Sistemul de Invatamant Romanesc

1. Introducere

Sistemul de învățământ românesc, ca și celălalte sisteme de învățământ din lume, a fost și este într-un continuu proces de reorganizare, toate aceste schimbări fiind materializate, în mod constant, în măsuri concrete de îmbunătățire a calității actului educațional.

Acest lucru îl dovedește însăși legea numărul 84 din 24 iulie 1995 care fost modificată pâna în anul 2015, de 64 de ori, în timpul mandatului a 19 miniștri, conform informațiilor de pe Camera Deputaților.

În general, printr-un învățământ de calitate, se înțelege un învățământ care aduce mai mulți elevi în situația de succes școlar, elevi care participă la concursuri, olimpiade, teste naționale și obțin rezultate bune, o rată cât mai scăzută de părăsire timpurie a sistemului, un procent cât mai mare de absolvenți ai diferitelor niveluri de învățământ, forme de școlarizare.

Desfășurarea procesului de învățământ (ansamblu coerent de acțiuni conștiente – predare, învățare – evaluare, organizate sistematice desfășurate în instituții de învățământ pentru formarea personalității celor educați și integrarea lor socio-profesională) și realizarea, secvențială și finală, a obiectivelor sale, implică stabilirea unor relații funcționale între agenții lui (profesor-elev/student): de comunicare (verbală și afectivă), cooperare, îndrumare – subordonare, etc. Reglarea și optimizarea acestui proces necesită cunoașterea, de către profesor, a rezultatelor activitățiii școlare și a calității proceselor (de predeare-învățare) care le-au generat. Putem spune că, procesul de învățământ este un proces unitar de informare (constând în transmiterea și însușirea unor cunoștințe din diverse domenii ale cunoașterii umane) și formare (cunoștințele însușite de elevi, eforturile de asimilare a acestora și operarea cu ele). Această formare a elevilor în vederea participării lor la viața social – productivă și formarea personalității lor se desfășoară în institutii de învățământ, numite școli, fiind considerate izvoare de cultură și factor de civilizație. Dinamica școlii presupune o efervescență nu numai pe linie achizitivă, din punct de vedere cognitiv, ci și pe direcție afectivă, motivațională, acțională. Școala devine din ce în ce mai evident un loc al întâlnirilor preferențiale, experiențiale, spirituale, interculturale. Aici elevii află că e bine să se alinieze la niște standarde ale cunoașterii, dar să se și prezinte unii altora așa cum sunt, cred, simt. Aici trebuie să învățe că nu sunt identici, că arătă diferit, că unii au alte credințe, că unii pot mai mult și alții mai puțin. Câstigă nu numai idei, ci și moduri de a afla, de a fi, de a se tolera sau înțelege reciproc, de a acționa sau reacționa. Educația presupune difuziunea unei experiențe de la cei care o au (profesorii), către cei care nu o dețin încă (elevii), pentru a o încorpora mai ușor, a o interioriza, a o îmbogăți și a merge mai departe. Educația înseamnă o transmitere a valorilor, într-un context de comunicare și interacțiune socială.

Relația profesor – elev reprezintă modalitatea principală de mediere didactică, de ipostaziere a acesteia într-o variantă umană, subiectivă. Dincolo de conținuturile concrete care se transmit în activitatea didactică, va fi important foarte mult tipul de interacțiune care se va statornici între clasa de elevi și profesor, precum și atitudinea acestuia în a se relaționa ca grup și la fiecare elev în parte. Înțelegera profundă a semnificației elementelor constitutive școlii poate fi atinsă numai prin considerarea relației profesor-elev ca un factor central, ca un sistem principal implicat în transmiterea influenței acestor elemente educabililor. Relația profesorului cu elevii, reprezintă o construcție reciprocă, dinamică, ce se repliază permanent în funcție de circumstanțe și scopuri educative. Ea este rezultatul unei “opere” comune ce se definitivează în timp, prin implicarea ambelor părți. Relația cu elevii nu trebuie să se reducă doar la aspect formal, administrativ, fiind reglementată de coduri deontologice sau normative instituționale; aceasta se va adecva și personaliza neîncetat, se va dimensiona și relativiza la specificul grupului școlar sau la menbrii acestuia. Relațiile profesor-elev pot fi caracterizate prin dimensiuni precum: conflictul, apropierea și dependența excesivă. Acestea se află într-o strânsă legătură cu alte variabile pecum: vârsta, etnia, statutul social. Rezultatul unui raport pozitiv profesor-elevi înseamnă, pe de o parte, oamenii formați pentru o integrare eficientă în circuitul vieții social-productive, iar pe de altă parte, educatori care-și onorează misiunea socială asumată, profesori stimați de foștii lor elevi, de colegi, de societate. În caz contrar când relația profesor-elevi este una negativă, ca urmare a unor insuficiențe și neîndepliniri ale muncii didactice sau a unei concepții eronate sub aspect moral în legătură cu rolul educatorului în procesul de învățământ, se ivesc din nou carențe în viața școlară a copiilor și cu deosebire a unora dintre ei, deoarece nu toți reacționează la fel de sensibil la situațiile stresante, comportamentul rezultat fiind determinat de ecuația psihologică personală și de condițiile particulare din viața în afara școlii.

Comunicarea didactică surprinde într-un model al relaționării interumane existența emițătorului și a receptorului. Atât profesorul, cât și elevul constituie după caz, una dintre cele două componente ale comunicării didactice. Pornind de la aceste elemente teoretice putem afirma că o comunicare, pentru a fi didactică trebuie să îndeplinească câteva condiții. Prima condiție presupune existența unui emițător educațional și un receptor educațional, iar comunicarea didactică trebuie să aibă un scop bine definit, să vizeze anumite obiective și să se desfășoare într-un mediu educațional prielnic și foarte bine organizat. Structura organizațională și funcțională a instituției școlare valorifică în mod deosebit anumite particularități ale procesului de comunicare, implicând și respectarea cu caracter oficial al principalelor norme educaționale. Acest tip de comunicare relevă ʺcomponentele ʺ contextului pedagogic, respectiv a celui didactic: profesorul, elevul, obiectivele, conținutul, strategiile și variabila timp în forma unui demers proiectat. Este evident așadar, faptul că procesul comunicării didactice presupune selecționarea și organizarea conținuturilor sociale predate de către profesor, acesta raportându-se la programa școalară. Profesorii trebuie să îi invite pe elevi să rămână în procesul de învățare și să descopere modurile în care ei pot să își îmbunătățească sentimentul sănătos de a fi, respectul de sine și considerația pentru ceilalți și felul în care pot avea rezultate bune la învățătură. Un astfel de model de comunicare eficientă, este modelul de comunicare asertivă. Atenția fiind în principal dedicată dezvoltării personale a elevilor prin respectarea propriilor drepturi dar și drepturilor celorlalți, modelul de comunicare asertivă oferă o alternativă concretă în ceea ce privește îmbunătățirea exprimării elevilor a propriilor sentimente, a drepturilor și dorințelor, atât cele pozitive, cât și cele negative, fără a încălca drepturile celorlalți.

În consecință, lucrarea de față își propune să își aducă aportul științific în direcția răspândirii modelului și a susținerii gradului ridicat de eficacitate a acestuia.

2. Aspecte teoretice ale comunicării asertive

În acest capitol este prezentat în detaliu modelul comunicării asertive, pornind de la definirea termenilor ʺcomunicareʺ și ʺasertivitateʺ, ca mai apoi să aflăm ce înseamnă comunicarea asertivă în accepțiunea lui Arnold Allan Lazarus. Urmare acestei ample prezentări, vor fi expuse conceptele de bază ale modelului din punctul de vedere al psihologiei contemporane, analizând în paralel modelele comunicării pasive și agresive. Fiind o lucrare consacrată valorizării comunicării asertive în relația profesor – elevi, în subcapitolul 6 este descrisă importanța utilizării de către elevi a comunicarii asertive, capitolul încheându-se cu deprinderile proiective în comunicarea asertivă.

2.1 Scurt istoric

Noțiunea de asertivitate își are rădăcinile în terapia comportamentală și este un instrument de bază în comunicarea socială. Realizând importanța modului de comunicare asertivă, mulți oameni de știință au încercat să îi dea o definiție cât mai corespunzătoare. Una din definițiile ce pune accent pe exprimarea drepturilor și a emoțiilor aparține lui Alberti și Emmons (1970), care au precizat că: ʺcomportamentul preluat de o persoană pentru a acționa în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate nepotrivită, pentru a-și exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi fără a renega drepturile altora, este numit comportament asertiv.ʺ Cinci ani mai târziu, Smith (1975) și-a asumat o libertate mult mai extinsă, analizând comportamentul asertiv ca fiind dreptul fundamental al fiecărui individ. ʺAi dreptul de a-ți judeca propriul comportament, gânduri și emoții, de a avea responsabilitate pentru inițierea unor comportamente și pentru consecințele lor.ʺ La un an după, Lange și Jacubowski (1976), au încercat să definească asertivitatea ca o modalitate ce ʺimplică apărarea drepturilor personale și exprimarea gândurilor, sentimentelor și convingerilor în mod direct, onest și adecvat, fără a viola drepturile altei persoane.ʺ Pe de altă parte, alți oameni de știință au definit asertivitatea, punând accent pe expunerea emoțională. Din această categorie remarcându-se Rimm și Masters (1979), care au reușit să ofere cea mai satisfăcătoare definiție: ʺcomportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă și relativ directă a gândurilor și sentimentelor ce sunt social adecvate și în care se ține cont de sentimentele și bunăstarea altor oameni.ʺ Însă definițiile fundamentale oferite în literatura de specialitate rămân cele ale lui Heimberg, Moutgomery și Madsen (1977), care au sugerat că comportamentul asertiv este conceptualizat ca fiind rezolvarea efectivă a problemei. Gradul de asertivitate poate fi măsurat prin efectivitatea reacției individului în producerea, menținerea sau intensificarea refortificării. În 1997, conceptul de asertivitate a fost extins de Lowrence către „învățarea abilității de a adapta comportamentul solicitărilor situației interpersonale, astfel încât consecințele pozitive să fie maxime, iar cele negative să fie minime.” Astăzi asertivitatea este interpretată ca o abilitate socială, ancorată într-un context social iar achiziția abilităților asertive poate contribui în mod esențial la remedierea relațiilor interpersonale. Astfel, putem concluziona că asertivitatea nu este un comportament natural, cu care ne naștem, iar ca să putem deveni asertivi, trebuie să învățăm mai întâi să comunicăm.

2.2 Definirea termenilor ʺcomunicareʺ și ʺasertivitateʺ

În vederea înțelegerii cât mai exacte a conceptului, comunicarea asertivă poate fi definită prin explicarea termenilor care îl compun, și anume termenul ʺcomunicareʺ și termenul ʺasertivitateʺ, în ambele cazuri existând o paletă generoasă de definiții în literatura aplicată.

2.2.1 Termenul ʺcomunicareʺ

Termenul “comunicare” este folosit din secolul al XIV-lea și provine din latinescul “communis” care înseamnă “a pune de acord”, “a fi în legătură cu”, sau “a fi în relație cu”. Deși termenul este de origine latină, grecii sunt cei care s-au preocupat primii de comunicare, romanii preluând de la ei aceste preocupări pe care le-au dezvoltat, iar în jurul anului 100 î.Hr. au realizat primul model al sistemului de comunicare.

Cea mai generală schema a procesului de comunicare include doi agenti: emițătorul (E) și receptorul (R), care transferă unul altuia informații sub forma unui mesaj, folosind un canal de comunicare și un sistem de coduri .

Figura 1. Schema procesului de comunicare

Comunicarea este un proces complex de transmitere de informații și înțelegere, prin folosirea de simboluri comune ce pot fi verbale sau nonverbale. Însusi faptul că omul și-a putut transmite ideile și sentimentele, reprezintă primul pas spre dezvoltarea societății umane. Fiind o necesitate în viața oamenilor, o condiție a evoluției umane, comunicarea este omniprezentă. Ea ne ajută să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și pe cei din jurul nostru. În ziua de azi importanța procesului de comunicare este evidentă. Astfel, în mod firesc, apare preocuparea tot mai arzătoare de a o studia, analiza și defini. Chiar dacă pare un concept extrem de simplu și accesibil, fiind folosit de toată lumea, ne dăm seama de polivalența și ambiguitatea lui în momentul confruntării cu efectele concrete ale procesului de comunicare. Deși definiția comunicării pare a fi la îndemâna oricui, sunt totuși foarte puțini cei care reușesc să o definească satisfăcător, dificultatea constând în a distinge și a uniformiza infinitele nuanțe care o însoțesc pentru a surprinde esența. Doi americani (Frank Dance și Carl Larson) au adunat într-o carte 126 de definții propuse de diverși autori, dar după zeci de ani de trudă, niciuna nu s-a dovedit satisfăcătoare. S-a observat faptul că în aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau științelor informației (cibernetica, telecomunicațiilor, etc.), termenul este utilizat într-o accepțiune particulară, specializată. De exemplu, dacă pentru un biolog ca Edward O. Wilson, comunicarea este “o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanți”, pentru psihologi sau sociologi însă, comunicarea este “un proces prin care un individ – comunicatorul – transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”, definiție propusă de Carl Iver Hovland, Irving L. Janis și Harold H. Kelley. Însă nici aceasta definiție nu este completă, deoarece aspectele comunicării non-verbale nu sunt luate în calcul, fiind omisă gama de situaâii în care oamenii sunt nevoiți să comunice exclusiv prin mijloace non-verbale ca în cazul mutismului sau surdității, zgomotului puternic de fond sau constrângeri de ordin ludic / artistic (pantomima).

Toate definițiile date comunicarii umane, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin, au cel puțin câteva elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Funcțiile si principiile comunicării reprezintă un ansamblu structural care susține întreg edificiu al fenomenului: un principiu de bază este acela că nu putem să nu comunicăm, iar componenta de comunicare poate fi înțeleasă drept cea mai importantă funcție a comunicării.

În consecință, o comunicare eficientă are loc atunci când rolurile (emițător, receptor) sunt percepute armonios și benefic complementar de participanții la dialog. Comunicarea este un proces de interacțiune, preponderant verbal, cu elemente de non-verbal implicite, care este direcționat înspre buna înțelegere a mesajului, de către toți participanții, având la bază trei elemente principale: ascultarea, redarea mesajului așa cum a fost înțeles și exprimarea proprie (feedback).

2.2.2 Termenul ʺasertivitateʺ

Termenul “asertivitate” provine din latinescul “assertus” și înseamnă afirmarea cu certitudine a unui lucru, fiind în strânsă legătură cu fermitatea și certitudinea. Noțiunea de asertivitate a fost introdusă de specialiști în terapia comportamentală, fiind preluată apoi și utilizată în relațiile de muncă, în tehnicile comerciale, în învățământ și în pedagogie. Unele studii științifice au demonstrat marea eficiență a exersării asertivității și impactul favorabil asupra persoanelor în toate domeniile vieții lor, fiind un instrument de bază în comunicarea socială. Asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini și comportamente învățate care au ca și consecințe pe termen lung, imbunățășirea relațiilor sociale, dezvoltarea încrederii personale și a stimei de sine, respectarea drepturilor personale, formarea unui stil de viață eficient, imbunătățirea abilităților de luare a unor decizii responsabile. Ea permite oamenilor să aibă grijă de ei înșiși și este fundamentală pentru o bună sănătate mintală și relații sănătoase. Asertivitatea nu este un comportament natural, cu care ne naștem, iar ca să putem deveni asertivi, trebuie să învățăm să comunicăm.

Termenul comunicare asertivă, în opinia persoanală și în contextul modelului tratat în prezenta lucrare, poate fi definit ca procesul prin care se exprimă ideile și sentimentele într-o formă conștientă, congruentă, clară, echilibrată și respectuoasă, fără intenția de a răni sau prejudicia, acționând cu încredere.

Atunci când comunicăm în mod asertiv, dăm de înțeles în mod clar și concret, punctul nostru de vedere și ceea ce vrem să realizăm. Mesajul pe care îl transmitem trebuie să poată fi interpretat așa cum dorim să fie interpretat, deoarece în general, avem tendința de ezitare atunci când ne temem de reacția celorlalți, de ceea ce vor gândi despre noi și dacă va fi sau nu în favoarea noastră.

2.3 Modelul comunicării asertive în accepțiunea lui Arnold Allan Lazarus

Pentru a putea înțelege cât mai bine apariția modelului de comunicare asertivă, va fi prezentat pe scurt omul de știință care a dat naștere acestui tip de comunicare. Arnold Allan Lazarus s-a născut în 27 ianuarie 1932, la Johannesburg, Africa de Sud, fiind cel mai tânăr dintre cei patru frați. El a susținut că dintotdeauna a fost o persoană curioasă și dornică să cunoască cum funcționează mintea umană. Încă de tânăr, prietenii îi cereau ajutorul în rezolvarea problemelor lor. În ciuda acestor lucruri și a faptului că își dorea să deschidă o sală de sport pe care mai apoi să o transforme într-un centru de formare specială, A. Lazarus nu a vrut să studieze psihologia. Cu toate acestea, la sfârșitul anului 1950, când a aflat că nu este nevoit să studieze medicina, și-a început activitatea de psiholog, publicând până acum, mai mult de 18 cărți și peste 350 de articole științifice de specialitate, bucurându-se de ʺPremiul Psycheʺ, acordat de Fundația Cummings. În anul 1958, a introdus în literatura de specialitate termenii ʺterapie de comportamentʺ și ʺterapeut de comportamentʺ. După ce a studiat inițial psihoterapia comportamentală, apoi cognitivă, a dezvoltat mai târziu psihoterapia multimodală, înființând în 1976, în S.U.A, Institutul de Terapie Modală, având la bază ideea că oamenii sunt ființe biologice care gândesc, simt, acționează, își imaginează și interacționeză, iar toate aceste ʺmodalitățiʺ pot fi abordate într-un tratament psihologic. A. Lazarus a introdus noțiunea de ʺasertivitateʺ în terapia comportamentală, afirmând că: ʺasertivitatea inhibă anxietatea, reduce depresia și conduce la o îmbunătățire a imaginii de sineʺ (Chelsea S., 1998, p.125) și a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care comportamentul asertiv poate fi definit astfel: ʺabilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive și negative; abilitatea de a iniția, a continua și a finisa o conversație generală.ʺ (apud Argyle, 1998).

În cele ce urmează sunt descrise fiecare în parte din cele patru clase, definind și descriind în mod concret la ce anume se referă și susținând cele afirmate prin exemplificări aferente.

2.3.1 Abilitatea de a spune NU

Comportamentul asertiv presupune capacitatea individului de a refuza o solicitare pe care nu dorește să o îndeplinească, deoarece contravine propriilor lui dorințe și nevoi. Atunci când din slăbiciune, teamă sau politețe, o persoană spune ʺDaʺ, când de fapt ar dori să spună, cu hotărâre ʺNuʺ, capacitatea de a spune ʺNuʺ în astfel de situații, nu poate fi considerată o atitudine negativistă. Pentru asta însă, trebuie să fie conștient ce angajamente își poate asuma față de ceilalți, stabilindu-și prioritățile, rolurile și valorile sale, dând dovadă de un comportament deschis și tolerant.

În acest sens, Bourne (1955) a stabilit următorii pași: repetarea mesajului pentru siguranța înțelegerii exacte a solicitării; exprimarea refuzului și prezentarea motivelor refuzului și în final, propunerea unei alternative convenabile pentru ambele părți. În fața oricărui dezacord sau solicitări mai puțin rezonabile, este necesară exprimarea propriei opinii, prezentând cu respect celor ce sunt implicați, aspectele ce incomodează, învingând astfel timiditatea și teama de ceea ce vor crede ceilalți. Abilitatea și competențele unei persoane sunt în permanentă schimbare, ele evoluând odată cu vârsta, datorită în primul rând influențelor din partea familiei, apoi sub efectul școlarității, a grupului de apartenență, a relațiilor sociale. Din acest motiv, copii izolați din punct de vedere social de prieteni de aceeași vârstă, vor avea competențe deficitare în perioada adultă, fiind incompetenți din punct de vedere psihosocial.

2.3.2 Abilitatea de a cere favoruri sau solicitări

O persoană asertivă este capabilă să formuleze explicit cerințele și trebuințele sale, fără a se rușina să îi ceară cuiva un serviciu, aratând la rândul ei aceeași disponibilitate de a oferi ajutor și amabilitate celorlalți. Desigur, pentru a cere, trebuie în primul rând să interiorizeze că merită din plin, respectivul favor. Luz Jinet Rodríguez Jiménez a demonstrat importanța comunicării asertive atunci când se cere un serviciu, prin următoarele exemple:

ʺBună ziua, domnule profesor, vedeți…, stiți…, nu știu dacă voi putea prezenta lucrarea. Am foarte multe lucruri de făcut și nu dispun de mult timp; mi-ar plăcea, dar nu pot. Aș putea, dar îmi va fii foarte greu și de aceea vă rog, dacă nu vă deranjează, să-mi faceți o favoare și să îmi permiteți să predau lucrarea mai târziu.ʺ

(Comunicare non-asertivă, unde se observă cum în cea mai mare parte a discursului atenția este centrată în a cere iertare, folosindu-se o comunicare nesigură).

ʺBună ziua domnule profesor ! Îmi este imposibil să predau lucrarea la timp. Motivul: am două lucrări la istorie, una la fizică și una la științele sociale și în plus trebuie să plec atât mâine, cât și peste trei zile la medic, pentru un nou tratament. Așa că vă rog, acordați-mi un respiro, ca să pot preda o lucrare excelentă. Nu v-aș fi cerut dacă nu era ceva excepțional.ʺ În acest caz, unde a fost folosită comunicarea asertivă, se aduce la cunoștință de ce nu se poate preda lucrarea la timp, făcând profesorul să înțeleagă situația adevărată, ceea ce este mult mai probabil să accepte; în cazul în care nu o va face, se poate insista încă odată cu comunicarea asertivă. Asta implică, fără îndoială, să se spună doar adevărul. A fi asertiv, nu înseamnă minciuni și nici să manipulări pentru a obține ceea ce se dorește.

2.3.3 Abilitatea de exprima sentimentele pozitive și negative

Asertivitatea se referă la abilitatea de exprimare a emoțiilor pozitive pentru a personaliza comunicarea și exprimarea emoțiilor negative, fără însă a încălca drepturile celorlalți. Unul din obstacolele comunicării asertive este gândirea de a avea emoții precum ura, lucru de neacceptat. Fără îndoiala, ura este o emoție normală și este rău ca cineva să simtă astfel de emoții, însă o persoană asertivă acceptă emoțiile sale, le controlează și le exprimă respectându-se pe sine însuși și pe ceilalti, fără a exprima ura într-un mod negativ precum atacuri personale, insultări sau răzbunări.

2.3.4 Abilitatea de a iniția, a continua și a finisa o conversație generală

Când o persoană asertivă inițiază o conversație, este încrezătoare în sine și față de ceilalți, interacționează într-un mod armonic, favorizând relații sănătoase atât cu familia, cât și la școală sau la locul de muncă; de asemenea, este conștientă și aplică întotdeauna, în mod corespunzător, următoarele reguli: codul mesajului să fie împărtășit, situația receptorului căruia i se transmite mesajul, cadrul în care se desfășoară comunicarea și obiectivele ei. O persoană are momente în viață când nu poate conversa despre o temă, având o stare de spirit nu tocmai bună. În asemenea momente, o persoană asertivă apelează întotdeauna la următoarea tehnică: amână răspunsul până când se simte liniștită și capabilă să ofere un răspuns corespunzător, de exemplu: ʺPrefer să îmi rezev opinia cu privire la acest subiect. Nu vreau să vorbesc acum despre asta.ʺ

2.4 Comunicarea asertivă – calea de mijloc între comunicarea pasivă și comunicarea agresivă

Importanța comunicării asertive în viața socială, rezultă și din analiza comparativă a celorlalte stiluri de comunicare: pasivă și agresivă. Asertivitatea reprezintă o cale de mijloc între aceste două extreme ce au o mare incidență asupra calității procesului de comunicare interpersonală. Fiecare dintre aceste forme se exprimă verbal și nonverbal într-o manieră specifică, iar cunoașterea lor reprezintă o primă condiție a dezvoltării capacității de autocontrol în situații sociale. În continuare sunt prezentate rezumativ aspectele verbale și non-verbale ale celor trei stiluri de comunicare (Bedell & Lennox, 1997).

2.4.1 Comunicarea pasivă

Are ca obiectiv evitarea oricărui conflict; persoana care adoptă acest tip de comunicare este de acord cu orice i se propune, chiar dacă în realitate nu dorește lucrul respectiv, din acest motiv comunicarea este caracterizată ca fiind autodistructivă. Persoana pasivă dorind să facă pe plac celorlalți, fiindu-i teama de ofensele lor, nu își respectă drepturile și refuză exprimarea gândurilor și convingerilor proprii. Consideră că orice dezacord din partea lor va conduce la agresiune și respingere din partea celorlalți, permițându-le chiar să ia hotărâri în locul ei. În schimb nu cere nimic pentru sine și nu permite ca propriile nevoi să fie la fel de importante ca ale celorlalți, transmițând mesajul: ʺEu nu contezʺ. O consecință gravă a acestui stil de comunicare este superficialitatea în relații, deoarecii oamenii pasivi devin închiși și reticienți în a comunica, chiar și în situațiile în care se impune să o facă. Resentimentele și frustările astfel apărute, declanșează stări de stres și tensiune, oamenii în cauză fiind predispuși să trăiască cu teama de a se apropria de alți oameni, atât emoțional, cât și fizic. Comunicarea verbală în comportamenul pasiv implică fie incapacitatea de a-și exprima dorințele, așteptările și sentimentele, fie exprimarea indirectă a acestora, fapt ce poate să determine comunicarea lor într-o manieră defensivă, cerând parcă scuze, ori minimalizarea importanței lor. Analizând aspectele non-verbale, putem recunoaște o persoană pasivă după faptul că nu menține un contact vizual cu partenerul de discuție, privește mereu în jos și păstrează o distanță mare între ei, postura corpului este rigidă, reținută, defensivă, mâinile sunt neliniștite și le tot frânge, umeri lăsați, face mișcări ezitante, volumul vocii este scăzut, nesigur, aproape șoptit. Face pauze mari între momentul în care partenerul de discuție a terminat ce a avut de spus și răspunsul său care este vag și neclar, învârtindu-se în jurul subiectului, folosind formule exagerate de politețe, comportându-se ca și cum ar fii rușinat de ceea ce comunică. Asumarea unei conduite pasive nu aplanează conflictele în mod autentic, în acest caz fiind vorba de o amânare a exprimării propriilor opinii și sentimente și a luării unor decizii importante. Avantajul pe termen scurt al acestui stil de comunicare, se poate întoarce împotrivă dacă în cadrul unei relații, există o întreagă istorie de implicare pasivă, pentru că în momentul în care se va lua atitudine referitoare la lucrurile personale, ceilalți care nu au fost obișnuiți cu un astfel de comportament, nu vor să accepte implicarea, moment în care vor ieși la suprafață toate tensiunile acumulate, relația având astfel de suferit.

2.4.2 Comunicarea agresivă

La polul opus comunicării pasive, se află comunicarea agresivă ce se poate caracteriza prin decizia de a nu ține cont de dorințele celorlalți, concomitent cu dorința de le a impune dorințele și drepturile proprii, menținând astfel o stare de alertă permanentă în relațiile interpersonale. Fiind ghidate doar de dobândirea câștigului în ceea ce fac, persoanele agresive recurg adesea la forță, nefiind interesate de faptul că astfel îi afectează pe ceilalți. Acționează ca și când celelalte persoane nu au drepturi, profitând de pe urma lor. Îi desconsideră pe ceilalți, alegând în locul lor, nefiind interesați de opiniile și sfaturile lor. Adoptă un stil de comportament agresiv și violent, ce produce stres atât în viața lor cât și a celorlalți, îngreunând asftel aproprierea fizică, încrederea și relaționarea. Frecvent, comportamentul verbal este inadecvat din punct de vedere social. Indicatorii nonverbali ai comportamentului care completează conținutul verbal al mesajelor transmise violent, includ un contact vizual provocator, sfidător, fixând interlocutorul. Corpul este tensionat, țin picioarele depărtate, mâinile încleștate sau pe șolduri, făcând gesturi largi, directive. Tonul vocii este ridicat, vorbește fluid și rapid, întrerupând frecvent interlocutorul. Un comportament agresiv denotă o imagine săracă despre sine înșuși, cât și singurătate, rezultată din faptul că îi urăște pe ceilalți. Asumarea unei conduite agresive, scutește aparent, de mari frustări, singura preocupare fiind propriile interese, manipulându-i și apoi eliminîndu-i brutal pe ceilalți. Problema însă apare ulterior, când ceilalți vor evita contactul, viața de relație având mult de suferit din această cauză.

2.4.3 Comunicarea asertivă

Comunicarea asertivă înseamnă echilibrul între cele două stiluri de comunicare prezentate anterior. În primul rând, o persoană asertivă dă dovadă de ʺun comportament ce îi permite să acționeze cât mai bine în interes propriu, să își apere punctul de vedere fără o anxietate exagerată, să își exprime sentimentele în mod sincer și să se folosească de propriile drepturi fără a le nega pe ale celuilalt. ʺ (J. Cottaux, 2003, p.142). Același autor susține că pentru a defini corect un comportament asertiv trebuie să se țină cont de cei trei factori, adică de descrierea comportamentului verbal și nonverbal, intenția persoanei asertive și a sistemului său de credințe și totodată de contextul social în care se desfășoară comportamentul, deoarece ceea ce este considerat asertiv într-un context, poate fi apreciat ca agresiv în altul. Comportamentul verbal al une persoane asertive reflectă decizia acesteia de a ține cont de dorințele celorlalți, concomitent cu promovarea propriilor dorințe, vorbind deschis despre așteptările și sentimentele lor. Păstrează o distanță adecvată față de interlocutor, cu fața orientată spre acesta, menținând un contact vizual direct pe toată durata conversației pentru a evita transmiterea mesajelor nedorite de tipul ʺEu nu sunt convins de ceea ce spunʺ sau ʺÎmi este fricăʺ. Vorbește calm și fern, oferând răspunsuri fără ezitare interlocutorului atunci când acesta a terminat de vorbit, încercând să își expună argumentele, fără a jigni sau a fi agresiv. Se simte încrezător în sine însuși, putând alege singur pentru el. Comunicarea asertivă este caracterizată prin avansarea atât a unui comportament responsabil, cât și a unuia expresiv, pe când comportamentul agresiv implică numai exprimarea unor drepturi. Asertivitatea este o atitudine onestă și utilă atât față de sine, câat și față de ceilalți. O comunicare asertivă înseamnă în primul râand, să știi care sunt nevoile tale și ce scopuri urmărești. Prin urmare, obiectivul într-o comunicare nu este să învingi, cât să rezolvi problemele și să ai rezultate maximal pozitive. Din punctul de vedere al raporturilor sociale sau profesionale, o comunicare asertivă reprezintă calea de mijloc și implică solicitarea propriilor drepturi; refuzarea unor sarcini într-o manieră simplă, directă. Comunicarea asertivă reprezintă adaptarea eficientă la situații conflictuale, deoarece în orice situație comunicarea se îmbunătățește atunci când există un dialog deschis, lipsit de agresivitate; este modul prin care se spune ceea ce este de spus, în mod ferm, spontan, sincer și direct, păstrându-se drepturile și demnitatea, fără a îl jigni pe interlocutor și totodată capacitatea exprimării propriilor trăiri și opțiuni, într-o manieră în care stima de sine și a celorlați nu sunt lezate.

În concluzie, comunicarea asertivă se poate caracteriza astfel:

Discutarea și clarificarea problemelor care apar în procesul de promovare personala (critici, conflicte);

Reflectarea și susținerea activă a drepturilor personale în comunicare (dreptul de a fi ascultat, dreptul de a îți exprima părerile);

Recunoaștera atât a importanței drepturilor personale, cât și a celorlalți;

Dezvoltarea încrederii în forțele proprii și eficiența promovării personale

Deși atingerea obiectivelor personale se poate face prin oricare din manifestările mai sus prezentate, comportamentele pasive și agresive pot avea, pe termen lung, consecințe negative asupra relațiilor interpersonale, așa cum reiese din analiza datelor din tabelul următor (Miruna Rădan, 1992, p 74-76) :

Tabel nr. 1 O analiză comparativă a trei tipuri de comportament: pasiv, asertiv și agresiv

Analizînd particularitățile comportamentului asertiv, psihologii s-au confruntat cu problema determinării unei granițe între asertivitate și agresivitate. Unii, de exemplu, Bolne, nu vedeau deosebirea între ele. Mai mult decît atât, în calitate de metodă pentru cercetarea neîncrederii se practica training-ul de perseverență și autoconvingere agresivă. Alții (de exemplu, Lansec, Iacubovski) considerau că asertivitatea prezintă prin sine cealea de mijloc între agresivitate și pasivitate, avînd deosebiri esențiale atât în ceea ce privește agresivitatea, cît și pasivitatea. Al treilea grup de autori afirmau că agresivitatea și pasivitatea sunt, de fapt, două forme diferite de manifestare a lipsei de asertivitate, în cadrul cărora energia nerealizată în rezultatul interacțiunilor, provoacă actualizarea unor necesități care pot fi orientate în interiorul organismului și provoacă autodistrugerea, care este orientată spre ceilalți în exterior provocând agresivitate.

Însă majoritatea autorilor consideră agresivitatea și pasivitatea drept două însușiri diferite ale persoanei. Aceasta este confirmat și prin corelarea scăzută a scalelor de agresiune și încrederii în sine. Nivelul înalt al asertivității și agresivității poate exista atunci când prin acțiunile agresive, persoana își realizează scopurile și necesitățile, ușor și eficient, fără să observe efectele negative. De cele mai multe ori, persoanele asertive nu sunt agresive deoarece ele posedă o multitudine de acțiuni neagresive. Fiecare personalitate are dreptul să-și aleagă pentru sine acea modalitate de comportament la care va putea să adere în situații de conflict. Libertatea de alegere și autocontrolul va deveni posibilă doar atunci când oamenii vor deprinde să se comportate încrezători, asertivi, în situațiile în care până acum s-au comportat pasiv sau agresiv.

2.5 Etapele dobândirii abilității de a comunica asertiv

Comunicarea asertivă este o competență comunicatoare de bază pentru performanță în viața profesională și cea personală. Competența de comunicare asertivă este esențială atât în formarea personalității individului și în obținerea armoniei și satisfacției în activitatea profesională, și în viață în general, cât și în stabilirea relațiilor interumane. Este o modalitate de a comunicare și comportament față de ceilalți care ajută la mărirea nivelului de încredere în sine. Odată cu înaintarea în vârstă, oamenii învăță să își adapteze comportamentul la ce se întâmplă în jur, la persoanele pe care le întâlnesc. Dacă încrederea în ei înșiși este diminută, prin ironie sau violență, atunci când sunt adulți, au tendința să reacționeze pasiv sau agresiv, în situații similare. Asertivitatea este caracteristica unei persoane care își exprimă cu ușurință punctul de vedere și interesele, fără anxietate și fără a le nega pe ale celorlalți.Comunicarea asertivă este o o abilitate ce se învață, nu o trăsătură a personalității ce se moștenește. Tehnicile de antrenament în vederea formării competențelor de comunicare asertivă își propun să ajute persoanele care resimt dificultăți de comunicare, să își exprime și să își susțină mai bine punctul de vedere. Adică se pune problema diminuării anxietății, învățându-i să își învingă deficiențele, să își modereze agresivitatea și să își modifice comportamentul pentru a se integra mai bine normelor anturajului său și să obțină o mai bună cooperare cu acesta. Astfel, ea se poate dobândi prin parcurgerea următoarelor etape:

Examinarea modului în care se interacționează cu ceilalți din perspectiva asertivității

Selectarea situațiilor în care ar fi util să se comportăm asertiv

Examinarea unui incident din trecutul personal (retrăirea imaginativă a acelei situații)

Notarea următoarelor elemente din evenimentul problemă: contactul vizual, gestica, postura corpului, volumul și tonul vocii, fluența vorbirii, timpul scurs între incidentul realizat și apariția reacției, conținutul mesajului, credibilitatea mesajului

Observarea mai multor modele care se comportă în mod asertiv

Identificarea comportamentelor asertive folositoare în diverse situații

Imaginarea utilizării acestor comportamente și anticiparea consecințelor

Modificarea secvențelor comportamentelor considerate asertive care nu coincid cu rezultate pozitive

Utilizarea comportamentelor asertive valide în situații reale de viață

Analiza situațiilor reale de viață în care s-a implementat comportamentul asertiv după itemii de la punctul anterior

Generalizarea comportamentelor asertive

2.6 Importanța dobândirii comunicării asertive la elevii de liceu

Competența de comunicare asertivă capătă sens doar dacă este inclusă într-un sistem și mediu dat. Această componentă a competenței sociale ar putea face parte din educația de bază, începând dacă nu din copilărie, atunci cel puțin din adolescență. Comunicarea asertivă este cea mai bună modalitate de rezolvare a problemelor interpersonale, tocmai din acest motiv ar trebuie transmisă copiilor. În procesul interacționării copiilor cu adulți, și în special cu adulții care se prezintă pentru ei drept autoritate, există riscul de a fi dezaprobați pentru intervenția lor. În funcție de situație, această intervenție poate fi etichetată ca lipsă de politețe, sfidare (Fontana D, 1988, p. 289). Totuși, dacă este luată în considerare afirmarea de sine drept valorică în anumite contexte și ca sine al eficienței sociale, atunci copii trebuie să fie îndrumați cum să își dezvolte afirmarea de sine și cum să decidă când este momentul potrivit de a o manifesta. Însă, uneori educația clasică care li se acordă copii, nu lasă loc de asertivitate, fiind educați adesea într-un stil mai degrabă manipulativ și non-asertiv. Sentimentele lor sunt controlate, părinții impunînd copiilor felul în care ei să se exprime. Același autor continuă prin a afirma că inducerea sentimentului de vinovăție copiilor doar pentru faptul că doresc să se afirme (expresia ʺtaci, că ești mic și nu știiʺ), le induce sentimentul că ei nu au niciun drept la propiile puncte de vedere sau la propriul spațiu social. Astfel, se poate ajunge la inabilitatea de a susține propriile păreri sau chiar la inabilitatea de a avea o imagine pozitivă despre sine. Copii ajung la un moment dat să se comporte și să comunice în jurul învățăturii pe care le-a desprins de la părinți și depind de aceștia în rezolvararea problemelor, fără a putea exprima judecăți de valoare. Deoarece comunicarea asertivă este strâns legată de stima și încrederea în sine, este esențial ca părinții să dezvolte copiilor mai întâi încrederea în forțe proprii și să îi ajute să își formeze o stimă de sine puternică, pentru a putea comunica într-un mod asertiv. Deoarece, comunicarea asertivă presupune de asemenea capacitatea de exprimare a emoțiile, părerile și susținerea argumentelor în fața altora, uneori aceast stil de comunicare a fost confundat cu agresivitatea sau chiar cu obrăznicia. Acest lucru se întâmplă deoarece uneori adevărul spus în față poate suna dur, pentru cei care nu sunt pregătiți să îl audă, iar exprimarea sentimentelor sau opiniilor negative pot fi interpretate de ceilalți ca pe o ofensă la adresa lor. Pentru asta, în primul rând părinții trebuie să se asigure că sunt un exemplu pentru copii lor și că le pot preda la rândul lor abilitatea de comunica asertiv, folosind un limbaj verbal și non verbal adecvat, formulări clare, concise și hotărâte, să dețină capacitatea de a fii buni ascultători, de a întreține discuții, cerând mereu feedback și fără a întrerupe interlocutorul sau a monopoliza discuția. Dezvoltarea competențelor de comunicare asertivă la elevii de liceu reprezintă o prioritate a educației contemporane. Actualmente, situațiile în care apar divergențe pot evolua atât în conflicte majore cât și în acțiuni de compromis, de colaborare și parteneriat. Un elev de liceu care deține această competență comunicațională știe și poate să își exprime dorințele, să spună ce gândește, să refuze, să rezolve conflicetele într-o manieră fermă, dar fără să își jignească interlocutorii, menținând în același timp, controlul asupra focarelor de conflict. Un elev asertiv, înseamnă în primul rând să fie într-un acord profund cu valorile și obiectivele sale personale, ceea ce îi conferă suficientă putere de a spune lucrurilor pe nume, indiferent de părerile bune sau proaste ale celor din jurul său.

Și profesorul la rândul său trebuie să dea dovadă de o comunicare și comportament asertiv și să participe la dezvoltarea programelor de prevenire și intervenție în caz de violență și abuz școlar, să amintească elevilor și să divulge dreptul că trebuie să fie respectați și că nimeni nu are dreptul să îi abuzeze fizic, psihologic sau sexual. Pentru o relație bună profesori-elevi și o conviețuire armonică în comunitatea școlară, profesorii trebuie să încurajeze dialogul cu elevii și să îi îndemne să participe activ la orele de curs, apelând la programe motivatoare și relaționate cu viața cotidiană.

2.7 Deprinderi proiective în comunicarea asertivă

Deprinderile proiective descrise în continuare sunt utile pentru proiecția în situații sociale în care interlocutorii răspund la un comportament normal, asertiv printr-un comportament irațional, non-asertiv. Prin urmare, recomandarea este ca, mai întâi să se răspundă asertiv, într-o manieră constructivă și doar când interlocutorul se comportă nerezonabil, irațional ori agresiv, să se apeleze la comportamentele proiective descrise mai jos.

Tehnica ʺdiscului zgâriatʺ atunci când este clar că o persoană non-asrtivă, refuză dreptul unei persoane asertive, de a spune nu, sau de a își exprima propria opinie, vrând în acest mod să o manipuleze. În acest caz, persoana asertivă trebuie să întrerupă orice explicație și să răspundă la orice întrebare, repetând răspunsul fără întrerupere (așa cum se întâmplă atunci când acul se blochează pe un disc de patofon defect), liniștit, fără schimbări de ritm, fără justificări sau sentimente agresive. Această tehnică întrerupe ciclul întrebare-răspunsuri (argumentare) ce poate escalada până la nivelul unui conflict.

Ignorarea selectivă implică nefurnizarea niciunui răspuns la anumite aspecte ale mesajului transmis persoanei asertive, de către interlocutor. Acest comportament este util în situația în care cineva non-asertiv, continuă să provoace o dispută în legătură cu un eveniment din trecut, în ciuda unui mesaj clar că persoana asertivă nu mai dorește să discute despre el. Dacă nu răspunde criticilor lui referitoare la acest eveniment, continuând în același timp să răspundă la alte aspecte ale conversației, persoana non-asertivă probabil va obosi să o tot critice. Desigur, nu întotdeauna este ușor să se ignore criticile, mai ales cele incorecte. Uneori, este bine să se adresăm interlocutorului utilizând o formulă precum: ʺAud ceea ce îmi spui, dar am de gând să nu îți mai răspund de acum înainte. Am discutat aceste aspecte mai înainte și îmi cunoști punctul de vedere. Asta nu înseamnă că nu sunt gata să discut cu tine despre orice altceva.ʺ

Mânia dezarmantă: această tehnică implică un schimb. Când cineva este în mod nejustificat agresiv, este posibil să îi se potolească mânia prin refuzul de a mai continua discuția. De pildă, în asemenea cazuri se poate folosi următoarea replică: ʺPot discuta despre orice vrei, dar nu pot atâta timă cât ești mânios. Calmează-te și apoi vom discuta.ʺ Dacă, în timpul disputei ambele persoane sunt la fel de mâniose, este nevoie de un time out, fără să se învinovățească reciproc pentru starea lor: ʺUite, amândoi suntem prea enervați. De ce să nu lăsăm subiectul acesta la o parte și să îl reluăm când vom fi mai calmi?ʺ

Separarea problemelor: deseori, oamenii amestecă lucrurile, pentru a convinge pe ceilalți să acționeze așa cum doresc ei. În asemnea situații, persoanele asertive se pot concentra asupra aspectelor importante pentru ei. De pildă, dacă o persoană apropiată îi spune: ʺEste clar că nu îți pasă de mine din moment ce nu vrei să îmi împrumuți bani!ʺ, poate și trebuie să separe cele două aspecte – sentimentele lui față de interlocutor și împrumutul banilor – și să îi răspundă la fiecare pe rând. Astfel, poate formula următorul răspuns: ʺ Nu este vorba de sentimentele mele față de tine, ci, pur și simplu, nu doresc să îți împrumut bani!ʺ

Managementul vinovăției: persoanele asertive se confruntă adesea cu reproșuri mai mari sau mai mici. Dacă au dorința irațională de a fi perfecți și de a plăcea tuturor, atunci vor avea tendința de a își cere scuze. Procedând astfel, nu își recunosc dreptul la propriile decizii. De aceea, este bine să își ceară scuze, doar când au suficiente motive să creadă că au greșit. Pot accepta o critică fără a se simși vinovați, întrucât sunt singurii judecători a ceea ce fac. De exemplu: ʺ Știu bine că vă irită faptul că nu pot veni la întâlnire, dar acesta este singurul lucru pe care îl pot face.ʺ

Cererea de scuze: sunt împrejurări în care scuzele sunt adecvate. Toți oamenii sunt predispuși să facă greșeli. De pildă, sunt oameni care uită să facă ceea ce au promis. Dacă li se reproșează acest fapt, trebuie să recunoască dreptul interlocutorului de a fi supărat, dar nu trebuie să accepte să li se reproșeze și alte fapte. Un comportament asertiv din partea interlocutorului ar trebui să includă exprimarea sentimentelor negative determinate de greșeală, precum și sugestii în legătură cu ceea ce ar putea face pentru a o îndrepta.

Folosirea frazelor de tip ʺEuʺ: prin această metodă se reafirmă opiniile, dorințele și drepturile persoanelor asertive. În plus, se înștiințează interlocutorul de ceea ce gândesc fără a suna ca și o scuză: ʺEu nu sunt de acordʺ în loc de ʺGreșeștiʺ. Afirmațiile care au un ʺeuʺ puternic, presupun trei elemente: sentimente (ʺEu mă simt frustratʺ), comportamente (ʺcând dumneavoastră veniți târziu la ședințăʺ) și efect tangibil (ʺnu îmi place să repet informațiileʺ)

2.8 Postulate psihologice ale comportamentului asertiv

A. Gavin (1997) prezintă câteva postulate care subminează comportamentul asertiv al oamenilor. Credințele menționate de acesta sunt numite ʺmituriʺ deoarece rareori oamenii le verifică prin confruntarea cu realitatea. Cunoașterea și testarea lor de către o persoană non-asertivă reprezintă o modalitate de schimbare a interacțiunilor sociale într-o direcție care să îi permită afirmarea de sine.

1) Mitul ʺbunului prietenʺ – are la bază ceea ce se numește ʺlectura gândurilorʺ sau ʺdivinațieʺ. Ceilalți, cu atât mai mult dacă sunt îmi sunt buni prieteni, ar trebui să știe ce îmi place sau ce mă deranjează: ʺDacă m-ar iubi cu adevărat, ar ști ce-mi place (ce mă deranjează). ʺ În realitate, ce este important pentru unul dintre prietenii mei (de pildă, punctualitatea la o întâlnire) și acest fapt este ceva normal, care nu trebuie să îmi determine interogații fundamentale cu privire la valoarea propriei persoane, la calitatea de prieten a celuilalt.

2) Mitul anxietății – influențează viața celor care își spun: ʺEste rușinos și un semn de slăbiciune să fii anxios în orice moment. ʺ Acest tip de afirmație trece cu vederea faptul că există situații în care oricine devine anxios. Cine crede în acest mit va evita orice situație în care există posibilitatea de a deveni anxios și, de aceea, se privează de foarte multe lucruri. Orice situație nouă poate fi într-un anumit grad, anxiogenă; a evita astfel de situații înseamnă a te izola, a lăsa viața să fie invadată de rutina lucrurilor obișnuite.

3) Mitul obligației – persoanele care se conduc după acest mit își spun: ʺDacă prietenul meu îmi cere ceva, eu trebuie să spun da, dacă îi sunt un bun prieten. În aceeași măsură, pentru astfel de persoane este valabilă și afirmația inversă, conform căreia un bun prieten nu îi va refuza niciodată o favoare. Acest mit induce trăirea unui sentiment de obligație în relațiile interpersonale care va bruia manifestările autentice: pe de o parte, obligația de a spune da la orice cerere făcută de un prieten, pe de altă parte, disconfortul determinat de ideea că prietenii te ajută din obligație.

4) Mitul ʺrolurilor sexualeʺ – îi conduce pe unii oameni să se comporte nu în acord cu ceea ce simt și gândesc cu adevărat, ci în funcție de ceea ce cred ei că ceilalți consideră că ar trebui să facă un bărbat ʺadevăratʺ cu o femeie ʺadevăratăʺ ! De multe ori, auzim îndemnul: ʺComportă-te ca un bărbat !ʺ sau ʺÎn orice familie, soțiile…ʺ; îndemnurile de acest fel își au originea în unele prejudecăți și stereotipuri sociale și au, de cele mai multe ori, un scop manipulativ.

5) Supunerea de a obține afecțiune – ʺOriunde m-aș afla, trebuie să fiu iubit cu sinceritate și aprobat de toți cei pe care îi consider importanți, dacă nu, nu valorez nimic.ʺ Persoana non-asertivă care se conduce după acest postulat va dezvolta, în orice relație interpersonală în care există riscul pierderii aprobării și a afecțiunii celorlalți, o atitudine defensivă și conformistț exagerată.

6) Postulatul perfecționist ʺTrebuie să dovedesc întotdeauna că sunt competent, adaptat și performant; trebuie să am talent și să realizez lucruri importante în viață, altfel nu valorez nimic. ʺ Teama de a fi evaluat negativ este una dintre temele fundamentale ale subiectivității persoanelor cu fobie socială. Dominat de ideea performanței, el dezvoltă o anxietate anticipativă care, fie declanșează o cauzalitate circulară ce întreține insuccesele, fie se exprimă în comportamente de evitare.