forței de muncă a îmbrăcat forma unui compromis incomod între a) obiectivul explicit al sistării sprijinului financiar al întreprinderilor de stat care înregistrau deficite și b) presiunea politică vizând evitarea concedierilor masive și a șomajului pe scară largă. Părerile exprimate de experți – privați sau oficiali – au pledat în favoarea impunerii unor restricții bugetare severe față de firmele cu niveluri înalte de șomaj – dacă asemenea cazuri apar – printr-un mix de politici active pe piața forței muncă și în sfera asigurărilor sociale.

Un al doilea obiectiv al politicii veniturilor 1-a constituit menținerea la un nivel controlat al salariilor pentru îmbunătățirea competitivității, prin aceasta, de menținere a angajării în muncă. Politicile veniturilor au o serie de efecte alocative și distributive, în măsura în care ele afectează stabilirea nivelului salariilor, ele exercită o anumită presiune asupra repartiției salariale aceasta previne, sau cel puțin încetinește apariția diferențierilor salariale ca ghid al deciziilor cu privire la alocarea resurselor pe piața de muncă, astfel se atenuează creșterea șomajului și, prin aceasta, poate să contribuie la stăpânirea uneia dintre cele mai importante

cauze ale sărăcirii populației.

Abordarea foarte atentă a liberalizării salariale și adoptarea unor restricții bugetare dure pentru firmele de stat în primii ani ai reformelor reflectă moștenirea de la economia planificată. Eficiența pe piața forței de muncă cere nu numai liberalizarea deciziilor cu privire la salarii și angajarea în muncă, dar și infrastructura instituțională a unei piețe libere. Aceasta presupune proprietatea privată și piețe competitive pentru produse, capital, forțe de muncă între diferiți întreprinzători, ocupații și localități. Piața competitivă a forței de muncă este caracterizată prin absența intervenției guvernamentale în stabilirea salariilor sau în deciziile cu privire la încadrarea în muncă, dar din culise, cum s-ar zice, guvernul are răspunderea să susțină drepturile de proprietate privată și de exercitare a concurenței.

Așa cum s-a menționat, moștenirile din economiile Europei Centrale și de Est sunt foarte diferite. Absența proprietății private făcea ca întreprinderile să nu fie confruntate cu stimulente vizând minimizarea costurilor sub aspectul salariilor sau al deciziilor privind angajarea forței de muncă. Concentrarea industriei înseamnă că liberalizarea prețurilor și a salariilor oferă șanse de a exploata puterea monopolistă. Absența piețelor de capital atestă faptul că nu există nici o bază pentru decizii investiționale eficiente pentru firme sau pentru lucrători. Și există restricții în calea mobilității forței de muncă. O componentă esențială a politicii forței de muncă constă, prin urmare, în politici structurale menite să stabilească instituțiile și cadrul legal necesar pentru o viață eficientă a forței de muncă. Parțial, aceasta depinde de progresul general al reformelor: extinzând sectorul particular prin privatizarea întreprinderilor existente, capacitând și încurajând noi acțiuni antreprenoriale, crearea de piețe de capital și deschizând calea concurenței în domeniul pieței produselor, de exemplu, prin liberalizarea comerțului. Sub termenii mai specifici ai pieței forței de muncă, aceasta presupune înlăturarea impedimentelor din calea mobilități forței de muncă precum permisele de rezidență sau beneficiile sociale legate de angajarea în muncă, lichidarea restricțiilor administrative (de exemplu, în ceea ce privește auto-angajarea) și introducerea legislației care definește drepturile lucrătorilor, ale patronilor și ale sindicatelor, precum și rolul guvernului în contextul economiei de piață.

Astfel strategia politică are două aspecte:

Pe termen scurt, preocuparea principală o constituie managementul salariilor și a angajării forței de muncă în absența infrastructurii unei economii de piață (în principal o chestiune de stabilizare macroeconomică).

Pe termen lung, obiectivul principal îl constituie reforma
instituțională.

Menținerea echilibrului macroeconomic

Stabilizarea macroeconomică este analizată în mod util sub aspectul salariilor și a politicii veniturilor (prețul forței de muncă) și a politicii de angajare a forței de muncă.

Politica salariilor și a veniturilor

Politicile cu privire la salarii și venituri urmăresc restrângerea salariilor absolute, preferabil fără afectarea inutilă a salariilor relative.

Limitarea salariilor absolute

Toate țările din Europa Centrală și de Est au menținut controlul asupra salariilor pentru a le menține la valoarea absolută, în ciuda performanțelor deprimante ale politicilor cu privire la venituri atât în economiile industrializate cât și în țările Americii Latine.

Există o serie de motive pentru care politicile de venituri ar putea fi mai eficace în contextul economiilor aflate în perioada de tranziție decât oriunde altundeva.

În primul rând, moștenirea reglementării guvernamentale cu privire la salarii înseamnă că aparatul administrativ pentru politica veniturilor se află la locul său. Managerii întreprinderilor trebuie să stabilească salariile în context cu politica, întrucât ei au procedat întotdeauna în acest mod. In al doilea rând, și derivând tot din moștenire, întreprinderile de stat din economiile aflate în perioada de tranziție pot să reziste mai puțin la cererile privind salariile decât firmele private motivate prin maximizarea profitului.

Politicile pe termen mediu

Din momentul în care restructurarea forței de muncă a început, piața trebuie strămutată către politicile preocupate de edificarea unor instituții stabile ale pieței forței de muncă. Cele mai importante sunt instituțiile care se ocupă de șomaj, deși lor trebuie să li se adauge aranjamente care îmbunătățesc utilizarea resurselor din întreprinderi și scheme de negocieri colective corespunzătoare.

Politicile orientate împotriva șomajului deschis trebuie să devină o prioritate, cu accent deosebit pe politicile contra șomajului pe termen lung. Proporția deja înaltă a șomajului de lungă durată poate să conducă curând la

probleme serioase de descalificare , de demotivare și de marginalizare.

Pentru îmbunătățirea utilizării resurselor în cadrul întreprinderilor e necesară acțiunea. Asemenea acțiuni constituie o preocupare a celor care coordonează măsurile politice. Accentul inițial asupra măsurilor de redistribuire a forței de muncă în cadrul întreprinderilor și de închidere a organizațiilor aparent neprofitabile trebuie să fie sprijinite de măsuri vizând creșterea eficienței utilizării resurselor în cadrul întreprinderilor:

• In ceea ce privește oferta, politicile trebuie să se concentreze asupra învățământului și pregătirii profesionale.

Structurile stimulatoare din cadrul întreprinderilor trebuie
îmbunătățite. Guvernul trebuie să reziste tentației de a aplica scara
salarială de bază elaborată de întreprinderile de stat.

Salariul minim trebuie ajustat prin acțiune discreționară.

Avantajele suplimentare incompatibile cu structura stimulatoare a
economiilor de piață trebuie întrerupte. Acest lucru n-ar trebui să
fie dificil din moment ce sistemul fiscal a fost reformat când
lucrătorii preferă plățile în numerar.

Reformele negocierilor colective nu trebuie amânate dincolo de primul șoc al pieței forței de muncă.

Țările mai mari vor găsi negocierile descentralizate mai utile decât
cele centralizate.

Țările mici, deschise și înalt sindicalizate trebuie să opteze pentru o
negociere centralizată, astfel încât beneficiile moderării salariilor
să poată fi împărtășite de toți participanții la procesul de negocieri.

2.3. SĂRĂCIA – MĂSURARE SI COORDONATE IN ROMÂNIA

Aspecte conceptuale – sărăcia. Conceptul de sărăcie

Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viață considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivități date. Accentul cade pe lipsa resurselor, în mod special pe lipsa resurselor economice. Componenta economică rămâne, fără îndoială, cea mai importantă dimensiune a sărăciei, dar nu mai mult decât o componentă, printre altele, însă, definirea sărăciei trebuie făcută din două perspective:

a consumului – în această perspectivă, sărăcia este definită ca neputința de a satisface acele nevoi considerate minime;

a funcționării sociale normale – în acest caz, sărăcia presupune inexistența acelor mijloace care asigură subiectului o participare completă
la viața socială, o îndeplinire completă a tuturor rolurilor care îi revin, o
participare la activitățile formative minime care îi oferă șanse suficiente
pentru a se dezvolta prin efort propriu.

Cercetările de teren propun redefinirea sărăciei ca relație socială – un tip de relație socială exponențial semnificativă pentru stadiul de evoluție a societății în ansamblul său.

Departe de a fi o "problemă specială a marginalilor și exclușilor", sărăcia rămâne testul de maturitate structurală, prin care societatea contemporană ia act de propriile disfuncționalități pentru a-și crea pârghii de retroacțiune pragmatică în timp real.

Dacă acceptăm această opțiune metodică, sărăcia se relevă a fi o stare de asimetrie a capacității (individuale și de grup) de accesare a resurselor disponibile la nivel comunitar. Folosind pluralul, apare evident că ne disociem de accepțiune restrictivă, care limitează complexitatea problemei la componenta economică.

Sub acest aspect, literatura de specialitate este unanimă în a defini sărăcia pe trei paliere de profunzime structurală:

sărăcia relativă:

la limita superioară a subzistenței, puțin deasupra "coșului zilnic";

"inexistența nivelului minim de resurse care asigură o funcționare
normală a persoanei / familiei în contextul social – cultural dat".

sărăcie absolută:

în exclusivitate "coșul zilnic";

inexistența unor condiții minime de viață (mâncare, îmbrăcăminte,
locuință) necesare unei simple supraviețuiri în condițiile societății
respective.

mizeria: lipsa "coșului zilnic".

În cazul persoanelor șomere, sărăcia este efectul subutilizării forței de muncă, economia de piață neputând absorbi integral forța de muncă existentă.

Diminuarea sărăciei și a excluderii sociale cere cu necesitate perfecționarea funcționării societății, astfel încât toate mecanismele să asigure șanse de integrare civilă, economică, socială și interpersonală pentru toți membrii societății.

CAPITOLUL III

CONTEXTUL ȘOMAJULUI IN ROMÂNIA

3.1. PARTICULARITĂȚI ALE PIEȚEI FORȚEI DE MUNCĂ ÎN ROMÂNIA

Conținutul esențial al noțiunii de piață în condiții de concurență este pus în evidență de cele două categorii corelative ale sale: cererea și oferta. Nici piața muncii nu face excepție. Totuși, piața muncii din România este diferită de a celorlalte țări excomuniste pentru că este îmbâcsită de "miturile" desprinse din îndelungata experiență comunistă, generatoare de mentalități păguboase.

Pentru început, mitul muncii: cei mai mulți cred că, dacă muncesc, pur și simplu trebuie să fie plătiți pentru aceasta; într-o economie de piață, oamenii sunt plătiți pentru prestarea unei activități utile, nu doar pentru că și-au consumat energia fizică sau intelectuală. Confuzia provine din faptul că, pentru prestarea unui serviciu este necesară și munca.

Urmează mitul îmbogățirii pe seama altora: din păcate,
majoritatea românilor cred că îmbogățirea și prosperitatea sunt posibile doar apelând la mijloace necinstite: fraudă, evaziune fiscală, relații, abuz de putere, conflict de interese, concurență neloială. Recunoaștem expresiile: "a trage o țeapă" sau "a da un tun", care sugerează calea sigură de a face bani mulți cât mai repede. Aceste convingeri sunt completate de lipsa de încredere în efortul personal și în spiritul întreprinzător .

Consecința imediată a acestor credințe este dezarmarea rapidă în fața problemelor și apelarea la "mit" ca la o scuză pentru propriile eșecuri.

Primelor două li se alătură mitul guvernului creator și apărător de slujbe: bani strânși de la contribuabili și cei împrumutați de pe piața financiară internațională au fost folosiți de guvernele post – decembriste, în primul rând pentru supraviețuirea cu orice preț a mastodonților industriali, energofagi și nerentabili.

Într-o economie în care legea cererii și a ofertei funcționează, sectoarele profitabile creează locuri de muncă; crearea locurilor de muncă depinde deci de creșterea economică, nu de "ceea ce dă guvernul".

Acestor mituri le adăugăm o observație personală: obiceiul "de a ne mulțumi cu puțin" este o altă consecință a economiei de comandă! Toate Barometrele sociale care analizează răspunsuri reprezentative pentru populația României obțin, la întrebarea: "Ce preferați, un salariu mic, dar sigur, sau unul mare dar nesigur?", o proporție de 70% pentru prima variantă.

Aceste răspunsuri reflectă și o altă gravă consecință, prin durată și amploare, a sistemului supracentralizat, clarificat și dictatorial din care tocmai am ieșit – atrofierea constelației de trăsături care fac dintr-un om aparent obișnuit întreprinzător: atrofierea inițiativei, a libertății de acțiune, a riscului și a curajului, lipsa perseverenței și a nevoii de ideal, de concurență și de afirmare.

Șomajul în România de astăzi

În România, eforturile nu se concentrează spre conceperea și aplicarea unei strategii de modernizare, ci către simpla limitare a disfuncționalităților. Avem la îndemână exemple: rezolvarea în extremis a conflictelor sociale sau șomajului.

Șomajul este un exemplu de penurie – penuria locurilor de muncă. Lipsa locurilor de muncă este o problemă cu consecințe economice și sociale devastatoare pentru indivizi și pentru comunitățile afectate. Acest fenomen este legat de cerere și ofertă denumit de unii specialiști "șoc al cererii". Structura de putere de pe piața forței de muncă poate explică cel puțin într-o anumită măsură acest fenomen.

Mulți cercetători au încercat nu doar să explice cauzele șomajului sau să prognozeze evoluția lui, ci și să clasifice formele sale. De exemplu, în Franța se disting trei tipuri de șomaj:

Un șomaj de excludere, reprezentativ pentru muncitorii în vârstă;

Un șomaj de inserție specific celor sub 25 ani;

Un șomaj de reconversie legat de restructurarea industrială.

Șomajul în România postrevoluționară are trei caracteristici majore: impulsivitatea, structura și limitarea posibilităților de reconversie a șomerilor.

Sistemul nostru de învățământ "aruncă" anual pe piața muncii un număr foarte mare de absolvenți care nu pot fi absorbiți.

Structural se constată existența a patru categorii socio-profesionale larg reprezentate:

femeile, muncitoarele calificate sau cu 10 clase, cu vârste peste 40 de ani;

bărbații muncitori de 45-50 de ani cu un nivel scăzut de calificare,proveniți în special din minerit și din siderurgie;

romi, neșcolarizați, marginalizați;

tinerii absolvenți ai liceelor teoretice.

Toți aceștia întâmpină serioase greutăți în găsirea unui loc de muncă în România de azi.

A treia caracteristică este foarte importantă – limitarea posibilităților în găsirea unui loc de muncă mai ales pentru înțelegerea de ansamblu al fenomenului psihologic și social al șomajului.

Având în vedere raportul dintre aria de expansiune, respectiv, de recesiune a unor profesii în perioada de după decembrie 1989, o cercetare sociologică de teren, finalizată prin aportul Catedrei de Sociologie a Universității de Vest din Timișoara, apreciază că există 3 tipuri de șomaj:

șomajul structural – este generat de neconcordanța dintre structurile spațiului social și noile opțiuni valorice ,care au promovat alte criterii de legitimare ;

șomajul tehnologic –în varianta românească se definește prin 3 aspecte :

plasarea în afara pieței muncii a specialiștilor profilați pe tipuri de activități uzate moral,ca urmare a disponibilităților generate de concurență specifică economiei de piață;lipsa de competitivitate a structurilor în care au activat, face ca situația să fie aproape ireversibilă ,singura soluție fiind reconversia profesională;

incapacitatea profesională românească de a valorifica,în beneficiul autohton ,specialiști care s-au format pentru tipuri de activități ce nu mai sunt cerute în România ;de cele mai multe ori această categorie beneficiază de angajamente parțiale sau episodice la reprezentarea unor firme străine din țara noastră ;puțini dintre aceștia au reușit depășirea situației prin adjudecarea unor contracte pe perioada îndelungată ;

reconversia profesională ;sub acest aspect ,o mai corectă informare calificată ,prin Direcția Muncii și a Protecției Sociale ,poate constitui o posibilă modalitate de corijare a traseelor de patologie socială în care se angajează ,în necunoștință de cauză o arte din cei care au deja un statut de șomer pe care vor să-l surmonteze;

șomajul de supracalificare – are ca principală cauză asimetria dintre structura ofertei educative și structura cererii reale de pe piața forței de muncă; la acest capitol, menținerea unei calificări rigide a cifrei de școlarizare, corelată cu nevoile de încadrare ale corpului profesoral, este contraproductivă.

3.2. ALINIEREA COSTURILOR DE PROTECȚIE SOCIALĂ DIN ROMÂNIA LA CELE ALE UNIUNII EUROPENE

Ținerea în frâu a costurilor

Ținerea sub control a prețurilor în cadrul politicii active a forței de muncă poate fi pe mai multe căi. Orientarea atentă a programelor îmbunătățește eficacitatea costurilor, ca și combinarea între diferite măsuri și politici. O modalitate comună în multe țări inclusiv cele din Europa Centrală și de Est, o constituie limitarea perioadei de timp in care persoanele pot participa la orice program activ. România, de exemplu, impune o limită pentru timpul dedicat recalificării profesionale, și pentru protecția resurselor ce pot fi dedicate programelor active.

Cercetările efectuate în Occident și primele mărturii din Europa Centrală și de Est atestă faptul că orientarea programelor pentru salariații disponibilizați influențată în mare măsură gradul de participare la programe, costul total, momentul oportun al asistenței și orientarea de ansamblu, asistența care cuprinde obiective ample (vizând de exemplu un întreg sector) riscă să amplifice costurile, îngustarea excesivă a obiectului poate, pe de altă parte să excludă lucrătorii care au nevoie de sprijin. Indiferent de modul de abordare a stabilirii obiectivului, declararea unui grup de lucrători disponibilizați ca fiind eligibili pentru asistență specială poate să ridice probleme de echitate.

În cele mai multe țări din Europa Centrală și de Est nu s-au elaborat modalități corespunzătoare pentru monitorizare, orientare și evaluare a forței de muncă și pentru alocare de resurse pentru anumite grupuri profesionale. Orientarea bine realizată necesită o definire clară a beneficiarilor avuți în vedere prin programele specifice. Automatizarea este crucială pentru succesul oricărui sistem amplu și cuprinzător de orientare și evaluare.

Perioada de tranziție spre economia de piață este marcată de tensiuni sociale, nesiguranță, nivel de trai scăzut, pe fondul aplicării unor soluții a căror eficiență nu transpare pe termen scurt, iar funcționarea mecanismelor de piață este marcată de menținerea mentalității . Astfel, costurile protecției sociale sunt excesive datorită consecințelor în folosirea neeficientă a resurselor.

Mai mult perspectivele evoluției economiei românești nu cunosc o strategie, privatizarea și crearea mecanismelor economiei de piață fiind realizate în forme și modalități diferite.

În acest context, apare inevitabilă înrăutățirea nivelului de trai al tinerilor și pensionarilor (categorie socială în continuă creștere numerică – în prezent depășind populația productivă) ceea ce va presupune și creșterea costurilor pentru a crea un sistem modern de pensii și realizarea unei protecții sociale care să determine un trai decent.

De asemenea, măsurile active de pe piața muncii nu au eficiența scontată deoarece nu se poate, deocamdată accentua sensul și ponderea vreunui segment economic.

Pe acest fond nu trebuie să surprindă procesul de degradare a capitalului uman atât datorită creșterii mobilității și moralității (degradare biologică) cât și prin lipsa preocupării pentru ridicarea calificării și perfecționării profesionale.

Implementarea unei reforme a economiei presupune costuri sociale mari dar această transformare economică este condiționată (sau ar trebui să fie condiționată) de încadrarea costurilor sociale în limita suportabilității, dincolo de care orice creștere a lor poate avea consecințe imprevizibile.

Protecția socială trebuie să fie acordată în principal sub forma transferului de venituri. În majoritatea cazurilor, cetățenii sunt capabili să dispună în modul cel mai eficient de veniturile proprii, atunci când li se oferă posibilitatea să aleagă liber modul de folosință a acestora.

Guvernul trebuie să acorde prioritate asigurării a două tipuri de consum social în natură: servicii esențiale de ocrotire a sănătății și educație pe toată durata de școlarizare. Subliniem că aceste consumuri sociale prezintă o investiție în viitorul țării.

În momentul de față există mai multe moduri de protecție socială a șomerilor.

În țările Uniunii Europene politicilor active ale pieței forței de muncă le sunt alocate procente deloc neglijabile din PIB. In acest fel finanțarea politicilor active ale pieței forței de muncă reprezintă mai mult de o treime din totalul fondurilor alocate pentru reducerea șomajului în țări precum: Germania, Italia, Olanda, Portugalia.

Proporțiile fondurilor alocate politicilor active depind de un număr mare de variabile între care se pot menționa:

mărimea ratei șomajului și ajutorului acordat persoanelor active aflate temporar în imposibilitatea de a-și găsi un loc de muncă:

gradul de dezvoltare a rețelei de protecție socială; capacitatea instituțională și gradul de dezvoltare a spiritului antreprenorial

În țările Uniunii Europene gradul de dezvoltare și implementare a politicilor active este diferit. Se apreciază că statele care posedă cele mai mari avansuri în acest domeniu sunt: Germania, Danemarca, Belgia, Olanda, Marea Britanie. În general, se poate afirma că există un decalaj între complexitatea și operaționalizarea politicilor active între Nordul și Sudul Uniunii.

Formele concrete ale politicilor active ale pieței forței de muncă include mai cu seamă:

în formarea profesională a tinerilor și adulților. Ea este în creștere în toate țările vest-europene, rezultatele cele mai bune obținându-se în Germania (țara considerată ca având cele mai bune sisteme de formare profesională din Europa) și Danemarca, unde există cel mai ridicat nivel al șomerilor și lucrătorilor care urmează cursul de instruire:

programe speciale consacrate unor grupuri de șomeri mai greu reintegrabile în activități sociale utile (tineri, femei, lucrători în vârstă disponibilizați, șomeri de lungă durată).

Aceste programe au o frecvență mai mare în Germania (lucrători în vârstă disponibilizați, șomeri de lungă durată), Danemarca (ofertă garantată de angajare pentru șomerii de lungă durată), Irlanda (tineri și șomeri de lungă durată), Olanda (oferirea pentru șomeri de lungă durată, de locuri de muncă în sectorul necomercial la un salariu minim), Portugalia (șomeri de lungă durată și foarte lungă durată);

îmbunătățirea sistemului de informare asupra evoluției caracteristicilor cererii de pe piața forței de muncă. Această fațadă a politicilor active se realizează, în Belgia sau Marea Britanie mai ales prin intermediul job cluburilor unde se efectuează informarea asupra oportunităților de ocupare. De asemenea, se asigură îndrumarea în domeniul tehnicilor de căutare a unui loc de muncă. Totodată este interesant de relevat că în Marea Britanie acest aspect a fost dezvoltat cu deosebire. Astfel, patronii sunt încurajați să anunțe posturile
vacante. De asemenea, se garantează interviurile pentru ocuparea unui loc de muncă;

alocații pentru ocuparea cu timp parțial (Belgia);

pensionarea anticipată pentru lucrătorii vârstnici
disponibilizați în urma restructurării industriale (Franța);

asistență și facilități fiscale acordate șomerilor.

Dezvoltarea României în condițiile tranziției confirmă că ameliorarea traiului populației, îngrădirea sărăciei, ocuparea mai amplă a forței de muncă sunt posibile numai în limitele sporirii producției naționale, ale creșterii eficienței utilizării resurselor, precum și printr-o repartiție echitabilă a rezultatelor lor astfel încât producția și rezultatelor ei să nu intre în contradicție cu componentele sociale, ecologice, culturale, juridice și democratice ale dezvoltării generale a societății, ca să creeze premise cât mai favorabile acestora.

In același timp, procesul tranziției evidențiază că fără realizarea unor progrese reale în diminuarea sărăciei, fără reducerea însemnată a șomajului și înlăturarea marginalizării sociale de orice natură, nu pot asigura nici condiții pentru o bună dezvoltare a economiei.

Realizarea justiției sociale printr-o mai bună corectare repartiției și evitarea discrepanțelor mari între venituri, prin asigurarea unei protecții sociale suficiente și eficiente pentru categoriile sărace, marginalizate, în vederea combaterii sărăciei în general, are la bază nu numai rațiuni umanitare ci și economice.

Pentru România, aflată în plin proces de tranziție la economia de piață, lupta împotriva sărăciei, a șomajului și a marginalizării implică nu doar un proces de creștere și de dezvoltare economică, ci și o mai bună armonizare a obiectivelor economice cu cele sociale și de mediu încă din etapa restructurării și reformei. Realizarea acestei sarcini majore are în vedere, ca o condiție fundamentală corelarea acțiunii mecanismelor de reglare macroeconomică în cadrul reformelor structurale de proprietate, tehnologică, organizațională și de conducere cu cea de adecvare economică permanentă a programelor sociale de protecție socială de sănătate, de educație și de formare profesională de protecție a mediului ambiant.

Combaterea injustiției și sărăciei a constituit o preocupare majoră încă de la începutul tranziției, când, s-au pus, în fapt bazele juridice noi ale dezvoltării sociale. Astfel, Constituția stabilește printre caracteristicile statului, alături de cele de a fi "democratic și drept", și pe cea de "social", s-au instituit și consacrat drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.

Între aceste drepturi sunt proclamate și garantate, conform standardelor europene și internaționale, drepturi și libertăți civile și politice, social-economice și culturale, printre care: egalitatea în drepturi, libera circulație, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la asociere, munca și protecția socială a muncii, interzicerea muncii forțate, dreptul la grevă, protecția tinerilor și copiilor, interzicerea persoanelor handicapate etc.

Mai mult decât atât, Constituția stabilește expres faptul că dacă există neconcordanțe între legile interne și pactele, respectiv tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaționale.

In acest context, în ultimii ani, România a ratificat sau semnat, după caz, o serie de documente – cu largi semnificații în plan social – elaborate în cadrul ONU sau unor organizații europene. Este ilustrativ, în acest sens ratificarea Cartei ONU, cu privire la drepturile copilului.

În consens cu noua legislație adoptată, România a ratificat, în 1992, încă trei convenții ale OIM care privesc drepturile esențiale ale salariaților.

Prin negocierea și semnarea acordurilor de asociere la Uniunea Europeană și intrarea acestora în vigoare de la l februarie 1995 s-au deschis noi perspective pentru România pe planul legislației muncii și protecției sociale prin aproprierea acesteia de normele comunitare, unele din dispozițiile dreptului comunitar, care sunt cele privind circulația muncitorilor aplicându-se și țării noastre .

Criza economică, inflația și șomajul, reducerea continuă a puterii de cumpărare a populației, au condus la creșterea numerică a categoriilor defavorizate ale populației, împinsă în sărăcie și la excluderea socială.

Grupurile cele mai afectate, în România sunt cele caracterizate prin una sau mai multe din următoarele trăsături:

familiile cu copii, deoarece copiii contribuie la creșterea rapidă a
consumului fără a aduce surse suplimentare, corespunzătoare de venit;

un număr scăzut de aducători de venituri în familie; familii
monoparentale, familii cu un singur salariu, cu copii maturi care nu au
serviciu etc.;

familiile care au unul sau mai mulți membrii în șomaj.

Șomajul este de natură să reducă substanțial veniturile familiei. Ajutorul de șomaj legiferat reprezintă numai 50-60% din salariul realizat în ultimele trei luni de către o persoană și se acordă pentru o perioadă de nouă luni. După expirarea termenului legal de acordare a ajutorului de șomaj acesta este înlocuit cu o alocație de sprijin, al cărei nivel este mai redus (60% din salariul minim net lunar pe economie) și se acordă pentru o perioadă de 18 luni. După ce și această perioadă este epuizată, persoanele care nu au ieșit din șomaj nu mai primesc nici un sprijin din fondul de șomaj;

de pensionari (aproape 5 milioane de persoane, inclusiv cei din agricultură) și mai ales cuplurile de pensionari cu o singură pensie;

persoanele sau familiile lipsite de locuință sau având locuințe degradate sau insalubre;

persoanele handicapate sau cu probleme grave de sănătate;

dependenții de droguri, copii străzii;

persoanele excluse de la sistemele sociale care furnizează servicii de alimentație, învățământ, sănătate, securitate socială, etc.

Cercetările făcute în România sugerează faptul că riscul cel mai ridicat de a fi în sărăcie îl prezintă familiile cu copii.

Cvasitotalitatea familiilor cu trei sau mai mulți copii se află în sărăcie. Potrivit recensământului din 2002, 7,5% dintre familii aveau trei sau mai mulți copii în întreținere, categorie care cuprinde 155 din totalul populații. Dacă la existența copiilor se mai adaugă, cum se întâmplă adesea – mai ales în condițiile existenței a cea. l milion de șomeri – și lipsa sau diminuarea unuia din cele două venituri salariale (soția casnică sau un părinte în șomaj), sărăcia crește semnificativ. Chiar și o familie cu doi copii și două salarii prezintă, de regulă, un risc foarte ridicat de a se plasa sub pragul sărăciei.

Introducerea ajutorului social, urmărește protecția socială a acestor categorii vulnerabile. Calculat ca diferența între nivelurile de venit prevăzute de lege în funcție de mărimea familiei și veniturile efective ale acesteia, se urmărește de fapt atenuarea riscurilor sociale induse de procesul de tranziție. Pe această cale, 515 mii familii dintre cele mai defavorizate beneficiază de aceste ajutoare sociale, adică 9,7% din numărul total al populației.

Deosebit de critică este situația tinerilor absolvenți care nu își pot găsi un loc de muncă, deși statul cointeresează agenții economici pentru angajarea tinerilor absolvenți, o parte a salariilor acestora fiind suportată de la buget pentru primele 12 luni de la angajare. Potrivit legii protecției sociale a șomerilor, ei pot primi însă ajutor de șomaj, chiar dacă nu au lucrat, fapt care le ușurează întrucâtva situația. Este aproape sigur că situația cea mai dificilă o au cuplurile tinere, lipsite de sprijin din partea părinților și care se găsesc în confruntare cu șomajul și cu nevoia, greu de satisfăcut, de cumpărare a altor bunuri necesare gospodăriei.

3.3. RECRUTARE, ÎNCADRARE, PROMOVARE, GESTIONAREA RESURSELOR

Situația actuală cu privire la protecția socială a șomerilor. Constituția și alte acte normative în vigoare, asigură cadrul legal al funcționării sistemului de protecție socială din țara noastră, în cadrul acestui sistem, se înscrie și componenta privind protecția socială a șomerilor, care în ultimul timp a cunoscut modificări semnificative. Astfel, au fost reglementate și introduse prestații noi, ca de exemplu, ajutorul de șomaj, ajutorul de integrare profesională, alocația de sprijin, calificarea, recalificarea și perfecționarea într-o nouă meserie sau specialitate a șomerilor. Raport absolut la nivelul anului 2007 :

l. Numărul total al șomerilor înregistrați l .223.925

– bărbați 530.583

– femei 693.342

1.1 Aflați în plată la oficiile forței de muncă 1.068.350

– bărbați 468.790

– femei 599.560

Din cei aflați în plată sunt:

muncitori 902.422

persoane cu studii medii 139.608

persoane cu studii superioare 15.613

în funcție de situația în care se află, primesc:

ajutor de șomaj 504.284

din care femei 280.726

alocație de sprijin 564.066
– femei 318.834

l .2 Șomeri înregistrați la oficiile forței de muncă care nu fac obiectul Legii nr. 1/1991

total din care: 134.186
– femei 80.641
– bărbați 53.545

1.3 Șomeri care au ieșit din evidența oficiilor forței de muncă prin încadrare, cauze naturale, suspendare (cuprinde date cumulate de la apariția Legii nr. 1/1991):

– total din care 734.206
– încadrați 503.772

2. Locuri de muncă rămase neocupate la finele perioadei

total din care 6.153

pentru studii superioare 523

pentru studii medii 308

pentru muncitori 5.322

3.Rata șomajului

(Nr. total de șomeri) 1.224, 0

_________________ ( mii per.) x 100 ________x100 = 10,9%

(Nr. populației active) 11.387,0

Odată cu modificarea Legii nr. 1/1991 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională, s-a avut în vedere:

cuprinderea în categoria persoanelor care pot beneficia de ajutor de șomaj a persoanelor fizice autorizate să presteze o activitate individuală (independentă, pe cont propriu) precum și a membrilor asociațiilor familiale care își desfășoară activitatea în temeiul Decretului-lege nr. 54/1990. Aceste două categorii sociale beneficiază de ajutor de șomaj dacă au contribuit la constituirea fondului de șomaj o perioadă de 12 luni în ultimii doi ani anterior înregistrării cererii, în situația în care și-au încheiat activitatea renunțând la autorizația de funcționare;

limitarea cuantumului ajutorului de șomaj la o sumă ce nu poate depăși valoarea a cel mult două salarii de bază minime brute pe țară, din care s-a scăzut impozitul prevăzut de lege;

creșterea cuantumului alocației de sprijin la nivelul a 60% din
salariul de bază minim brut pe țară, din care s-a scăzut impozitul prevăzut de
lege;

introducerea unei forme noi de protecție socială pentru absolvenții de școli, sub forma ajutorului de integrare profesională atât pentru absolvenții de liceu cât și pentru cei de învățământ superior;

prevederea posibilității de realizare a unor cheltuieli pentru calificarea, recalificarea și perfecționarea profesională a unor categorii de persoane care nu au statut de șomeri și provin din unități supuse restructurării pe baza programelor întocmite în acest scop;

utilizarea unei părți din fondul de șomaj pentru acordarea unor credite avantajoase, rambursabile întreprinderilor mici și mijlocii de producție, servicii și turism, exclusiv de comerț care se angajează să creeze noi locuri de muncă, pentru a fi ocupate în proporție de cel puțin 50% cu forța de muncă provenită din rândul persoanelor care beneficiază de ajutor de șomaj, ajutor de integrare profesională sau alocație de sprijin;

modificarea unor texte ale Legii nr. 1/1991 pentru ca acestea să fie puse de acord cu prevederile reglementărilor adoptate după intrarea în vigoare a legii.

In consecință se apreciază că ajutorul de șomaj sau ajutorul de integrare profesională excede sferei raportului juridic de asigurări sociale de stat și nu-și găsește izvorul în cadrul acestor raporturi; este vorba de un raport juridic de asigurare de stat prin efectul legii.

In același timp menționăm că este o asigurare a persoanei apte de muncă, ce are menirea de a pune la dispoziția acesteia mijloacele materiale necesare pentru perioada în care, din motivele prevăzute de lege nu poate presta o muncă potrivit pregătirii sale, muncă din care să realizeze venituri.

Această formă de asigurare de stat, prin efectul legii se caracterizează prin faptul că ea se realizează în mod automat, având temeiul în îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru nașterea dreptului la primirea ajutorului de șomaj.

Raportul juridic de asigurare la care ne referim conform aceluiași autor se caracterizează prin următoarele:

Asigurătorul, este statul, prin Ministerul Muncii și Protecției Sociale care, potrivit art. 23 din Legea nr. 1/1991, gestionează fondul pentru ajutorul de șomaj din care este autorizat să facă plăți pentru acoperirea cheltuielilor legate de acordarea ajutorului de șomaj, a ajutorului de integrare profesională, a alocației de sprijin și pentru calificarea și recalificarea șomerilor, pentru dezvoltarea bazei materiale a centrelor de calificare și recalificare și pentru cheltuieli de personal.

Asiguratul este orice persoană aptă de muncă menționată la art. 2 și 3 din Legea nr. 1/1991 și care, în situațiile aici prevăzute, intră în raporturi juridice cu asigurătorul.

Riscul asigurării (riscul special asigurat este acel eveniment care s-a produs și anume imposibilitatea temporară a uneia dintre persoanele prevăzute la art. 2 și 3 din Legea nr. 1/1991 de a se încadra în muncă;

Plătitorii sumelor din care se formează fondul pentru ajutorul de șomaj sunt cei prevăzuți la art. 22 din Legea nr. 1/1991;

Indemnizația de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul are obligația să o plătească asiguratului la ivirea riscului asigurării (în cuantumurile diferențiale indicate la art. 4 din Legea nr.1/1991 precum și sumele de bani destinate acoperirii cheltuielilor pentru calificarea și recalificarea șomerilor).

Raportul juridic de asigurare la care ne referim se circumscrie noțiuni de protecție (securitate) socială, care are o sferă mult mai largă decât asigurarea socială.

Procedura stabilirii dreptului la ajutor de integrare profesionala .

Persoane îndreptățite să primească ajutorul de șomaj .

Sunt îndreptățite să primească ajutorul de șomaj:

persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa unității pentru motivele prevăzute la art. 130 alin. (1) lit. a) – f) din Codul muncii sau cărora, după caz, le-a încetat calitatea de membru în cooperația meșteșugărească din motive neimputabile;

persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa
unității, dacă s-a stabilit prin dispoziția sau hotărârea organului competent ilegalitatea măsurii luate de unitate ori lipsa vinovăției persoanei în cauză, iar neintegrarea în muncă nu mai este obiectiv posibilă la unitatea la care a fost încadrată anterior sau la unitatea care a preluat patrimoniul acesteia;

persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din inițiativa
lor pentru motive care potrivit legii, la reîncadrare nu întrerup vechimea în muncă;

persoanele care au fost încadrate cu contract de muncă pe durată determinată.

Absolvenții de învățământ care, în termen de l an de la absolvire, s-au angajat și nu au beneficiat integral de ajutor de integrare profesională vor primi ajutor de șomaj indiferent de vechimea în muncă.

Sunt asimilate șomerilor și beneficiază de plata ajutorului de șomaj persoanele fizice autorizate să presteze o activitate individuală și membrii asociațiilor familiale care își desfășoară activitatea în temeiul Decretului – lege nr. 54/1990, dacă au contribuit la constituirea fondului de șomaj pe o perioadă de 12 luni în ultimii 2 ani anterior înregistrării cererii, în situația în care și-a încheiat activitatea renunțând la autorizația de funcționare.

De asemenea sunt asimilați șomerilor și beneficiază de ajutor de integrare profesională absolvenții de învățământ în vârstă de minimum 18 ani, care nu au surse de venit proprii la nivelul a cel puțin jumătate din salariul de bază minim brut pe țară și care, într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire, nu au reușit să se încadreze in munca potrivit pregătirii profesionale.

Obligațiile persoanei îndreptățite să primească ajutorul de șomaj, ajutorul de integrare profesională sau alocația de sprijin sunt următoarele:

să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori este solicitată, la oficiul forței de muncă, pentru vizarea carnetului de evidență, comunicarea unor eventuale locuri de muncă vacante sau cursuri de calificare sau recalificare;

să comunice, în termen de trei zile oficiului forței de muncă fapt că:

s-a încadrat cu carte de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată
determinată;

dobândește, împreună cu membrii familiei, terenuri agricole în
suprafețele prevăzute la art.6 alin (1) lit. a din Legea nr. 1/1991, republicată
activități autorizate;

realizează, împreună cu membrii familiei, un venit mediu lunar, pe
membru de familie, de cel puțin 60% din salariul de bază minim brut pe țară,
din care s-a scăzut impozitul prevăzut de lege;

urmează forme superioare de pregătire profesională, indiferent de forma și durata acesteia;

îndeplinește condițiile de înscriere la pensie pentru munca depusă și limita și de vârstă sau, după caz, i s-a stabilit pensie de invaliditate;

să comunice oficiului forței de muncă că îndeplinește obligații militare sau că își stabilește domiciliul în străinătate.

Totuși un asemenea sprijin trebuie conceput cu grijă maximă. Acesta trebuie să fie:

Explicit și conceput pentru a minimiza distorsiunile;

Limitat la anumite localități unde mobilitatea forței de muncă este
deosebit de scăzută (datorită, de pildă, restricțiilor legate de locuințe,
cunoașterea limbii sau de calificări specifice întreprinderii sau zonei);

Plătit numai când măsurile paliative sunt insuficiente pentru a menține
rata șomajului pe termen scurt sub un nivel tolerabil din punct de vedere politic; plătit numai pentru o perioadă de timp limitată și stopat automat la sfârșitul perioadei.

Descrierea principalelor programe de prestații bănești

în România există o mulțime de programe de protecție și asistență socială atât sub formă de transferuri bănești (pensii, alocații, ajutoare, indemnizații), cât și servicii (măsuri active de combatere a șomajului, cantine sociale, cămine atelier și cămine spital pentru copii, cămine pentru bătrâni și pensionari, cămine spital pentru bolnavi cronici, etc.). în 1999 existau nu mai puțin de 38 de programe de protecție și asistență socială. Transferurile bănești (30 ca număr), dețin cea mai mare pondere din totalul fondurilor destinate protecției sociale (97%).

Programele de protecție socială sub formă de transferuri bănești pot fi grupate în trei mari categorii: asigurări sociale, alocații familiale și prestații de asistență socială. Dintre acestea, asigurările sociale reprezintă cea mai importantă componentă în totalul transferurilor bănești.

Măsuri active de combatere a șomajului la nivelul județului Brăila

OG 35/1997 privind măsurile de stimulare a persoanelor fizice și juridice pentru încadrarea în muncă a absolvenților instituțiilor de învățământ:

Pentru a beneficia de măsurile de stimulare prevăzute de OG
35/1997, agenții economici trebuie să încheie o convenție tip înainte de încheierea contractului de muncă.

Numai după încheierea și semnarea convenției se încheie contractul de muncă și se înregistrează la Camera de Muncă. Această convenție se procură de la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Brăila, de la Xerox.

Convenția se încheie în trei exemplare împreună cu statutul firmei, actul adițional

la statut, certificatul de înmatriculare și codul fiscal la Registratura Agenției Județene pentru ocuparea Forței de Muncă Brăila.

In prima lună firma va prezenta la Serviciul Administrare Fond Șomaj din cadrul AJOFM Brăila un dosar șină, copie după adeverința de studii sau diplomă, (act de studii), copie după dispoziția de repartiție, copie după contractul de muncă, cele 4 anexe, declarația lunară la șomaj, copie după ordinul de plată la
șomaj (dacă este cazul).

Situațiile se depun între 10-20 ale fiecărei luni pentru luna precedentă, între orele 8-11.

Lunar se depun numai anexele, declarația lunară la șomaj, copie după ordinul de plată la șomaj.

In baza OG 35/1997 agentul economic va beneficia de 70% din partea statului, procente ce se aplică la salariul net de la data angajării.

Această sumă cuvenită se suportă din contribuția la fondul pentru
plata ajutorului de șomaj datorată de unitate.

10.Firma va primi cei 70% din salariul net, timp de l an de zile, perioadă în care acest salar nu se modifică.

11. Contractul de muncă se încheie pe perioadă nedeterminată de minim 3 ani de zile, perioadă în care angajatorul este obligat să mențină contractul de muncă.

12. In cazul desfacerii contractului de muncă din motive imputabile angajatorului, acesta trebuie să restituie suma primită din partea statului, la care se adaugă dobânda practicată de Trezorerie la acea dată. Dobânda se calculează pe perioada cuprinsă între data deducerii sumei și data achitării debitului.

Motivele imputabile angajatorului sunt stipulate în convenție.

Pentru a beneficia de OG 35/1997 absolventul se poate încadra într-un an de zile de la data absolvirii studiilor.

Absolventul poate beneficia de prezenta ordonanță de urgență dacă nu a mai lucrat înainte (cu carte de muncă).

Combaterea șomajului se încearcă prin măsuri active, precum informarea și documentarea, consilierea și medierea muncii, Job Club-ul dezvoltarea antreprenorială și Târgul de forță de muncă, în România inițiatorul acestor măsuri este FIMAN.

Fundația Internațională de Management (FIMAN) este o organizație neguvernamentală, nonprofit, înființată în 1992, cu scopul de a acționa ca un catalizator al dezvoltării managementului în România. FIMAN administrează proiectele finanțate în cadrul Programului PFIARE al Uniunii Europene ca urmare a semnării Memorandului financiar între Guvernul României și Comisia Europeană.

Programul de Măsuri active pentru Combaterea Șomajului (PAEM) este un program PHARE, parte a asistenței financiare nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană. PAEM sprijină procesul reformei socio-economice din România prin dezvoltarea unor programe de măsuri active pentru combaterea șomajului, concepute și realizate de către comunitățile locale, și prin crearea capacității locale de a produce și de apune în practică astfel de măsuri active.

Acest program se desfășoară în două etape: etapa – pilot, în care s-au derulat 19 programe locale, fiecare cu un buget de 50.000 ECU și etapa de masă în care se finanțează 40 de proiecte propuse de comunitățile locale, bugetul fiecărui proiect fiind de maxim 127.500 ECU.

Din decembrie 1996, PAEM a selectat și finanțează următoarele proiecte pilot:

2 proiecte – pilot de „Reconversie a forței de muncă dintr-o întreprindere în restructurare";

2 proiecte – pilot „Centru de servicii integrate pentru grupuri dezavantajate pe piața muncii";

2 proiecte – pilot „Agenție de forțe de muncă temporară".

PAEM – ul a demarat în ianuarie 1994, iar suportul financiar acordat programelor locale s-a încheiat în decembrie 1997.

Prin efort comun, prin parteneriat cu consorțiile locale, ideile pot fi aplicate astfel încât să contribuie la prevenirea sau la atenuarea efectelor negative ale șomajului.

AJOFM Brăila pune la dispoziția celor care se află în căutarea unui loc de muncă Serviciu Electronic de Mediere a Muncii. Acesta este un instrument GRATUIT care poate fi accesat pe internet la adresa www.semm.ro, pus la dispoziția publicului printr-un parteneriat între Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și Human Resources Development Canada.

SEMM pune în corespondență cererea și oferta de locuri de muncă. Folosind formularul de competențe, angajatorii creează profilul locului de muncă vacant, identificând deprinderile, studiile și experiența în muncă necesare. Persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă creează profiluri similare, folosind un formular asemănător pentru a-ți descrie deprinderile, studiile și experiența. SEMMM folosește aceste informații pentru a realiza o mediere exactă.

Din experiență reiese că circa 80% dintre angajatori găsesc o persoană potrivită nevoilor lor încă din momentul solicitării inițiale.

AJOFM Brăila oferă persoanelor care nu au acces la internet înscrierea gratuită a datelor personale în formularele de competență.

307 firme care au apelat SEMM introducând profiluri.

155 de persoane în căutarea unui loc de muncă care și-au introdus profilul.

29 au găsit loc de muncă.

CAPITOLUL IV

PLAN DE DEZVOLTARE A SERVICIILOR SOCIALE

ÎN PERIOADA 2006-2013 ÎN JUD BRĂILA

4.1. DOMENIILE PRINCIPALE DE INTERES ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI COPILULUI

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Brăila își Propune să vină în întâmpinarea nevoilor sociale ale tuturor categoriilor de potențiali beneficiari conform noilor priorități comunitare și naționale, prin măsuri de protecție speciale și asistență socială menite să conducă la îmbunătățirea condițiilor de viață pentru anumite categorii sau grupuri de la nivelul județului Brăila.

Centrul Județean Pentru Protecția Copilului

OBIECTIVE – SECȚIUNEA PROTECȚIA COPILULUI

Sursa: D.G.A.S.P.C. Brăila – Strategie 2006

4.2. Domenii principale de interes pentru persoanele vârstnice, cu handicap.

Căminul de pensionari Sf. Nicolae, Brăila

Direcția urmărește: îmbunătățirea calității vieții persoanelor vârstnice, beneficiare de servicii sociale și întărirea capacității acestor persoane de a utiliza resursele proprii, obiectivele principale ale centrului vizând: organizarea și asigurarea asistenței socio-medicale la domiciliul persoanelor imobilizate la pat ; creșterea gradului de integrare și participare socială a persoanelor imobilizate la pat/domiciliu ; scăderea gradului de solicitare pentru familiile care îngrijesc persoanele/rudele imobilizate la pat etc.; dispune de un regulament intern, ale cărei prevederi se aplică în toate etapele procesului de furnizare a serviciilor și care respectă și sprijină drepturile beneficiarilor în ceea ce privește egalitatea de șanse și tratament, precum și participarea egală a acestora în procesul de furnizare a serviciilor sociale.

Unitatea urmărește: îmbunătățirea calității vieții persoanelor vârstnice, beneficiare de servicii sociale și întărirea capacității acestor persoane de a utiliza resursele proprii.

Obiectivele principale ale serviciului vizează : organizarea și asigurarea asistenței socio-medicale la domiciliul persoanelor imobilizate la pat ; creșterea gradului de integrare și participare socială a persoanelor imobilizate la pat/domiciliu ; scăderea gradului de solicitare pentru familiile care îngrijesc persoanele/rudele imobilizate la pat, etc.;

1. Evaluarea și definirea cadrului general de organizare a sistemului județean de servicii sociale

Identificarea tuturor actorilor, publici și privați, implicați în organizarea și acordarea serviciilor sociale.

Evaluarea eficienței schemelor de organizare a autorităților locale cu responsabilități în domeniu, precum și a performanței de colaborare și relaționare inter-instituțională.

Evaluarea capacității administrative a autorităților locale în domeniul serviciilor sociale

Clarificarea responsabilităților autorităților publice, la nivel local, precum și a circuitului relațional interi-nstituțional (vertical și orizontal)

Stabilirea schiței organizaționale de sistem în funcție de realitățile județene, costurile construcției instituționale, raportului cost/eficiență al serviciilor sociale.

Dezvoltarea construcției instituționale în raport cu tendințele de externalizare a furnizării serviciilor sociale.

Definirea nivelelor de descentralizare în raport de resurse și de capacitatea managerială.

2. Dezvoltarea instituțională la nivelul județului în vederea creșterii performanței acestora în administrarea serviciilor

Până în anul 2013 crearea unor cămine de 10-12 locuri în parteneriat.

Asigurarea resurselor financiare, materiale și umane necesare

3. Adaptarea și implementarea la nivel local a planurilor, politicilor și strategiilor elaborate la nivel central.

Crearea, la nivel județean, unei unități de suport pentru autoritățile locale care nu dispun de capacitatea necesara dezvoltării serviciilor sociale.

Dezvoltarea, la nivel județean, a structurilor competente în elaborarea proiectelor locale eligibile pentru finanțarea din fonduri structurale.

Promovarea înființării Comisiilor Comunitare Consultative la nivelul comunităților locale

4. Eficientizarea managementului de sistem la nivelul autorităților publice centrale.

Stabilirea mecanismelor de intervenție pentru a asigura un feedback eficient de la comunități, grupuri și persoane vulnerabile.

Dezvoltarea de relații de colaborare inter – instituțională cu privire la serviciile sociale în vederea construirii unor convergente utile pentru dezvoltarea coerentă și eficientă a acestora.

Stabilirea unui mecanism de funcționare (parteneriate între autoritatea locală) pentru a asigura acoperirea zonelor rurale.

Stabilirea cadrului necesar utilizării eficiente a resurselor existente la nivel teritorial destinate intervenției sociale .

Asigurarea resurselor umane, financiare și materiale adecvate.

Planificare bugetară în funcție de planul propriu de acțiuni privind dezvoltarea serviciilor sociale.

Administrarea serviciilor sociale în baza unei planificări de dezvoltare comunitară.

5. Dezvoltarea serviciilor sociale orientate spre promovarea autonomiei persoanelor vulnerabile și capacității acestora de integrare sociala.

Identificarea și înregistrarea tuturor furnizorilor publici și privați, precum și a serviciilor sociale acordate de aceștia.

Asigurarea resurselor umane, materiale și financiare în conformitate cu planificările bugetare din strategii.

Efectuarea unui studiu privind accesul la servicii, ținând seama de mai multe criterii: arie geografică, dezvoltare economică etc.

Elaborarea planurilor comunitare de acțiune în vederea asigurării continuității serviciilor sociale.

Realizarea unui registru electronic cu datele referitoare la beneficiari, tipuri de servicii, furnizori.

Identificarea și crearea serviciilor sociale prioritare din perspectiva asigurării unui suport minimal pentru categoriile de populație aflate în cel mai mare risc de excludere socială.

Facilitarea parteneriatelor dintre autoritățile publice și sectorul nonprofit.

6. Încurajarea participării și implicării inițiativelor beneficiarilor de servicii sociale la procesul decizional și la procesul de organizare și acordare a serviciilor sociale.

Asigurarea informării permanente și corecte a beneficiarilor asupra inițiativelor locale privind proiectele de servicii sociale.

Identificarea și aplicarea unor mecanisme eficiente de susținere a participării beneficiarilor (după caz, a reprezentanților legali) la deciziile luate de comunitate privind serviciile sociale care li se adresează.

Identificarea și aplicarea celor mai adecvate metode în vederea asigurării comunicării permanente între autoritățile publice, furnizorii de servicii pe de o parte și reprezentanții beneficiarilor pe de alta parte.

Asigurarea informării beneficiarilor asupra serviciilor acordate de către fiecare furnizor de servicii, public sau privat.

SERVICIILE OFERITE IN DOMENIUL PERSOANELOR CU HANDICAP

În acest domeniu gama serviciilor sociale oferite atât de DGASPC cât și de O.N.G. – uri este foarte restrânsă.

HIV-SIDA –ponderea medie la nivelul României conform datelor A.N.P.H 1,98% iar cel al țărilor din Uniunea Europeana este de 10%. Marea majoritate a persoanelor cu handicap nu au asigurate, în mod curent, nici un fel de servicii. Serviciile existente sunt slab diversificate, insuficiente, acoperite în mod aleatoriu de organizațiile neguvernamentale astfel ca intervenția din punct de vedere social are un caracter lacunar. Accesul la educație, asistență medicală, încadrarea în muncă, transportul public, condițiile de locuit și de mișcare în mediul fizic reprezintă domenii insuficient rezolvate de autoritățile publice locale. Nu există interpreți mimico-gestuali, tehnicii de tipar Braille nu există sisteme, servicii și tehnologii de acces la informații și comunicare destinate persoanelor cu handicap senzorial (auditiv și vizual). Astfel, persoanele cu handicap reprezintă un grup extrem de vulnerabil la procesele de excluziune socială.

Școala specială nr. 14, Brăila

DOMENIILE PRINCIPALE DE INTERES PENTRU PERSOANE CU HANDICAP

1. Creșterea capacității instituționale și administrative

Instituirea unor noi prestații și servicii sociale, adaptate nevoilor specifice handicapului și comunității.

Diversificarea indicatorilor calitativi și cantitativi de analiza și evaluare privind problematica handicapului, calitatea vieții persoanelor cu handicap, integrarea și incluziunea sociala a acestora.

Colectarea, analizarea și interpretarea datelor și a informațiilor statistice respectând dreptul la viața intimă, demnitate precum și alte drepturi ale persoanelor cu handicap.

Instituirea unui sistem de control privind respectarea drepturilor persoanelor handicap și calitatea serviciilor furnizate acestora.

Prevenirea instituționalizării persoanelor cu handicap.

Crearea condițiilor pentru dezvoltarea serviciilor alternative de tip familial

Diversificarea surselor de finanțare pentru programe și proiecte,

Promovarea imaginii pozitive despre persoanele cu handicap

Desfășurarea de campanii de conștientizare și/sau sensibilizare a opiniei publice

2. Participarea activa și accesul la serviciile sociale.

Promovarea accesului la serviciile necesare pentru a susține integrarea socială și pentru a preveni izolarea și separarea de comunitate a persoanelor cu handicap.

Dezvoltarea de servicii prin care să se sprijine integrarea socială a persoanei cu handicap, de exemplu ateliere protejate, birouri de consiliere etc.

Promovarea participării persoanelor cu handicap la activități cultural-sportive și de petrecere a timpului liber, la nivel național și internațional.

3. Consolidarea parteneriatului public-privat

Implicarea persoanelor cu handicap în luarea de decizii și în măsurile care le pot afecta viața,

Implicarea societății civile atât în elaborarea,implementarea și monitorizarea strategiilor în domeniu cât și în sesizarea nerespectării drepturilor persoanelor cu handicap.

Consolidarea colaborării dintre autoritățile administrației publice și persoanele juridice, publice sau private, instituțiile de cult recunoscute de lege în vederea elaborării și implementării de proiecte

Încurajarea și promovarea activităților de voluntariat.

Extinderea serviciilor de îngrijire la domiciliu pentru toate localitățile din județ până în anul 2010, prin parteneriat public-privat.

Promovarea înființării Comisiilor Comunitare Consultative la nivelul comunităților locale

4. Promovarea furnizării serviciilor de calitate care să răspundă nevoilor individuale ale persoanei cu handicap

Aplicarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale specializate furnizate persoanelor cu handicap

Asigurarea instruirii și formării continue a personalului, de toate tipurile, implicat la toate nivelurile în protecția persoanelor cu handicap, inclusiv a asistenților personali;

Participarea la crearea și dezvoltarea unor centre zonale de instruire, formare și perfecționare a personalului

Asigurarea ponderii personalului specializat angajat în sistemul de protecție

5. Asigurarea serviciilor de sprijin familial.

Promovarea mediului familial, implicarea familiei și responsabilizarea acesteia cu privire la nevoile de îngrijire, reabilitare și integrare socială ale persoanei cu handicap.

Dezvoltarea și diversificarea serviciilor sociale la nivel comunitar, cu preponderență servicii de îngrijire la domiciliu care permit menținerea persoanei cu handicap în mediul propriu de viață, în familie și în comunitate.

Luând în considerare legislația în vigoare precum și strategia guvernului în domeniul asistenței sociale, se are în vedere ca în viitor prin concesionarea serviciilor de către ONG-uri, precum și prin diversificarea serviciilor oferite de comunitățile locale să aibă numai un rol de coordonare și de asigurare a aplicării politicilor și strategiilor de asistență socială la nivel de județ., în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap precum și persoanelor aflate în nevoie.

4.3. SERVICII PRIMARE DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN COMUNA MIRCEA VODĂ, JUD BRĂILA -Studiu de caz

Tabelul de mai jos prezintă beneficiarii serviciului de informare și consiliere în primele șase luni ale lui 2007, în comuna Mircea Vodă, jud. Brăila:

Servicii primare de asistență socială, constând în informare și consiliere

Sursa: Arhiva Primăriei comunei Mircea Vodă, jud. Brăila

CONCLUZII

Lucrarea de față și-a propus să analizeze o parte din ceea ce înseamnă cadrul instituțional referitor la protecția socială din România. Analizând diversele programe și strategii guvernamentale privind reforma administrației publice și reforma sistemului de asistență socială din România, legislația din domeniu, înțelegem faptul că viziunea Guvernului asupra reformei serviciilor sociale este aceea că ele trebuie să răspundă nevoilor identificate ale cetățenilor, iar managementul serviciilor publice trebuie să fie cât mai legat de comunitate. Din analiza acestor documente observăm că principiul parteneriatului și contractării sociale sunt puternic afirmate. Pornind de aici putem să extragem câteva elemente generale care ar trebui să se regăsească la baza inițiativelor de reformă în domeniul contractării sociale:

Răspundere și responsabilitate: Toți cetățenii, potențiali clienți ai sistemului public de servicii sociale trebuie sa aibă acces la informația cu privire la serviciile existente, atât la nivel central cât și local (prin finanțare de la Consiliul Local și Consiliul Județean) și modul de accesare al acestora. Sistemul de servicii sociale trebuie să aibă ca și referențial ultim cetățenii și nevoile comunităților. Aceștia trebuie informați și implicați prin consultare în decizia cu privire la elaborarea și implementarea serviciilor sociale.

Principiile răspunderii și responsabilității se pot realiza de către administrația publică, centrală sau locală prin:

stabilirea de standarde de calitate pentru servicii

stabilirea de standarde de performanță, care să stea la baza evaluării potențialilor contractori

transparentă administrativă și coerență în aplicarea legii și practicilor administrative.

Servicii sociale orientate către cetățeanul-client: Serviciile sociale trebuie realizate pornind de la cunoașterea nevoilor cetățenilor și comunităților. Pornind de la cunoașterea nevoilor se pot oferi servicii de calitate, realizate în conformitate cu standarde specifice. Deoarece realizarea unui sistem eficace de servicii sociale presupune nu numai capacitate de răspuns la probleme identificate în comunități, ci și capacitate de prevenire a problemelor sociale. Administrația publică trebuie să ajute indivizii, familiile și comunitățile sa-si soluționeze problemele sociale, și nu să reacționeze fragmentar și limitat.

Încurajarea participării comunității: comunitățile trebuie responsabilizate și încurajate să se implice în determinarea nevoilor de servicii sociale și a modalităților optime ca acestea să ajungă la cetățean. Pentru a obține acest lucru e nevoie să se creeze oportunități pentru participare la activitățile de planificare și furnizare de servicii.

Sistem de management unitar: În materie de contractare socială este important să se asigure coerență și claritate în modalitățile de realizare a contractării. Programele și serviciile oferite trebuie să răspundă nevoilor identificate ale comunității. Integrarea într-un sistem de management unitar va schimba situația actuală confuză pentru autoritățile publice locale, integrând practica contractării într-un continuu orientat către nevoile clienților, eficientă și eficacitate.

Reforma contractării sociale reprezintă un proces ce cuprinde redefinirea rolurilor și relațiilor dintre cei patru actori esențiali implicați, respectiv autoritățile publice locale (Consiliul Local și Consiliul Județean), autoritățile publice centrale (Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse împreună cu autoritățile de subordine și Ministerul Finanțelor), organizațiile neguvernamentale (în calitatea de prestatori de servicii) și beneficiarii de servicii.

Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse îi revine funcția de reglementare prin promovarea unei legi a contractării sociale care să înlocuiască cele 4 mecanisme actuale, elaborarea procedurilor și ghidurilor necesare procesului de contractare socială pentru a exista o implementare unitară. Ministerul va fi responsabil cu monitorizarea de impact a politicii sociale prin instituirea unui mecanism de colectare permanentă a indicatorilor stabiliți pentru a putea corecta atunci când este cazul măsurile de protecție socială sau sistemul instituțional. Inspecția Socială va fi garantul respectării drepturilor beneficiarilor și a standardelor de calitate prin monitorizarea permanentă a furnizorilor de servicii sociale.

Ministerul Finanțelor Publice este responsabil cu finanțarea sistemului de servicii sociale prin alocarea directă către autoritățile publice locale pe baza standardelor de cost medii a fondurilor necesare rezolvării nevoilor sociale identificate la nivel local.

Autoritățile publice locale sunt principalii responsabili care pun în practică politica socială și gestionează procesul de finanțare a serviciilor sociale fie că sunt prestate de furnizori privați sau publici. Pentru a ajunge la acest obiectiv autoritățile publice locale vor fi nevoite să identifice toate nevoile sociale, să planifice împreună cu furnizorii de servicii și reprezentanții beneficiarilor strategia de intervenție la nivel local. Strategia astfel formulată va cuprinde tipurile de servicii sociale ce vor fi finanțate la nivel local precum și modalitatea de finanțare a acestora (pe persoană, alocare globală pe serviciu sau pe zi de îngrijire). Procesul de finanțare se continuă cu elaborarea caietelor de sarcini pentru aceste servicii sociale ce urmează să fie contractate, evaluarea ofertelor, acordarea dreptului de a furniza acel serviciu (sau acordarea licenței de furnizare), monitorizarea și evaluarea implementării contractului de prestare de servicii.

Organizațiile neguvernamentale sunt cei mai importanți parteneri de dialog în identificarea nevoilor sociale, stabilirea strategiei locale și dimensionarea bugetului si trebuie implicați în toate etapele procesului de alocare financiară și execuție bugetară a bugetului destinat serviciilor sociale.

Beneficiarii de servicii trebuie consultați cu privire la elaborarea strategiei locale în special în procesul de identificare a tuturor nevoilor sociale, oferirea posibilității de a-și înregistra în orice moment nevoia socială precum și posibilitatea de contesta sau reclama intervenția beneficiarului acolo unde este cazul.

Concluzii cu referire la practica contractării sociale în România:

Pe piața de servicii sociale din România, organizațiile neguvernamentale sunt, în acest moment, cei mai importanți actori privați atât prin numărul acestora cât și prin diversitatea serviciilor sociale oferite celor aflați în nevoie. Din păcate distribuția teritorială a organizațiilor neguvernamentale ca și furnizori privați de servicii sociale este neuniformă existând județe în care numărul ONG-urilor este foarte mic.

Există încă un număr foarte mare de instituții publice la nivel local, în special comune și orașe mici, neacreditate pentru funcționarea serviciilor sociale.

În continuare serviciile și instituțiile de protecție specială a copilului aflat în dificultate sunt cele mai răspândite în comparație cu cele pentru persoane cu dizabilități, vârstnici, etc. Același lucru îl putem spune și despre finanțare prioritară a serviciilor de protecția copilului și în ultima perioadă a celor pentru vârstnici. Se mențin subfinanțate serviciile pentru vârstnici și cele pentru protecția familiei.

Serviciile publice de la nivel județean și cele de la nivel local au un dublu rol: implementarea politicii sociale la nivel local și prestarea de servicii sociale.

Politica națională socială se centrează pe sistemul de prestații sociale (măsuri pasive) și mai puțin pe cel de servicii sociale care sunt masuri active de depășire a unei nevoi sociale.

Finanțarea serviciilor sociale este în continuare centralizată, marea parte a surselor (70%) provenind de la bugetul de stat din defalcarea taxei pe valoare adăugată și doar (30%) din venituri proprii ale bugetelor locale.

Pentru ca sursele provenite de la bugetul de stat să ajungă la nivel local acestea trec prin bugetul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei si apoi prin cel al autorităților centrale de specialitate.

Alocarea financiară pentru asistența socială nu are la bază o strategie locală sau națională privind nevoile sociale. Autoritățile locale pot înființa servicii sociale noi de regulă doar la rectificarea bugetară.

Sistemul de externalizare / contractare a serviciilor sociale este suprareglementat. Autoritățile publice locale au la îndemână 4 instrumente total diferite de contractare. Este necesară îmbunătățirea și corelarea tuturor mecanismelor de contractare precum și clarificarea relaționării între acestea și legislația specială (ex: legea achizițiilor publice).

În urma cercetării au fost stabilite o serie de beneficii pentru administrația publică, unele pentru organizațiile neguvernamentale și altele pentru beneficiari:

Administrația publică locală

cheltuire eficientă a bugetului local

împărțirea responsabilităților

dezvoltare instituțională

creșterea calității serviciilor sociale

diversificarea serviciilor în funcție de nevoile beneficiarilor

descentralizarea furnizării de servicii sociale

atragerea de surse adiționale de finanțare (cofinanțarea)

Organizații neguvernamentale

asigurarea continuității în oferirea unui anumit serviciu

acoperirea nevoilor locale identificate

câștigarea de capital de imagine necesar pentru accesarea altor finanțări

concentrarea pe servicii și nu pe strângerea de fonduri

Beneficiarii

servicii de calitate

creșterea gradului de satisfacere a nevoilor

servicii integrate

flexibilitate în abordare

integrare mai bună în societate/evitarea marginalizării

creșterea calității vieții

Există obstacole pe trei niveluri – obstacole legislative, administrative și culturale.

Obstacole legislative

Obstacole administrative

Obstacole culturale

BIBLIOGRAFIE

Ion ALEXESCU: „MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE
MUNCĂ ȘI PROTECȚIE SOCIALĂ"; Ed. Almarom, 1998

Adrian NECULAU, GillesFERREOL:„ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE SĂRĂCIEI", Ed. Polirom, 1999

ARHIVA ȘI DOCUMENTELE OPERATIVE ALE DIRECȚIEI DE
MUNCĂ ȘI SOLIDARITATE SOCIALĂ – BRĂILA

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI din 1991

DATE ALE REȚELEI DE COMUNICAȚIE ELECTRONICĂ A
CONSILIULUI NAȚIONAL PNL.

Lazăr L Mortan M, Lazăr P.S.: „MANAGEMENT GENERAL", Ed.
StarSoft Alba lulia, 2000

6Lazăr Mortan M, Vereș V: „MANAGEMENT GENERAL", Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002

Rusu Octavian, Petrescu Claudia: „ LOCUL ȘI ROLUL ORGANIZAȚIILOR NONGUVERNAMENTALE PE PIAȚA DE SERVICII SOCIALE DIN ROMÂNIA”- 2007 FDSC.

Cornelia TEȘLUC: „SĂRĂCIA ȘI SISTEMUL DE PROTECȚIE
SOCIALĂ", Ed. Polirom 2001

Cornel TRANDAFIR: „PROTECȚIA SOCIALĂ A TINERILOR"; Ed. Sud, 1998

Alexandru ȚICLEA, Constantin TUFAN: „PROTECȚIA SOCIALĂ A
ȘOMERILORÎN ROMÂNIA" Ed. Atlas Lex, 1995

Site-uri:

www.insse.ro

www.mmssf.ro

www.portal-braila.ro