Sistemul Cheltuielilor Publice
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
CAPITOLUL 1. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
1.1.Noțiunea de cheltuieli publice
“Cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în formă bănească manifestate între stat pe de o parte și persoane fizice sau juridice pe de altă parte,care nu constituie în procesul repartizării și utilizării resurselor financiare publice în scopul îndeplinirii funcțiilor statului.”
Cheltuielile publice se realizează prin plăți efectuate de către instituții ale statului, cu respectarea unor reguli și proceduri specifice stabilite prin lege, pentru îndeplinirea diferitelor scopuri echivalente cu politica statului.Aceste scopuri pot fi legate de finanțarea unor servicii publice generale, acțiuni social-culturale, apărare, ordine publică, acțiuni economice etc.
1.2. Clasificarea cheltuielilor publice
Cheltuielile publice se clasifică după mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt: cel administrativ, economic, funcțional, financiar, după rolul cheltuielilor publice în procesul producției sociale,criteriul ONU de clasificare.
Clasificarea administrativă – este principiul instituțiilor prin care se execută cheltuieli publice: ministere, instituții publice autonome, unități administrativ teritoriale.
Acest principiu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.
Clasificația economică :
De delimitare în timp a efectelor:
1. Cheltuieli curente – asigură întreținerea și buna funționare a instituțiilor publice:reprezintă un consum definitiv de PIB și trebuie să se reînnoiască anual:
– cheltuieli de personal
– cheltuieli materiale și servicii
– subvenții : pentru instituții publice,pentru produse și activități,pentru acoperirea diferențelor de preț
– prime
– transferuri: consolidabile – între bugetul de stat,bugetul asigurărilor sociale de stat,bugetele fondurilor speciale; neconsolidabile – locuințe,burse,alocații pentru copii, indemnizații veterani etc.
– dobânzi aferente datoriei publice
– rezerve
2. cheltuieli de capital – se concretizează în achiziționarea de bunuri de folosință indelungată destinate sferei producției materiale sau nemateriale:acestea duc la creșterea și modernizarea patrimoniului public;
De asigurare a unor prestații
1. Cheltuieli privind serviciile publice sau administrative:
– remunerarea serviciilor
– achiziționarea de mobilier,aparatură și echipamente
2. Cheltuieli de transfer – reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziția unor persoane:
– juridice:instituții cu activități autofinanțate,întreprinderi productive etc.
– fizice:pensionari,șomeri,studenți,elevi etc.
– importanța clasificației economice:
– evidențiază natura cheltuielilor
– este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor publice
– este folosită în structura celorlalte clasificații
Clasificația funcțională – folosește drept criterii domeniile,ramurile,sectoarele de activitate.
Principiul conform căruia sunt înscrise cheltuielilor în buget este acela că „ cheltuielile sunt plafoane maxime” și poartă denumirea de : “credite bugetare”.
Clasificația financiară:
1. În funcție de momentul în care se efectuează și de modul în care afectează resursele financiare publice:
– cheltuieli definitive – sunt acele cheltuieli care finalizează distribuirea resurselor financiare și sunt cuprinse ca posturi distincte majoritatea;
– cheltuieli temporare – sunt urmate de finalizare prin plăți cu scadente certe:nu figurează în bugetele publice ci se gestionează separat prin trezoreria publică
– cheltuieli virtuale – sunt cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiții,de exemplu:garanțiile acordate de stat pentru împrumuturi pot conduce la cheltuieli publice numai dacă nu s-a efectuat rambursarea creditelor din sursele special constituite sau de către debitori
Clasificația după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției sociale
1. Cheltuieli reale – reprezintă un consum definitiv de PIB:
– cheltuieli pentru întreținerea aparatului de stat
– plata dobânzilor,comisioanelor la împrumuturile de stat
– cheltuieli pentru întreținerea și dotarea armatei cu armament și tehnică militară
2. Cheltuieli economice – au ca efect crearea de valoare adăugată și reprezintă o avansare de PIB
– investițiile pentru înființarea de unități economice,dezvoltarea și modernizarea celor existente
– construirea de drumuri,poduri etc.
Clasificația folosită de instituțiile specializate ale ONU – are la bază două criterii:
– funcțional – servicii publice generale și ordine publică,apărare,educație, sănătate,securitate socială și bunăstare,acțiuni economice,locuințe și servicii comunale,recreație,cultura și religie,alte cheltuieli; și
– economic: – total cheltuieli publice:cheltuieli care reprezintă consum definitiv de venit național,dobânzi aferente datoriei publice,formarea bruta de capital,investiții brute,stocuri materiale,achiziții de terenuri și active necorporale,transferuri de capital; – imprumuturi minus rambursări:această clasificație este folosită la efectuarea de analize de către autoritățile publice naționale,organizațiile internaționale și la elaborarea de către FMI a anuarului static al finanțelor publice;
1.3. Nivelul, structura și dinamica cheltuielilor publice
Nivelul cheltuielilor publice totale și in structură se anlizează atât static cât și în dinamica, pe baza următorilor indicatori:
Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală și reală
Ponderea cheltuielilor publice în PIB
Volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe un locuitor
Structura cheltuielilor publice
Analiza cheltuielilor publice ale unui stat poate fi efectuată și din punctul de vedere al structurii, pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare. Cele mai importante grupări sunt: clasificația economică și cea funcțională. În acest scop, este necesară stabilirea ponderii a fiecarei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora, pe baza relației:
Cpi = Cpi / Cpt x 100 în care
Cpi – cheltuieli publice ale grupării și
Cpt – cheltuieli publice totale
Dinamica cheltuielilor publice
Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul și structura acestora în decursul unui interval de timp. Pentru o perioadă considerate în analiză, indicatorii dinamici cheltuielilor publici sunt:
Creșterea nominală și creșterea reală a cheltuielilor publice
Pentru aprecierea corectă a evoluției cheltuielilor publice, este necesar să se facă distincție între crețterea nominală și creșterea reală a acestora.
Creșterea nominală rezultă din comparația cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente, iar creșterea reală rezultă din comparația cheltuielilor exprimate în prețuri constante.
Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB
Cp/PIB = Cp1-PIB x 100 – Cp0/PIB x PIB în care:
Cp/PIB = modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB
Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor
Cp/loc = Cp/loc1 – Cp/loc0
Modificarea structurii cheltuielilor publice
gsCpi = gsCpi1 – gsCpi0
gsCpi – modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării și în totalul cheltuielilor publice
În perioada considerată, ponderea unor grupări de cheltuieli în totalul acestora a crescut, în timp ce ponderea altora a scăzut, în funcție de obiectivele urmărite.
Indicatorul privind corespondența dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB
k = 1cp1/0 – 1PIB 1/0 în care,
k – coeficientul de corespondență dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB
1cp1/0 – indicele creșterii cheltuielilor 1PIB 1/0 – indicele creșterii PIB
Elasticitatea cheltuielilor publice față de PIB
Acest indicator măsoară amploarea reacției cheltuielilor publice la modificarea PIB.
Ecp = (□Cp1/0/Cp0)/( □PIB1/0/PIB0)
Cp0 și □Cp – cheltuieli publice și modificarea acestora în perioada de referință
PIB și □PIB – produsul intern brut și modificarea acestuia în perioada de referință
ecp – elasticitatea cheltuielilor publice
1.4. Factorii care influențează nivelul cheltuielilor publice
Tendința generală de creștere a cheltuielilor publice, față de resursele financiare publice limitate, face necesară cunoașterea factorilor care influențează evoluția acestora.
Există o serie de factori obiectivi și subiectivi care determină creșterea cheltuielilor bugetare și care trebuie corelați cu creșterea rolului și funcțiilor statului modern.
Între aceștia se pot menționa:
evoluția demografică
creșterea sau reducerea venitului mediu pe cap de locuitor;
nivelul exigențelor populației față de volumul și calitatea serviciilor publice furnizate;
evoluția numerică și calitativă a aparutului administrației publice centrale și locale, necesitatea dotării acestuia cu aparatura și tehnica specifică;
stadiul restructurării sectorului de stat, participarea statului la societăți mixte sau în parteneriat, acordarea de subvenții pentru stimularea producției sau exportului;
extinderea rețelei de instituții publice de învățămant, sănătate și cultură;
eficiența sistemului asigurărilor, a asistenței sociale și protecției sociale
nivelul de dezvoltare a infrastructurii publice
stadiul atins în procesul de sistematizare și amenajare teritorială
În funcție de natura lor, factorii care influențează evoluția cheltuielilor publice se pot delimita în șapte grupe, după cum urmează:
Factori demografici, materializați prin creșterea sau descreșterea numerică a populației, modificarea structurii acesteia pe vârste și categorii profesionale.
Factori economici, care influențează prin nivelul de dezvoltare al economiei, prin efortul public de modernizare al acesteia corelat cu gradul de intervenție al statului în economie și cu ponderea capitalului de stat în economie. În funcție de diverse stadii și scenarii posibile, nivelul cheltuielilor publice pentru obiective și acțiuni economice este diferit.
Factori sociali, care determină acțiunile și direcția armonizării între nivelul veniturilor medii pe locuitor din sectorul productiv, sectorul public și persoanelor în vârstă ce beneficiază de diferite forme de ajutor social.
Urbanizarea, are o influență deosebită asupra cheltuielilor publice atât prin crearea suprastructurii urbane dar și pentru finanțarea utilităților publice respective.
Factorii militari, au un impact direct asupra nivelului cheltuielilor, situându-se la nivele foarte mari în timp de război ori pregătire pentru război și mai scăzut în perioada de pace.
Factorii de ordin istoric, influențează prin transmiterea de la o perioadă la alta a unor cheltuieli efectuate în perioade anterioare și neachitate sau prin cheltuieli ce privesc rambursarea unor împrumuturi angajate și costuri adiționale care devin scadente în perioada următoare.
Factori politico-administrativi, generați de creșterea complexității funcțiilor statului contemporan, de modificarea concepției politice asupra funcțiilor statului.
CAPITOLUL 2. DESTINAȚIILE CHELTUIELILOR PUBLICE
2.1 Cheltuieli publice pentru acțiuni social – cultural
Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale (CPASC) sunt îndreptate spre satisfacerea nevoilor sociale prin servicii gratuite, cu plată redusă sub formă de transferuri bănești. CPASC îndeplinesc un important rol economic și social, care se manifestă prin faptul că:
pe seama resurselor alocate de stat se asigură educația și instrucția, ridicarea calificării profesionale, asistența medicală a indivizilor, se influențează evoluția demografică, se asigură protecția socială, nivelul cultural;
influențează volumul și structura consumului și deci, implicit a cererii, contribuind la dezvoltarea economică.
CPASC au ca surse:
fonduri bugetare – de la bugetul de stat, bugetele locale;
cotizații sau contribuții suportate de persoane fizice și juridice
fonduri proprii ale persoanelor juridice
venituri realizate de instituții social-culturale
veniturile populației
fondurile organizațiilor fără scop lucrativ
ajutorul financiar extern
2.1.1. Cheltuieli publice pentru învățământ
Dezvoltarea învățământului se realizează în concordanță cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico-socială și cu scopul egalizării condițiilor de instruire și educare a tuturor cetățenilor. Învățământul este chemat să contribuie la pregresul de ansamblu al societății. Dezvoltarea și modernizarea învățământului au condus la creșterea resurselor alocate acestuia, în toate statele, atat dezvoltate cat și în curs de dezvoltare.
Creșterea cheltuielilor publice pentru învățământ este datorată acțiunii conjugate a mai multor factori:
factori demografici: creșterea populației la peste 6 miliarde locuitori pe întreg globul, antrenează creșterea pupolației școlare. Creșterea contingentelor școlare, a obligativității anumitor grade în învățământ a atras un necesar sporit de cadre didactice;
Factori economici: dezvoltarea economică, modernizarea și perfecționare proceselor tehnologice au reclamat o forță de muncă cu calificare medie și superioară ceea ce a condus la un volum sporit de cheltuieli pentru învățământ;
Factori sociali și politici – se refera la politica școlară, la principiile avute în vedere de guvernare, la nivelul învățământului obligatoriu.
Finanțarea învățământului se realizează din următoarele surse:
Bugetul statului – în special pentru învățământul primar si secundar, desfășurat atât în școli publice cât și private;
Populația – participă la finanțarea învățământului prin taxe școlare, cheltuieli transport, chirii;
Întreprinderile – organizează cursuri de calificare și pregatire profesională;
Donații – sau alte forme de ajutor pot fi primite de unitățile din învățământ din partea firmelor, fundații, societăți de binefacere;
Ajutorul extern – se întâlnește în special la țările în curs de dezvoltare și se manifestă sub formă de subvenții directe, împrumuturi, trimitere de cadre, experți, manuale, echipament didactic;
Cheltuielile publice pentru învățământ sunt repartizate cu precădere ministerului care organizează și conduce învățământul – Ministerul Educației și Cercetării; dar fonduri cu aceeași destinație apar și la alte ministere, cum ar fi Ministerul Apărării (pentru învățământul militar), Ministerul de Interne (pentru academii de poliție), Ministerul Agriculturii.
Conținutul economic al cheltuielilor publice pentru învățământ
În funcție de conținutul economic, cheltuielile publice pentru învățământ se clasifică în doua grupe:
Cheltuieli curente, care se referă la întreținerea și funcționarea unităților de învățământ și cuprind cheltuielile pentru achiziționarea de bunuri și servicii care se consuma în anul current. Se impart in: cheltuieli de personal (salarii și alte drepturi de personal), cheltuieli materiale și servicii (cheltuieli de întreținere și gospodărire, manual, transport, reparații) și cheltuieli reprezentând subvenții școlare și transferuri pentru unități de învățământ, burse;
Cheltuieli de capital (de investiții), care se referă la construirea de unități de învățământ, dotarea acestora cu aparatura necesară funcționării. Aceste cheltuieli sunt destinate obținerii unor bunuri durabile a căror utilizare se întinde pe mai mulți ani și au scopul îmbunătățirii și modernizării infrastructurii din învățământ. Angajarea acestor cheltuieli necesită fundamentare economic și social pentru a contracara “derapajele” bugetare.
2.1.2. Cheltuieli publice pentru cultură, culte și acțiuni cu activitatea sportivă și de tineret
În scopul realizării unor obiective ale politicii promovate în domeniile culturale, artistic, sportiv etc., autoritățile publice alocă o parte din resursele financiare publice, pentru organizarea unor acțiuni sau pentru întreținerea și funcționarea instituțiilor prin care se derulează acțiunile respective.
Resursele financiare destinate culturii, cultelor, acțiunilor cu activitatea sportivă și de tineret contribuie la creșterea nivelului cultural, cultivarea gusturilor și idealurilor morale și estetice, educația spirituală, activități sportive.
Instituțiile și acțiunile cărora le sunt destinate aceste resurse financiare sunt:
Instituții culturale (biblioteci, muzee, case de cultură, presă, edituri)
Instituțiile artistice (teatre, instituții muzicale, case de film)
Unități recunoscute de cult
Acțiuni ce privesc evenimente culturale, sportive și de tineret
Instituțiile cultural artistice prin care se derulează astfel de activități pot fi publice, de importanță națională sau locală sau pot proveni din sectorul privat, aparținând unor persoane juridice sau fizice.
Activitatea desfășurată de aceste instituții se pot concretiza în realizarea unor bunuri materiale cu valoare culturală sau spirituală, precum : cărți, studii, filme, CD-uri, picturi, sculpturi, sau se prezintă sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive, precum: concertele, spectacolele de teatru, operă, campionate sau concursuri sportive, etc.
Surse de finanțare
Realizarea serviciilor culturale, artistice și sportive se poate face în mod gratuit sau cu plată care nu acoperă întotdeauna valoarea de piață a serviciului prestat. În aceste cazuri, instituțiile culturale sau operatorii respectivi au nevoie de subvențiile de la buget sau din alte surse.
Instituțiile și actvitățile cultural-artistice, cultele, acțiunile sportive și de tineret se finanțează de la bugetul de stat sau local integral sau parțial, prin acordarea de suvenții în completarea veniturilor proprii. Bugetul de stat sau local reprezintă sursa cea mai importantă de finanțare a acestora.
În totalul cheltuielilor publice pentru cultură preponderente sunt cheltuielile curente(de personal,materiale), cheltuielile de capital(cumpărări de opere artistice pentru muzee, construcții, echipamente) având o pondere relativ scăzută.
Sursele de finantare a cheltuielilor publice ale instituțiilor pentru cultură, culte, artă, acțiuni sportive și de tineret, pot fi:
Finanțarea integrală din buget, respectiv alocarea integrală de la bugetul de stat sau local a fondurilor necesare întreținerii și funcționării instituției;
Cofinanțarea din venituri extrabugetare și alocații de la buget, respectiv reținerea veniturilor realizate pentru a acoperi unele cheltuieli stabile și alocarea în completare a unor subvenții de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, în funcție de subordonare. (case de cultură, muzee, publicații de interes național, instituții de spectacole și concerte de interes național sau local)
Integral din veniturile extrabugetare, în cazul instituțiilor care realizează venituri din activități economice, din care își finanțează în totalitate cheltuielile angajate. (editurile caselor de filme sau alte instituții)
2.1.3. Cheltuielile publice pentru sănătate
Solicitările producției moderne, ale vieții în general, implică din partea guvernelor adoptarea de măsuri de ordin sanitar corespunzătoare. Acțiunile pentru ocrotirea sănătății sunt finanțate în general de la bugetul statului. Prin aceste cheltuieli se urmărește garantarea asisenței medicale a membrilor societății, păstrarea sănătății populației, a calității vieții, menținerea sănătății forței de muncă.
Țările dezvoltate alocă între 4 și 10 % din PIB pentru sănătate, comparativ cu țările în curs de dezvoltare la care procentul este de sub 3%. Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreținerii și funcționării instituțiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici) precum și finanțării unor acțiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitarea accidentelor și educație sanitară.
Sursele de finanțare a acțiunilor de sănătate:
Fondurile de asigurări sociale de sănătate este principala sursă de finanțare a sănătății în România și ele reprezintă circa 60% din cheltuielile publice pentru sănătate. Aceste fonduri se constituie pe doua niveluri: Fondul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și fondurile caselor de asigurări de sănătate județene și a municipiului București. Constituirea Fondurilor se realizează pe seama contribuțiilor suportate de persoane fizice (salariați, pensionari, alte persoane fizice) și jurdice (angajatori). Prin sistemul de asigurări de sănătate se finanțează instituțiile cu activitate de cercetare și de învâțământ sau care coordonează programe de sănătate, serviciile de ambulanță și unitățile sanitare cu secții de psihiatrie, TBC și boli contagioase etc. Aceste fonduri se utilizează pentru plata medicamentelor, a serviciilor medicale acordate. Din aceste fonduri se asigură și cheltuieli de administrare și funcționare etc.
Bugetul de stat finanțează cheltuielile curente ale unităților sanitare, organizate ca instituții publice, integral sau parțial, prin alocații care completează veniturile extrabugetare precum: activități cuprinse în programele naționale de sănătate, dotarea cu echipamente medicale, construirea de spitale noi, modernizarea transformarea și extinderea infrastructurii de sănătate publică existentă, activități didactice și de cercetare fundametală în domeniul sănătății.
Bugetele locale – spitalele publice primesc în completarea sumelor alocate de la bugetul de stat si de la Fondul de Asigurări de sănătate, sume alocate de la bugetul propriu al județului, precum spitalele județene si de la bugetele locale, pentru spitalele de interes local. Din sumele alocate se pot finanța aciziții de bunuri, investiții, reparații capitale, consolidări, extinderi și modernizări, dotări cu echipamente medicale.
Venituri proprii – spitalele publice pot realiza venituri suplimentare din : donații și sponsorizări legale, asocieri investiționale în domenii medicale ori de cercetare medicală și farmaceutică, închirierea unor spații medicale, echipamente sau aparatură medicală către alti furnizori de servicii medicale încheiate cu casele de asigurări private sau agenti economici, editarea și difuzarea unor publicații cu caracter medical, servicii medicale, hoteliere sau de altă natură, furnizate la cererea unor terți, servicii de asistență medicală la domiciliu, furnizate la cererea pacienților, contracte de cercetare și alte surse.
Fonduri speciale – pentru sănătate se pot constitui fonduri pe seama unor taxe percepute de la persoanele juridice care realizează venituri din acțiuni publicitare sau din vânzarea produselor din tutun, țigări și băuturi alcoolice.
Cheltuielile populației pentru sănătate, sunt cheltuieli pentru servicii medicale sau medicamente, din coplată, altele decât cele care intră în sfera asigurărilor sociale de sănătate. Populația poate încheia asigurări facultative, private de sănătate care acoperă o parte din acest tip de cheltuieli.
Finanțările externe provin din fonduri europene de preaderare, de aderare sau de la alte state sau organisme și instituții financiare internaționale, rambursabile sau nerambursabile.
Efectele cheltuielilor publice pentru sănătate
Efectele medicale vizează rezultatele concrete ale acțiunilor medicale (consultații, analize, tratamente) și se reflectă în vindecări, ameliorări, deci în refacerea și păstrarea sănătății indivizilor.
Efectele sociale reflectă efectele acțiunilor de ocrotire a sănătății la nivelul întregii societăți și se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populații.
Efectele economice se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor și accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora.
2.1.4. Cheltuielile publice pentru securitatea socială
Sistemul cheltuielilor publice pentru securitate socială este bazat pe solidaritatea între diverse grupe de indivizi:angajați și șomeri, populație activă și pensionari, persoane sănătoase și persoane bolnave, persoane cu venituri și cele fara resurse, familiile fără copii și cele cu copii etc.
Cheltuielile publice pentru securitate socială se alocă pentru protecția atât a persoanelor apte de muncă prin sistemul asigurărilor sociale cât și a celor dezavantajate social care se află în dificultate sau au diverse dizabilități, fiind beneficiare ale sistemului de asistență socială.
Securitatea socială acoperă o arie de cuprindere mai largă decât sistemul asigurărilor sociale. Adesea se face confuzie între asistența socială șo asigurarea socială. Ele însă diferă prin natura și resursele de finanțare. Prin asistență socială sunt sprijinite persoanele aflate în dificultate să-și dezvolte propriile capacități și competențe.
Protecție socială-securitate socială
Persoanele care beneficiază de protecție socială sunt: șomerii, persoanele cu handicap, copii și tineri în dificultate. Protecția socială complementară include protecția socială în caz de deces, pentru incapacitate de muncă și pentru boli profesionale.
Prin cheltuieli publice pentru asistență socială se finanțează:
Asistență economică, psihologică, morală pentru șomeri, pentru dependenții de droguri sau de alcool, pentru cei care au probleme de integrare în muncă, victimele abuzurilor de orice fel, etc., la nivel de individ;
Terapii de familie, ale cuplului, ale grupurilor de oameni marginalizați, la nivel de grup;
Rezolvarea conflictelor etnice, mobilizarea energiilor individuale și colective pentru refacerea resurselor necesare integrării lor normale, la nivel de comunitate.
Finanțarea cheltuielilor publice pentru securitate socială
Cheltuielile alocate pentru asistență se acoperă în principal, pe seama resurselor din buget sau din fonduri speciale și a resurselor provenind din donații, contribuții voluntare, resurse de la organizații nonguvernamentale etc. Alături de aceste resurse interne sunt atrase resurse externe. Este cazul Fondului Social European care s-a constituit la nivelul Uniunii Europene începând cu anul 1978.
Din analiza finanțării securității sociale în diferite state se cunosc două sisteme principale de finanțare: contributive(cotizații sociale) și necontributive(finanțare bugetară,donații sau alte surse atrase).
Politici sociale în domeniul securității sociale
Politici de tip A, care au ca obiectiv eliminarea sărăciei prin aducerea nivelului veniturilor tuturor oamenilor scăzute până la limita de sărăcie
Politici de tip B, care “ameliorează sărăcia” prin creșterea veniturilor, fără a elimina neapărat sărăcia
Sistemul național de asistență socială
Asistența socială cuprinde acțiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea și susținerea materială a familiilor și persoanelor în vârstă și fără venituri, a săracilor, handicapaților, invalizilor, veteranilor de război, imigranților, refugiaților, vagabonzilor, copiilor străzii.
Principiile pe baza cărora este organizat sistemul de asistență socială sunt:
Universalitatea – fiecare persoană are dreptul la asistență socială în condițiile stabilite de lege;
Respectarea demnității umane – fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;
Solidaritatea socială – comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura nevoile sociale, pentru menținerea și întărirea coeziunii sociale;
Parteneriatul – autoritățile administrației publice centrale și locale, instituțiile de drept public și privat, structurile asociative, precum și instituțiile de cult recunoscute de lege cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;
Subsidiaritatea – în situația în care persoana sau familia nu își poate asigura integral nevoile sociale, intervine colectivitatea locală și statul;
Transparența – se asigură creșterea gradului de responsabilitate a asministrației publice centrale și locale față de cetățean, precum și stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;
Nediscriminarea – drepturile de asistență socială se realizează fără restricție sau preferință față de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenență politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, etc.
Serviciile sociale – reprezinta ansamblul de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităților în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate ori dependență, pentru creșterea calității vieții și promovarea coeziunii sociale.
Prestațiile sociale
Prestațiile sociale sunt măsuri de redistribuție financiară destinate persoanelor sau familiilor care întrunesc condițiile de aligibilitate prevăzute de lege și se concretizează în : alocații familiale, ajutoare sociale, indemnizații și facilități.
Criteriile pe baza cărora se acordă prestațiile sociale sunt următoarele:
Evaluarea contextului familial;
Veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia;
Condițiile de locuit;
Starea de sănătate și gradul de dependență.
Finanțarea prestațiilor și serviciilor sociale
Asistența socială se finanțează, în principal, din fonduri alocate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
De la bugetul de stat se asigură:
Finanțarea prestațiilor sociale reglementate prin legi speciale;
Finanțarea programelor de interes național;
Funcționarea și administrarea instituțiilor publice cu atribuții în domeniul asistenței sociale, aflate în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.
De la bugetele locale se finanțează:
Serviciile sociale organizate la nivelul județului al sectoarelor municipiului București și al municipiului București;
Prestațiile sociale stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale;
Pentru finanțarea serviciilor sociale sunt utilizate și sume provenite din venituri proprii, din donații, sponsorizări sau din alte contribuții din partea unor persoane fizice ori juridice, din țară și din străinătate, precum și din alte surse.
2.2. Asigurările sociale
Asigurările sociale constituie acea parte a relațiilor social-economice bănești cu ajutorul cărora se formează, se repartizează și se utilizează fondurile bănești necesare ocrotirii salariaților, a pensionarilor, meșteșugarilor, întreprinzătorilor particulari. De asemenea, asigurările sociale ocrotesc și membrii familiilor persoanelor de mai sus.
Asigurările sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protecție și de ajutorare a cetățenilor activi, a pensionarilor și a membrilor lor de familie, acordat de către stat care constă în: asigurări de sănătate, indemnizații de șomaj, ajutoare de deces, drepturi de pensii, trimiteri la odihnă sau la tratament balnear, prestațiile de maternitate, asigurările pentru accidente de muncă și boli profesionale, etc.
Trăsăturile asigurărilor sociale sunt următoarele:
Subiectele raportului de asigurare sunt, pe de o parte, persoana fizică, iar, pe de altă parte, organizația de asigurări prin organismele competente;
Conținutul raportului de asigurare este alcătuit în esență din dreptul asiguratului la primirea indemnizației de asigurări sociale și obligația corelativă a instituției de asigurări de a o plăti, din obligația asiguratului de a vira contribuția de asigurări sociale, corelativă cu dreptul instituției de asigurare de a pretinde plata contribuției
Raportul de asigurare se naște, ca regulă, ex lege, neavând la bază voința subiectelor sale;
Conținutul raportului de asigurare socială constă, în principal, în furnizarea unor prestații ce reprezintă venituri de înlocuire a câștigului profesional
Sistemul asigurărilor sociale în România – cuprinde ansamblul organizat al formelor de asigurări sociale prin care sunt ocrotiți angajații din sectorul de stat, mixt sau private, pensionarii și membrii lor de familie.
Sursele de constituire a veniturilor pentru bugetul asigurărilor sociale sunt:
Contribuțiile pentru asigurările sociale
Contribuțiile diferențiate ale salariaților și pensionarilor care beneficiază de tratament balnear și odihnă prin sistemul asigurărilor de stat
Contribuțiile pentru constituirea fondului de șomaj, al ajutorului de integrare profesională și a alocației de spijin (1%)
Alte venituri
Contribuțiile pentru asigurările sociale se calculează supra fondului total de salarii folosit de către entitățile economice, în care se cuprind:
Salariile acordate personalului angajat
Drepturile banești pentru concediile legale și suplimentare, onorariile plătite specialiștilor pentru expertizele efectuate, sporurile de salarii
Indemnizațiile de conducere
Premiile acordate personalului angajat
Nivelul contribuțiilor pentru asigurările sociale de stat este influențat de cotele procentuale de contribuții și de fondul de salarii.
Suma anuală a contribuțiilor pentru asigurările sociale se determină prin aplicarea cotei respective asupra fondului total de salarii, pe an, inclusiv impozitul aferent acestuia, folosindu-se formula:
SC = FS x CP / 100
SC – suma contribuțiilor pentru asigurările sociale
FS – fondul total de salarii
CP – cota procentuală a contribuțiilor pentru asigurările sociale
Formele de ocrotire prin asigurările sociale
Pensiile
Alte drepturi de asigurări sociale
Pensiile constituie forma principal de ocrotire a cetățenilor prin asigurări sociale. Acestea sunt plăți lunare ce se fac persoanelor care își încetează activitatea datorită unei anumite limite de vârstă, invalidității, copiilor urmași, soției/soțului care are calitatea de urmaș.
Sistemul de pensii din România trebuie întemeiat de principiile echității sociale, asigurând realizarea unor proporții echitabile între diferite categorii de pensii.
În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:
Pensia pentru limită de vârstă;
Pensia anticipată;
Pensia anticipată parțială;
Pensia de invaliditate;
Pensia de urmaș.
Pensia pentru limită de vârstă – se acordă asiguraților care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.
Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei si 65 de ani pentru bărbați.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât și pentru bărbați este de 15 ani.
Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei și 35 de ani pentru bărbați.
Asigurații care îndeplinesc condițiile prevăzute mai sus pentru obținerea unei pensii pentru limita de vârstă, cu excepția pensiei anticipate și a pensiei anticipate parțiale, își pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului.
Vârstele de pesionare reduse nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei și 55 de ani pentru bărbați.
De la acest regim general există și derogări, astfel:
Asigurații care și-au desfașurat activitatea în condiții speciale de muncă, respectiv unitățile miniere, pentru personalul care își desfășoară activitatea în subteran cel putin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă, și care au realizat un stagiu de cotizare de cel putin 20 de ani în aceste condiții beneficiază de pensie pentru limită de vârstă începând cu vârsta de 45 de ani.
Asigurații care și-au desfășurat activitatea în condiții speciale de muncă, respectiv în aviația civilă, pentru personalul navigant și în activitatea artistică și care au realizat un stagiu de cotizare de cel putin 25 de ani beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu 15 ani.
Asigurații care au desfășurat activitățile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare, zonele I și II de expunere la radiații și care au realizat un stagiu de cotizare de cel putin 15 ani în zona I de expunere la radiații sau de 17 ani în zona II de expunere la radiații beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă.
Asigurații care au realizat stagii de cotizare atât în condiții deosebte, cât și în condiții speciale de muncă beneficiază, cumulativ, de reducerea vârstelor standard de pensionare, corespunzătoare fiecărei situații, fără ca această reducere să depășească 12 ani.
Persoanele asigurate care au realozat un stagiu de cotizare în condiții de handicap preexistent calității de asigurat, în funcție de gradul handicapului, beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare și a vârstelor standard de pensionare, astfel:
Cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puțin o treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
Cu 10 ani, reducerea varstei standard de pensionare, daca au realizat cel puțin doua treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat;
Cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, daca au realizat stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.
Asigurații nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puțin o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege.
Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare și care au născut cel puțin 3 copii și i-au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare după cum urmează: cu un an pentru 3 copii, cu doi ani pentru 4 sau mai mulți copii.
Pensia anticipată
Asigurații care au depășit stagiul complet de cotizare cu cel puțin 10 ani pot solicita pensia anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate nu se au în vedere perioadele asimilate(a urma cursuri la zi ale învățământului universitar, cu condiția absolvirii acestora sau a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legală), precum și perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
Cuantumul pensiei anticipate se stabilește în aceleași condiții cu cel al pensiei pentru limită de vârstă.
La data îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă, pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate și a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare, trecerea la pensia pentru limită de vârstă făcându-se la cerere.
Pensia anticipată parțială
Asigurații care au realizat stagiile complete de cotizare, precum și ce care au depășit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată parțială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parțiale nu se au în vedere perioadele asimilate(cursuri la zi ale învățământului universitar, cu condiția absolvirii acestora sau a satisfăcut serviciul militar ca milit în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat), precum și perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
Cuantumul pensiei anticipate parțiale se stabilește din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotiare realizat și cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare.
La data îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă, pensia anticipată parțială devine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin eliminarea diminuării prevăzute și prin adăugarea perioadelor asimilate și a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare, trecerea la pensia pentru limită de vârstă făcându-se la cerere.
Pensia de invaliditate
Au dreptul la pensie de invaliditate asigurații care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă din cauza: accidentelor de munca,bolilor profesionale și tuberculozei, bolilor obișnuite și accidentelor care nu au legătură cu munca.
Beneficiază de pensie de invaliditate și asigurații care satisfac obligații militare.
Au dreptul la pensie de invaliditate și elevii, ucenicii și studenții care si-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul și din cauza practicii profesionale.
Persoanele care și-au pierdut total sau parțial capacitatea de muncă și marii mutilați, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluției din decembrie 1989 ori în legătură cu evenimentele revoluționare din decembrie 1989, care erau cuprinși într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidității din această cauză, au dreptul și la pensie de invaliditate, indiferent de vechimea în muncă, pe timpul cât durează invaliditatea, stabilită în aceleași condiții în care se acordă pensia de invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.
În raport cu cerințele locului de muncă și cu gradul de reducere a capacității de muncă, invaliditatea este:
De gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă, a capacității de autoservire, de orientare spațială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane;
De gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacității de muncă, cu posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se orienta spațial, fără ajutorul altei persoane;
De gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puțin jumătate din capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională
Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizia emisă de medicul specializat în expertiză medicală și recuperarea capacității de muncă, denumit în continuare medic expert al asigurărilor sociale, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii, însoțită de documentația necesară.
La stabilirea pensiei de invaliditate asiguraților li se acordă un stagiu potențial, determinat ca diferență între stagiul complet de cotizare și stagiul de cotizare realizat efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.
Pensionarii de invaliditate încadrați în gradul I de invaliditate au dreptul, în afara pensiei, la o indemnizație pentru însoțitor, în cuantum fix.
Indemnizația pentru însoțitor este în cuantum egal cu 80% din valoarea unui punct de pensie, stabilită anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Pensia de urmaș
Au dreptul la pensie de urmaș copiii și soțul supraviețuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condițiile pentru obținerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaș:
Până la vârsta de 16 ani;
Dacă își continuă studiile intr-o formă de învățământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani;
Pe toată durata invalidității de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situațiile prevazute la cifra 1. sau 2.
Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș pe tot timpul vieții, la împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin 15 ani.
În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puțin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaș cuvenit soțului supraviețuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.
Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș, indiferent de vârstă, pe perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puțin 1 an.
Soțul supraviețuitor are dreptul la pensie de urmaș, indiferent de vârstă și de durata căsătoriei,dacă decesul soțului susținător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei și dacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.
Soțul supraviețuitor care are în îngrijire la data decesului susținătorului unul sau mai mulți copii în vârstă de până la 7 ani beneficiază de pensie de urmaș până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut de economie.
Pensia de urmaș se calculează, după caz, din:
Pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condițiile legii, susținătorul decedat;
Pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susținătorului a survenit înaintea îndeplinirii condițiilor pentru obținerea pensiei pentru limită de vârstă și era în plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parțială sau ar fi avut dreptul, în condițiile legii, la una dintre aceste categorii de pensie;
Pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul în condițiile legii susținătorului decedat, dacă aceasta este mai avantajoasă decat pensia pentru limită de vârstă.
Cuantumul pensiei de urmaș se stabilește prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susținător, în funcție de numărul urmașilor îndeptățiți, astfel:
Pentru un singur urmaș – 50%
Pentru 2 urmași – 70%
Pentru 3 sau mai mulți urmași – 100%
Cuantumul pensiei de urmaș, în cazul orfanilor de ambii părinți, reprezintă însumarea drepturilor de urmaș, calculate după fiecare părinte.
Alte drepturi de asigurări sociale
Asigurații sistemului public sau dreptul, în afară de pensie, la:
Concediu și indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obișnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale și accidente de muncă;
Prestații pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea capacității de muncă;
Concediu și indemnizație pentru maternitate;
Concediu și indemnizație pentru creșterea copilului sau pentru îngrijirea copilului bolnav;
Ajutor de deces.
Indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă
În sistemul public asigurații beneficiază de concediu medical și de indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, dacă dovedesc incapacitatea temporară de muncă printr-un certificat medical, eliberat conform reglementărilor în vigoare.
Șomerii aflați la cursuri de calificare, recalificare, perfecționare sau, după caz, la alte forme de pregătire profesională, organizate potrivit legii, care, datorită accidentelor survenite în timpul și din cauza practicii profesionale, suportă o incapacitate temporară de muncă mai mare de 3 zile, beneficiază de aceleași prevederi ca și ceilalți asigurați privind accidentul de muncă.
Indemnizația pentru incapacitatea temporară de muncă se suportă astfel:
de către angajator, în funcție de numărul de angajați avut la data ivirii incapacității temporare de muncă,astfel:
până la 20 de angajați, din prima zi până în a 7-a zi de incapacitate temporară de muncă;
între 21-100 de angajați, din prima zi până în a 12-a zi de incapacitate temporară de muncă;
peste 100 de angajați, din prima zi până în a 17-a zi de incapacitate temporară de muncă;
din bugetul asigurărilor sociale de stat, începând cu prima zi de incapacitate temporară de muncă, sau începând cu ziua următoare celor suportate de angajator, conform lit. A, și până la data încetării incapacității temporare de muncă sau pensionării.
Durata de acordare a indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă este de cel mult 180 de zile în interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire. Cuantumul indemnizației pentru incapacitatea temporară de muncă se determină prin aplicarea unui procent 75% la baza de calcul stabilită.
Prestații pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea capacității de muncă
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor și recuperării capacității de muncă, în sistemul public asigurații pot beneficia de:
Indemnizație pentru trecerea temporară în altă muncă;
Indemnizație pentru reducerea timpului de muncă;
Indemnizație pentru carantină;
Ajutoare pentru procurarea de proteze, orteze și de alte produse ortopedice, care nu sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;
Tratament balnear care nu este suportat, potivit legii, de la asigurările sociale de sănătate;
Reabilitare profesională;
Bilete de odihnă pentru asigurații unităților în care nu este reglementată constituirea fondului social, potrivit legii.
Asigurații aflați în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de 90 de zile, precum și pensionarii de invaliditate pot beneficia de tratament balnear și reabilitare profesională, în conformitate cu prevederile programului individual de recuperare.
Indemnizația pentru carantină se acordă asiguraților cărora li se interzice continuarea activității din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită prin certificatul eliberat de inspectoratul de sănătate publică.
Cuantumul lunar al indemnizației pentru carantină reprezintă 75% din baza de calcul stabilită.
Asigurații și pensionarii sistemului public pot beneficia de ajutoare și indemnizații de la bugetul asigurărilor sociale de stat pentru procurare de proteze, orteze și de alte produse ortopedice, care nu sunt suportate, potrivit legii, de la asigurările sociale de sănătate.
Modalitățile de stabilire și de acordare a ajutoarelor și indemnizațiilor pentru procurarea de proteze, orteze și de alte produse ortopedice se stabilesc prin lege.
Concediu și indemnizație pentru maternitate
Asiguratele au dreptul, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, la concediu pentru sarcină și lăuzie, perioadă în care beneficiază de indemnizație de maternitate.
De aceleași drepturi beneficiază și femeile care au încetat plata contribuției de asigurări sociale, în condițiile prezentei legi, dar care nas în termen de 9 luni de la data pierderii calității de asigurat. Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de naștere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naștere.
Concediile pentru sarcină și lăuzie se compensează între ele, în funcție de recomandarea medicului și de opțiunea persoane beneficiare.
Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru sarcină, începând cu luna a 6-a de sarcină.
În cazul în care copilul se naște mort sau moare în perioada concediului de lăuzie, indemnizația de maternitate se acordă pe toată durata acestuia.
Cuantumul lunar al indemnizației de maternitate este de 85% din baza de calcul stabilită confom prevederilor legale.
Indemnizația de maternitate se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Indemnizația pentru creșterea copilului sau pentru îngrijirea copilului bolnav
Asigurații au dreptul la:
Concediu și indemnizație pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani și, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, oricând până la împlinirea de către copil a acestor vârste, numai după efectuarea a cel puțin 42 de zile din concediul de lăuzie.
Concediu și indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Indemnizațiile se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Beneficiază, la cerere, de indemnizație pentru creșterea copilului, opțional, unul dintre părinti, dacă solicitantul îndeplinește condițiile de stagiu de cotizare.
Ajutorul de deces
În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiază de ajutor de deces o singură persoană care face dovada că a suportat cheltuielile ocazinate de deces și care poate fi, după caz, soțul supraviețuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moștenitorul, în condițiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, oricare persoană care face această dovadă.
Cuantumul ajutorului de deces se stabilește anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat și nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie.
Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui membru de familie aflat în întreținerea sa și care nu are un drept propriu de asigurări sociale.
Se consideră membru de familie, în sensul prezentei legi:
Soțul;
Copiii proprii, copiii adoptați, copiii aflați în plasament familial sau cei încredințați spre creștere și educare familiei, în vârstă de până la 18 ani sau, dacă își continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 de ani, precum și copiii incapabili de muncă, indiferent de vârstă, dacă și-au pierdut capacitatea de muncă înaintea vârstelor menționate;
Părinții și bunicii oricăruia dintre soți.
Ajutorul de deces se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat și se acordă, la cerere, pe baza certificatului de deces.
Cheltuieli publice pentru obiective și acțiuni economice
În sistemul cheltuielilor publice un loc important în ocupă cheltuielile care influențează activitatea economică și care cuantifică rolul intervenționist al statului în economie. Aceste cheltuieli sunt destinate fnanțării regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermelor și altor operatori economici care desfășoară activități economice.
Cheltuielile publice pentru obiective și acțiuni economice reflectă funcția și rolul statului de reglare a proceselor economice și se realizează prin intervenția acestuia utilizând forme, metode, tehnici și instrumente specifice.
În primul rând, cheltuielile publice pentru acțiuni economice sunt îndreptate către societățile și regiile autonome cu capital de stat. În acest sens, sectorul public cuprinde societățile comerciale cu capital majoritar de stat, regii autonome, companii naționale care au obiect al activității producția de bunuri sau prestarea unor servicii de uitlitate publică, în care statul dispune de puterea de decizie.
Sectorul public s-a creat prin înființarea de către stat a unor întreprinderi proprii în anumite ramuri strategice cu implicații asupra suveranității naționale sau în ramuri care necesitau resurse financiare importante, dar ofereau o rentabilitate nesigură și nu erau atractive pentru sectorul privat.
În afara sectorului public, statul poate influența mediul privat de afaceri. În caz de dificultăți financiare(perioare de criză,recesiune), statul acordă ajutoare financiare sub diverse forme (dobânzi subvenționate, împrumuturi, garanții la împrumuturi, etc.), acordă facilități fiscale pentru a stimula dezvoltarea economică sau susține financiar anumite sectoare prn instituirea unor cote de impozare diferențiate care să încurajeze sau să descurajeze anumite activități.
Statul intervine în domeniul economic prin diverse ajutoare financiare care se clasifică în directe și indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt:
Sunvențiile;
Investițiile;
Împrumuturile cu dobândă subvenționată;
Ajutoarele financiare pentru difuzarea de informații, studii de marketing;
Organizarea de expoziții, târguri, burse, locuri de muncă etc.;
Avansurile rambursabile.
În categoria ajutoarelor financiare indirecte, intră:
Avantajele fiscale (cheltuieli financiare)
Împrumturile garantate de stat.
Subvențiile reprezintă formele cele mai des utilizate și se materializează în ajutoare nerambursabile, acordate unilateral și fără contraprestație, dar condiționat și cu afectare specială pe care statul le acoră operatorilor economici în dificultate sau pentru a cofinanța anumite activități.
Investițiile reprezintă acele ajutoare financiare pe care statul le efectuează și prin care contribuie la dezvoltarea sectorului public și a altor sectoare. Alocările pentru investiții se realizează având ca obiectiv principal satisfacerea interesului general și nu numai criteriul obținerii de profit.
Împrumuturile cu dobândă subvenționată sunt avantajoase pentru că au o dobândă redusă și termene de rambursare convenabile. Dobânda bonificată permite statului să stabilească pentru întreprinderi o dobândă reală inferioară celei practicate de băncile comeriale, diferența suportând-o bugetul. În cazul când apar dificultăți financiare temporare, de trezorerie sau legate de restrucutrare, se acordă de către stat sau în numele statului, împrumuturi. Credite cu dobânzi subvenționate se acordă de stat pentru acțiuni legate de procurarea de mașini agricole, îngrășăminte, animale.
Ajutoarele financiare de la buget pentru difuzarea de infirmații, prognoze, studii de marketing, organizare de expoziții se realizează prin acțiuni de sprijinire indirectă a mediului de afaceri. Se asigură exportatorilor asistență tehnică de specialitate, informații privind piețele externe sau se organizează târguri și expoziții, burse ale locurilor de muncă, etc.
Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public care se acordă pentru acțiuni de prospectare și prezentare a unor produse noi sau pentru înființarea de societăți noi cu capital de stat.
Formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice sunt:
Avantajele fiscale acordate de autoritățile publice agenților economici cu scopul de a stimula, cointeresa și încuraja activitățile economice. Ele se mai cunosc și sub denumirea de deduceri fiscale.
Garantarea împrumuturilor bancare. Statul poate garanta angajarea unor împrumuturi pentru mediul de afaceri în anumite cazuri și cu respectarea anumitor condiții, iar în cazul în care beneficiarul unui împrumut nu își onorează obligația de rambursare față de banca creditoare statul se obligă să efectueze rambursarea creditului pe seama resurselor bugetare.
Cheltuielile publice pentru obiective și acțiuni economice pentru sectorul de stat se alocă pe domenii distincte : cheltuieli publice pentru industrie, transporturi, infrastructură rutieră, gospodărie comunală și locuințe sociale, cheltuieli publice pentru agricultură, cheltuieli publice pentru protecția mediului, cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare, etc.
Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranță națională și apărare
Serviciile publice generale satisfac necesități publice cu caracter indivizibil iar costul lor este suportat de întreaga societate în principal pe seama resurselor bugetare.
Autoritatea publică generală se realizează prin instituții ale puterii și administrației publice centrale și locale în cadrul cărora intră:
Instituția prezidențială;
Instituțiile puterii legislative centrale și locale (parlamente, unicamerale sau bicamerale);
Consilii locale, autoritățile locale;
Instituțiile puterii judecătorești;
Instituții publice cu rol executiv, centrale și locale (guvern, ministere, prefecturi, primării, alte instituții);
Instituții de ordine publică în care se curpind: poliția, jandarmeria, securitatea națională;
Servicii de informații, servicii speciale de pază și protecție.
Atribuțiile aparatului de stat sunt reglementate prin Constituție și legi speciale care stabilesc modul de organizare și funcționare a diferitelor instituții administrative, cu rol de ordine și de justiție.
Cheltuielile pentru servicii publice generale diferă de la un stat la altul, în funcție de gradul de dezvoltare economico-socială. În România, această categorie de cheltuieli este înscrisă în bugetul de stat în două poziții distincte:
Cheltuieli cu autoritățile publice. În cadrul acestora se cuprind cheltuielile pentru: instituția prezidențială, instituții legislative (Senat, Camera Deputaților), instituții judecătorești (Ministerul Justiției, Curtea Supremă de Justiție, etc.), autorități executive și alte structuri ale autorității publice (Secretariatul General al Guvernului, Ministerele și celelalte instituții de specialitate ale asministrației publice centrale, Curtea de Conturi, etc.).
Cheltuieli cu ordinea publică și siguranța națională. În cadrul acestora se cuprind cheltuieli cu: poliția, jandarmeria, grănicerii, inspectorate de stat pentru situații de urgență, penitenciare, serviciile de pașapoarte, arhivele statului, etc.
Aceste celtuieli se înscriu între aproximativ 3% – 5% din totalul cheltuielilor publice și între 1% – 2,8% din P.I.B.
Factorii care influențează nivelul acestor cheltuieli sunt: numarul de salariați, nivelul salariilor, indexările ji majorările, mărimea cheltuielilor materiale.
Sursa de finanțare a cheltuielilor cu autoritățile publice o reprezintă bugetul de stat sau bugetele locale. În cazul unor ministere sau instituții publice există unele venituri încasate din activitatea specifică(taxe judiciare de timbru, taxe de timbru, amenzi, taxe consulare) care se rețin și se utilizează în regim extrabugetar.
O altă sursă o pot reprezenta creditele externe (Minsterul Afacerilor Externe pentru ambasadele în străinătate, Ministerul Justiției pentru Cadastru sau Registrul comerțului).
Apărarea națională reprezintă în fiecare stat o componentă importantă a strategiei de asigurare a siguranței naționale și, în același timp, exprimă conținutul funcției externe a statului. Pentru apărarea națională se alocă importante resurse financiare. Aceste resurse servesc întreținerii și funcționării armatei naționale, participării la diferite alianțe militare, purtării de războaie sau înlăturării urmărilor acestora, menținerii de baze militare pe teritorii străine, ajutoare militare acordate altor țări și nu în ultimul rând, în cazul României, pentru restructurarea armatei.
Cheltuielile de apărare sunt de două categorii: directe și indirecte.
Cheltuielile de apărare directe, cuprind cheltuielile cu întreținerea și dotarea forțelor armate și se concretizează în achiziționarea de bunuri și servicii reclamate de această întreținere, precum și dotarea cu echipament, armament, tehnică de luptă. Există și cheltuieli militare finanțate din fonduri speciale separate de bugetul de stat sau există cheltuieli civile cu finalitate militară cuprinse în bugetele altor ministere.
Cheltuieli de apărare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmărilor conflictelor militare sau pentru pregătirea unor viitoare acțiuni armate, de exemplu, plăți în contul datoriei publice contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru susținerea unor conflicte armate, despăgubiri de război datorate de statele învinse care au câștigat războiul, cheltuieli de refacere a propriei economii distruse, plăți de pensii cuvenite, orfanilor, invalizilor sau văduvelor de război, cheltuieli în domeniul cercetării științifice cu finalitate militară, etc.
Cunoașterea tuturor acestor categorii de cheltuieli și identificarea lor în ansamblul cheltuielilor publice ale statelor face posibilă cuantificarea întregului efort financiar de natură militară a statului.
CAPITOLUL 3. Cheltuielile publice pentru sănătate
Cheltuieli publice pentru sănătate în anul 2015
Conform SCS(Sistemul Conturilor de Sănătate), în anul 2015, sistemul de îngrijire sanitară, în ansamblul său, a înregistrat cheltuieli totale de 31,2 miliarde lei. Dintre acestea 98,3% (30,7 miliarde lei) au reprezentat cheltuieli curente, iar 1,7% (524,1 milioane lei) au fost reprezentate de cheltuielile de capital.
Surse de finanțare a cheltuielilor publice cu sănătatea
Pe surse de finanțare, cheltuielile de sănătate pot fi cheltuieli publice (de la bugetul de stat, de la bugetele locale, din bugetul Ministerului Sănătății, al Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și al altor ministere cu rețea sanitară proprie, de la Fondul Național Unic al Asigurărilor Sociale de Sănătate (FNUASS), de la Fondul de Securitate Socială, cheltuieli ale sectorului privat (reprezentate de sumele decontate de societățile private de asigurări pentru servicii medicale contractate de asigurați, cheltuielile gospodăriilor private ale populației, cheltuieli ale organizațiilor neguvernamentale pentru servicii medicale acordate populației), cheltuieli finanțate din străinătate (organizații sau fundații internaționale, instituții din alte țări etc.).
În anul 2015, din totalul cheltuielilor de sănătate 79,2% (24,7 miliarde lei) au reprezentat-o cheltuielile publice și 20,8% (6,5 miliarde lei) cheltuielile private. Nu s-au înregistrat sume din surse externe pentru finanțarea sistemului sanitar. Totodată, datele reprezentând decontările financiare ale pacienților străini care s-au tratat în România s-au înregistrat cumulat în sectorul public sau în cel privat, în funcție de sectorul în care a funcționat unitatea medicală care a oferit tratamentul medical.
Figura 1 Ponderea cheltuielilor pentru sănătate, pe principalele surse de finanțare ale administrației publice, în anul 2015
Cea mai importantă sursă de finanțare a sectorului sanitar, din fonduri publice, o reprezintă FNUASS, 82,5% (20,4 miliarde lei). Totodată, al doilea finanțator al cheltuielilor de sănătate este Ministerul Sănătății care a finanțat sistemul sanitar în proporție de 10,7% (2,6 miliarde lei); 5,9% (1,5 miliarde lei) au reprezentat fonduri alocate de Consiliile locale, iar 0,9% (223,8 milioane lei) au fost fonduri prin care ministerele și-au finanțat propriile rețele sanitare.
Principalele surse private de finanțare a sistemului sanitar o reprezintă gospodăriile populației, care adesea plătesc pentru serviciile medicale, medicamente, aparatură medicală etc. Astfel, în anul 2015, din totalul cheltuielilor de sănătate din fonduri private 97,8% (6,3 miliarde lei) au fost cheltuieli efectuate direct de populație. Numai 2,2% (143,3 milioane lei) au reprezentat cheltuielile de sănătate efectuate de companiile private de asigurări, organizații non-guvernamentale sau de diverse companii. Dintre acestea din urmă, sigurările private de sănătate au contribuit numai cu 41,0 milioane lei la cheltuielile de sănătate (0,6% din cheltuielile private de sănătate).
Serviciile medicale publice și private pot fi finanțate atât din fonduri publice cât și din fonduri private. Astfel, fiecare persoană poate decide să plătească pentru unele servicii medicale oferite de unitățile sanitare publice (dacă serviciile medicale nu sunt incluse în pachetul de bază al asigurărilor sociale de sănătate sau nu sunt acoperite de eventuale asigurări medicale private) sau poate decide să plătească pentru servicii medicale furnizate de unități sanitare din sectorul privat.
În funcție de tipul unității care a acordat serviciul medical, cheltuielile curente de sănătate au fost destinate, în proporție de 36,2% (11,1 miliarde lei) spitalelor (9,9 miliarde lei pentru spitalele din sectorul public și 1,2 miliarde lei pentru cele din sectorul privat), 2,7% (834,7 milioane lei) unităților care oferă îngrijirii medicale pe termen lung precum: unități medico-sociale, cămine pentru persoane vârstnice, centre rezidențiale pentru persoane cu handicap, 14,2% (4,4 miliarde lei) unităților ambulatorii: cabinete medicale si stomatologice, centre medicale, policlinici, ambulatorii medicale de specialitate, laboratoare etc. (2,1 miliarde lei pentru unitățile din sectorul public și 2,3 miliarde lei pentru cele din sectorul privat).
Pe lângă cheltuielile destinate unităților care acordă servicii medicale, o altă parte importantă a cheltuielilor curente a fost destinată unităților care comercializează medicamente și dispozitive medicale: farmacii, unități tehnico-sanitare. În 2015, aceste cheltuieli au reprezentat 30,9% din cheltuielile curente (502,7 milioane lei pentru unitățile din sectorul public și 9,0 miliarde lei pentru cele din sectorul privat).
Ponderea cheltuielilor pentru sănătate, pe categorii de furnizori de servicii medicale
Figura 2 Ponderea cheltuielilor pentru sănătate, pe categorii de furnizori de servicii medicale, în anul 2015
Programele de sănătate publică și alte servicii de sănătate publică au reprezentat 2,6% (794,5 milioane lei). Totodată, administrarea sistemului sanitar a avut, în anul 2015, o pondere de 1,9% (595,6 milioane lei), iar 11,4% (3,5 miliarde lei) o reprezintă alte tipuri de cheltuieli cu servicii medicale: medicină școlară, indemnizații pentru persoanele cu dizabilități etc.
Cea mai mare parte a sumelor decontate spitalelor au fost acoperite de FNUASS, reprezentând 9,5 miliarde lei (85,6% din totalul cheltuielilor curente ale spitalelor publice și private). Spitalele publice au fost finanțate din Fondul Asigurărilor Sociale de Sănătate în proporție de 84,1% (8,3 miliarde lei), iar spitalele private aflate în raport contractual cu casele de asigurări de sănătate, au fost finanțate din același fond în proporție de 97,5% (1,2 miliarde lei).
Din totalul cheltuielilor curente destinate unităților care oferă îngrijiri de lungă durată (inclusiv unitățile care oferă, în același timp, servicii medicale și servicii sociale (cămine pentru persoane vârstnice, unități rezidențiale pentru persoane cu dizabilități etc.) numai 0,2 milioane lei au fost destinate îngrijirii medicale din unitățile private. În privința cheltuielilor pentru îngrijirea medicală ambulatorie din unitățile sanitare din sectorul privat, acestea au reprezentat 52,6% (2,3 miliarde lei), iar pentru cele din sectorul public 47,4% (2,1 miliarde lei).
De asemenea cheltuielile pentru medicamente și dispozitive medicale comercializate prin unitățile de specialitate din sectorul privat au o pondere semnificativ mai mare decât cele destinate unităților de specialitate din sectorul public. Astfel, unitățile private din acest domeniu (farmacii si unități tehnico-sanitare) au acoperit în proporție de 94,7% (9,0 miliarde lei) cheltuielile pentru medicamente, dispozitive și alte produse medicale.
Ponderea cheltuielilor pentru sănătate, pe categorii de servicii medicale
Principalele tipuri de servicii medicale de care beneficiază populația sunt: serviciile medicale curative (cu internare, de zi sau la domiciliu), de reabilitare (cu internare, de zi sau la domiciliu), servicii de îngrijire pe termen lung (cu internare sau la domiciliu), servicii medicale auxiliare (servicii de laborator, de diagnosticare imagistică, de transport al pacienților etc.), servicii de medicină preventivă (acordate de obicei prin programele naționale de sănătate pentru vaccinări, tratarea tuberculozei, a unor boli grave, precum cancerul etc.).
Din totalul cheltuielilor curente realizate în anul 2015, cea mai mare pondere au avut-o cheltuielile cu servicii curative 41,0% (12,6 miliarde lei). Dintre acestea, 10,1 miliarde lei au fost servicii curative acordate pacienților internați, iar 2,5 miliarde lei au reprezentat-o serviciile curative acordate în regim ambulatoriu. Serviciile de îngrijire pe termen lung au reprezentat 12,5% (3,8 miliarde lei), din care 428,4 milioane lei au fost destinate pentru îngrijirea pacienților internați. Îngrijirea pacienților prin servicii medicale de reabilitare a reprezentat 2,7% (819,3 milioane lei) din cheltuielile curente. Pentru medicamente și aparatură medicală s-au cheltuit 9,5 miliarde lei, reprezentând 30,9% din totalul cheltuielilor curente.
Figura 3 Ponderea cheltuielilor pentru sănătate, pe categorii de servicii medicale, în anul 2015
Prevenția ocupă un rol important în sănătatea publică. Pentru serviciile referitoare la prevenirea bolilor transmisibile, a unor boli grave care au incidență ridicată, precum cancerul, medicina ocupațională și depistarea, tratarea și prevenirea bolile profesionale în anul 2011 s-au alocat 6,9% (2,1 miliarde lei) din totalul cheltuielilor curente; 2,0% (614,1 milioane lei) din cheltuielile curente au fost cheltuieli de administrare și alte cheltuieli necesare funcționării sistemului sanitar.
Aspecte ale evoluției cheltuielilor pentru sănătate în perioada 2007-2015(2003-2011)
Sistemul Conturilor de Sănătate (SCS) în România acoperă perioada 2007-2015. Conform datelor din SCS, cheltuielile totale pentru sănatate au fost în anul 2015 de 31,2 miliarde lei, aproape de 3 ori mai mari decât în 2007, când suma cheltuielilor totale a fost de 10,5 miliarde lei. Din totalul cheltuielilor înregistrate în anul 2015, 30,7 miliarde lei au reprezentat cheltuieli curente și 524,1 milioane lei cheltuieli de capital. În 2015, ponderea cheltuielilor de capital în totalul cheltuielilor pentru sănătate a fost de 1,7%, o pondere mai mică cu 0,4 puncte procentuale decât în 2007 și 2014. În anul 2012 s-a înregistrat cea mai mare pondere a cheltuielilor de capital, 3,1% (861,1 milioane lei).
Tabel 1. Evoluția cheltuielilor pentru sănătate, în perioada 2007 – 2015
În timp ce perioada 2007 – 2013 se evidențiază prin creșteri anuale ale cheltuielilor totale pentru sănătate cuprinse între 10,5% în 2010 și 28,4% în 2012, începând cu anul 2013 s-au remarcat schimbări semnificative în dinamica utilizării resurselor financiare. Astfel, cheltuielile totale pentru sănătate au înregistrat o creștere anuală de numai 1,5% în 2013 (cu 407,5 milioane lei). În 2014, cheltuielile pentru sănătate au înregistrat față de anul 2013, o creștere de 9,7% a cheltuielilor totale (cu 2,8 miliarde lei) și o creștere de 8,8% a cheltuielilor curente (2,5 miliarde lei). În 2015 cheltuielile totale din domeniul sănătății au rămas aproape neschimbate față de anul 2010, creșterea înregistrată fiind de numai 0,2% (cheltuielile curente au crescut cu 0,7%), iar cheltuielile de capital s-au diminuat cu 21,2%.
Cheltuielile publice pentru sănătate cuprind cheltuielile autorităților publice centrale (Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, alte ministere cu rețea proprie de sănătate), ale administrațiilor publice locale și ale fondurilor de securitate socială. Aceste cheltuieli au crescut în perioada 2007-2015, de la 8,9 miliarde lei în 2003, la 24,7 miliarde lei în 2015. Cea mai mare scădere a cheltuielilor publice pentru sănătate s-a înregistrat în 2013, aceasta fiind de 516,1 milioane lei față de anul precedent.
În sistemul privat, datele Sistemului Conturilor de Sănătate cuprind cheltuielile societăților private de asigurări, ale gospodăriilor populației pentru servicii și bunuri medicale, ale organizațiilor non-guvernamentale, ale corporațiilor, precum și finanțarea din fonduri provenite din străinătate a unor servicii și furnizori de servicii medicale. Sumele plătite din fonduri private furnizorilor de servicii și bunuri medicale au crescut considerabil în perioada 2007-2015, de la 1,6 miliarde lei în 2007, la 6,5 miliarde lei în 2015. Cu toate că sumele private destinate domeniului sănătății sunt de patru ori mai mari în 2015 față de 2007, cheltuielile din sectorul privat sunt subestimate, în special cele referitoare la finanțarea sectorului sanitar de către organizațiile nonguvernamentale, datorită lipsei surselor de date privind activitatea și resursele financiare destinate serviciilor de sănătate. De asemenea, finanțarea sănătății din fonduri provenite din străinătate este dificil de cuantificat, sursele de date fiind limitate. Începând cu anul de referință 2015, cheltuielile organizațiilor nonguvernamentale sunt înregistrate prin intermediul anchetei SAN (Activitatea unităților sanitare), însă sfera de cuprindere a acestei cercetări statistice se limitează numai la organizațiile care desfășoară activități în domeniul sanitar nu și la acelea care pot finanța diferite programe sau proiecte de sănătate, care fac investiții în sistemul sanitar sau care pot susține financiar cazuri medicale speciale, tratate în țară sau în străinătate. În același timp, se întâmpină în continuare dificultăți în identificarea organizațiilor non-guvernamentale care desfășoară activități în domeniul sănătății sau în domeniul protecției sociale oferind și îngrijiri medicale, astfel că datele sunt încă subestimate.
Evoluția resurselor financiare
Evoluția resurselor financiare utilizate în domeniul sănătății poate fi analizată prin prisma cheltuielilor curente și a celor trei dimensiuni ale Sistemului Conturilor de Sănătate: serviciile de sănătate (HC); furnizorii de servicii de sănătate (HP) și sursele de finanțare (HF).
Evoluția cheltuielilor pentru sănătate, în funcție de principalele categorii de servicii medicale
Cheltuielile pentru serviciile de sănătate sunt structurate, conform metodologiei Sistemului Conturilor de Sănătate, în servicii curative și de recuperare destinate tratării pacienților internați sau în regim ambulatoriu, servicii de îngrijire pe termen lung, servicii de îngrijire auxiliare (de laborator, de diagnosticare imagistică, de transport sanitar și ambulanță), bunuri medicale furnizate pacienților în ambulatoriu, servicii de prevenție și sănătate publică, servicii de administrare a sănătății și a asigurărilor de sănătate și alte servicii medicale nespecificate.
În perioada 2007-2015 cheltuielile pentru asistența medicală au crescut pentru majoritatea categoriilor de servicii medicale. În totalul cheltuielilor de sănătate cele mai semnificative ponderi se înregistrează la serviciile acordate pacienților internați, acestea fiind urmate de cheltuielile pentru bunuri medicale furnizate în ambulatoriu.
Serviciile medicale (curative și de recuperare) cu internare au reprezentat, în perioada 2007-2015, cea mai mare pondere în cheltuielile curente pentru sănătate. În anul 2007, ponderea acestor servicii a fost de 43,7% în totalul cheltuielilor curente, pentru ca în perioada 2008-2013 să varieze între 35,8% (în 2011) și 37,4% (în 2013). În anul 2014 ponderea acestor servicii a crescut la 40,4%, pentru ca în 2015 să ajungă la cel mai mic procent din ultimii 9 ani, 34,4%.
În valori absolute, în perioada 2007-2014 cheltuielile pentru serviciile medicale (curative și de recuperare) cu internare au crescut anual, cele mai mari creșteri înregistrându-se în 2011, cu 18,8% (1,2 miliarde lei) mai mult decât în 2010 și în 2012, cu 29,7% (2,3 miliarde lei) mai mult decât în 2011. În 2015 aceste cheltuieli au scăzut semnificativ, cu 14,3% față de anul anterior.
Un procent ridicat din totalul cheltuielilor curente îl reprezintă cheltuielile pentru „bunuri medicale furnizate pacienților în ambulatoriu”. Aceste servicii includ atât medicamentele, dispozitivele terapeutice și bunurile medicale durabile (de folosință îndelungată) și non-durabile (de uz curent) decontate de CNAS, cât și cele achiziționate direct de populație. Ponderea acestor servicii în totalul cheltuielilor curente pentru sănătate a crescut în perioada 2007-2009, de la 21,0% în 2007 ajungând la 28,9% în 2009, pentru ca, în perioada următoare, să scadă constant înregistrând o pondere de 25,2% în 2014. În 2015 cheltuielile cu „bunuri medicale furnizate pacienților în ambulatoriu” au crescut la 9,5 miliarde lei, reprezentând 30,9% din totalul cheltuielilor curente.
Figura 4 Ponderea cheltuielilor principalelor servicii medicale în totalul cheltuielilor curente pentru sănătate, în perioada 2007-2015
Sumele cheltuite pentru „bunurile medicale furnizate pacienților în ambulatoriu” au crescut nu numai ca pondere în totalul cheltuielilor curente, ci și ca valoare absolută. Astfel, aceste sume s-au situat în perioada 2007-2012 între 2,2 miliarde lei (în 2007) și 7,2 miliarde lei (în 2012). În anul 2013 s-a înregistrat o ușoară diminuare a sumelor alocate pentru bunuri medicale, cu 65,5 milioane lei față de 2012, dar au crescut semnificativ în 2014 (cu 538,5 milioane lei față de 2013) și în 2015 când s-a înregistrat o creștere de 1,8 miliarde lei față de 2014.
Ponderea serviciilor medicale ambulatorii (curative și de reabilitare) în totalul cheltuielilor curente pentru sănătate a avut un trend descendent în perioada 2007-2010, ajungând de la 9,9% în 2007 la 8,4% în 2010, dar sumele alocate acestor servicii au crescut anual, de la un miliard de lei în 2007 la 1,5 miliarde lei în 2009. În ultimii cinci ani ponderea acestor servicii în totalul cheltuielilor curente nu a scăzut sub 9,1%, în 2012 și 2015 înregistrându-se cele mai mari sume alocate pentru acest tip de servicii, 3,0 miliarde lei, respectiv 2,9 miliarde lei (11,0%, respectiv 9,3% din totalul cheltuielilor curente).
Tabel 2. Evoluția cheltuielilor pentru sănătate, pe principalele categorii de servicii, în perioada 2007-2015
* inclusiv serviciile curative cu internare de zi
** inclusiv serviciile curative la domiciliu
Promovarea serviciilor de prevenție reprezintă o componentă importantă a sănătății, astfel că sumele cheltuite pentru "serviciile de prevenție și sănătate publică" au crescut în perioada 2007 – 2015 de la 648,9 milioane lei (în 2007) la 1,1 miliarde lei (în 2009). În 2010 s-a înregistrat o diminuare a sumelor alocate acestui tip de servicii de 13,9% (149,0 milioane lei), pentru ca apoi sumele alocate anual să înregistreze creșteri. În 2014 cheltuielile pentru serviciile de prevenție și sănătate publică au fost de 1,9 miliarde lei, diminuate cu 408,7 milioane lei (17,9%) față de 2013, dar au înregistrat o creștere semnificativă, de 227,7 milioane de lei (12,1%) în 2015 față de anul anterior.
Cele mai multe servicii medicale sunt finanțate din fonduri publice. Astfel, în 2007, serviciile curative și de recuperare (cu internare și ambulatorii) au reprezentat cea mai mare pondere din perioada 2007-2015 în totalul cheltuielilor curente pentru acest tip de servicii, 94,3% (5,2 miliarde lei), ajungând la 93,0% (12,0 miliarde lei) în 2012, procentul diminuându-se, în 2015, la 91,2% (12,2 miliarde lei) din cheltuielile curente. Sectorul privat depășește sectorul public ca pondere în totalul cheltuielilor curente doar pentru bunuri medicale furnizate pacienților în ambulatoriu, procentele oscilând în perioada 2007-2015 de la 57,7% (1,2 miliarde lei) în 2007, la 55,3% (4 miliarde lei) în 2012 și la 52,9% (5 miliarde lei) în 2015.
Evoluția cheltuielilor pentru sănătate în funcție de principalele categorii de furnizori de servicii de sănătate:
În perioada 2007-2015 alocarea cheltuielilor pe principalii furnizori de asistență medicală s-a concentrat, în principal, pe spitale, furnizorii de servicii medicale ambulatorii și furnizorii de bunuri medicale.
Figura 5 Ponderea cheltuielilor curente pentru sănătate a principalilor furnizori de servicii medicale în totalul cheltuielilor curente pentru sănătate,în perioada 2007-2015
Astfel, în spitale, cheltuielile au crescut în fiecare an în perioada 2007-2014, ajungând de la 4,8 miliarde lei în 2007, la 13,0 miliarde lei în 2014. În 2015 s-a înregistrat prima diminuare a cheltuielilor în spitale, acestea ajungând la 11,1 miliarde lei, cu 1,9 miliarde lei mai puțin decât în 2014. Cele mai mari creșteri s-au înregistrat în 2011, cu 30,8% mai mult decât în anul precedent și în 2012, cu o creștere de 24,0% față de 2011.
Ponderea cheltuielilor spitalelor în totalul cheltuielilor curente de sănătate a înregistrat un trend oscilant, astfel acestea au reprezentat 46,5% în 2007, pentru ca apoi, în perioada 2008 – 2010 să scadă, ajungând, în 2010, la 38,3%. Deși în perioada 2011 – 2014 sumele cheltuite pentru spitale au crescut constant, de la 8,7 miliarde lei în 2012 la 13,0 milarde lei în 2014, ponderea acestor cheltuieli în cheltuielile curente totale a înregistrat fluctuații, de la 40,7% în 2007 diminuându-se la la 39,8% în 2012, pentru ca, în 2014 să ajungă la 42,7%, iar în 2015 să scadă la cel mai mic procent din ultimii ani, 36,2%.
Tabel 3. Evoluția cheltuielilor pentru sănătate, pe principalele categorii de furnizori, în perioada 2007-2015
Furnizorii de bunuri medicale includ farmacii, furnizori de ochelari și alte produse de vedere, furnizori de aparate auditive și furnizori ai altor dispozitive medicale, furnizori de medicamente și bunuri medicale. În perioada 2007-2015 aceste cheltuieli au crescut de 4,4 ori, de la 2,2 miliarde lei în 2003, la 9,5 miliarde lei în 2015.
Ponderea cheltuielilor cu furnizorii de bunuri medicale în cheltuielile curente pentru sănătate a înregistrat o creștere de la 21,0% în 2003, la 28,9% în 2009, urmând apoi un trend descendent, în 2014 reprezentând 25,2% din totalul cheltuielilor curente. În 2015, ponderea cheltuielilor furnizorilor de bunuri medicale în cheltuielile totale de sănătate a înregistrat o creștere semnificativă ajungând la 30,9%.
Furnizorii de servicii medicale ambulatorii includ, conform clasificării Sistemului Conturilor de Sănătate, cabinete medicale de familie, de medicină generală și de specialitate, stomatologice, laboratoare medicale și de diagnosticare imagistică, serviciile de ambulanță și transport sanitar, serviciile băncilor de sânge și organe. De asemenea, această categorie include și cabinetele care funcționează independent sau în cadrul policlinicilor, ambulatoriilor de spital sau centrelor medicale.
Resursele financiare utilizate cu furnizorii de servicii medicale ambulatorii au crescut în perioada 2007-2015, de la 1,4 miliarde lei în 2007, la 4,4 miliarde lei în 2015. În anul 2013 s-a înregistrat singura diminuare a cheltuielilor pentru furnizorii de serviciile medicale ambulatorii, cu 550,8 milioane lei față de 2012 ajungând la 3,9 miliarde lei. În următorii doi ani cheltuielile pentru furnizorii de servicii medicale ambulatorii au reintrat într-un trend ascendent dar nu au revenit încă la nivelul anului 2012.
Figura 6 Evoluția cheltuielilor principalilor furnizori de servicii medicale, în perioada 2007-2015
În perioada 2007 – 2014 cele mai mari creșteri ale cheltuielilor pentru servicii ambulatorii s-au înregistrat în anul 2011, cu 39,5% (839,9 milioane lei) față de anul precedent și în 2012, cu 49,3% (1,5 miliarde lei) mai mari față de 2011. Deși au crescut de la un an la altul, cheltuielile cu furnizorii de servicii medicale ambulatorii au scăzut ca pondere în totalul cheltuielilor curente. Astfel, dacă în 2007 acestea reprezentau 14,0% din totalul cheltuielilor curente, în 2010 ponderea acestora era de 12,2%. Din 2011 până în 2014 procentul cheltuielilor furnizorilor de servicii ambulatorii în totalul cheltuielilor curente a fost cuprins între 13,8%-13,9%, excepție făcând anul 2012 în care ponderea acestor cheltuieli în totalul cheltuielilor curente a fost de 16,3%. În 2015, această pondere a înregistrat o ușoară creștere, ajungând la 14,2% din totalul cheltuielilor curente.
O altă categorie importantă de furnizori de servicii medicale o reprezintă „Restul economiei” care cuprinde cheltuielile pentru gospodăriile furnizoare de servicii de îngrijire la domiciliu și furnizorii secundari de servicii medicale. Prima categorie include sumele decontate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice din Fondul Asigurărilor Sociale de Stat (FASS) pentru categorii de indemnizații destinate persoanelor asigurate în caz de incapacitate sau handicap ca urmare a unei boli sau a unui accident. Cea de-a doua categorie include serviciile medicale oferite de cabinetele din unitățile școlare. Cheltuielile înregistrate în această categorie au crescut constant în perioada 2007-2011 de la un miliard de lei în 2007, la 2,2 miliarde lei în 2011. În anul 2012 creșterea a fost de un miliard de lei față de 2011 și în sumele cheltuite au crescând și în următorii ani, de la 3,3 miliarde lei în 2012, la 3,6 miliarde lei în 2014, în 2015 înregistrându-se, însă, o scădere de 139,6 milioane lei.
Pentru perioada 2007-2011, sursele de date pentru cheltuielile cu furnizorii din străinătate care au acordat servicii medicale pacienților români au fost limitate, iar sumele înregistrate au fost cuprinse între 1,2 miliarde lei în 2010 și 5,4 miliarde lei în 2011. Începând cu anul 2012 sumele cheltuite pentru servicii medicale prestate de furnizori din străinătate au crescut considerabil ajungând de la 18,1 milioane lei în 2012, la 33,0 milioane lei în 2015. Creșterile se datorează, în primul rând, sistemului de decontare implementat de Casa Naționala de Asigurări Sociale de Sănătate pentru tratamentele efectuate de pacienții români în străinătate, dar și creșterii sumelor decontate prin sistemul privat de asigurări de sănătate pentru tratamentele în străinătate.
Evoluția cheltuielilor pentru sănătate în funcție de sursele de finanțare
Conform clasificării elaborate de OECD pentru Sistemul Conturilor de Sănătate, principalii finanțatori ai sistemului sanitar sunt: administrația publică, sectorul privat, restul lumii și alte surse neclasificate. În România, principalele surse de finanțare incluse în administrația publică sunt: Ministerul Sănătății, Fondul Național Unic al Asigurărilor Sociale de Sănătate administrat de Casa Națională a Asigurărilor de Sănătate, Administrațiile locale (bugetul local), ministerele cu rețea sanitară proprie și Fondul de Asigurări Sociale.
Administrația publică contribuie anual cu cele mai importante sume la finanțarea sistemului sanitar. Astfel, sumele alocate de administrația publică au reprezentat 84,5% din totalul cheltuielilor curente în 2007 și au ajuns la 78,9% în 2015. Deși sumele alocate pentru sănătate au crescut în fiecare an, cu excepția anilor 2013 și 2015, ponderea lor în cheltuielile curente ale administrației publice este oscilantă de la an la an. În cadrul categoriei administrației publice, sumele alocate de Fondurile de Asigurări Sociale au cea mai mare pondere, ajungând de la 84,0% în 2007 (7,3 miliarde lei), la 83,9% în 2015 (20,3 miliarde lei).
Figura 7 Ponderea principalelor surse de finanțare în totalul cheltuielilor pentru sănătate, în perioada 2003-2011
Fondurile de asigurări sociale destinate finanțării sistemului sanitar au crescut de 2,8 ori în perioada 2007 – 2015. Cea mai importantă creștere s-a înregistrat în 2012, când sistemul sanitar a fost finanțat din aceste fonduri cu peste 19,0 miliarde lei, cu 4,0 miliarde lei mai mult decât în anul precedent. În 2013 sumele alocate pentru decontarea serviciilor medicale prin fondurile de asigurări sociale au scăzut cu 5,8% față de anul precedent, apoi în 2014 s-a înregistrat o creștere de 10,9% față de 2013, ajungând la aproape 20,0 miliarde lei. În 2015, din fondurile de asigurări sociale, s-au alocat îngrijirii sănătății 20,3 miliarde lei, în ușoară creștere față de 2014, cu 1,5% (308,7 milioane lei).
Deși în perioada 2007 – 2015 suma totală cu care Ministerul Sănătătii a finanțat sistemul sanitar s-a dublat, ajungând de la 1,1 miliarde lei în 2007 la 2,4 miliarde lei în 2015, descentralizarea sistemului sanitar a făcut ca ponderea resurselor financiare pentru sănătate alocate de Ministerul Sănătății în totalul fondurilor alocate de administrația publică pentru finanțarea sistemului sanitar să scadă. În perioada 2007-2010, aceste fonduri s-au diminuat de la 12,6% în 2007 și 2008, la 10,0% în 2015. Cea mai mare suma alocată de Ministerului Sănătății direct furnizorilor de servicii medicale s-a înregistrat în 2013, aceasta fiind de 2,5 miliarde lei.
În același timp, administrația locală a preluat treptat în administrare și finanțare o parte importantă a spitalelor, toate creșele, cabinetele medicale școlare, unitățile medico-sociale. Astfel, în perioada 2007–2015 administrația locală a alocat fonduri din ce în ce mai mari, suma destinată finanțării unităților de îngrijire fiind în 2015 de aproape 10 ori mai mare decât în 2007, crescând de la 131,1 milioane lei în 2007 la 1,3 miliarde lei în 2015. Ponderea acestor cheltuieli în totalul cheltuielilor curente pentru sănătate finanțate de administrația publică a variat în perioada 2007-2011 între 1,2% și 1,7%, în 2012 ajungând la 2,6%, iar în 2013 și 2014 crescând considerabil la 5,9%, respectiv 7,9%. În 2015, administrația locală a diminuat fondurile alocate domeniului sănătății cu 34,1% față de anul precedent, suma alocată fiind de 1,3 miliarde lei.
Tabel 4. Evoluția cheltuielilor pentru sănătate, pe principalele surse de finanțare, în perioada 2007-2015
Sursele de finanțare ale sectorul privat sunt reprezentate de asigurările private de sănătate, gospodăriile populației, organizații non-guvernamentale și corporații. Plățile directe ale populației reprezintă principala sursă de finanțare a cheltuielilor private pentru sănătate. Astfel, cheltuielile directe cu care populația a finanțat sistemul sanitar prin plata bunurilor și serviciilor medicale au înregistrat un trend ascendent în perioada 2009-2015.
Dacă în 2007 gospodăriile populației au finanțat sistemul sanitar cu 1,6 miliarde lei, în perioada 2008-2011 acestea au finanțat sistemul sanitar cu sume cuprinse între 2,9 miliarde lei și 3,8 miliarde lei, în 2012 aceste sume au fost de aproape 5,0 miliarde lei (cu 31,1% mai mari decât în 2007), iar în perioada 2013-2015 gospodăriile populației au finanțat sistemul sanitar cu sume cuprinse între 5,8 și 6,3 miliarde lei reprezentând, în 2015, 20,7% din totalul cheltuielilor curente pentru sănătate.
De remarcat este că, în timp ce cheltuielile pentru sănătate ale administrației publice au crescut cu 177,9% în 2015 față de 2007, cheltuielile gospodăriilor populației au crescut cu 306,9% în aceeași perioadă.
Concluzii
Sistemul Conturilor de Sănătate oferă o descriere sistematică a fluxurilor financiare privitoare la consumul bunurilor și serviciilor de sănătate. Scopul lor este acela de a descrie sistemele de sănătate din perspectiva cheltuielilor. O prioritate importantă a SCS este de a dezvolta serii de date viabile și actuale, cu scopul de a urmări tendințele în utilizarea resurselor financiare din domeniul sănătății și factorii care influențează cheltuielile pentru sănătate.
Conturile de sănătate sunt utilizate, în principal, la nivel național, pentru analize mai detaliate ale cheltuielilor pentru sănătate și analize mai aprofundate ale evoluției acestora de-a lungul timpului și la nivel internațional unde accentul se pune pe o serie de indicatori comparabili la acest nivel.
Informațiile legate de finanțarea sistemului sanitar reprezintă o contribuție importantă pentru întărirea politicilor și îmbunătățirea funcționării sistemelor de sănătate dar Conturile de Sănătate în sine nu fac diferența între cheltuieli eficiente și ineficiente, ci au nevoie și de legături cu date ne-financiare, cum ar fi rezultatele privind starea de sănătate. Sistemul Conturilor de Sănătate nu reprezintă răspunsul la întrebările legate de politicile de sănătate. Pentru a răspunde multor întrebări legate de politicile publice de sănătate, informațiile din SCS trebuie să fie combinate cu date ne-financiare cum ar fi: infrastructura sistemului sanitar, statistici de morbiditate, studii epidemiologice, anchete la nivelul populației privind starea de sănătate etc.
Metodologia SCS poate fi folosită și pentru a face proiecții financiare legate de cerințele unui sistem de sănătate dintr-o anumită țară. În cele din urmă, acestea oferă posibilitatea de a compara cheltuielile unui sistem de sănătate cu cele ale altor țări – aspect foarte important pentru stabilirea țintelor de performanță la nivel național și internațional.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Cheltuielilor Publice (ID: 103980)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.