Sistemul de Proprietate Devalmas

Motivație

Se spune cã orice mare adevãr trece prin trei etape: este ridiculizat, puternic combãtut iar, în final, acceptat. Mizând pe ideea cã ne putem plasa în cea de-a patra etapã, aceea a necesitãții evaluãrii unor mari realitãți, an inițiat incursiunea într-o lume cu care mã identificam în mare mãsurã, dar pe care din prea multã familiaritate, o priveam cu ochi subiectivi și nu îi apreciam just valoarea.

Acest lucru se întâmplã din cauza impresiei cã ni se cuvin toate lucrurile care ne inconjoarã, cã este normal sã avem alãturi oameni-povești, oameni-pãrinți, oameni-prieteni și considerãm un dat firesc ceea ce de fapt este un neprețuit dar. Astfel, mânatã de acest sentiment de revelație am pãtruns în lumea satului Nereju din Vrancea arhaicã.

Cunoaștem cu toții faptul cã existã douã posibilitãți de analizare a oricãrui fenomen: dinãuntrul lui si atunci cercetãtorul arestatut de insider, sau din afarã, prin ochii outsiderului. Ideal este sã se poatã ajunge la jumãtatea distanței dintre cei doi, pentru ca lucrurile sã poatã înțelese de neinițiați, dar și observate obiectiv de cei din interiorul grupului, pentru care lucrurile evidente și-au pierdut, in opinia lor, valoarea sau interesul. Astfel am realizat cã ceea ce conteaza este recuperarea altor vremuri, consemnarea, ca act salvator, a ceea ce a mai rãmas din viața spiritualã si aterialã a colectivitãții tradiționale aflate la început de secol XXI și proaspãt integrate în familia uniunii europene, am simțit cã munca depusã devine din gest necesar, un gest salvator.

Lucrarea de fațã își propune o analizã atât a trecutului, cât și a prezentului satului vrâncean Nereju. Elaborarea acestei lucrãri incubã din partea cercetãtorului asumarea în mod inerent a unor riscuri. Acestea își au sorgintea în însãși tema aleasã.: Aspecte monografice ale satului vrancean Nereju; aceste aspecte au fost studiate din perspective sociologicã , cu precãdere de cãtre H.H. Stahl și Scoala Monograficã de la București, constituind doeniu de studio pentru sociologici, istorici, geografi, etnografi, folcloriști.

Din perspectiva acestei lucrãri îmi propun sã dezvãlui constante spirituale ale unei lumi profund ancorate in rural. Pentru a ne situa in carul impus de spiritual monografiei sociologice, vom recurge la medode precum ancheta sociologicã, observația directã, interviurile nestructurate și analiza documentelor.

Am structurat lucrarea în douã pãrți, fiecare având un rol binedefinit in structura ideaticã. In prima parte am abordat aspecte consecrate legate de viața satului vrâncean de odiniarã; vom analiza sistemul de proprietate devãlmaș utilizat in trecut, cât și meșteșugurile și tradițiile oamenilor de demult…parka prea e demult comparative cu pe care se pare cã îl trãim noi acum.

In partea doua a lucrãrii vom acorda importanța cuventitã ocupațiilor de astãzi ale vrâncenilor din Nereju si a modului în care acestea reprezintã o expresie a țaranului de acceptare a condiției sale și de inplinire a omului ce traia cu ideea cã odatã cãzut poate sã se salveze doar prin trudã.

Așadar, lucrarea de fațã se dorește a fi o radiografie a trecutului – o restaurare a valorilor pierdute și modelate în timp-, dar și una a prezentului oarecum dureros.

“ Poate cã cititorul acestor rânduri își inchipuie cã vom vorbi (…) de Vrancea idilicã, de Vrancea Mioriței, cu pãstori sunând din bucium și Rodici torcând din fuior. Așa ne place nouã de obicei a ne închipui aceastã țarã a Vrancei.: tot tât de ferecãtoare pe cât îi este și numele de straniu și de frumos sunãtor.

Ei bine, nu! De-ar fi sã supãrãm sufletele gingașe ale celor cãrora li se pare o crimã de lese-maiestate naționalã, orișice arãtare pe fațã a adevãrului care supãrã și doare, vom vorbi de altã Vrance, de o Vrance roasã de hâdã sãrãcie, de o Vrance batjocoritã și cãlcatã în picioare, de o Vrance pornitã pe calea cea scurtã a prãpãdului și pe care toți o lãsãm sã piarã fãrã sã-i dãm mãcar un cuvânt de omenie. “ (H.H. Stahl- “Cum s-a stins Tara Vancei , p 16-17)

Multumiri

Demersul nu ar fi fost posibil fãrã sprijinul dezinteresat ale domnului prof. univ. Gherghe Roșculeț. Cu greatitudine domniei sale. Am purtat permanente discuții cu dna conf.univ. dr Paula Popoiu- director general Muzeul Național al Satului “Dimitri Gusti”-, evidente multumiri.

In cercetarea de teren am fost însoțitã de dl. Vasile alãturi de care am petrecut clipe de rezonanțã cu spațiul vrâncean. Tot pe teren am beneficiat și de sprijinul localnicilor: dl Dalicã Lazãr – bibliotecar în comuna Nereju, dna Natalia Dudu- coordonator al ansamblului Chipãrușul, dl. Gheorghe Dudu- secretar al Obștei Nereju, dl Stanica Stirbei- fost director al cãminului cultural, al școlii din localitate și un are iubitor și pãstrãtor de tradiții, dl Serban Terțiu- iscusit meșter popular, dna Lenuța Terțiu, dna Joița. Recunoștințã nemarginitã.

Mulțumiri tuturor celor care și-au adus contribuția la aceasta lucrare în ultimul rând omagiu pios strãbunicilor mei, mândri vrânceni trecuți în altã lume , Botez Stefan si Botez Ioana , cei care repreintã de fapt motivația fundamentala.

Capitolul I

SISTEMUL DE PROPRIETATE DEVĂLMAȘ

Aspecte teoretice în studiul satului devãlmaș

De-a lungul timpului, cercetãtorii vieții sociale au dezbãtut problema stãpânirii în devãlmãșie a pãmânturilor. Unul din sociologii de seamã care s-a ocupat de cercetarea acestui aspect a fost Henri Stahl, sub directa coodonare a Scolii monografice de la București. In urma campaniilor monografice desfãșurte la Draguș în județul Olt, la Fundul Moldovei în fostul județ Câmpulung Moldovenesc, la Runcu în județul Gorj, dar mai ales în satul Nereju din Tara Vrancei, în perioada 1927-1938, H.Stahl pornește ceea ce numim astãzi “rãsturnarea concepției clasice în ceea ce privește descendența satelor românești” și totodatã studiul satelor devãlmașe.

Concepția clasicã pornea de la premiza conform cãreia așezãrile rurale românești sunt de tip genealogic, adicã provin dintr-o familie originarã însã Stahl vat rage concluzia cã organizarea socialã se aseamãnã mai mult cu satul/ comunitatea decât cu familia.

O teorie consideratã de Stahl greșitã este cea a “eroului oponim fonsator de sate”. Aceastã teorie pornește de la premiza confor cãreia satele devãlmașe ar fi o extindere a unei familii inființate de un strãmoș fondator care este proprietar unic al patrimoniului. Unul din marii istorici care vine în sprijinul acestei teorii este Nicolae Iorga, cel care va explica în opera Anciens documents du droit roumains: “ ceea ce izbește mai întâi în dreptul de proprietate la toți românii nu este o reminiscențã a stãpânirii în coun, ci simțul unei solidaritãți rurale, derivând din descendența comunã a tuturor locuitorilor satului, din existența unuia sau a mai multor creatori ai pãmântului în pustiu; lãzuitori și strãmoși în același timp, acei numiți bãtrâni sau moși”. ( N. Iorga – anciens documents du droit roumains- vol I, pg 3).

Teoria concurentã celei a “eroului toponim” este teoria confor cãreia satele devãlmașe nu sunt altceva decât forme de disoluție a unei organizãri mult mai vechi; astfel aceasta ipotezã subliniazã faptul cã, pe lângã procesul de organizare socialã a triburilor în uniuni de triburi, existã și procesul invers, acela de mãrunțire a ginților pânã la automatizarea acestora în grupuri familiale mai restrânse. Deși adept al acesteia din urmã, Stahl afirnã cã niciuna din aceste teorii nu poate fi doveditã, neputând adduce dovezi documentar-istorice.

O altã teorie a satelor devãlmașe, cu caracter novator, este aceea conform cãreia exploatarea pãmântului specific satului devãlmaș, este mai întâi una tribalã și doar apoi una de tip feudal. Explotarea tribalã este caracterizatã printr-o agriculturã rudientarã, în cadrul cãreia clasa boiereascã, aflatã în process de formare în perioada devãlmãșiei absolute, nu deținea mijloace de producție, acestea aparținând familiilor care formeazã satul și nu se amestecã în procesele de producție, gestionate de cãtre obști, mulțumindu-se cu rolul lor parazitar prin care pretindeau plusul de producție obținut. Astfel, în cadrul satelor bazate pe orânduire tributalã putem depista structuri economice cu mod de producție specific devãlmãșiei, dar producãtoare de surplus, cu clase explotatoare ce nu sunt implicate în procesul de producție, dar care pretind parte din plusul de producție, la un termen stability, sub formã de cislã- impozit aplicat întregii comunitãți.Acest model de comunitãți rurale ce aveau ca mod specific de organizare devãlmãșia- proprietatea și exploatarea în comun a terenului, dar și organizarea in obști- se pare cã provine din perioada preromanã. Satele de acest tip sunt organizate în ocoale sau țãri, cu rol de defensive, însã fãrã a avea o domnie cu character despotic.

Exploatarea de tip feudal caracterizatã prin prluarea funcțiilor obștei de cãtre boieri, reprezintã o alternativã a exploatãrii tribale, aceste douã tipuri coexistând de-a lungul istoriei. Sistemul feudal era caracterizat prin preluarea funcțiilor administrative ale obștilor de cãtre boieri și prelevarea tributului în maniera dijmei, ce valora 1/10 din pe producție pe fiecare cap de gospodãrie, și nu la nivel de sat; boeirul poate folosi munca gratuitã a țãranilor pentru propria gospodãrie, sub formã de clacã și va deține monopolul unor exploatãri economice, precu moara sau cârciuma și tot el va reprezenta counitatea în fața organelor statului.

Vom vedea în capitolele urmãtoare faptul cã satul Nereju din Tara Vancei a avut un alt model de dezvoltare, fiind emblema satului devãlmaș de tip arhaic, aflat, din pãcate, în zilele noastre, el însuși în process de disoluție latentã.

1.2. Stãpânirea în devãlmãșie – abordare generalã

Satul devãlmaș dispune întotdeauna de un teritoriu numit “ trup de moșie” ce reprezintã o alãturare spațialã de proprietãți. Elementele acestui teritoriu sunt dupã cum urmeazã:

forma exterioarã reprezentatã de trasee intersãtești, ce apar ca rezultatul unor operațiuni agrimensurale, cu scop de distribuire egalitarã de teritorii;

structura interioarã ce cuprinde zone economice precum: pãdurea și poienile, islazul și pãșunile, câmpul și țarina, vatra satului și locurile de casã, apele, morile și nu în ultimul rând drumurile. Dreptul fiecarui sãtean, indifferent de statutul sãu: boier, sãtean liber sau clãcaș, este “peste tot hotarul” ***, respectiv în toate aceste zone economice, fãrã de care omul nu și-ar putea duce traiul.

In mijlocul acestor zone ce alcãtuiesc structura economicã a teritoriului interior sãtesc, existã o altã serie de zone cu character juridic, delimitând drepturile individuale ale fiecãruia in parte, In cazul satelor rãzãșești, întregul trup de moșie se organizeazã sub forma unei unice și imense racle, in care zonele economice strãbat în fâșii egale “curmezișul” moșiei, iar cele juridice, tot in fâșii egale, “curg de-a lungul moșiei”.

Locuitorii acestui teritoriu alcãtuiesc un grup restrans ca volum demographic, cu tendințe de a manifesta aversiuni fațã de persoane strãine și care, totodatã, permit cãsãtoria numai între membrii comunitãții. Așadar, regulile de intrare și de ieșire din ceatã nu pot fi altfel decât condiționate biologic: naștere și moarte. Orice excepție poate fi acceptatã doar simulând unul din aceste fenomene biologice; inclusiv vânzarea unui bun are aceste conotații: vânzãtorul iese din ceatã, iar cumpãrãtorul intrã in ceatã, ca printr-o moarte, respective o naștere.

Fiind dat aceste context, se presupune faptul cã satul devãlmaș nu poate dãinui decât întreg, bazându-se pe obștea întreagã care ia întotdeauna cunoștințã de sine. De menționat este faptul cã fiecare pãrtaș al obștei nu deține decât un fragment dintr-un întreg care nu se ineplinește decât in totalitatea obștei. Bazându-ne pe elementele stabilite mai sus, realizãm cã satul se constituie astfel: ”într-un unic atelier de munca”. Pe lângã faptul cã fiecare gospodãrie în parte existã ca ființã socialã deosebitã, exercitând diferite meșteșuguri, activitatea tuturor se supune unui rit de muncã cu character colectiv: stâna și ciurda de vite se aflã într-un punct stabilit, toți sãtenii își arã terenul în același sens, îl seamãnã cu aceleași culturi indicate de zona economicã, etc.

In altã ordine de idei, devãlmãșia poate îmbrãca diverse forme, fiecare potrivite in felul sãu unui anumit stadiu de dezvoltare socialã. Astfel putem discuta despre trei forme diferite și anume:

Devãlmãșia absolutã în cadrul cãreia țãranul nu are decât drepturi de uz personale, însã întreaga sa activitate stã sub necontenita supraveghere a abștei sãtești.

Devãlmãșia egalitarã în cadrul cãreia țãranului îi revine o suprafațã de teren egalã cu ceea ce dețin ceilalți obșteni.

Devãlmãșia inegalitarã, specificã satelor rãzãșești, în care fiecare gospodãrie beneficiazã, mai mult sau mai puțin de cotã-parte din totalul devãlmaș, iar calcularea acestor cote-parți nu deține o formula absolutã.

Obsștea reprezintã organizarea specificã a satului devãlmaș. Regula de adunare a acesteia variazã de la un sat la altul.; astfel, aceastã adunare poate avea loc duminica, în casa “unuia mai de sfat”, la bisericã, forte adesea “la umbra copacului” sau în caz de urgențã “oricând și oriunde”. Aceastã organizație sãteascã nu este oficializatã de cãtre stat, iar regulile interioare sunt stabilite de cãtre membri. In cazul obștilor arhaice- cum este si cazul celei din satul Nereju- dreptul de vot îl are orice proprietar ajuns la maturitate; aceste drept este unul egal, comparativ cu dreptul de vot din devãlmãșia evoluatã în cadrul cãreia dreptul de vot este unul inegal, propoțional cu averea.

Fiind autoritatea absolutã, obștea are dreptul de a interzice sau chiar muta stãpânirile locurești, dar și dreptul de donație a ținerilor private, mai exact, aceasta poate indica locul pe care un obștean își poate construi casa, obținând pamantul prin defrișãri și desțeleniri. De asemenea, aceasta are dreptul de a se vinde pe sine cu sau fãrã oameni,Obștea rãzãșeascã, poate avea diferite drepturi patrimoniale; în primul rând dreptul de supraveghere al modului de exploatare a teritoriului ce revine fiecãrei gospodãrii,. In acest context, obștea poate impune ceea ce se numește “sila tarlalelor”, adicã aratul în aceeași direcție, aceeași rotație a culturilor, poate impune locul miriștilor pentru uzul comun al pãscutului sãtesc, etc. Totodatã, obștea poate stabili cãile de acces cãtre tarlale, dar are și dreptul de a stabili locul și cantitatea de drepturi ale fiecãrei gospodãrii. In ultumul rând, dar cu siguranțã cel mai important aspect, obștea are dreptul de protimisis; acest drept reprezintã practice un obicei de precumpãrare pentru a înlãtura pe strãini de la intrarea în cercurile de solidaritate ale devãlmãșiei.

In ceea ce privește relațiile cu statul, obștea are datoria de a plãti cãtre acesta birul prin cislã, considerându-se cã tocmai prezența birului a creat satul devãlmaș, mai exact interesul fiscal al statului incipient, neorganizat birocratic în mod efficient, a creat aceste unitãți collective cãrora sã li se perceapã un singur bir. Cea de-a doua datorie a obștii este aceea a “rãspunderii solidare din punct de vedere legal”; în cazul unor delicate, satul avea datoria de a soluționa problema, prinzând rãu-fãcãtorii, în caz contrar statul putând amenta destul de grav obștea.

In rezumat, putem defini satul devãlmaș românesc ca fiind “… o forma de conviețuire socialã, pe un trup de moșie, a unui grup biologic închis, desoeri legat prin rudenie de ceatã, trãind în gospodãrii familiale, asociate într-o obște care, prin hotãrâri luate în adunãrile ei generale, care are dreptul e a se amesteca în viața particularã a fiecãrei gospodãrii, potrivit regulilor juridice ale devãlmãșiei și conform mecanismului psihic al obștei pe bazã de tradiții difuze.” ***

Pornind de la aceastã definție, putem trage facil concluzia cã fiecare sat în parte este un act de creație originalã popularã, întrucât nu vom putea gãsi douã creații sociale sãtești care sã fie identice. Tot ceea ce putem sublinia sta sub auspiciul unor linii generale și astfel avem ocazia de a diagnostica satul de tip pastoral, cu devãlmãșie absolutã si stãpânire locureascã, așa cum este cazul, de pildã, în toatã regiunea Vrancea.

Insã, deși avem trasate aceste generalitãți, vom vedea in cele ce urmeazã¸studiind particularitãțile satului Nereju, cum sistemul juridic se schimbã odatã cu trecerea vremii, însã acest lucru nu poate determina disoluția satului devãlmaș. Acest tip de conviețuire socialã face parte din “colectia de aur” a satului românesc și trebuie “ridicat la rang de artã”, iarã nu lãsat sã se și sã ne distruga bogația.

Astfel este imperior necesarã tragerea unui semnal de alarma. Aceastã adevãratã societate în miniaturã își schimbã sensul și decade în mijlocul unei lumi dușmane; izolarea geograficã ajunge a fi un blestem, tradiția o povarã moartã, autarhia economicã o pradã ușoarã pentru capitalismul triumfãtor, obiceiul pãmântului, o armã asasinã în mâna juriștilor moderni. Si, odatã cu destrãmarea întregului sistem, se vede decãderea culturalã, slãbirea forței psihice colective, moartea folclorului, boala și mizeria cruntã cuprinzând o populație pe vremuri infloritoare.

1.3. Istoria obștilor vrâncene

La începutul secolului XX, jurisdicția româneascã avea să soluționeze problema recunoașterii dreptului cutumiar al obștilor rãzãșești vrâncene. Aceasta s-a făcut în spiritul legislației moderne, rezultând un nou model de organizare a comunitãtilor răzăsesti din Vrancea. Copleșiți de legile impuse de statul român și poate, saturați de atâta izolare, răzeșii nu au mai avut energia de a se opune întocmirii Așezămintelor care au stat la baza reorganizării obștilor; mai mult, ei le-au considerat drept garante le supreme ale statului lor, ale drepturilor personale și colective care decurgeau din acesta.

Aceste Așezăminte au fost prezentate in Proiectul de lege al Codului Silvic, votat in ședinața din 26 iunie 1910. În opinia autorilor acestui proiect legislativ, Așezământul reprezenta actul prin care se stabileau drepturile răzeșilor, modalitatea de exercitare a acestora și organele care să-i reprezinte pe răzeși in fața legii, întocmit în folosul intregii obști, Așezământul avea putere de lege , reglementând pe de o parte, activitatea obștii ca for organizatoric, iar pe de altă parte, drepturile si obligatiile răzesilor. În Proiectul de Lege al Codului Silvic, răzeșii erau considerați ca fiind țărani proprietari ai unui bun rural, stăpânit în devălmășie, în baza vechilor hrisoave ori a posesiunii îndelungate, de mai multe generații, părțile fiecărui răzeș fiind stabilite pe diverse criterii. Cunoasterea corectă a realitătilor rurale de către cei care răspundeau de destinele țării a constituit o premiză favorabilă în ceea ce privește rostul Așezămintelor în viața colectivităților răzășești, în sensul îmbunătățirii acesteia.

La articolul 29 al Proiectului legislativ menționat se prevedea că răzeșii devălmași erau datori să redacteze un Așezământ pentru păduri, pășuni, fânețe, locuri de arătură din poieni și goluri de munte, ori din afara perimetrului pădurilor. În acest act unna să se înregistreze dreptul fiecărui răzeș în parte, să se precizeze modalitatea de exercitare a acestuia, precum și organele care să reprezinte interesele răzășești în fața autorităților statale. Conform Proiectului, termenul de redactare a Așezămintelor era de maximum un an de zile de la promulgarea legii. Așadar, Statul lăsa deplina libertate tuturor răzeșilor în ceea ce privește alcătuirea documentului, care trebuia să facă referire strictă la fiecare categorie patrimonială, limitându-se la structurarea acestuia:

a) denumirea proprietății devălmașe și localizarea acesteia;

b) numele și adresa completă a tuturor proprietarilor răzeși și partea fiecăruia dintre ei, detinută în devãlmăsie;

c) dispoziții referitoare la alegerea administratorilor răzeșilor, la numărul lor, la mandatul acestora, la drepturile și îndatoririle lor;

d) dispoziții referitoare la desfășurarea întrunirilor obștilor, la numărul de voturi necesar pentru ca o hotărâre a Adunării să devină valabilă, la puterea decizională pe care aceste hotărâri le vor avea;

e) dispoziții cu privire la cheltuielile obștii;

f) dispoziții referitoare la modalitatea de distribuire a beneficiilor obtinute din exploatarea pădurilor, păsunilor, fâneturilor si terenurilor de arătură

g) dispoziții referitoare la aplanarea neînțelegerilor survenite între răzeși.

Prevederile acestui articol au stat la baza alcătuirii tabelelor de drepturi răzășești, definind locul și rolul administrațiilor în cadrul obștii si subliniind importanța Adunării generale. Așezământul trebuia să fie aprobat de 2/3 din drepturile răzeșilor care alcătuiau obștea; se menționa că femeile erau reprezentate prin soții lor.Fiecare Așezământ trebuia să fie autentificat de către judecătoriile de ocol, în baza Legii de organizare a Casei Rurale. Același judecător de ocol trebuia să transcrie Așezământul într-un registru, în care figurau toate modificările drepturilor devălmașilor, drepturile înstrăinate din obste si cele constituite în cadrul acesteia, inclusiv îndrumările ministrului Agriculturii și Domeniilor.

În aceasta lege, se face o referire destul de clară asupra circulației drepturilor individuale răzășești: ele puteau fi incluse sau excluse din registrul patrimonial al obștii; așadar, cel puțin teoretic, aceste drepturi puteau fi vândute și cumpărate (drepturi de folosință și nu de proprietate efectivă).Statul nu oferea doar modelul de Asezământ, ci si îndrumările necesare perfecționării acestuia. La articolul 31 se menționa că prin intermediul Așezământului trebuia să se stabilească data întrunirii anuale a obștii în care se discutau în mod obligatoriu următoarele probleme: cheltuielile și veniturile obstii, nominalizarea si remunerarea administratorilor, împăduririle si paza pădurilor. Data și locul Adunării răzeșilor se comunicau cu 25 de zile înainte de desfășurarea ei, la biserică, la Primărie, la Ocolul Silvic și la Judecătoria de Ocol. Odată cu întocmirea procesului-verbal referitor la îndeplinirea tuturor acestor formalități, Adunarea devenea legal constituită. Adunarea era legal constituită atunci când participau cel puțin jumătate din componenții obștii. În caz contrar, aceasta se amâna pentru o dată ulterioară, nemaifiind condiționată de numărul participanților. Hotărâri le se luau doar cu majoritatea absolută. a devălmașilor prezenți la Adunare. Aceasta nu avea autoritatea de a vinde din proprietatea răzășească, în condițiile în care nu erau prezenți toți răzeșii. Adunarea rezolva toate problemele legate de viața financiară a obștii, precum și cele legate de admini strație, de exploatarea și întreținerea patrimoniului într-un cadru legal ș i modernizat. Proiectul legislativ subliniază importanța inițiativei fiecărui răzeș în parte, dorindu-se implicarea efectivă a acestuia în viața obștii (participare directă și nu prin delegați).

Aceasta lege s-a dovedit a avea mai multe lacune. Printre problemele ridicate in urma adoptarii acestui Cod Silvic, amintim ca s-a subliniat faptul că răzeșii, in general, nu aveau acte scrise, drepturile fiind stabilite și recunoscute în cadrul obștii în baza vechii posesiuni.Judecătorii nu puteau decât să consulte dosarele în care erau înregistrate proprietățile deținute de fiecare obște în parte, fiind însă vorba de acte de proprietate colectivă. Existau și informații referitoare la drepturile unor răzeși, stabilite pe criteriile "bătrânilor" și "moșului comun", din care derivau drepturile urmașilor, însă lacunare și disparate. La baza tabelelor de drepturi a stat mărturia colectivă a obștii pentru fiecare răzeș în parte, fondată și pe tradiția veche de peste cinci sute de ani.

Cu toate acestea, devalmasia drepturilor de razesi nu este indiviziunea dreptului civil, caci fiecare cetas nu are un drept care sa poata fi masurat; dreptul fiecaruia nu este decat un drept de uz, personal, viajer si nelimitat. Succesiunea nu opereaza in acest regim, fiul nevenind la succesiunea tatalui sau, ci beneficiind de propriul drept pe care il are in calitate de vrancean. Asdar, la Nereju a fost nevoie ca tot satul sa fie adunat a fi completat acest registru, intrucat, asa cum am aratat mai sus, aici nu exista genealogii si nici sisteme de masurare ale drepturilor; satul era singura instanta care facea triajul si stabilea cine este si cine nu este membru al cetei.

O alta problema este aceea ca in anul 1910 au fost inscrisi in registru toti membrii majori, insa cei care implineau varsta majoratului in anul 1911, spre exemplu, erau lipsiti de dreptul pamantului, vechi de atata amar de vreme. Gratie acestei lacune, in intreaga Vrance a fost dusa o adevarata lupta sociala pt cucerirea drepturilor celor majori; este vorba despre o lupta cunoscuta in aceasta tara sub denumirea de “chestiuena majorilor”.

Anul 1927 gaseste Vrancea ca o insula arhaica folosind un system de devalmasie cu totul altul fata de cel cunoscut de legislatia de la acea vreme. Durerea celor mai multi sateni era faptul ca padurile lor cazusera prada Societatilor Anonime Forestiere “Putna Forest” si “ Frata boren Greadel”. Astfel, aceste societati nu trebuiau decat sa cumoere dreptul unui rasez, sa se substituie acestuia sis a taie padurea. Aparitia in sat a marelui strateg al cumpararii e drepturi, vestitul Moritz Horn, provoca panica; dovada sta faptul ca mamele isi speriaua copii cu vorba “Taci ca vine Moritz Horn”. Acest Moritz Horn era de fapt un emisar al bancilor din Budapest ace ave sarcina sa obtina exploatarea in monopol a padurilor mosenenilor.

In anul 1930 o noua lege reglementa situatia majorilor, recunoscand in mod express, dreptul acestora de a fi inscrisi in tabele, stabilind astfel principiul confor caruia in Vrancea, ordinea succesorala nu are nicio putere in ceea ce priveste stapanirea drepturilor devalmase.

Gospodaria

Curtea nerejenilor, sau ograda, cum este aceasta denumitã reprezintã un spațiu închis în care sãteanul își are casa și diverse anexe, plus grãdina cu pomi. Aceastã curte este închisã de regulã cu gard de scânduri, numit și zãplaz.

Fiecare casã are propria ei ogradã, excepție fac tinerii care își construiesc casa în curtea pãrinteascã, însã pentru scurt timp, intrucât cu timpul, și aceștia își vor construi gard în final. Acest loc reprezintã în mentalitatea nerejeanului dreptul lui de proprietate, dreptul de a-și exercita puterea asupra unui bun absolut, de aceea, spune el cu mândrie și siguranțã : “ fiecare e stãpân în ograda lui și nimeni nu are voie sã i-o calce” ( cum s-a stins… p 98).

Forma ogrãzilor este de polygon neregulat, adesea circular. Aceastã formã este datoratã, pe de o parte, formei terenului, care este neregulat, pe de altã parte, lãcomiei omului, manifestatã prin tendința de a lua cât mai mult din proprietatea aflatã în devãlmãșie.

Nerejeanul întâi își construiește casa, apoi lasã în jurul ei loc pentru cele necesare: loc de grajd, de șopron, de anexe pntru animale, și un loc unde sã-și ținã cãruța.. Acest loc se considerã netrebnic, dar necesar și sin acest motiv se cautã sã ocupe cât mai puțin loc, restul fiind destinat gr2dinii de zarzavat, a celei de pomi și desparțit de curte printr-un gard de lemn.

Așadar, în curtea prorpiu-zisã gãsim grajdul de animale. In cazul famiilor mai sãrace, acest grajd este folosit și ca bucãtãrie pet imp de varã și ca șopron pentru depozitarea fânețului și a materialului lemnsos, iar iarna este locul unde se adãpostesc animalele de vreme rea. In unele gospodãrii, grajdul și șopronul, în care se dep[oziteazã fânul în pod și jos uneltele de muncã, cãruțele și lemnele pentru foc, sunt impreunate și se disting prin faptul cã grajdul prezintã în plus un perete (cel din fațã, care la șopron lipsește). Sopronul, pe lângã rolul de depozitare pe care îl are, mai prezinta și un rol de adãpost pentru casã, fiind așezat “… sau în calea crivațului, sau în a vântului mare, cele douã vanturi care bântuie regiunea”. (cum s-a… pg 100)

Gospodarii mai înstãriți au, pe lângã grajd și șopron , cotețe pentru porci și pãsãri fãcute din scândurã, câte o satrițã- un fel de șopron mai mic unde se pãstreazã lucruri mãrunte, dar și hodãi în câmp, unde ierneazã vitele, ținând acolo și fânul. Aceste hodãi sunt un fel de case primitive, împreunate cu grajdul, cu staulul de oi și cu șopronul, reprezentând o a doua gospodãrie a omului. Existã și un îngrijitor care stã iarna acolo și se ocup2 de animale, de aceeia aceastã construcție este prevãzutã cu o odaie de locuit cu pat, sobã, etc.

Privind ograda unui sãtean observãm cã aceasta este strâns legatã de starea materialã și ocupația acestuia. “Numãrul și mãrimea acareturilor ne indicã onventarul lui d emuncã și folisrea lui ne aratã ocupația stãpânului” (ide pg 101); la un dogar șopronul plin de doage, la un eșter popular, plin de acarete utile și tot așa. In ceea ce privește îngrijirea ogrãzii, nu se vede multã hãrnicie din partea nerejenilor. Gardul este adesea dãrãpãnat, la fel cași celelalte anexe, curtea nu este curate, gunoiul fiind depozitat în curte, lemnele aduse sunt trântite fara ordine , etc.

Casa

Construcția unei case presupune în primã instanțã alegerea pãmântului potrivit. Nerejeanul știe cã atunci când se pornește sã construiascã o casã trebuie sã caute un teren cât mai întins, care sã nu aib2 vreo râpã prin apropiere pentru a evita moartea vreunui copil sau a vreunui animal, de asemenea, terenul nu trebuie sã fie pe deal pentru a nu sãpa prea mult, dar nici pe vreun mal înalt, caci se poate surpa, distrugând casa și nici s2 nu aibã izvoare sau mlaștini, cãci pereții casei vor trage umezeala pãmântului.

In alegerea locului, sãteanul mai are in vedere sã așeze casa în vatra satului, acesta fiind legat de viața satului si neputând trai izolt si cu vedere spre ulițã sau drum, cãci “ …afirmã Ion Caloian, casa se pune cu fața la drum înadins, sã mai vadã omul cine trece pe drum, cã doar n-ar fi pustnicși ai vede cineva cine stã în bârlogul ãsta.” ( idem, pg 101)

Dupã ce toate acestea au fost stabilite, sãteanul pornește construcția casei, care nu se face fãrã chibzuialã. Csa trebuie așsezatã cu fața la rãsãrit sau la miazãzi, ca sã fie bine luminatã și feritã de vânturile cele rele: crivãț sau vântul mare.

Mãrimea familiei ce urmeazã a locui in