. Sistemul de Preturi din Romania
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………………3
CAPITOLUL I – CONCEPȚII TEORETICE DESPRE PREȚ……………………………………………….4
CAPITOLUL II – FUNCȚIILE PREȚURILOR……………………………………………………………………7
CAPITOLUL III – SISTEME DE PREȚURI……………………………………………………………………….9
3.1. sistemul prețurilor de echilibru…………………………………………………………………………..9
3.1.1. Prețul de echilibru pe o piață cu concurență perfectă……………………………….9
3.1.2. Influențele ofertei și cererii asupra prețului…………………………………………..10
3.1.3. Prețul de echilibru……………………………………………………………………………..11
3.2. Prețuri administrate…………………………………………………………………………………………13
3.2.1. Prețuri în sistemul marilor firme…………………………………………………………13
3.2.2. Interrelația dintre plata monopolului în fixarea prețurilor……………………….14
3.2.3. Prețuri administrate de stat…………………………………………………………………14
3.3. Caracteristici ale pieței cu concurență imperfectă……………………………………………….16
3.3.1. Forme ale pieței de concurență imperfectă……………………………………………16
3.4. Mecanismul formării prețurilor pe piața de concurență imperfectă……………………….17
3.4.1. Monopolul și monopsonul………………………………………………………………….17
3.4.2. Prețul de monopol. Mecanismul fixării prețului de monopol………………….18
3.4.2.1. Prețul pe piața de monopol……………………………………………………18
3.4.2.2. Funcția cererii și a venitului în mecanismul de formare
a prețului de monopol…………………………………………………………..20
3.5. Maximizarea profitului și prețul de echilibru la monopol…………………………………….21
3.5.1. Monopolul absolut (perfect)……………………………………………………………….21
3.5.2. Prețul de monopol determinat pornind de la firmă.
Profitul maxim și echilibrul monopolului…………………………………………….23
3.6. Prețul de oligopol…………………………………………………………………………………………..27
3.6.1. Oligopolurile – caracteristici………………………………………………………………27
3.6.2. Interdependența acțiunii – caracteristică a pieței oligopoliste.
Elasticitatea încrucișată……………………………………………………………………..27
3.6.3. Principalele tipuri de oligopol…………………………………………………………….28
3.6.4. Prețuri în cazul oligopolului coordonat………………………………………………..29
3.6.5. Oligopolul parțial coordonat……………………………………………………………….31
3.6.5.1. Firma lider………………………………………………………………………….31
3.6.5.2. Oligopolul cu o curbă a cererii îndoite……………………………………33
3.6.6. Oligopolul de conjectură…………………………………………………………………….34
CAPITOLUL IV – IMPLICAREA STATULUI ÎN FORMAREA PREȚURILOR………………….36
CAPITOLUL V PREȚURILE ÎN PROCESUL DE RESTRUCTURARE A ECONOMIEI……..40
5.1. Cauzele și efectele prețurilor în restructurarea economiei……………………………………40
5.2. Supravegherea formării prețurilor, atribut al autorității publice…………………………….43
5.2.1. Orientarea programelor de producție pentru atenuarea
dezechilibrelor existente în economie și depășirea crizei economice……….43
5.2.2. Asigurarea echilibrării raportului cerere – ofertă.
Menținerea mediului concurențial……………………………………………………….45
5.2.3. Adaptarea politicii financiar – fiscale și de prețuri scopurilor propuse
pe plan economic………………………………………………………………………………48
5.2.4. Asigurarea unei protecții sociale reale pentru diminuarea efectelor
negative alte tranzacției și convulsiilor sociale……………………………………..52
5.3. Corelația preț – calitate……………………………………………………………………………………52
STUDIU DE CAZ…………………………………………………………………………………………………………..55
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………………..61
INTRODUCERE
Prin aceasta lucrare se urmărește a se reliefa unele aspecte privind stabilirea prețului în piețe perfecte și o detaliere mai profundă a echilibrului de piață. În piețele perfecte sau perfect competitive, prețurile se stabilesc într-o atmosferă de competiție pură.
Aceasta este în mintea economiștilor mai mult un concept teoretic decât o situație reală, dar este util să luăm în considerare forțele care acționează într-o situație lipsită de orice restricții în ce privește mișcarea bunurilor, a clienților sau a furnizorilor.
Se poate apoi urmări măsura în care forțele reale modifică sistemul pieței. În orice caz, unele piețe publice sunt aproape perfect competitive. În asemenea piețe, prețul se reglează în sus sau în jos pentru a realiza o balanță sau echilibru, între bunurile care intră pentru a fi vândute și cele care sunt cerute de cumpărători.
Cererea și oferta acționează asupra celeilalte pana când se realizează o poziție de echilibru stabil, în cantitățile de bunuri cerute devin egale cu cantitățile furnizate. Prețul la care bunurile își schimbă posesorii variază în funcție de cerere și ofertă. Dacă oferta depășește cererea la începutul zilei, prețurile vor scădea. Acest lucru va putea să descurajeze pe unii furnizori, care vor stabili și prețul pieței, care egalizează cererea și oferta.
Prețul are o puternică încărcătură informațională și dispune de o mare posibilitate de a se lăsa prelucrată atât cantitativ cât și calitativ.
Prețul este cel care exprimă și măsoară tensiunile de raritate a bunurilor și serviciilor ca și a factorilor de productivitate din viața economică și reflectă necesitatea și posibilitatea între care se instaurează un echilibru economic.
Mișcarea prețurilor orientează deciziile și opțiunile producătorilor privind producțiile cele mai utile și investițiile cele mai utile și investițiile cele mai eficiente cât și opțiunile și deciziile consumatorilor privind cumpărarea avantajoasă a produselor.
Deci sistemul prețurilor apare ca „un sistem de semnale” care coordonează și face coerente deciziile agenților economici producători și consumatori.
În conținutul acestei lucrări, în continuare se vor dezbate și anumite aspecte privind funcțiile de prețuri care pot fi:
funcția de calcul;
funcția de stimulare a agenților economici;
funcția de recuperare a costurilor și de redistribuire a veniturilor.
La fel se dezbat și sistemele de prețuri administrative cum și implicarea statului în stabilirea prețurilor.
În această lucrare studiul de caz prezintă o investigație privind încălcarea prevederilor art. 5(1), 6 și 9 di Legea concurenței nr. 21/1996 pe piața execuției de fotografi pentru permisele auto.
CAPITOLUL I
CONCEPȚII TEORETICE DESPRE PREȚ
Prețul nu reprezintă un simplu aspect de suprafață, ci el se prezintă ca un fenomen de complexitate deosebită, care este rezultatul interpretării unei multitudini de factori dinamici.
Așa cum în domeniul valorii economice se confruntă cu toate elementele de convergență teoriile obiective și teoriile subiective și în domeniul prețurilor se manifestă o varietate de idei. Concepția obiectivă după care la baza prețurilor stă valoarea-munca a fost elaborată de W. Petty, de economiști clasici A. Smith, J.B. Ricardo, J.S. Mill, precum și de K. Marx.
Pentru școala clasică, „În toate timpurile și în toate locurile este scump ceea ce se obține cu greutate sau constă mult munca pentru a se dobândi și ieftin ceea e se obține ușor sau cu foarte puțină muncă” (A. Smith, Avuția națiunilor).
Potrivit teoriei obiective, prețul est expresia monetară a valorii mărfurilor, iar formarea prețurilor este rezultatul acțiunii a patru factori generali: valoarea mărfi, capacitatea de cumpărare a monedei („valoarea banilor”), raportul cerere – ofertă și politica economică. Ca expresie monetară a valorii, prețul este direct proporțional cu mărimea valorii.
În raport cu moneda mărimea prețului este invers proporțională cu valoarea, monedei sunt factori fundamentali ai formării prețurilor, iar raportul cerere-ofertă constituie doar un factor de adaptare corectă a preșului la exigențele circulației, ale pieței.
La rândul ei politica economică este un factor subiectiv de influențare care este promovată de întreprinzători și/sau de stat prin intermediul căreia sunt utilizați acești factori.
Concepția după care valoarea – munca stă la baza prețurilor a fost prezentă și în literatura românească interbelică – Virgil Madgearu scria că „fără a ne îndepărta prea mult de realitate se poate afirma ca în anumite condiții, proporția de schimb între mărfuri corespunde cheltuielilor de muncă incorporată în fiecare din ele”. Evident producătorii trebuie să-și recupereze prin preț cheltuielile materiale și cele salariale și de asemenea sa obțină un profit.
Explicația prețurilor pe baza teoriei obiective a valorii a întâmpinat încă de la sfârșitul secolului trecut adversității înverșunate. Astfel E. Von Bohn-Bawerk unul din reprezentanții scolii austriece, susținea că „teoria ratei medii a profitului ți a prețului de producție nu poate fi reconciliată cu teoria valorii”. În consecință a fost dezvoltată teoria subiectivă a valorii potrivit căreia „prețul exprima utilitatea marginală a produsului convertită în unități monetare”. Acestea își concentrează atenția asupra rarității bunurilor disponibile, respectiv asupra măsurii în care acestea direct sau indirect satisfac nevoile. În acest context prețul apare ca un „indice de raritate”.
Potrivit teoriei marginaliste, unității succesive dintr-o marfă prezintă grade diferite de însemnătate, iar interesul se îndreaptă spre efectele generate de adăugarea sau pierderea unei ultime unități denumită marginală. Alegerea de către consumator a bunurilor necesare se bazează pe legea unității descrescătoare, iar echilibrul în alocarea unui anumit venit se atinge odată cu maximizarea utilității ceea ce presupune că utilizarea marginală pe unitate de cheltuială este aceeași la toate produsele ce urmează a fi cumpărate.
Concepțiile asupra prețului bazate pe utilități au evoluat în direcția abandonării subiectivismului. Curbele de indiferență ale lui V. Pareto sau rata marginală de substituire a lui J.K. Hicks reprezintă contribuții însemnate la studiul procesului de formare al prețurilor pornind de la bunuri reale. P.A. Samulson, în determinarea prețurilor, are în vedere mai mulți factori, alături de munca ce include unitatea, cererea și oferta, raritatea. „Nici în socialismul planificat, nici în capitalismul de piață nu putem avea succes în derivarea prețurilor mărfurilor doar din necesitate de muncă neluând în considerare modelul gusturilor și cererii și efectele lui asupra rarității factorilor non-muncă”, spunea Paul A. Samuelson în Economics.
În general, prețul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziționarea bunurilor economice în cadibru economic.
Mișcarea prețurilor orientează deciziile și opțiunile producătorilor privind producțiile cele mai utile și investițiile cele mai utile și investițiile cele mai eficiente cât și opțiunile și deciziile consumatorilor privind cumpărarea avantajoasă a produselor.
Deci sistemul prețurilor apare ca „un sistem de semnale” care coordonează și face coerente deciziile agenților economici producători și consumatori.
În conținutul acestei lucrări, în continuare se vor dezbate și anumite aspecte privind funcțiile de prețuri care pot fi:
funcția de calcul;
funcția de stimulare a agenților economici;
funcția de recuperare a costurilor și de redistribuire a veniturilor.
La fel se dezbat și sistemele de prețuri administrative cum și implicarea statului în stabilirea prețurilor.
În această lucrare studiul de caz prezintă o investigație privind încălcarea prevederilor art. 5(1), 6 și 9 di Legea concurenței nr. 21/1996 pe piața execuției de fotografi pentru permisele auto.
CAPITOLUL I
CONCEPȚII TEORETICE DESPRE PREȚ
Prețul nu reprezintă un simplu aspect de suprafață, ci el se prezintă ca un fenomen de complexitate deosebită, care este rezultatul interpretării unei multitudini de factori dinamici.
Așa cum în domeniul valorii economice se confruntă cu toate elementele de convergență teoriile obiective și teoriile subiective și în domeniul prețurilor se manifestă o varietate de idei. Concepția obiectivă după care la baza prețurilor stă valoarea-munca a fost elaborată de W. Petty, de economiști clasici A. Smith, J.B. Ricardo, J.S. Mill, precum și de K. Marx.
Pentru școala clasică, „În toate timpurile și în toate locurile este scump ceea ce se obține cu greutate sau constă mult munca pentru a se dobândi și ieftin ceea e se obține ușor sau cu foarte puțină muncă” (A. Smith, Avuția națiunilor).
Potrivit teoriei obiective, prețul est expresia monetară a valorii mărfurilor, iar formarea prețurilor este rezultatul acțiunii a patru factori generali: valoarea mărfi, capacitatea de cumpărare a monedei („valoarea banilor”), raportul cerere – ofertă și politica economică. Ca expresie monetară a valorii, prețul este direct proporțional cu mărimea valorii.
În raport cu moneda mărimea prețului este invers proporțională cu valoarea, monedei sunt factori fundamentali ai formării prețurilor, iar raportul cerere-ofertă constituie doar un factor de adaptare corectă a preșului la exigențele circulației, ale pieței.
La rândul ei politica economică este un factor subiectiv de influențare care este promovată de întreprinzători și/sau de stat prin intermediul căreia sunt utilizați acești factori.
Concepția după care valoarea – munca stă la baza prețurilor a fost prezentă și în literatura românească interbelică – Virgil Madgearu scria că „fără a ne îndepărta prea mult de realitate se poate afirma ca în anumite condiții, proporția de schimb între mărfuri corespunde cheltuielilor de muncă incorporată în fiecare din ele”. Evident producătorii trebuie să-și recupereze prin preț cheltuielile materiale și cele salariale și de asemenea sa obțină un profit.
Explicația prețurilor pe baza teoriei obiective a valorii a întâmpinat încă de la sfârșitul secolului trecut adversității înverșunate. Astfel E. Von Bohn-Bawerk unul din reprezentanții scolii austriece, susținea că „teoria ratei medii a profitului ți a prețului de producție nu poate fi reconciliată cu teoria valorii”. În consecință a fost dezvoltată teoria subiectivă a valorii potrivit căreia „prețul exprima utilitatea marginală a produsului convertită în unități monetare”. Acestea își concentrează atenția asupra rarității bunurilor disponibile, respectiv asupra măsurii în care acestea direct sau indirect satisfac nevoile. În acest context prețul apare ca un „indice de raritate”.
Potrivit teoriei marginaliste, unității succesive dintr-o marfă prezintă grade diferite de însemnătate, iar interesul se îndreaptă spre efectele generate de adăugarea sau pierderea unei ultime unități denumită marginală. Alegerea de către consumator a bunurilor necesare se bazează pe legea unității descrescătoare, iar echilibrul în alocarea unui anumit venit se atinge odată cu maximizarea utilității ceea ce presupune că utilizarea marginală pe unitate de cheltuială este aceeași la toate produsele ce urmează a fi cumpărate.
Concepțiile asupra prețului bazate pe utilități au evoluat în direcția abandonării subiectivismului. Curbele de indiferență ale lui V. Pareto sau rata marginală de substituire a lui J.K. Hicks reprezintă contribuții însemnate la studiul procesului de formare al prețurilor pornind de la bunuri reale. P.A. Samulson, în determinarea prețurilor, are în vedere mai mulți factori, alături de munca ce include unitatea, cererea și oferta, raritatea. „Nici în socialismul planificat, nici în capitalismul de piață nu putem avea succes în derivarea prețurilor mărfurilor doar din necesitate de muncă neluând în considerare modelul gusturilor și cererii și efectele lui asupra rarității factorilor non-muncă”, spunea Paul A. Samuelson în Economics.
În general, prețul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru achiziționarea bunurilor economice în cadrul tranzițiilor bilaterale de piață. Nivelul și dinamica prețului nu se formează în afara forțelor pieței, cererea și oferta.
Relațiile cerere – ofertă – preț trebuie considerate în ambele sensuri: modificarea raportului cerere ofertă poate fi cauza schimbării prețului după cum o modificare a prețului poate determina modificarea cererii și ofertei.
În ultimă instanță prețul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii și ofertei formate sub influența condițiilor de producție și ale pieței.
Deci prețul care se formează pe piață reflectă atât estimarea valorii de către cumpărător prin prisma utilității cât și estimarea rarității de către producători prin prisma costurilor. Prețul apare, deci ca un factor de echilibru care se impune tuturor agenților economici. Ca singurul element ce asigură egalizarea prin concurență a cantităților oferite și respectiv cerute de piață.
Prețul de echilibru al unui produs este indicat de punctul de intersecție intre curba crescândă a ofertei și curba descrescândă a cererii, astfel încât prețul de vânzare al unui bun trebuie să devină egal cu costul marginal al întreprinderilor care fac oferta.
Când prețul de vânzare este superior costului marginal, ce corespunde unui volum dat de producție, producătorul sporește producția, și din contră o micșorează în situație inversă.
În raport cu prețul de echilibru, prețul pieței poate fi diferit numai pe perioade scurte, deoarece oferta se adaptează la exigențele cererii solvabile, asigurându-se astfel echilibrul atât pe piața bunurilor de consum cât și pe cea a factorilor de producție.
Unii economiști consideră că teoria marginalistă este prea abstractă și nu oferă răspunsuri valabile la o serie de probleme de mare importanță în sfera relațiilor de schimb. Așa se explică de ce teoria marginalistă a prețurilor nu a pătruns în practica întreprinderilor din țările cu economie de piață. În practica economică de stabilire a prețurilor în loc de a se folosi scheme ce decurg din teoria marginalistă, se recurge la principiul empiric al lui „full cost” care constă în calcularea costurilor medii și de a adăuga la acestea procentaje pentru acoperirea cheltuielilor generale fixe și asigurarea profitului.
Într-o economie de piață, prețurile pieței sunt cele care se impun. Orice producător își stabilește un anumit nivel de preț pentru propriile bunuri. Stabilește acest preț pe baza estimării costurilor și aprecierilor privind profitul cuvenit în funcție de o serie de factori, între care nu lipsesc comparațiile cu alte întreprinderi. Fundamentarea prețurilor, pornind de la situația ofertantului, subliniază faptul că producția poate să se desfășoare și să continue dacă prețul se menține la nivel considerat suficient pentru remunerarea producătorului.
Economia de piață contemporană este mult schimbată în raport cu modelul de piață al unei concurente perfecte. În viziunea lui Francois Perroux, „piețele acestui sfârșit de secol sunt foarte impure și foarte imperfecte, ceva mai mult, toate aceste forme monopoliste sunt influențate de către puterile publice, în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice și cele particulare se combină și se influențează reciproc, rețeaua de relații care rezultă din aceasta nu are nici o legătură cu echilibrul microeconomic de concurență completă, care rămâne totuși baza de referință fundamentală a gândirii neoclasice. A interpreta lumea contemporană în termeni de concurență completă constituie o sfidare a spiritului științific”. Economistul francez considera că rețeaua schimburilor pure este înlocuită cu un sistem combinat format din rețeaua schimburilor propriu zise de elemente de influență și de putere.
În aceste condiții, prețurile devin instrumente de putere prin intermediul cărora se realizează anumite obiective ale firmelor dar și ale organismelor guvernamentale. Prețurile sunt sustrase fluctuațiilor pieței, ele devin prețuri administrate, prețuri rezultate pe baza înțelegerii dintre acestea și obținerea acordului guvernamental, fie prin încheierea unor acorduri în cadrul unor organizații interstatale, fie prin încheierea unor acorduri între producători și cumpărători.
CAPITOLUL II
FUNCȚIILE PREȚURILOR
În cadrul mecanismului economiei de piață, preșurile îndeplinesc următoarele funcții:
Funcția de calcul, măsurare a cheltuielilor și rezultatelor: consta în aceea ca prin intermediul prețurilor capătă expresie monetară indicatorii economici și este posibilă evidențierea dimensiunilor diverselor activități. Prețul este și instrumentul de analiză și fundamentare a deciziilor economice. Realizarea acestei funcții cere luarea în considerare a multitudinii de factori care concură la formarea nivelului real prețurilor de piață, ceea ce implică: cunoaștere, comparație și aproximare.
Prețul are o puternică încărcătură informațională și dispune de o mare posibilitate de a se lăsa prelucrată atât cantitativ cât și calitativ. Încărcătura informațională a prețului se îmbogățește chiar dacă mărimea lui nu se schimbă permanent, el cunoaște o stabilitate relativă, pentru că se pot modifica fie condițiile care l-au generat, fie alte prețuri, fie ambele elemente față de care se raportează. Agenții economici nu pot adopta decizii raționale fără a dispune de material informațional complex și dinamic oferit de prețuri.
Prețul este cel care „exprimă și măsoară tensiunile de raritate a bunurilor și serviciilor, ca și a factorilor de producție din viața economică și reflectă necesitatea și posibilitatea între care se instaurează un echilibru economic”. Adică mișcarea prețurilor orientează atât opțiunile și deciziile producătorului privind producțiile cele mai utile și investițiile cele mai eficiente, cât și opțiunile și deciziile consumatorilor privind cele mai eficiente, cât și opțiunile și deciziile consumatorilor privind cumpărarea cea mai avantajoasă a bunurilor și serviciilor de care au nevoie.
Deci sistemul prețurilor apare ca „un sistem de semnale” care coordonează și face coerente deciziile agenților economici producători și consumatori. Prețurile contribuie la împărțirea între consumatori a unei cantități limitate de factori de producție.
Funcția de stimulare a agenților economici. În calitate de expresie monetară a bunurilor și prin influența directă asupra cheltuielilor și veniturilor bănești ale agenților economici, prețurile constituie principala componentă stimulatore a acțiunii producătorilor în decizia privind volumul, structura și calitatea produselor, precum și a opțiunii consumatorului. Manifestarea concretă a cererii și ofertei depinde de preț și determină prețul. El este un element al strategiei agenților economici, stimulând un anumit comportament față de atragerea și utilizarea factorilor de producție. Producătorul este interesat mai ales de o anumită structură a prețului care cuprinde un profit îndestulător, pe când consumatorul ia decizii mai ale în funcție de nivelul prețului practicat pe piață într-o anumită perioadă.
Funcția de recuperare a costurilor și de redistribuire a veniturilor. Prețul prin nivelul său trebuie să asigure pentru agenții economici ofertanți acoperirea costurilor, recuperarea cheltuielilor făcute pentru utilizarea factorilor de producție, fără respectarea acestei cerințe minime nu poate fi vorba de continuarea activității economice. În plus prețul trebuie să aibă un asemenea nivel încât să permită și obținerea unui profit îndestulător pentru întreprinzător.
Mărimea venitului pentru agent este dată de diferența dintre prețul cu care vinde produsele și serviciile create și prețul plătit pentru factorii de producție utilizați. Fiecare agent economic interesat să vândă la un preț cât mai convenabil și să producă un consum cât mai redus de factori, respectiv un cost redus pe unitate de produs.
Deoarece unul și același produs se obține cu costuri diferite, dar pe piață se vinde la același preț, prin intermediul prețurilor se produc fenomene de redistribuire a veniturilor.
CAPITOLUL III
SISTEME DE PREȚURI
3.1. SISTEMUL PREȚURILOR DE ECHILIBRU
3.1.1 Prețul de echilibru pe o piață cu concurență perfectă
Potrivit legii cererii și ofertei, în condițiile liberei concurențe, oro de câte ori pe o piață oarecare (corespunzătoare unei mărfi date) vânzătorii, priviți în ansamblul lor doresc să desfacă o cantitate de mărfuri mai mare decât cea pe care cumpărătorii, priviți de asemenea ca un tot , sunt dispuși să o cumpere, prețurile vor înregistra o tendință de scădere, în caz contrar ele cresc
Prețurile corespunzător cărora cantitatea de mărfuri oferită spre vânzare (oferta globală) este egală cu cea solicitată spre cumpărare (cererea globală) poartă denumirea de prețuri de echilibru. La aceste prețuri întreaga cantitate de mărfuri oferită spre vânzare își găsește cumpărătorii iar întreaga cantitate solicitată spre cumpărare își găsește vânzătorii, ele fiind unice, dorite în egală măsură de cumpărători și de vânzători. Unicitatea lor este conferită prin altele de omogenitatea bunurilor oferite și cerute pe piață.
Dacă avem o serie de obiecte de același fel, pe măsură ce adăugăm acestei serii unități succesive, fiecare unitate are o utilitate mai mică decât unitatea precedentă.
Creșterea unității întregii serii, după adăugarea unei unități, se numește utilitate marginală a unității respective. Astfel, dacă A1, A2, …, An reprezintă unități adăugate succesiv, iar a1, a2, …,an utilitatea marginală corespunzătoare fiecărei unități, principiul utilității marginale descrescătoare se prezintă sub forma:
a1>a2>…>an
Concepțiile asupra valorii, bazate pe utilitate, au evoluat în direcția abandonării într-o măsură tot mai mare, a subiectivismului. „Curbele de indiferență” ale lui Pareto, sau „rata marginală de substituire” a lui J.K. Hicks reprezintă contribuții însemnate la studiul prețurilor pornind nu de la cantitatea de utilitate subiectivă, sau pur imaginară, ci de la bunuri reale.
Profesorul american Paul A. Samuelson, în cunoscutul său Economics, pornește în determinarea prețurilor, de la mai mulți factori: alături de muncă include utilitatea, cererea și oferta, raritatea. „Nici în socialismul planificat, nici în capitalismul de piață, scrie el, nu putem avea succes în derivarea prețurilor mărfurilor doar în necesități de muncă, neluând în considerare modelul gusturilor și cererii și efectele lui asupra rarității factorilor non-muncă”.
Pe lângă explicațiile teoretice, datorate diverselor scoli economice, știința economică beneficiază în prezent, în problema preșului, de însemnate rezultate ale unor cercetări îndreptate mai profund asupra relațiilor concrete ale comportamentului întreprinderilor și consumatorilor. În acest sens, una dintre ultimele dezvoltări teoretice, în problema prețului, pornește de la „principiul costului total” („full-cost-principle”), după orientarea din practica întreprinderilor care, în stabilirea prețurilor, ignoră costul marginal. Stabilirea prețurilor pornind de la principiul empiric al „costului total”, constă în a calcula mai întâi costul mediu, și a adăuga un procent pentru cheltuieli generale fixe și un altul pentru profit.
Fundamentarea prețurilor pornind de la situația întreprinderilor producătoare, subliniază faptul că producția poate să se desfășoare și să continue dacă, cu toată fluctuația pieței, prețul se menține în general, la un nivel care să asigure remunerarea suficientă a producătorului
3.1.2 Influențele ofertei asupra prețului
Factorii care influențează în mod hotărâtor nivelul și evoluția prețurilor, sunt reprezentați de cerere și ofertă. Influența lor poate fi evidențiată analizându-se separat interacțiunile cerere-preț și oferă preț, informațiile cele mai concludente obținându-se atunci când prețurile sunt puse în corespondență cu raportul cerere-ofertă.
În general prin termen scurt se înțelege o perioadă în limitele căreia o firmă nu-și poate schimba mărimea capacităților de producție, nici echipamentul din dotare. Limita minimă a acestui termen îl constituie un anumit moment.
La un moment dat oarecare ofertă poate apare decât ca o mărime constantă. O astfel de situație este specifică ofertei de produse foarte perisabile a căror desfacere trebuie să se realizeze foarte rapid.
Neexistând posibilitatea stocării mărfurilor atunci când prețurile lor sunt nefavorabile pentru vânzător (în vederea vânzării lor ulterioare), la o ofertă dată de mărfuri (a căror vânzare trebuie să se realizeze foarte rapid),prețurile vor fi sensibile doar la modificarea cererii. Prin urmare, așa cum rezultă din fig. 3.1 orice creștere a cererii va determina o creștere sensibilă a prețului (denumit preț instantaneu) după cum orice scădere a ei se va solda cu micșorarea prețului.
Fig. 3.1.
Influența la un moment dat a cererii asupra prețurilor
Fig. 3.2.
Influența la un moment dat a
ofertei prețurilor
In aceste figuri, C – reprezintă cererea inițială.
Invariabilitatea ofertei se traduce grafic printr-o dreaptă O (a ofertei) perpendiculară pe axa absciselor (aceasta lăsând prețurilor posibilitatea să varieze numai sub influența cererii).
Situația analizată aici este specifică mărfurilor unicat (cum ar fi operele de artă, tablouri, sculpturi, viaducte sau poduri, tunele etc.). Așa de exemplu oricât de mult s-ar mări sau s-ar micșora prețul unei mărfi cum ar fi un tablou, oferta rămâne aceeași, ea având caracter prefect fix și de aceea o astfel de ofertă nu poate influența variația prețului.
La un moment dat nu numai oferta, ci și cererea poate avea un caracter constant. Așa stau lucrurile în cazul mărfurilor de strictă necesitate care nu pot fi stocate de către cumpărători, al căror consum are caracter urgent. De această dată, dreapta cererii va fi perpendiculară pe axa absciselor prețurile variind sub influența ofertei, după cum rezultă din fig. 3.2., în care:
O – oferta inițială
O1 – oferta micșorată
O2 – oferta mărită
Pe termen scurt oferta și cererea se transformă din mărimi constante în mărimi ușor variabile, existând răgazul de timp necesar adaptării ofertei la cerere și invers. Astfel, dacă într-un moment dat anterior prețul la care s-a vândut marfa a fost favorabil vânzătorului, acesta va aduce pe piața în perioada următoare o cantitate mai mare de mărfuri. Pe de altă parte, dacă prețul la care s-a vândut marfa a fost favorabil cumpărătorului, se va asista la o creștere ușoară a cererii.
Concluzii similare rezultă și din analiza influențelor pe termen scurt ale cererii asupra prețurilor, când nivelul prețurilor suferă modificări atât ca urmare a variației, cât și a ofertei.
Pe termen lung, producătorii și consumatorii au posibilitatea să-și adapteze mai bine strategiile la condițiile pieței. Salturile pe care le înregistrează cererea se soldează, pe termen lung, cu variații mult mai mici ale prețurilor decât pe termen scurt (sau la un moment dat).
3.1.3. Prețul de echilibru
Punând cererea alături de ofertă și comparându-le, vom putea fi în măsură să explicăm modul de determinare a echilibrului prin confruntarea dintre forțele cererii cu ale ofertei. În acest scop vom nota cu O oferta totală (reprezentând suma tuturor ofertelor individuale), și cu C cererea totală (reprezentând suma tuturor cererilor individuale) la nivelul pieței unui produs oarecare (O) și vom considera că acestea sunt funcții de preț (p) ale aceluiași produs.
C = f(p) și O = f(p)
Aceste funcții descriu curbe cu următoarele proprietăți: în timp ce cererea este o funcție normală descrescătoare, oferta este o funcție crescătoare, ambele în raport cu prețul.
Totodată se consideră ca piața unui produs este echilibrată atunci când cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită.
C(p) = O(p) O= C = qi . pi,
Prețul de echilibru apare atunci când se realizează egalitatea între cantitățile cerute și cele oferite ale produsului Q.
Din reprezentarea grafică, rezultă că cele două curbe C și O, corespunzătoare funcției cererii și funcției ofertei se intersectează în punctul E. În acest punct se realizează prețul de echilibru, notat cu po, corespunzând cantității Qo. În acest punct se realizează armonia între producători și consumator (Qc) și cantitățile produse și oferite pe piață de producători (Qo) la prețul rezultat din negocierile între cele două categorii de agenți economici, pe piața produsului (po). Toată cantitatea care se produce și se oferă pe piață la prețul po este absorbită de consumatori, realizându-se egalitatea:
C(p) = O(p)
Fig. 3.3.
În punctul E unde se realizează prețul de echilibru, se înfăptuiește așa numitul echilibru stabil de piață. O deviere de preț de la echilibru va genera fie un surplus temporar, fie o penurie temporară de produse, deviere ce se va genera la rândul său, forte al pieței ce vor împinge înapoi prețul la nivelul său de echilibru.
Vom lua două cazuri în care din motive diferite prețul s-a îndepărtat de starea de echilibru.
Cazul 1: când are loc o creștere a prețului de la nivelul actual po la nivelul p1. Firește, în atare situație echilibrul este compromis deoarece, așa cum se poate desprinde din fig.3.3., la prețuri mai mari, producătorii sunt interesați să sporească producția, deoarece fără efort realizează un profit suplimentar. Pe piață se creează un surplus de produse prin faptul că o creștere a nivelului prețului afectează cererea. La posibilități de plată neschimbate, consumatorul este pus în situația de a-și retrage cererea de produse la nivelul Q1c. Ca urmare, se creează un surplus de ofertă egal cu diferența dintre cantitatea oferită de piață și cantitatea cerută (Q1o-Q1c = Q1o).
Întrebarea este: cât va dura această situație în condițiile existenței unui mecanism al pieței concurențiale fără ficțiune? Formarea și sporirea surplusului de produse creează însă o serie de probleme dificile producătorului: își imobilizează o parte din capital în stocul de produse nevândute, cheltuieli suplimentare pentru depozitare și conservare, o amânare a realizării veniturilor necesare cu care producătorul trebuie să efectueze cheltuieli cu salarii, materii prime, etc.
Din acest motiv producătorii sunt nevoiți să aleagă din următoarele două soluții:
să coboare prețul de vânzare până la nivelul la care produsele respective pot fi absorbite;
să diminueze cantitatea producției și stocul de produse pentru a le armoniza cu cererea consumatorilor.
Aducând prețul p1 la nivelul prețului de echilibru p2, iar producția Q1c la nivelul de echilibru Q1, se poate afirma ca forțele pieței concurențiale restructurează starea de echilibru.
Cazul 2: când prețul scade sub nivelul po și anume la p2 (fig. 3.3). La asemenea nivel scăzut, producătorul este forțat să diminueze cantitatea de producție la Q2o, în schimb, consumatorii pot procura o cantitate mai mare de produse Q2c. Datorită prețului scăzut și a păstrării aceluiași nivel al veniturilor la consumatori, crește rapid cererea de produse. Și în acest caz echilibrul este încălcat, creându-se un exces de cerere în raport cu oferta (Q1c-Q1o = Q1c).
Relația dintre cerere și oferă se află într-o continuă oscilație, așa încât sistemul revine la starea de echilibru prin procesul natural de adaptare, ca urmare a acțiunii factorilor contradictorii, denumit proces de autocorelare.
3.2. PREȚURI ADMINISTRATIVE
Prețurile bunurilor și serviciilor, formate pe baza cererii și ofertei, a concurenței libere sunt prețuri de plată, prețuri libere. În condițiile contemporane există de asemenea prețuri administrate stabilite de către firmele cu un anumit control al pieței (condițiile concurenței imperfecte), precum și cele aflate în sfera intervenției statului.
Multitudinea formelor de prețuri este determinată de configurația pluralistă a economiei de piață. Economia contemporană este o economie complexă pluralistă. Alături de mii și zeci de mii de firme mici și mijlocii, există și un număr de firme mari, de corporații, de monopoluri, oligopoluri și alte forme de grupuri de întreprinderi, care au pondere considerabilă în totalul producției.
3.2.1. Prețul în sistemul marilor firme
Atât în cazul concurenței perfecte, când prețul este „determinat” de piață, cât și în cazul când el este fixat autoritar de stat, agenții economici se adaptează pieței modificând cantitatea ofertei sau cererii. În situația de monopol, monopson și concurența monopolistă, prețul mărfurilor nu mai este fixat în exteriorul întreprinderii, ci depinde de activitatea acesteia. Marea firmă fixează simultan prețul și cantitatea mărfurilor. Deci, dacă în sistemul pieței libere prețurile sunt fixate pe piața și determină firmele să intre în afaceri, să le extindă sau să le abandoneze, să orientează, chiar dacă nu perfect, distribuirea resurselor în sistemul marilor firme, prețul întra sub incidența și controlul acestora, iar utilizarea resurselor nu mai reflectă, prin intermediul prețurilor, deciziile consumatorilor. Distribuirea resurselor reflectă în cel mai înalt grad puterea unei anumite firme de a-și atinge alături de alte firme, obiectivele.
Întrebarea care se pune este, care sunt cauzele care determină necesitatea controlului prețurilor la marile firme. Controlul prețurilor exercitat de marea firmă se află mai întâi sub imperiul obiectivelor de apărare al acesteia prin controlul prețurilor, marile firme sunt preocupate să evite pericolul pierderilor, al diminuării sau nerealizării de profituri, ca urmare a unor oscilații accidentale și nefavorabile. La marile firme tehnologia este complexă, utilajele sunt specializate, perioada de producție mai lungă. Firma are de suportat mari cheltuieli până a produce un produs vandabil. De aceea controlul, respectiv planificarea prețurilor, a cheltuielilor, a aprovizionării, a cererii consumatorului este inerentă modului de dezvoltare a marilor firme. Fixarea prețurilor de către marea firmă este impusă și de obiectivele de afirmare, de expansiune ale firmei, adică de extindere a vânzărilor și sporirea profiturilor.
Prețurile se stabilesc la un nivel la care asigurând un profit corespunzător va avea ca efect principal menținerea și extinderea vânzărilor.
3.2.2. Interrelația dintre plata monopolului în fixarea prețurilor
Dacă în condițiile stabilirii controlului de către monopol, controlul nu mai este complet suveran pe piață, el nu poate fi totuși ignorat.
Relația dintre cerere, ofertă și preț subzistă și în regimul de monopol. Firma trebuie să fixeze un preț la care va găsi cererea pentru cantitatea de marfă pe care dorește să o vândă. Ea nu are deci posibilitatea să fixeze orice preț, existând riscul abținerii consumatorilor de la cumpărarea produsului, mai ales în cazul existenței posibilității de substituire, de înlocuire a unui produs cu altul. Astfel, firmele mari sunt preocupate să realizeze un control al averii, să capteze acceptarea de către consumator a produsului, atât din partea agentului individual cât și din partea organelor politice. Puterea firmelor de a-l influența pe consumator nu este deplină.
Câștigarea clienților sau comenzilor presupune cercetarea și testarea pieței, detectarea dorințelor consumatorilor, asigurarea unor caracteristici de calitate produselor care prin ele însele sunt convingătoare și le conferă o bună vandabilitate.
Preocuparea marilor firme nu mai este captarea cumpărătorilor prin nivelul prețului și calitatea produsului, ci și eliminarea concurenței prin prețurile dintre ele. Concurența prin reducerea prețului poate duce toate firmele la pierderi incomensurabile, de aceea este în general evitată.
3.2.3. Prețuri administrate de stat
În condițiile economiei de piață este privit ca hotărâtor în formarea prețurilor, intervenția statului este prezentă în multiple situații. Una din caracteristicile economiei moderne de piață este intervenția statului de a realiza echilibru:
– intern (stabilitatea);
– extern (stabilirea balanței de plăți).
Raymond Barre a constatat că „diversitatea prețurilor concrete nu se naște în economia descentralizată numai din formele de plată pe care se întâlnesc ofertele și cererile, ele țin de asemenea, de influența unor factori speciali care se manifestă în unele sectoare ale economiei”: cel al prețurilor produselor agricole, unele elemente naturale dețin un rol esențial; cela al prețurilor exploataților publice, al căror obiectiv specific justifica uneori politici de preț diferite de cele ale firmelor private; cel al prețurilor supuse intervenției directe sau individuale a statului.
Intervenția statului în stabilirea, dirijarea și urmărirea evoluției prețurilor este determinată de situațiile: penuria de resurse de materii prime și energie, oferta deficitară la unele produse importante pentru populație; creșterea excesivă a prețurilor la unele bunuri de consum, cu influența negativă asupra cererii și a nivelului de trai al populației; protejarea producției interne de concurența străină; combaterea unor situații de monopol sau oligopol ori a concurenței neloiale.
Prin intervenția statului în procesul formării prețurilor se urmărește asigurarea unei anumite stabilități economice, satisfacerea unui minim de cerințe și interese, precum și realizarea altor obiective specifice. În general intervenția statului în domeniul prețurilor a fost prezentă în toate timpurile fiind mai intensă în perioadele de criză economică sau în timp de război.
După cum arată experiența, statul poate supraveghea sau determina nivelul prețurilor la unele produse de strictă necesitate (pâine, carne, lapte) sau controla majoritatea produselor. Un alt procedeu este blocajul prețurilor la nivelul atins într-o anumită perioadă.
Blocajul prețurilor a fost folosit, în special, în încercarea de a întrerupe creșterea prețurilor în perioada inflaționistă în vederea asigurării unei stabilizări a lor. Când prețurile sunt determinate direct de către stat, acesta se substituie pieței, dar prin blocarea prețurilor nu se obține decât înghețarea lor la nivelul administrativ pe piață.
Intervenția statului în formarea și stabilirea prețurilor nu suprimă complet jocul pieței, deoarece agenții economici țin să se adapteze la prețul fixat de stat, modificând volumul produselor oferite sau cumpărate în funcție de nivelul acestui preț.
Modalitățile de determinare a prețurilor sunt:
directe;
indirecte.
Prin determinarea prețurilor sau a unor limite de prețuri, ca și prin blocarea nivelului lor statul intervine în mod direct asupra acestora având de-a face cu așa zisa administrare a prețurilor de către stat.
În mod indirect, statul acționează asupra prețurilor prin intervenția asupra factorilor determinanți ai produselor, respectiv asupra cererii și ofertei. Când apare o ofertă excedentară pe piață statul poate recurge la politica achiziționării și stocării surplusului de produse, la politica comenzilor de stat la anumite prețuri, la blocarea importurilor, la transformarea unei părți a producției, la orientarea produselor spre noi piețe externe (prin prime de export, scutire de taxe vamale). Astfel este posibil a susține produselor amenințate abundența.
În caz de penurie de produse soluția radicală este raționalizarea consumului pe bază de tichete, bonuri sau tabele. Există și alte modalități de acțiune: realizarea de importuri, ridicarea tarifelor vamale, limitarea veniturilor prin impozita și împrumuturi de stat, majoritatea producției prin credit și facilități fiscale.
Între stabilirea prețurilor de către stat și libertatea totală a formării lor pe piață există o gamă largă de procedee și modalități.
Acțiunile indirecte ale statului au în vedere politica fiscală, politica de credit, politica ratei dobânzii care influențează de asemenea nivelul prețurilor.
Sfera și frecvența prețurilor libere sau fixate ori controlate de către stat depind în fiecare economie de natura ei și structura proprietății. Astfel, dacă într-o economie planificată centralizat, bazată pe proprietatea de stat și cooperatistă, au dominat prețurile fixe sau limitate stabilite de stat, într-o economie de piață, în care predomina proprietatea privată și cooperatistă, predomină prețurile libere. Însă într-o economie mixtă se întâlnesc alături de prețurile libere, în proporții diferite, și prețurile fixate sau suprasolicitate de organele de stat.
3.3. CARACTERISTICI ALE PIEȚEI CU CONCURENȚĂ
IMPERFECTĂ
În prezent, economia țărilor dezvoltate se caracterizează prin așa numita concurență imperfectă, care așa cum o definea J. Robinson, este o concurență „reieșită din îmbinarea caracterelor celor două situații opuse de piață: concurența și monopolul”.
După F. Perroux, „piețele acestui sfârșit de secol sunt foarte impure și foarte imperfecte, indiferent că sunt piețe de mărfuri, de servicii sau de capitaluri”. Ele comportă combinațiile cele mai variate de monopoluri și de monopsonuri, de oligopoluri și de oligopsonuri, de concurențe eterogene, de concurență imperfectă, însoțită de cheltuieli de vânzare. Însă toate aceste forme monopoliste sunt înființate de către puterile publice în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice și sectoarele particulare se combină și se influențează reciproc.
Concurența imperfectă desemnează situația de piață când agenții economici, ofertanți sau cumpărători, sunt capabili prin acțiunile lor să influențeze prețul produselor. În acest caz, una sau mai multe premise ale concurenței perfecte sunt încălcate.
Astfel:
numărul de participanți la actele de vânzare-cumpărare (vânzători sau cumpărători) variază, ei nu sunt de mărime, putere si competitivitate egală;
se manifestă diferențierea reală sau imaginară a produsului (se elimină omogenitatea);
sunt condiții pentru ca unii agenți economici să exercite un control efectiv asupra prețurilor;
piața nu este transparentă (ex.: convenienții nu cunosc forța partenerului dezvoltând spionajul economic);
sunt dificultăți la intrarea în piață (ex.: bariere de intrare determinate la nivelul CF la firmele mari);
se manifestă rivalități între vânzători, între cumpărători, între vânzători și cumpărători.
În funcție de acestea, se consideră că există mai multe forme de concurență imperfectă.
3.3.1. Forme ale pieței de concurență imperfectă
Piața monopolistică.
Piața de monopol-monopson.
Piața de oligopol-oligopson.
3.4. MECANISMUL FORMĂRII PREȚURILOR PE PIAȚĂ CU
CONCURENȚĂ IMPERFECTĂ
3.4.1. Monopolul și monopsonul
Monopolurile și monopsonurile se situează pe același plan, din punct de vedere al implicațiilor pe care le au în funcționarea pieței și în realizarea echilibrului.
Monopolul se definește prin existența unei singure firme, care fabrică un produs total diferit de al celorlalte (nesubstituibil), pe care îl oferă unui număr infinit de cumpărători. Monopsonul este caracterizat prin existența unui singur cumpărător, care poate procura o marfă (tot nesubstituibilă), la un număr infinit de activitate este constituită dintr-o singură firmă producătoare (cazul monopolului) sau își livrează marfa unei singure firme consumatoare (cazul monopsonului).
În realitate astfel de situații sunt foarte rar întâlnite.
Monopolul și monopsonul sunt stări ce se definesc făcându-se apel la noțiunile de elasticitate în cruce. Astfel, o firmă poate deține statutul de monopol (sau de monopson) atunci când coeficientul de elasticitate în cruce al cererii, din produsul pe care îl vinde (sau îl cumpără) în raport cu prețul la care vând (sau cumpără) aceeași marfă toate celelalte firme, este nul sau foarte apropiat de zero. Deci orice modificare de preț ar încerca celelalte firme producătoare și consumatoare, cererea și oferta globală rămân aproximativ neschimbate. Astfel spus, chiar dacă o firmă cu un anumit profil nu este unică, ea întrunește calitatea de monopol sau monopson atunci când produce sau cumpără atât de mult dintr-o marfă încât domină piața, indiferent câte firme cu același profil ar mai exista.
Deci monopolul poate fi:
perfect
imperfect
Monopolul perfect este întâlnit atunci când un singur producător sau vânzător al unui bun nesubstituibil, concurența fiind astfel cu desăvârșire înlăturată.
Monopolul imperfect apare atunci când, pe lângă producătorul (vânzătorul) principal, există și alții, cu o forță incomparabil mai mică.
Atât monopolurile cât și monopsonurile pot fi constituite din câte o singură întreprindere sau mai multe întreprinderi , ce au același proprietar. Monopolul se constituie dintr-o firmă sau grup de firme ce poartă denumiri diferite: trust, concern, conglomerat, holding. Rezultă deci societăți care sunt constituite prin fuziune. Exemplu: cartelul zahărului, petrolului etc. Alte categorii de monopoluri sunt monopolurile economice și monopolurile naturale.
Monopolurile economice au structura organizațională apărută în virtutea concentrării Q și a capitalului.
Monopolurile naturale aparțin acelor firme sau fac imposibilă apariția altora în domeniul respectiv. Exemplu: dominația unor resurse naturale cu izvor unic (izvor de apă minerală), poșta, căile ferate.
Observații: Datorită unor efecte negative ale dominației monopolului în unele țări există legislație antitrust care limitează nivelul de concentrare într-o anumită ramură.
Firmele monopoliste și monopsoniste sunt „producătoare (sau furnizoare de prețuri)”, ele sunt cele care fixează prețurile, concurența dintre producători (în cazul monopolurilor)sau dintre cumpărători (în situațiile de monopson) fiind înlăturată.
Existența monopolurilor se poate datora:
posesiei sau controlului unei resurse rare sau brevet;
mecanismul concurenței perfecte sau imperfecte;
protecției acordate de către stat unor întreprinderi;
furnizorii unor firme concurente.
Posesia sau controlul unei resurse naturale rare este prima cale pe care au apărut monopolurile în economie. Pentru că nu există nuci un alt furnizor deținătorii unei astfel de surse au posibilitatea să fixeze prețul acesteia și cantitățile pe care le vor livra fiecărui consumator, să adopte un comportament discriminatoriu. În aceeași poziție conduce și posesia temporară a unui brevet, ce va da dreptul dor deținătorului acestuia să fabrice sau să vândă produsul în cauză
Concurența dintre producători sau vânzători uneori poate duce la apariția monopolurilor. Când un întreprinzător prin prețurile practicate are posibilitatea să înlăture de pe piața, unul câte unul, pe toți concurenții, în final ajunge să dețină statutul monopolist.
Protecția acordată de către puterea publică unor întreprinderi (particulare sau de stat) adeseori determină instaurarea așa numitului monopol instituțional.
Fuzionarea unor firme, care altfel ar fi amenințate , fiecare în parte de apariție a monopolurilor interzisă de legislația economică di multe țări capitaliste avansate, poziția de monopol fiind respinsă de marea masă a consumatorilor.
3.4.2. Prețul de monopol. Mecanismul fixării prețurilor de monopol
Prețul de monopol este o categorie importantă de prețuri fixate și, de regulă este mai ridicat decât prețul care rezultă din jocul liber al forțelor concurențiale.
3.4.2.1. Prețul pe piața de monopol
Piața diferitelor produse se caracterizează prin prezența alături de cererea exprimată de numeroși cumpărători, a ofertei prezentate de un număr restrâns de firme mari concomitent cu oferta unui număr de firme mici. În aceste împrejurări, prețul încetează a mai fi rezultatul jocului liber al concurenței, el formându-se sub influența puterii economice executată de această firmă.
În diagrama de mai jos se prezintă raportul dintre cantitatea de bunuri Q oferită spre vânzare și prețul p, in două variante:
po = prețul concurenței perfecte
p1 = prețul de monopol
Cm = costul mediu
Fig. 3.4. Prețul și cantitatea, în diferite situații de piață: perfectă și de monopol.
Interpretarea figurii 3.4.
Se observă următoarele:
în cazul concurenței perfecte, prețul po este impus de piață pentru firmele producătoare, care sunt obligate să-l accepte. În situația de monopol p1, firma ofertantă este aceea care impune prețul pe piață în funcție de interesul de profit (po>p1);
prețul de echilibru pentru m este mai ridicat și cantitatea oferită este mai scăzută decât în cazul concurenței perfecte. Cumpărătorii achiziționează o cantitate mai mică la un preț mai ridicat;
curba costului mediu trece prin punctele A și B, ceea ce înseamnă că piața monopolistă poate să determine instaurarea a ceea ce se numește „regimul de exploatare a consumatorilor”;
deși monopolul poate să stabilească orice preț la produsul pe care îl pune în vânzare, acesta trebuie să fie recunoscut și de cumpărători. Dacă prețul stabilit de monopol este foarte ridicat și nu poate fi acceptat de către cumpărători, produsul va rămâne nevândut, dat fiind faptul că cei care cumpără produsul va rămâne nevândut, dat fiind faptul că cei care cumpără au posibilitatea de a stabili ce cantitate pot achiziționa din produsul care îl oferă, în funcție de mărimea disponibilităților lor bănești. Ei stabilesc, deci, și cantitatea de marfă ce poate fi vândută de monopol și invers, monopolul poate să hotărască vânzarea unei anumite cantități de produse pe piață, dar cumpărătorii vor fi cei care vor dicta în acest caz prețul;
rezultă ca de fiecare dată când piața este constrânsă de monopol din punct de vedere al prețului, acesta pierde controlul cantității și invers, când constrânge piața prin penurie sau abundență, nu mai dispune de controlul prețului.
3.4.2.2. Funcția cererii și funcția venitului în mecanismul de formare a prețului de monopol
Mecanismul formării prețului de monopol prezintă o particularitate fundamentală. Astfel, în timp ce în mecanismul determinării prețului pe piața liberă erau absolut necesare funcția ofertei și funcția cererii, în cazul prețului fixat de monopol nu mai este nevoie de funcția ofertei, care indică ce se întâmplă cu cantitățile la anumite prețuri. În cazul monopolului, ofertantul, fixând prețul, stabilește indirect și cantitatea.
Ca și în cazul concurenței perfecte, oferta de monopol reprezintă cantitatea pusă în vânzare la un preț care-i asigură acestuia profitul maxim.
Există o curbă a cererii, deoarece pentru consumatori prețurile pe produs au fost stabilite. Această curbă este orientată în jos și de la stânga la dreapta. De aici rezultă că monopolistul poate vinde o cantitate mai mare dacă fixează un preț mai scăzut.
În cazul monopolului este necesară o funcție a cererii, cererea globală.
O firmă monopolistă este confruntată în mod direct cu cererea globală a pieței pentru produsul său. În timp ce cererea globală pe piața monopolistă este suma cererilor individuale ale unui număr (de regulă foarte mare) de consumatori, oferta globală nu este altceva decât oferta individuală a monopolului. În situația de concurență perfectă, există o disociere între cerea globală a pieței și cererea la firmă. Dacă cererea la firmă este paralelă cu abscisa, pentru ca firma de cele mai multe ori, poate regla oferta la prețul pieței.
Posibilitatea firmei monopoliste de a stabili prețul asupra nivelului cererii și deci asupra venitului mediu și a cifrei de afaceri.
În cazul concurenței perfecte, venitul total (Vt) al firmei se obține prin înmulțirea cantității vândute cu prețul (qxp) iar venitul mediu și venitul marginal sunt egale cu prețul.
Vmg = Vm = P
În cazul monopolului, venitul marginal nu se mai confundă cu venitul mediu și prețul. Acesta este acum egal cu încasarea suplimentară obținută de la ultima unitate vândută, diminuată cu pierderea de încasare rezultată din scăderea prețului care se recuperează asupra întregii cantități vândute.
Exemplu: Dacă 10 unități de produs sunt vândute la unpreț de 20 lei și 11 la un preț de 10 lei, Vm=19 (încasarea celei de-a 11 unități) diminuat cu de 11×10=10 (scăderea prețului la cele 10 unități) adică 9 lei. Același rezultat se obține dacă se compară încasarea totală provocată de vânzarea celor 10 unități cu a celor 11 unități adică:
10 unități vândute cu 20 lei = 200
11 unități vândute cu 19 lei = 209,
deci
Vm =209-200 = 9,
deci
Vm<p
ceea ce înseamnă că există o poziție specifică pentru poziția curbei venitului marginal.
În concurența perfectă, ofertantul poate să-și sporească cantitatea vândută fără să provoace scăderea prețului – vânzarea suplimentară adaugă la venitul total o valoare egală cu prețul.
La monopol situația se va schimba:
vânzarea unei cantități suplimentare este posibilă prin scăderea prețului se recuperează asupra ansamblului cantității vândute și face să cadă venitul mediu și venitul marginal cu următoarea diferență fundamentală;
venitul marginal descrește mai repede decât V.M. (prețul), în timp ce cantitățile vândute cresc.
Venitul marginal al monopolistului este dependent de prețurile pe care le practică și de elasticitatea cererii globale în funcție de aceste prețuri.
Explicația acestui aspect constă în aceea că în condițiile de concurență perfectă, ofertantul poate să-și mărească cantitatea vândută fătă să provoace o scădere a prețului, care se repartizează asupra ansamblului cantității vândute și face să scadă venitul mediu și venitul marginal. Astfel, venitul marginal descrește mai rapid decât venitul mediu (prețul), în timp ce cantitățile vândute cresc.
Venitul mediu reprezintă cifra de afaceri care revine în medie pe unitatea de marfă vândută, determinându-se prin raportarea veniturilor totale la volumul fizic al tranzacțiilor. Prin urmare, veniturile medii se confruntă cu prețurile la care se realizează tranzacția.
3.5. MAXIMIZAREA PROFITULUI ȘI PREȚULUI DE
ECHILIBRU LA MONOPOL
3.5.1. Monopolul absolut (perfect)
Situația de monopol absolut presupune existența pe piață a unui singur producător, care produce și controlează oferta unor bunuri de producție sau de consum, sau servicii care nu au nici un substitut adecvat și se găsește în fața unei pluralități de cumpărători.
Dominația deși este vocația monopolului, acesta nu este în nici un caz absolută. Dominația este limitată de condițiile pieței și de imperativele costului.
Decizia monopolistului are ca mobil de a obține maximum de profit prin vânzările sale. Notând cu „p” prețul și cu „Q” cantitatea vândută, este vorba de a obține maximum produsului pxQ.
Rezultă de aici ca, în esența, curba ofertei dispare, din ea rămâne numai un punct, acela care determină prețul de pe curba cererii. În fond monopolistul este obligat să țină seama de exigențele curbei cererii și de a determina pe aceasta curba punctului A, astfel încât dreptunghiul OPAQ să aibă suprafața maximă.
Fig. 3.5. Prețul de monopol determinat pornind de la piață
Aceeași idee este exprimată analitic de câtre Cournot. Acesta exprimă cererea ca funcție de preț: C = F(p). Această funcție dispare când p = 0, pentru că atunci se anulează cererea. Desigur, între aceste valori nule, funcția trece printr-un maxim. Acest maxim este dat de expresia care anulează derivata produsului pxF(p), atunci F(p) + pF’(p) = 0.
Rezultă deci, că puterea unui monopolist este mai degrabă puterea de a alege și nu de a domina. Monopolistul este stăpân doar pe una din componentele pieței: oferta.
Notă: Monopolul este pus în situația de a alege din alternativele:
să fixeze un preț. Firma nu știe să determine cantitatea deoarece aceasta depinde de cererea globală. Creșterea prețului este limitată de cererea globală.
Să fixeze cantitățile produse și vândute. Aceasta este legată de limita cererii globale și de preț.
Când decide asupra prețului, cantitatea depinde de posibilitatea de substituire a produsului pe care o operează cumpărătorii dacă îl consideră prea scump și de comportamentul curbei cererii. Poziția de echilibru este dependența de elasticitatea cererii. Pentru cereri foarte elastice suprafața dreptunghiului este maximă pentru prețuri relativ scăzute, iar pentru o cerere inelastică maximul suprafeței coincide cu prețuri ridicate.
Cerere elastică
Preț scăzut
Cerere inelastică
Preț ridicat
Fig. 3.6. Influența gradului de elasticitate asupra prețului
Din această constatare rezultă că atunci când monopolul se exercită asupra unor bunuri esențiale pentru existența oamenilor, ele au tendința de a face să crească prețurile.
Bunurile vândute trebuiesc produse, ceea ce înseamnă că beneficiul monopolistului este limitat, în afară de cantitatea cereri și de către costul de producție. În cazul unei cereri date, monopolul va trebui să determine punctul de echilibru care maximizează profitul la un anumit cost. Trebuie găsită acea cantitate a ofertei care maximizează acea diferență între preț și cost.
3.5.2. Prețul de monopol determinat pornind de la firmă. Profitul maxim și echilibrul monopolului
spre deosebire de concurența pură, în caz de monopol natura curbei cererii este deosebită. Pentru o firmă monopolistă a cărei producție reprezintă totalitatea, o decizie de creștere sau diminuare a volumului producției nu poate să se manifeste decât printr-o diminuare corelată a prețurilor pieței, iar cererea nu mai este infinit elastică, ea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare. Oferta de monopol este oferta pieței. Elasticitatea cererii în raport cu prețul este imperfectă iar curba cererii norma le are panta negativă.
Metoda analitică
Profitul total al întreprinderii este prin definiție diferența dintre venitul total (Vt) și costul total (Ct) iar ambele variază în mod evident cu nivelul producției.
Pt = Vt – Ct sau Pt = Q.P – Ct
Condiții de maxim:
P’ = 0 ;
P” = 0.
Trebuie căutat acel volum de producție care asigură obținerea profitului maxim.
Pt=Vt(Q)-Ct(Q)
Pentru realizarea profitului maxim trebuie să fie îndeplinite două condiții:
a) adică
Dacă profitul total este funcție de Q, maximizarea lui Pt se realizează când derivata funcției se anulează.
Vmg=Cmg
Maximizarea profitului înseamnă a alege acel volum de producție care să asigure o diferență maximă între două puncte ale curbelor privind veniturile totale și costurile totale.
Problema acestei diferențe se pune în alți termeni la monopol și se referă la suportul în care trebuie să se afle Vmg față de Cmg (mărimea lor comparată), iar în al doilea rând la mărimea prețului și cantității de echilibru care să maximizeze diferența menționată ținând seama că aceste variabile sunt contradictorii.
Deci, atunci când plusul de venit provenit din vânzarea unei cantități suplimentare este egal cu plusul de cost, ocazionat de producerea acestei unități suplimentare, profitul va fi maxim.
b)
Această condiție opune un maxim unui minim, adică la producția de echilibru, venitul marginal trebuie să crească mai puțin rapid decât costul. Această condiție este satisfăcută automat dacă, de exemplu, Vmg descrește, in timp ce Cmg crește, odată cu sporirea producției peste valoarea pentru care aceste mărimi marginale sunt egale.
Metoda grafică
Determinarea volumului optim de producție care asigură profitul maxim pentru monopol se poate face și grafic cu ajutorul a două diagrame în formă de U pentru CM și Cmg, cu două curbe rectilinii pentru VM și Vmg.
Fig. 3.7. Echilibrul de monopol
În ceea ce privește monopolul, el influențează prețul produselor pe care le vinde, nu și prețul factorilor de producție care se utilizează.
Pentru producția Qo cererea este M, iar prețul de monopol este po, reprezentat de segmentul QoM. Costul mediu pentru producția Qo este dat de QoL. Diferența dintre prețul de monopol și costul mediu reprezintă profitul:
ML = QoM – QoL.
Punctul de intersecție al curbei venitului marginal (Vmg) și curba costului marginal (Cmg) definește profitul maxim și implicit volumul optim al producției Qo, pe care monopolistul are interes să-l atingă. A dezvolta producția peste Qo duce la diminuarea profitului total, deoarece de la acest nivel de producție, costul marginal este superior venitului marginal. Dacă producția este inferioară lui Qo, producătorul are interes să-și sporească activitatea, deoarece, în stânga lui N, venitul marginal este superior costului marginal. Nivelul de producție Qo este optim pentru că permite să se obțină profitul maxim. Această producție determină prețul pieței monopoliste și echilibrul monopolului.
De remarcat, că în condițiile monopolului, poziția de optim se stabilește la un preț care depășește costul mediu minim, iar prețul total reprezentat de suprafața poMLF este profitul „anormal”, supraprofit. Firma monopolistă realizează supraprofit nu temporar sau întâmplător ca în situația de concurență perfectă ci în mod permanent sau ca regulă generală. Nici un concurent nu poate afecta poziția monopolului. În situația de monopol, prețul nu tinde pe termen lung să coincidă cu minimul costului mediu, ca în concurența perfectă.
Funcționarea monopolurilor ridică multe probleme economice contradictorii. În raport cu acestea, practica și teoria economică oferă o serie de soluții. Unele urmăresc desființarea monopolurilor în scopul protejării consumatorilor, iar unele vizează introducerea controlului direct sau indirect al statului asupra prețului.
Unele firme monopoliste și agenții guvernamentale adoptă politici de fixare a prețurilor pe baza principiilor cum sunt: maximizarea cifrei de afaceri, realizarea gestiunii economice cu echilibrul sau realizarea eficienței maxime pe baza costului maximal.
Aceste politici arată că maximizarea profitului nu reprezintă soluția unică de existență a monopolurilor.
Modalitatea de gestiune bazată pe maximizarea profitului implică egalitatea între venitul marginal și costul marginal, iar prețul de echilibru fixat este po, căruia îi corespunde producția Qo. Varianta este optimă pentru monopol, dar nu și pentru colectivitate care plăteșste mai scump o producție mai mică.
Fig. 3.8. Modalități de gestionare în monopol
În anumite cazuri monopolul urmărește sporirea cifrei de afaceri și anume atunci când se are în vedere eliminarea concurenților sau evitarea apariției unor noi concurenți. Pentru a-și proteja situația, monopolul preferă pe termen scurt să aibă un profit mai mic sau să aibă un profit suficient de ridicat. În condițiile în care p=p1, are loc o sporire a cantității vândute (Q=Q1) dar cu o diminuare corespunzătoare a profitului. Dacă acum profitul rămâne pozitiv, nu este exclus ca în altă situație, sporirea cifrei de afaceri dincolo de Q2 să ducă la pierderi. Monopolul poate realiza un volum mare de vânzări însă acestea pot genera pierderi dacă curba costului mediu este superioară curbei venitului mediu.
În aceste condiții monopolul poate prefera o gestiune care garantează echilibrul. Nivelul producției care asigură echilibrul Q2, corespunde punctului de intersecție curbelor de cost mediu și venit mediu. Cantitatea vândută la prețul p2 acoperă costul mediu, dar este mult inferioară costului marginal. Din această cauză se consideră ca modalitate de gestionare în condiții de echilibru generează o proastă gestionare a resurselor, deoarece prețul scăzut stimulează consumul și utilizarea unui bun al cărui cost marginal este din ce în ce mai ridicat.
Obiecțiunea este puțin întemeiată. Fixarea prețului are rațiuni economice. Prețul este fixat la un nivel la care costul mediu este egal cu venitul mediu. El are un nivel ce corespunde cu profitul normal și exclude supraprofitul monopolist.
Varianta este aplicată frecvent de monopolul public dar și de cele interesate de un preț suficient de ridicat pentru a le menține în activitate, dar în același timp un preț scăzut ce nu este atractiv în vederea intrării în ramură a unor noi firme.
Monopolurile aparținând sectorului public recurg frecvent la modalitatea de stabilire a prețului pornind de la prețul marginal. Aceasta propune determinarea simultană a cuplului preț-calități de o astfel de manieră încât prețul de vânzare (venitul mediu) să fie egal cu costul marginal, ceea ce înseamnă că se produce cantitatea Q3 care va fi vândută cu prețul p3, care este egal cu costul marginal = Cmg.
3.6. PREȚURI DE OLIGOPOL
3.6.1. Oligopolurile – caracteristici
Oligopolul reprezintă o formă de piață caracterizată prin existența unui număr mic de vânzători care sunt obligați să țină seama nu numai de cerere, dar și de reacțiile posibile are concurenților. Vânzările fiecărei firme depind nu numai de prețul propriu, ci și de cel al concurenților. Firma încearcă să impună propriul preț sau dimpotrivă suportă prețul pieței.
3.6.2. Interdependența acțiunii – caracteristică a pieței oligopoliste. Elasticitatea încrucișată
Procesul de fixare a prețurilor în situație de oligopol este un mecanism complex, deoarece prin el firma controlează comportamentul concurenților, al consumatorilor, costurile, reacția furnizorilor, etc. „prin intermediul prețurilor – scrie J.K. Galbraith – monopolul neoclasic exploatează puterea care derivă din împrejurarea de a fi unicul sau unul dintre puținii vânzători pe piață. Datorită acestei supremații, prețurile sunt mai ridicate, profiturile mai mari, iar producția mai scăzută decât ar fi în cazul în care vânzătorii ar fi mai numeroși. Prin urmare, consumatorii plătesc mai mult și dispun de produse sau servicii mai puține decât ar avea nevoie sau ar fi dorit.”
Caracteristica fundamentală a structurilor de piață de tip oligopolist este interdependența acțiunii diferitelor firme. În caz de oligopol, fiecare firmă se întreabă care va fi efectul deciziei sale cu privire la preț sau la cantitatea asupra celorlalți și care vor fi reacțiile lor. Prețul produsului, cantitatea vândută, profitul obținut de o firmă, depind și de reacția concurenților. Fiecare producător poate să-și fixeze cantitatea pe care o oferă pe piață, dar prețul de vânzare și, implicit, profitul este influențat și de comportamentul firmelor concurente.
Există în acest caz o funcție de reacție.
Interdependența este în primul rând, efectul gradului de concentrare economică a unor ramuri industriale. Statisticile evidențiază că primele 10 firme ajung să reprezinte lână la 90% din PIB, cum este situația în Olanda. În unele cazuri cadrul național poate fi suficient pentru aprecierea dimensiunii pieței oligopoliste: IBM este a cincia firmă din SUA, dar deține 70% din piața mondială a informaticii. În al doilea rând intrarea și menținerea în ramură este posibilă doar pentru firme ce îndeplinesc condițiile de natură financiară, economică și tehnică. Condițiile financiare exprimă mărimea fondurilor de care trebuie să dispună o firmă pentru a deveni competitivă cu firmele existente în ramură. Condițiile economice se referă la diferențele de costuri. Condițiile tehnice vizează necesitatea producerii de bunuri diferențiale. Producerea de bunuri identice nu este posibilă pentru că firmele existente își apără in diferite moduri produsul. Dar bunul diferențiat riscă să nu intre în sistemul de preferință al cumpărătorilor. Mai sunt și ale dificultăți care practic reprezintă bariere la intrare imposibil de depășit.
Pentru a măsura acțiunea unei firme asupra alteia și a face o clasificare a piețelor în funcție de comportamentul acestora, este utilă cunoașterea elasticității încrucișate.
Conceptul de elasticitate încrucișată se referă la două firme i și j care exprimă influența prețurilor practicate de o firmă e. Eij reprezintă efectul variației relative oferite de firma i. Această elasticitate încrucișată este denumită și coeficientul concurenței de substituire și se determină:
Efectul variantei relative a cantităților Qi oferite de firma j asupra variantei relative a prețului practicat de firma i se notează cu eij. Adesea acesta este denumit coeficient de repercursiune și se determină astfel:
Pornind de la acești coeficienți de elasticitate încrucișată se poate elabora o tipologie a comportamentului acțiunii reciproce a firmelor și anume:
dacă Eij = 0, înseamnă că prețurile firmei j nu mai au nici o influență asupra cantităților vândute de firma i. În acest caz suntem într-o situație de monopol pur, adică într-o situație în care slăbiciunea firmei j este asociată la forța pe care o degajă firma i;
dacă Eij > eij, înseamnă că prețurile firmei j au influență foarte mare asupra cantității vândute de firma i. Aceasta corespunde unei situații de concurență pură, când la slăbiciunea firmei i, se asociază forța firmelor concurente j;
dacă 0 < Eij < eij, înseamnă că prețurile firmei j influențează asupra cantităților vândute de firma i. Firma i este în situația de concurență monopolistă. Pot exista două cazuri:
când eij > 0, atunci, la rândul lor, prețurile firmei i sunt influențate prin cantitatea oferită de firma j. În acest caz, există interdependența sau concurența circulară.
Când eij = 0, există concurența monopolistică fără interdependență. Cu cât E este mai aproape de zero, cu atât situația este mai aproape de oligopol. În cazul în care avem și reacția lui i, respectiv e > 0, E apropiat de 0, semnificația existentă unui oligopol circular.
Interdependența producătorilor în stare de oligopol poate apare ca o situație coliziune care obligă la coordonare, negocieri și acorduri între producători privind prețul, cantitatea și piața. Poate apare și o situație de coordonare parțială spontană în care fiecare producător se adaptează la comportamentul celorlalți. În acest caz se formează la o firmă atitudinea de conducător, iar celelalte firme adoptă o situație de satelit. În sfârșit, acțiunea asupra celorlalte firme poate fin o acțiune autonomă sau o acțiune de conjunctură.
3.6.3. Principalele tipuri de oligopol
oligopolul este o formă a concurenței imperfecte caracterizată prin existența unui număr mic de firme ce produc bunuri similare – ex. industria oțelului – sau diferențiate – ex. industria automobilelor – firme care, datorită ponderilor pe care le dețin în ansamblul ofertei, reușesc să influențeze formarea prețului în scopul maximizării profiturilor
spre deosebire de concurența perfectă unde consecințele ofertei unuia sau altuia dintre producători asupra pieței sunt irezistibile, în condițiile oligopolului, dimpotrivă, acțiunile fiecărei firme au un impact semnificativ asupra pieței în general. Concentrarea și centralizarea producției și a capitalului în mari firme ce domină piața, transformă prețurile din mijloace de informare în importante instrumente de influență și putere.
Piețele oțelului, automobilului, ale produselor chimice, aluminiului, aparatelor electrice, mașinilor-unelte, elementelor prefabricate, băuturilor alcoolice și ale altor produse de bază intră nu în sfera de activitate a unui număr mare de producători, ci în sfera unui număr restrâns de producători ce dețin într-o mare măsură puterea de control asupra prețurilor. Drept urmare, firma oligopolistă este obligată să prevadă reacțiile celorlalte și să țină seama de ele; firmele oligopoliste sunt de fapt mutual dependente, și deci, fiecare este sensibilă la modificarea unor decizii ale concurenților privind prețul sau cantitatea produsă.
În condițiile oligopolului firma este deci un căutător de preț, ea executând o anumită influență asupra prețului dar neputându-l alege ca în cazul monopolului, deoarece trebuie să țină seama de reacțiile cererii foarte viguroase ale celorlalte firme și de consecințele lor asupra propriei activități.
Primul se referă la caracteristicile produsului. Sub acest aspect se disting firme care domină piața unor produse omogene sau aproape omogene – oțel, aluminiu, ciment, îngrășăminte chimice, acid sulfuric – respectiv firme care produc și comercializează tipuri diferite ale aceluiași produs de bază – automobile.
Un al doilea criteriu este reprezentat de gradul de coordonare și oligopoluri fără coordonare.
3.6.4. Prețul în cazul oligopolului coordonat
Coordonarea este o strategie utilizată atunci când mai multe firme de talie compatibilă domină piața unui produs. Pentru a evita un război al prețurilor, ele caută să se înțeleagă asupra unui preț care permite maximizarea profiturilor. Coordonarea se poare face prin acorduri tacite sau acorduri explicite. În această ultimă categorie, formele cele mai cunoscute sunt cartelul și trustul.
Cartelul desemnează un acord între firme care-și păstrează individualitatea care are ca obiectiv principal limitarea concurenței pe o anumită piață prin stabilirea prețurilor producției și la alte elemente.
Trustul este o aglomerare de capitaluri, grupate sub aceeași conducere. Conducerea comună este adesea asigurată de o societate holding, denumită societate de participare sau societate de portofoliu.
Cartelul are două importante funcții:
fixarea prețurilor, care se realizează după mecanismul monopolului;
împărțirea pieței între formele componente ce se poate face prin mai multe procedee: câștigarea pieței de către fiecare firmă la prețul fixat, procedeul cotelor, minimizarea costului total, părți egale, etc.
Dacă avem în vedere cazul cel mai simplu de oligopol care urmărește maximizarea profitului global, ramura funcționează ca un monopol ce dispune de mai multe întreprinderi. Profitul total este deservit prin diferența între venitul total – VT – care depinde de producția fiecărei firme componente – Q1, Q2, …, Qn – și costul total, CT, funcția costului total derivând din funcția de cost al unităților. Cea mai simplă situație de oligopol este duopolul și avem:
P =VT (Q1+Q2) – CT1(Q1) – CT2(Q2)
Cartelul alege cantitățile Q1 și Q2 în așa fel încât să maximizeze valoarea funcției profitului – P. Profitul total este maxim la nivelele de producție Q1 și Q2 pentru care se anulează derivatele parțiale ale expresiei precedente:
De aici rezultă:
Vmg = Cmg1 = Cmg2
ceea ce înseamnă că oligopolul cartel conduce la realizarea egalității între costul marginal al fiecărei firme cu venitul marginal al ramurii.
Soluția grafică este prezentată în figura următoare în care sunt tratate curbele de venit și de cost.
Fig. 3.9 Oligopolul perfect coordonat
Curba cererii pentru ramura D, nu este disociată în curbe parțiale corespunzătoare fiecărei firme din componența cartelului. Pentru cantitatea totală Qo = Q1 + Q2 + Q3 costul marginal al ramurii este egal cu costul marginal al fiecărei firme pentru cantitățile produse Cmg = Cmg1 = Cmg2 = Cmg3.
Prin însăși construcția ei, curba Cmg apare ca fiind curba ofertei activității de producție a cartelului. Cantitatea optimă a ramurii, Qo, corespunde verticalei din Eq, punctul de intersecție al curbei costului marginal total și a veniturilor marginale. Cantitățile Q1, Q2, Q3 reprezintă cotele de producție fixate astfel încât Vmg = Cmg. În punctul Eq, profitul global al cartelului este maxim, iar prețul pieței este Po, ce corespunde punctului M de pe curba cererii. Masa profitului total este reprezentată de dreptunghiul PoMEqN. Profitul total este distribuit între firmele componente potrivit unui plan convenit în prealabil, probabil în funcție de dimensiunea și forța fiecăruia.
Pot să apară dificultăți în interiorul cartelului dacă disciplina nu este perfectă. Fiecare firmă își păstrează controlul unei părți din producție și consimte sau nu ca vânzarea să fie făcută de către ea sau de către o firmă specializată în cadrul cartelului. Cel mai simplu este de a repartiza profitul total proporțional cu vânzările fiecărei firme.
Un acord de coordonare perfectă în cadrul cartelului presupune disciplina, exactitate și colaborare. Această stare de spirit este mai ușor de realizat pe termen scurt, dar pe perioadă lungă se dovedește precară. Cotele de producție și de vânzare sunt încălcate de unele firme pentru a spori profitul. Dacă oligopolul are la un moment dat interes în reducerea producției totale pentru a menține prețul dorit, firmele pot acționa în sens contrar, ceea ce poate determina în ultima instanță distrugerea cartelului.
3.6.5. Oligopolul parțial coordonat
între firmele unei ramuri se poate realiza o cooperare voluntară determinată de existența unor interese comune sau bazată pe etica afacerilor și o toleranță reciprocă. Totodată, se pot naște relații de concurență între firme, din care este învingătoare una singură. Aceasta, printr-o atitudine activă, încearcă să organizeze colaborarea în cadrul ramurii. Încercările de coordonare apar sub forma modelului firmei lider și a modelului de oligopol într-o curbă de cerere îndoită.
3.6.5.1. Firma lider
Când o structură oligopolistă este caracterizată prin coexistența unor firme dominante și in număr de firme mici, lider impune concurenților prețul pieței, adică prețul care o avantajează. Ea se comportă ca un autor de preț. Toate firmele își aliniază prețurile lor la prețul care a fost anunțat la începutul sezonului de către firma conducătoare.
Firma lider, ca firma barometru al prețurilor, cunoaște cel mai bine starea pieței și dispune de mijloace pentru a domina adversarii. În oligopol sunt situații când două sau trei firme dau semnalul modificării prețului sau realizarea prin cotație a acestui rol. Firma lider nu este în mod necesar cea mai puternică, dar cel puțin cel mai bine informată, cel mai bine organizată.
Cu se determină prețul pe care caută să-l impună firma dominantă?
Fig.3.10 Firma lider
Fie AB curba cererii globale la nivel de ramură iar PoS curba ofertei firmelor mici care este și curba costurilor pentru ele. Dacă prețul este P2, micile firme nu pot să ofere nimic pentru că prețul este insuficient pentru a le asigura un profit minim, iar alimentarea pieței se face de către firma dominantă. În Po, oferta este nulă pentru că prețul este egal cu costul total, care este format doar din costurile fixe. Pe măsură ce crește producția, în costul total se include și costul variabil.
Dacă, dimpotrivă, prețul P1, micile firme sunt în măsură să ofere o cantitate Q1, și în aceste condiții ar însemna că firma dominantă să nu producă nimic. În punctul E se echilibrează cererea pieței și oferta firmelor mici.
Curba ofertei P2S pune în evidență faptul că atunci când prețul trece de la Po la P2, partea firmei dominante se diminuează și crește partea firmelor mici. De aici rezultă următorul fapt: Curba cererii la firma dominantă nu este AB, ci este o curbă îndoită, adică PIB’B. Pentru a vedea care este prețul impus de firma dominantă și care își maximizează profitul, este nevoie de a fi cunoscute curbele venitului marginal Vmg și a costului marginal Cmg.
Profitul firmei dominante este maximizat dacă venitul este egal cu costul marginal. Pentru aceasta ea va căuta să producă cantitatea Q2 și să impună prețul P2. La acest preț, firele satelit vor completa aprovizionarea pieței producând YA’, respective Q3-Q2.
Prețul pe piața P2 este mai scăzut decât P1, prețul convenabil pentru firmele mici și este mai mare decât Po, prețul la care ar putea livra firma lider. În cazul prețului P2, firmele mici nu se retrag de pe piață, ele continuă să producă dar sunt obligate să se alinieze la prețul pieței. Ele renunță să-și maximizeze profitul pentru a nu-și pierde poziția și clientela.
Deoarece punctul P2 depășește costul marginal și costul mediu, firma lider obține supraprofit atât pe perioada scurtă cât și pe perioadă lungă, fapt ce o apropie de situația de monopol. Dar ea nu controlează întreaga piață și profitul suplimentar încasat este mai redus decât cel care ar putea fi obținut de către un monopol.
3.6.5.2. Oligopolul cu o curbă a cererii îndoite
Coordonarea poate să nu reușească sau nici nu este căutată întotdeauna. În asemenea situații poate să existe incertitudinea firmelor privind reacțiile concurentelor. Aceasta generează rigiditatea prețurilor practicate. Nu înțelegea, ci însuflețea coordonare dintre producători, stă la baza rigidității prețurilor.
Fig. 3.11. Oligopolul cu curba cererii îndoite
Deși acționează separat , oligopoliștii, prin ajustări succesive, ajung la prețuri Po, care le asigură posibilitatea de a obține un profit satisfăcător. Acest preț Po tinde a fi menținut chiar dacă intervin schimbări în costuri și cerere, pentru a evita reacțiile imprevizibile și nefavorabile ale rivalilor.
Firma, chiar dacă se teme de o scădere a cifrei de afaceri, nu micșorează prețul pentru a-și relansa vânzările de teama că unii dintre concurenți vor proceda la fel pentru a-l împiedica să-și mărească piața. De asemenea, firma ezită să mărească prețul dacă nu este convinsă că alte firme o vor urmări, lăsând-o să acționeze singură, ceea ce ar avea ca efect reducerea segmentului său de piață. Elasticitatea cererii către firmă apare, deci, mai accentuată în cazul creșterii prețurilor, decât în cel al reducerii lor.
Curba cererii prezintă atunci o pliere la nivelul prețului Po și reflectă incertitudinea asupra reacției concurenților. Alura curbei cererii este elastică, are o tendință orizontală și reflectă credința oligopolistului că va fi imitat de concurenți dacă scade prețul și nu va înregistra o creștere sensibilă a vânzărilor sale, imitate.
Curba venitului marginal este discontinuă. Pentru prețuri superioare lui Po, veniturile marginale sunt ridicate, iar pentru prețuri inferioare lui Po, ele sunt scăzute sau chiar negative. O discontinuitate în curba venitului marginal apare pentru un venit de producție q, corespunzător la prețul Po. La acest preț, cererea nu are o elasticitate bine definită, face saltul TT’ și este diferită în cele două părți.
Atunci când curba costului marginal trece prin saltul TT’ al venitului marginal, modificarea costului nu afectează prețul și cantitatea care rămâne Po și q.
Până când va persista firma să mențină prețul Po?
Menținerea neschimbată sau modificarea prețului este în funcție nu numai de lipsa de previzibilitate a comportamentului firmelor rivale, ci și de limitele de variație ale costului mediu și costului marginal în raport cu Po. Dacă costul marginal TT’ ia valori peste Po, înseamnă că firma înregistrează pierderi care pentru a fi evitate, obligă la sporirea prețurilor. Ridicarea prețului nu este posibilă dacă firmele rivale nu procedează asemănător, întrucât firma ar risca să-și piardă clientela, care se orientează spre bunuri de substituire și care sunt mai ieftine.
Curba îndoită a cererii ia o alură diferită în funcție de faza ciclului economic: depresiune sau expansiune.
În caz de expansiune, forma curbei cererii este cea indicată mai înainte. În caz de expansiune economică, se inversează. Reclinarea curbelor de o parte și de alta a prețului curbelor Po. Porțiunea DD situată deasupra prețului Po, este inelastică: orice creștere de preț este imitată de rivali, ca urmare a optimismului, care domnește în afaceri. Dimpotrivă, porțiunea D’D’’, de sub Po, este elastică: scăderile de preț nu sunt imitate de concurenți care, în atmosfera de optimism și de prosperitate, găsesc clienți la prețul anterior mai ridicat.
3.6.6. Oligopolul de conjectură
funcționarea unei firme în cadrul unei piețe oligopoliste implică luarea în considerare, în formularea propriei strategii, a comportamentului celorlalte firme concurente. Cum se realizează aceasta, este o problemă complexă și poate merge de la a considera oferta celorlalte firme ca fiind dată de până la demersul ce ține seama de reacțiile directe și indirecte față de propria acțiune. În primul caz, cel analizat în paragrafele anterioare, se vorbește de conjecturi ale lui Cournot, iar în al doilea se consideră că există conjecturi raționale.
Conjecturile sunt parametrii instabili, de natură unei previziuni, pe care agenții naționali, gospodarii și întreprinderi, trebuie să-i modifice în funcție de experiența lor și de erorile comise. În consecință, o stare de echilibru conjectural este aceea în care agenții economici au inițiativa de a propune prețuri pe baza propriilor conjecturi.
Oligopolurile de conjectură se fundamentează pe elemente ale teoriei influenței economice aleatorii. Conceptul de elasticitate încrucișată pornește de la ipoteza posibilității de extindere a acțiunii firmei sau firmelor terțe asupra unei firme sau invers. Această idee trebuie lărgită pentru a deveni o teorie generală a diferenței economice și care va avea drept comportamente: raportul dintre cunoaștere și acțiune, clasele de indivizi, acțiunea parametrică, elasticitatea autonomă și elasticitatea conjecturală.
Noua teorie a influenței economice pare a fi determinată de ideea cunoașterii și cea a acțiunii, în raport cu care realitatea ocupă o poziție complexă. Pe de o parte, pe terenul cunoașterii suntem nici complet ignoranți, nici perfect cunoscători. Pe de altă parte, sub aspectul acțiunii, nu suntem nici total puternici și nici neputincioși. În raport cu acestea, individul, grupul uman și chiar națiunea este îngrădită de două tendințe contrare: de a domina pe alții sau a ceda. Pe această dublă alternativă, între cunoaștere și ignoranță, și între dominație și resemnare, se edifică noua teorie a acțiunii umane, considerată mai apropiată comportamentului întreprinzătorului decât curbele cererii, ofertei, venitului marginal și costului marginal.
Sub aspectul comportamentului, indivizii pot fi activi, care nu imită pe nimeni, sau pasivi, influențați de cei activi, proporțional cu numărul celor cu care ei sunt în contact și într-o proporție mai mică de alți indivizi pasivi.
Acțiunea parametrică, potrivit lui R. Frisch, reprezintă atitudinea activă actuală de determinare a echilibrelor economice.
Fenomenul de parametru este asociat cu ideea de măsură a posibilităților de acțiune a poliștilor. Polistul reprezintă unul sau câțiva vânzători sau o atitudine politică în sensul de mobil al acțiunii.
Acțiunea parametrică implică punerea în ordine și exprimarea numerică a parametrilor.
CAPITOLUL IV
IMPLICAREA STATULUI ÎN FORMAREA PREȚULUI
Concepute ca un complex de măsuri care să asigure maximizarea profitului, politicile de prețuri s-au afirmat odată cu primele forme de concentrare a capitalului și au evoluat diferit de la o țară la alta în funcție de condițiile concrete, de particularitățile mecanismelor economice, de amploarea intervenției statului, etc.
Relațiile evidențiază că intervenția statului în procesul formării prețurilor constituie un fenomen prezent atât în țările în care predomina politica Kenye-istă cât și în cele care se bazează pe principii neoclasice de organizare a economiei. Prin politicile de prețuri, prin folosirea de către stat a unor mijloace și metode de influențare sau, în cazuri de stabilire a nivelului, structurii și dinamicii prețurilor, se urmărește, în principal, prevenirea sau atenuarea dificultăților economice și sociale, asigurarea stabilității economiei și sporirea eficienței sale. În acest sens, se pornește de la ideea conform căreia, într-o economie de piață, prețul nu reprezintă doar un simplu indicator valoric, o simplă informație, ci șu un important semnal de decizie, cu efecte ample asupra dinamicii producției.
Corespunzător obiectivelor economice concrete urmărite, tradițiilor și realităților din fiecare țară, intervenția statului în procesul formării și evoluției prețurilor are la bază folosirea unor metode economice sau extraeconomice administrative, caracterizate printr-o mare varietate din punct de vedere al întinderii în timp și spațiu, ca și al vigurozității și fermității aplicării lor. Asigurarea unor prețuri avantajoase la materiile prime de bază, la mașini și utilaje, menținerea unor tarife relativ reduse la transporturi și alte servicii industriale, acordarea mai mult sau mai puțin gratuită a unor licențe, patente sau tehnologii constituie modalități principale de influențare a costurilor. În reducerea asigurării unor condiții favorabile de dezvoltare, se urmărește, totodată, frânarea creșterii prețurilor în general prin menținerea la un nivel scăzut a celor din sectorul de stat, sector ce cuprinde, îndeosebi, domeniile industriei extractive, cercetării științifice și transporturilor.
Evoluția raportului dintre cerere și ofertă – factor fundamental al formării și mișcării prețurilor – este influențată direct de volumul de mărfuri și de resurse financiare de care dispune statul. De aceea, se poate aprecia că achiziționarea de către stat a unor cantități apreciabile de materii prime minerale, cereale, materiale strategice, la prețuri minime garantate și manevrarea lor în perioada creșterii prețurilor unor astfel de bunuri, reprezintă o modalitate esențială de influențare a evoluției generale a prețurilor. Tot în zona de influențare a evoluției prețurilor se includ și politicile în domeniul subvențiilor bugetare, al creditelor, impozitelor, taxelor, etc., poziție prin care se dimensionează, îndeosebi, profitul. În țările cu economie de piață se recurge nu rareori, la subvenționarea prețurilor, mai ales în condițiile în care unele ramuri se confruntă cu dificultăți financiare.
În cadrul metodelor administrative, un loc important deține înghețarea prețurilor, fixarea nivelului și respectiv, a limitelor modificării lor; la produsele agricole se folosește limita minimă. Controlul statului asupra prețurilor se exercită și prin reglementarea modului de calculare a componentelor definitorii – costurile și profitul – acțiune în realizarea căreia un rol determinant revine convențiilor și prețurilor de deviz.
Din cele prezentate, rezultă că în funcție de dimensiunea spațială și temporară a utilizării de către stat a metodelor menționate, există cel puțin trei tipuri de politici în domeniul prețurilor.
Politicile care limitează intervenția puterii la un număr redus de produse, domeniul prioritar al acestora constând fie în susținerea prețurilor – în special la produsele agricole – fie în limitarea lor, îndeosebi la produsele de primă necesitate și la serviciile publice.
Importanța agriculturii, dar și amplele consecințe ale mișcării prețurilor produselor acestor ramuri, explică intervenția notabilă a satului în stabilirea respectivelor prețuri. În SUA de exemplu, politicile de prețuri s-au materializat în anumite perioade de piață însoțite de subvenții sau credite directe acordate producătorilor de cereale, prețuri plafon cu compensare bănească directă a diferenței nefavorabile dintre acestea și nivelul mai scăzut al prețurilor de piață – în anii cu recolte mari – sau prețuri plafon practicate în condițiile stocării în silozurile de stat a surplusurilor de cereale pentru a asigura astfel o stabilitate a prețurilor.
În țările Pieței Comune se aplică o politică agricolă comunitară de susținere a prețurilor, urmărindu-se diminuarea influenței fluctuațiilor producției agricole asupra consumatorilor și producătorilor. În acest sens se pornește de la simultaneitatea manifestării a două premise:
caracterul relativ incert al recoltelor la principalele produse;
cererea în general inelastică în raport cu prețurile existente.
În vederea garantării veniturilor agricultorilor, prețurile fixate sunt superioare celor de echilibru; aceasta impune intervenția puterii publice și asupra ofertei, prin creșterea de producție sau penurie, după caz. Este de subliniat că intervenția puterii publice nu reglează automat echilibrul pieței, chiar dacă stabilizează prețurile, întrucât susținerea veniturilor agricultorilor poate să genereze o supraproducție cronică, statul urmărind să cumpere, să stocheze excedentele și să le repună în circulație în perioada de deficit.
Față de limitele politicii statale, în acest domeniu se preconizează diversificarea modalităților de intervenție. Astfel, la unele produse – grâu, lapte – prețul garantat se aplică numai la o pare din producție, cea care poate fi absorbită de cerere, iar cantitatea excedentară se desface la prețuri inferioare celor garantate. În această situație, o creștere a producției diminuează prețul mediu primit de agricultor, iar veniturile sale oscilează în funcție de nivelul producției.
Intervenția statului în acest domeniu nu poate fi totuși independentă de politica agrară pe termen lung și mediu. Aceasta, deoarece evoluția cererii pe o perioadă mai mare de timp, perspectivele progresului tehnic și dinamica productivității muncii în agricultură se regăsesc într-o structură modificată a prețurilor, element de seamă în reorientarea alocării și utilizării resurselor materiale și umane. Rezultă deci, că în țările cu o economie de piață intervenția statului în mecanismul formării prețurilor urmărește protejarea consumatorilor și garantarea veniturilor producătorilor.
În țările cu planificare centralizată, mijloacele de intervenție erau mult mai rigide, prețurile primite de producătorii agricoli rămânând constate o perioadă relativ îndelungată, chiar dacă se schimbau cheltuielile de producție. Ele erau stabilite de regulă la un nivel mai scăzut decât prețul de piață rezultat di corelarea ofertei cu cererea. Diferența de venit se transferă în ramurile neagricole sau se concentrează la bugetul de stat pentru a susține politica de industrializare. Într-o asemenea economie, statul și întreprinderile de stat dețin monopolul producției și al desfacerii, iar supraprofitul rezultat di practicarea unor prețuri scăzute de cumpărare a produselor agricole, revin puterii centrale de stat și este utilizat în scopuri străine de agricultură. Consecințele unei astfel de politici se concretizează în insuficiența resurselor investiționale și a fondurilor necesare stimulării producătorilor agricoli.
politici bazate pe coexistența unui sector reglementat relativ important și a unui sector liber sau ora simplu supravegheat.
În legătură cu acest tip de politici, trebuie subliniat că distincția sector liber – sector supravegheat este realizată din punct de vedere al reglementării prețurilor. Aceasta, deoarece sectorul în care prețurile sunt reglementate poate fi relativ important într-o țară sau alta, dar el nu coincide neapărat cu cel public; de pe altă parte este posibil ca unele zone ale sectorului public să se bucure de o libertate a prețurilor mai mare chiar decât aceea a unor segmente ale sectorului privat. Acest lucru se explică, între altele, prin raportul dintre ele, prin raportul dintre concurența internă și cea externă. Din acest punct de vedere, se disting activități imune la concurența externă, în cadrul cărora disciplina prețurilor este necesară, și sectoare expuse direct influențelor concurenței străine, sectoare în cadrul cărora se impune o mai mare liberate a formării și mișcării prețurilor.
Politici ce tind să impună o disciplină de ansamblu a prețurilor pe timp îndelungat, politici ce au fost specifice economiilor de piață, țări ce au practicat pe durată lungă o politică de control a prețurilor – Franța, Olanda, Danemarca, Islanda, Austria, Spania – ca și țări unde reglementarea generală a prețurilor are caracter de scurtă durată – Elveția, Japonia, SUA, etc.
Dubla calitate a statului, de agent economic și de reprezentant al intereselor de ansamblu ale societății în raport cu partenerii economici interni și externi, argumentează caracterul logic al intervenției sale în asigurarea cadrului juridic necesar desfășurării normale a concurenței, în vizarea directă a unor prețuri sau în influențarea formării lor pe plan național și internațional.
Când ipotezele concurenței perfecte sunt satisfăcute, piețele libere conduc la o alocare eficientă a resurselor. Dacă cel puțin una dintre ipotezele concurenței perfecte nu este reprezentată, atunci piețele libere generează alocări ale resurselor, generând necesitatea acțiunii guvernamentale cu rol corector, sunt cunoscute sub denumirea de eșec al piețelor sunt monopolul, externalitățile, resursele de folosință comună, bunurile publice.
Atunci când există un singur producător al unui bun sau serviciu, nivelul producției este mai redus decât cel eficient din punct de vedere social, iar prețul este corespunzător mai ridicat. În această situație de monopol, producătorul și consumatorii nu reușesc să ajungă la o înțelegere mutual avantajoasă în ceea ce privește distribuirea câștigului social ce ar rezulta din creșterea volumului producției.
Există cazuri în care prețurile pieței nu reflectă în întregime costurile sau beneficiile aferente producției sau consumului. Asemenea costuri sau beneficii sunt externe, ele asociindu-se unei terțe părți, nu vânzătorului sau cumpărătorului. Externalitățile pot fi pozitive sau negative. Externalitățile negative apar în cazul activităților de producție sau consum ce generează costuri pentru terțe părți. Externalitățile pozitive corespund unor activități ce aduc beneficii pentru terțe părți.
Externalitățile reprezintă iun caz de eșec al piețelor întrucât, în absența intervenției corectoare, concurența liberă ar genera nivele de producție sau de consum ce nu corespund alocării eficiente a resurselor.
Anumite bunuri de natura resurselor economice nu mai sunt și nu pot fi în proprietatea unui singur agent economic, astfel încât serviciile corespunzătoare ale acestora se utilizează în comun.
O trăsătură esențială a bunurilor – pare naturală, ordine publică, etc. – este că utilizarea lor de către un agent economic nu le reduce disponibilitatea pentru consumul oricărui agent economic.
Sistemul de concurență și libertatea de acțiune generează formarea liberă a prețului pe toate piețele și la toate categoriile de bunuri economice și active monetare și financiare; nivelul și dinamica prețului reprezintă barometru de apreciere a stării sistemului și sursa de fundamentare a deciziilor fiecărui producător și consumator.
Piața concurențială este regulatorul principal al activității economice. Pentru majoritatea domeniilor și acțiunilor întreprinse de agenții economici, piața transmite ce, cât cum și pentru cine se produce, ce, cât și cine consumă diferite categorii de bunuri economice necesare. Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor și modalităților de combinare, ca și atestarea calității deciziilor, a concordanței ofertei cu nevoia socială se fac către piață prin mecanismul prețurilor.
Acest lucru este posibil în măsura în care:
există un sistem de piețe: piața bunurilor de consum, piața factorilor de producție, piața monetară, piața financiară, piața schimburilor monetare, etc. În care se confruntă deschis cererea și oferta de bunuri specifice, determinând niveluri și evoluții adecvate ale prețurilor;
este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de piețe, astfel ca situația specifică pe o anumită piață să determine reacții adecvate și la momentul oportun pe celelalte.
CAPITOLUL V
PREȚURILE ÎN PROCESUL DE RESTRUCTURARE
A ECONOMIEI
5.1. CAUZELE ȘI EFECTELE PREȚURILOR ÎN RESTRUCTURAREA
ECONOMIEI
Economia de piață nu poate fi gândită fără libertatea de acțiune a agenților economici și în consecință a prețurilor, fără flexibilitatea lor în timp și spațiu, fără interacțiunea, transparența cererii și ofertei. Funcția esențială a prețurilor este aceea de a reflecta în mod real consumurile de muncă sub toate formele, înglobate într-un produs sau serviciu destinat vânzării precum și a unui profit, manifestându-se pe piață sub incidența raportului cerere-ofertă. Aprecierea valorii unui produs destinat schimbului poate fi făcută de pe poziția producătorului, caz în care aceasta este determinată de consumurile înregistrate (materiale, de muncă) la producerea și desfacerea acestuia, precum și obținerea unui profit, sau de pe poziția cumpărătorului al cărui scop este creșterea utilității. Pe piață însă, intervine și elementul subiectiv care va corecta prețul determinat de producător cu influența jocului cererii și ofertei și cu incidența tipului de concurență. Rezultanta acestor factori care se întrepătrund conduce la o scară valorică, flexibilă, dinamică, fiecare la un nivel de preț reprezentând de fapt, pentru un moment dat, egalitatea dintre prețul producătorului și cel al cumpărătorului, identificându-se cu un preț de consens. Dată fiind necesitatea formării prețurilor ca efect al mecanismului de acțiune a cererii și ofertei, orice perturbație care afectează sistemul de prețuri, induce deformări și distorsiuni în toate relațiile valorice și la indicatorii economici, încât devine imposibilă aprecierea corectă a eficienței în fiecare domeniu de activitate.
Numai prețul care se situează în punctul de cerere și ofertă constituie un criteriu obiectiv privind utilitatea socială a diferitelor produse realizate. Necesitatea realizării prin preț a echilibrului dintre ceea ce produce și ceea ce poate fi absorbit de piață derivă atât interesele beneficiarilor cât și din cele ale producătorilor.
Un preț just va fi acela care corespunde atât intereselor vânzărilor cât și cumpărătorului, bazat pe cheltuieli normale justificate economic, efectuate in procesul producției, desfacerii și care asigură un profit mediu ca nivel apropiat la capitaluri apropiate investite.
Restructurarea sistemului de prețuri în viziunea trecerii la economia de piață nu trebuie făcută prin fetișizarea cerințelor pieței libere, deoarece structurile economice nu acționează în deplinitatea foenelor lor și nu se autoreglează spontan. Aceasta înseamnă că, nu se va lichida încă integral activitatea care până acum se materializează în formarea prețurilor. Formarea prețurilor începe la producător, iar nivelurile lor sunt legalizate de stat, ci confirmate de piață.
Formarea liberă a prețurilor reprezintă condiția elementară a existenței unei economii de piață, dar principiul teoretic de stabilire pe baza raportului cerere-ofertă trebuie interpretat în cadrul unor limite generale stabilite de stat și coroborat cu situația concretă a economiei pentru anumite perioade.
Mecanismele economiei de piață, odată declanșate și lăsate pe seama reglajelor pieței se pot prelungi excesiv durata transformărilor și favoriza apariția problemelor de ordin economic și social cu evoluție necontrolată și urmări imprevizibile.
Ori, a spune ca esența economiei de piață este piața însăți, înseamnă a îndrepta prioritar atenția și acțiunea agenților economici spre piață și în consecință să fie neglijate sau trecute în planul secundar problemele de fond ale producției de mărfuri, respectiv concepția, organizarea și lansarea producției, îmbunătățirea calității, reducerea costurilor de producție, competiția privind aceste obiective.
Clarificarea corectă a problemelor de conținut în plan teoretic prezintă o importanță deosebită de ordin practic, respectiv pentru politicile economice promovate, ca și pentru formarea și orientarea comportamentului agenților economici de piață. De altfel, experiența trăită în țara noastră până acum în procesul de tranziție la acest tip de economie evidențiază cele arătate. De exemplu, procesul privatizării care constituie premisa esențială a trecerii la economia de piață a fost orientat și promovat prioritar în sfera circulației mărfurilor, deși acestea ar fi trebuit să se efectueze mai întâi în sfera producției de bunuri materiale și servicii, pentru a crea fondul de marfă care ar fi oferit pieței posibilitatea efectivă și eficace să-și exercite funcția reglatoare.
Pe de altă parte, agenții economici, particulari mai ales, și-au deplasat centru de greutate al preocupărilor la aproape exclusiv spre circulația mărfurilor (spre piață, deci) cu toate că, piața își manifestă rolul regulator asupra producției și reproducției, iar în condițiile neglijării acestora, mai devreme sau mai târziu, piața însăși va fi lipsită de obiect (chiar dacă parțial) fie cantitativ, structural sau calitativ.
Măsurile legislative adoptate, noile instituții create într-un ritm accelerat în sensul definirii mediului propice economiei de piață, măresc nevoia de coordonare, de coerență-macroeconomică.
Libertatea acordată prin legislația de prețuri agenților economici nu și-au găsit suportul material datorită disfuncționalităților existente la nivelul economiei naționale (pe fond și în timp) generate de menținerea încă a monopolului producătorului, lipsa mediului concurențial, lipsa materiilor prime. Autonomia decizională de acțiune a agenților economici în domeniul stabilirii prețurilor chiar dacă se manifestă conform legislației în vigoare, dă însă posibilitatea acestora să exercite presiune asupra nivelului prețurilor, în sensul majorării și maximizării profitului individual, tocmai datorită inconștienței mediului concurențial și mecanismelor de autoreglare specifice economiei de piață, rezultând în final dezechilibre grave pe toate planurile vieții economice.
Sincopele în ritmul transformării structurale cât și lipsa unui cadru legal au produs dezechilibre pe plan economic concretizate în:
ruperea lanțului de relații economice pe circuitul aprovizionare-producție-desfacere
creșterea prețurilor mai ales în industria primară cu efecte imediate, negative în celelalte sectoare, necorelarea prețurilor materiilor prime cu presiunea acestora în costuri și cu indicele maxim de creștere al prețurilor produselor cu ridicată la principalele materii prime a permis creșterea necontrolată a prețurilor în structura sortimentală, cât și orientarea producătorilor spre producerea mărfurilor la care se pot obține prețuri mari în dauna celor mai puțin rentabile fiind avantajați și de poziția de monopol pe care o dețin;
creșterea prețurilor a reclamat sporirea volumului creditelor și, prin aceasta, suplimentarea masei monetare prin emisiunea unor „bani de hârtie” care să aibă un raport rezonabil între cererea de monedă și nivelul sau suma prețurilor bunurilor, practicate pe piețe. Prin efectele sale negative colaterale, necorelate la timp, s-a produs accelerarea proceselor inflaționiste prin declinul rapid al „valorii” monedei naționale, schimbarea „raportului de forțe” între părțile care pot asigura starea de echilibru relativ;
scăderea accentuată a productivității muncii, (concomitent cu obținerea de sporuri de venituri nejustificate) decalajul prețuri-salarii s-a dovedit insuficient să comensureze randamentul folosirii resurselor;
la stabilirea și adoptarea prețurilor cu ridicată pentru materiile prime, energie electrică și combustibili solizi de către agenții economici, cât și la negocierea prețurilor sau produsele și serviciile din ramurile intermediare și finale (indiferent de forma de proprietate) s-a prevăzut a se lua în calcul influențele ce decurg din indexarea salariilor.
compensațiile acordate populației în funcție de indicele de creștere al prețurilor se concretizează într-o creștere suplimentară a mărimii prețurilor. Aceste indexări concepute din rațiuni de ordin social se justifică economic atât timp cât mențin o putere de cumpărare medie și evită coborârea unor categorii sociale sub pragul de sărăcie, dar nu rezolvă problema de fond a diminuării puterii de cumpărare, prin simplul fapt că sumele acordate sunt cuprinse în costuri și nu în venitul net, fără corelația necesară cu evoluția producției și productivității muncii;
alinierea la prețurile mondiale asigură recunoașterea transferului de valoare echivalent în relațiile cu partenerii externi, dar devine o simplă devalorizare a monedei naționale în condițiile în care nu se respectă alinierea din punct de vedere a calității produselor și mai ales a productivității muncii;
ca urmare a continuității programului de reducere a subvențiilor s-au consemnat creșteri importante ale costurilor și implicit ale prețurilor de consum care au materializat presiunea prețurilor cu ridicata ascensiune a prețurilor interne de import pe fondul scăderii continue a producției industriale, reducerii gradului de utilizare a capacităților de producție, creșterii presiunilor salariale, reevaluării fondurilor fixe și creșterii ponderii amortizării;
existența restricțiilor în legătură cu formarea prețurilor de importanță deosebită pentru economia națională a determinat acumularea unor puternice presiuni inflaționiste în condițiile evoluției cursului de schimb, creșterii dobânzilor, determinând noi salturi ale nivelului general al prețurilor.
Liberalizarea prețurilor a declanșat însă un sistem de pârghii și mecanisme capabile să acționeze coerent în direcția propusă de măsura eliminării disfuncționalităților existente. Simpla legiferare a institutelor și elementelor economiei de piață nu este suficientă, ci trebuie să devină funcțională. În acest scop, puterea publică va avea un rol intensiv, iar concentrarea câtorva pârghii ale vieții economice nu va fi antagonism cu dezideratele pieței, ci în sensul de completare, de utilizare cu eficiență.
În acest context, dar mai ales în perioada tranziției spre economia de piață orice intervenție din partea organelor de stat va trebui integrată în obiectivele macroeconomice propuse pentru anumite perioade, corelate cu celelalte măsuri către cadrul economic al evoluției fiecărui întreprinzător și totodată estimată din punct de vedere al efectelor propuse.
În noua conjunctură economică și în limita atribuțiilor sale, statul poate și trebuie să se implice în mai multe domenii ale sferei economice, liberalizarea prețurilor neputând exista fără o activitate simultană a tuturor subsistemelor economiei de piață, prețurile fiind în același timp cauză și efect al tuturor fenomenelor economice.
Domeniile în care acționează, precum și pârghiile și mecanismele utilizate vor avea, în funcție de obiectivul propus, ponderi prioritare în așa fel încât la finele perioadei de tranziție să acționeze unitar și să fie în totalitate.
5.2. SUPRAVEGHEREA FORMĂRII PREȚURILOR, ATRIBUT AL
AUTORITĂȚII PUBLICE
Autoritatea publică poate intervenii indirect, prin anumite pârghii și mecanisme specifice scopului urmărit și etapei parcurse în consolidarea relațiilor concurențiale și anume:
orientarea programelor de producție pentru atenuarea dezechilibrelor existente în economie, depășirea crizei economice și crearea premiselor pentru relansarea economică;
asigurarea echilibrării raportului cerere-ofertă, menținerea unui mediu concurențial;
adaptarea politicii financiar-fiscale și de prețuri scopurilor propuse pe plan economic;
asigurarea unei protecții sociale reale pentru diminuarea efectelor negative ale tranziției și convulsiilor sociale.
5.2.1. Orientarea programelor de producție pentru atenuarea dezechilibrelor
existente în economie, depășirea crizei economice
Restructurarea economică și așezarea economiei pe criterii economice eficiente, nu pot fi lăsate în exclusivitate doar pe seama mecanismelor de autoreglare ale economiei de piață. Statul trebuie să participe la acest amplu proces de reconversie al sectoarelor, să sprijine întreprinderile indiferent de forma de proprietate în orientarea lor pe piața internă și externă, deoarece transformările impuse n structura economiei angrenează fonduri bănești substanțiale, se face în timp, cu implicații pe plan social generând șomaj și indirect presupune existența unor mijloace bănești pentru contracararea fenomenelor declanșate (ajutoare de șomaj, programe de calificare etc.).
În acest context, puterea publică nu se va substitui întreprinzătorilor în alegerea programelor de producție, afectând mediul concurențial, dar poate utiliza câteva pârghii prin care influențează, la un moment dat, orientarea spre produse și grupe de produse necesare economiei, echilibrând în acest mod nivelul și structura producției cu nevoile sociale și în același timp asigurând un control al evoluției ascendente a prețurilor, printre aceste pârghii consider că un rol pozitiv îl pot deține:
investițiile în ramurile eficiente sau cu potențial economic ridicat;
stimularea prin facilități bancare a investitorilor interesați să producă în anumite ramuri productive, care să asigure un înalt nivel de productivitate și utilizare rațională a resurselor naturale;
alocarea resurselor materiale deficitare;
comenzi de stat mai ales în ramurile care impulsionează activitățile bazate pe tehnologii înalte;
preluarea în totalitate sau în cea mai mare măsură a riscurilor cercetării și a cheltuielilor legate de omologarea produselor noi.
Decizia prin care statul hotărăște investiția într-o ramură potențial eficientă poate fi luată în cazul în care se urmărește, fie asigurarea necesarului de anumite produse din producția internă, fie susținerea unui întreg lanț de producători integrați pe fluxul de fabricație, ruperea acestui lanț de producând dereglări în economie inclusiv agravarea problemelor sociale.
Aceste investiții în completarea efortului agenților economici vor stimula producția de bunuri strict necesare, se vor baza pe tehnologii moderne care să permită obținerea produselor cu costuri relativ mici raportate la gradul de complexitate și calitate, vor asigura echilibrarea pieței și practicarea de prețuri care conțin un profit normal. În același timp, susținerea financiară prin subvenții și alocarea de resurse materiale nu trebuie permanentizată, datorită faptului că nu corespunde tendințelor pieței, nu are un caracter constructiv, tocmai prin înlăturarea preocupărilor agenților economici de ameliorare a competitivității produselor, de reducere a costurilor de producție și menținere pe piață. Politica de investiții în ramurile primare sau susținere prin alte procedee nu va avea urmări favorabile în timp, în ceea ce privește stagnarea creșterii prețurilor în ramurile producătoare și finale prin caracterul demobilizator al măsurii. Producătorii din ramurile primare no vor fi preocupați de reducerea costurilor (statul acoperind cheltuielile neeficiente), iar cei ce prelucrează materiile prime în continuare nu vor urmări riguros încadrarea în normele de consum. Această dublă pierdere de valoare se resimte în prețurile produselor finale care astfel, scapă de orice formă de control. Acordarea subvențiilor se va face numai în urma studiilor de fezabilitate prezentate de întreprinderile producătoare privind posibilitățile reale de eficiență și perspectiva de dezvoltare în concordanță cu strategia la nivel macroeconomic. În decizia de acordare a subvenției trebuie evaluate și analizate alternativele de subvenționare în ramurile primare sau în cele finale. De aceea, se va efortul făcut de stat pentru compensarea diferențelor de preț la materii prime, ținând cont de diminuarea presiunii în costurile finale, cu efortul făcut pentru subvenționarea produselor finale în condițiile în care majorările de prețuri la materialele de bază vor stimula economisirea acestora. Ambele, variante vor fi corectate în unități fizice și valorice cu influențele importului, raționamentul final fiind valabil pentru fiecare produs deficitar.
Restrângerea treptată a activității unor întreprinderi până la închiderea completă poate constitui o măsură justificată din punct de vedere economic prin faptul că eliberează bugetul de această povară, când posibilitatea investirii și asigurării dinamismului altor ramuri cu potențial ridicat, asigurarea în același timp a unei protecții sociale corespunzătoare și realizarea programelor de recalificare pentru șomeri.
O pârghie deosebit de activă în orientarea investițiilor spre anumite sectoare productive în condițiile în care pe piață există deficit de produse o constituie politica de creditare a băncilor. Acordarea selectivă de credite în funcție de obiectivele urmărite, facilitățile legate de dobândă și rambursare vor concentra eforturile în direcția producerii de mărfuri solicitate pe piață, vor echilibra raportul cerere-ofertă și implicit vor diminua nivelul prețurilor.
Prin credit se poate efectua un control selectiv favorizându-se în funcție de opțiunea de moment, consumul sau producția. În etapele în care oferta este deficitară, pentru stimularea producției și relansarea economică prin reglementarea ratei dobânzii și a volumului creditului vor fi avantajați investitorii din ramuri productive în detrimentul creditelor pentru consum.
Impulsul transmis prin credit producției va antrena utilizarea și valorificarea resurselor de capital, materiale și umane, conducând la atingerea unui nivel statornic de dezvoltare a economiei. Acordarea creditului se face selectiv în anumite ramuri și domenii de activitate.
Creditul de consum va absorbi excedentul de bunuri existente pe piață și totodată va orienta opțiunile consumatorilor către anumite categorii de produse (automobile, bunuri de folosință îndelungată, locuințe etc.).
Pârghia creditului va fi folosită cu foarte mult discernământ prin faptul că imobilizarea fondurilor de producție neterminată, sau în marfa fără de desfacere poate genera un exces de masă monetară în circulație (emisiunea de bani fiind impusă de plăți curente) și constituie un factor important al fenomenului inflaționist.
Pentru anumite perioade de timp, în unele domenii de activitate, statul va lansa comenzi publice în scopul asigurării necesarului solicitat pe piață. Aceste comenzi de stat au menirea de a antrena mai multe întreprinderi în realizarea produselor, atrăgându-le în circuitul economic productiv. Prin faptul că produsele au desfacere asigurată și prețuri fixe se poate influența și controla direct nivelul prețurilor practicate pe piață și menținerea anumitor capacități în funcțiune în condițiile în care, deși rentabile, trec prin greutăți economico-financiare de moment.
Comenzile de stat, necesare asigurării echilibrului cerere-ofertă pe etape scurte, nu trebuie să devină în condițiile economiei de piață o practică permanentă, deoarece vor deforma semnalele pieței, nu vor contribui la un progres real tehnic și calitativ al produselor și nu vor stimula preocuparea de reducere a costurilor de producție. Acest instrument aflat în mâna statului va fi folosit cu prudență și nu numai în domeniile care condiționează prin volumul producției dezvoltarea economică, apărarea națională, nivelul de trai al populației. Folosirea comenzilor de stat în vederea susținerii unor puncte cheie ale lanțului productiv nu trebuie confundată cu un nou tip de panificare, ci un mod de stabilizare a pieței prin garantarea pe perioade de timp bine determinate a unui volum de producție.
Un rol deosebit în orientarea programelor de producție în perioada de restructurare și relansare economică îl capătă promovarea progresului tehnic prin încurajarea de către stat a activității de cercetare-dezvoltare. În acest scop prin subvenții și comenzi de stat se finanțează parțial activitatea de cercetare privind noile produse. Statul poate prelua o parte din riscurile financiare ale omologării noilor produse atât în faza de fabricație, cât și comercializare. Totodată, poate înființa și centre de cercetare aplicativă dar, mai ales fundamentală suportând în totalitate cheltuielile efectuate.
5.2.2. Asigurarea echilibrării raportului cerere-ofertă, menținerea
mediului concurențial
concurența este indispensabilă conceptului economiei de piață, fiind în măsură să asigure repartiția optimală a factorilor de producție și în același timp să impulsioneze inițiativa agenților economici în direcția promovării mărfurilor competitive. De fapt prin concurență, interesul personal al agentului economic este subordonat intereselor generale și integrat în echilibrul economic general. Într-o economie de piață temeinic așezată pe principiul concurenței, prețurile se mențin în limite rezonabile determinate de situația pieței și nu sunt rezultanta adiționării cheltuielilor de producție indiferent de oportunitatea efectuării lor. Recunoașterea necondiționată în prețuri, a costurilor, demonstrează ineficienta concurenței, eliminând preocupările producătorilor în direcția creșterii productivității. Consumatorii, în condițiile unei economii de piață bine structurate, au libertatea alegerii produselor eliminând din start pe cele necompetitive sau la care prețurile practicate nu recunosc valoarea reală a mărfii.
Până la atingerea acestor autoreglaje și chiar atunci când acest mecanism al pieței funcționează, fapt demonstrat de experiența țărilor cu economie dezvoltată, organele de stat au obligația de a controla asigurarea echilibrului dintre cere și ofertă și în general restricțiile impuse de resursele bănești al populației și elimina transferul de valori materiale inechitabile.
Aceste mărfuri se vor resimți direct prin limitele impuse de ordin cantitativ sau valoric, fie indirect, mai greu de comensurat prin controlul costurilor de prelucrare pe diversele nivele de propagare, regăsindu-se în prețurile produselor finale.
Intervenția statului pentru asigurarea unor piețe „sensibile” și în final o adevărată protecție a consumatorilor se poate regăsi în politica economică a fiecărei etape prin:
sistemul de taxe vamale practicate;
contingentări de produse la import sau la export;
interzicerea temporară a acordării de licențe la import sau export;
activitatea de comerț exterior a statului;
sistemul informațional adaptat în permanență nevoilor de informare atât la nivelul producătorilor cât și al consumatorilor;
menținerea prețurilor garantate pentru produsele agricole;
interzicerea stocării mărfurilor.
În condițiile impuse de necesități de moment și pe perioade limitate se poate recurge la fixarea unor indici de creștere a prețurilor la materiile prime de bază pentru a contracara raritatea ofertei și propagarea efectelor în aval.
Regimul vamal, taxele și contingentele sunt instrumente active ale politicii comerciale aflate în mâna statului. Cu ajutorul acestora se poate influența competitivitatea produselor la export și import determinând totodată ajustarea structurală a schimburilor și orientarea agenților economici spre domenii rentabile.
Taxele vamale incluse în prețurile de import sau export, prin cuantumul aplicat trebuie să asigure protejarea economiei în interesele naționale. Atunci când importul unor mărfuri este în detrimentul activității unor producători interni, diminuând interesul concurențial, iar retragerea lor din circuitul productiv are implicații majore pe plan național, se pot institui taxe vamale în procente mai mari care să asigure protecția producției interne.
În acest context, și asupra mărfurilor exportate se poate acționa prin intermediul taxelor vamale în sensul protejării intereselor interne și asigurării unui echilibru pe piață.
În anumite situații când taxele vamale nu acționează suficient ca regulator al proceselor de schimb între o economie națională și parametrii comerciali internaționali, se pot stabili pentru perioade de timp bine delimitate contingente de mărfuri sau chiar mărfuri neadmise temporar la export.
Contingentările la export și suprataxele la import vor fi corelate permanent cu măsurile de asigurare și protejare a concurenței pe piața internă, perturbările resimțindu-se în sistemul prețurilor atât în țările importatoare cât și în cele exportatoare.
Restricțiile în domeniul comerțului exterior pentru anumite perioade de timp, nu se vor generaliza, prin simplul fapt că, au repercusiuni directe asupra producătorilor naționali. Liberalizarea exportului stimulează preocupările producătorilor pentru atingerea gradului de competitivitate solicitat de piața internațională, iar liberalizarea importului este calea sigură prin care vor fi forțată întreprinzătorii autonomi să-și ridice eficiența și competitivitatea, pentru a „supraviețui” concurenței furnizorilor străini cu care se confrunt pe piața internă.
Descentralizarea și în privința schimburilor comerciale internaționale nu exclude obligația statului de a acționa prin importuri centralizate pentru asigurarea necesarului cerut pe piața internă de mărfuri și servicii, a căror raritate conduce la distorsiuni grave resimțite în economia națională și în nivelul de trai al populației (materii prime, energie, produse alimentare). Importul centralizat este destinat echilibrării pieței interne, dă posibilitatea controlului prețurilor de vânzare și totodată limitarea strictă a consumurilor materiale, iar indirect influențează prețurile intermediare și finale a căror realizare este condiționată de aceste importuri.
Prețurile produselor agricole de contracarare și de achiziție garantate de stat, datorită însemnătății proceselor pe plan național, se stabilesc și se adaptează anual în funcție de estimarea recoltei pe zone și bazine de producție. Prețurile garantate atenuează dezechilibre între prețurile produselor agricole și cele industriale, stimulează producătorii agricoli și corespund necesităților fundamentale ale vieții economice, tocmai prin corelarea rațională între cele două categorii.
În condițiile diversificării formelor de proprietate din agricultură, se diferențiază și interesele producătorilor în vederea maximizării rentabilității produselor pa care le valorifică. Prin prețurile garantate se va urmări satisfacerea atât a intereselor producătorilor, cât și a nevoilor ramurilor producătoare și a consumatorilor direcți. Practicarea prețurilor mici la produsele agricole determină sărăcia producătorilor, dezinteres în creșterea randamentului productiv și diminuează contribuția acestora la circuitul de valori materiale din economie prin imposibilitatea sau abținerea de a procura bunuri industriale destinate atât consumului individual, cât și bazei tehnico-materiale necesare agriculturii.
Prețurile mari sunt stimulative pentru producătorii agricoli, dar afectează puterea de cumpărare a consumatorilor, producând dezechilibre pe piața care impun creșteri de venituri suplimentare pentru menținerea standardului de trai individual.
Prețurile garantate trebuie să cointereseze producătorii agricoli, recunoscându-se cheltuielile de producție specifice determinate de factorii climaterici și zonele de producție și un profit corespunzător.
De asemenea, pe total prețurile produselor agricole nu vor mai asigura în noile condiții ale economiei de piață, redistribuirea unei părți importante a venitului net creat în agricultură în favoarea ramurilor industriale. Participarea agriculturii la formarea veniturilor statului se va face numai prin impozite, taxe, prime de asigurare.
Întrucât produsele agricole sunt produse primare pentru zootehnie, industrie alimentară și ușoară, nivelul prețurilor care statul îl stabilește se regăsește în prețul produselor prelucrate. Amplitudinea prețurilor produselor agricole impune o fundamentare economică a acestora pe baza costurilor, recunoscându-se chiar și nivelele mai ridicate ale cheltuielilor individuale ale producătorilor dezavantajați de condițiile pedoclimatice.
Stocarea mărfurilor în vederea desfacerii la prețuri superioare, factor dăunător al echilibrului pieței, manifestat în mod deosebit în condiții de criză, trebuie permanent combătut și sancționat mult mai drastic decât prevede actuala legislație. Această practică neloială în speranța unor câștiguri mari, de moment, nejustificate, mobilizează fonduri la producător și produce blocaje economice la partenerii aflați în interdependență pe fluxuri tehnologice. Blocajul economic produs prin stocarea voluntară de mărfuri la care se adaugă la un moment dat și nerealizarea contractelor cantitative dar mai ales calitative vor deregla circuitul economic, respectându-se asupra raporturilor financiare (blocaj financiar) și, în final vor conduce la agravarea în ansamblu a situației economice, dereglarea pieței, dezechilibre în masa monetară.
Asigurarea echilibrării raportului cerere-ofertă depinde în mare măsură de capacitatea de reacție a agenților economici la semnalele pieței, de corectitudinea și viteza cu care obțin informațiile furnizate de piață, pe baza cărora iau decizii de modificare a comportamentului (producție, sortimente, locul și volumul desfacerii). În noua concepție a teoriei de piață moderne, informația devine o inepuizabilă sursă de „materii prime” cât și „produs finit”. Acest preț este foarte ridicat în condițiile menținerii unor forme de centralism în economie, a ineficientei rețelei de transport, a informației, a lipsei echipamentelor de prelucrare a datelor, inexistenței băncilor de date publice, precum și definirea procedurilor de acces la informație.
Societatea românească, în prezent este nepregătită pentru o lume în care informația devine suverană, de la culegere, prelucrare și transmitere până la sistematizarea, interpretarea și luarea deciziei.
Deși guvernul nu se poate substitui agenților economici în ceea ce privește preocupările de informare, totuși prin politica economică pe care o impune în stimularea formării și dezvoltării sistemului informațional poate avea în vedere unele măsuri ca de exemplu:
înființarea și finanțarea pe parcursul exploatării a unei rețele de calculatoare pe plan național conectate la sistemele internaționale;
prevederea în cheltuielile bugetare a fondurilor dezvoltării și mai ales a modernizării rețelei de comunicații;
stimularea înființări de firme a căror obiect de activitate să-l constituie gestionarea băncilor de date referitoare la informațiile de interes public;
politica fiscală adoptată cerinței de impulsionare a producătorilor de echipamente;
specifice tehnicii de calcul.
5.2.3. Adaptarea politicii financiar-fiscale și de prețuri scopurilor
propuse pe plan economic
Pârghiile și instrumentele financiar-fiscale, sistemele prețurilor constituie domeniul cel mai sensibil care marchează și înregistrează toate perturbațiile și disfuncționalitățile produse în plan economic. În același timp nesincronizările în legislația economico-financiară și mai ales controlul aplicării acesteia în fapt, produc efecte multiple în sfera economică. Fără a gândi că redresarea și stabilitatea economică se poate obține pe cai administrative pe seama acțiunii pârghiilor economico-financiare, nu putem nega influența majoră exercitată de acestea în toate domeniile de acțiune ale statului, constituind exprimarea concretă a formelor de intervenție.
Aceste instrumente care realizează sincronizarea opțiunii macroeconomice cu tendințele intereselor individuale și de grup, își mențin valabilitatea indiferent de gradul de dezvoltare economică, de forma de organizare, fiind prezentate în toate tipurile de economie. Ceea ce le diferențiază este însă gradul de centralizare a deciziei, modul de intervenție mai mult sau mai puțin direct, viteza de adaptabilitate la condițiile concrete generate de factorii economici. În condițiile tranziției la economia de piață, un accent deosebit va fi pus pe adaptarea acestor instrumente scopului propus.
Direcțiile de acțiune și intervenție specifice domeniului financiar-fiscal și de prețuri vor viza:
politica bugetară;
politica salarială;
sistemul de prețuri și gradul de libertate în formarea acestora;
alinierea la prețuri externe.
Aceste forme de manifestare a autorității publice în viața economică nu trebuie concepute izolat, ci în interdependența între ele și în corelație cu celelalte pârghii și instrumente care acționează în direcția echilibrării pieței și stimulării producției.
În condițiile de criză economică se impune un buget respectiv, de austeritate, care să prevadă eliminarea oricărei forme de risipă din fondurile centralizate, să dimensioneze corect în funcție de oportunitate, mărimea cheltuielilor pe care fiecare obiectiv numai în limita realizării veniturilor bugetare.
Tendința de a apela la bugetul public național trebuie înlăturată, datorită repercusiunilor economice grave pe care le generează această practică:
menținerea activității nerentabile și supradimensionarea anumitor capacități de producție și chiar ramuri economice peste criteriul raționalității eficienței economice;
perpetuarea prin intermediul subvențiilor bugetare a necorelărilor dintre costuri și prețuri la unele produse cu implicații pe fluxul tehnologic până la produsul final;
blocajul economic care nu poate fi soluționat apelând la deblocări și compensări financiare realizate din fondurile centralizate prin intermediul Băncii Naționale, ci numai pe baza modificărilor structurale, printr-o legislație clară a contractelor și falimentului, astfel încât fiecare agent economic să răspundă material pentru prejudiciile aduse celorlalți parteneri comerciali;
întârzierea apariției unui mediu concurențial real, a inerției programelor de producție, ecranării informațiilor între producător, cumpărător și piață.
În legătură cu acordarea subvențiilor, este de menționat tendința de restrângere a alocării acestora, prin dezavantajele pe care le creează pe termen lung, în pofida efectelor de moment. Subvențiile acordate din fondurile centralizate echilibrează pe perioade scurte oferta de mărfuri cu structura cerințelor consumului mediu normal, dar se substituie preocupărilor producătorilor de reducere a costurilor și de obținere a eficienței în adevăratul sens al cuvântului.
Deblocările financiare, compensarea datoriilor și o eventuală preluare a datoriilor într-un fond centralizat, garantat de stat, egalizarea la un moment dat șansele agenților economici, nu produce efecte în redresarea economiei prin faptul că problemele de fond rămân nesoluționate. Acest lucru a fost demonstrat de practică, deblocările financiare repetate au rezolvat pentru scurte perioade de timp greutățile întreprinderii legate de lichidare și capacitatea de plată, mărind la nivelul economiei naționale masa monetară în circulație și blocarea unor fonduri importante pe fluxul tehnologic și produse finite care nu-și găsesc realizarea pe piață.
Sistemul de impozitare va fi stabilit pe baza rolului deținut ca principală sursă de venit a bugetului public național, dar în același timp ca pârghie prin care se influențează prețurile și pe această cale se afectează interesele manifestate pe piață ale producătorilor și cumpărătorilor.
Prin impozitul pe profit, ca formă de impozitare directă, în general, sunt stimulați agenții economici să mențină un preț relativ scăzut, astfel încât marja profitului care face obiectul impozitării, să fie cât mai redusă. În practică, mai ales în perioada tranziției la economia de piață, slaba dotare a agenților economici din punct de vedere al competivității, inadaptabilitatea la economia concurențială, restricții privind resursele materiale și energetice, fac ca această diminuare voluntară a cotei de impozit să capete și un aspect obiectiv, aportul lor la crearea veniturilor statului să fie major.
În condițiile realizării stabilirii economice și implicit, stagnării creșterii galopante a prețurilor și a așezării lor pe criterii economice, ponderea acestui impozit trebuie să dețină un rol principal în asigurarea veniturilor statului. Acest impozit, fiind suportat de producător din rezultatele activității sale și în condițiile în care concurența îi limitează posibilitățile de decizie asupra nivelului de preț, producătorul va avea tendința de a-și diminua profitul pentru includerea în costuri a unor cheltuieli de natură socială (facilități pentru personalul angajat constând în asistență socială).
Impactul liberalizării prețurilor se resimte în forme concrete asupra diminuării puterii de cumpărare a leului, prin erodarea economiilor populației.
Liberalizarea prețurilor nedublată de un spor de producție, iar în condițiile economiei de tranziție de un regres al producției, determină prelungirea abstinenței de la consum și transferă costul tranziției asupra populației.
Compensările acordate prin indexarea salariilor cu indicii de creștere a prețurilor pe anumite perioade, nu rezolvă problema de fond a diminuării puterii de cumpărare, deoarece sumele acordate sunt cuprinse în costuri și nu în venitul net.
Ca urmare, aceste sume măresc cu o anumită marjă prețurile, mai ales când se dorește conectarea la prețurile mondiale în condiții de criză.
O cale de reducere a asprimii costului liberalizării prețurilor o constituie liberalizarea salariilor individuale, dar în condițiile unei corelări stricte a fondului total de salarizare cu creșterea producției. În caz contrar, orice creștere de salariu care nu se justifică printr-o creștere a productivității muncii agravează spirala inflaționistă și dă o falsă impresie a protecției sociale acordate, veniturile reale ale populației înregistrând de fapt o diminuare. Se consideră că mai eficient ar fi instituirea formelor de realimentare substanțială a bugetului (reducere de subvenții, creșterea volumului impozitului pe profit ca urmare a rentabilizării întreprinderilor), astfel încât acestea să poată acoperii sumele necesitate pe protecția socială a forței de muncă disponibile și de cheltuielile cu recalificarea, iar unitățile economice să-și asume responsabilitățile unei adevărate conduceri manageriale și riscurile impuse de economia de piață.
În general, formarea prețurilor trebuie să se facă pe baza liberei concurențe, statul limitându-și intervenția doar la crearea cadrului legal care să instituie sistemul de prețuri și la acționarea pârghiilor economice menite să corecteze anomaliile în dinamica și la nivelul acestora. Neimplicarea directă, administrativă în procesul formării prețurilor, nu înseamnă negarea sau diminuarea responsabilităților autorității publice prin organele abilitate, în controlul evoluție atât timp cât și în spațiu, pe parcursul realizării produselor.
Reglementările în domeniul prețurilor, corelate cu cele vizând transformările structurale ale economiei, precum și modificările aduse celorlalte sisteme (bancar, monetar, informațional) au menirea să asigure stabilitatea evoluției prețurilor în timp, prin fixarea unui termen minim, care să devanseze orice majorare, să impună aplicarea unei metodologii obligatorii de formare a prețurilor, indiferent de natura proprietății.
În cazuri bine justificate, se poate legifera intervenția privind stabilirea directă a mărimii prețurilor, recurgându-se la prețuri fixe, indici de creștere sau interzicerea majorităților parțiale sau totale pentru anumite perioade de timp la produse de importanță deosebită pentru economia națională și pentru consumul populației, cu condiția ca intervenția să fie delimitată în timp (datorită influențelor negative pe care le poate genera în procesul restructurării economice).
Organele de stat însărcinate în controlul prețurilor vor urmării în primul rând respectarea legislației de prețuri de către partenerii tranzacțiilor comerciale, corectitudinea datelor și a evidențelor pe baza cărora se face negocierea la produsele în care statul este chemat să dea avizul, abateri de la procedeele obligatorii privind evidența prețurilor sau corectitudinea informării cumpărătorilor sau a organelor împuternicite cu efectuarea controlului.
Influențele transmise prin aplicarea deciziei economice în domeniul prețurilor, vizează atât lanțul ierarhic guvern – departament – agent economic, cât și rezultatele propagării acesteia în lanțul producătorilor până la consumatorii finali.
Pe măsură redresării economice și instituirii reglărilor specifice economiei de piață, ponderea deosebită în controlul prețurilor, din toate punctele de vedere, va reveni organelor de protecție a consumatorilor și celor împuternicite cu asigurarea unui cadru concurențial loial.
În acest context, legea concurenței devine o necesitate, în scopul reglementării unitare a obligațiilor și răspunderilor ce revin partenerilor implicați în schimburile comerciale. Această lege impune etica relațiilor de schimb și sancționează încălcările loialității față de ceilalți comercianți și cumpărători.
Unificarea cursului de schimb al leului și trecerea la convetibilitate internă, a determinat și determină majorări substanțiale ale prețurilor suportate în final de cumpărător, deoarece producătorii nu au fost obligați nici de criteriul rentabilității în condițiile concurenței și nici prin alte metode administrative (care le-ar fi afectat autonomia decizională) să ia măsuri în reducerea substanței costurilor și creșterea productivității muncii.
Prețurile mondiale asigură recunoașterea transferului de valoare echivalent în relațiile cu partenerii externi, dar devine o simplă devalorizare a monedei naționale în condițiile în care nu se respectă alinierea din punct de vedere a calității produselor și mai ales a productivității muncii.
5.2.4. Asigurarea unei protecții sociale reale pentru diminuarea efectelor
negative ale tranziției și convulsiile sociale
În condițiile tranziției la economia de piață, cea care suportă costul reformei în ultimă instanță este populația, care alimentează din veniturile și economiile sale, infuzia de capital pe piață și revigorarea financiară a bugetului public național.
Compensațiile acordate în funcție de indicele de creștere a prețurilor nu se concretizează decât într-o creștere suplimentară necesară a mărimii prețurilor. Aceste indexări au justificare economică atât timp cât mențin o putere de cumpărare medie și evită ca unele categorii sociale să coboare sub pragul de sărăcie.
Puterea de cumpărare medie este o cale de temperare a prețurilor prin abținerea de la unele cumpărături, în specia de lux, a marii majorități a populației.
Prin imposibilitatea realizării mărfurilor pe piață, producătorii vor fi obligați să-și mențină prețuri rezonabile, cu o rentabilitatea normală, pentru a evita imobilizarea capitalului în stocuri.
Protecția socială trebuie acordată diferențiat în primul rând categoriilor sociale care nu sunt apte de muncă (pensionari, handicapați, copii) și celor care își pot negocia salariile. Pentru această ultimă categorie care constituie marea masă a populației active, mai eficientă este o politică care să creeze noi locuri de muncă, care să dea posibilitatea obținerii prin muncă a mai multor venituri, într-un cuvânt o politică de redresare și relansare economică.
În caz contrar, indexările repetate, chiar dacă acoperă parțial creșterile de prețuri, constituie o sursă a inflației în perpetuarea criteriilor ineficiente în economia națională.
5.3. CORELAȚIA PREȚ-CALITATE
Exigența crescândă față de calitate este expresia respectului față de cumpărător și mediul înconjurător se manifestă prin garantarea utilizării mărfurilor la consumator, precum și prin certificarea securității produselor.
În noile condiții prin desființarea sistemului CAER și pentru integrarea în sistemul de schimburi internaționale, problema calității capătă noi dimensiuni atât sub aspectul intereselor agenților economici autonomi cât și al intereselor statului. Statul este preocupat de limitarea costului social generat de riscurile prezentate de produse, asumându-și sarcina de a verifica concepția și evoluția produselor, astfel încât acestea să nu constituie un pericol pentru sănătatea consumatorilor, a mediului înconjurător, cât și să satisfacă alte cerințe ale interesului public. În același timp statul nu poate să îngrădească liberul acces pe piață întreprinzătorilor, afectându-le interesele proprii. Pentru respectarea acestui principiu și în același timp garantarea apărării interesului general, puterea publică trebuie să se implice într-un control al calității produselor.
Fluctuația nivelului prețurilor este delimitată într-o economie stabilă de mărimea costurilor de producție, productivitatea muncii și parametrii care definesc calitatea.
Corelație preț – calitate poate fi privită sub dublu aspect, pe de o parte o creștere a calității printr-o îmbunătățire reală a performanțelor produsului determină în mod normal o creștere a valorii exprimate. În același timp, sporul de calitate se reflectă într-o durată mai mare de utilizarea, ceea ce permite ca evoluția prețului să fie în scădere pe întreaga durată a vieții produsului. Totuși, calitatea nu poate să constituie în mod absolut o justificare a creșterii prețurilor, prin simplul fapt că atestarea tehnică a performanțelor, cât și sporirea numărului acestora nu coincide cu noțiunea de calitate definită din punct de vedere al cumpărătorului. Acesta va plăti un preț ridicat doar pentru sporul de calitate recunoscut de el, care-i satisface într-un grad mai mare nevoile sale, dar va respinge creșterile de preț ca urmare a unor parametrii deosebiți, inutili din punctul lui de vedere. Calitatea devine astfel sursa de profit cu un potențial permanent, numai în condițiile în care va corespunde cerințelor clienților și va fi limitată în timp pentru fiecare produs.
Exacerbarea poziție monopoliste a producătorilor, manifestarea formelor de autoreglare a cererii și ofertei, cât și lipsa unor mărfuri cu care se confruntă consumatorul mai ales într-o economie de tranziție, lipsa reală a informațiilor despre piață, produse, competitivitate, sunt principalele cauze ale scăderii permanente a calității produselor și dezinteresul întreprinzătorului în atingerea unui minim de calitate.
În aceste condiții este de dorit să se acționeze prin toate mijloacele, atât la nivel microeconomic (producători), cât și la nivel macroeconomic (statul) pentru combaterea degradării calității produselor și asigurarea unei protecții a consumatorului.
Producătorii mici trebuie să acționeze prin asocieri împotriva concurenței neloiale, statul să abiliteze organisme neutre acreditate, cu scopul certificării produselor care nu reprezintă riscuri pentru sănătate, viață și mediu, iar consumatorii să-și constituie asociații, la consumatori intervine elementul subiectiv și, deoarece este o noțiune abstractă, trebuie să se constituie ferm la nivel național un sistem de cuantificare pe baza căruia se va controla și certifica calitatea sau se va semnala incompatibilitatea produsului cu cerințele pieței și interzicerea acestora. În acest scop se poate recurge la:
stabilirea de standarde de calitate națională și alinierea la cele internaționale;
impunerea de norme și parametrii de fiabilitate a produselor;
limite maxime de noxe pentru factorii dăunători.
Obiectivele esențiale ale elaborării sistemului de standarde și norme de calitate, de siguranță în exploatare converg spre stimularea progresului tehnic și în același timp creșterea calității vieții. Calitatea exprimată prin standarde este atinsă atunci când sprijină întreprinderile producătoare în orientarea producției, astfel încât să corespundă exigențelor clienților și totodată, să-și protejeze propriile interese. Îmbunătățirea calității presupune analizarea sub toate aspectele a riscurilor tehnice și comerciale, a costurilor în noile condiții cât și a profitului în crearea sistemului de standardizare și normare, pe baza căruia se certifică calitatea, se pot alege mai multe variante în funcție de gardul de implicare a autorității publice:
modelul vertical presupune o instanță guvernamentală și un sistem de norme publice, iar organele responsabile de standardizare sunt integrate puterii publice și răspund de politica în materie de standarde pe plan național. Filiera de comandă – control – elaborare este clară și precisă. Acest sistem este specific țărilor din Europa Centrală, precum și unui număr mare de țări în curs de dezvoltare;
modelul centralizat, în care organismul responsabil cu standardele naționale are un puternic caracter centralizat, fiind format din organisme publice și/sau organisme private semipublice, aflate în administrația centrală prin acorduri structurale, contractuale sau financiare (Germania, Japonia);
modelul descentralizat este concretizat prin existența unor norme diversificate, net delimitate, aparținând fie sectorului normelor valutare, fie sectorului normelor publice (Canada și SUA unde există un organism care coordonează sistemul de standarde și aprobă standardele ca reprezentant oficial, paralel cu o multitudine de organisme, având ca atribuții elaborarea normelor valutare; normele valutare nefiind omologate în totalitate de organismul de standardizare național);
modelul standardizării orizontale presupune coordonarea mai puțin amănunțită, situând pe poziții de egalitate partenerii unei tranzacții. Se realizează prin existența organismelor private, însărcinate cu elaborarea de standarde, care sunt recunoscute pe pan internațional în aceeași măsură ca și cele elaborate pe plan național.
S-a demonstrat practic că standardizarea calității și normelor de securitate atât în utilizarea cât și în protejarea mediului înconjurător sunt probleme de larg interes pe plan național, dar și condiții de acces pe piața internațională. Standardizarea și certificarea calității capătă semnificația unui „limbaj oficial” din ce în ce mai internaționalizat, definind programe tehnice și introducerea tehnicii noi.
Standardele elaborate de organismele naționale vor fi aliniate celor internaționale pentru ca relațiile de schimb cu partenerii externi să se desfășoare pe poziții egale, să nu mai constituie o cale de scurgere a avuției naționale prin schimburi neechivalente.
Sistemul național de standardizare, preluat la nivelul întregii economii, indiferent de forma de proprietate, nu trebuie să aibă caracter administrativ, ci să constituie o modalitate operațională în toate sectoarele și pentru toate produsele.
O standardizarea rezonabilă și comparativă va implica efecte pozitive nu numai pentru consumatorii și producătorii, ci va fi un factor esențial al stimulării concurenței și compatibilității tehnice a produselor. Efecte deosebite, în sens pozitiv, va determina și în sistemul informațional, permițând o mai bună informare asupra produsului și totodată facilitând raporturile autonomiei decizionale și autogestiunii economice a întreprinzătorilor, calea cea mai justă, sigură și directă de influențare a nivelului costului de producție.
Elaborarea sistemului de standarde la nivel național mult prea detaliat poate genera și efecte negative, descurajând preocupările în materie de inovație, limitând concurența prin înțelegeri la nivelul producătorilor, dând impresia unei false siguranțe a produsului la nivelul consumatorilor și în final o creștere nejustificată a costurilor și a prețurilor.
Legea calității este absolut necesară, ca să statueze o concepție unitară pe ansamblul economiei asupra națiunii și modului de stabilire a calității, va fi în interdependență atât cu măsuri din domeniul tehnico-organizatoric, cât și cu cele de ordin psiho-sociologic, aparținând organizării muncii și sub influența sistemului de relații social-politice dominante.
Transpunerea în practică a sistemului standardizării, urmăririi, permanentizării calității, oricât de perfect și corelat ar fi elaborat, va avea șanse reale de reușită în măsura în care va exista o concurență efectivă între producători și se vor găsi forme concrete de stimulare materială și morală la nivelul fiecărui lucrător, astfel încât calitatea să devină pentru aceștia o formă de manifestare a atașamentului față de interesele firmei.
STUDIU DE CAZ
Investigație privind încălcarea prevederilor art. 5(1), 6 și 9
din Legea concurenței nr. 21/1996 pe piața execuției de
fotografii pentru permise auto
Prezentarea cazului
Prin Hotărârea guvernului nr. 778/2.10.1995 privind modificarea și completarea Regulamentului pentru aplicarea Decretului nr. 328/1996 privind circulația pe drumurile publice și pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor, s-a decis schimbarea formei și conținutului permisului de conducere, stabilindu-se și termenul de preschimbare a premiselor existente în circulație.
Anterior apariției acestei hotărâri de guvern s-a încheiat un contract privind livrarea unui sistem computerizat de emitere și imprimare a permiselor de conducere auto între Canadian Bank Note Overseeas Ltd (CBN) și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (RAPPS) de către ministerul de interne, exclusivitatea emiterii computerizate a permiselor de conducere.
Printr-un protocol încheiat între CBN și Ministerul de Interne se înlocuiesc camerele digitale de luat vederi cu scanarea digitală.
Pentru executarea fotografiilor necesare pentru premisele de conducere s-a încheiat un contract cu durata de valabilitate de 10 ani între Ministerul de Interne și RAPPS pe de o parte și societățile comerciale Tuingdor SRL și Mitsubishi Electric Europe GmbH pe de altă parte, prin care se acordă firmei Tuingdor exclusivitatea realizării unei rețele de fotografii profesioniști pe întreg teritoriul țării.
Firma Tuingdor obține de la Mitsubishi exclusivitatea distribuție produselor sale pe teritoriul României, contract căruia i s-a acordat beneficiul exceptării pe categorii de înțelegeri de către Consiliul Concurenței.
Ca urmare a sesizărilor primite de la mai mulți fotografi, precum și a numeroaselor articole apărute în presă, s-a dispus deschiderea unei investigații de către Oficiul Concurenței.
Părțile implicate
S.C. TUINGDOR – Societate de servicii – SRL (Tuingdor), societate cu răspundere limitată, persoană juridică română, distribuitor unic în România al companiei Mitsubishi, filiala Germania, acționează pe piața echipamentelor de video-imprimare și pe cea a consumabilelor specifice tehnologiei digitale.
Mitsubishi Electric Europe – GmbH – Germania (Mitsubishi) filială a companiei japoneze Mitsubishi, deține o poziție economică puternică pe piața europeană, inclusiv în domeniul sistemelor electronice vizuale.
Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (RAPPS). Este o regie autonomă în subordinea Secretarului General al Guvernului.
Fotografii autorizați să execute fotografii pentru permise auto de conducere.
Piața relevantă
Piața produsului
Execuția de fotografii pentru documente oficiale formează o piață concurențială, caracterizată printr-un număr mare de agenți economici prestatori, care permite beneficiarilor posibilitatea de a alege în funcție de preț, distanțași durata execuției.
Existența unui act normativ care reglementează preschimbarea permiselor de conducere, stabilind termene, schimbă comportamentul cererii, care nu mai are o mișcare autonomă. Ea trebuie să se înscrie în ritmuri compatibile cu termenele programate, ceea ce îi conferă trăsăturile unei piețe distincte.
Cererea de fotografii este determinată cantitativ de către Minister și se manifestă prin beneficiarii de permise, iar oferta aparține fotografilor, indiferent de tehnologia utilizată.
Prin „Contractul pentru imprimarea de fotografii” piața a fost restrânsă, deoarece firmei Tuingdor i s-a acordat exclusivitate în organizarea unei rețele de fotografi profesioniști în România pentru realizarea imprimărilor de fotografii necesare noilor permise de conducere auto. Această rețea trebuie să dispună de ateliere dotate numai cu sisteme de imprimare video marca Mitsubishi și va folosi numai consumabile livrate de Mitsubishi distribuite prin Tuingdor.
În aceste condiții piața produsului, mai exact a serviciului, este piața execuției de fotografii pentru permise auto.
Piața geografică
Piața geografică a serviciului privind executarea de fotografii pentru permise de conducere este localizată la nivelul întregii țări și este formată din totalitatea atelierelor fotografice care dispun de dotarea și calificarea profesională necesară.
Analiza faptelor
Principalele elemente ale „Contractului privind imprimarea de fotografii” constau în:
acordarea exclusivității firmei Tuingdor în organizarea unei rețele de fotografi profesioniști în România, pentru realizare a imprimărilor de fotografii necesare noilor permise de conducere auto.
În vederea respectării acestei exclusivități, ministerul se obligă să accepte numai acele fotografii pentru permise care sunt prevăzute cu ștampila firmei Mitsubishi și sunt executate în atelierele din rețeaua Tuingdor.
Tuingdor se obligă ca rețeaua de fotografi profesioniști să dispună de ateliere dotate numai cu sisteme de imprimare video Mitsubishi și ca acestea se vor folosi consumabile livrate de Mitsubishi și distribuite de Tuingdor;
Fixarea unui preț maxim echivalent cu 3,10 DM plus TVA pentru două fotografii.
Conform obligației contractuale, Tuingdor a realizat o rețea de fotografi profesioniști formată , inițial din câte un atelier acreditat în fiecare reședință de județ și municipiul București, dezvoltată ulterior, ajungându-se în prezent la circa 1500 ateliere răspândite în toată țara (Tuingdor a încheiat cu fiecare atelier contract de concesiune).
Obiectul acestor contracte îl constituie acordarea dreptului exclusiv de a executa fotografiile solicitate de autoritățile competente pentru elaborarea noilor permise de conducere într-un anumit teritoriu și pe o anumită perioadă prevăzută în contract numai fotografului acreditat.
Clauzele menționate în aceste contracte prevăd în principal următoarele:
Fotograful se obligă să utilizeze numai consumabile și sigilii (timbre sa holograme) distribuite prin Tuingdor, precum și echipamentul profesional complet marca Mitsubishi.
Astfel, fotografii au fost nevoiți să cumpere holograme care nu au nici o legătură cu procesul de execuție a fotografiilor sa cu asigurarea securității documentului, ci numai rolul de recunoaștere a provenienței lor.
Tuingdor poate să-și execute opțiunea de prelungire a contractului pe încă un an (art. 2):
Tuingdor își rezervă dreptul de a rezilia unilateral contractul cu fotografii prin a ceea că din controlul clauzei reiese că: „prezentul contract să fie reziliat imediat, dacă fotograful nu va executa sau va execută defectuos o obligație substanțială stabilită în acest contract”;
Fotograful se obligă să semneze un contract de service și întreținere cu Tuingdor privind echipamentul Mitsubishi.
Acest contract de garanție, service, întreținere și post-garanție prevede acordarea de către Tuingdor fotografului a unor servicii în perioada de garanție și post-garanție. Serviciile din perioada, de garanție sunt numai pentru cei care au achiziționat aparatura Mitsubishi prin intermediul firmei Tuingdor, iar cele post-garanție se acordă și celor care au achiziționat aparatura din altă sursă cu condiția ca să efectueze o revizie tehnică inițială contra cost și să achiziționeze un număr minim de 9000 de coli de la firma Tuingdor, potrivit clauzelor din acest contract.
Contractul pentru imprimarea de fotografii, coroborat cu contractele de concesiune exclusivă dintre Tuingdor și fotografi, au afectat concurența pe alte două piețe relevante, respectiv piața comercializării aparaturii de video imprimare și piața comercializării consumabilelor aferente.
Fără aceste înțelegeri (contracte), existau și alte posibilități de aprovizionare cu hârtie compatibilă, deoarece Mitsubishi nu este producătorul hârtiei, ci unul dintre clienții firmei ICI Image Data.
În cursul investigației a rezultat că societatea comercială Roger Impex SRL din Tg. Mureș și Mons Medius Investments SA din Baia Mare, deși aveau aparatura necesară, cât și posibilitatea aprovizionării cu hârtie termică din import, nu au putut să execute fotografii pentru permise, deoarece autoritățile competente nu le acceptau fără hologramă. Ca urmare a obținerii poziției dominante pe cele două piețe prezentate mai sus, Tuingdor a preluat clienții celor două firme concurente prin încheierea de contracte de concesiune exclusivă cu fotografii.
Odată cu obținerea poziției dominante, Tuingdor a introdus holograma, deși prezența ei nu era necesară la eliberarea permisului de conducerea auto, majorând artificial prețul fotografiilor pentru permis.
Sintetizând, efectele clauzelor celor două contracte menționate mai sus au constatat în următoarele:
Eliminarea concurenților de pe piața sistemelor electronice de video imprimare și de pe cea a consumabilelor aferente;
Îngrădirea accesului fotografilor pe piața execuției de fotografii pentru permise auto;
Crearea unei poziții dominante pe piața aparaturii de video imprimare și pe cea a consumabilelor aferente pentru Tuingdor și Mitsubishi;
Manifestarea unui comportament abuziv al firmei Tuingdor prin:
controlul pieței execuției de fotografii pentru permise de conducere auto;
eliminarea fotografilor care nu au acceptat să cumpere consumabile de la Tuingdor;
restrângerea accesului pe piața echipamentelor de video imprimare a agenților economici concurenți;
impunerea indirectă a prețurilor fotografiilor executate de fotografii acreditați;
impunerea unor clauze abuzive de către Tuingdor în relațiile contractuale cu fotografii;
realizarea de profituri suplimentare de către Tuingdor, ca urmare a abuzului de poziție dominantă pe piață.
Ministerul de Interne s-a implicat pe piața execuției de fotografii pentru permise auto prin:
Selectarea atelierelor fotografice, cu consecința limitării numărului de ateliere acreditate, pe baza unor criterii stabilite de Tuingdor și Mitsubishi (aceste criterii au fost transmise de către minister inspectoratelor de Poliție), respectiv:
Viabilitate financiară.
Deținerea unui spațiu.
Calificarea profesională
Dotarea cu un sistem complet Mitsubishi
Asumarea obligației de a primi numai fotografii însoțite de un semn de recunoaștere (timbru, holograma), favorizând în acest fel firmele Tuingdor și Mitsubishi.
Concluzii și propuneri
În urma prezentării raportului asupra investigației și a audierii părților la Consiliul Concurenței, Plenul Consiliului Concurenței a decis:
Tuingdor, Mitsubishi și RAPPS se fac vinovate de încălcarea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a prin fixarea concertată, în mod indirect, a tarifelor pentru fotografii.
Tuingdor, Mitsubishi și RAPPS se fac vinovate de încălcarea prevederilor art. 5 alin.1 lit. c) prin „împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii” deoarece prin contractul privind imprimarea de fotografii s-au împărțit sursele de aprovizionare prin aceea că stabilirea tehnologiei de obținere a fotografiilor pentru permisele auto s-a materializat în obligarea fotografilor de a se aproviziona cu consumabile numai de la firma Tuingdor.
Tuingdor, Mitsubishi și RAPPS se fac vinovate de încălcarea prevederilor art. 5 alin.1 lit. g „eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață și a librării exercitării concurenței de către alți agenți economici fără o justificare rezonabilă”.
Prin contractul pentru imprimarea de fotografii s-a realizat limitarea accesului altor distribuitori și importurile paralele;
Eliminarea fotografilor care se executau fotografii pentru permise auto și care ar fi putut executa și în continuare, dacă nu ar fi existat restricțiile impuse prin contractul pentru imprimare de fotografii.
Tuingdor se face vinovată de încălcarea art. 6 lit. a), teză care precizează: „impunerea în mod indirect a tarifelor” prin aceea că prețul hologramei și al hârtiei termice impune indirect un preț mai mare al fotografiilor. Această situație a fost posibilă ca urmare a existenței contractului privind imprimarea de fotografii care asigură firmei Tuingdor pe de o parte o poziție dominantă, iar pe de altă parte o cerere bine determinată.
Tuingdor se face vinovată de încălcarea dispozițiilor art. 6 lit. d) prin:
Obligarea fotografilor autorizați de a cumpăra holograme care nu au nici o legătură cu procesul de executare a fotografiilor sau cu asigurarea securității documentului, ci numai rolul de recunoaștere a provenienței lor;
Obligarea fotografilor de a încheia, pe lângă contractul de concesiune și un contract privind asigurarea serviciilor de service în perioada de garanție și post-garanție. În acest contract se stipulează obligativitatea cumpărării de către fotografii care dețineau aparatura Mitsubishi cumpărată din altă sursă, a unui număr de minimum 9000 de coli pentru a fi asigurate reparațiile post-garanție.
Tuingdor se face vinovată de încălcarea dispozițiilor art. 6 lit. g) teza „Exploatarea stării de dependență economică în care se găsește un client {…} față de un asemenea agent {…} și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente {…}”; deoarece în contractul de concesiune la art. 18 este prevăzută clauza privind rezilierea unilaterală a acestuia, iar la art. 2 din același contract este prevăzută clauza privind dreptul unilateral de a nu mai prelungi contractul, eliminând astfel o parte din fotografii acreditați de pe piața execuției de fotografii, deși aceștia achiziționează aparatura necesară.
Ministerul se face vinovat de încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. 1 lit a) și b) prin aceea că a luat decizii care au limitat libertatea comerțului și a stabilit condiții discriminatorii pentru activitatea agenților economici. Prin Hotărârea Guvernului nr. 778/1995 Ministerul are atribuții pe linia emiterii permiselor de conducere, și nu referitor la selectarea pe baza criteriilor stabilite de Tuingdor și Mitsubishi a agenților economici cu activitate în domeniul execuției de fotografii.
Se dispune anularea contractului privind imprimarea de fotografii încheiat la 16.11.1995, între Minister și RAPPS pe de o parte și Tuingdor și Mitsubishi pe de altă parte, fără a se interzice firmelor Tuingdor și Mitsubishi dreptul de a executa fotografii pentru permisele de conducere, dar nu în regim de exclusivitate.
Anularea contractelor de concesiune încheiate între Tuingdor și fotografii acreditați de acesta.
Obligarea RAPPS de a notifica la Consiliul Concurenței toate contractele de exclusivitate încheiate și care se află în derulare.
Sesizarea Departamentului de Control al Guvernului în vederea cercetării modului în care RAPPS a încheiat contractele de exclusivitate aflate în derulare.
Anchetarea de către Minister a condițiilor încheierii „Contractului pentru imprimarea de fotografii” și comunicarea sancțiunilor aplicate persoanelor vinovate.
Sesizarea Ministerului Finanțelor în vederea efectuării de verificări privind posibilitatea încălcării legislației vamale și fiscale, prin sub/supraevaluarea prețului hologramelor importate de Tuingdor de la Mitsubishi.
Confiscarea și vărsarea la bugetul de stat, conform prevederilor art. 59 alin. 3 din Legea nr. 21/1996, a profiturilor suplimentare realizate de către Tuingdor prin încălcarea art.5 alin. 1 și art. 6 din legea nr. 21/1996.
Comisia desemnată prin Ordin al Președintelui Consiliului Concurenței, pentru individualizarea sancțiunilor, a deci:
amendarea cu:
700 milioane lei a firmei Mitsubishi;
500 milioane lei a RAPPS;
400 milioane lei a firmei Tuingdor;
confiscarea profiturilor suplimentare realizate de Tuingdor în sumă de 876 milioane lei
B I B L I O G R A F I E
G. SILASI – Economia politică, vol I, Ed. De Vest, Timișoara
I. BABAITA, A. DUTA – Economia politică vol. I-IV Timișoara 1992
I. BABAITA, A. DUTA – Piețe și prețuri, Ed. De Vest, Timișoara, 1995
M. BACESCU, A. BACESCU – Macroeconomie – Bazele macroeconomiei, Ed. All, București 1993
G. TUDOR – Microeconomie, vol. I, II, 1994
N. DOBROTA – Economie politică, București 1995
A. FARCAS – Economia de piață, micro, macro și mondoeconomie, Ed. Libris, Cluj-Napoca, 1996
P. HEYNE – Modelul economic de gândire, ed. Did. Și Ped. București, 1991
H. CRISTEA – Costuri și prețuri, Ed. Mirton, Timișoara, 1991
T. MOSTEANU, D. DUMITRESCU, C. FLORICEL – Prețuri și tarife, Ed. Did. Și Ped, București 1993
T. MOSTEANU, D. DUMITRESCU, C. FLORICEL – Culegere de lucrări aplicative și studii de caz la disciplian „Prețuri și tarife”, Ed. Did. Și Ped, București 1994
F. CATINEANU – Stabilirea prețurilor la produsele noi, Ed. Mirton, Timișoara, 1993
M. DALOTA, M. MOCAN – Managementul afacerilor productive, Ed. Sedona, Timișoara, 1995
GH. SICA – Sistemul de prețuri din România, Ed. Lumina Lex, București, 1995
O. CARPATINA – Dreptul concurenței comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1994
CONSILIUL CONCURENȚEI – Protecția concurenței în România-Principii și reglementări, Ed. Consililui Concurenței, București, 1997
EMIL SEMENEA, Curs prețuri, tarife și concurență, an universitar 2000-2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Sistemul de Preturi din Romania (ID: 133301)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.