Sistemul Bugetar Si Monetar al Uniunii Europene

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I INTEGRAREA EUROPEANĂ

Începuturile integrării în Europa Occidentală

Extinderea comunității europene

Actul Unic European și Tratatul asupra Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona

Dimensiuni ale realizării pieței unice

CAPITOLUL II UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

Elaborarea unei Uniunii Monetare

Sistemul monetar european

Scurt istoric

Înființarea Sisemului monetar european

Uniunea Economică și Monetară

CAPITOLUL III SISTEMUL BUGETAR AL UNIUNII EUROPENE

3.1. Principii și evoluții

3.1.1. Principiul anualității

3.1.2. Principiul unicității bugetare

3.1.3. Principiul universalității bugetului

3.1.4. Principiul echilibrului bugetar

3.1.5.Principiul specializării bugetare

3.2. Veniturile și cheltuielile Uniunii Europene

CAPITOLUL IV PROCESUL BUGETAR ȘI GESTIUNEA BUGETARĂ

4.1. Procesul bugetar

4.2. Perspectiva financiară

CAPITOLUL V REFORMA BUGETULUI UNIUNII EUROPENE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

A.U.E. – Actul unic european

B.C.E. – Banca Centrală Europeană

B.E.I. – Banca Europeană de Investiții

C.E. – Comunitatea europeană

C.E.C.A./C.E.C.O. – Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

C.E.E. – Comunitatea economică europeană

C.E.E.A./EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice

C.E.S. – Comitetul economic și social

F.E.D. – Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. – Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. – Institutul Monetar European

J.O.C.E. – Jurnalul Oficial al Comunităților europene

O.C.E.D. – Organizația pentru cooperare economică și

dezvoltare

S.M.E. – Sistemul Monetar European

T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea europeană

T.U.E. – Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. – Uniunea Europeană

CAPITOLUL I

INTEGRAREA EUROPEANĂ

1.1. Începuturile integrării în Europa Occidentală

A fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să se gândească la realizarea unității lor pe cale pașnică. Guvernele democratice din Occident hotărâte să nu repete greșelile din trecut, au căutat calea ieșirii din impas și au ales soluția integrării lor economice și politice. În 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană în scopul administrării Ajutorului Marshall din America (care a devenit mai târziu Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare, OCED), iar în 1949 a luat ființă Consiliul Europei. Uniunea vamală a Beneluxului , dintre Belgia, Olanda și Luxemburg, a intrat în vigoare încă din 1948 ca model de cooperare economică între diverse țări.

Datorită lui Jean Monnet s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Având funcția de șef al Organizației Naționale a Planificării a Franței a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și a Germaniei să fie administrată de către un organism supranațional. Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) anunțat la 9 mai 1950 de către Ministerul de Externe al Franței, Robert Shuman, a constituit un nou început pentru Europa.

“Planul Shuman” menit să asigure o nouă conflagrație punând ramurile de bază ale industriei de armament sub controlul internațional prin intermediul unui tratat inviolabil a constituit primul pas pe calea construirii Europei.

Italia și țările Beneluxului au sprijinit imediat acest plan, iar la 18 aprilie 1951 a fost semnat “Tratatul de la Paris” între Belgia, Franța, Germania, Italia și Țările de Jos. CECO și Adunarea sa Parlamentară au fost înființate la 10 august 1952. Se trece astfel de la Europa “cooperării” la Europa “integrării”.

Miniștrii Afacerilor Externe ai celor șase țări au aprobat I rezoluție prin care consideră că a sosit momentul să deschidă o nouă etapă pe drumul construcției europene în domeniul economic. Ei apreciază că trebuie continuat procesul de creare a unei Europe unite prin fuziunea progresivă a economiei lor naționale, crearea unei piețe comune și armonizarea politicii sociale. Aceste țări “din prima linie” au aprobat la 29 mai 1956 raportul politic – anului belgian, Paul Henry Spaak, pe tema unei uniuni economice generale și a unei uniuni în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare. Acest lucru a adus la semnarea “Tratatului de la Roma” pe data de 25 martie 1957, care a pus bazele Comunității Economice Europene (CEE) și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (Euroatom). Astfel s-au născut cele 3 Comunități Europene.

Tratatele europene urmăresc promovarea dezvoltării economice și ridicarea nivelului de trai al oamenilor, evitarea războiului și întărirea păcii și libertății; ele au scopul de a crea “o legătură cât mai strânsă între popoarele Europei” .

De a lungul istoriei sale, construcția europeană a fost marcată de două trăsături caracteristice care o deosebesc de încercările anterioare de a uni națiunile europene.

Toate cele 3 Comunități (CECO, CEE și Euroatom) au fost întemeiate pe baze economice solide. Acest lucru explică cum, de-a lungul anilor, interesul reciproc și interdependența crescândă au dat naștere unei adevărate solidarități.

Astăzi integrarea economică sporită și proprietatea celor șase state fondatoare – și o perioadă mai scurtă pentru celelalte state care au aderat la Comunitate – nici unul dintre statele membre nu intenționează să părăsească Comunitatea.

CEE se bazează pe tratate legale, pe care statele membre trebuie să le respecte.

Atingerea scopurilor prevăzute în tratate a determinat un transfer progresiv de suveranitate de la statele membre către instituțiile europene astfel încât ele să poată îndeplini hotărârile adoptate de Consiliul de Miniștri.

Comunitatea își atinge scopurile prin intermediul politicilor comune și al acțiunilor sau programelor comune.

Succesul CEE și capacitatea de a atrage din ce în ce mai mulți membri se datorează următoarelor trăsături esențiale:

o bază economică care determină interdependență la solidaritate;

respectarea legii caracterizată prin tratate care definesc îndatoririle și competența instituțiilor comunitare.

Această combinație originală de pragmatism și principii a făcut ca Comunitatea să iasă din mari perioade de criză și să treacă peste mari obstacole păstrându-și identitatea și coeziunea fără a pierde din vedere obiectivele sale.

Am putea enumera două dintre cele mai de seamă realizări ale comunității: mai întâi ea a asigurat o pace durabilă între țările membre, în al doilea rând ea își atinge scopurile prin acorduri democratice fără a deveni creuzetul în care identitățile naționale și locale dispar.

1.2. Extinderea comunității europene

Comunitatea Europeană de astăzi este rezultatul eforturilor depuse, începând din 1950, de către promotorii Europei Comunitare constituind cea mai avansată organizație de integrare unilaterală, cu posibilități de acțiune atât în domeniul economic, social și politic cât și în domeniul drepturilor cetățenilor, al relațiilor externe vizând cele 15 state membre.

Tratatul de la Paris, întemeind CECO în 1951, apoi Tratatul de la Roma, făurind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice în 1957, tratate modificate în 1986 prin Actul Unic European și din nou modificate în 1991 prin Tratatul asupra Uniunii, adoptat la Maastricht, reprezintă bazele constituționale ale acestui întreg, stabilind între statele membre legături juridice, care merg mult dincolo de relațiile contractuale între state suverane.

Comunitatea a fost pentru început o inițiativă de pace, reușind să asocieze într-un ansamblu instituțional, subordonat principiului egalității, atât învinșii, cât și învingătorii europeni ai ultimului război mondial.

În 1954, Adunarea Națională a Franței, a refuzat să ratifice proiectul unei armate europene, dar în 1957, cei șase membri au decis să constituie o Comunitate Economică, bazată pe libera circulație a mărfurilor, serviciilor și muncitorilor, taxele vamale industriale fiind suprimate la 1 iulie 1968, iar politicile comune, în primul rând cea agricolă și cea comercială, constituindu-se chiar în decursul aceluiași deceniu.

Succesele repurtate de cei șase au determinat Marea Britanie, Danemarca și Irlanda să li se alăture la capătul unor negocieri dificile. Prima lărgire a Comunității, al cărei număr de membri a crescut de la șase la nouă, s-a produs în 1972, simultan cu o diversificare a sarcinilor Comunității și prin lansarea unor noi politici. cea socială, cea regională și cea referitoare la mediul înconjurător.

La începutul anilor `70, o dată cu suspendarea convertibilității dolarului în aur, s-a impus necesitatea unei convergente economice și cea a unei uniuni monetare, într-un mod cu atât mai stringent, cu cât epoca de mare instabilitate mondială a fost agravată de șocurile din 1973 și 1979. Realizarea în 1979 a Sistemului Monetar European (S.M.E.) a contribuit mult la stabilizarea ratelor de schimb, inspirând statelor membre politici de austeritate, ce le-au permis să mențină între ele legăturile de solidaritate și disciplină, cerute de un spațiu economic deschis.

În 1981 și în 1986, aderarea Greciei, Spaniei și Portugaliei a întărit flancul sudic al Comunității, conturând cu tot mai multă pregnanță nevoia realizării unor programe structurale, destinate să reducă diferențele între nivelurile respective și dezvoltarea economică a “celor doisprezece”.

Simultan Comunitatea s-a afirmat în plan internațional, întărind relațiile sale contractuale încheiate cu țările din sudul Mediteranei, cu țările din Asia, Caraibe și Pacific, asociate prin patru convenții de la Lomé (Togo) între anii 1975-1989.

“Europenismul” a fost epidemic la începutul anilor ’80, provocat fiind de criza economică mondială, precum și de spinoasele discuții interne asupra repartiției sarcinilor financiare și asupra contribuției britanice la bugetul comunitar. În timp ce renaște speranța relansării economice europene, odată cu anul 1984, el se estompează, ceea ce a condus la evenimentele imediat următoare. Comunitatea a hotărât încheierea procesului de constituire a Pieței Interne Unice (Marea Piață Comunitară), până în anul 1993. Dispozițiile legislative, ce îngăduie concretizarea acestui ambițios obiectiv au fost consacrate de Actul Unic European, semnat la 18 februarie 1986 și intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Cei doisprezece s-au angajat într-un proces de aprofundare a unirii lor, în domeniile politic și monetar prin negocierea unui nou Tratat, ale cărui linii directoare au fost fixate de către Consiliul Europei de la Maastricht (9 – 10 decembrie 1991). În octombrie 1993 ei au adoptat declarația politică prin care se consfințește intrarea în vigoare a acestui Tratat la l noiembrie 1993.

La 1 ianuarie 1995, Austria, Suedia și Finlanda au fost primite în Comunitatea europeană, ca membre cu drepturi depline.

Metoda comunitară întemeiată pe un permanent dialog între interesele naționale și interesele comune, o metodă ce respectă diversitatea națională, dar afirmă, totodată, o identitate proprie Uniunii, nu trebuie să piardă nimic din valoarea sa inițială.

Inventat în scopul depășirii unor antagonisme seculare, pentru a șterge aerele de superioritate, pentru a aboli recursul la forță, ce marcau relațiile dintre state, această metodă trebuie să permită realizarea coeziunii unei Europe democratice, o Europă atașată valorilor libertății. Dispariția antagonismului Est/Vest este o victorie a spiritului uman, de care popoarele au astăzi nevoie mai mult ca niciodată pentru a construi un nou continent.

Ca o concretizare a acestor principii generale, prezentăm obiectivele pe care le-a avut de îndeplinit Comunitatea, prin intermediul mandatului Belgiei, la Conducerea Comunității Europene. Preluând pentru șase luni, începând cu iulie 1993, Președinția Consiliului de Miniștri al Comunității Europene, Belgia, a primit din partea Consiliului Europei următorul set de probleme, ce reveneau Comunității în această perioadă:

examinarea posibilității de a acorda reduceri de dobânzmic din valoarea sa inițială.

Inventat în scopul depășirii unor antagonisme seculare, pentru a șterge aerele de superioritate, pentru a aboli recursul la forță, ce marcau relațiile dintre state, această metodă trebuie să permită realizarea coeziunii unei Europe democratice, o Europă atașată valorilor libertății. Dispariția antagonismului Est/Vest este o victorie a spiritului uman, de care popoarele au astăzi nevoie mai mult ca niciodată pentru a construi un nou continent.

Ca o concretizare a acestor principii generale, prezentăm obiectivele pe care le-a avut de îndeplinit Comunitatea, prin intermediul mandatului Belgiei, la Conducerea Comunității Europene. Preluând pentru șase luni, începând cu iulie 1993, Președinția Consiliului de Miniștri al Comunității Europene, Belgia, a primit din partea Consiliului Europei următorul set de probleme, ce reveneau Comunității în această perioadă:

examinarea posibilității de a acorda reduceri de dobânzi întreprinderilor mici și mijlocii, până la 3%, pentru fondurile împrumutate de la Banca Europeană de Investiții, în limita sumei de 3 miliarde ECU;

reexaminarea nivelului fondurilor acordate prin acest mecanism, în cadrul ședinței din decembrie a Consiliului European;

adoptarea planului 1994 – 1999 al fondurilor. structurale în sumă de 160 miliarde ECU;

examinarea propunerii Comisiei, pentru acordarea unui împrumut de 5 miliarde ECU, cu dobânda pieței, cu titlul de "mecanism de tranziție", destinat regimurilor care se confruntă cu declinul economic și aflate în întârziere a dezvoltării, împrumut disponibil până la sfârșitul lui 1995;

realizarea până la începutul anului 1994 a obiectivelor privind rețelele transeuropene; trenuri de mare viteză, transporturi rutiere și transporturi combinate;

prezentarea până la l septembrie 1993 a elementelor necesare Comisiei, pentru a putea elabora "Cartea Albă" asupra strategiei pe termen mediu și lung, de redresare a economiei europene;

prezentarea orientărilor de politică economică pe termen scurt și mediu Consiliului Europei din decembrie;

adoptarea măsurilor necesare realizării celei de a doua faze a Uniunii Economice și Monetare înainte de l ianuarie 1994;

adoptarea măsurilor referitoare la dreptul Societăților asupra proprietății intelectuale și la fiscalitatea pentru desăvârșirea Pieței Interne Unice;

promovarea măsurilor privind libera circulație a persoanelor;

continuarea negocierilor cu Norvegia, Suedia, Finlanda și Austria;

adoptarea până la sfârșitul verii a taxelor juridice referitoare la concesiile comerciale în favoarea țărilor din Europa Centrală și Răsărit; redactarea până în decembrie 1993 a unui raport asupra proiectului de "Pact asupra stabilității în Europa" susținut de Primul Ministru francez, Ecouard Balladur;

acceptarea avizelor Comisiei . asupra candidaturilor de aderare prezentate de Malta și Cipru;

aplicarea orientărilor Consiliului European de la Lisabona din iunie 1992 privind întărirea cooperării cu Turcia;

definirea elementelor de bază necesare începerii aplicării politicii externe și de securitate comună (P.E.S.C.) înaintea intrării în vigoare a Tratatului Uniunii Europene;

adoptarea măsurilor necesare accesului la informații al cetățenilor;

rezolvarea problemelor rămase în suspensie referitoare la intrarea în funcționare a mediatorului european" (Ombudsman) înaintea intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht.

1.3. Actul Unic European și Tratatul asupra Uniunii Europene

Deși realizarea unei piețe unice a fost prevăzută în Tratatul original al Comunității Europene, progresul înregistrat a fost lent. Acest lucru s-a schimbat cu ocazia intrării în vigoare a Actului Unic European la 1 iulie 1987, care stabilește data realizării definitive a Pieței Unice, la 31 decembrie 1992, prevăzând mișcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor pe tot cuprinsul Comunității.

Actul Unic a schimbat modul în care deciziile erau luate de către Consiliul de Miniștri. Actul Unic prevede un vot majoritar cu privire la toate hotărârile necesare realizării Pieței Unice (cu excepția domeniului fiscal și a mișcării libere a persoanelor), permițând Comisiei să-și continue mai rapid drumul concretizărilor practice. Un principiu de bază al Actului este acela al “subsidiarității”, conform căruia, rolul Comunității constă în luarea de decizii privind ansamblul statelor membre, decizii luate în mod colectiv; cele care sunt suprimate la nivel național sau regional rămân numai în răspunderea statelor membre.

Piața Internă Unică va beneficia de structuri economice de elită, de prețuri de cost scăzute, pentru firmele capabile să vândă pe această piață.

Conștienți de decalajul care s-a creat între Japonia, S.U.A., pe de o parte și țările Pieței Comune pe de alta, liderii celor douăsprezece țări comunitare au reușit să treacă peste divergențele care îi separau și, reuniți în cadrul Consiliului Europei de la Maastricht (Olanda) în 9-10 decembrie 1991, să semneze cel mai important document de la constituirea Comunității Europene (1957) și până în prezent.

Este vorba despre Tratatul care instituie "Uniunea Economică și Monetara" (EMU), până la sfârșitul anului 1999, când se dorea o recunoaștere deplină a "Statelor Unite ale Europei", ca bloc integraționist, cu o putere politică, economică și probabil, militară, ce ar putea rivaliza cu Statele Unite ale Americii.

Procesul de apropiere a punctelor de vedere divergente s-a încheiat, cu rezervarea unui statut special Marii Britanii, foarte reticentă la ideea, ca Piața Comună să devină' "un superstat federal" și ca monedele naționale să fie înlocuite cu o singură monedă comună – ECU – Unitatea de Cont Europeană.

În consecință, Tratatul, care punea bazele Comunității, a fost înlocuit, la
l ianuarie 1993, cu Tratatul asupra Uniunii Europene care prevede în esență următoarele:

o Cetățenie de Uniune prin care toți cetățenii statelor membre devin cetățeni ai Uniunii cu următoarele drepturi:

de a se deplasa și de a-și stabili domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre;

de a vota și de a candida la alegerile municipale și europene care se desfășoară în statul în care își au domiciliul;

de a fi protejați de autoritățile diplomatice ale oricărui stat membru;

de a se adresa parlamentului și funcționarului însărcinat cu sondarea .opiniei publice (Ombudsman).

b) O Uniune Economică și Monetară:

în ceea ce privește Uniunea Economică, directivele politicii economice ale Statelor membre și ale Comunității vor fi adoptate de către Consiliul de Miniștri, care va supraveghea în același timp, evoluția economiei în fiecare stat membru și în Comunitate, iar dacă politica nu va corespunde directivelor, sau va risca să pună în pericol însăși funcționarea Uniunii Economice și Monetare, Consiliul va lua măsurile necesare. Statele membre vor încerca să evite deficitele guvernamentale excesive;

în legătură cu Uniunea Monetară, cel mai târziu la 1 ianuarie 1999, Comunitatea va avea o singură politică monetară, cu un singur etalon monetar – ECU – si o nouă instituție, Banca Centrală Europeană, care, împreună cu băncile centrale ale statelor membre, va forma Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C).

O Uniune Politică cu următoarea compoziție:

o politică de securitate și externă comună (P.S.E.C.) care va cuprinde formularea pe termen lung a unei politici de apărare, o atenție sporită acordată Conferinței asupra Securității și Cooperării în Europa (C.S.C.E.), dezarmării și controlului armamentului european, neproliferării armamentului și aspectelor economice ale securității;

creșterea rolului Parlamentului European;

sporirea competențelor Comunității;

o politică comună în domeniul Juridic și al afacerilor interne (imigrația, azilul politic, viza de intrare în Comunitate etc.). Va fi creat un Birou European de Poliție (EUROPOL) în scopul schimbului de informații între cele douăsprezece state membre.

În același timp, potrivit lui Frans Andriessen, chiar C.E.E., este înclinată să includă în mod natural în Europa o serie de țări cum ar fi: Ucraina, Belarus și Țările Baltice, iar în termenii strategiei geopolitice, există un foarte mare interes pentru Comunitate, să întărească legăturile cu unele republici sovietice din Asia Centrală.

Ceea ce este foarte clar în prezent, este faptul că noi nu avem o definiție până unde se întinde Europa, ceea ce creează dificultăți în interpretarea statutului de țară europeană, pentru o serie de țări.

La toate acestea se adaugă Turcia, care se simte frustrată, deoarece după depunerea cererii de aderare, în 1987 i s-a răspuns că, nefăcând parte din Europa (conform Tratatului de la Roma, numai țările europene pot deveni membre ale C.E.E.), va trebui să mai aștepte.

În martie 1993, oficialitățile comunitare au declarat că primele țări cu care Comunitatea va începe negocieri de aderare sunt Austria, Suedia și Finlanda.

La l ianuarie 1995 ele au fost primite în Comunitatea Europeană, ridicând astfel la 15 numărul statelor integrate.

Pentru a tempera elanul unor țări de a deveni membre ale Comunităților Europene, Comisia a făcut cunoscute o serie de criterii, foarte severe, pe care trebuie să le îndeplinească țările care solicită aderarea la C.E.E.:

respectarea valorilor democratice definite de O.N.U. și de C.S.C.E. (Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa).;

acceptarea existenței unei "legislații comunitare";

acceptarea promovării unei viitoare "politici externe comune", așa cum s-a stabilit la Maastricht;

acceptarea în întregime a reglementărilor și dispozițiilor Uniunii Economice Monetare (U.E.M.); solicitanții trebuie să intre direct în stagiul III al U.E.M., fără protocoale adiționale, de genul celor încheiate cu Marea Britanie și Danemarca;

adoptarea întregii legislații comunitare în 2 ani, cu excepția Spaniei și Portugaliei, care au beneficiat de o tranziție mai lungă;

sunt excluse schimbările instituționale majore în structurile C.E.E. Acest criteriu poate exclude Malta, ca fiind o țară foarte mică pentru a exercita vreo putere în Comunitate;

menținerea aceluiași dinamism comunitar. Votând aceste proceduri, statele "nou primite" vor ști că procesele din C.E.E. nu au motive să încetinească.

Nu încape nicio îndoială că lărgirea C.E.E. va face instituirea Uniunii Economice Monetare mai dificilă. Oricum, se apreciază că, în cazul primului grup de țări din rândul A.E.L.S. (Asociația Europeană a Liberului Schimb), negocierile trebuiau finalizate înainte de stagiul III al U.E.M.

Pentru anul 2000 exista 4 scenarii la nivelul C.E.E.:

Uniunea Monetară realizată la nivel de 6 -8 țări și o modestă lărgire cu l-3 țări din A.E.L.S.

Uniunea Monetară la nivelul celor 12 țări și o modestă lărgire cu l -3 țări din A.E.L.S.

Uniunea Monetară redusă și o lărgire consistentă cu A.E.L.S. și unele țări răsăritene.

Uniunea Monetară cu toate țările C.E.E. și unele țări răsăritene.

1.4. Tratatul la Lisabona

În ultimele decenii Uniunea Europeană a cunocut o dezvoltare fără precedent, atât în ceea ce privește expansiunea către noi arii geografice, cât și în ceea ce privește creșterea nivelului integraționist. În acest sens cea mai elocventă este succesiunea de tratate care au apărut cu o frecvență de aproximativ cinci ani între ele: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, proeictul de Tratat instituind o Constituție pentru Europa și recent, Tratatul de la Lisaboona.

Modificările aduse de tratate în ultimii ani au adus și o modificare a raportului de forțe în bătălia veșnică ce s-a dus în domeniul unional, între suveranitatea națională a statelor membre și nivelul comunitar de reglementare și acțiune. Dacă până în anii ’80, primul nivel (cel național) era preponderent, iar al doilea axat mai ales pe latura economică, actualele dezvoltări l-au extins pe ultimul (cel comunitar) și în arii noi, precum politica externă, cetățenia, justiția. Această schimbare a adus după sine un mare entuziasm din partea celor care doresc o uniune apropiată ca model de statele federale, însă a declanșat și o reacție de respingere dinc e în ce mai puternică din partea celor care se tem de o asrfel de perspectivă.

Toate aceste tențințe au avut ca efect crearea proiectului de Constituție europeană, factorii de decizie europeană stabilind ca după Tratatul de la Nisa să se producă o schimbare profundă în modul de organizare și funcționare a Uniunii, schimbare pe care au dorit să o concretizeze într-un nou text de drept comunitar primar. Pentru a-i da acestui proiect și o valoare simbolică au decis să poarte numele de Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, direcția spre care se îndrepta Europa fiind clară: înainte către un stat federal european, o constituție fiind specifică statelor. Pentru a se ajunge la documentul ce avea să fie cunoscut în limbajul comun drept Constituția europeană s-a apelat la un proces lung și complicat, proces care s-a dorit a oferi noului act fundamental o legitimare democratică. Astfel, a fost convocată o așa-numită Convenție Europeană, instituție temporară, în cadrul căreia s-au reunit atât reprezentanții din fiecare țară membră a Uniunii, ba chiar și din cele candidate, dar și reprezentanți ai instituțiilor comunitare. La începutul anului 2003 această convenție a reușit să definitiveze proiectul de Tratat, iar în vara lui 2003 Convenția adoptă prin consens Tratatul; însă procesul de implementare a proiectului se blochează pentru un an de zile, în fața unor nemulțumiri a unei părți din statele membre cu privire la unele chestiuni conținute în el. În condițiile amintite, tratatul a fost semnat, într-un final, la Roma, pe data de 29 octomrie 2004. Relativ rapid s-a putut observa că următorii pași, cei d ratificare de către fiecare țară membră a Uniunii Europene, s-a dovedit imposibil de făcut în totalitate; în primăvara lui 2005, Franța și Olanda au convocat un referendum cu privire la acest text legal comunitar, rezultatul fiind respingerea ratificări sale.

Anii 2005 și 2006 s-au scurs fără a se ajunge la o rezolvare cu privire la problema Constituției Europei. Abia în a doua jumătate a anului 2007 s-a ajuns la o soluție de compromis pe care factorii de decizie comunitari o sperau viabilă, aceasta concretizându-se prin apariția unui nou act comunitar, denumit Tratatul de Reformă sau Tratatul de la Lisabona, după locul în care a fost semnat oficial de șefii de state și de guverne pe 13 decembrie 2007.

În general, noul Tratat este clădit pe conținutul Constituției Europene, din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate și, în primul rând, titlul de Constituție, care speria populația europeană prin simbolismul pe care îl conținea.

Fiind un tratat de amendare a tratatelor deja existente, Tratatul de la Lisabona vine și modifică cele două tratate majore ale Uniunii și anume Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht 1992) precum și Tratatul de instituire a Comunității Europene (Roma, 1957), acesta din urmă fiind redenumit “Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene“.

Tratatul privind Uniunea Europeană, așa cum a fost el amendat de Tratatul de la Lisabona, reflectă cadrul general al Uniunii și principiile sale, incluzînd, de asemenea, și dispoziții specifice privind politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene.

Odată intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona are ca principale obiective:

Formarea unei Uniuni mai democratice și mai transparente

Crearea unei Uniuni mai eficiente, cu metodele de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi

Constituirea unei Europe a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii

Promovarea Europei ca actor pe scena internațională, instrumentele de politică externă de care dispune Europa urmând a fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici

Potrivit noului tratat, instituțiile Uniunii sunt în număr de șapte și anume:

Parlamentul European

Consiliul European

Consiliul

Comisia Europeană

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Banca Centrală Europeană

Curtea de Conturi

Potrivit aceluiși text, fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea. Instituțiile cooperează unele cu altele în mod ideal.

Trebuie menționat faptul că Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.

1.5. Dimensiuni ale realizării Pieței Unice (Marea Piață Comunitară)

Decizia luată în 1985 de către Comunitatea Europeană privind crearea unei Piețe interne fără frontiere a reprezentat unul din evenimentele economice cele mai importante ale politicii europene.

Această decizie a determinat întreprinderile și guvernele atât din cadrul C.E.E. cât și din afara ei, să-și regândească strategiile de producție, de comercializare și de investiții.

Ideea fundamentală care reprezenta axul de rezistență al proiectului Pieței interne fără frontiere era accelerarea suprimării obstacolelor naționale, ce mai existau încă în sânul pieței interne, astfel încât întreprinderile să beneficieze de o piață proprie de dimensiuni continentale. Economiile astfel realizate ar putea fi folosite pentru întărirea competitivității întreprinderilor în cadrul C.E.E. pe piața mondială.

În pofida progreselor realizate de-a lungul anilor, rămăseseră numeroase obstacole, care mențineau fragmentarea celor 12 piețe naționale. Inițiativa Pieței Unice a fost a lui Jacques Delors, fost ministru francez de Finanțe, devenit președinte al Comisiei Europene în ianuarie 1985, care a optat pentru o piață unică, înaintea oricărui alt proiect al său (Uniunea Economică și Monetară, Uniunea Politică) pentru a da Comunității Europene, un nou elan după ani de cvasi-nemișcare, realizarea Pieței Unice, urmând să stimuleze celelalte proiecte.

Constituirea Pieței Unice Europene avea numeroase consecințe pentru partenerii comerciali ai Comunității. În planul tehnic sau instituțional, desăvârșirea ei este legată de închegarea politicii comerciale comune.

Concret, aceasta implică dispariția oricăror restricții la import, pe care statele membre au fost autorizate să le mențină până acum. Este vorba de cote stabilite cu mult timp în urmă, impuse anumitor produse precurm automobilele sau aparatele electrotehnice, provenite din Japonia sau Sud-Estul Asiei. Cote similare au fost stabilite și pentru o vastă gamă de produse provenind din U.R.S.S. și din Europa de Est. De asemenea, limitele pe care cei doisprezece
le-au impus pe plan intern, privind repartiția între ei a importurilor de textile, sau tratamentul ce urma a fi aplicat produselor "speciale", importate în cadrul sistemului de preferințe generalizate, vor trebui să fie suprimate. Celelalte consecințe ale Pieței Unice la nivelul partenerilor externi ai C.E.E., sunt greu cuantificabile. Numeroase temeri au fost exprimate, privind riscul de a asista la transformarea Comunității într-o “Fortăreață Europa", închisă în sine și apărându-se împotriva concurenților străini printr-o serie de obiective exterioare. În alți termeni, ceea ce preocupă pe acești parteneri este importanta schimbare provocată de Piața Unică și riscul, ca această schimbare să nu deplaseze obstacolele existente, de la frontierele interioare, la cele exterioare ale Comunității.

Aceste temeri au fost examinate de către șefii de state sau de guverne cu ocazia Consiliului Europei de la Hanovra, în iunie 1988. Ei au declarat:

"Piața interioară nu va trebui să se închidă asupra sieși. Conform dispozițiilor GATT (Acordul General pentru Tarife Vamale și Comerț), Comunitatea va trebui să fie deschisă tuturor țărilor terțe și trebuie în acest caz, să negocieze cu aceste țări, pentru a asigura accesul exporturilor comunitare pe piețele lor.

Comunitatea subînțeleasă prin expresia “Fortăreață Europa” a fost înlocuită cu sintagma “Partenerul Europa”.

Desăvârșirea Pieței interne preconizează de fapt un nou impuls dat dezvoltării: noi locuri de muncă și întărirea competitivității. Dinamismul economiei Comunitare urmează să stimuleze economia mondială și să ofere noi posibilități de piață furnizorilor săi, atât .din interiorul, cât și din exteriorul Comunității.

Întreprinderile care exportă în/spre Comunitatea Europeană vor beneficia, pentru produsele lor de o piață unică de 345 milioane de consumatori, aplicând același ansamblu de norme și proceduri uniforme, ca și întreprinderile din cadrul Comunității Europene.

Pentru a putea să-și comercializeze produsele în întreaga Comunitate, va fi de ajuns ca aceste întreprinderi să respecte, un singur set de norme. Ca și întreprinderile din cadrul Comunității Europene, ele vor beneficia de economii, precum și de o mai mare flexibilitate a pieței.

Statele comunitare au concretizat hotărârea lor, de a constitui Piața Unică, așa cum am mai arătat, prin Actul Unic European, intrat în vigoare la iulie 1987.

În acest context, la sfârșitul anului 1991, în calitate de principal responsabil al punerii în practică a Actului Unic European, Comisia Europeană a început o evaluare a progreselor înfăptuite în ceea ce privește realizarea Pieței Interne Unice. Până în decembrie 1993, aproape 220 de decizii din cele 282 prevăzute de programul inițial al Actului Unic au fost adoptate de Consiliul de Miniștri al Comunității. O mare parte din aceste decizii, cum ar fi cele referitoare la libera circulație a capitalului, deschiderea piețelor pentru forța de muncă, prestarea serviciilor de asigurări pentru întreprinderi, intraseră deja în vigoare până la 11 ianuarie 1992. Statelor membre le revenea sarcina de a transpune în cadrul legislațiilor lor naționale directivele comunitare adoptate, intr-un timp cât mai scurt posibil.

Rapiditatea cu care Comunitatea a fost capabilă să ia deciziile necesare, pentru realizarea spațiului “fără frontiere”, a alimentat dinamismul integrării comunitare. Ritmul de creștere economică, începând din 1985, a fost stimulat de obiectivul creării Pieței Unice, ducând totodată la apariția de noi locuri de muncă. În același timp a fost stimulat și comerțul intercomunitar, a cărui pondere s-a majorat de la 55% din volumul total al schimburilor Comunității in 1982, la 62% în 1990. Dezvoltarea și încurajarea investițiilor a atras în egală măsură investitorii externi permițând o creștere a dinamismului întreprinderilor din cadrul C.E.E.

În opinia experților europenei, Comisia executivă a Comunității va trebui ca, în ciuda progreselor satisfăcătoare înregistrate, să se ferească de un exces de optimism. Dacă progresul spre înlăturarea frontierelor tehnice (= 80%) este în ansamblu, satisfăcător, nu se putea menține aceeași apreciere în cadrul înlăturării frontierelor fizice (controlul mărfurilor, control veterinar și fitosanitar = 56,8%; control de persoane = 50%) și a suprimării barierelor fiscale (T.V.A. = 27,8%; accize = 7,9%).

Se impune a preciza că au adoptat decizii politice fundamentale în domeniul fiscalității indirecte, a controlului fitosanitar și veterinar. În ceea ce privește fiscalitatea indirectă, era prevăzută o perioadă de tranziție din 1992 până în 1996, când va avea loc o unificare definitivă a sistemului T.V.A.

Teoreticienii C.E.E. lua în considerație efectele pozitive ale Pieței Unice punându-le în balanță cu cele negative, care trebuiau contracarate printr-un sistem de politici bine conturate.

Argumentele favorabile Pieței Unice erau concentrate în jurul ideii creșterii economice, care va permite o ridicare a nivelului mediu de viață și de muncă. Aceste argumente vizau pe de o parte, reducerea costurilor, prin efecte benefice ale concurenței, în cadrul Pieței unice, și, pe de alta, ameliorarea prin intermediul consecințelor ei, a ramurilor de forță politică și comercială în Europa, reducerea restricțiilor exterioare și introducerea unor politici mai puțin restrictive.

Sursele de reducere a costurilor pot fi multiple: reducerea taxelor financiare, datorită liberalizării pieței capitalurilor și creșterii concurenței bancare, reducerea costurilor de transport, datorită suprimării intervalelor de timp necesare trecerii frontierelor și intensificarea concurenței în acest sector, reducerea costurilor de producție, datorită înlăturării obligației de a diversifica produsele în funcție de caracteristicile fiecărei piețe, reducerea costurilor fixe la producția de masă obținută în întreprinderi performante, câștigătoare ale întrecerii concurențiale etc.

În ceea ce privește reducerea restricțiilor exterioare, s-au conturat corelarea următorilor doi factori: primul ținea de faptul că majoritatea operațiilor de comerț exterior ale țărilor C.E.E. se facea cu țări din C.E.E., taxele de intrare a produselor originare din alte țări decât C.E.E., în C.E.E. fiind scăzute decât cele ale produselor străine pe piața fiecăreia din țările Comunității; al doilea factor viza balanța comercială și balanța tranzacțiilor curente ale ansamblului comunitar cu restul lumii, care erau, în general, echilibrate, chiar puțin excedentare. Într-un context de restricții exterioare reduse, relansarea economică a Europei devenea posibilă.

Dacă Piața Unică îngrijorează, aceasta se datorește faptului că ea punea în joc mecanisme diferite, ce pot conduce la scăderea salariilor, reducerea protecției sociale și dificultăți privind piața forței de muncă. În condițiile în care dispar barierele vamale în circulația mărfurilor, firmele cu un nivel de salarizare ridicat și cu o puternică protecție socială se află în situația de a alege între: a pierde piețele de desfacere, datorită costurilor proprii ridicate, în favoarea întreprinderilor, care oferă salarii scăzute și o protecție insuficientă, sau a-și deplasa capitalurile către zonele cu salarii scăzute.

Pentru a contracara astfel de situații, C.E.E. a întreprins multă vreme măsuri care să-i asigure deschiderea către concurența mondială, oferind întreprinderilor sale oportunitatea de a se extinde în afara Comunității, cu scopul de a reduce costurile.

Dislocările din interiorul C.E.E. sunt mai puțin primejdioase, decât cele către exteriorul C.E.E., în ceea ce privește creșterea economică și ocuparea forței de muncă, în măsura în care, țările comunitare cu salarii mici sunt clienți importanți ai celorlalte țări.

Această apropiere tinde să reducă amploarea procesului de slăbire a protecției sociale din țările bine protejate, dar ea nu elimină realitatea riscului. Unul din răspunsurile posibile la problema pericolului de scădere a protecției sociale constă, desigur, în introducerea unei legislații sociale europene, de contracarare a fenomenului.

De asemenea, experții Comunității apreciau că, măsurile de raționalizare a vieții economice impuse de Actul Unic, va conduce la dispariția unui număr de 500.000 locuri de muncă. În același timp extinderea puterii economice a oligopolurilor putea conduce la reducerea comportamentelor concurențiale și la dislocări masive de unități producătoare, în afara Comunității europene.

Mai mult decât atât, trebuie înțeles faptul că instituirea Pieței Unice viza nu numai ansamblul comunitar, ci și fiecare țară în parte.

Consecințele ei vor fi diferite de la o țară la alta, iar în cadrul aceleași țări, de la un sector economic la altul, dat fiind că structurile productive și sociale ale diferitelor țări nu sunt identice.

Consecințele, în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, sunt foarte diferite, în funcție de natură și importanță criteriilor de competitivitate (calitate, preț) dintr-o țară, ca și, în funcție de capacitatea de adaptare a firmelor naționale, sau de politicile de susținere regională și sectorială ale C.E.E.

Diferențele relevate de indicatorii economici ai perioadei de trecere către Piața Unică, privind industria, atrag atenția asupra faptului că sectoarele de echipamente diverse, echipamente de automatizare, mașini-unelte sunt primele beneficiare ale deschiderii piețelor, în timp ce industria textilă, sau sectorul îmbrăcăminte au o evoluție mai lentă și marcată de piedici.

De asemenea, Piața Unică constrânge țările membre la omogenizarea taxelor pe valoarea adăugată, impactul acestei obligații fiind extrem de diferit, după nivelul inițial al presiunii fiscale. O țară cu taxe ridicate trebuie să-și reducă prelevările. Alternativa pentru acest stat ar consta în reducerea cheltuielilor publice, sau acceptarea deficitului și creșterea impozitelor. Oricare ar fi soluția aleasă, ea antrena dificultăți, care nu erau ușor de depășit.

Însă, adaptarea la cerințele Pieței Unice Comunitare presupunea și efecte negative, impunându-se a fi cunoscute următoarele:

dacă efectele benefice așteptate sunt suficient de puternice, pentru a putea genera mijloacele de compensare a dificultăților. În cazul unor creșteri economice de amploare, toate țările vor beneficia, în grade diferite de pe urma acestui fenomen, în schimb, o creștere modestă amplifica efectele negative;

amplasarea efectelor pozitive ca și a celor nedorite ar putea fi influențată de politicile care însoțesc Piața Unică. Se ridica întrebarea „sunt ele suficiente pentru a asigura ajustările necesare? În ce măsură au capacitatea de a limita dificultățile?”

Concepția liberală privilegiază reducerea reglementărilor și deschiderea cvasi-completă către produsele provenind din afara Comunității. Alte concepții, marcate de idei reformiste, acceptă intervenția corectoare a statului, în favoarea unei puternice protecții sociale, a unei politici de amenajare a teritoriilor, a uneia industrial-europeană, ambele orientări influențând diferit consecințele Pieței Unice.

Răspunsul la întrebările privind efectele Europei Economice nu presupune numai o apreciere abstractă asupra mecanismelor generale ale Pieței interioare, ci și o corectă cunoașterea constrângerilor economice, politice, sociale, ca și a forțelor, care marchează astăzi economia societății europene.

Suprimarea frontierelor materiale, asigurarea liberei circulații a persoanelor și a capitalurilor, poate aduce schimbări restrânse în economiile, care nu au taxe vamale de multă vreme. Dacă lucrurile nu stau așa, realizarea acestor obiective implică o serie de măsuri restrictive.

Având libertatea să se aprovizioneze de unde dorește, consumatorul își va face piața în țările cu mărfuri ieftine, adică acolo unde fiscalitatea a fost și este redusă. Vor avea loc astfel mari dereglări ale producției și comerțului, ale ocupării forței de muncă și investiții lor etc. Este nevoie de o evitare a diferențelor prea mari între impozite și prin urmare între prețurile acelorași mărfuri, provenind din țări diferite Statele, care au taxe ridicate pe valoarea adăugată, vor fi nevoite să scadă nivelul lor. Fiscalitatea nu este singurul domeniu lezat de deschiderea granițelor. Mai pot fi amintite aici: echilibrul balanțelor comerciale, moneda diferită, mărimea depunerilor în bănci, toate aflate în atenția statelor, dornice să înlăture cât mai curând, barierele aflate în calea unificării pieței.

Procesul de integrare economică europeană declanșat odată cu crearea Comunităților Europene (CE) a cunoscut o permanentă adâncire în cele patru decenii scurse de la începerea sa. În mod necesar, el a dus la o continuă creștere a interdependenței economice între țările membre ale CE. În acest context, urmărirea realizării unor obiective de politică economică la scară națională se răsfrânge și asupra politicilor economice promovate în celelalte state membre și depinde – la rându-i-de obiectivele acestora din urmă. Atingerea unei convergențe sporite între politicile economice promovate în interior CE a fost, așadar, identificată ca un element inconturnabil al adâncii integrării economice încă din primii ani de funcționare a CE.

CAPITOLUL II

UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

2.1. Elaborarea unei uniuni monetare

Dorința unei cooperări monetare s-a manifestat încă din 1957 de la semnarea Tratatului de la Roma, tratat care prevedea, de altfel, crearea unui Comitet Monetar. A fost considerată drept necesară, odată cu intrarea în vigoare a Pieței Comune, o unitate de cont europeană, în special pentru elaborarea unei politici agrare comunitare.

La această epocă, ratele de schimb intra-europene erau stabile, dar deja reajustările din august 1969, când francul francez a fost devalorizat, și, din septembrie 1969, când marca vest-germană a fost reevaluată, puteau să compromită viitorul Politicii Agricole Comune (P.A.C.), în lipsa unor creșteri monetare compensatorii, cu scopul de a atenua efectele devalorizărilor și reevaluărilor.

Dezorganizarea sistemului monetar internațional, datând din 1944, când acordul de la Bretton-Woods asigura parități fixe, cu marje de fluctuație, de plus sau minus l %, făcea imperativă elaborarea unei solide cooperări monetare în sânul Europei. Lărgirea marjelor de fluctuație, la plus sau minus 2,25% în raport cu dolarul, stabilită la Washington în 1971, permitea diferențieri de curs, între monedele europene, de plus sau minus 4,5 % pentru termene scurte, și, de plus sau minus 9%, dacă diferențierile se cumulau. Lipsa convergenței, economiilor europene, tradusă și în mari deosebiri de inflație, ca și în dezechilibrul balanțelor tranzacțiilor curente, mai. ales între Franța și Germania Federală, nu puteau să producă decât mari variații între ratele de schimb.

Această permanentă instabilitate a reprezentat o amenințare pentru țările Europei, dat fiind că schimburile de marfă și deci creșterea economică și ocuparea forței de muncă, riscau să-și piardă avântul. Ponderea comerțului exterior în activitatea economică a țărilor din vechiul continent le făcea vulnerabile, nu numai pentru că reprezenta doar 35% din P.I.B., dar acest comerț se realiza în proporție de peste 50% în interiorul Europei. Creșterea incertitudinii costurilor, în funcție de fluctuațiile cursurilor, a grăbit intențiile țărilor europene de a face față dezorganizării sistemului monetar internațional.

O primă strategie în acest scop s-a concretizat în constituirea "șarpelui monetar" în aprilie 1972. Deja în februarie 1969, “planul Barre” prevedea realizarea unei asistențe financiare pentru țările comunității, care întâmpinau dificultăți în încheierea balanței lor de plăți, iar în conferința de la Haga din decembrie 1969 se decidea constituirea progresivă a unei unități Europene monetare.

În februarie 1970, băncile centrale din cele șase țări perfectează și pun în aplicare mecanisme de cooperare pe termen scurt, sub forma unor prețuri fixe pe trei luni. În octombrie 1970, Ministrul de Finanțe al Luxemburgului, prezintă Consiliului Europei un raport, asupra formelor, pe care trebuie să le îmbrace elaborarea treptată a unei uniuni monetare, în Europa. Ea ar fi trebuit să se realizeze în principiu, în 1980 și să cunoască o etapă prealabilă, marcată de îngustarea marjelor de fluctuație intra-europene și de o cooperare monetară mai strânsă.

Acordurile de la Bâle (Elveția), semnate la 10 aprilie 1972 au concretizat această primă etapă, prevăzând o restrângere a fluctuației între monedele țărilor participante, cu plus sau minus 2,25%, ceea ce ducea, cu ocazia intrării lor în vigoare la 24 aprilie 1972, la constituirea “șarpelui monetar”, Băncile centrale se angajau să intervină, pentru menținerea cursului, între limitele fixate. Pentru a facilita aceste intervenții, erau preconizate alte forme de susținere monetară, decât cele elaborate în 1970, de tipul creditelor nelimitate pe termen foarte scurt.

Paritatea monedei europene era fixată la plus sau minus 2,25%, în raport cu dolarul, ceea ce crea imaginea unui "șarpe în tunel". Apoi, datorită fluctuației generalizate a monedei, în cursul anului 1973, șarpele iese din tunel. Monedele europene aveau o fluctuație concertată vis-a-vis de dolar, încercând să mențină între ele, ca marjă de fluctuație, tot plus sau minus 2,25 %.

Crearea Fondului European de Cooperare Monetara (F.E.C.O.M.), la 3 aprilie 1973 va permite o refacere a solidarității financiare a țărilor participante. Reglementările C.E.E. încep să prevadă necesitatea ca operațiile monetare să fie exprimate intr-o unitate de cont monetară europeană (UCME), a cărei valoare era fixată la 0,888 grame aur fin. În aprilie 1976, Consiliul Comunității adoptă o nouă unitate de cont europeană (UCE), pentru a exprima creșterea ajutoarelor acordate de Europa, în cadrul Convenției de la Lomé (Togo). Noua unitate de cont este definită, prin* referirea la ansamblul monedelor din țările Comunității. Odată instituită unitatea de cont, viața șarpelui monetar este reașezată sub auspiciile acesteia.

Șarpele monetar n-a condus la o veritabilă stabilizare a taxelor de schimb intra-comunitare, numeroase monede păstrând succesiv 'șarpele" pentru a se reîntregi ulterior, fenomen la care se adaugă mai multe reajustări monetare, ca acelea privind reevaluarea mărci vest-germane.

2.2. Sistemul Monetar European

2.2.1 Scurt istoric

Odată realizat primul obiectiv al CE și anume crearea unei uniuni vamale în 1968 atenția s-a îndreptat spre un obiectiv mult mai ambițios: Uniunea Economică și Monetară (UEM). La simitul de la Haga din 1-2 decembrie 1969, șefii de stat și de guvern europeni s-au pronunțat în favoarea creării UEM. Aceasta a fost determinată de tendințele economice tot mai divergente din Europa și de nevoia de ajustare a ratei de schimb. Ceea ce se întâmplă periclita politica agrară comună care era bazată pe prețuri uniforme exprimate într-o unitate comună de cont, convertită în monede naționale la rate fixe de schimb. Un al doilea factor a fost ideea prevalentă, în special, în Franța, că UME ar poate pune capăt hegemoniei dolarului american.

S-a solicitat unui grup de lucru prezidat de premierul luxemburghez Berre Werner să precizeze premisele pentru realizarea Uniunii Economice Monetare Recomandările grupului respectiv de lucru au fost publicate în octombrie 1970 și includeau alinierea etapizată a monedelor europene și constituirea unei bănci centrale europene și a unei autorități bugetare europene căreia să-i fie atribuite responsabilități monetare și bugetare. La 22 martie 1971, Consiliul a adoptat decizia de principiu de a realiza UEM în etape și de a o înfăptui deplin în 1980. Dar a fost o înșelăciune politică în realitate, raportul Werner nu a fost acceptat. Transferul atribuțiilor bugetare unui organism european, controlat democratic – un centru de decizie asupra politicii economice – a fost inclus în raport în primul rând la insistența nemților și olandezilor. Aceasta era contrară punctului de vedere gaullist despre CE ca un acord interguvernamental și în consecință Consiliul de Miniștri n-a putut să ajungă la consens cu privire la definiția preciză a ultimei faze a UEM. Decizia de principiu a fost astfel un pas în neant: nimeni n-a știut unde va duce. De fapt, n-a fost clar ceea ce s-a căzut de acord la Haga.

Oamenii interpretaseră greșit semnele și prăbușirea rapidă a sistemului Bretton Woods, care a însemnat și sfîrșitul ratelor fixe de schimb, a făcut aproape imposibilă realizarea de progrese ale UEM în Europa. Șocul provocat de prețul petrolului în 1973-1974, care a afectat în diverse moduri țările europene, a jucat rolul lui. Dar nu era numai o chestiune de "nu se poate": lipsea de asemenea voința politică. Cele 6 state membre ale CE au decis în martie 1972 să-și unească valutele într-un sistem cu marje de fluctuații reciproc limitate, cunoscut sub denumirea de "șarpe".

S-au alăturat șarpelui și alte țări europene, deși uneori pentru foarte puțin timp, ca de ex. Regatul Unit, care n-a putut însă ține pasul cu forța valutelor continentale și a trebuit să părăsească Șarpele după câteva luni și Franța a trebuit să se retragă în februarie 1973, și, deși i s-a alăturat iarăși în 1975, n-a fost totuși pe multă vreme. Cooperarea monetară europeană ajunsese la un impas și motivul era clar: politicile economice ale țărilor membre erau prea divergente și rezistența lor la șocuri externe varia considerabil.

Când Regatul Unit, Irlanda și Danemarca s-au alăturat CE la 1 ianuarie 1973, statele membre, acum în număr de 9, au început să învețe să vorbească fiecare limbile celorlalți. Aderarea Regatului Unit, a reîntărit opinia celor care aveau rezerve în privința unor aranjamente supranaționale.

2.2.2. Înființarea S.M.E.

În iulie 1978, reprezentanții diferitelor țări membre ale Comunității și-au afirmat voința, de a crea “un sistem monetar european” succesor al șarpelui, care să conducă la o zonă de stabilitate în Europa și care să faciliteze convergența dezvoltării economice, oferind un nou impuls procesului de Uniune Europeană. În decembrie 1978, principiile S.M.E. sunt adoptate, iar la 13 martie 1979 ele intră efectiv în vigoare.

Elementele comune ale S.M.E. și ale "șarpelui monetar" se referă la stabilitatea taxelor de schimb, marjele de fluctuație admise fiind, de asemenea, de plus sau minus 2,25 % și la solidaritatea statelor membre, asigurată prin FECOM, care deschide posibilități balanțelor de plăți. Dincolo de aceste similitudini, mecanismele “șarpelui monetar” și ale “Sistemului Monetar European” se deosebesc în mod profund.

Astfel, funcționarea SM.E. se bazează pe existența unei monede comune – ECU (numele unei vechi monede franceze – este abrivierea lui European Currency Unit). Dacă Unitatea de cont monetară europeană UCME era definită prin raportare la o cantitate de aur, ECU, ca si unitatea de cont europeana UCE, este constituită, pornindu-se de la un ansamblu de monede europene. Reglementarea nr. 3180/78 a Consiliului Europei din 18 decembrie 1978 prevede ca de la l ianuarie 1979, operațiunile monetare să fie exprimate (redactate) în unități de cont numite “ECU”, definite prin suma crescătoare a următoarelor monede ale statelor membre:

0,828 Mărci vest-germane

0,0885 Lire sterline

1,15 Franci francezi

109 Lire italiene

0,286 Florini olandezi

3,66 Franci belgieni

0,14 Franci luxemburghezi

0,217 Coroane daneze

0,00759 Lire irlandeze

Locul ocupat de fiecare monedă în interiorul unui ECU, depinde de importanța economică a fiecărui stat participant la Sistemul Monetar European, prin raportare la celelalte state, acest loc fiind în funcție de valoarea P.N.B. și a schimburilor de marfă intra-comunitare, aparținând fiecărei țări.

Unitatea de Cont Europeană, având la bază un "coș valutar", care cuprindea cele 9 monede ale țărilor Comunității europene, în sume fixe la acea dată, a fost calculată pe baza valorilor acestor monede la 28 iunie 1974, valoarea inițială a cursului UCE fiind egală cu 1 DST (Drept Special de Tragere).

DST este un instrument monetar internațional, care servește în principal ca unitate de cont și de rezervă. A fost creat de Fondul Monetar Internațional (FMI) în urma deciziei Consiliului guvernatorilor din 28 septembrie 1967 și a modificării statutului său, fiind destinat să acopere o parte din nevoile globale de “lichiditate internațională”.

Valoarea inițială a ECU a fost aceeași cu a UCE și, deci, cu a unui DST. Ulterior, valoarea UCE și deci a ECU a evoluat diferit de cea a DST, datorită deosebirilor de structură a celor două "coșuri" (de exemplu, la l martie 1979 1 DST = 1,28800 $, iar 1 UCE = 1,35219 $).

Ponderea monedelor din "coșul" ECU este stabilită în funcție de gradul de participare la comerțul intercomunitar, de mărimea produsului intern brut (PIB) al fiecărei țări comunitare și de cota-parte a băncilor centrale din cadrul Comunității Economice Europene, la Fondul European de Cooperare Monetară.

Decizia din 5 decembrie 1978 prevedea posibilitatea revizuirii compoziției ECU în trei cazuri: la șase luni după intrarea în vigoare a SME, la fiecare cinci ani și atunci când variația ponderii oricăreia din valutele care compun ECU, este mai mare de 25%. Ultima revizuire a coșului "ECU" (a treia de la crearea SME) s-a înfăptuit la 19 iunie 1989, când odată cu modificarea respectivă, peseta și escudo au fost integrate în noul "coș".

Cursul ECU poate fi exprimat în oricare din valutele care compun "coșul", ca și în funcție de cele aflate în afara lui.

Cursul teoretic al ECU, exprimat intr-una din monede, este egal cu suma cursurilor de schimb ale valutelor componente, ponderate în funcție de cota-parte, în cadrul "coșului" ECU. El este calculat zilnic de Comisia comunitară.

De asemenea, fiecare monedă europeană are un curs stabilit prin raportare la ECU, numit "curs pivot", astfel că la 8 octombrie 1990, data intrării lirei sterline în S.M.E., situația se prezenta în felul următor:

Cele menționate mai sus se referă la așa numitul ECU oficial considerat element central 'al Sistemului Monetar European, creat de băncile centrale în 1979, pornindu-se de la depozitele în aur și de la dolarii vărsați în fondul special, numit Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM). Acest ECU are, după cum am văzut, o valoare convențională (aceea a unui coș compus dintr-o anumită cantitate din fiecare dintre monedele comunitare) și el nu circulă, decât între băncile centrale, fiind utilizat pentru acordarea reciprocă de credite, ca și pentru reglarea conturilor lor, fiecare schimb reprezentând nu numai conținutul unui "coș", ci și o cantitate de aur și dolari.

Începând cu anul 1980, instabilitatea dolarului și neregulile de pe piețele financiare au favorizat o dezvoltare spectaculoasă a rolului ECU în operațiunile cu caracter comercial. Este momentul definirii noțiunii de ECU privat (comercial), care poate fi deținut și utilizat de oricine pe piață. Relativa sa stabilitate (care permite fixarea pe o perioadă mai lungă a prețurilor contractate), însoțită de o rată de dobânzi medii, permit ca ECU să fie preferat, atât ca monedă împrumutată rezidenților, cu o rată a dobânzii ridicată, cât și ca monedă utilizată de investitori în plasamente, cu o rată scăzută a dobânzii.

În afară de avantajul stabilității relative menționat mai sus, ECU prezintă în plus, și avantajul unui cost redus (emisiunea în ECU este mai ieftină decât emisiunea în dolari sau mărci germane) și al posibilității de a avea acces la piețe diversificate. La sfârșitul anului 1986, se estima la 69,1 miliarde dolari, ponderea activelor bancare în ECU față de 11,9 miliarde dolari în 1983.

După 1981, paralel cu tranzacțiile comerciale în ECU, s-au intensificat și cele financiare în ECU, astfel că numai în 6 ani s-au efectuat 300 împrumuturi, suma lor evaluată în dolari, crescând de la 200 milioane la 6,7 miliarde în 1986. De asemenea, în ultimii ani, ECU a fost utilizat tot mai des la completarea cecurilor de călătorie (începând din iunie 1985), pentru tinerea contabilității firmelor, pentru facturare (10% din marile firme europene) etc.

În cadrul S.M.E., ECU este folosit pentru calcularea indicatorului de divergență. Acest indicator, inițial având drept scop să indice țara a cărei rată de schimb se abătea prea mult față de cea a celorlalți participanți.

În 1985 la Amsterdam s-a deschis prima piață mondială cu opțiuni de schimb ECU/dolari.

Aceste progrese incontestabile, înregistrate de utilizarea ECU în operațiunile private, nu s-au dovedit însă suficiente, pentru crearea unei veritabile piețe financiare europene integrate. Deși statisticile, privind activele externe ale băncilor comunitare, arătau că C.E.E. era prima zonă bancară a lumii (circa 60% din intermedierea financiara internațională), totuși C.E.E. nu reprezenta în 1990 o identitate financiară specifică, cu atât mai mult cu cât, 60% din activele externe ale băncilor din C.E.E., erau exprimate în dolari. Moneda americană, preponderentă pe piața europeană, urmându-și superioritatea și în domeniul reglării schimburilor comunității cu exteriorul, frâna realizarea integrării financiar-europene. ECU risca să se desființeze, în condițiile în care, integrarea internațională prin dolar, s-ar fi dovedit mai puternică, decât integrarea europeană prin ECU. În astfel de condiții, șefii de state și de guverne ai țărilor membre, au trebuit să decidă, trecerea la o nouă etapă în organizarea Sistemului Monetar European, pentru a face din ECU oficial, nu numai o monedă de cont, ci și o monedă-mijloc de plată și de rezervă, admisă de toate statele membre ale Comunității. Această decizie istorică a fost luată în decembrie 1991 prin Tratatul de la Maastricht.

Conform Rezoluției Consiliului European, SME urmărește să fixeze o stabilitate monetară sporită în Comunitate. El trebuie să fie considerat ca element fundamental al unei vaste strategii având drept obiectiv o creștere distrusă a stabilității, SME va ușura convergența dezvoltării economice și va da nu un nou impuls procesului Uniunii Europene. Consiliul consideră că SME va avea un efect stabilizator în relațiile economice și monetare internaționale. Acest sistem va fi deci cu siguranță conform intereselor țărilor industrializate cât și a țărilor în dezvoltare. La Brâme, discuțiile Consiliului au fost purtate asupra unui sistem vizând să stabilească o cooperare monetară mult mai strânsă ajungând la o zonă de stabilitate în Europa. Ei au considerat că stabilirea unei astfel de zone va constitui “un obiectiv deschis dorit” și l-au constituit un sistem durabil și eficient.

2.3. Uniunea Economică și monetară

Decizia clară în formarea Unității Monetare Europene (U.M.E.) a necesitat și o decizie politică, în sensul forțării unei politici monetare comune. A fost nevoie de un angajament clar al băncilor centrale din mai multe țări membre ale Comunității Europene, pentru susținerea reciprocă a monedelor naționale și urmărirea unei politicii monetare comune.

Obiectivul urmărit era unul singur: trecerea definitivă, de la monede naționale și politici monetare separate, către o singură politică monetară și o singură monedă. Elementele principale ale unei perioade de tranziție către o astfel de structură economică, stabilite în Tratatul de la Maastricht sunt:

criterii de convergență (egalizare) privind inflația, rata dobânzii pe termen lung, deficitul fiscal, datoria publică și participarea la Sistemul Monetar European;

un calendar lung de până la 6 ani și inflexibil;

un salt de la Sistemul Monetar European (S.M.E.) la – Unitatea Monetară Europeană (U.M.E.) condus de o instituție ce nu există încă, criteriile de convergență constituind problema cheie. În acest context o țară va trebui să respecte următoarele condiții:

moneda națională va respecta marjele de fluctuație ale ratei de schimb stabilite de S.M.E., încercând să neutralizeze eventualele tensiuni pe o perioadă de doi ani;

o rată a dobânzii pe termen lung care să nu depășească cu mai mult de 2% pe cea a primelor trei țări;

o rată medie a inflației care să nu depășească cu mai mult de 15% pe cea a primelor trei țări;

o poziție financiară stabilă concretizată în: deficitul anual sau planificat să fie mai mic de 3% din P.I.B. cu excepția cazului când, deși este mai mare, a scăzut continuu și substanțial până la un nivel ce se apropie de 3% sau când depășirea acestui plafon este excepțională sau temporară.

În condițiile în care rata dobânzii nu este un criteriu independent, iar inflația este un indicator relativ și nu absolut, singurul criteriu cu adevărat valabil rămâne limita datoriei fiscale, în legătură cu care, s-a stabilit cea mai mare flexibilitate, dat fiind că, insolvabilitatea unui stat membru ar putea periclita independența Băncii Centrale Europene. Testele fiscale constituie în același timp și o verificare a dorinței de angajare deplină a statelor comunitare, în favoarea unei stabilități monetare. Cele patru criterii reprezintă condiții obligatorii pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare, fiecare în parte și toate împreună, fiind destinate să măsoare intensitatea integrării europene.

Prima condiție se referă la realizarea unui nivel înalt al stabilității prețurilor. Criteriul de evaluare a acestei stabilități presupune, ca nivelul mediu anual al indicelui de creștere a prețurilor la bunurile de consum, existent în țara candidată la U.E.M., cu un an înainte de efectuarea cererii de intrare în Uniune, să fie superior cu maximum 1,5 %, nivelului calculat prin medie, între indicii de creștere ai primelor trei țări membre, slab inflaționiste.

Al doilea criteriu se referă la posibilitățile de susținere a finanțelor publice, avându-se în vedere două raporturi:

a) raportul dintre nevoia de finanțare a administrației publice și Produsul Intern Brut (P.I.B.), nu trebuie să depășească o valoare de referință fixată la 3%;

b) raportul dintre datoria publică și Produsul Intern Brut (P.I.B.), nu trebuie să depășească 60%.

A treia condiție prevedea respectarea marjelor normale de fluctuație prevăzute prin mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European, pentru cel puțin doi ani. Țara care candidează la Uniune, nu trebuie să-și devalorizeze moneda pe parcursul a doi ani, care preced cererea de admitere și nici să nu beneficieze de marje lărgite ale fluctuației, ca de exemplu 6% în loc de 0,25 %.

Caracterul durabil al convergenței, constituie cea de a parte condiție. Se prevede ca dobânda pe termen lung asupra obligațiunilor de stat, să nu fi depășit, la un an înainte de cererea de admitere în U.E.M., cu mai mult de 2%, media dobânzilor celor trei țări membre, cel mai puțin inflaționiste.

Potrivit estimărilor efectuate de Comisia Europeană în 1992, țările care îndeplineau atunci, toate criteriile erau: Franța, Germania, Luxemburg și Danemarca (în ciuda unui nivel de 67,2% al raportului datorie/P.I.B., dar cu evidente tendințe de scădere). Alte țări din zona mărcii germane nu îndeplineau unul sau două criterii referitoare la deficitul public: Belgia –datoria publică
129 %, Olanda – datoria publică 78,4% și necesarul de finanțare – 4,4%.

Recunoașterea celor patru criterii, drept condiții pentru admiterea în U.E.M., a constituit prilejul unor intense discuții, între adepții doctrinei gradualismului și convergenței și adepții "marșului forțat", fiind acceptată în cele din urmă convergența. Raportul Werner din 1970 propunea un compromis, între ideile teoreticienilor "economiști", care susțineau crearea U.E.M. printr-o inițială coordonare a politicilor economice și prin integrarea progresivă a economiilor și cele ale teoreticienilor "monetariști", care susțineau teza declanșării imediate a uniunii monetare, ce ar impune țărilor angajate, obligația de a-și integra cât mai rapid economiile. Alegerea criteriilor nu s-a făcut direct, pe baza unui model macroeconomic propus de Comisie, ci a fost rezultatul deliberărilor din cadrul conferinței interguvernamentale. Prin stabilirea lor, s-a încercat atingerea unui punct de echilibru: criteriile prea suple ar fi întârziat crearea U.E.M., în timp ce criteriile prea stricte ar fi accelerat constituirea U.E.M., dar ar fi angrenat autodistrugerea ei, printr-un eventual dumping social.

În legătură cu criteriile de convergență, se apelează la conceptul de "zonă monetară optimală" (Z.M.O.), zonă monetară formată prin hotărârea mai multor țări de a se uni, stabilind o relație fixă între ratele lor de schimb, așa cum este cazul U.E.M. La această situație se adaugă un criteriu suplimentar, referitor la mobilitatea forței de muncă: dacă șomajul, apărut într-o țară, poate fi resorbit de o deplasare a forței de muncă spre altă țară, membră U.E.M., viabilitatea zonei monetare este asigurată.

Criteriile de convergență stabilite la Maastricht erau așadar necesare, dar nu și suficiente. De aceea era recomandată corelarea lor cu aspecte economice reale, pentru a fi posibilă analiza cu luciditate a șanselor de realizare a unei uniuni monetare și pentru delimitarea zonei optime în care s-ar putea înfăptui. Referindu-se la aceasta, Roy Denman lua în considerare o serie de elemente, dintre care amintim:

Mobilitatea factorilor de producție. Țările cu un grad înalt de mobilitate a factorilor sunt candidate preferențiale la integrarea monetară, întrucât mobilitatea factorilor este un substitut al flexibilității cursurilor valutare, în procesul de adaptare internațională la șocuri economice.

Flexibilitatea veniturilor salariale și a prețurilor. Ea facilitează adaptarea la șocuri exogene și reduce efectul negativ al acestora asupra șomajului și a inflației. Ca urmare, țările în care piața muncii este mai flexibilă, au șanse mai mari de integrarea fiscală.

Integrarea fiscală se concretizează în armonizarea sistemului de plăți la nivel interguvernamental.

Diversificarea structurilor de producție. Economiile diversificate asigură o protecție crescută împotriva șocurilor specifice, care ar putea afecta un anumit sector economic.

Similaritatea structurilor de producție. Șocurile economice vor avea un impact simetric asupra țărilor cu structuri de producție similare, condiție în care nu va mai fi nevoie de folosirea ratei de schimb ca instrument de ajustare.

Gradul de deschidere economică, factori politici etc.

Uniunea Economică și Monetară poate fi susținută numai dacă, economiile țărilor participante reacționează la schimbările intervenite, cu aceeași flexibilitate și dacă mobilitatea geografică și ocupațională a mâinii de lucru este deosebit de ridicată. Altfel, șocurile economice vor avea un impact puternic asimetric la nivel regional.

Dacă însă convergența economică reală nu va avea loc, iar U.E.M. se va baza doar pe criteriile de convergență de la Maastricht, nefavorizând similaritatea răspunsului la șocuri, atunci există pericolul apariției unor pronunțate diferențieri între regiuni, diferențieri referitoare la șomaj, venituri și creștere economică.

Câtă vreme șocurile economice vor afecta diferit țările Uniunii Europene, iar mobilitatea capitalurilor și a forței de muncă va fi mai scăzută, nu va exista o zonă optimă de înfăptuire a uniunii monetare.

Dacă totuși va fi creată o uniune monetară, ea va cunoaște, printre urmări, diferențe regionale mari, sub raportul ocupării forței de muncă, inegalității importante în nivelul veniturilor, propagate de la centru înspre marginile uniunii și, mai ales, va ridica la cote nebănuite tensiunile sociale și politice.

Conferința interguvernamentală a statelor membre ale Uniunii Europene, care a avut loc la Torino, la 29 martie 1996 și-a propus să redefinească coordonatele integrării în funcție de problemele noi, care au apărut în viața economică, politică și socială a Europei și a lumii.

CALENDARUL CONSTITUIRII UEM

Potrivit înțelegerii realizate la Maastricht, UEM urma să fie edificată în trei etape. Elementul central al primelor două faze îl constituie efortul guvernelor țărilor membre de a realiza convergența urmărită în baza celor cinci criterii menționate mai sus.

Faza l (de la 1 iulie 1990)

Principalele obiective care trebuiau atinse în această etapă se referă la:

• liberalizarea circulației intracomunitare a capitalurilor (cu unele excepții în cazul Irlandei, Greciei, Spaniei și Portugaliei);

• integrarea tuturor monedelor naționale în SME și “înghețarea” compoziției coșului de monede în funcție de care este definită valoarea monedei comunitare (ECU):

• întărirea mecanismelor de cooperare în materie monetară (prin extinderea atribuțiilor Comitetului Guvernatorilor băncilor centrale) și coordonării politicilor fiscal-bugetare naționale.

Evoluțiile înregistrate în cadrul acestei faze nu au confirmat în întregime așteptările. Deși lira sterlină a aderat la SME în 1990 (drahma grecească rămânând singura monedă europeană din afara sistemului), acesta a avut de suportat șocuri speculative extrem de puternice, determinate în principal de situația particulară a celei mai puternice monede din sistem (marca germană) ca urmare a introducerii sale în fosta R.D.G.

Aceste presiuni au avut ca prim rezultat ieșirea din SME a lirei sterline și a lirei italiene (septembrie 1992), precum și un val de devalorizări ale altor monede, incapabile să se mențină în interiorul marjelor de fluctuație admise de Mecanismul Cursurilor de Schimb (MCS) al SME: peseta spaniolă, escudo – 1 portughez și lira irlandeză. Atacurile speculative, devenite mult mai puternice odată cu liberalizarea circulației capitalurilor, au continuat în 1993 extinzându-se și asupra altor monede. A fost astfel necesară lărgirea substanțială a marjelor de fluctuație admise în cadrul MCS, de la 2,25% (și 6% în cazul anumitor monede), la 15 %.

Paradoxal însă, acest eșec al SME nu a făcut decât să scoată și mai mult în evidență că singura modalitate de a asigura stabilitatea cursurilor valutare într-un context de liberă circulație a capitalurilor o reprezintă trecerea la moneda unică. De asemenea, respingerea de către țările membre ale UE a opțiunii reintroducerii controlului pe scară largă asupra mișcărilor de capital a confirmat cu putere atașamentul acestora față de principiile pieței interne unice și, în perspectivă, ale UEM.

Faza a II-a (de la 1 ianuarie 1994)

Coordonatele principale ale acestei faze pot fi rezumate astfel:

• înființarea Institutului Monetar European (IME), precursor și embrion al viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE). Amplasat la Frankfurt, IME avea ca membri toate băncile centrale (autoritățile monetare) din țările membre ale UE. Rolul acestuia consta în a planifica detaliile funcționării viitoarei Bănci Centrale Europene și de a monitoriza tranziția la uniunea monetară.

Funcțiile sale, subsumate acestor obiective, cuprind:

– întărirea cooperării între băncile centrale în domeniul reglementărilor contabile și de supraveghere bancară, ca și în sistemele informatice:

– formularea de recomandări și facilitarea coordonării în materie de politică monetară:

– supravegherea funcționării SME:

– dezvoltarea utilizării private a ECU:

– ameliorarea sistemelor statistice și de plăți:

– pregătirea emisiunii monedei unice.

• Desăvârșirea liberei circulații a capitalurilor

• Asigurarea independenței băncilor centrale din țările membre UE și interzicerea refinanțării de către acestea a autorităților publice.

Pe parcursul acestei faze, are loc transferul gradual al prerogativelor autorităților monetare naționale către BCE. Realinierea cursurilor de schimb în cadrul SME nu mai poate avea loc decât în circumstanțe cu totul excepționale. Tot în cursul fazei a doua, Comisia Europeană elaborează anual orientări macroeconomice pe care le supune dezbaterii ECOFIN, care poate formula pe baza lor recomandări concrete la adresa guvernelor din statele membre.

Durata acestei faze depinde de situația îndeplinirii criteriilor de convergență: dacă majoritatea țărilor membre satisfac aceste criterii în 1996, trecerea la faza următoare se produce începând cu 1997. În caz contrar (care, de altfel, este mai mult decât probabil), trecerea la ultima fază se va produce cu începere din 1999, și numai în țările care vor fi îndeplinit criteriile de convergență.

Faza a III-a are trei coordonate principale:

• începerea activității BCE, care va înlocui IME

• fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb între monedele țărilor participante

• introducerea efectivă a monedei unice

Punerea în aplicare a acestor măsuri reclamă o planificare detaliată si se va produce, la rându-i, în trei etape.

ACȚIUNI PROGRAMATE ÎN ULTIMA FAZĂ A CREĂRII UEM

1998-1999:

– ia ființă BCE, responsabilă pentru formularea unei politici monetare comune, cu sprijinul băncilor centrale ale țărilor participante la ultima fază a UEM

– este numit Consiliul Executiv al BCE

– se stabilește data limită la care monedele naționale urmează a fi înlocuite de moneda unică

1999-2001:

– cursurile de schimb ale monedelor țărilor participante sunt fixate irevocabil de către Consiliul UE (este necesară unanimitatea statelor membre participante la ultima fază a creării UEM), la propunerea Comisiei Europene și după consultarea BCE

– moneda comunitară încetează a mai fi definită pe baza unui coș de monede naționale și devine o monedă de sine stătătoare comună: monedele naționale devin, pe teritoriul țărilor de emisiune, înlocuitori ai monedei comune, la parități fixate prin Regulament al Consiliului UE

– BCE efectuează tranzacții exprimate în moneda comună cu toți actorii implicați în politica monetară (băncile centrale ale statelor participante și băncile comerciale)

– datoria publică a țărilor participante este exprimată în moneda comună, iar noile emisiuni de obligațiuni guvernamentale (titluri de stat, bonuri de trezorerie etc.) sunt de asemenea exprimate în aceeași monedă

2002:

– noi însemne monetare (bancnote, monedă metalică divizionară) sunt emise – vechile monede naționale își încetează circulația.

PRINCIPALELE ELEMENTE ALE UEM

Autoritatea monetară unică

Obiectivul principal al autorității monetare, stabilit prin tratatul de la Maastricht, este asigurarea stabilității prețurilor. În acest scop, este garantată deplina ei independență față de instituțiile și organismele europen, ca și față de orice guvern sau altă instituție națională.

Politica monetară curentă va fi pusă în aplicare de un Consiliu Executiv compus din 6 persoane independente, numite de Consiliul European pentru un mandat (nereînnoibil) de 8 ani.

Strategia monetară de ansamblu va fi formulată de un Consiliu al Guvernatorilor, compus din membrii Consiliului Executiv și din guvernatorii băncilor centrale din țările participante la UEM.

Mandatul membrilor Consiliului Guvernatorilor va fi de minimum 5 ani, ceea ce presupune că, în țările unde guvernatorul băncii centrale este numit pentru o perioadă mai scurtă, reglementările respective trebuie modificate.

Deciziile Consiliului Guvernatorilor urmează a fi luate, în majoritatea cazurilor, prin majoritatea simplă a membrilor săi.

Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale participante vor forma “Sistemul European al Băncilor Centrale” (SEBC).

Banca Centrală Europeană nu are dreptul să crediteze autoritățile publice, fie ele europene, naționale sau regionale. De asemenea este interzisă achiziționarea (pe piața secundară) a titlurilor de credit emise de aceste autorități.

Atribuțiile Băncii Centrale Europene, atotcuprinzătoare în materie de politică monetară, sunt mai nuanțate în alte domenii aflate îndeobște sub răspunderea băncilor centrale.

Politica cursului de schimb: Aceasta urmează a fi determinată de Consiliul UE, dar cu consultarea Băncii Centrale Europene. Atribuțiile Consiliului în acest domeniu se referă în principal la încheierea de acorduri privind eventuale sisteme ce leagă moneda comună de monede terțe. încheierea unor asemenea acorduri necesită întrunirea votului unanim al Consiliului, dar pentru modificarea ulterioară a parităților dintre moneda comună și cele terțe este suficientă majoritatea calificată.

Rolul de reglementare și supraveghere a sistemului bancar: Atribuțiile specifice în materie ale Băncii Centrale Europene urmează a fi definite de Consiliul UE, prin decizii unanime pe baza propunerilor formulate de Comisia Europeană. Băncile centrale naționale vor continua să dețină prerogative importante în materie de reglementare și de aplicare a normelor prudențiale.

Faptul că, în domeniile susmenționate, BCE împarte responsabilitățile cu alte entități are unele influențe și asupra politicii monetare promovate de aceasta. Astfel:

• politica monetară promovată de BCE trebuie să fie compatibilă cu menținerea parității la care moneda unică este legată de monedele terțe:

• atribuțiile legate de asigurarea sănătății sistemului bancar pot uneori să slăbească caracterul antiinflaționist al politicii monetare (de exemplu, practicarea unor dobânzi înalte poate antrena, în anumite circumstanțe, reducerea calității portofoliilor băncilor comerciale, în măsura în care clienții acestora întâmpină dificultăți în rambursarea creditelor primite).

Moneda comună

În urma deciziei Consiliului European întrunit la Madrid (decembrie 1995), moneda unică a UEM urma să fie denumită „EURO".

În expresie fizică, ea urma să-și înceapă circulația la 1 ianuarie 2002 și să devină singurul mijloc legal de plată în țările participante la UEM de la
1 iulie 2002.

Introducerea monedei unice presupunea o serie de operații pregătitoare legate de soluționarea unor probleme logistice și de creșterea gradului său de utilizare din momentul definirii sale ca monedă de sine stătătoare, substitut perfect al monedelor naționale pe teritoriul țărilor participante la UEM (1999).

În ce privește cea de-a doua problemă, atât IME cât și Consiliul European se situează pe poziția potrivit căreia operatorilor privați nu trebuie să li se impună utilizarea predilectă a monedei comune înainte ca aceasta să devină singurul mijloc legal de plată. EURO a devenit însă, începând cu 1999, moneda în care vor fi exprimate atât tranzacțiile desfășurate de BCE cât și instrumentele datoriei publice a statelor participante. Pentru a facilita această “tranziție”, încă înainte de 1999 o anumită proporție (ce urmează a fi definită) a datoriei publice a statelor participante va fi emisă în EURO.

Problemele logistice vor fi destul de complicate și vor necesita o pregătire timpurie și amănunțită. Ele se referă la:

• tipărirea bancnotelor necesare și producerea monedei metalice divizionare în cantități suficiente;

• modificarea instrumentelor de plată (cecuri, cărți de credit) și a sistemelor informatizate de plăți:

• desfășurarea unor campanii vaste de informare și conștientizare a publicului larg.

Se estima că durata necesară pentru derularea în bune condiții a tuturor acestor activități se ridică la 3-4 ani, ceea ce făcea necesară lansarea lor cât mai curând cu putință.

CAPITOLUL III
SISTEMUL BUGETAR AL UNIUNII EUROPENE

3.1. Principii și evoluții

Bugetul Uniunii Europene este actul care autorizează, în fiecare an, finanțarea ansamblului activităților și intervențiilor comunitare, în funcție de acesta putând fi observate în fiecare an prioritățile și orientările politice comunitare.

Tratatul de constituire a CEE, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, este cel care reglementează procedurile de alcătuire și adoptare a bugetului.

Astfel, Comisia Europeană trebuie să elaboreze un draft de proiect bugetar, pornind de la estimări ale nevoilor economice și priorităților politice ale Uniunii pentru anul care urmează.

Acest document este prezentat Consiliului Uniunii, care îl adoptă după eventualele amendamente, devenind astfel un proiect de buget. Acest proiect este transmis Parlamentului European, puterile acestuia din urmă asupra bugetului depinzând de natura cheltuielilor: pentru cheltuielile obligatorii, Parlamentul poate doar propune modificări, iar stabilirea nivelului final al fondurilor alocate pentru acest domeniu revine Consiliului; pentru celelalte cheltuieli, neobligatorii, Parlamentul putând modifica proiectul de buget, oricum, Parlamentului revenindu-i rolul cel mai important, devenind astfel „autoritatea bugetară” a Uniunii.

Bugetul UE reprezintă ansamblul resurselor financiare de care acesta dispune anual pentru îndeplinirea de către instituțiile comunitare a obiectivelor, activităților și intervențiilor comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam.

Bugetul comunității europene respectă regulile generale care se aplică și în statele membre, având ca scop asigurarea transparenței veniturilor și cheltuielilor în procesul luării deciziilor și a clarității în monitorizarea și controlul execuției bugetului pentru protejarea intereselor financiare ale UE.

Aplicarea dreptului bugetar și procedura elaborării, aprobării, executării și încheierii bugetului comunitar sunt generate de anumite principii, în doctrina modernă a finanțelor publice fiind unanim admise următoarele: anualitatea bugetului; unitatea bugetului; universalitatea bugetară; echilibrul bugetului și specializarea bugetară.

În acord cu doctrina modernă, aceste principii sunt consacrate și în Regulamentul financiar al comunității europene, bugetul aprobat de CE având prevăzut, de asemeni, și un capitol distinct privind publicitatea bugetului în Jurnalul oficial al UE.

Principiul anualității bugetului afirmă că operațiunile bugetare
care se vor derula, în timpul exercițiului bugetar în comunitatea
europeană, se întind în intervalul 1 ianuarie- 31 decembrie.

Veniturile care trebuie încasate în anul financiar curent și nu s-au încasat în acel an se fac venit la bugetul anului următor, orice impozit și taxă prevăzute a se plăti în anul financiar curent și neonorate anulându-se la finele anului
respectiv, putând exista și excepții.

Multe proiecte și acțiuni UE se desfășoară pe o perioadă mai mare de un an calendaristic și pentru asigurarea disciplinei financiare, respectiv a încadrării în limita resurselor de finanțare disponibile și a comunității, UE folosește pe termen mediu instrumentul „perspectiva financiară”, în scopul racordării proiectelor și acțiunilor multianuale la buget, care se referă la un anumit an financiar, în practica UE folosindu-se două concepte de cheltuieli: „limita de angajare a cheltuielilor” și „limita de plăți”.

Principiul unității bugetare impune ca toate veniturile și cheltuielile bugetului UE să fie cuprinse într-un singur document. De la acest principiu sunt de menționat două excepții. Au fost create aranjamente financiare speciale pentru anumite activități în domeniul politicii comune externe și de securitate, al Fondului european de dezvoltare.

În aceste cazuri, anumite venituri sunt folosite direct pentru activitățile respective, fără a mai fi înscrise în bugetul UE. Agențiile europene (organisme descentralizate ale UE) au propriile bugete care sunt alimentate cu transferuri din bugetul UE.

Principiul universalității bugetului.

În practica UE sunt respectate două reguli bugetare: neafectarea veniturilor bugetare, adică odată vărsate la bugetul UE, aceste venituri se depersonalizează, fiind folosite în totalitatea lor la finanțarea tuturor cheltuielilor; prezentarea bugetului în formă brută, respectiv înscrierea veniturilor și cheltuielilor în sume toate, fără compensări și omisiuni.

În aplicarea acestui principiu, apar excepții, în sensul că anumite venituri sunt afectate direct finanțării unor programe de cercetare, iar unele țări fac donații în mod expres pentru finanțarea unor politici specifice, ca de exemplu ajutoarele umanitare.

Principiul echilibrului bugetar, strict respectat în cadrul UE, în
sensul că veniturile sunt egale cu cheltuielile sau mai mari.

UE nu este autorizată să se împrumute pentru finanțarea cheltuielilor prevăzute în bugetul UE și, în consecință, situația normală pentru execuția bugetului este surplusul de venituri asupra cheltuielilor, care este preluat obli-
gatoriu în bugetul pe anul următor.

Ca atare, în bugetul UE nu se reflectă operațiunile de împrumut pe care comunitatea europeană sau instituții ale UE sunt autorizate prin tratat să le facă (de exemplu, împrumuturi acordate unor state membre și țări candidate pentru susținerea balanței de plăți).

Principiul specializării bugetare impune înscrierea în bugetul
UE a veniturilor bugetare pe categorii stabilite după proveniență, în
raport cu specificul surselor și al cheltuielilor după destinație, potrivit
clasificației bugetare. în acest sens, sunt eliminate confuziile în procesul
deciziei bugetare și a executării acesteia.

Clasificația bugetară folosită de către UE cuprinde secțiuni, titluri, capitole și alineate.

Bugetul UE a reflectat etapele esențiale ale integrării europene. Evoluții precum piața unică, extinderea, dezvoltarea unei viziuni globale asupra Europei, au necesitat, de fiecare dată, schimbarea configurației cheltuielilor Uniunii Europene, anul 2008 deschizând o nouă etapă în această evoluție având în vedere că, pentru prima dată, politicile care urmăresc în special creșterea economică și locurile de muncă absorb cea mai mare parte a bugetului UE.

Profilul cheltuielilor Uniunii Europene s-a schimbat în mod considerabil de-a lungul timpului: în mod tradițional, cea mai mare parte a bugetului UE a fost concentrată pe un număr relativ mic de domenii politice. Totuși, atât în cadrul, cât și în afara acestor domenii, prioritățile în materie de cheltuieli și obiectivele politice urmărite au evoluat.

Structura bugetului, precum și dimensiunea acestuia, au cunoscut o evoluție continuă:

Astfel, la începutul procesului de integrare, fiecare dintre cele trei Comunități Europene dispunea de un buget specific. Primul buget al Comunității Economice Europene (CEE) a fost foarte redus, acoperind exclusiv cheltuielile administrative.

În 1965, plățile pentru politica agricolă comună (PAC) absorbeau 35,7% din buget și au crescut până la 70,8% în 1985. În primul an din cadrul financiar 1988-1992, cheltuielile pentru PAC reprezentau în continuare 60,7% din buget.

Până în 2013, proporția cheltuielilor tradiționale pentru PAC (cu excepția dezvoltării rurale) au scăzut la jumătate (32%), în urma unei reduceri în termeni reali survenită în cursul perioadei actuale de finanțare.

Numai 6% din bugetul comunitar era cheltuit pentru politica de coeziune în 1965, Actul Unic European punând un accent deosebit pe coeziunea economică și socială, fiind urmat de o majorare semnifiicativă a cheltuielilor pentru coeziune. Suma consacrată acțiunilor structurale crescuse deja până la 17,2% în 1988 și, în 2013 reprezenta 35,7% din bugetul UE, cu cel puțin două treimi destinate competitivității, creșterii și locurilor de muncă.

Finanțarea pentru alte politici (în special, competitivitate, acțiuni externe și dezvoltare rurală) a fost inițial deosebit de limitată. În primul cadru financiar, numai 7,3% din buget a fost rezervat acestor domenii. Cu toate acestea, noua importanță acordată dezvoltării și competitivității va conduce la majorarea
cotei-parte a acestor politici.

Evoluția bugetului de-a lungul timpului reflectă transformările succesive ale construcției europene. În 1970, bugetul comunității era de 5.6 miliarde ecu (la 1 ian. 1999, l ecu = 1 euro) și era constituit aproape în totalitate din fonduri pentru cheltuielile legate de politica agricolă eomună, pentru ca în 2010 bugetul să atingă 133,8 miliarde euro, fondurile fiind destinate unei palete largi de politici: politica agricolă eomună, politica de dezvoltare regională, politicile de cercetare, educațională, de formare, acțiuni de cooperare internațională etc

Cadrul financiar actual este pe punctul ce a fi supus unei revizuiri, Comisia Europeană prezentând propunerile sale Parlamentului, care a solicitat o mai mare flexibilitate în manipularea fondurilor, în scopul adaptării capacităților și necesităților într-o manieră mai eficientă, precum și marje financiare mai mari care urmează să fie introduse în buget pentru a face față unor situații neprevăzute în viitor.

3.2. Veniturile și cheltuielile Uniunii Europene

La începuturile construcției europene finanțarea bugetului se făcea din două resurse proprii: prelevările (taxele) la importurile de produse agricole din spațiul extracomunitar și drepturile vamale (taxe) la importurile de produse manufacturate din afara Comunității Europene, iar sumele obținute erau suficiente pentru acoperirea necesităților de finanțare comună.

La sfârșitul anilor '70, au apărut primele tensiuni între membrii CEE, cu privire la repartizarea bugetului comun, generate de trei factori:

liberalizarea schimburilor comerciale internaționale în cadrul GATT, care au dus la reducerea taxelor vamale;

apariția excedentelor în producția agricolă europeană și, implicit, reducerea importurilor de produse agricole, deci diminuarea prelevărilor la bugetul comunitar ;

prima extindere a CEE, cu aderarea Danemarcei, Irlandei și Marii Britanii – ultima având atunci o agricultură modestă, dar fiind un importator important de produse agricole din zona Commonwealth-ului.

Pentru a suplini insuficiența resurselor proprii tradiționale (taxele vamale și prelevările la importurile agricole), la sfârșitul anilor '70 au fost create alte două surse de finanțare europeană : prelevări din TVA și contribuții din PIB-ul național al fiecărui stat membru (produsul intern brut).

Contribuția din PIB a crescut sensibil începând cu sfârșitul anilor 80 și reprezintă astăzi aproape trei sferturi din rețeta bugetului european.

Principala sursă de finanțare a bugetului UE a devenit, deci, o resursă bazată pe produsul național brut al statelor membre (PNB), aceasta ajungând să depășească celelalte surse, respectiv taxele vamale și prelevările agricole („resursele proprii tradiționale"), precum și o resursă bazată pe taxa pe valoarea adăugată, sistemul resurselor proprii cunoscând evoluții semnificative de la începutul primului cadru financiar.

Dacă inițial calculul contribuțiilor naționale la bugetul UE se raportau la PIB, ulterior s-au raportat la VNB (venitul național brut), aceasta pentru că, în cazul economiilor foarte deschise, PIB și VNB pot să difere sensibil.

În 1988, resursa VNB reprezenta sub 11% din finanțarea UE, în comparație cu 28% provenind din taxe vamale și prelevări agricole și cu 57% provenind din resursa proprie bazată pe TVA.

În 2013, resursa VNB a reprezentat 74% din finanțarea UE, în raport cu 13% provenind din taxe vamale și agricole și cu 12% provenind din resursa bazată pe TVA.

La nivelul anului 2002, proporția contribuțiilor naționale și redistribuirea bugetului UE se prezentau astfel:

Contributori la bugetul comunitar (în procente): Germania -22%, Franța – 18%, Italia – 15%, Marea Britanie – 13%, Spania – 8%, Olanda – 6%, Belgia – 4% ; restul de 14% era repartizat între ceilalți 8 membri ai UE.

Principalii beneficiari de finanțări de la bugetul comunitar : Spania – 22%, Franța – 16%, Germania – 16%, Italia – 11%, Marea Britanie – 8%, Grecia – 6%, Belgia – 3%, Olanda – 2% ; restul de 16% era repartizat între celelalte 7 state membre.

Pentru anul 2010, 19,5% din veniturile Uniunii provin din Germania, 18% din Franța, 13,9% din Italia, 10,4% din Marea Britanie și 9,6% din Spania. Cel mai mare beneficiar a fost Polonia cu 9,25 miliarde de euro în 2009, Grecia cu 3,1 miliarde de euro, Ungaria cu 2,7 miliarde de euro, Portugalia cu 2,15 miliarde de euro, Cehia cu 1,7 miliarde de euro, România cu 1,69 miliarde de euro și Letonia cu 1,5 miliarde de euro, Bulgaria înregistrând o balanță pozitivă de 624 milioane de euro.

În dezbaterile publice, sunt menționați frecvent „contribuabilii neți” ai UE, care se determină luând în considerare, pe de o parte, ceea ce fiecare stat membru transferă și, pe de altă parte, ceea ce primește de la UE, prin intermediul diferitelor fonduri europene; afirmându-se acești „contribuabili neți”, profită mai puțin de UE și politicile sale decât alte state membre, statele menționate fiind, în general, Germania, Franța, Țările de Jos, Italia, Marea Britanie și Suedia.

O particularitate esențială în ceea ce privește veniturile este că UE își constituie acest sistem propriu pe baza votului unanim, așa cum se exprimă acesta cu privire la deciziile politice de bază.

Explicația acestui mecanism, la care s-a ajuns cu destulă dificultate, se află în impactul direct asupra părții din resursele naționale, pe care statele membre acceptă fie să le transfere din jurisdicția lor națională în cea a UE, fie să le cedeze UE. Sunt decizii politice care, prin natura consecințelor lor, influențează relațiile dintre cetățenii și firmele plătitoare, dar și între statele membre. De aceea, adoptarea acestor decizii în Consiliul UE necesită strict votul unanim.

Astfel, în bugetul UE se includ următoarele categorii de venituri:

Veniturile proprii tradiționale, considerate în mod natural ca
aparținând UE, deoarece sunt încasate de către statele membre datorită
politicilor Uniunii – uniunea vamală și politica agricolă comună.

La rândul lor, acestea sunt compuse din două grupe de taxe: taxele vamale
încasate la granițele externe ale UE și taxele agricole percepute la
importul produselor agricole.

Ca trend caracteristic pentru această categorie de venituri, se semnalează o drastică scădere a ponderii acestora la formarea bugetului UE, motivul fiind reducerea generală a nivelului tarifelor vamale, precum și diminuarea diferențelor dintre prețurile practicate pe piața europeană la produsele agricole și prețurile mondiale.

Venitul UE din taxa pe valoarea adăugată este o parte din
TVA încasată de statele membre, calculată prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de impozitare (pentru TVA).

Acest venit datează ca venit al UE din 1979, ca urmare a procedurilor de armonizare a sistemelor TVA din statele membre, tendința de scădere a ponderii acestui venit în totalul veniturilor UE menținându-se și pe viitor, datorită reducerii cotei procentuale de TVA.

Cota din PNB (VNB) al statelor membre este un venit variabil și care se încasează de la statele membre numai dacă celelalte venituri proprii sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor. Mărimea acestui venit nu poate fi mai mare decât diferența dintre: limita maximă a tuturor veniturilor proprii ale UE, autorizată de Consiliul European ca procent din PNB cumulat al statelor membre și celelalte venituri proprii. Față de totalul veniturilor UE, ponderea acestui venit a înregistrat o tendință de creștere, pe fondul unor creșteri economice constante la nivelul unora dintre țările membre.

Alte venituri care participă la sistemul veniturilor UE provin din dobânzi și penalități de întârziere pentru plata obligațiilor prevăzute față de bugetul Uniunii, penalitățile încasate pentru încălcarea unor reglementări comune, surplusuri din anii financiari anteriori și/sau impozitele pe salariile angajaților din instituțiile UE, veniturile din operațiunile administrative ale instituțiilor UE. Mărimea acestor venituri este fluctuantă, mai cu seamă în urma preluării excedentului bugetar ca venit în bugetul anului viitor.

Preocuparea decidenților UE privind performanța sistemului de venituri este constant evaluată prin următoarele criterii: suficiența veniturilor, autonomia financiară, echitatea veniturilor, transparența și simplitatea, cost-eficiență.

Destinațiile fondurilor bugetului UE

Expresie cifrică a priorităților și politicilor UE, cheltuielile înscrise în bugetul UE sunt concentrate mai ales pentru realizarea obiectivelor politicilor, agricultură, pescuit și alimentație; întreprinderi; combaterea schimbărilor climatice; politici transversale; economie, finanțe, impozite; cultură, educație, tineret; ocuparea forței de muncă și drepturi sociale; energie și resurse naturale; mediu, consumatori și sănătate etc.

Bugetul UE nu conține o serie de cheltuieli frecvente în bugetele naționale care au ca destinație atribuțiile clasice ale oricărui stat, locul acestora fiind luat de cheltuieli cu administrarea programelor de implementare a unor reguli prestabilite.

Bugetul anual acoperă fiecare element legat de cheltuieli, de la creioane pentru administratori la subvenții pentru fermierii din UE și sprijin pentru regiunile mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic.

Odată ce „cadrul financiar” este stabilit, acesta va include suma maximă care urmează să fie cheltuită de către UE, precum și modul în care va fi împărțit în fiecare an pentru fiecare domeniu, deși sumele exacte pentru fiecare buget anual fac obiectul unei negocieri anuale. în fiecare an UE cheltuiește aproape 1% din venitul național brut al UE sau aproximativ 140 miliarde de euro.

Acțiunile și proiectele finanțate de bugetul UE reflectă prioritățile stabilite de țările UE la un moment dat, acestea fiind grupate în categorii mari de cheltuieli (numite „linii bugetare") și în 31 de domenii de acțiune diferite.

Țările UE au convenit să dedice o parte considerabilă a eforturilor lor comune și a bugetului UE, pentru a crea o mai bună dezvoltare economică și mai multe locuri de muncă, dezvoltarea durabilă devenind una dintre prioritățile principale ale Uniunii, Economia comunitară trebuind să fie mai competitivă, iar regiunile mai puțin prospere trebuind să le prindă din urmă pe cele mai dezvoltate.

Realizarea dezvoltării pe termen lung depinde și de exploatarea și de sporirea potențialului de dezvoltare a UE, această prioritate, cunoscută sub numele de coeziune, constând în a ajuta în special regiunile mai puțin avantajate să-și transforme economia, pentru a putea face față competiției mondiale.

Eforturile UE în domeniul agriculturii au două obiective principale: în primul rând, produsele trebuie să corespundă așteptărilor consumatorilor, în special cu privire la siguranța și înalta calitate a produselor agricole; în al doilea rând, în ceea ce privește producția, agricultorii trebuie să o poată planifica și adapta în funcție de cererea consumatorilor și, în același timp, să respecte mediul înconjurător.

Mai mult, o gestionare reușită și protecția resurselor noastre naturale trebuie să includă măsuri directe de protejare a mediului înconjurător, să restructureze și să diversifice economia rurală și să promoveze pescuitul durabil.

În mod similar, lupta contra terorismului, crimei organizate și imigrării ilegale este mult mai eficientă când țările UE partajează informații și acționează împreună. UE depune eforturi pentru a gestiona mai bine fluxurile migratoare spre Uniune și pentru a întări cooperarea în materie penală și juridică, precum și pentru a promova societățile sigure, fondate pe statul de drept.

Bugetul UE promovează și protejează o moștenire culturală și bogăție diversă, încurajând în același timp participarea activă la dezbaterile sociale și, de asemenea, vizând protejarea sănătății publice și a intereselor consumatorului.

Pe lângă ajutorul UE pe termen lung, 77 de țări în curs de dezvoltare din Africa, Pacific și Caraibe pot beneficia și de Fondul European de Dezvoltare (în afara bugetului UE), pentru reformarea sistemului de educație, sănătate și transport, precum și pentru consolidarea instituțiilor.

Cheltuielile administrative ale UE se referă la costurile pentru personalul și clădirile instituțiilor UE, inclusiv Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiție și Curtea de Conturi Europeană.

Odată ce cadrul financiar multianual a fost stabilit, sumele exacte care urmează să fie cheltuite în fiecare an de către UE sunt decise prin negocieri între Parlament și guvernele statelor membre din Consiliu, un proces prevăzut în detaliu de către tratatele UE.

Tratatul de la Lisabona a simplificat procesul democratic și a îmbunătățit controlul prin consolidarea rolului Parlamentului European în cadrul procesului, acesta primind competențe și în domenii precum agricultura și relațiile externe, unde inițial nu putea aduce îmbunătățiri.

Principalele destinații ale cheltuielilor bugetului UE sunt:

cheltuieli administrative;

cheltuieli pentru finanțarea politicilor comunitare;

FEOGA – Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă;

fonduri structurale și acțiuni regionale;

educație, tineret, calificare profesională, cultură, aspecte sociale (ocuparea forței de muncă) și sănătate publică;

energie, securitate nucleară și acțiuni externe (acțiuni umanitare, acțiuni în favoarea democrației și drepturilor omului);

politica externă și securitatea comunității.

Cheltuielile pentru agricultură dețin ponderea cea mai mare în valoare absolută, cu un ușor trend descrescător. Obiectivele politicii agricole comune UE sunt finanțate prin Fondul european agricol de orientare și garanție, de unde se alocă sume pentru: susținerea veniturilor fermierilor, subvenționarea exportului de produse agricole în țările nemembre, măsuri de dezvoltare rurală etc.

Cheltuielile pentru operațiuni structurale ocupă locul secund ca mărime, cu un trend de creștere în ultimul deceniu și concentrează fondurile structurale și fondul de coeziune. Obiectivele finanțate constau în proiecte și acțiuni de modernizare a structurilor economice, în special pe o bază regională, pentru îmbunătățirea situației sociale a grupurilor defavorizate și pentru reducerea decalajelor de bunăstare între diferitele zone. Se urmărește astfel creșterea coeziunii economice și sociale în UE.

Cheltuielile pentru politici interne vizează mai multe domenii, dintre care principalele sunt: cercetare și dezvoltare tehnologică, rețele transeuropene de transport, învățământ, tineret și pregătire profesională vocațională pentru programe ca: Socrates, Leonardo și Tineri pentru Europa, piața muncii, inovare tehnologică, mediu, cultură și audiovizual.

Cheltuielile pentru politici externe urmăresc realizarea programelor și acțiunilor de cooperare cu țări din: zona mediteraneană și Orientul Mijlociu, Asia și America Latină, Balcani, spațiul fostei Uniuni Sovietice.

Pe lângă acestea, sunt alocate fonduri ca ajutor umanitar și alimente și cheltuieli pentru promovarea democrației și drepturilor omului, considerate măsuri viabile ce decurg din politica externă comună și de securitate.

Cheltuielile administrative reprezintă în medie 5% din bugetul UE (restul fiind alocate cheltuielilor operaționale) și reprezintă salariile angajaților, chiriile pentru clădiri și terenuri, întreținerea și funcționarea aparatului administrativ, plus contribuțiile UE pentru sistemul de pensii al angajaților din toate instituțiile Uniunii.

Rezerve și garanții, o sumă variabilă constituită pentru flexibilitatea necesară în situații neprevăzute în cursul exercițiului bugetar; uzual, aceste fonduri au completat: rezerva monetară pentru acoperirea diferențelor de curs la cheltuielile pentru agricultură; rezerva rentru ajutor de urgență; rezerva la împrumuturile acordate cu garanția UE.

CAPITOLUL IV

PROCESUL BUGETAR ȘI GESTIUNEA BUGETARĂ

4.1. Procesul bugetar

Ca în toate statele membre, procesul bugetar al UE cuprinde mai multe etape: elaborarea bugetului, adoptarea, execuția, controlul execuției, descărcarea de gestiune.

Până la 1 iulie al fiecărui an, Comisia Europeană elaborează proiectul preliminar al bugetului UE, pe baza estimării cheltuielilor, făcută de către fiecare instituție a UE.

Consiliul trebuie să ia o decizie cu privire la proiectul preliminar al bugetului până la 5 Octombrie, din acest moment, proiectul preliminar devenind proiect de buget. Draftul de proiect bugetar, elaborat de către Comisie, este prezentat Consiliului Uniunii, care îl adoptă după eventualele amendamente, devenind astfel cn proiect de buget.

Acest proiect este transmis Parlamentului European, care în termen de
45 de zile examinează proiectul de buget, fiind posibile trei situații: Parlamentul nu inițiază nicio acțiune, iar bugerul se consideră aprobat; Parlamentul aprobă bugetul; Parlamentul decide să aducă modificări.

În termen de 15 zile, Consiliul examinează propunerile făcute de către Parlament, în cazul cheltuielilor neobligatorii Consiliul fiind Împuternicit să facă modificări, iar textul modificat este trimis înapoi la Parlament, în final, Parlamentul având dreptul să modifice cheltuielile neobligatorii cu votul majorității absolute a membrilor săi și a trei-cincimi din voturile exprimate.

Bugetul poate fi respins cu votul majorității absolute a membrilor săi și a trei-cincimi din voturile exprimate.

Pentru ca elaborarea și adoptarea bugetului UE să decurgă în bune condiții, a fost instituționalizată concertarea cu privire la prioritățile bugetului prin trialogul dintre Parlament, Consiliu și Comisie, concretizat în acorduri interinstituționale, precum și prin ședințe de lucru comune, cu participarea persoanelor responsabile de buget din cele trei instituții, urmate de concilieri între Parlament și Consiliu, la care sunt de față și reprezentanți ai Comisiei.

În adoptarea bugetului, Comisia, Parlamentul și Consiliul de Miniștri au roluri și puteri diferite, aceste trei instituții încheind un acord obligatoriu pentru garantarea disciplinei bugetare, a planificării pe termen lung și pentru îmbunătățirea cooperării în legătură cu bugetele anuale.

Acest „acord interinstituțional” cuprinde cadrul financiar multianual, care stabilește limitele anuale superioare (cunoscute sub numele de „plafoane") pentru fiecare linie bugetară, bugetele anuale trebuind să respecte aceste plafoane.

Pentru partea de venituri, statele membre trebuie să transfere veniturile care le revin la bugetul UE, începând cu 1 ianuarie. Execuția părții de cheltuieli impune existența bazei legale, adică o cheltuială înscrisă în buget poate fi efectuată numai dacă a fost adoptată o prevedere legală din care decurge obligația de cheltuială pentru UE.

Excepție de la această regulă, în sensul că anumite cheltuieli pot fi efectuate numai pe baza înscrierii lor în buget, există pentru sume nesemnificative în patru cazuri expres definite: scheme pilot de natură experimentală; acțiuni preliminare pentru pregătirea unei propuneri legislative; acțiuni inițiative de comisie în realizarea unor atribuții, cum sunt studii și opinii privind politica socială etc; acțiuni ale fiecărei instituții, în cadrul autonomiei sale administrative.

Comisia și celelalte instituții ale UE poartă deplina responsabilitate pentru execuția părții din buget care le revine, ofițerul de autorizare având puterea de a da autorizarea pentru efectuarea cheltuielii, aceștia fiind singurii împuterniciți să mânuiască banii și alte active, controlorii financiari realizând monitorizarea execuției și a auditului, în fapt a legalității operațiunilor, aceștia având o anumită independență, în sensul că, în anumite cazuri, pot iniția acțiuni la Curtea de Justiție.

Efectuarea oricărei cheltuieli parcurge patru etape: angajarea de cheltuieli, validarea cheltuielii, autorizarea cheltuielii și efectuarea plății.

Principalele reguli care guvernează cheltuirea efectivă a fondurilor UE figurează în regulamentul financiar, un al doilea set de reguli, reguli de implementare, explicând în detaliu cum trebuie aplicat regulamentul financiar.

Responsabilitatea finală pentru implementarea bugetului revine Comisiei Europene. În practică, cea mai mare parte a fondurilor EU (aproximativ 76%) este cheltuită pe ceea ce se numește „gestionarea în comun", în cadrul acestor aranjamente, autoritățile din statele membre fiind cele care gestionează cheltuielile și nu Comisia.

O întreagă serie de verificări și echilibrări este implementată pentru a garanta că fondurile respective sunt gestionate corect și în conformitate cu regulile în vigoare.

Pentru o mai mare transparență, adică pentru ca fiecare să poată fi informat în legătură cu politicile duse, cu sumele de bani cheltuite pentru ele și cu numărul de persoane care lucrează la ele, bugetul UE este separat în 31 de domenii de acțiune. Fiecare domeniu de acțiune este subdivizat pentru a arăta diferitele activități finanțate în cadrul domeniului respectiv și costul total sub aspectul resurselor financiare și al celor umane (de exemplu, protejarea pădurilor este finanțată în cadrul politicii de mediu). Această modalitate de organizare a bugetului se numește stabilirea bugetului pe activități.

Controalele interne privind execuția bugetară sunt îmbunătățite printr-o serie de standarde de control clar definite, controale ex ante și ex post efectuate de către personalul de conducere, audituri interne independente pe baza evaluărilor riscurilor și prin activitățile de raportare regulată la diferiții comisari.

Toate departamentele Comisiei publică un raport anual de activitate destinat membrilor Comisiei, în care își expun realizările pentru anul respectiv și sugestiile pentru remedierea neajunsurilor.

În cursul anului financiar, Comisia trimite rapoarte lunare Parlamentului și Curții auditorilor asupra execuției veniturilor cheltuielilor bugetului UE, după încheierea anului financiar, până la 1 mai al anului următor, Comisia elaborând contul consolidat al execuției veniturilor și cheltuielilor bugetului, bilanțul activelor și pasivelor UE, precum și o analiză a managementului financiar.

Pe baza acestor documente și a analizelor proprii, Curtea Auditorilor elaborează propriul său raport asupra respectării legalității în execuția veniturilor și a cheltuielilor și a practicării unui management financiar sănătos. Raportul auditorilor este transmis Parlamentului, care poate sau nu să acorde descărcarea de gestiune.

Pentru protecția intereselor financiare ale UE și lupta împotriva fraudei, în anul 1999 a fost înființat Biroul European Antifraudă, iar în anul 2000, a fost creat, în cadrul Comisiei Europene, Serviciul de audit intern, analizându-se și oportunitatea înființării unui Birou al procurorului public european.

Comisia dispune de conturi bancare pe lângă trezoreriile statelor membre, băncile centrale și comerciale și participă la rețeaua SWIFT (Societatea Mondială pentru Telecomunicații Financiare Interbancare), toate instrucțiunile de plată și alte mesaje conexe fiind trimise pe cale electronică în formă criptată și cu o cheie de autentificare codată.

Sistemul contabil al UE este alcătuit din două tipuri de contabilitate:

contabilitatea bugetară-care permite înregistrarea detaliată a executării bugetului;

contabilitatea generală-care servește la pregătirea bilanțului și rezultatului economic.

Contabilitatea bugetară este fondată pe principiul contabilității numerarului modificat, ceea ce înseamnă că tranzacțiile (cheltuieli și venituri) sunt înregistrate numai în momentul vărsării sau primirii de numerar.

Contabilitatea generală (sau cartea mare) utilizează metoda intrărilor contabile duble pentru înregistrarea tuturor încasărilor și cheltuielilor din cursul anului financiar. Contabilitatea generală servește la stabilirea rezultatului economic și a bilanțului activelor și pasivelor, care este elaborat pentru a indica poziția financiară a UE la data de 31 decembrie a fiecărui an.

Comisia publică situațiile contabile anuale ale Comunităților Europene, care cuprind rapoarte consolidate cu privire la execuția bugetului și la bilanț, stabilite în conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate pentru Sectorul Public, ele regrupând conturile tuturor instituțiilor și organismelor UE, precum și pe cele ale majorității agențiilor.

După un audit preliminar al situațiilor contabile provizorii, efectuat de către Curtea de Conturi Europeană, Comisia aprobă situațiile contabile finale, care sunt transmise apoi autorităților de descărcare: Parlamentul European și Consiliul.

Pe 1 ianuarie 2005, Comisia a făcut un pas de o importanță extremă pentru modernizarea situațiilor sale contabile, trecând de la contabilitatea pe bază de numerar la contabilitatea de angajamente, aceasta recunoscând tranzacțiile în momentul în care sunt efectuate (nu numai atunci când numerarul este vărsat) și dă o imagine completă a tuturor activelor și pasivelor UE.

Pe lângă auditurile și controalele interne regulate, situațiile contabile anuale ale UE și gestionarea resurselor fac subiectul unui audit extern și independent de către Curtea de Conturi Europeană, în fiecare an, Curtea de Conturi Europeană întocmind un raport pentru Parlament și pentru Consiliul de Miniștri.

Împreună cu acest raport anual, Curtea emite o opinie numită declarație de asigurare cu privire la:

fiabilitatea situațiilor contabile (dacă acestea sunt înregistrate corect);

legalitatea și regularitatea tranzacțiilor subiacente (încasările și plățile).

Urmare a publicării raportului anual al Curții de Conturi și a finalizării situațiilor contabile anuale, Consiliul trimite recomandările sale Parlamentului, iar pe baza acestora, Parlamentul European pronunțându-se în legătură cu gestiunea Comisiei în cursul anului financiar considerat. Dacă Parlamentul consideră că bugetul UE a fost gestionat în mod corespunzător de către Comisie, el acordă Comisiei descărcarea, recomandând adesea Comisiei să ia măsuri de urmărire.

Perspectiva financiară

Pentru întărirea disciplinei bugetare pe o bază multianuală, statele membre au ajuns la o soluție politică și instituțională concretizată în acordul interinstituțional al Parlamentului european, Consiliul UE și al Comisiei Europene pentru definirea în avans a priorităților bugetare ale perioadei următoare și a unui cadru de evoluție a cheltuielilor, cunoscute sub denumirea de „perspectiva financiară”.

Perspectiva financiară cuprinde un plafon maxim pe total cheltuieli UE și plafoane maxime pe fiecare categorie de cheltuieli pentru o perioadă viitoare de 7 ani (pe fiecare an al perioadei). Primul acord interinstituțional a fost realizat în anul 1988 pentru o perioadă de cinci ani (1998-1992), iar următoarele acorduri au cuprins perioade de câte 7 ani.

Perspectiva financiară cuprinde și un plafon maxim pentru plăți (pe baza estimării relației dintre cheltuieli angajate și plăți), exprimat în sume absolute și ca procent din PNB a statelor membre, acest mod de exprimare a plafonului permițând verificarea echilibrului cu veniturile, deoarece, și pentru venituri este prevăzut un plafon maxim în raport cu PNB.

Ca o măsură suplimentară pentru respectarea disciplinei bugetare, plafonul maxim de plăți este stabilit sub nivelul celui de venituri, astfel încât să existe o marjă de siguranță cu un dublu rol: să asigure flexibilitatea necesară perspectivei financiare care poate fi revăzută în funcție de cheltuielile neprevăzute; să permită efectuarea plăților chiar în cazul unei evoluții a PNB, sub nivelul celui prevăzut la fundamentarea perspectivei financiare.

Perspectivele financiare diferă atât de planificarea financiară indicativă, cât și de bugetul plurianual.

Diferența față de planificarea financiară indicativă constă în aceea că în cadrul perspectivei financiare plafoanele sunt limitative pentru părțile semnatare, iar față de bugetul plurianual perspectivele financiare sunt diferite, întrucât, conform legislației comunitare, sunt indispensabile atât procedurile anuale prin care se determină nivelul efectiv al cheltuielilor în cadrul plafoanelor determinate, cât și repartizarea cheltuielilor între liniile bugetare.

Conform Tratatului de la Lisabona, planul bugetar UE pe termen lung este obligatoriu (pe cel puțin cinci ani, în loc de șapte ani, ca acum), pentru adoptarea perspectivei financiare fiind necesară aprobarea Parlamentului European, acesta a sugerat ca actuala perspectivă financiară să fie prelungită până în 2015 sau 2016, pentru ca perioada următoarei perspective să coincidă cu mandatul Parlamentului și cu cel al Comisiei.

O privire asupra soldului dintre fondurile pe care fiecare stat membru le primește de la bugetul UE și veniturile pe care acesta le varsă la bugetul UE arată că unele state membre, cum sunt Marea Britanie, Germania, Franța, Austria și Olanda, au soldurile negative (primesc mai puțin decât varsă la Bugetul UE), în timp ce altele, ca Irlanda, Grecia, Portugalia, Spania, au solduri pozitive (primesc mai mult decât varsă la bugetul UE).

UE a adoptat un sistem de compensații bugetare care funcționează pentru Marea Britanie și a primit o propunere pentru introducerea unui sistem generalizat de compensații bugetare făcută din partea celorlalte patru sisteme cu solduri negative: Germania, Austria, Olanda, Suedia.

Este de menționat că pentru a determina soldul bugetar în relația cu statele membre, a fost necesară convenirea unei metodologii cu privire la repartizarea veniturilor și a cheltuielilor UE pe statele membre.

Peste 90% din cheltuielile UE sunt repartizate pe statele membre pentru calculul soldului bugetar, deoarece unele cheltuieli, cum sunt cele pentru acțiuni externe, au ca beneficiari țări din afara UE.

CAPITOLUL V

REFORMA BUGETULUI UNIUNII EUROPENE

În ultimii ani, Uniunea Europeană a accelerat ritmul schimbărilor, dezvoltându-și o agendă politică îndreptată spre viitor, care va determina principalele priorități ale Uniunii pentru următoarea decadă și în viitorul mai îndepărtat și, în acest sens, Uniunea își va orienta eforturile în viitor, spre a face față unor provocări, precum: sporirea diversității și schimbării într-un context mondial din ce în ce mai complex; promovarea cunoașterii, mobilității, competitivității și inovării; ratele natalității vor modifica structura și echilibrul societăților UE, ridicând probleme importante atât în ceea ce privește eficacitatea economică, cât și echitatea între generații; solidaritatea și angajamentul Europei în favoarea justiției sociale; impactul schimbărilor climatice asupra mediului și al societății europene; noua dimensiune a politicilor Uniunii Europene în domeniile agriculturii, mediului natural și societății rurale; energia sigură, durabilă și competitivă; presiunea exercitată de migrație; asigurarea securității și siguranței publice; prezența eficientă a Europei la nivel mondial, pentru a-și proiecta interesele și valorile cu succes.

În acest context, în mai 2006, s-a ajuns la un acord între Parlamentul European, Consiliu și Comisie, conform căruia Comisia trebuie să realizeze o revizuire fundamentală a bugetului UE, o revizuire completă, globală, cuprinzând toate aspectele legate de cheltuielile UE, inclusiv politica agricolă comună, și de resurse, compensarea în favoarea Regatului Unit și realizarea raportului pentru 2008/2009.

Agenda politică a Uniunii Europene este într-o fază de modernizare profundă, datorită unor cauze, precum: globalizarea; inovarea, participarea cetățenilor; extinderea UE, implicând promovarea coeziunii sociale, economice și teritoriale.

Revizuirea bugetară implică evaluarea în detaliu a bugetului UE și a finanțării acestuia, fără a suporta constrângerile unei negocieri privind cadrul financiar, fiind nevoie de o viziune pe termen lung, pentru a identifica modul în care bugetul poate fi modelat deja, în scopul de a sluji politicilor UE și de a face față provocărilor din următorii zece ani. Revizuirea va prezenta structura și orientarea viitoarelor priorități ale Uniunii în materie de cheltuieli, eficiente rezultate.

Aceasta va examina, în egală măsură, modul în care tancționează bugetul și în care se poate obține cel mai bun echilibru intre continuitate și răspuns la noile provocări, precum și posibilitatea ca bugetul să fie gestionat în mod diferit. în cele din urmă, revizuirea va analiza, dintr-o nouă perspectivă, cea mai bună metodă de a furniza resursele necesare pentru finanțarea politicilor UE.

După cum bugetul evoluează de la un cadru financiar la altul, fiecare dintre aceste cadre este caracterizat, de asemenea, de a o anumită fiexibilitate; în timp ce unele programe de cheltuieli beneficiază de continuitate, schimbările survenite în situația politică pot testa, de asemenea, capacitatea bugetului UE de a se adapta pentru a produce rezultate optime și pentru a spori capacitatea de reacție politică.

Politicile de cheltuieli la nivel european – precum și la nivel național și local – trebuie să acorde cetățenilor încrederea în faptul că acestea sunt concentrate pe propriile lor priorități și că fondurile incredințate UE sunt bine cheltuite.

Disciplina financiară impune în continuare limite stricte pentru cheltuielile publice la toate nivelurile. Prin urmare, cheltuielile UE trebuie să se bazeze pe o evaluare a valorii adăugate a diverselor aspecte ale cheltuielilor UE.

Există diverse elemente care determină dacă cheltuielile UE trec testul valorii adăugate, aceste cheltuieli având o dimensiune politică, spre exemplu, să exprime solidaritatea, să sporească vizibilitatea și, în special, să promoveze obiectivele politice esențiale ale Uniunii. De asemenea, acestea trebuie să fie în măsură să ofere un câștig la nivel european, care nu poate fi realizat în egală măsură prin cheltuielile r.aționale sau locale. Cheltuielile trebuie organizate în așa fel încât să își îndeplinească obiectivele.

Prin urmare, optimizarea cheltuielilor UE implică alegerea și concentrarea resurselor acolo unde acestea pot genera beneficiile cele mai semnificative, revizuirea bugetului trebuind să contribuie la realizarea acestor alegeri și la stabilirea priorităților de cheltuieli: ar putea exista domenii politice pentru care nu mai este nevoie de cheltuieli europene sau pentru care câștigurile în urma acestor cheltuieli sunt limitate; pe de altă parte, ar putea exista priorități politice noi, transversale, care necesită noi resurse. în același timp, trebuie luată în considerare nevoia de a finaliza activitățile în curs și de a continua finanțarea politicilor care au rezultate bune.

Atât în ceea ce privește bugetul, cât și în alte privințe, acțiunea europeană ar trebui să ofere avantaje suplimentare clare în raport cu acțiunea individuală a statelor membre, în vederea dezvoltării de politici care să promoveze interesul european comun.

În acest context, subsidiaritatea și proporționalitatea reprezintă criterii esențiale pentru determinarea valorii adăugate a cheltuielilor UE. În temeiul principiului subsidiarității, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar pot fi atinse mai bine, datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, la nivelul Uniunii.

În temeiul principiului proporționalității, conținutul și forma acțiunii Uniunii nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor acesteia. Alegerea unui instrument este proporțională dacă acesta reprezintă instrumentul cel mai puțin intruziv disponibil pentru realizarea unui obiectiv specific.â

Din aceste motive, se realizează cheltuieli din bugetul UE, dacă acestea reprezintă cel mai eficient instrument politic disponibil pentru a oferi un răspuns adecvat la o anumită problemă. Prin urmare, subsidiaritatea și proporționalitatea implică o evaluare a factorilor care favorizează succesul unei politici, precum dimensiunea transnațională, potențialul de economii de scară sau de gamă, cerințele în materie de masă critică, preferințele locale, costurile de coordonare și alte circumstanțe politice.

Politicile europene trebuie puse în aplicare într-un mod eficient și eficace, pentru a asigura valoarea adăugată necesară. Instituțiile și, în special, Comisia sunt responsabile de folosirea resurselor financiare, acestea trebuind fie în măsură să demonstreze că bugetul este gestionat în conformitate cu cele mai înalte standarde și că există mecanisme de execuție eficiente și eficace.

Principalele aspecte care apar în acest context sunt următoarele:

Echilibrul dintre acordarea de sprijin financiar diverselor activități și concentrarea fondurilor disponibile: concentrarea pe un număr mai mic de obiective politice poate favoriza economiile de scară și, în anumite cazuri, poate face economii în bugetele naționale;

Echilibrul dintre gestionarea centralizată și descentralizată, în prezent fondurile europene fiind puse în aplicare prin diverse metode de gestionare. Ținând cont de evoluția politicilor, trebuie reanalizată situația, pentru a se determina modul în care diversele tipuri de gestionare pot oferi o bună gestiune financiară și în ce măsură echilibrul existent reprezintă răspunsul adecvat.

Simplificarea sporită și consolidarea instrumentelor de punere în aplicare: deschiderea unei noi perioade de finanțare să fie însoțită de : simplificare considerabilă a structurii bugetului UE și a instrumentelor de executare a bugetului, cu programe care au fost reorganizate pentru a respecta principiul „un program, un fond” și cu un nou echilibru între accesibilitatea programelor UE și buna gestiune financiară. Rentabilitatea punerii în aplicare și coerența între programe stau la baza realizării unei valori adăugate.

Mobilizarea resurselor: alegerea metodei de gestionare ajută la determinarea măsurii în care bugetul UE poate mobiliza resurse suplimentare, prin utilizarea altor instrumente europene, precum Banca Europeană de Investiții, prin intermediul cheltuielilor naționale, regionale și locale sau cu ajutorul contribuțiilor din sectorul privat.

Utilizarea agențiilor executive: posibilitatea de a înființa agenții executive însărcinate cu anumite responsabilități de gestionare a fondurilor puse în aplicare direct de către Comisie a facilitat recursul la un personal specializat pentru anumite activități de gestionare, a sporit vizibilitatea gestionării programelor și a oferit economii de scară. Totuși, acest lucru pune în discuție echilibrul optim dintre responsabilitățile politice și de gestionare în cadrul instituțiilor

Cofinanțarea: cofinanțarea este un exemplu de parteneriat între acțiunile regionale, naționale și comunitare, în scopul realizării politicilor UE.

Aceasta sporește gradul de implicare și oferă un stimulent suplimentar pentru asigurarea complementarității dintre acțiunile comunitare și naționale.

Cofinanțarea obligatorie la nivelul statelor membre este o caracteristică esențială a politicilor structurale și de dezvoltare rurală ale Uniunii Europene.

Asigurarea transparenței și vizibilității totale, precum și a răspunderii depline în ceea ce privește gestionarea bugetului, pentru a garanta legitimitatea și încrederea cetățenilor în Uniunea Europeană.

Un aspect conex este reprezentat de flexibilitate. Buna gestiune financiară ar putea fi sporită printr-o flexibilitate mai mare, permițând resurselor să fie realocate în cadrul și între rubricile bugetare. Acest lucru ar putea contribui la redirecționarea sprijinului spre programele cele mai performante în termeni de rentabilitate și în funcție de criterii precum capacitatea de absorbție observată.

Reforma bugetului UE, chiar dacă trebuie să pregătească terenul pentru un nou consens în ceea ce privește orientarea politicilor de cheltuieli ale UE cu impact asupra eventualei structurări a resurselor, în așa fel încât să poată răspunde provocărilor din următorii zece ani, va fi și ea prilejul unor noi confruntări politice. Deși sarcina dimensionării globale a noului cadru financiar va reveni Comisiei viitoare, structura și orientarea viitoarelor priorități ale Uniunii în materie de cheltuieli, cu toate că sunt prefigurate de Strategia de la Lisabona, sunt de natură să suscite chiar din această etapă o dezbatere politică de fond, cel puțin prin prisma poziționării și beneficiilor așteptate de pe urma valorii adăugate a bugetului reformat.

Pachetul de obiective al reformei bugetului UE este circumscris necesității dezvoltării unei viziuni strategice de maximizare a valorii adăugate, pe care o poate produce bugetul comunitar, această viziune strategică fiind condiționată de nedisocierea ei, de cerințele fundamentale care călăuzesc integrarea europeană, ca o construcție închegată, solidă și devotată cetățenilor comunității europene, vizând respectarea următoarelor principii:

axarea bugetului pe politicile care răspund cel mai bine provocărilor prioritare cu care se confruntă Uniunea;

alinierea completă la mecanismul subsidiarității și proporționalității;

permanenta optimizare a eficacității, eficienței, economicității și a răspunderii în execuția bugetului.

Aceleași principii se constituie în obiective ale reformei UE, contribuțiile privind viziunea prospectivă urmând să discearnă între noi alegeri de măsuri care traduc în viață principiile în conformitate cu provocările unei Europe în schimbare.

CONCLUZII

În perioada 2014-2020 Uniunea Europeană și-a propus ca principal deziderat îndeplinirea principalelor obiective ale Strategiei Europa 2020, strategie ce vizează creșterea economică, accentual fiind pus pe elementele necesare depășirii crizei economice și financiare.

Noul buget al Uniunii Europene este considerat un buget modern, adaptat necesităților secolului 21, principalele puncte ce se regăsesc în cuprinsul bugetului evidențiind importante inovații ce fac dovada unei valori sporite europene.

Astfel, un prim punct al noului buget îl reprezintă crearea de noi locuri de muncă prin intermediul Fondului Sociale european și al Fondului european de dezvoltare regională. În această direcție bugetul Uniunii a estimat alocarea a 70 miliarde Euro.

În ceea ce privește programul ERASMUS-cel care vizează a promova competențele și capacitatea de inserție profesională- acesta are alocat aproape
15 miliarde Euro, estimându-se ca de acest program să beneficieze peste
4 miloane de persoane.

În ceea ce privește cultura, noul buget al Uniunii alocă, și în acest domeniu, mai multe resurse, estimându-se a fi alocat 1,5 miliarde Euro în următorii 7 ani.

Domeniul cercetării și inovării, respectiv programul Orizont 2020, i s-a alocat un buget de aproape 80 miliarde Euro, cu 30% mai mult față de bugetul anterior. Acest program are ca principal deziderat consolidarea poziției de lider în domeniul inovării prin investiții în tehnologii.

Conform noului buget pentru 2014-2020 instrumentele financiare-împrumuturi, garanții, capitaluri proprii etc. vor putea fi folosite la scară mult mai mare, fiind puse în aplicare în cooperare cu Banca Europeană, Fondul European de Investiții și băncile naționale

De asemenea, se estimează că 20% din buget vor reprezenta cheltuieli realizate cu proiecte și politici legate de climă, aproximativ 180 miliarde de Euro, cheltuieli ce vor finanța clima clima în toate domeniile, precum agricultură, politică maritimă și pescuit.

Bugetul Uniunii Europene este mult mai complex, însă am încercat a evidenția principalele domenii de interes ce sunt prevăzute în cadrul acestuia.

Astfel, se poate remarca faptul că, în următorii ani, Uniunea Europeană pune accent pe dezvoltarea resurselor umane, crearea locurilor de muncă reprezentând o prioritate, pe protecția mediului, pe cultuă și cercetare.

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Bărbulescu, Iordan Ghe. U.E Politicile extinderii, Editura Tritonic, București 2006;

Ciocan, Vasile, Nuna, Emil Instituții europene: noțiuni de drept comunitar, Editura Gerofnet, Oradea 2004;

Diaconu Nicoleta Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene privind politicile economice, Editura Universul Juridic, București 2010;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene, ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București 2011;

Dragomir, Eduard Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București 2009;

Fuerea, Augustin Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Jurdic, București 2000;

Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006;

Fuerea, Augustin Finanțele Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București 2012;

Hix Simon The Political System of the European Union, MacMillan Press, Houndmills, 1999;

J.C. Gautron, Droit européen, Dalloz Paris 1997;

Jean Monnet, Mémoires, Ed. Fayard, Paris 1976;

Manolescu, Gheorghe Politica bugetară și fiscală a Uniunii Europene, Editura Fundației România de Mâine, București 2011;

Joël Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, ediția a 3-a, L.G.D.J, Paris 1999 ;

John McCormick Understanding E.U., Editura Codecs, Bucuresti 2006;

Articole din reviste de specialitate

Surse electronice

www. europa.eu

www. europarl.europa.eu

http://www.adrnordest.ro/index.php?page=pdr_ce_buget,

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Bărbulescu, Iordan Ghe. U.E Politicile extinderii, Editura Tritonic, București 2006;

Ciocan, Vasile, Nuna, Emil Instituții europene: noțiuni de drept comunitar, Editura Gerofnet, Oradea 2004;

Diaconu Nicoleta Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene privind politicile economice, Editura Universul Juridic, București 2010;

Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene, ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București 2011;

Dragomir, Eduard Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București 2009;

Fuerea, Augustin Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Jurdic, București 2000;

Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006;

Fuerea, Augustin Finanțele Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București 2012;

Hix Simon The Political System of the European Union, MacMillan Press, Houndmills, 1999;

J.C. Gautron, Droit européen, Dalloz Paris 1997;

Jean Monnet, Mémoires, Ed. Fayard, Paris 1976;

Manolescu, Gheorghe Politica bugetară și fiscală a Uniunii Europene, Editura Fundației România de Mâine, București 2011;

Joël Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, ediția a 3-a, L.G.D.J, Paris 1999 ;

John McCormick Understanding E.U., Editura Codecs, Bucuresti 2006;

Articole din reviste de specialitate

Surse electronice

www. europa.eu

www. europarl.europa.eu

http://www.adrnordest.ro/index.php?page=pdr_ce_buget,