Sistemul de Asistenta Sociala

CAPITOLUL 1

ASISTENȚA SOCIALĂ – ABORDĂRI TEORETICE

Istoricul asistenței sociale

Istoricul asistenței sociale în lume

Apariția unei profesii centrate pe „ tratarea maladiilor sociale” este un fapt relativ recent: primele decenii ale sec. XX sunt martorele creării sistemelor naționale de asistență socială și implicit ale construirii identității de asistent social.

După apariția creștinismului, vreme de aproape două milenii ocrotirea persoanelor, a grupurilor și comunităților aflate în situații problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii, statele neimplicându-se în domeniul social, decât cu funcții represive.

Din primii ani ai creștinismului și până prin sec. al XIX-lea, asistența socială practicată de instituțiile și ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin pentru săraci și pentru celelalte categorii defavorizate. În unele perioade ale Evului Mediu și apoi în epoca comunistă, au existat inițiative asistențiale avându-i ca promotori pe indivizii bogați atașați valorii creștine a carității. Trebuie precizat de asemenea, că însuți puterea politicã din anumite țări a manifestat un oarecare interes pentru problemele sociale.

Abia după oficializarea creștinismului a fost posibilă, sub ocrotirea împăraților romani, de la Constantin cel Mare și până la Iustinian, înființarea câtorva instituții asistențiale ca:

■ brefotrofiile – leagăne pentru copiii abandonați în vârstã de pânã la 7 ani;

■ orfanotrofiile – orfelinatele;

■ partenocomiile – case de adãpost pentru tinerele fete sãrace sau fetele provenite din orfelinate;

■ ghirocomiile – azile pentru văduve bãtrâne și fãrã sprijin;

■ Societatea religioasã a Parabolanilor – grupuri de voluntari creștini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectați de diferite maladii.

Odată cu destrămarea sistemului feudal din economia Europei Centrale cu apariția raporturilor de muncă specific capitalismului – între patron și salariat – se observă o creștere a mobilității populației și nașterea unei noi categorii de săraci: oamenii din mediul rural lipsiți de pãmânt sau alte mijloace materiale și care caută în orașe o slujbă pentru a-și asigura subzistența.

De la imaginea pozitivă pe care o avea în Evul Mediu timpuriu, la sfârșitul acestei epoci sărăcia nu mai era văzută ca o șansă și o virtute, ci dimpotrivã, ca un rezultat al leneviei, ca o greșeală morală și chiar ca o crimă și o subversiune ce trebuie reprimate. În țările catolice și în lumea ortodoxă, în pofida unor încercãri de reconsiderare a statului moral al sărăciei și al caritãții, Biserica va continua sã practice și să propovăduiască un comportament asistențial fațã de sãraci, rãmânând pânã în sec al XIX – lea cel mai important actor cu responsabilități sociale.

Pentru a putea rãspunde presiunii tot mai mari din partea mulțimilor crescânde de săraci, monarhia engleză dădea în secolul XVI-lea o serie de legi care obligau comunitățile să se îngrijească de săracii din interiorul lor. Aceste legi, reunite în Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitate voluntară într-o obligație socială. Tot în Anglia vom întâlni alte forme de luptã împotriva sãrãciei: așa-numitele Workhauses, sistemele Roundsman și Speenhamkland.

Sistemul Workhauses consta în faptul că cei săraci, indiferent de vârstă și sex, puteau presta diferite munci, obținând un venit care le permitea să supraviețuiască. O lege din 1722 generaliza la scara întregului regat sistemul atelierelor publice. În cadrul lor, munca era extrem de grea și prost plătită, rostul atelierelor nefiind acela de a-i ajuta, ci de a-i pedepsi și de a-i descuraja pe cei sãraci să vinã în orașe.

Sistemul Roundsman presupunea întreținerea șomerilor de cãtre cetãțenii parohiei de care aceștia aparțineau. Sarcina aceasta revenea pe rând, fiecãrui cetãțean cu posibilitãți materiale.

Sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensații de venit muncitorilor cu salarii mici, compensații care urmãreau atingerea unui prag calculate în funcție de numărul copiilor pe care muncitorul îl avea în întreținere. Sumele necesare compensațiilor salariale proveneau din banul public.

Istoricul asistenței sociale în România

În paralel cu evoluția sistemelor asistențiale occidentale către „statul providență", în țările blocului comunist se edifica un stat „providențial" bazat pe economia centralizată și pe proprietatea socialistă. Statul bunăstării din țãrile socialiste avea următoarele caracteristici:

• principala sursã de venit pentru toți membrii societății o constituia salariul;

• uniformizarea economică a cetățenilor

• inexistența șomajului (mai exact, existența „șomajului mascat") fãcea inutilă instituirea ajutorului de șomaj;

• generalizarea sistemului de pensii și alocații;

• educație și îngrijire medicală gratuită pentru întreaga populație.

Ca rezultat a acestor practici de realizare pe diferite căi a unei egalități sociale, nevoia de asistență socială fondată pe testarea mijloacelor individuale era foarte redusă.

Dacă bunăstarea în statul socialist se asociază cu o puternică tendință de uniformizare economică a cetățenilor, „statul-providență" fondat pe economia de piață nu are ca scop egalizarea veniturilor, ci asigurarea resurselor pentru categoriile defavorizate și creșterea permanentă a nivelului prestațiilor sociale generale. Sursa principală a veniturilor indivizilor o reprezintă salariile, dar și profitul și proprietatea. Din veniturile ”primare", statul colecteazã prin impozitare fondurile necesare activităților sale sociale. Aceste activități se împart astfel:

a) gestionarea bunurilor indivizibile și a serviciilor generale : această categorie de activități cuprinde bunurile și serviciile de care beneficiază întreaga populație (indiferent de situația materială), în mod indirect (spre exemplu, protecția mediului înconjurător, investițiile de utilitate publicã din transporturi și comunicații, protejarea patrimoniului cultural) sau nemijlocit (serviciile de sănătate, învãțãmântul gratuit, produsele și serviciile subvenționate de către stat);

b) transferurile sociale, adică redistribuirea unor resurse din venitul național în folosul păturilor sociale defavorizate ; în categoria transferurilor sunt incluse:

– asigurările sociale, care oferă resurse persoanelor ce nu pot obține venituri prin activitatea proprie (pensiile de bătrânețe, de boală și de urmaș, ajutorul de șomaj);

– sprijinul economic acordat categoriilor de persoane cu nevoi special familiile cu mulți copii, persoanele cu mobilitate scăzută sau cele cu deficiențe psihice etc.);

– asistența socială fondată pe testarea mijloacelor financiare individuale, asigurând protecția persoanelor care nu-și pot satisface trebuințele cu ajutorul resurselor proprii și al serviciilor sociale din celelalte categorii.

Definiri și delimitări ale conceptului de asistență socială

Caracteristicile și funcțiile asistenței sociale

Asistența socială desemnează un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață.

Obiectivul asistenței sociale este de a-i sprijini pe cei aflați în dificultate să obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându-i să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o mai pronunțată funcționare socială.

Beneficiarii asistenței sociale sunt următoarele categorii:

• familiile sărace;

• minorii delicvenți și tinerii neintegrați;

• cuplurile dezorganizate;

• șomerii;

• persoanele dependente de droguri, alcool;

• persoanele cu deficiențe de sănătate;

• copii care trăiesc într-un mediu familial social advers;

• copii abandonați, vagabonzi și instituționalizați;

• persoanele bătrâne neajutorate;

• persoanele care au suferit în urma calamităților naturale, sociale, persecuțiilor și discriminărilor de orice tip;

• persoanele infectate HIV și altele.

Asistența socială oferă celor în nevoie posibilități de cunoaștere și de acces la servicii specializate de protecție socială, îi orientează către înțelegerea și utilizarea cadrului legislativ de protecție socială. Ea furnizează celor în nevoie sprijin financiar, moral, psihoterapie, consiliere. În cadrul programelor de asistență socială se înscriu și activitățile de prevenire a unor situații de viață dezechilibrante, stresante sub aspect economic, cultural, psihologic sau moral, pentru indivizi sau grupuri, care pot fi adesea mai puțin costisitoare decât terapia propriu-zisă.

În prezent asistența socială se orienteză către realizarea următoarelor funcții:

• identificarea și înregistrarea segmentului populației ce constituie obiectul activităților de asistență socială;

• diagnosticarea problemelor de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau grupurile de risc sporit se pot confrunta;

• dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activități personalizate de suport și protecție;

• elaborarea propriilor programe de către cei aflați în situația de risc;

• identificarea surselor de finanțare a programelor de sprijin;

• stabilirea drepturilor și modalităților concrete de acces la serviciile specializate de asistență socială prin cunoașterea cadrului legislativ, instituțional;

• suport prin consiliere individuală sau de grup, în vederea refacerii capacităților de integrare în societate;

• promovarea unor strategii de preîntâmpinare a unor situații defavorizante;

• dezvoltarea unor programe de cercetare științifice la nivel național și local privind dimensiunea problemelor celor aflați în situații speciale.

Asistența socială abordează problema la diferite nivele:

Individual – asistență economică, psihologică, morală pentru persoanele aflate la nevoie;

Interpersonal și de grup – terapii de familie, ale cuplului, ale grupurilor marginalizate etc.

Comunitar – rezolvarea conflictelor etnice de grup, mobilizarea eforturilor individuale și colective în vederea soluționării problemelor respective.

Prin ansamblul de metode, tehnici de intervenție, strategii de acțiune, programe și măsuri specializate, asistența socială oferă un sprijin direct, eficient pentru acele persoane și grupuri care din anumite motive nu pot dispune de venituri, de resurse economice și bunuri suficiente, de îngrijire medicală, de pensie socială, de suport fizic sau moral etc. Sprijinul acordat persoanelor în nevoie nu poate fi strict stabilit și reglementat prin lege, pentru aceasta se cere o analiză concretă, care poate fi relizată în baza anchetelor sociale efectuate de profesioniști. Sprijinul financiar sau bunurile materiale destinate asistenței sociale provin fie de la bugetul de stat, fie din contribuțiile voluntare individuale sau comunitare și se repartizează destinatarilor, în funcție de nevoile lor stringente.

Profesia de asistent social

În Europa problema asistenței sociale era strâns legată de aceea a raporturilor conflictuale dintre clasele înstărite și cele aflate pe treapta de jos a societății. Prima încercare de apropiere între acestea se realizează în Anglia, prin experiența așa numitului settlement (în franceză – aplanarea unui conflict, a unei neînțelegeri). În cadrul acestei forme de asistență cei din înalta societate țineau parte săracilor, împărtășeau cu ei aceleași condiții de trai, îi ajutau în educarea și creșterea copiilor, astfel se îndepărta într-o oarecare măsură discrepanța dintre clasele sociale. Papa Pius al X-lea le recomanda să se dedice acțiunilor sociale, urmând doar spiritul evanghelic, într-o adevărată frăție creștină. Acest model va fi preluat ulterior de către centrele de asistență socială care vor fi create între cele două războaie mondiale.

Odată cu eșecul parțial al curentului solidarist din asistența socială de la începutul secolului XX, se dezvoltă un nou tip de strategie asistențială centrată pe modelul medical de intervenție (casework). Astfel în 1914 la Paris a fost creată ,,Asociația infirmierelor-vizitatoare”. În perioada primului război mondial pe lângă aceste infirmiere vizitatoare apar și asistentele sociale propriu-zise.

În ultimul timp asistăm la un nou proces astfel metodologia de tip casework este treptat înlocuită de ,,modelul intervenției”, care spre deosebire de metodologia casework ia în calcul și raporturile dintre relația de ajutorare și mediul social, depășind astfel limitele psihoterapiei.

Astfel putem defini asistentul social ca fiind un agent al schimbării care acționează în contexte sociale complexe, el nu se limitează la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe strategii combinate și la limită, integrale.

Profesia cadru de asistent social a cunoscut o specializare și o multiplicare pe ramuri de intervenție, astfel putem identifica mai multe profesii asistențiale:

• puericultorii- se ocupă de copiii din mediul spitalicesc și alte instituții de protecție infantilă;

• consilierii în economie socială și familială

• delegații la tutelă – însărcinați cu aplicarea hotărârilor judecătorești privind prestațiile familiale în situațiile în care minorii sunt supuși unui tratament necorespunzător (hrană insuficientă, abuz)

• asistentele familiale – asigură efectuarea unor activități menajere în familiile cu probleme deosebite, activitatea lor include și supravegherea copiilor;

• animatorii socio-culturali – desfășoară activități culturale, sportive și educaționale în care sunt atrași mai ales tinerii din mediile defavorizate;

• educatorii – specializați pe diferite tipuri de acțiuni pedagogice și psihologice recuperatorii;

• menajerele și îngrijitoarele – pentru persoanele în vârstă și pentru alte categorii de indivizi aflați în situația de dependență, această profesie nu necesită o pregătire școlară specială;

• asistenții sociali din diverse instituții (școli, spitale, case de copii, penitenciare etc.);

• asistentul de agenție sau de serviciu social.

În raport cu celelalte profesii de tip asistențial, asistentul social joacă un rol integrator și coordonator al eforturilor de restaurare a normalității în sistemele sociale și apare caracterizat prin curaj, abnegație, dăruire de sine, pregătire teoretică și practică – trăsături care întregesc portretul moral al asistentului social.

Sarcinile asistenței sociale

Putem determina un anumit număr de sarcini pe care trebuie să le îndeplinească asistența socială. Natura acestor sarcini reprezintă poziția deosebită și deseori dificilă pe care asistența socială trebuie să o decidă între îngrijirea individuală și controlul societății. (Fig. 1.)

Asistența socială trebuie să reprezinte individul în fața societății dar și societatea în fața individului. Deoarece activitățile de asistență socială trebuie să fie orientate în mai multe direcții – către individ și către societate – rolurile ei generează totodată o inerentă sursă de tensiune: contradicția dintre îngrijire, vindecare și control.

Fig.1. Sarcinile asistenței sociale

Sarcinile asistenței sociale includ:

• ajutorarea persoanelor aflate la nevoie să-și dezvolte la un grad mai înalt propriile capacități de a soluționa problemele;

• realizarea unor noi relații între persoanele dezavantajate și instituțiile de asistență socială;

• acordarea de ajutor în obținerea de recompense ce se cuvin conform legii;

• îmbunătățirea relațiilor, coordonarea activităților diferitelor instituții de asistență socială;

• acordarea de ajutor practic;

• contribuirea la dezvoltarea și modificarea politicii sociale, asistenții sociali având concomitent și calitatea de agenți ai controlului social.

Organizarea sistemului de asistență socială

Organizarea sistemului de asistență socială la nivel central

Ministerul Muncii, Familiei și Egalitatii de Șanse este autoritatea publică centrală care elaborează politica de asistență socială și stabilește strategia națională și sectorială de dezvoltare în domeniul social, coordonează și monitorizează implementarea acestora, susține financiar și tehnic programele sociale și exercită controlul asupra acordării serviciilor și prestațiilor sociale.

În domeniul protecției copilului, familiei și a persoanelor cu handicap funcționează organe și instituții de specialitate, organizate la nivel de autorități sau agenții naționale, subordonate. Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, înființate prin lege.

Atribuțiile Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sunt următoarele:

■ elaborează politici și programe de dezvoltare unitară în domeniu;

■ stabilește obiectivele și direcțiile de acțiune ale politicilor din domeniul asistenței sociale;

■ elaborează proiecte de acte normative, norme metodologice și alte reglementări privitoare la organizarea, funcționarea și dezvoltarea sistemului de asistență socială;

■ inițiază și susține proiecte pentru implementarea programelor din domeniul asistenței sociale;

■ monitorizează și evaluează sistemul de servicii sociale și prestații sociale;

■ finanțează sau, după caz, finanțează în parteneriat programe din domeniul asistenței sociale;

■ elaborează, propune și monitorizează indicatorii sociali din domeniu;

■ dezvoltă instrumente și metodologii necesare asigurării calității serviciilor sociale;

■ inițiază și asigură participarea la programe de formare profesională în domeniu;

■ reglementează și organizează un sistem unic și coerent de acreditare a serviciilor sociale.

Se înființează Inspecția Socială, ca organ de specialitate al Administrației Publice Centrale, cu personalitate juridică. Aceasta are ca scop controlul implementării legislației în domeniu, precum și inspectarea activității instituțiilor publice și private, responsabile cu furnizarea prestațiilor și serviciilor sociale. Organizarea, funcționarea și finanțarea Inspecției Sociale se stabilesc prin lege, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.

Se înființează Agenția Națională pentru Prestații Sociale, ca organ de specialitate cu personalitate juridică, în subordinea, Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse cu scopul creării unui sistem unitar privind administrarea procesului de acordare a prestațiilor sociale.

Funcțiile Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sunt următoarele:

• de autoritate de stat, prin care se asigură exercitarea controlului aplicării unitare și respectării reglementărilor legale în domeniu;

• de strategie, prin care se stabilesc obiectivele și direcțiile prioritare de dezvoltare a sistemului de asistență socială, în concordanță cu politicile sociale stabilite de Guvern;

• de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice în domeniul asistenței sociale;

• de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului, reprezentarea pe plan intern și extern;

• de coordonare, care asigură funcționarea unitară și eficientă a sistemului de asistență socială;

• de armonizare, prin care se asigură transpunerea reglementărilor U. E. în legislația națională;

• de administrare, prin care se asigură gestionarea resurselor umane, materiale și financiare;

• de mediere socială, prin care se asigură soluționarea pe cale amiabilă a contestațiilor.

Finanțarea Prestațiilor și a Serviciilor Sociale se asigură, în principal, din fonduri alocate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale și modul de finanțare se stabilește prin legi speciale care reglementează acordarea de prestații sociale și furnizarea serviciilor sociale.

Cererea pentru acordarea prestațiilor sociale se înregistrează la serviciul public de asistență socială din subordinea consiliilor locale sau, la primăria comunei în a cărei rază își are domiciliul sau reședința persoana solicitantă. Dreptul la prestații sociale se stabilește prin decizia structurilor deconcentrate ale Agenției Naționale pentru Prestații Sociale iar în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale, plata prestațiilor sociale se efectuează începând cu luna următoare depunerii cererii. Încetarea plății se face începând cu luna următoare celei în care nu mai sunt îndeplinite condițiile de eligibilitate.

Organizarea sistemului de asistență socială la nivel local

Pentru asigurarea aplicării politicilor sociale în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a altor persoane, grupuri sau comunități aflate în nevoie socială, autoritățile administrației publice locale înființează și organizează servicii publice de asistență socială și răspund de organizarea și furnizarea acestor servicii.

Direcția de Muncă, și Protecție Socială îndeplinește în domeniul asistenței sociale următoarele atribuții principale :

– realizează, la nivel local, evidența beneficiarilor și a sumelor cheltuite cu asistența socială,

– acreditează personalul specializat care acordă servicii sociale la domiciliu,

– colectează informații și evaluează impactul politicilor sociale asupra beneficiarilor,

– realizează studii și analize în domeniul asistenței sociale,

– colaborează la elaborarea planului județean pentru dezvoltarea strategiilor de intervenție în sprijinul persoanelor aflate în nevoie,

– controlează aplicarea legislației în domeniu și aplică sancțiuni în caz de nerespectare a acesteia,

– controlează activitatea instituțiilor publice și private de asistență socială cu privire la acordarea prestațiilor și serviciilor sociale, precum și a organizațiilor neguvernamentale care activează în domeniul social,

– sprijină și îndrumă elaborarea și derularea programelor din domeniul asistenței sociale,

– administrează și gestionează fondurile alocate, conform legii, pentru asistență socială,

– acreditează furnizorii de formare profesională și furnizorii de servicii sociale,

– elaborează propuneri pentru alocarea de fonduri pentru asistență socială și le transmite Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.

Structura serviciilor de asistență socială

Asistența socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile sociale și prestațiile sociale. Serviciile sociale sunt clasificate la rândul lor în servicii sociale primare și servicii sociale specializate:

Serviciile sociale primare au un caracter general și urmăresc prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate sau vulnerabilitate. Principalele activități desfășurate de acestea sunt:

activități de identificare a nevoii sociale individuale, familiale și de grup;

activități de informare privind drepturile sociale și obligațiile beneficiarului;

măsuri și acțiuni de urgență în situații de criză;

măsuri și acțiuni de menținere în familie și comunitate a persoanei aflate în situație dificilă;

activități de consiliere primară;

activități de organizare și dezvoltare comunitară;

acțiuni de sensibilizare a opiniei publice locale; acțiuni de colaborare cu alte servicii.

Serviciile sociale specializate au ca scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacității de funcționare socială a indivizilor și familiilor. Activitățile specifice sunt cele de:

recuperare și reabilitare;

suport și asistență pentru familiile și copiii în dificultate;

suport și asistență pentru persoanele vârstnice;

suport și asistență pentru persoanele cu handicap, dependente de droguri, victime ale violenței domestice, victime ale traficului de persoane etc.

mediere socială;

consiliere;

îngrijire medico-socială pentru persoanele în situația de dependență totală sau parțială din cauza vârstei, dizabilității, bolilor cronice sau bolilor incurabile.

Servicii rezidențiale și nonrezidențiale – Serviciile sociale sunt acordate în primul rând în comunitate, adică beneficiarii sau utilizatorii primesc asistență atunci când este necesar, dar rămân în familia lor și continuă să locuiască în casa lor. În cazuri speciale, considerate mai degrabă excepționale, persoanele aflate în dificultate sunt plasate în servicii de tip rezidențial/ instituțional.

Servicii sociale nonrezidențiale (oferite în afara instituțiilor): centre de zi, servicii de îngrijiri la domiciliu, centre de reabilitare și recuperare de zi, centre de adapost, centre de consiliere.

Servicii sociale rezidențiale/ în instituții: cămine de îngrijire pentru vârstnici, cămine – spital, cămine pentru persoane cu dizabilități (de asistență și îngrijire permanentă) etc.

Politica de prevenire a instituționalizării, adoptată în ultimii ani în România, se înscrie în tendința europeană de a acorda prioritate alternativelor nonrezidențiale și îngrijirii în comunitate.

Beneficiarii asistenței sociale prezintă o diversitate deconcertată. În pofida aceste diversități, se pot opera unele clasificări ale clienților care pot devein beneficiari, astfel:

A. Accesul la servicii este acordat persoanelor care sunt:

cetățeni români cu domiciliul sau reședința în România;

cetățeni români fără domiciliu;

cetățeni ai altor state și apatrizii cu domiciliul sau reședința în România;

cetățeni ai altor state și apatrizii care au permisiunea de ședere în România, inclusiv cei aflați în centrele de cazare din zona de tranzit sau în custodie publică.

B. În sens larg, beneficiarii serviciilor sociale pot fi:

persoane, familii și grupuri aflate în dificultate sau risc, marginalizate/ excluse în plan social;

comunitatea care se confruntă cu situații de dificultate sau risc.

C. Potențialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre următoarele situații de dificultate sau risc:

handicap;

dependență de droguri, alcool, alte substanțe toxice;

detenție sau post-detenție;

infectarea cu HIV/SIDA;

părinte singur;

victime ale violenței în familie;

lipsa veniturilor sau venituri mici;

victime ale traficului de ființe umane;

boală cronică sau incurabilă;

copiii strazii.

Strategii de dezvoltare a sistemului serviciilor sociale:

Există patru principii fundamentale pentru construcția sistemului serviciilor de asistență socială:

a) Servicii înalt profesionalizate – utilizează specialiști cu înaltă calificare (asistenți sociali), dobândite prin forme de pregătire înalt elaborate, de regulă la nivel universitar. Asistenții sociali sunt deosebiți de voluntarii care acționează în organizațiile nonguvernamentale.

b) Servicii deschise la revederea procedurilor și la încorporarea noilor proceduri și cunoștințe – ca orice profesiune cu un grad ridicat de încorporare a cunoștințelor științifice, asistența socială se află într-un proces rapid de dezvoltare. Ea presupune deschiderea la perfecționare/schimbare rapidă și capacitatea de asimilare de noi tehnici. Disponibilitatea la perfecționarea profesională este condiționată de tipul de pregătire inițială: o profesie cu o bază științifică solidă și cu capacitate de reflecție critică și de autodezvoltare, constând din noi cunoștințe și tehnici, de formare profesională continuă.

c) Internațional/național/local în dinamica serviciilor sociale – profesia de asistent social trebuie considerată ca o paradigmă tehnico-științifică mondializată (stoc de cunoștințe utilizat, tehnici de tratare a problemelor, sistem de valori), care se transmite continuu în mod special prin canale profesionale, și mai puțin prin cele administrative. Este vital deci să existe, pentru menținerea standardelor profesioniștilor la nivelele dezvoltării actuale, un mecanism de contact profesional cu experiență mondială.

d) Combinarea între priorități stabilite la nivel național cu cele la nivel local, pe fondul unei mondializări/regionalizări tot mai accentuate a sistemului de valori, a problemelor de soluționat și a priorităților – activitatea de asistență socială se fundamentează pe angajamente juridice, politice și morale atât ale țării într-un context mai larg (mondial: convenții O.N.U. de exemplu), regional (reglementările europene), pe angajamente juridice, politice și morale ale țării ca un întreg, prin legile și opțiunile sale politice, prin sistemul de valori promovat național, cât și pe angajamentele locale și responsabilitatea față de comunitatea locală.

Programele de protecție socială se realizează prin transferul unor importante resurse financiare pentru populație, sub formă de : alocații familiale; ajutoare sociale; pensii și alte drepturi de asigurări sociale; prestații pentru șomeri;

Scopul serviciilor sociale constă în:

– protecția familiilor în îndeplinirea funcțiilor ei majore;

– contribuie la ameliorarea condițiilor de viață și întărirea legăturilor familiale;

– reducerea sărăciei și a formelor sale extreme.

Ancheta socială reprezintă o parte importantă a demersului realizat de asistentul social și este o parte componentă a dosarului social. Ancheta socială reprezintă proba legală pentru instanțele judecătorești iar răspunderea asupra conținutului anchetei sociale revine persoanelor care au efectuat sau au semnat ancheta socială ( se efectuează în mod obligatoriu de 2 persoane).

Sărăcia și excluziunea socială

Sărăcia reprezintă o problemă socială actuală, care afectează prin manifestările sale întreaga societate și produce suferință persoanelor aflate sub incidența ei. Combaterea sărăciei este dictată atât de considerente de ordin umanitar, de justiție socială cât și din rațiuni de eficiență economică.

Dezvoltarea societăților umane la nivel mondial depinde de gradul de implicare a celor ce sunt în măsură să răspundă uneia dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă omenirea, cea a eradicării sărăciei. Oportunitatea abordării acestei tematici rezultă dintr-o simplă evaluare globală: una din cinci persoane trăiește cu mai puțin de un dolar pe zi, iar una din șapte suferă de foame cronică. Femeile, copiii și bătrânii sunt categoriile sociale cele mai vulnerabile, iar politicile sociale trebuie să-și îndrepte prioritar atenția către acestea.

Definirea sărăciei din punct de vedere social poate arăta că aceasta reprezintă expresia unui dezechilibru accentuat, pe o anumită perioadă, cu implicații profunde în viața grupurilor sociale supuse acestui proces și nu numai. Consecințele pot fi directe, dar și indirecte, respectiv asupra categoriilor sociale mai puțin sau deloc sărace, dar care intervin în această problemă.

În practică întâlnim mai multe tipuri de sărăcie și anume:

• sărăcia relativă – deși se referă la un standard de viață în parametrii decenței, raportat la aspirațiile colective de viață, sărăcia, nu numai cea relativă creează disconfort, frustrare. Noțiunea de relativă face referire la faptul că se definește în raport cu standardele social-culturale ale unei societăți și cu complexul de nevoi specific vieții în contextul social-economic dat; •sărăcia absolută – o putem defini ca fiind lipsa mijloacelor necesare menținerii vieții umane;

• sărăcia extremă – este caracterizată de o lipsă atât de gravă a resurselor financiare încât condițiile de viață ale respectivei persoane sunt absolut inacceptabile pentru o societate civilizată alterează grav demnitatea ființei umane, producând degradări rapide și greu reversibile ale capacităților de funcționare socială normală;

• sărăcia structurală – derivă din existența mai multor categorii sociale și a stării lor de sărăcie, a diferențelor și a inegalității din cadrul societății;

• sărăcia distribuțională – provine din mecanismele de distribuție și redistribuție a bogăției;

• sărăcia subiectivă – este determinată atât de persoanele în cauză, care se simt mai mult sau mai puțin sărace, cât și de membrii colectivității din care aceștia fac parte. Cu alte cuvinte individul este cel care apreciază în cea mai mare măsură cât de sărac este, în funcție de ceea ce acesta simte față de resursele pe care le are la dispoziție, astfel încât necesitățile sale să fie satisfăcute.

• sărăcia de lungă durată – reprezintă “starea de nesatisfacere a nevoilor de bază ale unei persoane pe o durată lungă de timp, fapt care are repercursiuni asupra stării fizice și psihice a persoanei, împiedicând participarea deplină a acesteia la societate” (Mălina Voicu). • sărăcia socială – reflectă nesatisfacerea nevoilor percepute social. Ea se constituie astfel într-o sărăcie recunoscută și acceptată convențional, într-o expresie aproximativă a stării reale, obiective, de sărăcie. Măsurarea sărăciei obiective este practic imposibilă, ea fiind dificil de operaționalizat tocmai datorită condiționărilor sociale la care este supusă;

• sărăcia severă – Sărăcia severă este dată de un nivel atât de scăzut al resurselor, încât oferă condiții extrem de modeste de viață, pline de lipsuri și restricții;

• sărăcia consensuală – sărăcia consensuală reprezintă o formă subiectivă de sărăcie, care are la bază modul colectiv de evaluare. În acest sens, la nivelul societății se stabilește ce anume reprezintă condiții decente de trai, pentru a contura condițiile care determină starea de sărăcie;

• sărăcia comunitară – sărăcia comunitară este definită de către experții Băncii Mondiale în 2002 ca “disponibilitatea unui serviciu public în cadrul comunității”.

• tipuri noi de sărăcie – în ultima perioadă sunt specificate, în vederea evaluării cât mai corecte a fenomenului în ansamblu, a altor tipuri de sărăcie, cum sunt: sărăcia în consum, sărăcia nutrițională, sărăcia condițiilor locative, sărăcia bunurilor esențiale de folosință îndelungată, sărăcia educațională, sărăcia în sănătate, sărăcia ocupațională. Acestea au permis specialiștilor români, susținuți de Banca Mondială să aprofundeze și să concretizeze pe cazul României toate aceste tipuri, care să se constituie suport în elaborarea politicilor sociale specifice țării noastre.

Cauze ale apariției sărăciei

Pe măsură ce fenomenul sărăciei s-a extins sau a luat amploare, a apărut necesitatea identificării cauzelor care au determinat existența sa la nivelul a mai multor comunități și nu numai atât. Gravitatea cu care este apreciată sărăcia de către specialiști este dată și de numeroasele piedici în eradicarea ei pe de o parte, dar și de durata extrem de mare pe care o presupune ieșirea din această stare, sau cauzalități de percepție individuală ori colectivă.

Cauzalitatea individual-psihologică

Comportamentul individual deviant, sau pur și simplu pasiv, de refuz sau de lipsă de interes de a ieși din starea de sărăcie poate fi considerat una din principalele cauze ale sărăciei. Cu alte cuvinte, în cazul persoanelor alcoolice, a șomerilor care refuză orice solicitare de ocupare a unui loc de muncă, a celor ce refuză să meargă la școală, etc., pot fi considerate pe deplin vinovate de starea lor de sărăcie.

Politicile sociale au în vedere sprijinirea sărăcilor în același timp cu aplicarea unor pedepse, stigmatizări tocmai datorită faptului că vina nu este a societății. În această situație individul dispune de două oportunități: fie își accentuează eforturile de a ieși din starea de sărăcie, fie acceptă eticheta de sărac. Criticile apărute în acest sens sunt pertinente datorită faptului că pedepsele sau stigmatizarea pot avea efecte de descurajare ceea ce nu ar face altceva decât să agraveze mult mai mult situația, decât să incite la atitudine sau acțiune.

Cauzalitatea economică și socială

Existența societăților dezvoltate, prospere a determinat apariția întrebărilor de genul: de ce nu sunt atât de mulți săraci ? sau a intervenit societatea implicându-se în viața săracilor ?

O perspectivă opusă celei prezentate anterior consideră sărăcia ca având cauzalitatea în societate, indivizii cu venituri reduse fiind considerați victime și nu vinovați. Conform acestei abordări se presupune că sărăcia ar putea fi eliminată prin programe și acțiuni la nivelul general al societății, iar atitudinea de blamare a săracului în poziție de victimă conduce la o orientare greșită a programelor sociale. Astfel, trăsăturile distinctive “de clasă” ale săracilor, despre care se vorbește în societate, ar fi în realitate condiții externe impuse săracilor chiar de către societate care sunt de fapt cauze cum ar fi șomajul, locuință necorespunzătoare, lipsa educației, comportamente deviante. Această perspectivă care consideră societatea răspunzătoare de starea de sărăcie a unora dintre membrii ei, apreciază că săracii ar fi caracterizați de multe valori pozitive și modele de comportament similare clasei medii, dar situația lor concretă, de viață, îi obligă să dezvolte anumite trăsături “subculturale” pentru a putea supraviețui.

Cauzalitatea politică

Abordarea funcționalistă pune accent pe disfuncțiile instituționale ale societății, care s-ar constitui drept cauză a sărăciei. În acest sens se conturează două puncte de vedere. În primul rând ar fi vorba despre sfera și natura sărăciei care ar depinde de schimbările sociale rapide înregistrate în secolul XX, ceea ce a generat vulnerabilitate mai ales în rândul clasei de jos. În al doilea rând se consideră oarecum ca un rău necesar, tocmai pentru a stimula munca și implicit ieșirea din sărăcie.

Plata muncii prestate diferă în funcție de gradul de recunoaștere de către societate a acesteia și se constituie într-un stimulent care să-i determine pe cei săraci să iasă din starea în care se află prin atitudinea lor de căutare a unui loc de muncă mai bine plătit. Este vorba de conștientizarea faptului că munca este cea care oferă nu numai suport financiar, ci și social, prin faptul că aceasta determină un anumit sistem al stratificărilor sociale.

Sărăcie sau excludere socială

Excluziunea socială reprezintă un concept care se utilizează tot mai des ca o extensie a explicării fenomenului de sărăcie, fără a-și propune să-l înlocuiască. Existența sărăciei presupune deficitul de resurse financiare, spre deosebire de excluziunea socială care este un concept larg, specific la nivelul fiecărei societăți ce încearcă să ne explice care sunt consecințele în plan social în ceea ce privește participarea indivizilor la viața colectivității.

Importanța majoră acordată combaterii sărăciei și excluziunii sociale a impus la nivel european pentru statele membre să-și stabilească Planuri Naționale de combatere a sărăciei și excluziunii sociale.

Sursele excluziunii

Identificarea surselor excluziunii constituie o problematică prezentă permanent în atenția specialiștilor. Chiar dacă nu se poate spune că este un proces finalizat, considerăm că sunt conturate trei tipuri semnificative ale surselor excluziunii și anume:

Excluziunea structurală este rezultatul unor procese structurale sau efectul unui deficit al politicii sociale ori a unor opțiuni de politică socială neadecvate. În același timp poate să constituie lipsa unui răspuns adecvat al sistemului social la o anumită nevoie. În acest sens explicația se referă în mod deosebit la grupurile cu risc crescut de a fi excluse pentru care sistemul nu a avut suficiente măsuri de prevenție față de resursele financiare disponibile la acel moment sau pentru acest scop.

Acesta este motivul pentru care se consideră că excuziunea structurală este produsă de configurația sistemului social, cel mai relevant exemplu care susține afirmația, fiind cel al tinerilor majori care părăsesc instituțiile de plasament și care nu sunt susținuți decât ocazional.

Apartenența teritorială reprezintă o sursă a excluziunii asupra căreia individul are puține mijloace de influență. Deficitul de resurse din comunitate reprezintă principala cauză pentru care atât individul, dar și grupul din care acesta face parte nu –și pot satisface o anumită nevoie. Din păcate această sursă de excluziune poate fi diminuată doar cu ajutorul implicării majore, dacă nu chiar exclusive a comunității. În același timp trebuie să avem în vedere că la nivel teoretic, formal soluțiile pot exista,dar cu puține șanse de aplicare, de funcționalitate concretă. Cel mai des acest caz este prezent ca diferențiere în ceea ce privesc oportunitățile pentru medii diferite, în defavoarea mediului rural.

Autoexcluziunea este preponderent pusă pe seama opțiunii individuale, fiind opusă sursei menționate anterior. Menționăm că în acest caz alegerea individului ține totuși de modul în care acesta este integrat sau nu în comunitate, care practic îl influențează în luarea deciziei. Cele mai frecvente explicații țin de modelul cultural, dezinteres, nepăsare, respingerea de a participa la viața socială sau pur și simplu neimplicarea socială.

Forme de manifestare a excluziunii sociale

Strategia de combatere a excluziunii și promovare a incluziunii sociale în România are la bază identificarea tipurilor și formelor de manifestare, precum și a grupurilor sociale cu risc crescut de marginalizare și implicit cu șanse reduse de reinserție socială. Elena Zamfir propune studiului o serie de forme ale excluziunii, cum sunt:

Excluziunea economică

Excluziunea de la educație

Excluziunea de la serviciile de sănătate

Excluziunea de la seviciile de asistență socială

Excluziunea de la serviciile ocupaționale

Excluziunea de la locuire

Excluziunea de la participare la viața politică

Excluziunea determinată de săvârșirea de infracțiuni

Excluziunea determinată de consumul și dependența de alcool și de droguri

Excluziunea determinată de deformările de funcționare ale justiției, poliției

Excluziunea de la oportunități specifice unor zone, cu referire la transport, comunicații

Excluziunea datorată abandonuluide către familie sau lipsa acesteia

Excluziunea dirențiată determinată de gen

Excluziunea specifică populației de rromi

Excluziunea specifică a copiilor abandonați, neglijați sever sau maltratați

Situația României privind saracia și excluziunea socială

România apare în primele 20 din cele mai sărace euroregiuni, cu șase teritorii afectate, urmate de Bulgaria cu cinci zone, Ungaria și Polonia cu patru zone. Veniturile românilor se află sub jumătate din media UE. Pe plan european la sărăcie ne depășesc doar bulgarii. În șase din opt euroregiuni de pe teritoriul României, sărăcia este atât de severă încât domină topurile europene pe regiuni, arată datele raportate de Eurostat. În 2008 media veniturilor, exprimate în PIB pe cap de locuitor în UE era de 25.100 de euro, iar în România a fost doar de 11.700 de euro, adică 47% din indicatorul comunitar. Aceasta ar fi media națională, dar există zone în România în care media veniturilor coboară la 29% din totalul comunitar.

În vederea reducerii fenomenului de sărăcie, care se manifestă, România are nevoie să dezvolte parteneriatele public-private și să reformeze sistemul de asistență socială, astfel încât sprijinul să fie acordat exclusiv persoanelor care au realmente nevoie de el. Totodată este necesar crearea unui sistem de asistență socială care să încurajeze munca, pentru a schimba ideea inoculată în România că sistemul social încurajează oamenii să trăiască din ajutorul de la stat, în loc să meargă la serviciu.

Cele mai afectate de criza economică sunt familiile tinere cu copii, însă la fel de afectate sunt și persoanele cu dizabilități, cele din mediul rural, precum și pesoanele în vârstă, care trăiesc din pensii foarte mici. Pentru remedierea acestor probleme sunt necesare măsuri eficiente pentru ocuparea forței de muncă, oferirea unor oportunități de muncă celor tineri și rezolvarea problemei excluziunii sociale.

Prioritățile cheie în prezent privind lupta împotriva sărăciei și excluziunii sociale sunt:

• creșterea ocupării forței de muncă, mai ales pentru grupurile cu risc ridicat: tinerii, persoanele cu vârsta cuprinsă între 55-64 ani, șomerii de lungă durată, persoanele care locuiesc în zona rurală, rromii și persoanele cu handicap;

• promovarea accesului egal la serviciile de sănătate, reabilitarea serviciilor de sănătate primare, diminuarea polarizării accesului în funcție de venituri și așezarea geografică;

• creșterea participării la toate nivelele de învățământ, și anume prin eradicarea situațiilor în care copiii nu sunt înscriși la școală, reducerea drastică a abandonului școlar din sistemul obligatoriu, creșterea participării școlare în învățământul mediu și învățarea pe tot parcursul vieții;

• eradicarea pe cât posibil a fenomenului persoanelor fără adăpost, prevenirea evacuărilor din cauza resurselor materiale insuficiente, îmbunătățirea situației persoanelor care trăiesc în case cu condiții neadecvate;

• îmbunătățirea situației persoanelor cu handicap, copiilor, tinerilor care abandonează sistemul de îngrijire, familiile cu mulți copii aflate în sărăcie severă;

• soluționarea sărăciei extreme și a excluziunii cu care se confruntă populația Rromă și promovarea deplinei lor integrări în societate.

• promovarea principiului egalității de șanse și de tratament între bărbați și femei în toate domeniile și combaterea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor

CAPITOLUL 2

STUDIU DE CAZ: CAZUL LUI ȘTEFAN

2.1. Prezentarea succintă a cazului

Cazul lui Ștefan a intrat în atenția asistentului social de la ONG-ul Asociația Alternative Sociale din Tulcea în momentul în care situația copilului a fost referită de către doamna dirigintă Claudia Marinescu de la clasa a opta a Școlii Generale “Petru Poni” Tulcea.

Doamna dirigintă descrie o schimbare semnificativă a comportamentului copilului după plecarea tatălui la muncă în străinătate. Înainte Ștefan era un elev cu performanțe la școală, cu foarte mulți prieteni în rândul colegilor de clasă, chiar și din școală și cu implicare în cercul de șah. După plecarea tatălui situația lui s-a schimbat. Ștefan a devenit o fire mai retrasă, care nu se mai implică la fel de mult în activitățile clasei, părăsind și grupul de șah.

2.2. Istoricul social

a. Date privind identificarea beneficiarului

Numele și prenumele: Popescu Ștefan

Locul și data nașterii : 24 ianuarie 1994, judetul Tulcea

CNP : 1940124339927

Statut juridic/starea civilă : persoană fizică/necăsătorit

Domiciliul : str. Toma Cozma, nr. 111, bl.568, sc. B, ap.20 Tulcea

b. Date privind familia beneficiarului

Date de identificare ale membrilor familiei :

Date relevante privind familia :

Familia lui Ștefan este formată din 4 membrii : mama Popescu Ana, tata Popescu Bogdan, fratele Popescu Alexandru și beneficiarul Popescu Ștefan. Mama si tatăl sunt căsătoriți de aproximativ 25 de ani. Cei doi au o relație bună în prezent deși spun că au avut și dificultăți. Tatăl lui Ștefan este plecat la muncă în Germania, unde lucrează cu forme legale de muncă. Acesta sprijină familia material cu aproximativ 600 de euro pe lună. Ștefan nu s-a mai văzut cu tatăl său de aproximativ 2 ani. De asemenea fratele lui Ștefan este plecat în Spania. Acesta a plecat imediat după ce a terminat liceul și s-a stabilit acolo, formându-și o familie. În prezent el lucrează în mod legal, pe bază de contract, deși nu întodeauna a fost așa, la început el lucra în mod ilegal. Este căsătorit cu Nechita Cristina, tot de naționalitate română, și împreună au o fetiță de 6 luni, pe nume Popescu Elisa.

De când a plecat Alexandru nu s-a mai întors în țară , dar a fost vizitat de Ștefan împreună cu mama sa în momentul în care s-a născut fetița lui, Elisa. Ștefan comunică telefonic cu tatăl și cu fratele său. Mama lui Ștefan locuieste împreună cu acesta, fiind persoana care are grijă si răspunde pentru Ștefan, și lucrează ca și confecționeră. Din cauza programului, zilnic de luni până vineri de la 8 dimineața la 17 seara, nu prea are timp să se ocupe de copil. De aceea de multe ori, după ce iese de la școală, Ștefan se duce la bunica lui, Tănase Maria, unde se mai întâmplă să rămână și peste noapte. Bunicul lui, Tănase Ioan a murit când Ștefan avea 10 ani, iar bunica lui Popescu Maria a murit când Ștefan avea 5 ani. Pe bunicul lui Popescu Dumitru îl vizitează ocazional, principalul motiv fiind și faptul că acesta nu își are domiciuliul în Tulcea, ci locuiește în Târgu Frumos.

Tatăl lui Ștefan mai are o soră cu un an mai mică decât el, căsătorită, care are doi băieți, verișorii lui Ștefan. De asemenea mama lui Ștefan mai are un frate cu 12 ani mai mic decât ea, căsătorit și o soră cu 2 ani mai mică, căsătorită, care are două fete și doi băieti. Legăturile cu familia extinsă, în afară de cei doi bunici nu este prea puternică, aceștia vizitându-se ocazional de sărbători, foarte rar în decursul unui an. Relațiile lui Ștefan cu mama sa s-au răcit un pic în ultima perioadă din cauza faptului că nu se mai văd atât de des ca atunci când tatăl lui era în țară. Cu tatăl comunică doar la telefon, câteodată mai des, câteodată mai rar, depinzând de acesta care sună din Germania. La fel se întâmplă și în cazul fratelui mai mare, cu care ocazional mai vorbește și prin intermediul internetului. Se întâlnește mai des cu bunica lui față de perioada dinaintea plecării tatălui, și a dezvoltat față de aceasta o oarecare legătură de atașament.

c. Date privind evoluția beneficiarului

Informații despre naștere și dezvoltare

Popescu Ștefan s-a născut în județul Tulcea. Sarcina a evoluat normal. Nașterea a fost la termen și fără complicații. Este un copil dezvoltat normal pentru vârsta de 14 spre 15 ani.

Informații medicale

Starea actuală de sănătate a copilului este bună. În afară de problemele medicale inerente creșterii și dezvoltării, Ștefan nu este în evidență cu afecțiuni cronice. Dezvoltarea fizică este una normală vârstei, iar starea sănătății este bună. Excepție făcând faptul că Ștefan a suferit la vârsta de paisprezece ani un accident de circulație în urma căruia și-a fracturat un picior. Copilul trebuie să meargă regulat la ședințe de recuperare. Copilul este înscris la medicul de familie Zinca Crina.

Activitatea școlară

Înscris la Școala Generală “Petru Poni” Tulcea, la clasa doamnei dirigine Claudia Marinescu. Ștefan este în clasa a opta, iar performanța școlară în ultima perioadă este modestă, în scădere evidentă în ultimii doi ani de școlarizare. A rămas corigent anul trecut la matematică, iar la corigența din toamnă a obținut 6, reușind astfel să treacă în clasa a opta. În ultimii doi ani a avut nota la purtare scăzută. În clasa a șasea a avut 9, iar în clasa a șaptea 8. Aceste note scăzute au fost din cauza faptului că Ștefan a lipsit nemotivat și a avut și câteva acte de indisciplină, conflicte cu colegii și profesorii. Ștefan este încă implicat în echipa de fotbal, dar nu se mai implică la fel de mult în activitățile organizate cu clasa. Până în clasa a șasea Ștefan a avut rezultate foarte bune la școală, dar în ultima perioadă a înregistrat destul de multe eșecuri pe plan școlar. Ștefan s-a implicat în cercul de șah, unde a avut rezultate foarte bune, dar la începutul clasei a opta acesta a renunțat la șah, motivând că nu mai are timp.

Statutul socio – profesional

Datorită vârstei pe care o are, Ștefan nu lucrează și de aceea nu ne putem referi la statul lui socio – profesional.

Relația cu sistemul de protecție/asistență socială

Ștefan nu a fost și nu este instituționalizat.

2.3. Situația materială / financiară

Locuință/proprietăți

Familia nu are o locuință proprie. Ștefan împreună cu mama sa locuiesc într-un apartament închiriat cu două camere decomandat. Condițiile locative sunt în general bune, familia nu a făcut investiții în acest apartament deoarece contractul cu propietarul expiră la sfârșitul lui 2014 și nu știu exact dacă vor rămâne în același apartament. Chiria pe lună este în valoare de 300 de euro plus cheltuielile la întreținere. Apartamentul este dotat mediu din punct de vedere al mobilierului, însă are multiple îmbunătățiri. Din punct de vedere igienic este bine întreținut și curat. Familia încearcă să strângă banii necesari pentru a-și cumpăra o locuință proprie.

Surse de venit

Sursele de venit ale familiei sunt alcătuite din banii care îi trimite tatăl reprezentând suma de 600 de euro, salariul mamei în valoare de 800 Ron și alocația lui Ștefan. Au datorii la întreținere în valoare de 500 Ron. Cheltuielile familiei sunt cele pentru chirie, întreținere, mâncare, haine, rechizite școlare pentru Ștefan ș.a.

2.4. Probleme identificate

performanțele sale școlare au scăzut;

comunicarea dintre Ștefan și mama sa s-a deteriorat un pic în ultima perioadă;

lipsa tatălui l-a influențat negativ pe Ștefan;

Ștefan are slabe abilități de viață independentă, în special în ceea ce privește asumarea responsabilităților, participarea la treburile casnice, comunicarea cu adulții;

Ștefan și-a făcut și niste prieteni nu tocmai potriviți, mai mari ca el cu 2-3 ani, care sunt din cartierul în care locuiește și Ștefan și despre care se crede că ar avea proleme cu alcoolul și cu poliția. Ștefan a fost văzut în compania acestora de câteva ori;

Ștefan nu mai este la fel de sociabil la școală cu colegii lui și nici nu mai este la fel de implicat și entuziasmat de activitățile ce au legătură cu școala.

2.5. Convorbirea telefonică

Cazul lui Ștefan a intrat în atenția asistentului social de la ONG-ul Alternative Sociale din Tulcea în momentul în care situația copilului a fost referită de către doamna dirigintă Claudia Marinescu de la clasa a opta a Școlii Generale “Petru Poni” Tulcea. Cu ajutorul acesteia asistentul social a făcut rost de numărul de telefon al mamei copilului și a sunat-o. Întâi s-a prezentat și a spus numele ONG-ului pe care îl reprezintă. I-a explicat de unde are numărul ei de telefon și de ce a sunat-o. Asistentul social i-a propus să se întâlnească pentru a vorbi mai multe despre situația copilului ei. Aceasta a acceptat și au stabilit de comun acord data, locul și ora la care să se întâlnească. Înainte de a spune “la revedere” s-a asigurat dacă totul s-a înteles așa cum trebuia.

2.6. Întâlnirea față în față

Prima întâlnire față în față s-a petrecut la școală, într-un cabinet de consiliere. La întâlnire au participat atât mama, cât si Ștefan.

Pentru prima întâlnire asistentul social a trebuit să aibă în vedere ca încăperea să aibă o atmosferă plăcută și propice comunicării (încăperea este aerisită, luminată, temperatura este potrivită).

Asistentul social s-a prezentat, spunând date și despre ONG-ul unde lucrează și a explicat foarte clar și pe înțelesul lui Ștefan și mamei sale că tot ceea ce vor vorbi rămâne confidențial. După acest moment îi roagă pe cei doi să vorbească deschis despre ei, despre problemele lor, despre familie. Pe parcursul discuției, asistentul social pune întrebări ajutătoare, care să clarifice informațiile primite fără a încurca, sau deruta. De asemenea, prin gesturi, postură, mimică, asistentul social nu este autoritar, ci încearcă să empatizeze cu cei doi.

Spre sfârșitul întâlnirii, asistentul social împreună cu Ștefan și mama lui stabilesc data următoarei întâlniri. De asemenea asistentul social îi oferă acesteia numărul de telefon și adresa instituției.

2.7. Întocmirea listei de probleme

Încă de la prima întâlnire asistentul social și-a făcut o imagine generală asupra problemelor pe care le are Ștefan. La a doua întâlnire hotărăște ca, împreună cu acesta și cu mama lui să întocmească o listă cu problemele importante. Astfel, în cazul lui Ștefan, lista este următoarea:

– performanțele sale școlare au scăzut;

– comunicarea dintre Ștefan și mama sa s-a deteriorat un pic în ultima perioadă;

– lipsa tatălui din viața lui ;

-slabe abilități de viață independentă, în special în ceea ce privește asumarea responsabilităților, participarea la treburile casnice, comunicarea cu adulții;

– anturaj nepotrivit;

– nu mai este la fel de sociabil la școală cu colegii lui și nici nu mai este la fel de implicat și entuziasmat de activitățile ce au legătură cu școala.

La sfârșit asistentul social mulțumește lui Ștefan și mamei sale pentru bunăvoința cu care a răspuns întrebărilor și cu care a ajutat la întocmirea listei și pentru colaborare.

2.8. Obținerea de informații de la alte agenții/ instituții

Asistentului social îi sunt necesare fișa medicală al lui Ștefan pentru a ști exact care este starea lui de sănătate, precum și accesul la situația lui școlară. Pentru a obține aceste lucruri el cere permisiunea lui Ștefan și a mamei sale. După ce a primit permisiunea, asistentul social poate cere fișa medicală medicului de familie al lui Ștefan și situația lui școlară specificând că are permisiunea acesteia și că informațiile conținute vor rămâne confidențiale.

De asemenea asistentul social trebuie să fie atent mereu la următoarele lucruri:

Respectarea confidențialității;

Concentrarea asupra contextului problemei/ urmărirea firului roșu, fără a se pierde în aspecte de mică importanță, fără relevanță pentru caz;

Analiza datelor, evitându-se o supraîncărcare cu documente care nu oferă nici un ajutor în rezolvarea problemei;

Argumentarea deciziilor prin documente atașate la dosar.

2.9. Vizita la domiciliul clientului

Tot în a doua întâlnire, asistentul social a stabilit o vizită la domiciliul lui Ștefan, a doua zi la ora 14 după amiază, sâmbătă (în timpul săptămânii mama lui Ștefan nu este acasă la această oră). Asistentul social își va pregăti un ghid de observație în care să își noteze observațiile în legătură cu domiciliul beneficiarului. De asemenea, asistentul social va avea și un ghid de interviu pentru a-l aplica copilului. Pe parcursul vizitei asistentul social nu se va comporta autoritar, ci va cere mereu permisiunea pentru orice acțiune pe care vrea să o facă.

Ștefan va fi împreună cu mama lui pe parcursul vizitei pentru a se simți protejat din punct de vedere emoțional. În timpul vizitei, asistentul social va vorbi cu Ștefan și cu mama lui într-un mod empatic care să creeze o atmosferă calmă, de încredere.

2.10. Cartea vieții

Este o tehnică individuală ce se completează de copil cu propriile sale cuvinte, acoperind perioada de la naștere până în prezent. Este folosită cu scopul de a ajuta copilul, în special un copil dat spre îngrijire sau adoptat. Deși Ștefan a locuit dintodeauna cu părinții săi, asistentul social îi va explica despre ce este vorba și cum se poate realiza această carte a vieții. Dacă va dori să realizeze cartea propriei vieți, Ștefan va primi sprijin din partea asistentului social și toate indicațiile care îi sunt folositoare, precum și ajutor din partea mamei pentru a găsi mai ușor materialele de care are nevoie (certificat de naștere, poze, premii școlare etc.)

2.11. Matricea ciclului de viață

Este o tehnică folosită în special în lucrul cu familia ai cărei membri se află în cicluri diferite de viață. Această tehnică nu reprezintă un interes major în cazul lui Ștefan.

2.12. Genograma

Genograma sau arborele familiei, descrie tipurile de relații și evenimentele care s-au desfășurat de-a lungul generațiilor. Aici găsim înregistrate pe scurt nașterile, divorțurile, decesele și de aceea asistentul social folosește această tehnică și în cazul lui Ștefan. Aceasta se va completa de către asistentul social împreună cu Ștefan și mama lui.

2.13. Harta eco

Această tehnică precizează locul unei persoane sau familii în contextul social. Ea se bazează pe relații, modul de interacționare cu ceilalti, performanțe intelectuale, participarea la activități religioase, sociale, politice, culturale etc. Asistentul social va folosi harta eco și în cazul lui Ștefan deoarece această tehnică poate oferi informații valoroase.

Harta eco:

2.14. Scara resurselor familiale

Această tehnică evaluează modul de administrare a resurselor familiale (timp, bani, energie) în concordanță cu nevoile familiei dar și cu ale fiecărui membru în parte . Fiecare item din scală este punctat pe o scară de la 1 la 5 (de la insuficient spre suficient). Ștefan este rugat să răspundă la întrebarea: “În ce măsură următoarele resurse sunt suficiente pentru tine și familia ta?”.

2.15. Harta rețelei sociale

Se folosește pentru identificarea persoanelor care pot oferi beneficiarului suport social. Ștefan va oferi asistentului social numele și prenumele celor care pot oferi ajutor (persoane care îl pot susține și care pot fi contactate de Ștefan pentru a oferi ajutor, persoane care-i sunt indiferente, dar care fac parte din viața sa).

Ștefan este rugat să realizeze un top al persoanelor pe care poate conta. Apoi împreună cu asistentul social va completa numele persoanelor, tipul de ajutor pe care aceste persoane i-l pot oferi, dar și de cine este criticat, direcția de ajutor, gradul de apropiere, de cât timp se cunosc și cât de frecvent poate apela la ajutorul acestei persoane.

Topul pe care l-a realizat Ștefan:

Popescu Ana

Ilașcu Mihai

Popescu Bogdan

Tănase Maria

Albu Ioana

Popescu Alexandru

Gociu Liviu

Chelaru Costel

Popescu Dumitru

Claudia Marinescu

2.16. Matricea procesului decizional

Această tehnică contribuie la stimularea clientului de a găsi alternative. În timpul întâlnirii lui Ștefan cu asistentul social, se vor nota într-un tabel costurile și beneficiile unei activități, tabel care se va analiza la sfârșitul întâlnirii de către Ștefan, care va hotărî singur ce curs va da vieții lui.

Alternativa – să nu învețe

Alternativa – să-și îmbunătățească situația școlară

2.17. Ghid de interviu

1. Cum te numești?

2. În ce clasă ești?

3. Îti place la școală?

4. Spune-mi mai multe despre colegii și profesorii tăi.

5. Care au fost motivele care te-au determinat să absentezi de la școală?

6. Cum îi poate afecta comportamentul tău pe ceilalți?

7. Cum te-ai simțit când tatăl tău a plecat la muncă în străinătate?

8. Ce crezi tu despre plecarea tatălui tău la muncă în străinătate?

10. Spune-mi câte ceva despre prietenii tăi.

11. Crezi că anturajul în care ești acum îți face bine?

12. Care problemă, o dată rezolvată, ți-ar prinde cel mai bine?

13. La ce alte lucruri trebuie să te gândești în privința acestei probleme?

14. Ce ajutor ar fi posibil să primești?

15. Se pare că te gândești la o schimbare în bine pentru viitorul tău.

* În momentul aplicării interviului, pe lângă întrebările din ghid pot apărea și altele noi, în funcție de răspunsurile lui Ștefan.

2.18. Ghid de observație

18.1. Ghid de observație pentru interviul cu beneficiarul

18.2. Ghid de observație pentru vizita la domiciliu

2.19. Obiective generale

Pentru ameliorarea situației școlare a lui Ștefan se propun :

discuții cu mama lui Ștefan în care vom clarifica importanța implicării și a sprijinului afectiv oferit copilului în familie, precum și importanța interesului ei manifestat față de conduita școlară generală a copilului ei. Aceasta ar trebui să meargă mai des la școală pentru a se interesa de situația școlară a lui Ștefan;

discuții cu profesorii disciplinelor de studiu problematice pentru Ștefan, pentru ca acesta să obțină sprijinul lor în vederea acoperirii lacunelor în cunoștințe ;

eliminarea decalajului dintre cunoștințele elevului și cele dobândite de colectivul clasei, conform programelor de studiu ;

atitudine suportivă din partea profesorilor, încurajarea acestuia și întărirea comportamentelor așteptate prin recompense de tip școlar, determinând astfel motivația lui Ștefan ;

sprijinirea elevului în deprinderea modalităților de învățare eficientă și adaptarea acestora stilului său personal, astfel încât obiectele de studiu dificile pentru acesta să nu mai fie percepute drept inaccesibile;

prevenirea reluării compotamentelor nedorite – absenteism, dezinteres, evitare – prin facilitarea unei bune relaționări între Ștefan și colectivul clasei, armonizarea relațiilor sale cu colectivul profesoral;

includerea lui Ștefan în diverse activități extrașcolare în cadrul cărora el are inițiative, își manifestă creativitatea și își pune în valoare aptitudinile; ar putea să se implice din nou în cercul de șah;

fiecare progres obținut de Ștefan pe parcursul schimbării conduitei sale va primi încurajări și recompense;

menținerea unei colaborări permanente cu mama lui Ștefan;

monitorizarea permanentă a evoluției școlare și personale a acestuia.

Pentru că toate aceste obiective să devină realitate Ștefan trebuie să vrea să schimbe situația lui actuală, să nu mai lipsească de la școală, decât doar atunci când situația cere acest lucru, să-și schimbe atitudinea față de domnii profesori cu care are conflicte, să accepte să primească ajutor de la consilierul școlar, să comunice mai mult cu mama sa și să nu intre în anturaje dubioase care îi pot influența foarte mult comportametul în rău.

CAPITOLUL 3

CONCLUZII

Elaborarea și implementarea politicilor sociale în condițiile actuale necesită aplicarea de noi mecanisme axate pe prestarea unui complex de servicii de asistență socială adresate celor mai variate categorii de indivizi. În societatea actuală, problematica fundamentală căreia trebuie să-i răspundã asistența socială este conceptualizată generic prin termenul de excluziune socială a celor care nu ajung la resurse suficiente necesare unei supraviețuiri decente.

În România are loc actualmente un proces de construire a unui sistem și a unei rețele de servicii de protecție socială, a cărei utilizare urmează să devină un drept cetățenesc. Acest sistem va trebui să ofere indivizilor și grupurilor cu situații dificile dreptul la asistență socială adecvată, la un ajutor care să nu fie umilitor, ci unul care respectă demnitatea individuală, care să fie oferit sistematic și care să ținã seama de valorile umane esențiale.

Va trebui îmbunătățită și mult înnoită rețeaua de asistență socială care, deocamdată, funcționează ca un colac de salvare cu arie mică de cuprindere (cămine temporare, cantine gratuite, centre de minori, azile, ajutoare bănești), cu valoare de remediere a disfuncțiilor din sfera socială. Rețeaua de servicii va urma să se lărgească în continuare, în direcția serviciilor cu caracter preventiv. Acestea din urmã vor fi țintite către categoriile de populație cu risc crescut și vor avea ca scop preîntâmpinarea sau scãderea frecvenței unor probleme sociale specifice. Dezvoltarea unei rețele preventive este un domeniu modern al asistenței sociale de pretutindeni, care începe sa se impună și în țãrile Europei răsăritene.

În România, organismul de implementare a programului este Ministerul Muncii, Familiei și Potecției Sociale. Programele naționale sunt finanțate în proporție de 50% din fonduri europene și 50% din fondurile guvernelor statelor membre.  

Pe plan mondial profesia de asistent social nu este una nouă, ea are o istorie de peste o sută de ani. Actualmente această profesie a devenit parte inalienabilă a vieții sociale în toate țările civilizate.

 În  cadrul asistenței sociale se ține cont de toate dimensiunile care definesc omul: dimensiunea psihologică, socială, spirituală și economică, pentru ca să fie realizată  integrarea individului în complexul de relații sociale.

        Legea asistenței sociale este în acord cu principiile și politicile Uniunii Europene, cu privire la protecția socială, bazate pe respectul față de ființa umană și drepturile ei. Prin intrarea în Uniunea Europeana, treptat societatea românească centrată în mod tradițional pe adult, începe să înțeleagă necesitatea centrării pe copil și pe nevoile acestuia.

       Poporul nostru este obișnuit doar cu ajutorul acordat dintr-un spirit religios, genetic moștenit de-a lungul generațiilor, ascuns în perioada comunistă care a încetinit dezvoltarea sistemului de asistență socială.

Așadar asistența socială sprijină persoanele aflate în dificultate, ajutându-le să obțină condițiile necesare unei vieți decente și să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o funcționare socială corespunzătoare.

Prin intermediul asistenței sociale este promovată solidaritatea socială care contribuie la menținerea unității și specificității societății. Astfel este permis accesul acelor persoane care nu se pot adapta prin forțe proprii la societatea în care trăiesc și care nu se pot bucura de drepturile elementare și fundamentale.

BIBLIOGRAFIE

1. Buzducea D., Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, Iași 2005

2. Neamțu Ghe. (coord.), Tratat de asistență socialã, Editura Polirom, Iași 2004

3. Ferge, Z.(1997) A Central European Perspective on the Social Quality of Europe in W. Beck, L.van der Maesen, A. Walker (eds.), The Social Quality of Europe, The Hague-London-Boston: Kluwer Law International;

4. Zamfir E. și Zamfir C., Politici sociale. România în context european, Ed. Alternative, București;

5. Maria Bulgaru, Aspecte teoretice și practice ale asistenței sociale,Ed CE USM, Chișinău, 2003

6. Bocancea C., Neamțu G., Elemente de asistență socială, Ed. Polirom, Iași, 1999.

7. www.insse.ro

8. www.mmssf.ro

9. www.dgas.ro

BIBLIOGRAFIE

1. Buzducea D., Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, Iași 2005

2. Neamțu Ghe. (coord.), Tratat de asistență socialã, Editura Polirom, Iași 2004

3. Ferge, Z.(1997) A Central European Perspective on the Social Quality of Europe in W. Beck, L.van der Maesen, A. Walker (eds.), The Social Quality of Europe, The Hague-London-Boston: Kluwer Law International;

4. Zamfir E. și Zamfir C., Politici sociale. România în context european, Ed. Alternative, București;

5. Maria Bulgaru, Aspecte teoretice și practice ale asistenței sociale,Ed CE USM, Chișinău, 2003

6. Bocancea C., Neamțu G., Elemente de asistență socială, Ed. Polirom, Iași, 1999.

7. www.insse.ro

8. www.mmssf.ro

9. www.dgas.ro