Sistemul DE Protectie DE Tip Rezidential
Cuprins
Introducere
Capitolul I
Istoricul implicării statului în protecția socială a indivizilor / 5
Istoria inplicării statului în protecția și asistența socială în România / 7
Capitolul II
Securitatea socială și Protecția socială / 11
Politicile sociale / 11
Protecția socială a copilului aflat în dificultate / 15
Caracteristicile îngrijirii materne necesare unei dezvoltări normale a copilului / 16
Actori sociali implicați în protecția copilului aflat în dificultate / 18
Sistemul de protecție a copilului aflat în dificultate / 20
Capitolul III
Dezinstituționalizarea și Sistemul de Protecție de tip Rezidențial / 24
Principiile pe care se bazează procesul de dezinstituționalizare / 25
Categorii de populație vizate spre dezinstituționalizare / 26
Alternative la instituționalizare / 28
Principiile serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial / 29
Capitolul IV
Metodologia Cercetării / 35
Concluzii / 50
Propuneri / 52
Bibliografie / 53
Anexe / 55
Introducere
’’Statele părți vor respecta responsabilitatea, dreptul și obligația pe care le au părinții, sau, după caz, membrii familei lărgite sau ai comunității […] tutorii sau alte persoane prin lege responsabile pentru copil, de a-i da acestuia într-un mod care să corespundă dezvoltării capacităților acestuia, orientarea și sfaturile corespunzătoare’’. ’’Interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate’’.
Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului
(Art. 5; Art. 3).
În timpul regimului comunist, datorită politicii agresiv pronataliste pe care acesta a implementat-o, România a cunoscut o continuă creștere a ratei abandonului. Începând cu anul 1990, politicile sociale sunt orientate spre: prevenirea abandonului, reducerea numărului persoanelor instituționalizate, găsirea unor soluții alternative instituționalizării, etc.
Copiii au nevoie de o atenție deosebită, de îngrijire și de un mediu familial, care să le asigure o dezvoltare armonioasă din punct de vedere fizic, psihic și spiritual. Alternativele instituționalizării, în special, casele de tip familial, au fost create ținând seama de aceste considerente și având la bază legislația cu privire la drepturile copilului.
Ponind de la aceste idei, am ales ca temă pentru lucrarea de licență ’’Sistemul de protecție de tip rezidențial’’ a copiilor aflați în dificultate, sistem în care sunt incluși din în ce în ce mai mulți copii, datoritță închiderii centrelor ’’mamut’’ ce le ofereau protecție.
Lucrarea de față își propune să răspundă la următoarele întrebări:
Reprezintă sistemul de protecție de tip rezidențial o soluție viabilă în ceea ce privește protecția copiilor/tinerilor aflați în dificultate?
Reprezintă planul de protecție individualizat o parte integrantă a sistemului de protecție de tip rezidențial?
Intervenția individualizată/personalizată favorizează integrarea socio-profesională a copiilor/tinerilor aflați în dificultate?
Este importantă relația care se stabilește între copil/tânăr și responsabilul său de caz? În ce măsură?
Prin includerea copiilor/tinerilor în sistemul de protecție de tip rezidențial, s-a realizat responsabilizarea/autonomizarea lor?
Există o relație de dependență între vârsta beneficiarilor sistemului de protecție de tip rezidențial și integrarea lor socio-profesională?
Reprezintă perioada de instituționalizare o piedică în calea integrării socio-profesionale a copiilor/tinerilor beneficiari ai sistemului de protecție de tip rezidențial?
În ceea ce privește metodologia cercetării, am ales drept metodă de cercetare, studiul de caz.
Lucrarea de față este strucurată în 6 capitole, și anume:
Primul capitol, intitulat ’’Istoricul implicării statului în protecția socială a indivizilor’’, are scopul de a trece în revistă momente importante dezvoltării sistemului de protecție socială, atât în lume cât și în România.
Al doilea capitol este intitulat ’’Securitatea socială și Protecția socială’’; în cadrul acestui capitol sunt operaționalizate următoarele concepte: politicile sociale (clasificare), securitatea socială, protecția socială; copil, copil aflat în dificultate, clasificarea nevoilor copilului, caracteristicile îngrijirii materne, clasificarea tipurilor de separări ale copilului de părinții săi, actori sociali implicați în protecția copilului, clasificarea sistemului de protecție a copilului;
Al treilea capitol, intitulat ’’Dezinstituționalizarea și Sistemul de Protecție de tip Rezidențial’’; în cadrul acestui capitol sunt operaționalizate conceptele precum: dezinstituționalizare (factori, principii, categorii de populație vizate dezinstituționalizării), alternativele la instituționalizare (clasificare), serviciul de protecție de tip rezidențial (principii, arii de interes).
Al patrulea capitol, intitulat ’’ Metodologia Cercetării’’, cuprinde următoarele etape: tema cercetării, justificarea temei, obiectivul cercetării, universul cercetării, operaționalizarea conceptelor, ipotezele de lucru, metode și tehnici de cercetare (metoda – studiul de caz;), prezentarea studiilor de caz, concluziile.
=== L ===
CAPITOLUL 1
Istoricul implicării statului în protecția socială a indivizilor
Încă din cele mai vechi timpuri statul a fost implicat în ajutorarea cetățenilor lui. În Grecia Antică erau protejați veteranii de război si copiii orfani ai căror părinți au murit în urma războaielor. Apoi, pentru un timp îndelungat, Biserica a fost cea care i-a sprijinit pe săraci și orfani.
Istoria implicării statului în protecția socială a indivizilor în Marea Britanie (N. Barr, capitolul 2) a fost marcată de câteva momente foarte importante dezvoltării unui sistem de protecție socială. Și anume:
Un prim moment favorabil dezvoltării sistemului s-a instituit în anul 1576, în timpul domniei reginei Elisabetha a-I-a, prin legea numită ‘Poor Relief Act’ cu privire la ajutorarea cetățenilor săraci, astfel, săracii si cerșătorii trebuiau să lucreze pentru a primi un ajutor din partea autorităților locale.
Al doilea moment important l-a constituit ‘Legea Săracilor’ din anul 1601, care adaugă prevederilor celei din 1576 faptul că săracii si cerșătorii sunt luați în ‘custodia’ parohiilor cărora ei aparțin; tot în cadrul acestei legi a fost realizată și o clasificare a sșracilor: 1. ‘sșracii impotenți’ , categorie din care făceau parte bolnavii si bătrânii (persoane care nu erau apte de muncă) și în sprijinul lor s-au inființat azilurile sau ‘casele de caritate’ unde aceștia urmau sa fie internați; 2. persoanele apte de muncă, care trebuiau să lucreze in casele de corecție spre deosebire de 3. persoanele apte de muncă, dar care nu vroiau sa lucreze și care erau obligate sa locuiască în aceste ‘case de corecție’;
Un alt moment important l-a constituit ‘Amendamentul Legii Săracilor’ ce a fost implementat în anul 1834, și, care și-a propus o minimizare a dependenței săracilor fată de stat, minimizare realizată prin crearea ‘caselor de muncă’ unde săracii apți de muncă trebuiau sa lucreze pentru ajutorul oferit , dar, să și locuiască în acestea, asta in ciuda faptului ca ele ofereau condiții de viață precare. Prin obligația de a locui în ‘casele de muncă’, săracii erau separați de familiile lor, astfel urmărindu-se impulsionarea acestora de a nu mai solicita ajutorul statului si motivarea lor în crearea unor conditii de viața
decente prin propriile lor forțe; ‘casele de caritate’ pentru ajutorarea persoanelor inapte de muncă și pentru copiii orfani au continuat să existe.
‘Actul Fabricilor’, din 1833 oferă protecție femeilor si copiilor, femeilor le-au fost reduse orele de muncă prestate si facilitate condițiile de muncă.
Reglementările din domeniul educației au luat amploare începând din secolul al XIX lea, când școlile erau susținute în activitaea lor de acțiunile de caritate; în anul 1833 s-au creat ‘școlile protestante’ iar persoanelor care lucrau în acest domeniu le-au fost oferite finanțări pentru perfectionarea lor profesională; în anul 1847 numărul profesorilor finanțați a fost limitat; ‘Actul Educațional’ (‘Education Act) din 1870, specifică dreptul copiilor de urma o formă de învățământ; după 1880 învățământul devine obligatoriu și gratuit.
Urbanizarea, popularea orașelor prin migrarea persoanelor din mediul rural spre mediul urban / oraș, pentru ca aici înflorea dezvoltarea fabricilor ce le ofereau locuri de muncă, a constituit o reală problemă în ceea ce privește locuințele și condițiile oferite de acestea; iar pentru reglementarea acestora s-a instituit în anul 1870 “Actul pentru Sănătate Publică’.
Cancelarul german, Otto von Bismarck, promotorul sistemului de asigurări obligatorii, sistem ce a fost implementat în Germania în 1880. Sistemul cuprindea o gamă mult mai variată de beneficiari, nu era destinat numai săracilor, așa cum au fost sistemele anterioare lui, ci, el cuprindea totalitatea persoanelor ce contribuiau la el.
Secolul XX (Barr, 1993) a adus noi măsuri de protecție socială ce au fost adoptate în Marea Britanie, și anume; protecția copiilor (copiii săraci primeau o masă pe zi la școală); protecția vârstnicilor (persoanelor cu vârsta de peste 70 de ani le-au fost oferite pensii indiferent dacă au contribuit sau nu la sistemul de asigurări); protecția forței de muncă (prin introducerea salariului minim); protecția șomerilor; protecția sănătății populației (prin contributia lucrătorilor la sistemul asigurărilor de sănătate).
În anul 1935, în SUA se adoptă ‘Actul de Secuiritate Socială’ (Social Security Act) în urma căruia s-au înființat următoarele: sistemul de asigurări federal de pensii (sistem de tip contributoriu la care contribuiau atât angajații cât și angajatorii); asistență socială pentru vârstnici; asistența socială pentru nevăzători; asistența socială pentru copiii săraci.
Al doilea război mondial a adus după sine o serie de noi probleme sociale, care, conform ‘Raportului Lordului Beveridge (Pop, Luana, 2005, pp. 50) erau: ‘Lipsurile,
Boala, Ignoranța, Mizeria si Ianctivitatea’. Acest raport propunea: oferirea de beneficii familiilor; elaborarea unui sistem de servicii medicale complex; introducerea unui sistem de asigurări obligatoriu care să ofere beneficii egale tututror contribuabililor; statul avea obligația de a asigura creșterea gradului de angajare a cetățenilor săi.
Tot în această perioadă s-a dezvoltat și conceptul de ‘stat al bunăstării’ în strânsă legătură cu politica socială implementată în Marea Britanie. Din punctul de vedere al autorilor George si Taylor Gooby există două perioade post-belice ale statului bunăstării, și anume: prima perioadă este perioada dintre anii 1950-1975, denumită de aceștia ‘perioada optimistă’, în care predominante erau ideile social-democratice, s-a caracterizat printr-o rată a șomajului scăzută, ceea ce reprezenta faptul că piața forței de muncă era solicitată ducând astfel la expansiune economică si totodată o creștere a gradului de implicare a statului în protecția socială a cetățenilor, o creștere a solidarității sociale; iar cea de-a doua perioadă dintre anii 1975-1990 a fost denumită ‘perioada pesimistă’, în care predominante erau ideile neo-liberalismului, s-a caracterizat prin creșterea ratei șomajului ce reprezenta totodată si o scădere a veniturilor obținute de către cetățeni, în ciuda faptului că prețurile creșteau continuu, afectând nivelul de trai al acestora.
Istoria inplicării statului în protecția și asistenta socială în România
. Biserica este prima instituție implicată în protecția socială a persoanelor care, din diferite motive, aveau nevoie de ajutor (săraci, orfani, bolnavi, bătrâni).
In jurul anului 300, în timpul domniei lui Constantin cel Mare, au fost atestate existența unor centre de protecție socială (Pașa, Florin și Pașa, Luminița, 2004, pp. 11), și anume: ‘brefotrofiile’ (leagăne pentru copii abandonați); ‘partenocomiile’ (case pentru fete); ‘ghirocomiile’ (aziluri pentru văduve); ‘orfanotrofiile’ (orfelinate). Aceste instituții erau conduse de administratori, care la rândul lor erau denumiți în funcții de către episcopii sau ctitorii acestor instituții. Pe lângă sarcinile ce priveau buna funcționare a acestor instituții, prin gestionarea corectă și eficientă a resurselor de care dispuneau, administratorii mai aveau și obligația de a intocmi rapoarte spre înștiințarea episcopilor cu privire la modul de desfășurare a activităților de aici.
În secolul al XVI-lea, în timpul domniei lui Negru-Voda, s-au inființat la București, ‘caliciile’ care reprezentau instituții în cadrul cărora persoanele nevoiașe primeau ajutoare ce proveneau din taxele vamale, din taxa de divorț și din donații.
Domnița Bălașa, fiica lui Constantin Brâncoveanu, a fondat în anul 1751 biserica și azilul pentru femei sărace sau orfane.
În anul 1775 a fost elaborată o lege cu privire la protecția copilului, continuându-se seria înființării de instituții dedicate protecției și asistenței sociale a celor nevoiași. În sprijinul copiilor săraci, Alexandru Ipsilante a înființat instituția numită ‘Cutia Milei’, care colecta fonduri donate sau provenite din diferite taxe.
Regulamentul Organic, adoptat în anul 1831 a fost ‘primul document oficial care stabilește o reglementare a instituțiilor de asistență socială existente’ (Pașa,Florin și Pașa,Luminița, 2004, pp. 12). Aceste instituții erau sprijinite de către Biserică. Tot în anul 1831, Mihai Cantacuzino și clucerul Colțea pun bazele ‘Fundației Colțea’ și se înființează primul spital din Romania cu o capacitate de 24 de paturi.
În anul 1864 a fost inființată, de către generalul Kiseleff, ‘Eforia caselor făcătoare de bine și folos obștesc’, în cadrul căreia funcționa și ‘Casa copiilor sărmani’, cărora li se asigurau cazare, asistență medicală și educație.
Elena Cuza sprijinită de către Biserică, a înființat ‘Azilul Elena Doamna’ ce a fost destinat fetelor orfane, azil ce putea găzdui 100 de persoane. În anul 1929, se infiintează la București, ‘Școala Superioară de Asistență Principesa Ilieana’.
Alexandru Ioan Cuza a oferit pensii fucționarilor de stat ‘ civili, militari, ecleziastici’.
Legea din 1931 cu privire la organizarea serviciilor de ajutor social este considerată prima lege cu relevanță în sistemul asistenței sociale.
În perioada interbelică, Dimitrie Gusti a adus o contribuție importantă si inovatoare sistemului de asistență socială. În anul 1938 este aprobată Legea Serviciului Social, pe care Dimitrie Gusti o definește astfel: ‘obligativitatea desfășurării unui stagiu la țară pentru cărturarii universităților și școlilor noastre superioare’ (Gusti, Dimitrie, 1970, pp. 242).
Legea Nenițescu adoptată în anul 1912 a implementat contribuția obligatorie atât a angajaților cât și a angajatorilor la sistemul de asigurări.
Între anii 1923-1943 problemele de asistență socială erau soluționate de Ministerul Sănătății Publice, Muncii și Ocrotirilor Sociale, a cărui direcție de protecție socială se concentra pe trei segmente: familie, mamă și copil și asistență socială. În urma scindării acestui Minister, în anul 1947 au luat ființă Ministerul Muncii și Ministerul Asistenței și Asigurărilor Sociale. Ineficiența acestora a dus la înființarea în 1948 a Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale, ale cărui preocupări erau munca și asistența socială.
Regimul comunist a adus după sine o creștere accelerată a numarului de copii abandonați, datorită ‘politicii agresiv pronataliste’ pe care acesta a adoptat-o în anul 1966 . Această politică a sistemului comunist interzicea cu desăvârșire avortul, și, drept urmare, a generat: o creștere a numărului de copii, care, fiind nedoriți de căre părinții lor sau aceștia neavând posibilități financiare să îi crească, îi abandonau; o altă consecință a fost creșterea ratei mortalității în rândul femeilor, care în încercarea lor ‘de a săpa de sarcina nedorită’ apelau la diverse metode rudimentare, spre exemplu, avortul realizat de către persoane necalificate din punct de vedere medical. Pe cât creștea rata copiilor abandonați, ce aveau nevoie de protecția statului, pe atât politica/sistemul privind protecția copilului aflat în dificultate era defectuos/defectuoasă. Condițiile de viață a acestor copii încadrați în instituțiile de protecție mamut erau precare; copiii erau marginalizați prin amplasarea acestor instituții la periferiile orașelor, în afara lor sau chiar în mediul rural. Dorința regimului comunist era, nu de a rezolva această problemă socială, ci, de a o masca.
În anul 1970 a fost aprobată o lege cu privire la protecția copilului, de ocrotire a minorilor la nivel de județ și la nivel central.
Anul 1990 trebuia să aducă o evoluție sistemului defectuos de protecție a copilului din timpul regimului comunist, dacă ar fi fost reglementat, inovat, și, mai ales, dacă nu ar fi fost folosit până în anul 1997.
În anul 1993 s-a inființat Comitetul Național de Protecție a Copilului, ce avea drept scop implementarea Convenției ONU cu privire la drepturile copilului.
Abia după anul 1997 interesul asupra protecției copiilor abandonați, orfani a cunoscut o continuă creștere, diversificându-se cât mai mult în cadrul acestor instituții de protectie a copiilor abandonați, prin implementarea diferitelor programe sociale, cum ar fi de exemplu: acțiuni de prevenire a abandonului prin înființarea centrelor dedicate mamelor nevoișse/singure și a copilului/copiilor acestora, acțiuni de planning familial, diversificarea metodelor de instituționalizare a copiilor aflați în dificultate prin găsirea unor alternative la acestea. S-a realizat o perpetuă imbunătățire a sistemului de protecție a
copiilor aflați în dificultate în speranța de a li se oferi un mediu cât mai apropiat celui familial pentru ca ei să reușească o socializare și o intregrare în societate cât mai bună.
Conform datelor statistice culese din ‘Dicționarul de Politici Sociale’, numărul copiilor instituționalizati era în anul 1997 de 44474 copii, numărul acestora era în anul 1999, de 30435. În urma acțiunilor de prevenire a abandonului au fost ‘salvați’ de la instituționalizare, în anul 1999 un număr de 14212 copii, această metodă de prevenție fiind inexistentă până în anul 1997.
Profesia de ‘asistent maternal profesionist’ din cadrul sistemului de protecție a copilului aflat în dificultate, a fost pentru prima dată menționată în OUG nr. 26 din anul 1997. Numărul de copii ce au fost încredințați sau dați în plasament unui asistent maternal profesionist a fost în anul 1998 de 479 copii încredințați sau dați în plasament, în anul 1999 de 3085 copii încredințați sau dați în plasament, în anul 2000 de 3833 copii încredințați sau dați în plasament..
Din anul 2003, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei a preluat Autoritatea Națională pentru persoanele cu handicap, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Autoritatea Națională pentru Protecția Familiei.
În prezent, s-a realizat o scădere a ratei copiilor instituționalizati, datorită adoptării politicii de dezinstituționalizare prin crearea serviciilor alternative acesteia, dar și a măsurilor de prevenire a acestui fenomen. În ceea ce privește serviciile alternative instituționalizării, câteva dintre ele sunt: încredințarea sau plasamentul copilului unei persoane sau familii, crearea de medii asemănătoare celor familiale care să dezvolte personalitatea și autonomia copiilor, prin introducerea de planuri personalizate de protecție a lor. Măsurile de prevenire a abandonului sunt realizate prin: asistarea familiilor nevoiașe, abolirea legii cu privire la interzicerea avortului, introducerea cabinetelor de planning familial etc.
CAPITOLUL 2
Securitatea socială și Protecția socială
Politicile sociale
Politicile sociale reprezintă ‘un set de programe, măsuri ce au drept scop adresarea unor nevoi (elementare) umane de protecție socială, educație, sănătate, locuire și – în general – creșterea bunăstării sociale, prin intermediul (re)distribuirii unor resurse considerate a fi relevante (bani, servicii, timp)’ (Pop, Luana, 2005, pp. 5).
Finanțarea politicilor sociale este realizată de către bugetul de stat și de către bugetele locale ce se formează prin colectarea de:
taxe – ‘reprezintă plăți făcute de către persoanele fizice și juridice, de regulă pentru servicii prestate sau activități specifice realizate de către instituțiile publice în favoarea acestora’ (Pop, Luana, 2005, pp. 8); exemple de astfel de taxe: taxa pentru drumuri, pentru poduri (care se calculează și în funcție de capacitatea automobilului), aplicabile conducătorilor auto deținători de automobile;
impozite – ‘reprezintă acele plăți obligatorii pentru toate persoanele fizice și juridice, stabilite prin lege, fără a exista o obligație a statului de a presta plătitorului direct și imediat un serviciu echivalent’ (Pop, Luana, 2005, pp. 8); impozitul se poate clasifica astfel:
impozit direct; exemple de impozit direct: impozitul pe venit, impozitul pe proprietăți imobiliare, impozitul pe autoturisme, impozitul pe salariu, impozitul pe venit;
impozit indirect reprezentat de Taxa pe Valoare Adaugată ( TVA, introdusă în România în anul 1993) și de Accize ( aplicabile unor produse considerate ‘a fi de lux’ sau dăunătoare populației, precum tutunul, cafeaua).
cotizațiile sociale reprezentate de contribuțiile populației la sistemul de asigurări de sănătate, șomaj, pensie, la fondul special de solidaritate socială.
Forme ale intervenției statului în politicile sociale
Statul intervine în politicile sociale prin acordarea următoarelor (Pop, Luana, 2005, pp. 10-12):
beneficii sau transferuri sociale
transferuri monetare;
transferuri în bunuri sau în ‘natură’;
servicii sociale în :
educație – învățămîntul primar, gimnazial, liceal este gratuit, iar în ceea ce privește învățămîntul universitar există un număr de locuri subvenționate de stat;
sănătate – prin introducerea sistemului de asigurări obligatoriu, contribuabilii beneficiază, pe baza unui plafon de anumite gratuități;
protecția socială a categoriilor defavorizate de populație (copii abandonați, orfani, bătrâni etc.)
asistența socială prin: ‘servicii de prevenție’ , ‘servicii de consiliere’, servicii de ajutorare a persoanelor aflate în dificultate;
Beneficiile (transferurile sociale) și servciile sociale sunt de două tipuri, și anume:
de tip contributoriu sau asiguratoriu, vizează acea categorie de persoane care au contribuit la plata asigurărilor;
de tip non-contributoriu, clasificate asfel:
beneficii/servicii universalist – categoriale, de care beneficiază intreaga populație sau anumite categorii ale populației;
beneficii/servicii de asistenă socială acordate persoanele considerate ‘a fi în nevoie’.
gratuități (de exemplu, persoanele cu dizabilități beneficiază de gratuitatea abonamentului la telefon);
subventii prin intermediul cărora se încurajează folosirea unor bunuri sau servicii (subvenția pentru căldură);
scutiri de taxe și impozite ( unele categorii ale populației beneficiază de aceste scutiri).
Politicile sociale sunt rezultatul intersecției următorilor factori: piața munccii, econimie, sectorul nonguvernamental. Efectul politicilor este reprezentat de ’’protecția socială’’. Concepte precum: politicile sociale, securitatea socială, protecția socială vizează și promovează bunăstarea individului. Bunăstarea este un ’’sentiment de satisfacție individuală’’(Pop, Luana, 2005, pp 339).
’‘Securitatea socială reprezintă un sistem de legi, insituții și activități destinate asistării persoanelor afectate de anumite riscuri, la care este expusă, în principiu, întreaga populație (șomaj, sărăcie, accidente de muncă, boli profesionale sau de altă natură, invaliditate, văduvie, bătrânețe etc.) și prin care se alocă resurse în aceste scopuri cu titlu de drepturi prevăzute de lege și nu ca ajutor filantropic’’ (Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr, 1998, pp. 527).
‘’Dreptul securității sociale este acea ramură autonomă aparținând dreptului public, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează, precum si cele de asigurări sociale , caât și pe cele de asistență socială” ( Ghimpu, Sanda, Țiclea, Alexandru, Țiclea, Constantin, 2003, pp. 10).
Principiile dreptului securității sunt ‘’acele idei generale, postulate călăuzitoare sau percepte directoare care orientează elaborarea și aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de drept, ele au forța și semnificația unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă în legea fundamentală, sau, dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor promovate de societate’’ ( Craioveanu, Ion, 1997, pp. 126). Principiile dreptului securității sociale sunt următoarele (Ghimpu, Sanda și colab., 2003, pp. 14-16):
principiul egalității conform căruia orice persoană beneficiază de totalitatea drepturilor ce îi corespund prin lege, indiferent de rasă, nationalitate, religie, etnie, limbaj, statut social, sex;
principiul universalității se referă atât la persoanele protejate, cât și la felul prestațiilor acordate acestora;
principiul asigurării obligatorii, garantează prestații persoanelor care au contribuit la sistemul de asigurări (sănătate, șomaj, pensie);
principiul finanțării de la bugetul de stat a prestațiilor necontributive (pentru obținerea lor, beneficiarul nu a fost nevoit să contribuie cu nimic la sistemul de asigurări); există mai multe tipuri de prestații necontributive oferite de stat, acestea fiind următoarele: alocația de stat pentru copii, alocația suplimentară pentru copii, ajutorul social, cantinele de ajutor social;
principiul indexării și compensării prestațiilor; ‘indexarea presupune o majorare a veniturilor într-un procent sau uneori cu o suma fixă, datorită creșterii generale a prețurilor, iar, compensarea reprezintă ‘o sumă de bani cu care se majorează veniturile individuale ca urmare a creșterii prețurilor de consum și a tarifelor la produsele și serviciile la care se retrage subvenția’ (Ghimpu, Sanda și colab., 2003, pp.16).
‘‘Protecția socială constituie un obiectiv strategic cu o orientare preponderentă către un proiect global al unei organizări sociale orientate pe maximizarea stării de siguranță socială’’ ( Iovițu, Adriana, 1997, pp.198). Măsurile de protecție a individului sunt următoarele:
protecția locului de muncă, ce presupune asigurarea indivizilor unui loc de muncă în conformitate cu gradul lor de instruire, capacitatea lor de muncă dar și în conformitate cu așteptările lor;
protecția populației salariate, realizată prin: activitatea sindicatelor, prin legislația muncii, asigurarea condițiilor fizice, sociale, organizaționale normale de muncă, prin asigurarea unui salariu minim garantat, prin protecția salariaților împotriva abuzurilor angajatorilor;
protecția împotriva nedeteriorării calității vieții; calitatea vieții este definită prin ‘ansamblul elementelor care se referă la situația fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc., în care trăiesc oamenii, conținutul și natura activităților pe care aceștia le desfășoară, caracteristicile relațiilor și proceselor sociale la care participă, bunurile și serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul și stilul de viața, evaluarea împrejurărilor și rezultatelor activităților care corespund așteptărilor populației, precum și stările subiective de satisfacție/insatisfacție, fericire, frustrare etc.’ ( Mărginean, Ioan, Bălașa, Ana, 2005, pp. 33); astfel, protecția împotriva nedeteriorării calității vieții adoptă o serie de măsuri de acțiune pentru a împiedica deterioararea indicatorilor acesteia;
protecția întregii colectivități, realizată prin măsuri de intervenție la nivelul întregii populații, în caz de: crize economice , criminalitate, corupție, catastrofe naturale etc.
protecția grupurilor sociale defavorizate, categorie ce cuprinde: copiii orfani, abandonați, persoane bătrâne, persoane cu dizabilități fizice și psihice, tineri aflați în dificultate; acest tip de protecție pornește de la ‘drepturile civile’ ale persoanei/copilului (vazi Anexa nr.1), instituite prin lege, la care se adaugă serviciile de asistență socială oferite acestora, precum și consiliere socială, sanitară, profesională.
Protecția socială a copilului aflat în dificultate
‘’Protecția socială reprezintă ansamblul de politici, măsuri, instituții, organisme care asigură sprijinul persoanelor și grupurilor aflate în dificultate și care nu pot să realizeze prin efort propriu condțtii normale, minime de viață’( Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr, 1998, pp. 458).
Prin copil se înțelege “persoana care nu a împlinit 18 ani și nu are capacitatea deplină de excercițiu” ( Ghimpu, Sanda, și colab. 2003 , pp. 421).
Potrivit definiței din Tratatul de asistență socială, prin ‘’copil în dificultate se ințelege acel copil a cărui dezvoltare, securitate sau integritate fizică ori morală sunt periclitate’’ (Neamțu, George, coord., 2003, pp. 783). Orice copil este considerat ‘’a fi în dificultate’’ atunci când se regăsește într-una din următoarele situații: este orfan, a fost abandonat de către părintele/părinții săi, ori atunci când părinții lui au fost ‘decăzuți din drepturile părintești’, prin diferitele acțiuni pe care le-au intreprins împotriva acestuia, voluntar sau involuntar.
Pornind de la nevoile de bază ale oricarui copil, se vor dezvolta pe parcursul vieții sale personalitatea, caracterul , integritatea, independența lui.
Nevoile copilului sunt următoarele ( Neamțu, George, coord., 2003, pp. 799-800):
nevoia de dragoste a copilului, dragostea trebuie să fie reciprocă din partea copilului și a părinților, familiei lui; această nevoie constituie o condiție importantaă în dezvoltarea personalității sale ulterioare;
nevoia de securitate a copilului, pentru o bună dezvoltare a personalității, caracterului lui, copilul trebuie să traiscă într-un mediu stabil, să fie ocrotit de părinții săi care să-i asigure un trai decent, educație, să-l îndrume spre a urma o formă de învățământ;
nevoia de noi experiențe, această nevoie se regăsește în ‘joc și limbaj’ prin intermediul cărora copilul explorează noul, acumulează experiențe care îl ajută să descopere lumea cu care el se v-a acomoda treptat;
nevoia de încurajare și apreciere, prin încurajarea și aprecierea copilului se realizează o motivație a acestuia în a se implica în diferite activități corespunzătoare vârstei lui, a intreprinde cât mai bine aceste activități la care el participă;
nevoia de responsabilitate a copilului, pentru o bună dezvoltare a identittății și intregrității sale ca persoană, acesta trebuie să fie responsabilizat de către părinții săi, familie, profesori; responsabilizarea copilului trebuie realizată în dependență cu vârsta acestuia și capacitățile sale.
Caracteristicile îngrijirii materne necesare unei dezvoltări normale a copilului sunt următoarele (Neamțu, George, coord., 2003, pag. 803-805) :
O relație de iubire, de calitatea acestei relații depinde dezvoltarea psihică și socială ulterioră a copilului; deprivarea de a întreține această relație cu părintele/părinții săi poate constitui un element negativ în dezvoltarea personalității copilului; s-a putut demonstra faptul că acei copii care au fost lipsiți de existența acestei relații au dat dovadă de comportamente deviante;
Atașamentul, copilul iși dezvoltă atașamentul față de părinți, dar, el tinde să iși dezvolte un atașament mai puternic doar către unul dintre părinții săi, cu care el interacționeza mai mult și mai intens;
O relație continuă cu părinții săi, chiar dacă, uneori este nevoie de unele ‘separări periodice’;
O interacțune stimulativă ce joacă un rol important în ‘evaluările psihologice’ ale copilului;
O relație cu o singură persoană, așa cum am menționat și în cadrul caracteristicii ‘atașamentul’, copilul are o relație specială doar cu unul dintre părinții săi, cu care el se înțelege mai bine și interacționează mai mult;
Menținerea copilului în propria casă, datorită studiilor ce au fost efectuate privind această problemă, a reieșit faptul că instituționalizarea copiilor poate aduce consecințe grave asupra dezvoltării normale din punct de vedere psihic, fizic, emoțional.
Separarea copilului de părinți – în cadrul acestui proces au fost identificate (Neamțu, George, coord., 2003, pp.807) trei tipuri de separări:
‘separări de foarte scurtă durată’, ce au loc atunci când copilul este lăsat în grija unei persoane cunoscute, în timp ce părinții lui sunt de exemplu, la serviciu;
‘separări temporare cu durată de cel puțin câteva săptămâni’; prin diferitele studii ce au fost efectuate s-a demonstrat faptul că acei copii ce au fost privați timpuriu de grija părintească chiar și pentru câteva săptămâni sunt predispuși unor ‘tulburări psihologice ulterioare;’
‘separări permanente sau definitive’
‘’Abandonul copilului este acțiunea prin care un copil este părăsit, lăsat fără îngrijire de către părinții săi sau de către persoanele care au obligații legale de întreținere față de copil’’ (Petre, Nina, 2002, pp. 81).
Aceste tipuri de separări manifestă diferite tipuri de efecte negative asupra copiilor, efecte ce depind de cauza ce a provocat această despărțire; astfel, un efect al abandonului îl poate reprezenta ‘delincvența’, un efect al decesul
părintelui/părinților îl poate constitui interiorizarea, anxietatea, depresia, periclitarea dezvoltării intelectuale a copiilor.
Actori sociali implicați în protecția copilului aflat în dificultate:
’’Actorii sociali reprezintă totalitatea instituțiilor guvernamentale și nonguvernamentale care joacă rol determinant ăn protecția copilului aflat în dificultate’’ (Petre, Nina, 2002, pp. 99).
1. Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, a fost inființată în anul 2001 și îndeplinește următoarele funcții (Neamțu, George, coord., 2003, pag. 784-786; Petre, Nina, 2002, pp.99-101):
a) ‘de strategie’- funcție exercitată prin elaborarea și implementarea diferitelor programe sociale cu privire la protecția copilului și adopția lui;
b) ‘de reglementare’- reprezentată de cadrul normativ pe care îl propune privind protecția copilului și adopția lui;
c) ‘de administrare’- funcție realizată prin folosirea resurselor alocate protecției copilului;
d) ‘de autoritate de stat’ ce monitorizează și controlează programele sociale implementate;
e) ‘de asigurare a activității executive și de secretariat a Comitetului Român pentru Adopții’.
2. Comisia pentru Protecția Copilului, a fost înființată în 1997, are de funcția de hotărî măsurile adecvate de protecție a copilului și colaborează cu Serviciul Public Specializat pentru Protecția Cpilului; atribuțiile Comisiei sunt următoarele (Ghimpu, Sanda și colab., 2003, pp. 424) :
a) să verifice cel puțin o dată la 3 luni împrejurările legate de încredințarea sau plasamentul copilului;
b) în cazul în care sunt observate neregularități în ceea ce privește încredințarea sau plasamentul copilului, Comisia are obligația de a ‘revoca’ aceste acțiuni;
c) în cazul în care încredințarea sau plasamentul a fost revocat, Comisia trebuie să găsească o soluție care să rezolve noua problemă cu care se confruntă copilul;
d) dacă hotărârea Comisiei este de a încredința copilul familiei sale naturale, trebuie să supravegheze acest demers.
3. Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului are următoarele funcții (Ghimpu, Sanda, și colab., 2003, pag.425):
a) să identifice familiile cărora le pot fi încredintați sau dați în plasament copiii;
b) copilul capabil de discernământ este consultat de către Serviciu cu privire la familia căreia urmează să-i fie încredințat sau dat în plasament acesta;
c) familia căreia i-a fost încredințat sau dat în plasament copilul beneficiază de sprijinul Serviciului Public Specializat pentru Protecția Copilului;
d) Serviciul trebuie să asigure întrevederea copilului încredințat sau dat in plasament, cu părintii săi naturali, în cazul în care aceștia doresc să-l vadă;
e) Serviciul trebuie să supravegheze permanent familiile cărora le-au fost încredințați sau dați în plasament copiii, precum și familiile naturale care și-au redobândit drepturile asupra copiilor lor.
4. Consiliul Județean și Consiliile Locale ale sectoarelor Municipiului București stabilește / stabilesc măsuri de protecția copilului aflat în dificultate și organizează Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului și Comisia pentru Protecția Cpilului;
5. Autoritățile Administrației Publice Locale oferă servicii în ceea ce privește ‘autoritatea tutelară’ și protecției drepturilor copilului.
Preocuparea comună a tuturor acestor actori sociali implicați în protecția copilului aflat în dificultate este de a reduce numărul de copii instituționalizati/de a creste rata dezinstituționalizării lor.
Sistemul de protecție a copilului aflat în dificultate
Sistemul de protecție a copilului aflat în dificultate acoperă următoarele arii:
Încredințarea copilului în vederea adopției.
Încredințarea în vederea adopției reprezintă o ’’hotărâre dată de autoritățile competente de încredințare spre creștere și educare a unui copil ce urmează să fie adoptat în familia adoptivă, înainte ca procedura legală de adopție să fie încheiată’’ (Petre, Nina, 2002,. pp. 398). Perioada de timp pe care copilul trebuie să o petreacă alături de familia adoptivă înainte de încheierea ‘procedurii legale de adopție’ este de cel puțin 3 luni, în cazul copiilor ce sunt adoptați în cadrul aceleași țări din care provin, și de cel puțin 6 luni dacă ei sunt adoptați de cetățeni ai altor țări. În tot acest timp de ‘acomodare’, familiile adoptive sunt asistate de către Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului.
Adopția reprezintă “instituția juridică în virtutea căreia între o persoană numită adoptator și o altă persoană numită adoptat, se stabilesc raporturi de rudenie asemenea celor dintre părinți și copii” ( Popescu, T. R., 1965, pp.239); sau potrivit definiției date de Filipescu, I. P. și Filipescu A. I. în anul 2001 “adopția reprezintă o măsura specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatorului”. Așadar, adopția reprezintă modul în care copiii ai căror părinți i-au abandonat sau au fost ‘decăzuti din drepturile părintești’ au șansa de a beneficia de o nouă familie care să le asigure adăpost, educație, dragoste, ocrotire, într-un cuvânt să le ofere ceea ce părinții lor au refuzat sau nu au putut să le ofere; adopția este cea mai indicată măsura folosită în cazul copiilor abandonați, evitându-se astfel instituționalizarea lor.
Încredințarea provizorie a copilului către Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului;
Încredințarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat, în cadrul acestei măsuri nu este nevoie de consimțământul părinților naturali ai copilului (dacă aceștia există) pentru ca el sa fie încredințat unei persoane sau familii.
Plasamentul copilului la o persoana sau familie.
Plasamentul copilului unei persoane sau familii, în limba engleză ‘foster care’ sau în limba franceză ‘famille d’accueil’ este o măsura adoptată în cazul copiilor ce nu pot fi
adoptați sau care sunt în așteptarea acestui lucru. Persoana căreia îi este încredințată ‘custodia temporală’, pe o perioadă determinată de timp asupra copilului, se numește ‘asistent maternal profesionist’ sau în limba engleză ‘foster’. ’’Asistentul maternal profesionist […] este persoana fizică, atestată de Comisia pentru Protecția Copilului și care, prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliul său, asigură creșterea, îngrijirea și educarea necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament sau încredințare’’(Petre, Nina, 2002, pp. 115). Persoanele care doresc să luicreze ca asistent maternal profesionist trebuie să urmeze un curs care durează cel puțin 60 de ore, privind legislația drepturilor copilului, problemele copilului cu care se va confrunta, obligațiile pe care le are în ceea ce privește dezvoltarea copilului. Asistentul maternal profesionist beneficiază de un contract individual de muncă, iar salariul lui este asemenea unui asistent social cu studii medii, spre deosebire de familia căreia îi este dat în plasament sau încredințat copilul (foster family), care trebuie sa întrunească condiții cu privire la situația financiară și integritatea morală. ‘’Familia de încredințare/plasament reprezintă familia atestată de autoritățile competente și pregătită să ofere protecție copilului aflat în dificultate plasat sau încredințat pentru o perioadă determinată de timp’’ (Petre, Nina,. 2002, pp. 332). În sprijinul persoanelor sau familiilor cărora le sunt dați în plasament sau încredințați copii aflați în dificultate sunt alocate fonduri și sunt asistați în permanență de către Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului. În cadrul plasamentului copilului unei persoane sau familii, este necesar consimțământul familiei acestuia ( dacă aceasta există).
Plasamentul copilului la Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului sau unui organism privat autorizat.
Instituționalizarea lor în centrele specializate de protecție a copiilor orfani, abandonați; însă această măsură este pe cât se poate ocolită/ evitată datorită impactului negativ pe care îl are asupra copiilor; există mai multe multe tipuri de instituții destinate copiilor aflați în dificultate (Neamțu, George, coord., 2003, pag. 797):
cămine/case/centre de plasament pentru copiii aflați în dificultate.
‘’Centrul de plasament este instituția rezidențială care acordă protecție pe o perioadă determinată de timp copilului aflat în dificultate’’ (Petre, Nina, 2002, pp.175). Copilul aflat în dificultate primește protecția acestei instituții până la vârsta de 18 ani și respectiv 26 de ani, în cazul acelora
care urmează cursurile unei forme superioare de învățământ. Centrul de plasament a luat ființă în urma contopirii leagănelor pentru copii (instituții de protecție de tip rezidențial, ai căror copii aveau vârste cuprinse între 0-3 ani) și caselor de copii (instituții de protecție de tip rezidențial, ai căror copii aveau vârste cuprinse între 3-18 ani); înființarea sa a fost aprobată de Legea nr. 108 din anul 1998. Centrul de plasament are obligația de a oferi copiilor aflați în dificulate adăpost, hrană, îngrijire, educație, posibilitatea de a socializa și de a se adapta la lumea din exterior prin încadrarea lor la formele de învățământ publice, alături de copiii cu familie.
cămine, școli sau unități spitalice;ti pentru copiii cu dizabilități;
centre coreționale sau (re)educative pentru copiii ce au săvârșit infracțiuni;
introducerea minorilor în instituții penale (închisori) pentru adulți;
rezidențe pentru mame și copii.
Cauze ale instituționalizării copiilor:
sărăcia este o cauză importantă a abandonului și insttituționalizării acestor copii;
părinții găsesc această soluție ca ‘fiind spre binele copilului’, chiar dacă în realitate aceasta are efecte negative asupra dezvoltării lui psihice și intelectuale;
instituționalizarea copiilor poate reprezenta ‘rezolvarea problemelor unui /unor părinte/părinți care nu și l-a/l-au dorit;
prin instituționalizare ‘părintele’ este eliberat de obligația/responsabilitatea lui de a-i asigura propriului său copil, adăpost, protecție, dragoste, hrană, educație etc
Plasamentul copilului în regim de urgență.
Plasamentul copilului în regim de urgență este o ‘’ masură de protecție prin care se hotărăște de către directorul Serviciului Public Specializat pentru Protecția Copilului, în situații excepționale, dacă părinții sau unul dintre părinți pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, prin exercitarea în mod abuziv a
drepturilor părintești sau prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor de părinte’’ (Petre, Nina, 2002,.pp. 521).
Plasamentul copilului într-o familie asistată sau ‘’ocrotirea familială asistată de stat’’, prin care copiii rămân în grija părinților naturali sau în grija rudelor, fiind asistați de persoane specializate din sistemul de protecție a copilului.
CAPITOLUL 3
Dezinstituționalizarea și Sistemul de Protecție de tip Rezidențial
Dezinstituționalizarea reprezintă ‘’procesul de (1) prevenire a internării și prelungirii perioadei de instituționalizare dincolo de cerințele imediate, (2) identificare și dezvoltare a unor servicii comunitare alternative pentru plasarea, tratamentul, instruirea, educarea și reabilitarea persoanelor instituționalizate, (3) îmbunătățire a condițiilor, calității ocrotirii și tratamentului acordat celor care au nevoie de ocrotire în mediul rezidențial, (4) crearea unui mediu instituțional cât mai puțin restrictiv și (5) normalizare a condițiilor de viață în interior’’(Popescu, Marciana, 2202, pp. 243).
Dezinstituționalizarea vizează următoarele categorii de populatie: persoane cu probleme psihice, psiho-motorii, copii aflati în dificultate, persoane ce au săvârșit fapte penale, populație bătrână lipsită de protecția familiei. Sistemul de protecție a copilului avea nevoie de schimbare, datorită faptului că numărul acestora a suferit suficiente fluctuații: după căderea regimului comunist a fost identificat un număr foarte mare de copii instituționalizati, număr care a scăzut treptat o dată cu adopțiile internaționale și care a crescut brusc în urma Tratatului de la Haga, din anul 1994, tratat care interzicea adopțiile internaționale. Creșterea ratei de instituționalizare presupune costuri foarte ridicate, dar, și eforturi fizice prin prisma faptului ca instituțiile mari sunt foarte greu de condus. Așadar, nevoia adoptării unei politici care să reducă intituționalizarea a fost evidentă.
Factori care au determinat adoptarea politicii de dezinstituționalizare:
Cercetările efectuate în domeniul asistenței sociale, au demonstrat faptul că plasamentul în instituții are un impact negativ asupra dezvoltării categoriilor de populatie vizate;
S-a demonstrat faptul că susținerea și implementarea proiectelor ce vizează dezinstituționalizarea este cu mult mai puțin costisitoare în comparație cu costurile ridicate ale instituționalizării;
Dat fiind faptul că drepturile fundamentale ale omului/ copilului nu pot fi asigurate în cadrul unei instituții, spre exemplu, Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului militează pentru dreptul la viață de
familie a acestuia, pentru dreptul la ocrotirea părintească a sa, sunt necesare crearea unor alternative ale instituționalizării, care să fie cât mai puțin restrictive, care să aibă drept scop normalizarea vieții acestor copii, integrarea și acceptarea lor în/de către societate;
Serviciile oferite de către instituții nu sunt în conformitate cu nevoile individuale ale populației vizate, iar serviciile alternative tind să vizeze în primul rând aceste nevoi individuale;
Principiile pe care se bazează procesul de dezinstituționalizare a copiilor aflati în dificultate:
Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (vezi Anexa nr.1) constituie ‘abecedarul’ dezinstituționalizării, pe baza acestei convenții și în virtutea prevederilor ei vor funcționa servciile alternative;
Necesitatea copiilor de a trăi alături de familiile lor sau în cadrul familiilor extinse, iar dacă acest lucru nu este posibil, politica de dezinstituționalizare se bazează pe ‘potențialul curativ al grupurilor mici, de gen familial’;
Protecția copiilor de situațiile ce pun în pericol integritatea fizică sau morală a copilului (abuz, pericol);
Copilul ce beneficiază de servicii alternative instituționalizării îi este asigurat dreptul de a ține legătura cu familia sa;
Copilul este consultat în ceea ce privește plasamentul sau includerea sa în diferitele programe promovate de politica dezinstituționalizării;
În cadrul serviciilor alternative, măsurile de protecție copilului se realizează doar pe baza unui plan individualizat privind nevoile acestuia, promovând și dezvoltând astfel autonomia lui, dar și autonomia grupului din care acesta face parte;
Politica dezinstituționalizării presupune și găsirea unor familii substitutive celor naturale ale copiilor;
Îngrijirea rezidențială specializată este chiar o necesitate pentru unii dintre copiii ce nu pot fi plasați în cadrul familiilor lor naturale sau substitutive și care nu se pot îngriji singuri;
Impactul mutării copiilor în cadrul serviciilor alternative pot avea diferite efecte asupra lor, însă acestea sunt prevenite printr-o bună planificare și o bună pregătire a programelor implementate de centrele de plasament;
Serviciile alternative au în vedere, în mod deosebit situația grupurilor de frați, în sensul că cei care au conviețuit în cadrul vechilor instituții nu vor fi separați, iar cei care au fost separați în cadrul vechilor instituții vor fi reuniți ;
Așa cum dezinstituționalizarea privește toate categoriile de copii aflați în dificultate, adică, atât copiii normali, cât și cei cu dizabilități (oferindu-le astfel egalitatea de șanse pentru fiecare dintre aceștia) cărora le este oferit sprijin suplimentar, prin prisma faptului că ei nu vor putea fi niciodată independenți, planul individualizat de protecție a lor este realizat pe o perioadă mult mai mare de timp, spre deosebire de cel al copiilor normali;
Politica dezinstituționalizare are sarcina de a preveni abandonul dar și de a responsabiliza părinții;
Copiilor trebuie să li se asigure îngrijiri medicale, indiferent de faptul dacă aceștia se află în instituții sau în comunitate;
Adoptarea politicii de dezinstituționalizare are ca scop principal găsirea de soluții optime, pe termen lung și care să fie în interesul copilului, în cadrul familiei sau a mediului în care acesta traiește, care vizează integrarea sa .
Categorii de populație vizate spre dezinstituționalizare (în ordinea priorității lor):
1. Categoria de populatie formată din: copiii de vârstă mică (sub 3 ani), copiii cu dizabilități; copiii din instituțiile mari și copiii din instituțiile izolate.
2 Persoane cu probleme de sănătate mentală, categorie ce reprezintă ‘grupul populațional
pentru care instituționalizarea reprezintă forma cea mai prevalentă de ocrotire’ (Popescu, Marciana, 2002, pp.244). Această categorie necesita urgent de o reformă, datorită numărului mare de persoane instituționalizate. În prima fază, s-a considerat o măsura bună scurtarea perioadei pe care acești bolnavi o petreceau în centrele în care erau instituționalizați. Însă, datorită faptului că boala psihică recidivează, bolnavii erau nevoiți să se interneze mai des. Neavând efectele așteptate, această măsura a fost înlocuită cu
adoptarea planului individualizat de îngrijire și protecție, bazat pe tendința de normalizare a vieții acestor persoane, dar, și prin crearea unui mediu cat mai puțin restrictiv. ‘Normalizarea se referă la oferirea unor condiții de viață cât mai apropiate de cele accesibile populației considerate în limitele normalizării, persoanelor cu probleme de sănătate’ (Popescu, Marciana, 2002, pp. 244). prin adoptarea politicii de dezinstituționalizare din România, în sprijinul acestei categorii de populație au fost înființate: asociații, ateliere protejate, locuințe protejate. dar, cu toate aceste măsuri implementate numărul persoanelor cu probleme de sănătate mentală instituționlizate este într-o continuă creștere, punându-se la îndoială eficiența programelor implementate în cadrul dezinstituționalizării.
3. Persoanele cu handicap de dezvoltare au beneficiat de politica de dezinstituționalizare împreună cu categoria de populație anterioară, persoanele cu probleme de sanatate mentală, datorită faptului că aceste două categorii erau instituționalizate împreună. Eficiența implementării politicii de dezinstituționalizare este în strânsă legătură cu vârsta persoanelor vizate de către această politică. Atunci când o persoană trăiește câțiva ani într-o instituție unde i s-au oferit cazare, hrană, îngrijire etc, care consideră că, în urma acestui tratament că totul i se cuvine și că ceea ce se intamplă așa trebuie sș fie, este foarte greu pentru această persoană să traiască liber, independent, să își asigure existența, să aibă stabilitate. Lovindu-se de vârsta înaintată a persoanelor cu probleme de sănătate mentală și a celor cu handicap de dezvoltare vizate spre dezinstituționalizare, acestă politică a avut în România rezultate destul de slabe. În SUA implementarea sa, a beneficiat de o scădere a numărului de persoane instituționalizate cu un procent de 97% în anul 1989 față de anul 1950.
4. Delincvenți și infractori instituționalizați în: școli de coreție, centre de reeducare și închisori. Politica de dezinstituționalizare a acestei categorii de populație a adoptat drept măsuri, serviciul de probațiune și muncă în folosul comunității. Probațiunea reprezintă ‘practica de substituire a unei pedepse privative de libertate – prin instituționalizare sau ‘încarcerare’- printr-o strategie de monitorizare și supervizare a unui delincvent/infractor în mediul său social, în comunitate’ (Pop, Luana, M., coord., 2002, pp. 664). Prin creșterea continuă a ratei delincvenței, criminalității s-a dovedit faptul că aceste măsuri sunt insuficiente, se impune o diversificare a serviciilor alternative dar și adoptarea unor măsuri de prevenție a acestor fenomene;
5. Populația vârstnică beneficiază de următoarele alternative ale instituționalizării: case pentru pensionari, cluburi pentru vârstnici, centre de zi pentru persoane vârstnice, servicii de îngrijire la domiciliu. Aceste alternative s-au dovedit a fi eficiente, serviciile (de sănătate, recreere, petrecere a timpului liber, îngrijire la domiciliu de către lucrătorii sociali) oferite, fiind în concordanță cu nevoile acestei categorii de populație.
Alternative la instituționalizare
‘’Alternativa la instituționalizare definește strategia de înlocuire a instituțiilor de tip închis cu servicii alternative’. ‘Politica de dezinstituționalizare și dezvoltarea unor servicii alternative vizează protecția grupurilor marginalizate, prin intregrare și normalizare’’ (Popescu, Marciana, 2002, pp. 105).
Serviciile alternative corespund unor moduri de viață normale, bazate pe drepturile omului/ copilului.
Clasificarea serviciilor alternative (Popescu, Marciana, 2002, pp. 105).
servicii suport complementare care oferă persoanelor instituționalizare, consiliere psihologică, socio-profesională, încercându-se astfel o îmbunătățire a calitățtii serviciilor oferite de instituție;
servicii suport intermediare care cuprind centrele de zi pentru persoanele cu dizabilități, centrele de recuperare pentru copiii cu handicap psihomotor, centre care funcționează în vederea promovării autonomiei acestor categorii de persoane defavorizate;
servicii alternative instituționalizării care cuprind plasamentul familial și casele de tip familial cu componentă rezidențială sau ‘așezămintele protejate’ (group homes) (vezi Anexa nr.2) care au ca obiectiv să ofere copilului aflat în dificultate mediul asemănător celui regăsit în cadrul familiilor, care să îl ajute în procesul dezvoltării, integrării și socializării sale, prin munca devotată a personalului specializat care lucrează în aceste case;
servicii de suport postinstitutional, menite să ofere consiliere în vederea adaptării la viața dinafara mediului instituțional; exemple de astfel de servicii: serviciul de probațiune ( oferit delincvenților, beneficiind de acest serviciu din momentul
săvârșirii faptei penale pentru care este acuzat, pe parcursul procesului, în timpul detenției și după detenție, în vederea reintegrării în comunitate, societate), serviciul ‘half-way’ (serviciu ce oferă sprijin în vederea adaptării în societate a copiilor ce au împlinit vârsta de 18 ani, care trebuiesc să părăsească sistemul instituțional, și persoanelor cu handicap psihic care deasemenea au fost instituționalizate).
Serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial
Misiunea serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial: dezinstituționalizarea, furnizarea și asigurarea accesului copiilor, pe o perioadă determinată de timp, la găzduire (în condiții de locuit de tip familial), îngrijire, educație, pregătire, consiliere și intervenție personalizată în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale.
Serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial se adresează copiilor cu dizabilități, copiilor abuzați, neglijați și exploatați, copiilor delincvenți, tinerilor, atât cu o pregătire școlară bună, fără probleme de comportament (inclusiv celor care au terminat sau urmează cursuri universitare), cât și celor cu o pregătire școlară slabă, cu probleme de comportament. Datorită varietății și complexității cazurilor, este necesară: intervenția/protecția individualizată, bazată pe un proiect personalizat de protecție și integrare, conceput de către responsabilul de caz (asistentul social, etc.) împreună cu copilul/tânărul beneficiar; și abordarea pluridisciplinară (juridică, administrativă, protecția drepturilor copilului, pedagogie școlara, psihologia copilului, îngrijirea copiilor cu dizabilități, problematica specifică copilului/tânărului instituționalizat).
Planul individualizat de protecție asigură intervenție specifică spre satisfacerea următoarelor nevoi ale copilului/tânărului: nevoile de sănătate și promovare a sănătății, nevoile de îngrijire, securitate și promovare a bunăstării, nevoile fizice și emoționale, nevoile educaționale și obținerea de performanțe în concordanță cu potențialul de dezvoltare a copilului, nevoile de petrecere a timpului liber, nevoile de socializare, menținerea legăturilor cu părinții, familia lărgită, prietenii și alte persoane dragi sau apropiate lui. Planul individualizat de protecție este aplicat în funcție de vârsta, sexul, potențialul de dezvoltare, personalitate, etnie, cultură și religia copilului/tânărului beneficiar.
Principiile serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial:
Relație de parteneriat între copil/tânăr și responsabilul de caz, relație stabilită prin punctarea de comun acord a pașilor pe care acesta trebuie sa îi urmeze în cadrul proiectului individualizat de protecție și integrare;
Responsabilizarea/Autonomizarea copiilor/tinerilor este realizată prin condițiile oferite de aceste ‘așezăminte protejate’. Și anume: sunt antrenați spre a-si cumpăra singuri proviziile necesare, spre a-si gestiona resursele financiare de care dispun; nu sunt însotiți la diferite servicii din comunitate, ci sunt informați unde se găsesc acestea și îndemnați să se descurce singuri; sunt obligați să se autogospodărească; la finalizarea școlii/cursurilor ce le-au urmat, sunt antrenați spre ocuparea unui loc de muncă, pentru a-și câștiga un salariu din care, treptat, să suporte o parte din cheltuielile legate de întreținerea lor; conștientizarea faptului că acest complex de servicii sociale le sent oferite pentru o perioadă limitată de timp;
Pregătirea pentru o viață autonomă începe de timpuriu. Vârsta copiilor/tinerilor beneficiari ai acestui sistem, joacă un rol foarte important în atingerea obiectivelor propuse în cadrul planului individualizat de protecție și integrare. Astfel, pentru un tânăr care a fost instituționalizat timp de mai mulți ani, căruia i-au fost oferite servicii (cazare, hrană, îngrijire, curățenie) fără ca el să facă ceva ca să le obțină, va fi, probabil, reticent, nu va avea capacitatea, nu va vrea sau ști ce să facă pentru viitorul lui.
Activități desfășurate în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial: evaluare medicală și psihologică a copiilor/tinerilor, activități de îngrijire, autogospodărire, socializare, intregrare în societate/comunitate, informare, consiliere, orientare vocațională, orientare profesională, înscrierea la cursuri de calificare, coordonarea activităților școlare, pregătire pentru independență.
Pentru socializare și integrare în comunitate, copiii/tinerii realizează următorii pași: în primul rând, prin faptul că aceste ‘case de tip familial’ sunt amplasate în comunitate (nu sunt izolate), ei au posibilitatea de a interacționa cu persoanele din afara mediului lor (vecinii, etc); un alt pas îl reprezintă faptul că acești copii/tineri urmează o formă de învățământ împreună cu ceilalți copii din comunitate sau lucrează alături de persoanele din comunitate; faptul că ei se autogospodăresc, că sunt conștienți de nevoile și resursele financiare de care dispun, reprezintă un pas important spre autonomizare, independență, socializare; alt pas îl reprezintă consilierea și suportul care le este oferit spre adaptarea lor în societate.
Arii de interes ale serviciilor pentru protecția copilului de tip rezidențial (Ordin nr. 21 din 26 februarie 2004, emis de Autoritatea Națională privind Drepturile Copilului):
A. Planificarea protecției copilului
Admiterea în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial, copiii/tinerii beneficiază de serviciile și activitățile desfășurate în cadrul serviciului pentru protecția de tip rezidențial, numai dacă acest serviciu corespunde nevoilor lor individuale de îngrijire, educație, socializare, etc stabilite printr-o evaluare inițială; admiterea copilului/tanarului în cadrul serviciului se realizează în urma hotărârii Comisiei pentru Protecția Copilului în conformitate cu evaluarea inițială.
Menținerea legăturilor cu părinții, familia lărgită și alte persoane importante pentru copil; în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial copiii/tinerii sunt sprjiniți și încurajați în menținerea legăturilor cu părinții, familia lărgită sau cu alte persoane importante pentru ei, pentru o optimizare a (re)integrării lor familiale și socio-profesionale;
Implicarea comunității; serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial este deschis către comunitate, asigurând copiilor/ tinerilor aflați în cadrul sistemului, posibilitatea de a contacta și implica în viața lor persoane, instituții, asociații sau servicii din comunitate, potrivit dorințelor lor, dar în conformitate cu drepturile și obligațiile prevăzute în regulamentul rezidențial (vezi Anexa 2).
Ieșirea din cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial; acțiunea de ‘ieșire’ a copiilor/tinerilor este pregătită pe tot parcursul șederii acestora în ‘asșezămintele protejate’, prin dezvoltarea deprinderilor de viață independentă, automomizare, necesare (re)integrării familiale și socio-profesionale;
B. Calitatea îngrijirii, educației și socializării
Participarea copiilor; în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial, opiniile copiilor/tinerilor, în raport cu vârsta și gradul de maturitate, precum și ale familiilor acestora și a altor persoane importante pentru copil sunt solicitate și luate în considerare în luarea deciziilor care îi privesc în mod direct sau indirect pe copii; fiecare copil/tânăr este încurajat și sprijinit să participe la desfășurarea activităților din cadrul serviciului și să iși asume responsabilități conform dezvoltării și gradului său de maturitate;
Intimitate și confidențialitate; serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial asigură copiilor/tinerilor intimitate, spațiu personal și confidențialitate într-un mod cât mai apropiat mediului familial; copiii/tinerii beneficiază de siguranță, încredere și respect în toate aspectele vieții lor pe tot parcurs1ul șederii lor în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial;
Asigurarea hranei; serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial asigură copiilor/tinerilor o alimentație corespunzătoare din punct de vedere cantitativ și calitativ, în funcție de vârsta, nevoile și preferințele acestora; copiii/tinerii sunt antrenați în cumpărarea hranei, în pregătirea și servirea ei;
Aspectul exterior, îmbrăcămintea, echipamentul și banii de buzunar; serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial asigură copiilor/tinerilor necesarul de îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite, precum și banii de buzunar, potrivit individualității și nevoilor lor specifice;
Starea de sănătate a copiilor și prevenirea îmbolnăvirilor; serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial asigură condițiile pentru identificarea și evaluarea permanentă a nevoilor fizice, emoționale și de sănătate ale fiecărui copil/tânăr, precum și măsurile corespunzătoare pentru satisfacerea acestor nevoi, igiena personală, supravegherea și menținerea stării de sănătate;
Educația; serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial sprijină și promovează, prin materiale și mijloace corespunzătoare, educația copiilor, în unități de învățământ din comunitate; copii/tinerii beneficiază de activități educaționale necesare dezvoltării optime și pregătirii pentru viața de adult: pregătire și orientare școlară și profesională, comunicare – socializare, autoîngrijire și autogospodărire;
Activități de recreere – socializare; activitățile de petrecere a timpului liber sunt orientate către cunoașterea mediului fizic și social din jurul copilului, inclusiv a serviciului pentru porotecția copilului de tip rezidențial, precum și către cunoașterea și relaționarea cu ceilalți copii, reprezentând o formă de socializare în grupul de egali; aceste activități contribuie la formarea unor abilități și deprinderi pentru care copilul manifestă interes, precum și la dezvoltarea și cultivarea unor talente, crearea unor oportunități pentru copii, pentru a avea opțiuni sși inițiative; copiii/tinerii beneficiază de timp liber, în care se pot odihni, relaxa sau participa la activități de recreere și socializare, conform vârstei, potențialului de dezvoltare, intereselor și opțiunilor personale;
C. Reclamatii și protecția împotriva abuzurilor;
Reclamații și reprezentare; furnizorul de servicii și serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial iși organizează un sistem de primire, înregistrare și soluționare a sesizărilor și reclamațiilor cu privire la serviciile oferite sau pentru care se facilitează accesul; copiii, tinerii, părinții acestora sau reprezentanții lor legali cunosc procedurile privind modalitățile de a efectua sesizări sau reclamații, precum și drepturile pe care le au cu privire la informarea asupra demersurilor pentru rezolvarea și primirea răspunsului;
Protecția copiilor împotriva abuzurilor; serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial promovează și aplică măsuri de protejare a copiilor împotriva oricărei forme de intimidare, discriminare, abuz, neglijare, exploatare, tratament inuman sau degradant; în cadrul serviciului copiii/tinerii trăiesc în condiții de siguranță și bunăstare, iar orice suspiciune sau acuzație privind comiterea unui abuz este soluționată eficient și corect de către întregul personal;
Relația personalului cu copiii; această relație se bazează pe normele de conduită morală profesioanală și socială; copiii / tinerii au o relatie fireasca, bazata pe sinceritate si respect reciproc, cu personalul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial;
Controlul comportamentului; personalul reacționează pozitiv la diversele comportamente ale copiilor și aplică sancțiuni educative adecvate, constructive în cazul unor comportamente inacceptabile repetate ale acestora; copiii/tinerii sunt încurajați și sprijiniți să iși formeze o conduită socială acceptabilă, iar abaterea de la această conduită este sancționată;
D. Evenimente deosebite
Absența unui copil fără permisiune; serviciul pentru protecția copilului de tip rezidențial asigură măsuri de prevenire și intervenție pentru copiii care părăsesc serviciul fără permisiune; sprijinul acordat, este în vederea reintegrării lor în cadrul sistemului;
E. Mediul
Amplasamentul; în cadrul serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial, copiii/tinerii beneficiază de o locație deschisă către comunitate, cu caracteristici de tip familial și care corespund nevoilor individuale ale copiilor;
Condițiile de locuit sunt de bună calitate, decente, asemănătoare mediului familial, corespunzătoare nevoilor specifice de viață și îngrijire;
Spațiile igienico-sanitare; copiii/tinerii au acces la spații igienico-sanitare suficiente, amenajate și dotate cu echipamentul corespunzător numărului și nevoilor copiilor, respectănd intimitatea acestora;
Siguranță și securitate; sistemul de protecție a copilului de tip rezidențial asigură condiții de securitate și protecție copiilor, tinerilor, personalului și vizitatorilor împotriva evenimentelor și accidentelor care atentează la integritatea lor fizică ori morală; copiii/tinerii beneficiază de siguranță și protecție atât în interiorul sistemului, cât și în afara lui;
F. Resurse umane.
Recrutare și angajare; personalul este recrutat cu atenție și responsabilitate prin intermediul unui proces de recrutare și angajare care se desfășoară în acord cu legislația în vigoare și răspunde nevoilor copiilor și misiunii serviciului pentru protecția copilului de tip rezidențial; serviciile oferite copiilor sunt de calitate și profesioniste;
CAPITOLUL 4
Metodologia Cercetării
Tema cercetării
Serviciile alternative instituționalizării – includerea copiilor aflați în dificultate în cadrul sistemului de protecție de tip rezidențial
Justificarea temei
Am ales această temă, ’’ Sistemul de protecție de tip rezidențial’’ pentru lucrarea mea de diplomă, pentru că am dorit să aprofundez această metodă relativ nouă pentru sistemul românesc de protecție a copiilor aflați în dificultate. Datorită gradului ridicat de noutate, și mai ales pentru faptul că s-a dovedit a fi eficient și a avea un real succes în străinătate (spre exemplu în SUA, unde prin introducerea acestui sistem au fost dezinstituționalizate, un procent de 90%, dintre persoanele cu dizabilități), am dorit să aflu răspunsul la întrebarea: ’’Prin adoptarea sistemului de protecție de tip rezidențial, s-au obținut în România efectele scontate?’’
Obiectivul cercetării
Evaluarea calitativă a intervențiilor realizate de serviciile de tip rezidential cu atribuții în activitățile de protectie, supraveghere, asistență acordată copiilor aflați în dificultate; stabilirea impactului pe care l-a avut dezinstituționalizarea.
Universul cercetării
Universul cercetării este format din tineri ce au fost instituționalizați la vârste fragede, care și-au petrecut o mare parte din copilărie și adolescență într-un centru de plasament, și a căror viață a suferit o schimbare majoră prin includerea lor în sistemul de protecție de tip rezidențial.
Operaționalizarea conceptelor
Copil aflat în dificultate –’’copil a cărui dezvoltare, securitate sau integritate fizică ori morală sunt periclitate’’ (Neamțu, George, coord., 2003, pp. 783).
Încredințare – ‘hotărâre dată de autoritățile competente de încredințare spre creștere și educare a unui copil’ (Petre, Nina, 2002, . pp. 398).
Centru de plasament – ’’instituția rezidențială care acordă protecție pe o perioadă determinată de timp copilului aflat în dificultate, conform hotărârii Comisiei pentru Protecția Copilului’’(Petre, Nina, 2002,. pp. 176).
Abandon / abandonul copilului – ’’acțiunea prin care un copil este părăsit, lăsat fără îngrijire de către persoanele care au obligiții legale de întreținere față de copil’’ (Nina. Petre, 2002, pag.81).
Instituționalizare – ’’desemnează efectele psihologice negative asupra indivizilor , determinate de rezidența în cadrul instituțiilor, în special de șederile îndelungate în instituții de mari dimensiuni’’ ( Dicționar de Sociologie Oxford, 2003, pp. 290).
Sistemul de protecție de tip rezidențial – reprezintă o metodă alternativă instituționalizării;
Independență – se referă la o persoană cu inițiativă personală, lipsită de orice dependență față de o persoană, instituție, etc;
Intregrare socio-profesională – descrie ’’un tip de relație între elementele unui sistem prin intermediul căruia acestea acționează laolaltă, pe de o parte pentru a se evita dezmembrarea sistemului și a-și păstra stabilitatea, și, pe de altă parte, pentru a coopera în vederea funcționării lui ca o unitate’’ ( Dicționar de Sociologie Oxford, 2003, pp. 292)
Autogospodărire – reprezintă o activitate casnică realizată de către o persoană pentru satisfacerea necesităților sale de trai;
Autonomie financiară – reprezintă dreptul unei persoane de a dispune liber de resursele financiare câștigate cu propriile forțe;
Întrebări ale căror răspunsuri vor fi aflate în urma cercetării pe care o voi efectua:
Reprezintă sistemul de protecție de tip rezidențial o soluție viabilă în ceea ce privește protecția copiilor/tinerilor aflați în dificultate?
Reprezintă planul de protecție individualizat o parte integrantă a sistemului de protecție de tip rezidențial?
Intervenția individualizată/personalizată favorizează integrarea socio-profesională a copiilor/tinerilor aflați în dificultate?
Este importantă relația care se stabilește între copil/tânăr și responsabilul său de caz? În ce măsură?
Prin includerea copiilor/tinerilor în sistemul de protecție de tip rezidențial, s-a realizat responsabilizarea/autonomizarea lor?
Există o relație de dependență între vârsta beneficiarilor sistemului de protecție de tip rezidențial și integrarea lor socio-profesională?
Reprezintă perioada de instituționalizare o piedică în calea integrării socio-profesionale a copiilor/tinerilor beneficiari ai sistemului de protecție de tip rezidențial?
Metode și tehnici de cercetare
Studiul de caz
Studiul de caz reprezintă o metodă calitativă de cercetare care își ia drept subiect un caz singular sau câteva exemple selectate dintr-o entitate socială (de exemplu grupuri sociale, comunități, roluri, relații). Criteriile care inspiră selectarea unuia sau mai multor cazuri de studiat sunt în general legate de proiectul de cercetare și de rigorile lui teoretice. Studiile de caz cuprind : rapoarte descriptive asupra cazurilor tipice (ilustrative sau deviante), descrieri ale practicilor de cercetare adecvate în vederea elaborării de politici sociale, evaluarea politicilor după implementarea lor, studii care se concentrează asupra cazurilor extreme sau strategice, testarea riguroasă a unei ipoteze bine definite prin folosirea unor cazuri contrastante alese cu grijă.
Alături de interviu, observația participativă și nonparticipativă și anchetele pe eșantion una dintre metodele folosite pentru culegerea datelor este analiza documentelor. Această metodă este adecvată în cercetările axate pe cunoașterea unor aspecte prezente ale vieții sociale asupra cărora nu se exercită controlul. Studiul de caz încearcă să răspundă la întrebări de tipul “de ce” și “în ce fel” au loc evenimentele de viață, ca o aflare a efectelor și cauzelor acestora.
Studiul de caz, ca strategie de cercetare de teren de tip neexperimental, cuprinde următoarele etape:
Mai întâi se pornește de la un cadru teoretic, formulându-se o ipoteză care va direcționa cercetarea ulterioară.
Apoi are loc o selecție a cazurilor, avându-se în vedere reprezentativitatea acestora față de tema studiată.
Urmează, după principiul triangulării, o analiză a fiecărui caz în parte, folosindu-se metode și tehnici diferite, pentru o imagine cât mai amplă.
Se extrag datele relavante, ținând cont de ideea de start, și se elaborează textul final.
Pentru a putea analiza modul în care sistemul de protectie de tip rezidential reprezintă o alternativă viabilă și aplicabilă în practica diferitelor servicii și instituții cu atribuții în realizarea intervenției asupra copiilor aflati in dificultate, partea practică a acestei lucrări se axează pe prezentarea unor studii de caz, scopul fiind o evaluare calitativă a intervențiilor specifice cu scopul identificării unor modalități de optimizare a acestora și a gradului lor de aplicabilitate în diferitele etape ale planul individualizat de protectie.
În vederea surprinderii gamei de servicii oferite de instituțiile cu atribuții în asistența și protectia de tip rezidențial în comunitate a copiilor aflați în dificultate, am ales pentru analiză cazuri instrumentate de Centrul de Plasament nr.2 (din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 4),. care prin adoptarea politicii de dezinstituționalizare, aplicată unui numaăr de 102 copii, a obținut următoarele rezultate:
Fig. 1
Actualmente se numește ’’Centrul de zi Casa Speranței’’, și are drept misiune oferirea de servicii suport (consiliere, educare,) copiilor săraci din sectorul 4.
Cazurile analizate au drept subiect, tineri cu vârsta cuprinsă între 14 și 24 de ani, care beneficiază sau au beneficiat de protecția sistemului de tip rezidential.
Indicatori calitativi care arată dacă și cât din obiectivele specifice ale serviciului de tip rezidențial s-au realizat:
Performanțele școlare și profesionale ale beneficiarilor;
Modul de comportament;
Dezvoltarea personalității;
Gradul de adaptare socio-profesională.
Prezentarea studiilor de caz
CAZ 1
R. S. Este născut la data de 26 octombrie 1987, în B. R. S. Provine dintr-o familie dezorganizată, datorită faptului ca părinții săi au divorțat chiar înainte ca acesta să se nască. Este sigurul copil al familei R. Tatăl, R. Ș., avea drept pregătire școala gimnazială și lucra cu ziua pe unde apuca. Mama, R. F., a cărei pregătire școlară era liceul și, care lucra ca vatman, a divorțat de R. Ș. în urma bătăilor repetate pe care acesta i le aplica. La scurt timp după divorț, R. F. și-a pierdut locuința în care trăia alături de R. S. Văzându-se practic în stradă, R.F., a decis, în anul 1998, să își încredințeze copilul C.P. nr. 2, din B. Doi ani mai târziu, R.F, s-a îmbolnăvit de TBC, și a murit. În tot acest timp, în care R.S. a fost instituționalizat, mama, R.F. a păstrat legătura cu fiul ei, arătându-se foarte interesată de situația acestuia la învățătură. a lui R. S. Pe tatăl său nu l-a văzut niciodată, cu toate că își dorește asta. Este un copil normal, sănătos, din punct de vedere fizic și psihic, care a demonstrat un real interes pentru studiu. Astfel, a obținut până in clasa a-VIII-a premiul întâi la școală. Examenul de capacitate l-a absolvit cu brio, prin repartizarea automată, el a urmat cursurile Școlii Profesionale A. S. În septembrie, 2004, R.S. și-a finalizat școala profesională și s-a înscris la cursurile la seral ale Liceului M. S.
În anul 2005, R.S., a fost inclus în cadrul sistemului de protecție de tip rezindențial. Locuiește într-un apartament, în B., alături de alți 5 tineri, față de care R.S. manifestă atașament și prietenie. Prin planul de protecție individualizat, realizat de către responsabilul de caz împreună cu R.S., s-au stabilit pașii pe care acesta trebuie să îi urmeze pentru o intregrare socio-profesională optimă a sa. În primul rând, prin faptul că R.S avea vârsta de 18 ani și urma cursurile unui liceu la seral, aceștia au hotărât de comun acord, că, pentru oținerea unei autonomii financiare, lui R.S. i s-a oferit șansa de a urma un curs de calificare ca ospătar, la sfârșitul căruia s-a putut angaja ca ospătar la restaurantul C.R., iar în momentul de față contribuie cu o parte din salariul său la cheltuielile gospodăriei. Stilul său de muncă este unul sârguincios, sistematic, nu a lipsit niciodată de serviciu. Datorită responsabilului său de caz, din cadrul sistemului de protecție de tip rezidențial, R.S. și-a descoperit înclinația spre poezie, găsind în aceasta, o formă de manifestare a gândurilor și sentimentelor sale.
R.S. se implică foarte mult în activitățile legate de gospodărie, merge la cumpărături, însă gătitul rămâne un mister pentru el. În ceea ce privește relațiile cu cei din jur, colegi, personalul din apartament, vecini, este prietenos, sociabil, comunicativ și se poate adapta ușor normelor grupului. Purtarea lui este corectă, cuviincioasă și nu a creat nici o problemă personalului responsabil de situația lui.
În prezent, R.S. este în ultimul an la seral, și se pregătește temeinic pentru examenul de bacalaureat și pentru admiterea la facultate.
Concluzii:
Includerea lui R.S. în sistemul proteție de tip rezidențial s-a dovedit a avea rezultatele așteptate, și anume: s-a integrat socio-profesional, prin faptul că are un loc de muncă stabil, care îi place și de la care nu lipsește niciodată; prin salariul pe care îl câștigă, R.S. este independent din punct de vedere financiar, contribuind la cheltuielile din apartament; se gândește serios la viitorul său, dorind să facă o facultate; relația de parteneriat dintre R.S. și responsabilul de caz, este o relație stabilită prin punctarea de comun acord a pașilor pe care acesta trebuie sa îi urmeze în cadrul planului individualizat de protecție și integrare; și-a dezvoltat deprinderile gospodărești.
Prin urmare, se poate afirma faptul că, planul său de protecție și integrare a fost aplicat în mod corect, cu profesionalism, fiind astfel îndeplinită misiunea serviciul de protecție de tip rezidențial, care este următoarea: dezinstituționalizarea, furnizarea și asigurarea accesului copiilor, pe o perioadă determinată de timp, la găzduire (în condiții de locuit de tip familial), îngrijire, educație, pregătire, consiliere și intervenție personalizată în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale.
CAZ 2
G.B. s-a născut în anul 1993, în V. Provine dintr-o familie dezorganizată. Mama, N.B., a divorțat de tatăl său, I.B., din cauza bătăilor repetate pe care acesta le aplica ei si celor doi copii ai acestora, G.B. și L.B., în vârstă la acea dată de 5 ani, și respectiv, 4 ani. După divorț, N.B., părăsește împreună cu cei doi copii, orașul V., venind în B., unde aceasta avea o soră. N.B. avea școala gimnazială terminată și nu lucrase niciodată. În B., în loc ca aceasta să își găsească un loc de muncă pentru a-și putea întreține copiii, ea se mulțumește să își ajute sora la treburile gospodăriei, având ca singure surse de venit alocațiile copiilor și ajutorul social.
În anul 1999, G.B. este internat (din cauza unei răceli) și ulterior abandonat de către mama, în spitalul V.B. din B. După câteva luni, timp în care G.B. a stat în spitalul V.B., directorul acestuia sesizează D.P.C.B., care îl încredințează pe copil C.P. nr. 2. Imediat după instituționalizare,G.B. este înscris în clasa I, la Școala Generală nr. 102. Clasa I a fost nevoit să o repete, datorită faptului că în timpul anului școlar a suferit niște probleme grave de sănătate (la colon), care au necesitat internarea copilului în spital pentru o perioadă îndelungată de timp. În toamna anului 2000 se însănătoșește, se mobilizează și se adaptează ritmului impus de sistemul școlar și trece cu brio de primul an de școală.
Mama, N.B. își vizita copilul la centru în fiecare sfârșit de săptămână, arătându-se interesată de situația școlară a acestuia, și mai ales de ajutoarele pe care acesta le primea. Vacanțele de iarna copilul le petrecea alături de mamă și celălalt frate, L.B., instituționalizat în C.P.R.H.
De-a lungul timpului, până în anul 2005, lui G.B. i s-a oferit posibilitatea de a fi încredințat spre creștere și educare unui asistent maternal profesionist, dar N.B., în ciuda insistențelor copilului, nu și-a dat niciodată acordul.
Din anul 2005, G.B. este inclus în sistemul de protecție de tip rezidențial, și locuiește alături de alți 5 tineri într-un apartament în sectorul 4. Prin intermediul activităților extrașcolare (în special a celor plastice) desfășurate în cadrul sistemului, G.B. și-a descoperit talentul pentru artele plastice, desen și a fost dus de către responsabilul său de caz, la o testare la Liceul N.T. Testul l-a luat cu brio și a fost admis în clasa a V-a, la o clasă specială de desen. S-a adaptat și obișnuit repede cu noii colegi de clasă și profesorii.
Dedicându-se în totalitate artelor plastice, G.B. se sustrage activităților de grup, preferând activitățile individuale, are puțini prieteni.
Cu toate că este un copil retras, care se refugiază în artă, el nu creează probleme personalului. Este un copil normal, sănătos, din punct de vedere fizic și psihic
În prezent este în clasa a-VI-a, iar situația lui la învățătură nu este una prea bună, are două corigențe pe semestrul întâi, la matematică și la limba engleză. În luna iulie va avea prima lui expoziție de tablouri, organizată cu sprijinul personalului din cadrul sistemului de protecție rezidențial și cu sprijinul liceului N.T.
Deprinderile de autogospodărire sunt dezvoltate în conformitate cu vârsta lui.
Întâlnirile cu mama și fratele sunt sporadice și au loc în apartamentul în care acesta locuiește.
Concluzii:
Prin includerea lui G.B., în sistemul protecție de tip rezidențial s-au obținut următoarele rezultate: prin faptul că a fost încurajat și îndrumat în ceea ce privește aptitudinea sa pentru artele plastice, el s-a dovedit a fi mult mai preocupat de acestea, neglijându-și astfel studiile, fapt ce nu este prevăzut în planul său individualizat de protecție și integrare; responsabilul de caz ar trebui să adopte o poziție mai fermă vizavi de coringențtele copilului, să găsească mijloace eficiente cu ajutorul cărora să îl atragă pe G.B. spre studiu; deasemenea faptul că G.B. a devenit un copil retras, cu puțini prieteni, fapt ce ar trebui să tragă un semnal de alarmă responsabilului său de caz, care să încerce să îl antreneze pe copil în diferite activități de grup; prin faptul că: studiază la un liceu de prestigiu alături de colegi (care spre deosebire de el, au o familie) se poate afirma faptul că este integrat din punct de vedere social.
Prin urmare, se poate afirma faptul că, planul său de protecție și integrare a fost aplicat în mod corect, cu profesionalism, fiind astfel îndeplinită misiunea serviciul de protecție de tip rezidențial, care este următoarea: dezinstituționalizarea, furnizarea și asigurarea accesului copiilor, pe o perioadă determinată de timp, la găzduire (în condiții de locuit de tip familial), îngrijire, educație, pregătire, consiliere și intervenție personalizată în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale.
CAZ 3
A.S. este născut în anul 1985, în B, fiind singurul copil al familei S. Provine dintr-o familie dezorganizată. Mama, S.R. a murit când copilul avea vârsta de 6 ani. Un an mai târziu, tatăl, N.S. se recăsătorește cu I.V. și au împreună un copil, C.S. Este o persoană normală, sănătoasă, din punct de vedere fizic și psihic.
Timp de 2 ani, A.S. a fost ’’servitorul familiei’’, în special al mamei sale vitrege (după spusele lui), trebuia să aibe grijă de fratele mai mic, să facă cumpărături și curățenie în gospodărie. La acea vreme copilului împlinise deja vârsta de 9 ani, dar nimeni nu s-a preocupat să-l înscrie la școală. În anul 1994, tatăl a hotărât să-l încredințeze pe A.S. spre creștere bunicilor, datorită cărora a fost înscris în clasa întâi la școală. În 1995, bunicii l-au adus pe copil la C.P. nr.2. În 2003, A.S. își finalizează școala generală și este înscris la liceul N.I.
În 2005, A.S., elev în clasa a-X-a, a fost inclus in sistemul de protecție de tip rezidențial, locuind alături de alți 6 tineri într-un apartament. Consideră această schimbare ca fiind benefică tuturor celor care sunt incluși în cadrul sistemului. În ceea ce privește relațiile cu cei din jur, colegi, personalul din apartament, vecini, este prietenos, sociabil, comunicativ și se poate adapta ușor normelor grupului. Purtarea lui este corectă, cuviincioasă și nu a creat nici o problemă personalului responsabil de situația lui.
În 2006 o cunoaște pe V.R., de care se îndrăgostește și hotărăsc să își clădească un viitor împreună. După finalizarea liceului, A.S. renunță la protecția sistemului de tip rezidențial și se căsătorește cu A.S., mutându-se în casa familiei acesteia.
În prezent are 2 fii gemeni, de care este mândru și lucrează ca agent de pază.
Concluzii:
Prin includerea lui A.S., în sistemul protecție de tip rezidențial s-au obținut următoarele rezultate: integrarea socio-profesională, realizată prin faptul că are un loc de muncă stabil; prin faptul că a renunțat la protecția sistemului de tip rezidențial, a dovedit că este pe deplin autonom, că se poate descurca singur. Totodată, datorită sistemului de protecție de tip rezidențial care promovează deprinderile de autogospodărire, A.S., se poate descurca în cadrul gospodăriei sale actuale.
Prin urmare, se poate afirma faptul că, planul său de protecție și integrare a fost aplicat în mod corect, cu profesionalism, fiind astfel îndeplinită misiunea serviciul de protecție de tip rezidențial, care este următoarea: dezinstituționalizarea, furnizarea și asigurarea accesului copiilor, pe o perioadă determinată de timp, la găzduire (în condiții de locuit de tip familial), îngrijire, educație, pregătire, consiliere și intervenție personalizată în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale.
CAZ 4
T.C. s-a născut în urma unei relații de concubinaj pe care mama acestuia a avut-o cu un student de culoare din T. T.C. este născut în anul 1983, în B. Mama, T.S. s-a căsătorit cu T.I. fiind însărcinată cu studentul de culoare, în speranța că își va putea păcăli soțul că este copilul lui. Însă, la naștere T.C. s-a dovedit a fi de culoare, iar soțul, T.I. și-a dat seama de înșelătorie Este singurul copil al familiei T. Simțindu-se înșelat, T.I se refugiază în alcool, viața de familie degenerează. Totul se sfârșește într-o zi , când T.I. își pierde complet rațiunea și își omoară soția. Pentru fapta pe care a comis-o el primește o pedeapsă de 20 de ani de închisoare, iar T.C., în vârstă de 5 ani, rămâne în grija bunicii materne, D.C. Patru ani mai târziu, în anul 1991, bunica îl încredințează pe T.C. C.P. nr. 2.
După terminarea școlii generale, T.C. a fost înscris la liceul G.L., urmând apoi cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport, pe care a finalizat-o în anul 2006.
În anul 2005, T.C. beneficiat de protecția sistemului de tip rezidențial, fiind repartizat împreună cu alți 5 tineri cu care a locuit și în centrul de plasament, într-un apartament cu 4 camere. În cadrul sistemului performanțele sale școlare au cunoscut un salt uimitor prin faptul că: a obținut la examenul de licență nota 9.50, s-a titularizat pe postul de profesor de educație fizică, prin concurs, la liceul M.S., iar în toamna anului 2006 a început cursurile unui masterat.
Locuiește în continuare în apartamentul rezidențial, până la finalizarea masteratului. În apartament manifestă o atitudine de lider, pentu că este cel mai mare, ca vârstă, este exigent în ceea ce privește curățenia din apartament și este cel care organizează activitatea zilnică (treburile gospodărești) a colegilor lui. Contribuie cu bani la cheltuielile gospodărești. În ceea ce privește relațiile cu cei din jur, colegi, personalul din apartament, vecini, este prietenos, sociabil, comunicativ și se poate adapta ușor normelor grupului. Purtarea lui este corectă, cuviincioasă și nu a creat nici o problemă personalului responsabil de situația lui. La serviciu este apreciat de colegii săi, profesori și iubit de elevii săi. A depus o cerere la primărie pentru obținerea unei locuințe sociale (din propiria sa inițiativă, doar a fost informat cu privire la procedurile ce trebuiesc urmate, pentru restul, descurcându-se singur).
A pierdut orice legătură cu tatăl său vitreg.
Concluzii:
Prin includerea lui A.S., în sistemul protecție de tip rezidențial s-au obținut următoarele rezultate: s-a integrat socio-profesional, dovadă fiind faptul că este profesor de educație fizică la un liceu; prin salariul pe care îl câștigă este autonom din punct de vedere financiar, contribuind cu bani la cheltuielile din apartament; performanțele școlare obținute de-a lungul șederii sale în unitatea de tip familial, sunt vizibile prin faptul că: s-a licențiat, a obținut prin propriile puteri un post de profesor în cadrul sistemului de învățământ, în prezent, este student la master, .
Prin urmare, se poate afirma faptul că, planul său de protecție și integrare a fost aplicat în mod corect, cu profesionalism, fiind astfel îndeplinită misiunea serviciul de protecție de tip rezidențial, care este următoarea: dezinstituționalizarea, furnizarea și asigurarea accesului copiilor, pe o perioadă determinată de timp, la găzduire (în condiții de locuit de tip familial), îngrijire, educație, pregătire, consiliere și intervenție personalizată în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale.
CAZ 5
G.F. este născut în anul 1988, în cadrul unei familii dezorganizate, are o soră mai mică, G.A., născtă în 1990. Părinții au divorțat, mama, G.G. a rămas în garsoniera proprietate personală, iar soțul ei G.S. a fost nevoit să se mute cu cei doi copii în locuința tatălui acestuia. Tatăl, G.S., muncitor necalificat la un restaurant, împreună cu bunicul, din pricina datoriilor acumulate, s-au hotarât să vândă apartamentul cu 4 camere în care locuiau pentru a cumpăra un apartament cu 2 camere, și să le rămână astfel niște bani din care să poată să își achite datoriile. Cumpărătorul apartamentului i-au înșelat , dându-le doar o parte din suma pe care G.S. și tatăl acestuia au cerut-o pe apartament. Ajunși astfel în stradă, G.S. și-a încredințat cei doi copii, pe G.F. C.P nr. 2, și pe G.A. C.P.R.H. în anul 2001.
A terminat școala generală în anul 2002, dar nu a luat examenul de capacitate, și a urmat cursurile unei școli profesionale de mecanici auto.
În anul 2005 a fost inclus în sistemul de protecție de tip rezidențial, locuind împreună cu alți 5 tineri într-un apartament. Se înțelege foarte bine cu colegii săi din apartament, colaborează în vederea autogospodăririi, este prietenos, sociabil, comunicativ și se poate adapta ușor normelor grupului. Purtarea lui este corectă, cuviincioasă și nu a creat nici o problemă personalului responsabil de situația lui.
Ultimul an al școlii profesionale, l-a terminat în Germania unde a făcut practică la o renumită fabrică de autoturisme. Îi place foarte mult meseria pe care și-a ales-o, s-a angajat la un service auto. este devotat muncii sale și nu lipșește niciodată. Cu o parte din salariul pe care îl câștigă contribuie la cheltuielile gospodăriei. În toamna acestui an, intenționează să se înscrie la cursurile la seral ale unui liceu.
Concluzii:
Prin includerea lui G.F.., în sistemul protecție de tip rezidențial s-au obținut următoarele rezultate: s-a realizat integrarea socio-profesioanală, dovadă fiind faptul că are un loc de muncă stabil, salariul obținut îi oferă independență financiară și posibilitatea de a contribui la cheltuielile din apartament; a dobândit deprinderi în ceea ce privește autogospodărirea (știe să își pregătească singur o masă, să folosească echipamentul electric din dotare – mașina de spălat, cuptorul cu microunde, etc.-, se descurcă cu plata facturilor – lumină, întreținere)
Prin urmare, se poate afirma faptul că, planul său de protecție și integrare a fost aplicat în mod corect, cu profesionalism, fiind astfel îndeplinită misiunea serviciul de protecție de tip rezidențial, care este următoarea: dezinstituționalizarea, furnizarea și asigurarea accesului copiilor, pe o perioadă determinată de timp, la găzduire (în condiții de locuit de tip familial), îngrijire, educație, pregătire, consiliere și intervenție personalizată în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale.
CAZ 6
L.A. s-a născut în anul 1983, în B. Trei ani mai târziu, părinții săi au divorțat, mama, L.T., plecând ca dansatoare în T., iar tatăl, L.M., conducător RATB, s-a recăsătorit cu D.I.. L.A. a locuit cu aceștia până în anul 1991, atunci când mama sa vitregă a hotărât că este mai bine să-l ducă într-un centru de plasament, pentru că ea nu vroia să crească un copil de al soțului ei împreună cu o altă femeie. Astfel, în anul 1991, L.A. a fost instituționalizat la C. de P. nr. 2, din B..
S-a integrat foarte greu în colectivul de aici, manifestând comportament antisociale față de colegii săi din centru, dar, și față de personalul responsabil de creșterea și îngrijirea lui; școala generală a terminat-o cu greu, rămânând 2 ani la rând repetent; apoi a urmat cursurile unei școli profesionale de bucătari.
În anul 2004 a fost inclus în cadrul sistemului de protecție de tip rezidențial, locuind alături de alți 5 tineri, pe care îi cunoștea din centrul de plasament.
Datorită planului de protecție individualizat, el a fost sfătuit să își găsească un loc de muncă, drept urmare, angajându-se bucătar la hotelul P.
Până în anul 2006, progresele sale au fost vizibile, se întreținea singur și participa cu o parte din salariul său la cheltuielile din apartament, relațiile cu cei din jur s-au îmbunătățit, au devenit amicale, devierile de comportament pe care le-a avut în trecut, au dispărut; era o persoană normală, mergea la lucru în fiecare zi, era apreciat de șefii și colegii săi, persoanle nu avea nici o plângere împotriva sa.
În anul 2006, a cunoscut-o la serviciu, pe C.F., care lucra drept cameristă la același hotel ca și el, în vârstă de 17 ani. După câteva luni, aceștia au hotărât să se mute împreună, și cum în apartamentul rezidențial nu puteau locui împreună, s-au decis să se mute cu chirie în cartierul B. Datorită anturajului pe care a început să îl frecventeze datorită prietenei lui, L.A. a devenit alcoolic și nu a mai vrut să meargă la muncă. C.F., a tot încercat să îl facă să reacționeze, dar văzând că nu are nici o șansă, l-a părăsit, lăsându-l singur în casa pe care au închiriat-o împreună. O lună mai târziu, când a venit momentul să își plătească chiria și cheltuielile aferente, bineînțeles că nu a avut bani și a fost dat afară din casă.
Văzându-se în stradă, neavând pe nimeni, pentru că nu a mai întreținut nici o relație nici cu mama sa, nici cu tatăl său, a venit la C. de P nr. 2, actualul C. de Z C.S., sperând să se poată întoarce în apartamentul în care a locuit. Datorită faptului că el a fost cel care a solicitat excluderea sa din cadrul sistemului de protecție de tip rezidențial, dar și faptului că locul său de acolo a fost ocupat de un alt tânăr, D.P.C. sector 4 a hotărât să nu se mai implice în protecția sa. Așadar, timp de câteva luni, el a dormit sub cerul liber, în curtea C.Z.C.S., timp în care a început să consume droguri.
În anul 2007 se întâlnește cu P.V., o fostă colegă de școală, care se oferă să îl ajute să iasă din situația în care se afla. Pentru început, l-a îndrumat să își găsească un loc de muncă; sfat pe care el l-a urmat, angajându-se ca bucătar la hotelul I.P. (loc în care lucrează și în prezent). Din salariul pe care l-a câștigat aici, a reușit să îți închirieze o garsonieră confort 2, în care s-a mutat împreună cu P.V. În prezent locuiesc împreună, se descurcă destul de bine cu banii pe care îi câștigă împreună.
Concluzii:
Prin includerea lui L.A., în sistemul protecție de tip rezidențial s-au obținut următoarele rezultate: s-a realizat integrarea socio-profesioanală, dovadă fiind faptul că avea (în acel moment) un loc de muncă stabil, salariul obținut îi oferea independență financiară și posibilitatea de a contribui la cheltuielile din apartament; relațiile cu personalul responsabil de îngrijirea și educarea sa au cunoscut o îmbunătățire vizibilă; se înțelegea foarte bine cu colegii săi din apartament, cooperând în vederea autogospodăririi; nu a vut nici o problemă în relațiile dezvoltate cu vecinii săi. Însă, în cazul lui L.A. factorii externi, reprezentați prin anturajul său, prietenii, și-au pus amprenta asupra lui, într-un mod deloc favorabil, făcându-l să piardă tot ceea ce obținuse prin multă muncă și voință depusă (demnitatea, locul de muncă și implicit veniturile, demnitatea). A reușit, totuși să treacă peste această perioadă din viața lui, datorită sprijinului și afecțiunii oferite de prietena lui, fiind în prezent o persoană normală, care lucrează și se întreține singur.
Prin urmare, se poate afirma faptul că, planul său de protecție și integrare a fost aplicat în mod corect (chiar dacă L.A. a ales să iasă din cadrul sistemului și să urmeze o altă cale, care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi greșită), cu profesionalism, fiind astfel îndeplinită misiunea serviciul de protecție de tip rezidențial, care este următoarea: dezinstituționalizarea, furnizarea și asigurarea accesului copiilor, pe o perioadă determinată de timp, la găzduire (în condiții de locuit de tip familial), îngrijire, educație, pregătire, consiliere și intervenție personalizată în vederea reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale.
Concluzii
Datorită studiilor prezentate, dar și documentării pe care am realizat-o în legătură cu acest sistem de protecție de tip rezidențial, consider că, dacă este implementat corespunzător, dacă resursele umane sunt calificate și profesioniste, reprezintă soluția optimă adoptată în cazul copiilor/tinerilor ce nu pot fi dați în plasament sau în adopție.
Planul de protecție individualizat este unul dintre elementele specifice, dintre elementele ce deosebesc acest tip de sistem de protecție față de altele; copiii/tinerii nu mai sunt tratați ca un ’’întreg’’, ci, intervenția este personalizată, pornește de la nevoile individuale.
Unitățile de tip familial oferă copiilor posibilități de satisfacere a necesităților psiho-sociale, satisfacere ce duce în final la adaptare și integrare socială;
Prin realizarea planului individualizat de protecție, este cultivată perspectiva viitorului, de aceea, copiii și tinerii incluși în sistem sunt constrânși să respecte pașii prevăzuți în acest plan, în caz contrar, sistemul se retrage din activitatea de protecție a lor (asta în cazul celor care au depășit vârsta de 18 ani);
Activitățile desfășurate în interiorul unităților de tip familial, au scopul de a avea un impact pozitiv asupra formării deprinderilor de autogospodărire;
În cadrul acestor unități, activitățile de protecție pornesc de la drepturile lor, în conformitate cu vârsta, gradul de maturitate de care dau dovadă și de la planul de protecție individualizat;
Unitățile de tip familial, oferă ocrotire și șanse de dezvoltare copiilor aflați în dificultate, prin faptul că sunt tratați individual, ținându-se cont de preferințele, dorințele, așteptările lor;
În cadrul unităților de tip familial, între personalul responsabil de supravegherea, ocrotirea și întrajutorarea copiilor și aceștia se stabilesc relații de prietenie, atașament și încredere, relații stabilite datorită faptului că numărul lor este restrâns, există un număr cuprins între 5-7 copii care locuiesc într-un apartament, spre deosebire de instituția mamut, unde numărul acestora este de aproximativ 100 copii;
Personalul are obligația de a acorda sprijin, îngrijire și educație fiecărui copil, de a asigura stimularea aptitudinilor speciale ale beneficiarilor identificați ca atare (fapt regăsit în studiul de caz nr.1 și nr. 2) facilitându-le accesul la resursele din comunitate;
În ceea ce privește perioada de instituționalizare, (având în vedere: studiile de caz pe care le-am prezentat mai sus, observațiile mele, precum și discuțiile pe care le-am purtat cu diferite persoane care lucrează în cadrul sistemului de protecție de tip rezidențial) consider că nu are relevanță în procesul de integrare socio-profesional, totul depinde de: relația care se stabilește între responsabilul de caz și copil/tânăr, încrederea reciprocă pe care aceștia și-o acordă, voința și interesul pentru a-și crea un viitor mai bun de care copilul dă dovadă, responsabilul de caz trebuie să fie ca un părinte pentru copil și să-i lumineze pașii;
Consider că, prin includerea acestor copii în sistemul de protecție de tip rezidențial se realizează, de fapt, o ’’transinstituționalizare’’ a lor, adică beneficiarii părăsesc vechea formă de protecție socială restrictivă și sunt introduși în cadrul unei noi forme de protecție, mai puțin restrictive, ce are drept obiective normalizarea, intregrarea socio-profesională, autonomizarea, dezvoltarea deprinderilor de autogospodărire, etc. a beneficiarilor;
Transinstituționalizarea ‘vizează procesul de transferare a indivizilor insituționalizati, dintr-o formă dominantă de instituție, de asistență sau ocrotire în alt tip de instituție, având aceleași scopuri – de asistență socială- dar, structurată după principii alternative’ (Pop, Luana, M., 2002, pp. 799); este un concept care nu poate fi utilizat în cazul plasamentului sau încredințării copilului unei persoane sau familii, pentru că acel copil părăsește temporar/definitiv instituția;
Propuneri
Realizarea de campanii mass-media, care să aibe drept obiectiv, sensibilizarea comunității față de copiii aflați în dificultate, creșterea gradului de toleranță a comunității, acceptarea acestor copii fără nici o discriminare;
Campanii media pentru prevenirea abandonului; prin prevenirea abandonului, consider că pot fi rezolvate multe probleme, printre care: scăderea numărului de copii instituționalizați, fondurile alocate pentru îngrijirea lor ar putea fi redistribuite familiilor nevoiașe, mamelor singure;
Îmbunătățirea nivelului de trai a populației (mulți își abandonează copiii datorită lipsei resurselor financiare necesare pentru creșterea lor);
Facilități și ajutoare reale pentru tinerii aflați în dificultate;;
Îngrijire superioară, strictețe în selecția personalului responsabil de ocrotirea ți educarea copiilor; oferirea de cursuri de perfecționare a personalului;
Extinederea rețelei de asistenți maternali profesioniști;
Gestionarea eficientă a resurselor umane și financiare în cadrul sistemului de protecție socială
Scăderea numărului de instituții rezidențiale și includerea copiilor instituționalizați în diferite programe sociale care să le ofere îngrijire individualizată superioară celei din cadrul instituției mamut;
O altă metodă de prevenire a abandonului, consider că este reprezentată de ’’centrele de zi’’, dedicate copiilor săraci din comunitate, aceștia petrec 8 ore pe zi (sunt incluse și orele pe care le petrec la școală), sunt asistați de către un personal calificat, sunt ajutați la realizarea temelor pentru șscoală, primesc două mese pe zi, primesc rechizite, îmbrăcăminte, părinții beneficiază de consiliere psiho-socială, centrul le oferă celor care nu au un loc de muncă, posibilitatea de a fi ajutați în vederea găsirii unuia; dezvoltarea rețelei de centre de zi, consider că este o măsură de prevenție a abandonului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul DE Protectie DE Tip Rezidential (ID: 161693)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.