Sistemul Bugetar In Cuba

CUPRINS

Capitolul 1. Elementele componente privind sistemul bugetar

Conceptul de sistem bugetar……………………………………………………………………….3

1.1.1. Elemente teoretice privind sistemul……………………………………………………..3

1.1.2. Definirea sistemului bugetar……………………………………………………………….4

Funcții și valori ale sistemului bugetar………………………………………………………….8

Tipologia sistemului bugetar………………………………………………………………………11

Componente ale sistemului bugetar…………………………………………………………….13

Capitolul 2. Sisteme bugetare contemporane

2.1. Sistemul bugetar în mici entitați statale……………………………………………………….16

2.2. Sistemul bugetar în statele federale…………………………………………………………….18

2.3. Sistemul bugetar în Uniunile Statale…………………………………………………………..20

Capitolul 3. Sistemul bugetar din Cuba

3.1. Prezentare generală a țării………………………………………………………………………….28

3.2. Cadrul juridic al sistemului bugetar din Cuba………………………………………………30

3.3. Structura sistemului bugetar din Cuba ………………………………………………………..31

3.3.1. Relațiile dintre Bugetul Central și Bugetele Provinciilor………………………34

3.3.2. Legaturile dintre buget și afacerile publice…………………………………………35

3.3.3. Supravegherea sistemului de asigurari……………………………………………….35

3.3.4. Politica de prețuri……………………………………………………………………………36

3.3.5. Regimul de impozite privind microintreprinderile în Cuba…………………..36

Capitolul 4. Analiza sistemului bugetar din Cuba

4.1. Studiu asupra veniturilor bugetare în Cuba………………………………………………….38

4.1.1. Evoluția veniturilor bugetare în PIB în Cuba între 1989 și 1998……………38

4.1.2. Evoluția structurii veniturilor publice în Cuba între anii 1989 și 1998……39

4.1.2.1.Evoluția structurii veniturilor publice în PIB în Cuba între anii 1989 și 1998……………………………………………………………………………..39

4.1.2.2.Ponderea diferitelor categorii de venituri în totalul veniturilor bugetare în Cuba între anii 1989 și 1998………………………………………43

4.2. Studiu asupra cheltuielilor bugetare în Cuba………………………………………………..47

4.2.1. Evoluția cheltuielilor bugetare în PIB în Cuba între 1989 și 1998………….47

4.2.2. Evoluția structurii cheltuielilor publice în Cuba între anii 1989 și 1998….48

4.2.2.1. Evoluția structurii cheltuielilor publice în PIB în Cuba între anii 1989 și 1998……………………………………………………………………………..48

4.2.2.2. Ponderea diferitelor categorii de cheltuieli în totalul veniturilor bugetare în Cuba între anii 1989 și 1998………………………………………52

4.3. Studiul deficitului bugetar în Cuba între anii 1989 și 1998…………………………….56

4.4. Concluzii finale ale analizei sistemului bugetar în Cuba………………………………..58

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………………61

INTRODUCERE

Scopul lucrării de față este prezentarea situatiei privind sistemul bugetar în Cuba, precum și realizarea unui studiu de caz care să permită analizarea evolutiei veniturilor și cheltuielilor bugetare ajutorul noțiunilor studiate.

La inceputul lucrarii se vor prezentate pe scurt câteva elemente teoretice generale privitoare la sistemele bugetare (concepte, funcții și valori precum și diferite tipuri de sisteme bugetare).

În cel de-al doilea capitol se vor prezenta sistemele bugetare contemporane. Sistemele bugetare actuale au numeroase trăsături comune dar și importante elemente specifice. Cunoașterea cadrului de referință, a caracteristicilor și locului sistemului bugetar în contextul economic contemporan, prezintă o importanță deosebită în studiul respectivului ansamblu, în fazele de investigare, analiză și modelare. Evidențierea componentelor sistemului bugetar și a relațiilor acestuia oferă o importanță deosebită în vederea ințelegerii modului de funcționare a ansamblului.

În următorul va fi prezentat și detaliat sistemul bugetar în Cuba, cu scopul de a evidenția caracteristicile acestui sistemului. Cuba că este un stat comunist, sau o republică parlamentară condusă de un partid comunist care deține monopolul puterii politice. În ciuda embargoului impus de Statele Unite în 1996, țara condusa de liderul Fidel Castro se reface încet în urma unei recesiuni severe din 1990 și în urma retragerii subvențiilor sovietice.

În capitolul final se va analiza evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetare pe anii de referința. Vom aborda aceasta analiza atat din punct de vederea a totalului de venituri și cheltuieli publice cat și din punt de vedere a structurii diferitelor categorii de venituri și cheltuieli care intră în componenta veniturilor și cheltuielilor totale bugetare.

Concluziile finale trase în urma analizei datelor luate în considerare infățișează imaginea unei economii aflate în declin, cu mari probleme sociale dar care face eforturi constante de imbunatățire a situației.

Capitolul I

Elementele componente privind sistemul bugetar

1.1. Conceptul de sistem bugetar

1.1.1.Elemente teoretice privind sistemul

Creșterea complexității fenomenelor și proceselor economice a determinat intensificarea susținută a preocupărilor specialiștilor în domeniu, vizând perfecționarea metodelor și tehnicilor teoretico-practice de cercetare a acestora, atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic.

În acest context, cercetarea sistemică a oferit rezultacte remarcabile, inlocuirea metodelor analitice, deosebit de utile intr-o serie de discipline în care scindarea intregului în părți componente era absolut necesară pentru cunoaștere (medicină, biologie, sociologie, etc.), cu abordarea sistemică, integratoare, a generat rezultate valoroase atât în plan teoretic, cât și în plan practic. Analiza sistemicâ reprezintă un set de metodologii complexe, având la bază noțiunea de sistem și metoda sau abordarea sistemică, orientate spre cercetarea și proiectarea sistemelor complexe în vederea imbunătățirii performanțelor acestora.

Noțiunea de sistem a apărut intr-o formă incipientă în filozofia greacă, incă din antichitate. Afirmând că „ intregul este mai mult decât suma părților componente", Aristotel a dat o primă definiție noțiunii de sistem. Etimologic, cuvântul „sistem" provine din grecescul „sustema", care inseamnă un întreg alcătuit din elemente distincte.

În prezent, sistemul este privit fie ca „un ansamblu de idei, de principii coordonate în așa fel incât să formeze un tot științific sau o doctrină", fie ca „un ansamblu de metode, de procedee destinate să producă un rezultat", în limba română, termenul „sistem" apare ca neologism și desemnează „un ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un tot organizat, care pune ordine intr-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului intr-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit".

Din cele prezentate reiese faptul că „sistemul" poate fi definit, intr-o primă aproximare, ca o mulțime de elemente interdependente care, acționând impreună, concură la atingerea unui scop comun. Privit dintr-o perspectivă mai complexă, se poate afirma că sistemul reprezintă un ansamblu de componente, organizate și coordonate pe baza legăturilor dintre ele a cărui funcționalitate – desfășurată intr-un mediu din amic pe care il influențează și de care este influențat- permite atingerea anumitor obiective.

Metoda sau abordarea sistemică reprezintă o transpunere specifică a conceptului de sistem în studiul fenomenelor, proceselor și obiectelor din natură, tehnică sau societate. Dacă metoda analitică presupune descompunerea obiectelor în părți distincte, le studiază urmărind legăturile cauzale simple și apoi reconstituie intregul prin insumarea părților, metoda sistemică transferă accentul pe studiul intregului, deduce informațiile despre elementele componente prin intermediul comportamentului de ansamblu și scoate în evidență dinamica și complexitatea acestuia.

Avantajele acestui mod de abordare rezidă din faptul că permite identificarea interdependențelor dintre componentele intregului, oferă posibilitatea formalizării diferitelor relații în cadrul acestuia, determină definirea intrărilor și ieșirilor, a obiectivelor sistemului, asigurându-se totodată și o cuantificare a resurselor acestuia. Limitele viziunii sistemice sunt legate de existenta pericolului de simplificare prea mare a sistemelor reale, de imposibilitatea cuantificării unor

fenomene, de existența unui anumit grad de incertitudine în anticiparea schimbărilor, motiv pentru care în multe situații se apelează la metode, tehnici și procedee aparținând unor alte discipline științifice.Ulterior, de-a lungul anilor, dezvoltarea teoriei generale a sistemelor s-a realizat în mai multe direcții.

Revenind la analiza sistemică, o astfel de perspectivă trebuie să aibă în vedere principalele noțiuni ce dau conținut sistemului:

– elementele sau entitățile constructive, care pot fi la rândul lor sisteme, subsisteme sau obiecte;

– conexiunile sau interacțiunile, reprezentând relațiile stabilite între elementele componente (conexiuni interne) sau între elementele sistemului și mediul extern (conexiuni externe). Acestea legături pot fi de natură informațională, materială, umană, decizională, etc;

– structura, formată din mulțimea de elemente și conexiunile dintre acestea;

– ambientul sau mediul, constituit din mulțimea de sisteme, subsisteme sau elemente aflate în afara sistemului și cu care acesta are conexiuni externe;

– starea, care exprimă evoluția sistemului măsurată la un moment dat;

– comportamentul, reprezentând modificarea stării sistemului datorată unor factori interni (comportament intern) sau a unor factori externi (comportament extern).

În condțiile în care trăsăturile structurale, care determină starea sistemului, nu mai permit realizarea obiectivelor finale, intervenția factorului uman este indispensabilă. Apariția proceselor de conducere conferă în acest sens sistemului un caracter cibernetic.

În acest sens, comportamentul sistemului depinde, pe de o parte, de structura acestuia și de interacțiunea cu mediul ambiant, iar pe de altă parte, de felul în care acesta este condus în scopul realizării obiectivelor propuse.

1.1.2. Definirea sistemului bugetar

Extinzând considerațiile referitoare la sistem în sfera științelor economice și ținând seama de toate elementele și dimensiunile tratate anterior, cercetarea sistemică în spectrul economiei are ca punct de plecare economia națională ca entitate fundamentală a economiei mondiale. Economia națională a unei țări reprezintă un complex de activități umane în sfera producției, repartiției, schimbului și consumului de bunuri economice la care participă subiecți economici aparținând țârii respective, dar și rezidenți ai altor state.

Fiind o componentă fundamentală a economiei mondiale, economia națională trebuie abordată în strânsă legătură cu economiile naționale ale celorlalte țări, deoarece între acestea se stabilesc relații de interdependență sub forma unor fluxuri internaționale de bunuri și servicii, de capitae atingerea anumitor obiective.

Metoda sau abordarea sistemică reprezintă o transpunere specifică a conceptului de sistem în studiul fenomenelor, proceselor și obiectelor din natură, tehnică sau societate. Dacă metoda analitică presupune descompunerea obiectelor în părți distincte, le studiază urmărind legăturile cauzale simple și apoi reconstituie intregul prin insumarea părților, metoda sistemică transferă accentul pe studiul intregului, deduce informațiile despre elementele componente prin intermediul comportamentului de ansamblu și scoate în evidență dinamica și complexitatea acestuia.

Avantajele acestui mod de abordare rezidă din faptul că permite identificarea interdependențelor dintre componentele intregului, oferă posibilitatea formalizării diferitelor relații în cadrul acestuia, determină definirea intrărilor și ieșirilor, a obiectivelor sistemului, asigurându-se totodată și o cuantificare a resurselor acestuia. Limitele viziunii sistemice sunt legate de existenta pericolului de simplificare prea mare a sistemelor reale, de imposibilitatea cuantificării unor

fenomene, de existența unui anumit grad de incertitudine în anticiparea schimbărilor, motiv pentru care în multe situații se apelează la metode, tehnici și procedee aparținând unor alte discipline științifice.Ulterior, de-a lungul anilor, dezvoltarea teoriei generale a sistemelor s-a realizat în mai multe direcții.

Revenind la analiza sistemică, o astfel de perspectivă trebuie să aibă în vedere principalele noțiuni ce dau conținut sistemului:

– elementele sau entitățile constructive, care pot fi la rândul lor sisteme, subsisteme sau obiecte;

– conexiunile sau interacțiunile, reprezentând relațiile stabilite între elementele componente (conexiuni interne) sau între elementele sistemului și mediul extern (conexiuni externe). Acestea legături pot fi de natură informațională, materială, umană, decizională, etc;

– structura, formată din mulțimea de elemente și conexiunile dintre acestea;

– ambientul sau mediul, constituit din mulțimea de sisteme, subsisteme sau elemente aflate în afara sistemului și cu care acesta are conexiuni externe;

– starea, care exprimă evoluția sistemului măsurată la un moment dat;

– comportamentul, reprezentând modificarea stării sistemului datorată unor factori interni (comportament intern) sau a unor factori externi (comportament extern).

În condțiile în care trăsăturile structurale, care determină starea sistemului, nu mai permit realizarea obiectivelor finale, intervenția factorului uman este indispensabilă. Apariția proceselor de conducere conferă în acest sens sistemului un caracter cibernetic.

În acest sens, comportamentul sistemului depinde, pe de o parte, de structura acestuia și de interacțiunea cu mediul ambiant, iar pe de altă parte, de felul în care acesta este condus în scopul realizării obiectivelor propuse.

1.1.2. Definirea sistemului bugetar

Extinzând considerațiile referitoare la sistem în sfera științelor economice și ținând seama de toate elementele și dimensiunile tratate anterior, cercetarea sistemică în spectrul economiei are ca punct de plecare economia națională ca entitate fundamentală a economiei mondiale. Economia națională a unei țări reprezintă un complex de activități umane în sfera producției, repartiției, schimbului și consumului de bunuri economice la care participă subiecți economici aparținând țârii respective, dar și rezidenți ai altor state.

Fiind o componentă fundamentală a economiei mondiale, economia națională trebuie abordată în strânsă legătură cu economiile naționale ale celorlalte țări, deoarece între acestea se stabilesc relații de interdependență sub forma unor fluxuri internaționale de bunuri și servicii, de capital, de imprumuturi și de schimburi valutare. Aceste fluxuri internaționale induc modificări la nivelul structurii interne a sistemului economic național, provocând mutații importante sub aspect comportamental.

Este cunoscut faptul că, potrivit lui Richard Musgrave, intervenția statului în economie trebuie să aibă în vedere indeplinirea a trei funcții: funcția de alocare, funcția de distribuire a veniturilor și averii, precum și funcția de stabilizare macroeconomică.

Sarcina indeplinirii primelor două funcții revine exclusiv finanțelor publice prin intermediul unor instrumente și mecanisme specifice, între care bugetul de stat deține un loc esențial. Importanța acestuia, așa cum afirma și economistul român George Leon, derivă din faptul că sectorul public, ca mijloc de satisfacere a nevoilor colective, „nu poate să lase nevoi nesatisfăcute, prin lipsa de prevederi suficiente, dar nici nu poate să prevadă mai multe venituri decât sunt

necesare pentru satisfacerea nevoilor colective, pentru că nu acumularea de bunuri este scopul său primordial".

Din punct de vedere etimologic, termenul de „buget" provine din cuvântul de origine latină „bulgo", care inseamnă „sac sau pungă cu bani", fiind ulterior folosit în Anglia, sub forma „budget" și apoi preluat la inceputul secolului al XlX-lea în Franța ca „bougette".

În sens general, acesta definește ansamblul previziunilor privind cheltuielile și veniturile unui stat, colectivități, agent economic, familie sau individ pe o anumită perioadă de timp – de regulă un an. Bugetul mai reprezintă „estimări ale veniturilor și cheltuielilor pentru o perioadă viitoare referitoare la tranzacțiile financiare" sau „un tabel previzional al veniturilor și cheltuielilor pentru o perioadă specificată".

Cât privește bugetul statului, acesta a apărut în perioada istorică contemporană din rațiuni ce țin de actul decizional al statului, în contextul dezvoltării și creșterii complexității structurii finanțelor publice. Termenii folosiți pentru a desemna principala balanță financiară a unei țări diferă de la caz la caz, insă semnificația lor este aceeași. Spre exemplu, în Italia, se folosește construcția „bilancio dello stato", în Portugalia și Brazilia „orgamento do estatdo", în Spania „presupuesto del estado", în Germania „haushaltsplan", în Ungaria „koltsegvestâs", în Federația Rusă „gosudarstvennâi biudjet, în Serbia „drzavni budzet", ș.a.m.d.

Din punct de vedere oficial există o multitudine de definiții legiferate care, deși diferă între ele, au totuși aceeași esență, în Constituția Spaniolă din 27 decembrie 1978, la art. 134, se stipulează că „bugetul statului cuprinde totalitatea cheltuielilor și veniturile sectorului public de stat și în el se va consemna totalul avantajelor fiscale care afectează statul".

Constituția Belgiei prevede la art. 174 că „toate veniturile și cheltuielile statului trebuie să fie incluse intr-un buget", care este votat în fiecare an. De remarcat, de asemenea, că o construcție asemănătoare intâlnim și în cazul Legii Fundamentale pentru Republica Federală Germania din 23 mai 1949, unde în art. 110 se precizează faptul că „toate incasările și cheltuielile Federației trebuie să fie inscrise intr-un buget", planul bugetar trebuind „să fie echilibrat la incasări și cheltuieli” și „structurat pe unul sau mai multe exerciții, pe ani".

Este demnă de amintit caracterizarea dată bugetului de stat în Decretul francez din 31 mai 1862, potrivit căruia bugetul este actul prin care sunt prevăzute și prealabil aprobate veniturile și cheltuielile anuale ale statului sau a altor servicii publice. Mai tarziu, tot în Franța, prin Decretul-lege din 19 iunie 1956, bugetul de stat era definit ca fiind o previziune și o autorizare în formă legislativă a cheltuielilor și a resurselor financiare ale statului.

Modernitatea și actualitatea definiției rezidă din faptul că o parte din conținutul acesteia a fost preluat și pentru caracterizarea oficială a bugetului Comunității Europene. În noul proiect de Regulament financiar aplicabil bugetului general al Comunității Europene, din anul 2000, se stipulează, la art. 3, că bugetul său reprezintă „actul care prevede și autorizează, în fiecare an, veniturile și cheltuielile Comunităților".

Pentru țara noastră, bugetul apare pentru prima oară în Principatele Române, fiind introdus prin Regulamentele organice (1831-1832) și a luat una din formele: „biudje" sau „bugea". Legea de contabilitate prevedea, în terminologia vremii, faptul că „toate veniturile statului și cheltuielile neapărate pentru indeplinirea osebitelor servicii, așezate conform legilor, trebuie autorizate pentru fiecare an de o lege anuală de finanțe și formează bugetul general al statului".

Definițiile actuale date bugetului de stat sunt de inspirație franceză și le regăsim în România în legile bugetare anuale ale ultimilor ani. în virtutea acestora, bugetul de stat reprezintă fluxurile financiare publice de formare a veniturilor și de repartizare a cheltuielilor pe destinații și ordonatori principali de credite, în conformitate cu obiectivele de dezvoltare economico-socială a țării și ale politicii financiare specifice.

Pe lângă caracterizările oficiale date conceptului, în literatura de specialitate au apărut diverse puncte de vedere cu privire la definirea bugetului și la modul de abordare a acestuia.

Paul Leroy-Beaulieu aprecia, incă din 1888, că „bugetul reprezintă un act de prevedere a veniturilor și cheltuielilor pe o perioadă determinată". Mai târziu, în anul 1922, Gaston Jeze consimțea faptul că .bugetul este un program de cheltuieli ce urmează a se realiza intr-o perioadă determinată". Potrivit specialistului francez Raymond Muzellec, bugetul trebuie să fie privit ca „un act politic, juridic și financiar", în viziunea acestuia, bugetul este:

– un document politic, deoarece acesta exercită o anumită incidență asupra regimului politic și asupra politicii regimului;

– un document juridic, intrucât este o emanație a legiuitorului și are caracter prerevizional;

– un document financiar, fiind un act de evaluare a resurselor financiare ale unui stat în condiții limitative de cheltuieli.

În literatura română de profil există o multitudine de puncte de vedere cu privire la definirea conceptului de buget și a modului de abordare a acestuia.

Iulian Văcărel consideră că bugetul este o categorie cheie a științelor finanțelor, la studiul lui concurând o abordare juridică și una economică. Sub primul aspect, bugetul de stat reprezintă „un act prin care sunt prevăzute și autorizate veniturile și cheltuielile anuale ale statului”, iar sub cel de-al doilea aspect, „conceptul de buget subliniază corelații macroeconomice" și „exprimă relații economice în formă bănească ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială și financiară ale fiecărei perioade".

loan Talpoș privește bugetul ca „o componentă obiectivă, de bază, a sistemului financiar și ca document de previzionare și de autorizare, ca principală balanță financiară cu caracter operativ și obligatoriu a statului". Florian Cătinianu atribuie bugetului de stat semnificația de balanță a „veniturilor și cheltuielilor probabile ale unui stat pe o perioadă dată, de regulă un an", Nicolae Hoanță crede că „la nivelul statului, bugetul este un cont al acestuia care arată cât de mult cheltuiește guvernul (statul) și cum sunt finanțate cheltuielile sale publice", iar Dorin Cosma consimte că bugetul de stat „cuprinde veniturile și cheltuielile de importanță centrală, repartizate prin legea bugetară anuală".

Alți autori rămân la ideea că termenul desemnează fie ansamblul de conturi care descriu, pentru un an financiar, ansamblul resurselor și cheltuielilor statului, fie balanța veniturilor și cheltuielilor probabile ale unui stat pe o perioadă dată, de regulă un an.

Luând în considerare definițiile oficiale date noțiunii și coroborându-le cu fondul variat al nuanțelor de definire aferente diverșilor autori în domeniu, conchidem faptul că bugetul de stat este un document previzional, cu caracter de lege, în care sunt reliefate veniturile și cheltuielile unui stat, inclusiv fluxurile financiare degajate în procesul gestionării acestora, în decursul unei anumite perioade – de regulă un an – vizând procesele de repartizare a produsului intern brut, în strânsă concordantă cu obiectivele de politică economică, socială și financiară a autorităților statului respectiv.

Considerăm că bugetul de stat poate fi abordat și surprins intr-o serie de ipostaze esențiale:

– din punct de vedere politic, bugetul reprezentând expresia opțiunilor guvernului în domeniile sale de competență, determinate de o serie de factori ce țin de doctrina politică, atitudinea opoziției, puterea revendicativă a diverselor grupuri de presiune conjunctura economică și politica internațională, de tradiții;

– din punct de vedere juridic, dat fiind faptul că acesta este în realitate un document legislativ, adică o emanație a autorității legislative, cu caracter obligatoriu (există insă situații în care între prevederile inscrise în legea bugetului de stat și execuția acestora intervin neconcordanțe, fapt care determină intervenția legiuitorului în cursul exercițiului prin legi rectificative, de corecție);

– din punct de vedere financiar, acesta fiind un act de evaluare a resurselor financiare ale unui stat și de alocare a acestora pe destinații;

– din punct de vedere economic, ținând cont de faptul că bugetul de stat oferă în general o imagine de ansamblu a legăturilor și interdependentelor macroeconomice și în mod special relația acestuia cu nivelul și dinamica produsului intern brut, izvorâtă din procesele de repartiție;

– din punct de vedere tehnic, statistic și previzional, în varianta în care se urmăresc și se iau în considerare procesele de pregătire și elaborare a bugetului, ținându-se cont de cifrele bugetare anterioare și de metodele de previziune utilizate pentru proiectarea celor viitoare.

Este cunoscut faptul că statele moderne au luat ființă, pe de o parte, prin libera asociere a indivizilor, prin combinarea unor entități suverane, care ulterior au dat naștere unor unități statale, iar pe de altă parte, prin dezintegrarea unor formațiuni statale preexistente. Dacă, în perioada capitalismului timpuriu, finanțele publice se identificau cu finanțele statului, mai apoi, după inceputul secolului al XX-lea, odată cu asumarea de către stat a rolului intervenționist, apar și se afirmă tot mai mult finanțele colectivităților regionale și locale. Acest fapt a determinat, cum era și firesc, o stratificare multidivizată a finanțelor publice și implicit a principalului instrument care exprimă cantitativ și calitativ activitatea acestora.

Bugetul unui stat nu se mai constituie astfel la un singur nivel de administrare, ci la două, trei, patru sau mai multe niveluri, În funcție de modul de organizare administrativ-teritorială a statului respectiv și în concordantă cu prerogativele legal stabilite pentru fiecare entitate în parte.

Identificarea aspectelor prezentate mai sus a determinat extinderea bugetului și în sfera finanțelor colectivităților locale, situație care a generat apariția conceptului de buget public, ca ansamblu compus din bugetul de stat, bugetele colectivităților regionale, locale și ale diverselor servicii publice, cu un anumit grad de autonomie financiară.

Elaborarea unei asemenea diversități de bugete a permis alcătuirea unor variante practice de organizare bugetară, particularizate de la o țară la alta, ansamblul acestor bugete alcătuind un tot unitar, fntre componentele constitutive ale acestuia, cât și între acestea și mediul extern, există relații de interdependență, fiecare entitate având insușirile intregului, fapt care conferă ansamblului caracteristicile unui sistem, denumit sistem bugetar.

Literatura de specialitate oferă un larg orizont cu privire la definițiile date sistemului bugetar, care în majoritatea cazurilor sunt asemănătoare. Se consideră bunăoară că sistemul bugetar cuprinde totalitatea bugetelor unei țări privite în unitatea lor. Alți autori apreciază faptul că la nivelul fiecărei țări se elaborează mai multe categorii de bugete, corelate între ele, care alcătuiesc un sistem, numit sistem bugetar O altă modalitate de a defini sistemul bugetar este aceea potrivit căreia acesta cuprinde „ansamblul relațiilor și al formelor organizatorice prin care se asigură formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor bugetare".

Privind dintr-un punct de vedere mai integrator și ținând cont de variantele conceptuale prezentate, considerăm că sistemul bugetar reprezintă ansamblul bugetelor intocmite la un moment dat intr-o țară, relațiile de interdependență existente, pe de o parte, între componentele ansamblului, iar pe de altă parte, între acestea și mediul extern, metodele, procedeele și instituțiile participante, prin intermediul cărora se pun la dispoziția autorităților publice, centrale și locale, principalele resurse necesare realizării obiectivelor de dezvoltare economică și socială a tării, inclusiv cele aferente funcționării acestora.

Bugetul public funcționează în paralel cu o multitudine de bugete private și cu o serie de alte bugete intocmite de autoritățile publice.

Principalele astfel de bugete sunt:

a. Bugetele private reprezintă o evidențiere a veniturilor și cheltuielilor agenților economici, instituțiilor private nonprofit, diverselor familii și chiar a unor manifestări sau acțiuni. Aceste bugete nu au caracter juridic, nefiind necesară o autorizare legală a acestora, ci caracter pur financiar, previzional și informațional.

Celelalte bugete intocmite de autoritățile publice sunt documente născute și elaborate din rațiuni conjuncturale, funcționale, sociale și care vizează orizonturi mai largi de timp. Potrivit acestor deziderate s-au individualizat următoarele categorii de bugete: bugetul umbră, bugetul funcțional, bugetul social și bugetele-program.

b. Bugetul umbră constă în elaborarea și aprobarea a trei variante de buget care sunt menite să ofere o adaptare a elementelor teoretice și practice financiare la condițiile conjuncturale economice. Prima variantă presupune luarea în considerare a unei situații conjuncturale identice ca și în perioada precedentă, a doua variantă are în vedere o inrăutățire a conjuncturii, iar ultima vizează o imbunătățire a acesteia. Autoritățile optează astfel pentru varianta care corespunde cel mai bine conjuncturii economice, urmărind-se în acest mod realizarea politicilor pe termen scurt și a diferitelor programe pe termen mediu și lung.

c. Bugetul funcțional reprezintă un document atașat proiectului legii finanțelor care evidențiază sursele de proveniență a veniturilor precum și destinația cheltuielilor, după un model elaborat de Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.), importantă fiind regruparea acestora după cele mai importante funcțiuni ale autorităților sau după domeniul lor de intervenție: educație, cultură, transporturi, comunicații, ș.a.m.d.

d. Bugetul social se atașează și el bugetului public, se prezintă sub forma unor tabele și are două părți. Prima parte este denumită „Efortul social al națiunii", aici fiind prezentate retrospectiv, pe o perioadă de trei ani, ansamblul prestațiilor legale sub forma contribuțiilor sociale, iar a doua parte, este în fapt un buget previzionat privind regimul obligatoriu de asistență și protecție socială, pentru anul de adoptare și execuție a legilor financiare.

e. Bugetele – program sunt considerate de mulți specialiști ca fiind instrumente moderne ale gestiunii finanțelor publice și vizează evidențierea cheltuielilor necesare realizării unor obiectiva pe termen mediu și lung, în detrimentul respectării regulii și echilibrului pe termen scurt, această programare plurianuală urmărește și surprinde echilibrul pe perioade de trei, cinci sau mai mulți ani bugetari necesari indeplinirii obiectivelor propuse.

1.2. Funcțiile și rolul și sistemului bugetar

Identificarea funcțiilor și rolului sistemului bugetar are ca punct de plecare funcțiile și rolul finanțelor publice, intrucât componentele bugetului public, privit ca sistem, oferă o imagine de ansamblu a tuturor veniturilor și cheltuielilor publice ale unei țări. ”Asfel, se iau în considerare următoarele cinci funcții ale sistemului bugetar:

• funcția de reflectare a mobilizării fondurilor de resurse financiare la dispoziția autorităților publice;

• funcția de evidențiere a alocărilor pe destinații a resurselor financiare publice potrivit obiectivelor propuse;

• funcția de gestionare a fondurilor publice;

• funcția de previziune a cifrelor bugetare;

• funcția de control.

a. Funcția de reflectare a mobilizării fondurilor de resurse financiare la dispoziția autorităților publice derivă din faptul că resursele financiare care participă la constituirea fondurilor publice sunt

inscrise și evidențiate valoric în bugetele constituite la nivel central, regional sau local, asigurându-se în acest sens realizarea primei etape a funcției de repartiție a finanțelor publice, formarea fondurilor de resurse financiare publice. Sursa lor de constituire o reprezintă produsul intern brut și intr-o pondere mai mică avuția națională sau transferurile din străinătate. Mai trebuie spus faptul că aceste mobilizări financiare imbrăcă forme diverse: impozite, taxe, contribuții sociale, amenzi, penalități, redevente și chirii din concesionarea sau inchirierea unor bunuri proprietate de stat, imprumuturi de stat primite de la persoane fizice sau juridice, rambursări de imprumuturi de stat acordate, dobânzile aferente, donații, ajutoare, etc.

Modul de structurare și repartizare a veniturilor între verigile sistemului bugetar diferă de la o perioadă la alta, fiind influențată de factori care țin de sarcinile ce revin autorităților centrale și locale, acțiunea forțelor istorice la formarea națiunilor în context geografic, mobilitatea bazei impozabile, voința politică și evoluția economiei în ansamblu.

b.Funcția de evidențiere a alocărilor pe destinații a resurselor financiare este desprinsă din faptul că, alături de reliefarea resurselor financiare atrase la dispoziția autorităților publice, sistemul bugetar al unei țări mai trebuie să evidențieze în paralel și destinațiile date acestor mobilizări, realizându-se în acest fel cea dea doua etapă a funcției de repartiție a finanțelor publice, distribuirea fondurilor de resurse publice.

Repartizarea propriu-zisă a acestora presupune în prealabil identificarea nevoilor sociale existente, cuantificarea lor în expresie bănească și ierarhizarea lor în funcție de priorități.

În condițiile în care nu toate bunurile și serviciile publice sunt de interes național, există în teoria și practica internațională diverse moduri de partajare a cheltuielilor între componentele sistemului bugetar. Dacă în general problemele majore, de interes național și strategic (apărare națională, administrația de stat, relațiile externe, protecția mediului), aparțin finanțării centrale, cifrele bugetare care reprezintă alocările aferente acestora fiind inscrise în bugetul autorității centrale, celelalte nevoi publice sunt finanțate din bugetele regionale sau locale și sunt reflectate ca atare în acestea.

Ca și în situația anterioară, în cazul de fată, factorii care determină aspectele prezentate mai sus țin de prerogativele legal stabilite autorităților, opțiunea politică a acestora, mărimea colectivităților regionale sau locale, contextul istoric și geografic.

c.Funcția de gestionare a fondurilor publice se identifică pornind de la faptul că sistemul bugetar este un veritabil instrument de reflectare a modului de gestionare a fondurilor publice. Prin intermediul sistemului bugetar se materializează corelarea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare aferente tuturor verigilor ansamblului, cifre bugetare descrise în funcție de felul și volumul acestora, după natura și mărimea lor.

Se mai evidențiază, de asemenea, în expresie valorică, totalitatea fluxurilor financiare desfășurate între componentele sistemului, și între acestea și mediu său extern.

Din acest punct de vedere, pe lângă intocmirea bugetelor aferente fiecărui nivel de autoritate, în sensul curent al termenului, se mai intocmesc diverse documente anexe (anexe explicative, anexe generale, anexe specializate, anexe program, anexe de repartiție) care nu au valoare legislativă și sunt destinate să intregească imaginea ansamblului de elemente care redau gestionarea tuturor fondurilor financiare.

Importanța funcției este legată de faptul că o bună gestionare a fondurilor publice, care utilizate oportun, în condiții de maximă eficientă, creează premisele dezvoltării economico-sociale de ansamblu.

d.Funcția de previziune a cifrelor bugetare se conturează având în vedere considerentul că, în prezent, sistemul bugetar nu mai reprezintă doar un ansamblu de documente în care se inscriu veniturile și cheltuielile autorităților centrale, regionale sau locale, ci și un adevărat plan financiar macroeconomic, ce constituie un ansamblu de previziuni al incasărilor și cheltuielilor acestora,

inclusiv a proiecțiilor în viitor a fluxurilor ce au loc, pe de o parte, între entitățile componente ale sistemului, și pe de altă parte, între acestea și mediul extern.

Din aceste considerente, sistemul bugetar reprezintă, ca întreg, un instrument de previziune a cifrelor bugetare atât pe termen scurt, de regulă un an, cât și pe termen mediu și lung, luând forma unor bugete-program. în condițiile în care previziunile veniturilor și cheltuielilor bugetare depind de situația conjuncturală și de evoluția principalelor agregate economice, în practica bugetară contemporană s-a trecut la proiecții economice mult mai complexe și mai ample, evidențiate intr-un instrument numit bugetul economiei naționale sau bugetul economic, conceput ca un ansamblu de conturi ale națiunii.

Acesta reprezintă un document estimativ, mai cuprinzător decât bugetul în forma să clasică, care reflectă totalitatea resurselor unei națiuni și destinațiile date acestora. Resursele sunt evidențiate în funcție de elementele generatoare, produsul intern brut și importuri, iar utilizările cuprind: consumul final al populației și al administrațiilor publice, consumul intermediar, formarea brută de capital a intreprinderilor, populației și a administrațiilor publice, variația stocurilor și exportul.

Cu toate acestea, trebuie specificat faptul că bugetul economic are numai o importanță informațională, nu inlocuiește forma clasică a bugetului public și nu are caracter de lege. Previziunile bugetului economic prezintă o mare utilitate în proiectarea pentru viitor a fluxurilor de resurse care alimentează componentele sistemului bugetar, folosindu-se în acest sens diverse metode de previziune economică fundamentate pe modele dinamice, bazate pe echilibrul dintre resurse și utilizări.

e. Funcția de control este individualizată și indeplinită în strânsă legătură cu primele trei funcții prezentate și vizează în mod special relațiile care se stabilesc, pe de o parte, între sistemul bugetar și mediul său extern, reprezentat de subiecții economici care participă atât la constituirea resurselor financiare ale sistemului, cât și la utilizarea acestora, și pe de altă parte, între componentele constitutive ale ansamblului.

Controlul prin intermediul bugetului este una din formele controlului economic exercitat de autoritățile publice și urmărește folosirea eficientă a resurselor financiare în activitatea economico-socială în strictă concordanță cu reglementările în vigoare Se iau în vedere aici atât proveniența și modul de constituire a veniturilor publice, cât și modul de folosire a acestora, fără a se marginaliza efectele economico-sociale generate.

Funcția de control a sistemului bugetar permite buna funcționare a economiei, acționează în scopul depistării și eliminării eventualelor abateri care generează o diminuare a eficienței utilizării resurselor financiare ale sistemului, identifică factorii pozitivi incurajând acțiunea acestora și asigură informații importante factorilor decizionali.”

Există o diversitate de puncte de vedere cu privire la rolul sistemului bugetar în viata economico-socială. Sunt autori care consideră că rolul sistemului bugetar se manifestă atât în plan financiar, fiind un mijloc de atragere a resurselor financiare la dispoziția statului și de redistribuire a lor în economie, cât și în plan economic, ca important instrument de intervenție în sfera economico-socială.

Pornind de la multitudinea punctelor de vedere exprimate de diverși autori cu privire la importanța sistemului bugetar, apreciem că rolul acestuia în economiile contemporane este pus în evidentă de o latura financiară, una economică, una socială și una informațională.

a. Rolul financiar se desprinde din insăși natura specifică a sistemului bugetar. Potrivit acestei naturi prin intermediul sistemului bugetar se asigură nevoile de resurse financiare ale autorităților publice pentru finanțarea diferitelor activități și acțiuni expres stabilite, inclusiv gestionarea acestora, realizându-se în acest fel și redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut.

b. Rolul economic s-a afirmat în economiile contemporane mai ales spre sfârșitul secolului al XlX-lea și inceputul secolului al XX-lea, în contextul apariției unor fenomene secundare, cum sunt războaiele sau crizele economice.

Situațiile respective au generat disfuncționalități la nivelul vieții economice și sociale. Implicarea autorităților în sfera economico-socială pentru eliminarea acestor efecte negative prin intermediul sistemului bugetar se poate realiza fie pe seama cheltuielilor publice, fie pe seama veniturilor, în ambele situații putându-se stimula sau frâna o anumită activitate.

Intervenționismul ansamblului bugetar, ca principală pârghie de punere în practică a politicilor economice, sociale și financiare, se manifestă fie global, fie numai parțial, în anumite domenii și sectoare, la nivel regional sau la nivel local.

Dezideratele urmărite se referă la o acoperire cât mai deplină a forței de muncă, la limitarea șomajului, la stabilizarea prețurilor, folosirea cât mai bună a capacităților de producție, eliminarea disparităților regionale, etc.

c. Rolul social al sistemului bugetar este redat de faptul că redistribuirea unei părți din produsul intern brut prin intermediul acestuia generează efecte utile – bunuri publice – pentru intreaga societate, pentru anumite grupuri sociale sau chiar persoane privite în mod individual. Aceste utilități pe care autoritățile publice le oferă societății pot avea și caracter social: educație, sănătate, asistență și protecție socială, cultură, artă, etc.

Redistribuirea unei părți din produsul intern brut prin intermediul sistemului bugetar mai trebuie să aibă în vedere, de asemenea, eliminarea discrepanțelor apărute între diferitele categorii sociale și atenuarea disparităților regionale sau locale, evitându-se în acest fel eventualele convulsii sociale, fenomenele de migrare a indivizilor între zonele geografice, acțiunile secesioniste, etc.

Din apariția acestor efecte sociale negative se desprinde faptul că rolul social al sistemului bugetar reflectă și o componentă comportamentală la nivelul societății, de natură să influențeze conduita cetățenilor.

d. Rolul informațional derivă din considerentul că componentele bugetare oferă o imagine globală a veniturilor și cheltuielilor publice ale unei țări, fiind un mijloc de informare a opiniei publice, a organelor de control și a celor legislative cu privire la modul de gestionare a fondurilor publice.

Rolul informațional este rezultat și prin prisma faptului că entitățile constitutive ale sistemului bugetar oferă importante serii de date statistice aferente unor perioade anterioare, date care constituie surse informaționale indezirabile în activitatea de previziune și fundamentare a cifrelor bugetare pentru exercițiile următoare.”

Sistemul bugetar nu reprezintă doar un ansamblu de componente în care se prezintă veniturile și cheltuielile publice ale unei țări, ci și o modalitate de evidențiere și exercitare a funcțiilor finanțelor publice, modalitate din care se desprinde și rolul respectivului sistem.

1.3.Tipologia sistemelor bugetare

Realizarea unei tipologii a sistemelor bugetare din economiile contemporane prezintă importanță atât teoretică cât și practică, rezultatele putând fi folosite cu succes la caracterizarea și analizarea diverselor ansambluri bugetare existente la nivel internațional, dar mai ales la studierea comparată a acestora. Pentru acest demers, trebuie avute în vedere criterii care țin de structura organizatorică a țărilor studiate, de relațiile acestora cu exteriorul, de gradul de centralizare-descentralizare a finanțelor publice și de nivelul de dezvoltare economică.

a. Din punct de vedere al structurii organizatorice, se pot identifica sisteme bugetare în statele unitare, sisteme bugetare în statele federale și sisteme bugetare în uniunile de state.

Sistemele bugetare în statele unitare sunt caracterizate, în general, prin divizarea componentelor bugetare pe trei niveluri, unul superior, corespunzător autorităților publice centrale de stat, unul intermediar, aferent unităților administrativ-teritoriale, și unul de bază, corespunzător subunităților administrativ-teritoriale (fiind incluse aici numai orașele și așezările rurale). Ansamblul bugetar cuprinde bugetul central și bugetele locale, atribuite unităților și subunităților administrativ-teritoriale.

Realitățile economico-administrative actuale, în condițiile afirmării tot mai mari a colectivităților regionale, au determinat apariția în structura bugetară a statelor unitare și a celui de-al doilea nivel intermediar, interpus între palierul superior și cel intermediar inițial

Sistemele bugetare în statele federale se particularizează prin divizarea componentelor bugetare pe trei niveluri: unul superior, corespunzător autorităților federale, unul intermediar, aferent statelor federate, și unul de bază, corespunzător autorităților locale. Dată fiind structura federală a statelor, ansamblul bugetar cuprinde bugetul federal, bugetele statelor sau regiunilor membre ale federației și bugetele locale.

Sistemele bugetare în uniunile de state prezintă o particularitate aparte, dat fiind

faptul că o uniune este formată printr-o asociere de state, care nu presupune apariția unuia nou, adică este fundamentată pe regula de agregare, nu și pe cea de integrare juridică.

Ca atare, fiecare stat membru are propriul sistem bugetar, după cum este unitar sau federal, iar la nivel unional (supranațional) se intocmește bugetul uniunii, între acesta și celelalte ansambluri bugetare existând conexiuni financiare în ambele sensuri.

b. Din punct de vedere al legăturilor cu exteriorul, se pot identifica sisteme bugetare deschise și sisteme bugetare inchise.

Sistemele bugetare deschise caracterizează toate statele moderne și reprezintă ansambluri bugetare care interacționează direct cu mediul extern, având conexiuni financiare cu sistemele economice ale celorlalte țări sau cu diverse organisme internaționale, legăturile desfășurându-se prin intermediul imprumuturilor externe acordate sau angajate de către stat, a incasărilor sau plăților dobânzilor aferente acestora, a transferurilor financiare reprezentând plățile cotizațiilor către organismele internaționale, diferitele ajutoare financiare acordate sau primite, diversele donații, sponsorizări, etc.

Sistemele bugetare inchise sau autarhice reprezintă ansambluri bugetare care nu interacționează cu mediul extern, toate fluxurile financiare ale sistemului desfășurându-se în interiorul sistemului economic al tării respective.

c. Din punct de vedere al gradului de centralizare-descentralizare a finanțelor publice, se pot distinge sisteme bugetare centralizate, cooperative și de competiție.

Sistemele bugetare centralizate se caracterizează prin faptul că majoritatea serviciilor publice sunt finanțate pe seama bugetului central de stat și tot la acest nivel este concentrată și ponderea covârșitoare a veniturilor sistemului.

Sistemele bugetare cooperative au ca trăsătură principală repartizarea echilibrată între entitățile sistemului a prerogativelor care vizează mobilizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor publice.

Sistemele bugetare de competiție sunt specifice unor cazuri de economii cu puternică descentralizate financiară și în care prin intermediul bugetelor locale se finanțează majoritatea cheltuielilor publice, acestea ocupând un rol primordial în angrenajul ansamblului bugetar.

d. Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică, se pot identifica sisteme bugetare în economii dezvoltate, slab dezvoltate și în tranziție.

Sistemele bugetare în economiile dezvoltate sunt ansambluri bugetare aferente țărilor bogate, cu economie dezvoltată, prin intermediul lor redistribuindu-se o bună parte din produsul intern brut,

iar veniturile mobilizate sunt preponderent ordinare, reprezentate de venituri fiscale și venituri nefiscale.

Sistemele bugetare m economiile slab dezvoltate caracterizează țările sărace, cu economii slab dezvoltate, prin intermediul componentelor bugetare redistribuirea veniturilor fiind mai puțin accentuată. În cazul acestor tipuri de sisteme, o pondere apreciabilă în resursele publice o reprezenta veniturile de natură extraordinară (imprumuturi interne și externe sau finanțări de la autoritățile monetare).

Sistemele bugetare din economiile în tranziție sunt intâlnite în cazul majorităților țărilor est-europene care au trecut de la economia centralizat-planificată la economia de piață. Aceste sisteme se caracterizează prin ample modificări în structură, mai ales odată cu afirmarea finanțelor la nivel local, în condițiile promovării autonomiei administrative și financiare.

.

1.4.Componente ale sistemului bugetar

Cunoașterea cadrului de referință, a caracteristicilor și locului sistemului bugetar în contextul economic contemporan, prezintă o importanță deosebită în studiul respectivului ansamblu, în fazele de investigare, analiză și modelare.

Cadrul de referință oferă perspectiva a două dimensiuni: una de natură spațială și alta de natură temporară.

Dimensiunea spațială are în vedere existența unor mulțimi de teritorii habitate, de-a lungul timpului contopite și organizate sub aspect administrativ și politic în state. În aceste condiții, fiecărei țări ii corespunde un sistem bugetar cu o configurație un comportament și o finalitate riguros determinate.

Multitudinea structurilor administrativ-teritoriale a determinat o stratificare a bugetului pe aceste componente, realizându-se astfel și o separare a puterilor în stat. Identificarea surselor de venituri necesare autorităților publice, a volumului și structurii acestora, depinde de rațiuni etice, politice și în unele cazuri chiar tradiționale ale respectivelor instituții.

Dimensiunea temporară este corespondentă principiului periodicității anuale a bugetului și presupune două chestiuni: o chestiune se referă la perioada de timp pentru care se intocmesc și se autorizează componentele sistemului bugetar, iar alta la intervalul temporar în care se incasează și se efectuează cheltuielile bugetare aprobate. Timpul reprezintă în această situație un parametru de bază, care surprinde transformările interne ale sistemului, dar și pe cele apărute ca urmare a interacțiunii acestuia cu mediul său.

Mai trebuie spus că prima dimensiune oferă posibilitatea efectuării unor diferențieri între diversele sisteme fiscale, iar cea de-a doua conferă sistemului caracter dinamic.

“Caracteristicile sistemului bugetar se desprind din trăsăturile principale ale sistemelor dinamice complexe în rândul cărora, ca sistem social-economic, se incadrează. Din aceste considerente, sistemul bugetar este un sistem:

– economico-social, deoarece prin intermediul lui se gestionează fondurile publice în vederea asigurării unui anumit nivel de trai și bunăstare a populației;

– dinamic, în sensul că modificările survenite în cadrul sistemului, în relațiile acestuia cu mediul, ii conferă acestuia o anumită traiectorie, evoluție;

– complex, pentru că reprezintă un ansamblu de entități între care acționează o multitudine de conexiuni, atât interne cât și extern;

– probabilist, intrucât sistemul este supus unor serii de factori perturbatori care tind să modifice starea de echilibru a acestuia;

– deschis, deoarece este o componentă a unor sisteme mult mai cuprinzătoare, interacționând cu acestea prin numeroase conexiuni;

– relativ stabil, fiindcă este capabil să-și conserve funcționalitatea în cadrul anumitor bariere care-i definesc linia de comportare, nefiind posibilă o reintoarcere la starea inițială ci doar o traiectorie dată de evoluțiile viitoare;

– reglabil, intrucât atunci când apare o abatere în nivelul intrărilor sau ieșirilor sistemului, datorită unor cauze interne sau externe, se pot aduce corecții prin intermediul unor acțiuni decizionale.”

Posibilitatea reglării sistemului bugetar prin aceste decizii ii conferă acestuia trăsătura unui sistem cibernetic.

Parte componentă a economiei mondiale, economia națională reflectă activitățile economice desfășurate de subiecți economici, atât din interiorul cât și din exteriorul acesteia, în sfera producției, schimbului, repartiției, consumului, finanțării și creditului, luând forma unor fluxuri reale, financiare, monetare și de credit. Multitudinea subiecților economici participanți și ansamblul fluxurilor manifestate între aceștia, conferă economiei unei țări caracterul de sistem cibernetic complex, numit sistem general al economiei naționale sau sistem al economiei de ansamblu.

Din acest punct de vedere, sistemul general al economiei naționale cuprinde totalitatea sistemelor și subsistemelor ce evoluează în spectrul economiei naționale, componente structurale între care se evidențiază și sistemul financiar, prin intermediul căruia se derulează totalitatea fluxurilor de natură financiară.

Datorită faptului că majoritatea specialiștilor sunt de acord cu alăturarea la relațiile financiare a relațiilor de credit, a apărut necesitatea unei mixturi între sistemele aferente acestora, formându-se astfel conceptul de sistem financiar și de credit.

Sistemul financiar și de credit este un sistem general, dinamic și complex, fiind parte integrantă a sistemului economico-social. Dintre componentele sistemului financiar și de credit se detașează din punct de vedere al importantei, fiind veriga centrală a acestuia, bugetul public, inscrierea bugetului în circuitele financiare presupune luare în considerare nu numai a bugetului de stat, ci, intr-o abordare extinsă, a bugetelor locale, bugetelor de securitate socială și a unor bugete extraordinare, cu caracter public, prin care se derulează fondurile financiare necesare satisfacerii unor interese publice generale.

Insumarea algebrică a veniturilor și cheltuielilor aferente componentelor ansamblului bugetar, prin eliminarea transferurilor dintre acestea, oferă posibilitatea consolidării și creări unui sistem unitar corelat de fonduri numit buget general consolidat.

Veniturile și cheltuielile bugetare ale statului se inscriu în buget, respectându-se așa-numita clasificatie bugetară a veniturilor și cheltuielilor.

Clasificația bugetară este instituită și reglementată prin dispozițiile Legii finanțelor publice care stabilesc că „veniturile și cheltuielile publice se inscriu în bugetul statului pe baza clasificației bugetare tip elaborată de Ministerul Finanțelor".

Clasificația bugetara constă în gruparea, numerotarea șt denumirea legala a veniturilor și cheltuielilor statului, care este obligatorie pentru cuprinsul acestui buget și pentru evidenta contabilă bugetară de stat.

În reglementarea ei actuală, clasificația bugetara este stabilită în mod distinct atât pentru veniturile bugetare, cât și pentru cheltuielile bugetare. Clasificatia bugetară tip va cuprinde titluri, capitole, subcapitole, paragrafe și articole, precum și aliniate în caz de necesitate.

În ceea ce pnvește clasificarea veniturilor bugetare este de reținut faptul că aceasta cuprinde toate veniturile grupate în capitole și subcapitole de venituri curente și venituri de capital, de venituri fiscale, nefiscale și diverse, fiecare cu impozitele directe (pe profit, pe veniturile

persoanelor fizice etc.), indirecte (taxa pe valoare adăugată, accize etc.). precum și a celor nefiscale din dividende la capitalul social al statului din societățile comerciale etc..

Referitor la clasificarea chieltuielilor bugetare se impune sublinierea că aceasta este mai complexa, intrucât – potrivit necesităților practice ale programării bugetare și ale evidentei contabile bugetare – ea cuprinde, pe de o parte, clasificația funcționala în care sunt enunțate părțile, capitolele și subcapitolele de cheltuieli bugetare, iar pe de altă parte, clasificația economică care constă în numerotarea și intitularea speciilor și subspeciilor de cheltuieli limitative admise și finanțate din bugetul de stat.

Caracterizându-se prin aceste particularități, clasificația bugetară actuală se dovedește superioară, atât prin utilitatea ei în programarea bugetară și în evidența contabilă bugetară, cât și în cunoașterea amănunțită a cuprinsului bugetului public național.

Evidențierea componentelor sistemului bugetar și a relațiilor acestuia oferă o importanță deosebită în vederea ințelegerii modului de funcționare a ansamblului și permite, totodată, o reflectare elocventă a stratificării finanțelor publice în țările luate în considerare.

Datorită faptului că între sistemele bugetare aferente diferitelor economii contemporane există anumite deosebiri, după cum țările sunt state unitare, federale sau unionale, pentru a identifica entitățile constitutive ale respectivelor sisteme, ca prezentare schematică a structurii acestora este strict necesară,

Componentele sistemelor bugetare caracteristice celor trei tipuri de state sunt determinate de nivelurile de gestionare a finanțelor publice.

Capitolul II

Sisteme bugetare contemporane

În condițiile în care bugetul de stat este procedeul financiar cel mai important de autorizare și corelare a veniturilor și cheltuielilor statului, din punctul de vedere al organizării bugetare publice sunt remarcabile anumite particularități și deosebiri, mai ales în statele federative față de cele cu structură unitară, între aceste state sint evidente principalele variante practice de organizare bugetară și în același timp, în unele dintre aceste state s-au conceput și s-au pus în aplicare variante originale care au dezvoltat categoria variantelor moderne de organizare bugetară de interes public.

În organizarea sau structura bugetară de interes public din statele contemporane, pe langă bugetul de stat se intocmește, în tot mai multe state, un buget economic sau al economiei naționale.

Bugetul economic este caracterizat ca document cuprinzand estimații privind situația și evoluția în viitor a intregii activități economice, oferind o imagine a activității economice viitoare dintr-un stat.

Pentru intocmirea bugetului economic se calculează datele sintetice sau indicatorii în expresia valorică privind atit producția, repartitia și consumul de bunuri materiale, produsul social brut și venitul național, cit și veniturile și cheltuielile ramurilor economice și cele publice sau ale bugetului de stat. Cuprinzind aceste date sau indicatori, bugetul economic oferă cunoașterea situației economico-financiare din fiecare stat, din care se deduce și perspectiva evoluției viitoare.

2.1. Sistemele bugetare în mici entitati statale

Sunt caracterizate, în general, de divizarea componentelor bugetare pe trei niveluri, unul corespunzător autorităților publice centrale, unul aferent unităților administrativ-teritoriale și altul aferent subunităților administrativ-teritoriale (incluzând aici atât orașele, cât și satele). În diferite state, în condițiile afirmării tot mai insemnate a colectivităților regionale, între bugetul autorității publice centrale și bugetele locale s-au interpus bugetele regionale corespunzătoare colectivităților teritoriale regionale.

Potrivit modelului general, la nivel superior (central) se intocmește bugetul autorității publice centrale, denumit și buget ordinar sau general, având ca venituri principalele impozite și taxe, suplimentate în caz de necesitate cu imprumuturi de stat, iar drept cheltuieli cele care vizează trebuințe de interes național și strategic, cum sunt intreținerea și funcționarea administrației de stat, apărare națională, justiția, relațiile externe, protecția mediului, etc.

La nivelul de bază (local) se intocmesc bugetele locale, corespunzătoare unităților și subunităților administrativ-teritoriale cu un rol major în autonomia funcțională a autorităților publice locale, bugete care evidențiază finanțările unor servicii publice de interes local, cum ar fi intreținerea și funcționarea organismelor publice locale, sănătatea, cultura, protecția și securitatea socială, gospodărirea comunală, modernizarea urbană, ordinea publică, invățământul, etc. Resursele acestor bugete constau în impozite și taxe locale, transferuri de la bugetul de stat și chiar imprumuturi publice.

Pe lingă bugetul de stat și bugetele locale, structura bugetară din statele unitare naționale moderne a fost dezvoltată, cuprinzind bugete anexe celui de stat, bugete extraordinare sau fonduri bănești speciale și alte fonduri bănești alăturate bugetului de stat. Schematizat, configurația sistemelor bugetare în statele unitare se prezintă ca în figura 2.1.

Figura 2.1 – Structura sistemelor bugetare în statele unitare

Referitor la securitatea socială, în practica internațională, finanțarea cheltuielilor aferente sunt efectuate în majoritatea țărilor prin intermediul unui buget distinct, intocmit la nivel central, insă sunt și multe situații în care cheltuielile respective sunt cuprinse în bugetul administrației centrale de stat sau chiar și în bugetele locale.

Volumul cheltuielilor cu securitatea socială, cât și bugetul din care acestea se finanțează, diferă de la o țară la alta, în funcție de raportul existent între nivelul de extindere a sistemului public de asigurări sociale și a celui privat, în aceste condiții, resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale figurează fie în bugetul administrației centrale, fie intr-un buget autonom, separat de acesta.

De asemenea, trebuie precizat faptul că în cadrul bugetului administrației centrale sunt prevăzute și bugetele autorităților publice centrale: președinție, guvern, parlament, organe judecătorești, existând și în acest caz diferențe de la țară la țară. Cu timpul, componentei centrale i s-au alăturat și alte bugete, cum ar fi cele anexe, extraordinare sau fondurile speciale.

Schema propusă incearcă să surprindă intr-un mod foarte general componentele și stratificarea acestora în cadrul sistemelor bugetare din statele unitare.

2.2. Sistemele bugetare în statele federale

Prezintă o configurație bugetară pe trei niveluri (figura 2.2), care este influențată de organizarea federală a statului. Această conformație cuprinde bugetul federal, bugetele statelor sau regiunilor membre ale federației și bugetele locale (spre exemplu, S.U.A , Brazilia, Elveția, Germania).

Figura 2.2 – Structura sistemelor bugetare în statele federale

Sub aspecte generale, organizarea bugetară federativă este asemănătoare în toate aceste state, cuprinzind bugetele federale, ale statelor membre și locale, insă cuprinsul de cheltuieli și venituri, relațiile dintre bugetele federale, ale statelor membre și cele locale, procedura elaborării și aprobării bugetelor anuale sunt reglementate diferit, conform conceptelor proprii formate și evoluate în fiecare stat federativ.

În Germania, organizarea bugetară federativă este reglementată printr-un act normativ denumit Constituție financiară, în cuprinsul căreia problema principală este cea a repartiției juste a

fondurilor bănești între bugetul federal și bugetele landurilor membre ale statului federal german în scopul repartiției financiare juste, cheltuielile sint repartizate în funcție de competența materială a organelor administrative federale, ale landurilor și locale. Conform acestui criteriu, din bugetul federal sint finanțate integral afacerile externe, căile ferate și fluviale federale, poșta, apărarea țării, inclusiv protecția frontierelor, autoritățile și instanțele federale.

În comun, din bugetul federal și din bugetele landurilor sint finanțate extensiunea și funcționarea instituțiilor de invățămint și științifice superioare, ca și ameliorarea structurilor economice regionale.

În ceea ce privește veniturile, produsul bănesc al celor mai importante impozite este repartizat între bugetul federal și bugetele landurilor, cu preponderență pentru bugetul federal, avind în vedere că din acesta se suportă aproape 50% din cheltuielile publice, față de partea de cel mult 33% din aceste cheltuieli ce revine bugetelor landurilor și de cel mult 20% ce revine bugetelor locale. Astfel, produsul bănesc al taxelor vamale și al monopolurilor fiscale, al impozitelor pe consumație și al prelevărilor speciale revine bugetului federal, produsul impozitelor pe venit și capital, ca și al impozitelor pe circulația capitalurilor și pe utilizarea veniturilor revine bugetelor landurilor, iar impozitele reale pe clădiri și activități profesionale, ca și impozitele locale pe consumație și cheltuieli sint venituri ale bugetelor locale.

Datorită acestei repartiții a fiscalității preponderent în folosul bugetului federal, se recurge la redistribuirea unor venituri și cheltuieli în mod „vertical" între bugetul federal și bugetele lan durilor aflate în situație deficitară, în același timp, datorită faptului că unele landuri au o „capacitate fiscală superioară', pentru acestea s-a instituit obligația de a plăti „o contribuție destinată repartizării financiare juste" din care se acordă subvenții banc landurilor care au venituri proprii insuficiente, realizindu-se astfel o redistribuire de fonduri bănești între bugetele landurilor în mod „orizontal".

În Statele Unite ale Americii organizarea bugetară cuprinde bugetul federal, bugetele statelor membre și bugetele locale între aceste bugete, veniturile și cheltuielile publice sint reparti zate prin „legi de autorizare a veniturilor și cheltuielilor buge tare" în funcție de „competențele statale" ale organelor federale, ale organelor de conducere din statele membre și ale organelor locale, denumite „colectivități subordonate".

Bugetului federal american ii revin cheltuielile pentru apărarea națională, pentru intreținerea organelor de putere publică, pentru sănătate și altele, iar sistemul fiscal federal cuprinde impozite directe pe veniturile persoanelor fizice și ale societăților, accize asupra unor bunuri de lux, taxe vamale, taxe de timbru și asupra succesiunilor.

În general, din bugetul federal se finanțează intreținerea și funcționarea autorităților federale, apărarea națională, relațiile diplomatice externe, instanțele de justiție federală. Din bugetele statelor membre se acoperă cheltuielile cu intreținerea și funcționarea autorităților statale, invățământul, securitatea socială, căile rutiere, iar din bugetele locale se finanțează cheltuielile aferente funcționării autorităților locale, iluminatul public, ordinea publică, salubritatea, în S.U.A., pe lângă bugetul intocmit la nivel federal și cele realizate la nivelul statelor membre, se mai intocmesc bugete în cazul subdiviziunilor teritoriale: comitate, districte și orașe. Sunt o serie de servicii publice care se finanțează în comun, fie din bugetul federal și bugetele statelor membre, fie din bugetele statelor membre și bugetele locale. Referitor la veniturile sistemului bugetar, repartizarea acestora între componentele bugetare se face diferit de la o țară la alta, în funcție de prerogativele legale stabilite pentru fiecare nivel, practicându-se, totodată, și transferurile financiare sau imprumuturile publice.

Organele federale și uneori și cele de conducere ale statelor membre adoptă frecvent bugete anuale deficitare și pentru acoperirea deficitelor lor bugetare se contractează și lansează imprumuturi publice, insă numai în limitele valorice admise de constituția statului federal și de constituțiile statelor membre.

2.3. Sistemele bugetare în Uniunile Statale

Prezintă o trăsătură caracteristică rezultată din faptul că uniunea este fundamentată numai pe regula de agregare, nu și pe cea de integrare juridică, în acest context, fiecare stat membru are propriul sistem bugetar, considerat aici subsistem al sistemului bugetar unional, după cum este unitar sau federal, iar la nivel unional (supranațional) se intocmește bugetul uniunii, între acesta și celelalte ansambluri bugetare existând conexiuni financiare în ambele sensuri ( figura 2.3).

Figura 2.3- Structura sistemelor bugetare în uniunile de stat

Din bugetul uniunii se finanțează funcționarea și intreținerea autorităților unionale, implementarea de politici agrare, structurale, interne și externe, diverse programe de preaderare și de lărgire a uniunii.

Revenind la analiza sistemică, este de precizat faptul că analiza unui sistem nu se poate realiza prin desprinderea acestuia din mediul căruia ii aparține, el neputând funcționa decât ca un subsistem în cadrul altui sistem, mult mai complex.

Cunoașterea unui sistem pe baza metodologiei analizei de sistem nu implică doar identificarea componentelor constitutive ale acestuia, ci și studierea intrărilor și ieșirilor sistemului, precum și a modalităților concrete prin care acestea se pot transforma în ieșiri, inclusiv a blocului de reglare a activității sistemului.

Din acest punct de vedere, modelul grafic al sistemului bugetar, ca sistem cibernetic deschis, se prezintă potrivit figurii.2.4.

Figura 2.4 – Sistemului bugetar ca sistem cibernetic deschis

Se observă faptul că interacțiunea cu mediul exterior se realizează prin intermediul unor legături, numite conexiuni externe, care pot reprezenta fie intrări în sistem, fie ieșiri din acesta, iar datorită faptului că sistemul bugetar este un sistem cibernetic, apare necesară evidențierea blocului de reglare, reprezentat, după cum se va vedea, de deciziile privind politicile bugetare adoptate. Mediul exterior al sistemului bugetar este reprezentat de sistemul financiar și de credit, primul fiind în acest caz un subsistem al celui de-al doilea.

Interacțiunile dintre mediul exterior și sistemul bugetar se realizează printr-o multitudine de relații, pe care le numim conexiuni bugetare externe, legături care reprezintă fie intrări în sistem, fie ieșiri din acesta.

Schematic, reprezentarea grafică a conexiunilor bugetare externe ale sistemului bugetar este redată în figura 2.5.

Relațiile din cadrul sistemului financiar și de credit sunt legături de natură financiara și de credit. Conexiunile dintre veriga principală a sistemului, sistemul bugetar, ca și conexiuni externe ale acestuia, și celelalte entități au următoarele semnificații.

Pentru conexiunile bugetare externe de intrare:

1) Creditul public angajat de autoritățile publice și consimțit de diverși subscriitori (de agenți economici, bănci, instituții financiare);

2) Soldul bugetar (diferența dintre soldul execuției curente de casă și sume e nelichidate din sistemul bugetar) și eventualele excedente aferente anului precedent Legătura este în dublu sens datorită faptului că respectivele resurse pot fi angajate și utilizate de către autoritățile publice în orice moment;

4) în cazul instituțiilor publice aceste conexiuni semnifică veniturile obtinute din propria activitate puse la dispoziția statului și diversele prelevări obligatorii sub forma impozitelor, taxelor și contribuțiilor, mai ales cele aferente personalului angajat. Conexiunile mai reprezintă și cheltuielile financiare ale diverselor servicii publice autonome sub forma impozitelor, taxelor și contribuțiilor, a dividendelor să. vărsămintelor din profitul net la dispoziția autorităților publice centrale sau locale;

6) Cheltuielile financiare ale firmelor sub forma impozitelor, taxelor și contribuțiilor la dispoziția autorităților publice;

9) Cheltuielile financiare ale societăților de asigurări și reasigurări de natura impozitelor taxelor și contribuțiilor;

11) Prelevările fiscale obligatorii asupra veniturilor și averii datorate de către persoanele fizice;

13) imprumuturile externe primite, ajutoarele și diversele donații financiare, precum și eventualele dobânzi și rate aferente unor imprumuturi acordate de către autorități guvernelor altor state, imprumuturile externe provin din titlurile de stat libelate în valută emise pe piața financiară externă, din imprumuturile acordate de organismele financiare internaționale, cele contractate de la guvernele altor țări, imprumuturile sindicalizate și cele primite de la investitorii privați.

Figura 2.5 – Conexiunile bugetare externe ale sistemului bugetar

Pentru conexiunile bugetare externe de ieșire:

3) Cheltuielile financiare aferente serviciului datoriei publice interne sub forma dobânzilor și a ratelor scadente la creditele angajate;

5) Alocațiile bugetare ocazionate de inființarea unor noi instituții publice, precum și cele necesare intreținerii și funcționării celor deja existente. Alocațiilor bugetare li se mai adaugă în anumite situații diverse transferuri cu afectație specială. Referitor la serviciile publice autonome, legăturile au ca conținut subvențiile și transferurile efectuate de către stat în folosul acestora;

7) Alocațiile bugetare pentru formarea capitalului social în cazul unor societăți comerciale de stat, subvențiile și transferurile acordate, mai ales unor firme care reprezintă o mare importanță în economia țării respective;

8) Alocațiile bugetare acordate unor societăți de asigurări și reasigurări;

10) Alocațiile bugetare cu caracter social acordate persoanelor fizice sub forma pensiilor, ajutoarelor și indemnizațiilor. Aceste cheltuieli se efectuează în general dintr-un buget autonom, numit bugetul protecției și securității sociale;

12) Cheltuielile financiare aferente serviciului datoriei publice externe sub forma dobânzilor și a ratelor scadente la creditele angajate, precum și cheltuielile ocazionate de imprumuturile acordate guvernelor altor țări.

Dacă conexiunile de intrare semnifică resursele sistemului bugetar, adică veniturile acestuia, conexiunile de ieșire reprezintă alocările pe destinații ale resurselor sau cheltuielile sistemului.

Configurația veniturilor bugetare, dar și a cheltuielilor bugetare, diferă de la o tară la alta, iar în evoluția istorică și în configurația acestora s-au inregistrat numeroase modificări.

Realitățile din economiile contemporane au făcut ca, pe de o parte, finanțele publice ale unui stat să nu mai fie administrate la un singur nivel, gestionarea fondurilor publice realizându-se în majoritatea țărilor la două, trei sau chiar mai multe asemenea paliere, legal constituite, iar pe de altă parte, cele trei funcții ale statului (guvernului) – de alocare, de distribuire și de stabilizare – să capete dimensiuni spațiale.

Date fiind aceste circumstanțe, apare problema impărțirii prerogativelor în materie de venituri bugetare între componentele sistemului – conferirea autorității în materie de venituri (tax assignment) – sau, altfel spus, a precizării „veniturilor ce se mobilizează la fiecare verigă bugetară în parte", invocându-se partajarea materiei impozabile și implicit a surselor fiscale de venit, între autoritatea centrală și jurisdicțiile locale.

Asemănător cu partajarea veniturilor între verigile bugetare, și în cazul cheltuielilor bugetare apare necesară de soluționat problematica de – conferire a autorității în materie de cheltuieli (expenditure assignment) – adică, se impune „efectuarea unei delimitări între ceea ce se finanțează de la un buget sau altul, în funcție de care se realizează repartizarea alocațiilor între verigile sistemului bugetar".

Pe lângă multitudinea de relații stabilite între mediul exterior și sistemul bugetar realizate prin intermediul așa-numitelor conexiuni bugetare externe, există o varietate de legături derulate și în intermediul acestuia, între componentele bugetare constituente.

Aceste tipuri de legături, subzistente între elementele constituente ale sistemului bugetar, le numim conexiuni bugetare interne, de natura transferurilor bugetare cu esență financiară.

Literatura în domeniul finanțelor publice oferă câteva argumente pentru a explica existența și justificarea acestor relații bugetare interne: echilibrarea pe verticală a sistemului bugetar, egalizarea fiscală între jurisdicțiile locale, internalizarea externalităților la nivel inferior și corectarea ineficientei administrative.

Echilibrarea pe verticală a sistemului bugetar ( vertical balance)

Se referă la concordanța care există între responsabilitățile în materie de cheltuieli ale autorităților locale și puterile conferite acestora prin lege în spectrul veniturilor bugetare, în primele stadii de dezvoltare ale societății moderne, responsabilitățile sectorului public se limitau la asigurarea infrastructurii, a nivelului minim de trai și a stabilității economice.

Cum actualmente cererea de bunuri publice locale este din ce în ce mai mare, iar posibilitățile de satisfacere a acesteia sunt limitate la nivelul resurselor financiare, suplimentarea veniturilor bugetelor locale se poate face fie prin extinderea puterilor în materie fiscală a autorităților de nivel inferior, fie prin practicarea unor transferuri financiare între componentele sistemului bugetar.

Acordarea de către autoritatea centrală a unor prerogative fiscale extinse autorităților locale este din păcate limitată de câteva motive, cum ar fi: „frica" guvernului central de a pierde controlul asupra politicii fiscale, reticențele acestuia cu privire la prostul management la nivel inferior, posibilitatea apariției competiției între autoritățile locale și nevoia administrării centralizate a celor mai importante impozite și taxe.

În practică, o măsurare a echilibrării pe verticală a sistemului bugetar se poate face în condițiile în care existența unui dezechilibru nu este rezultatul folosirii iraționale a resurselor financiare locale sau a unui prost management, iar autoritatea centrală asigură celelalte bunuri publice cu maximă eficiență.

Joseph S. Hunter, în anul 1977, măsoară primul echilibrarea pe verticală a sistemului bugetar, folosind așa-numitul „coeficient de echilibrarea pe verticală", după relația:

KEv =1- ( Vtloc.G / Ctloc. ) (2.1)

unde:

– kEv reprezintă coeficient de echilibrarea pe verticală,

– Vtloc.G ilustrează veniturile totale ale autorităților locale aflate sub controlul guvernului central;

– Ctloc. sunt cheltuielile totale ale bugetelor autorităților locale.

Indicatorul cuantifică partea de cheltuieli efectuate din bugetele locale care sunt finanțate din surse controlate de autoritățile locale, iar dezechilibrul este cu atât mai mare cu cât valoarea coeficientului este mai aproape de zero.

Egalizarea fiscală între jurisdicțiile locale (fiscal equalization)

Ilustrează necesitatea inexistenței unor discrepanțe economice și fiscale importante între diferitele autorități regionale și/sau locale. Prezența acestor disparități generează multiple efecte negative, pe de o parte, de natura tensiunilor regionale, a convulsiilor sociale și a manifestării intențiilor secesioniste, iar pe de altă parte, de natura incurajării migrării cetățenilor și a capitalurilor din zonele mai puțin productive în cele productive, în același timp, „vidul de cetățeni contribuabili", creat în anumite teritorii de fenomenul migrării, determină la rândul lui o inrăutățire a nivelului de trai în respectivele arii geografice, efect resimțit mai ales de persoanele foarte tinere și de către cei vârstnici, care vor fi nevoiți și ei la rândul lor să caute o viață mai bună în alte părți ale țării.

Ca atare, în teoria finanțelor publice, se apreciază că „cea mai potrivită cale de reducere a disparităților fiscale este aceea de a acorda transferuri financiare bugetelor regionale sau locale, care au un deficit fiscal semnificativ".

Deficitul fiscal (fiscal gap) poate fi definit ca fiind diferența dintre necesarul fiscal și capacitatea fiscală, iar realizarea egalizării fiscale se poate scrie:

Deficitfiscal =Necesarfiscal –Capacitatefiscala – Transferegalizare (2.2)

Intemalizarea externalităților la nivel inferior

Presupune compensarea prin intermediul transferurilor financiare a externalităților pozitive. Aceasta inseamnă că, în perimetrul deciziilor luate la nivel local, bugetele regionale sau/și locale vor fi degrevate de o serie de cheltuieli pentru servicii publice cărora le sunt asociate externalități pozitive substanțiale. De exemplu, autoritățile locale ar putea cheltui din bugetele lor sume mai mici pentru educație și asistență medicală, în comparație cu nivelul dorit de autoritatea centrală, în acest caz, teoria și practica în materie propun ca prin intermediul transferurilor financiare efectuate de guvernul central să se incurajeze finanțarea intr-o mai bună măsură a unor asemenea servicii.

Sistemul transferurilor guvernamentale legate de compensarea și internalizarea la nivel local a externalităților pozitive ridică două probleme. Pe de o parte, apare problematica stabilirii cuantumurilor transferurilor și a efectelor generate la nivelul cheltuielile așteptate ca și răspuns din partea jurisdicțiilor locale, iar pe de altă parte, dacă transferurile sunt destinate unor bugete situate pe palierul cel mai de jos al sistemului bugetar, este posibil ca acestea să nu ajungă acolo în integralitatea lor în cazul în care există și niveluri bugetare intermediare.

Corectarea ineficientei administrative

Rezidă din faptul că autoritatea centrala are o capacitate mult mai ridicată de stabilire și colectare a veniturilor fiscale decât autoritățile de nivel inferior. Este mult mai avantajos prin prisma costurilor pentru guvernul central de a colecta marea majoritate a veniturilor fiscale, pentru ca mai apoi să le orienteze spre bugetele locale sub formă de transferuri.

Două argumente intăresc opinia prezentată. Primul argument vizează modul de administrare a impozitelor și taxelor, care în general se face cel mai bine la nive central, iar al doilea argument revendică eficiența administrării fiscalității la nive central prin prisma profesionalismului ridicat care există la acel nivel.

Din păcate, există și câteva rațiuni care nu recomandă proliferarea conexiunilor bugetare interne de natura transferurilor: ingrădirea autonomiei financiare locale realizarea unei uniformizări exagerate a bunurilor publice la nivel național, crearea unei imagini defectuoase – de corupție – a autorităților locale și disimularea deficitului bugetar al bugetului general consolidat.

Oricare ar fi conexiunile bugetare interne, acestea comportă fie o dimensiune orizontală, aferentă așa-numitului sistem orizontal de uniformizare bugetară, care privește alocarea transferurilor între entități bugetare situate pe același nivel ierarhic, fie o dimensiune verticală, corespunzătoare sistemului vertical de uniformizare bugetară, care reflectă distribuirea transferurilor între componente bugetare aparținând unor paliere bugetare diferite.

Se vor identifica:

1. Sistemul orizontal de uniformizare este caracterizat de existența și derularea unor legături financiare între bugete aflate pe același nivel ierarhic în structura sistemului bugetar, în majoritatea cazurilor între bugetele statelor membre ale federației, în cazul statelor federale, respectiv între bugetele locale, în situația statelor unitare.

Desfășurându-se în interiorul sistemului bugetar, numim aceste relații conexiuni bugetare interne orizontale și iau forma unor „transferuri inter-regionale / locale de egalizare”, dinspre bugetele regiunilor bogate către bugetele regiunilor mai sărace. Se apreciază că sistemul de uniformizare este riguros orizontal dacă „regiunile sărace primesc transferuri de la un fond de egalizare, ce este alimentat pe baza vărsămintelor efectuate de regiunile bogate, fără nici un fel de aport al guvernului central".

Formulele de stabilire a transferurilor bugetare inter-regioanle/locale iau în considerare diverse variabile criteriale, precum: numărul populației, structura acesteia pe grupe de vârstă, structura după nivelul de trai, rata șomajului, densitatea populației, gradul de urbanizare, lungimea șoselelor, indicele de mortalitate infantilă, aria teritorială, sau suprafața terenurilor arabile.

Jorge Martinez-Vazquez și Jameson Boex propun, pentru determinarea cuantumului transferurilor inter-regionale/locale de egalizare, următoarea formulă generală multicriterială:

Taut.loc. =[ a1 ( x1 / X1 ) + a2 ( x2 / X2 ) +…+ an ( xn / Xn )] x F (2.3)

unde:

– T aut. loc. reprezintă valoarea transferului primit de bugetul autorității regionale/ locale;

– a1,a2 … an relevă coeficientul de importantă acordat criteriului „n";

– ( x 1/ X1 ), ( x 2/ X 2),…, ( xn / Xn ) ilustrează ponderea pe care o ocupă variabila

criterială locală în ansamblu pentru criteriul „n";

– F este valoarea totală a fondului de egalizare (bază de calcul).

Cât privesc modalitățile de determinare a vărsămintelor la fondurile de egalizare inter-regională/locală, trebuie spus că acestea diferă de la o țară la alta, în funcție de tradițiile și de opțiunile de politică bugetară, având la bază drept criteriu, de cele mai multe ori, capacitatea fiscală.

În cazul Germaniei, spre exemplu, transferurile landurilor către fondul de egalizare, denumite contribuții nete la fondul de egalizare, au forma:

Ci = Cai – ni (2.4)

unde:

Ci reprezinta contribuția neta a landului „i” ;

Cai reprezinta capacitatea fiscala ajustata a respectivului land;

n i releva capacitatea fiscala standardizata a landului „i”.

Capacitatea fiscala ajustata se obtine prin insumarea intrarilor de venituri fiscale proprii landurilor sia celor aferente bugetelor locale corespunzatoare subdiviziunilor acestora, mai puțin impozitele pe averea imobiliara și pe afaceri.Capacitatea fiscala standardizata se determina dupa următoarea formula:

ni =( ∑ Cai / ∑ Pi ) X Pi X (1+ di ) (2.5)

unde:

Pi semnifica populatia totala a landului „i” (inclusiv rezidentii landului) ;

di reprezinta un coeficient de corectie pentru densitatea populatiei, care are următoarele valori:

0,06 daca populatia landului are densitatea mai mare de 3 mil.loc./km2 ;

0,02 daca populatia landului are densitatea cuprinsa între 1,5 și 3 mil.loc./km2

0 daca populatia landului are densitatea mai mica de 1,5 mil.loc./km2

Existența conexiunilor bugetare orizontale prezintă două avantaje majore. Un prim avantaj este dat, pe de o parte, de caracterul mai rigid conferit bugete autorităților locale sărace, deoarece interesul acestora se opune cu interes jurisdicțiilor mai bogate, iar pe de altă parte, se evită alimentarea fondului de egaliza de către autoritatea centrală, fapt ce ar determina existența unor transferuri verticale care pot deveni discriminatorii și mai puțin transparente. Al doilea avantaj survine din faptul că transferurile orizontale sunt mai transparente și mai ușor de formalizat în reguli simple și automate.

Dezavantajele sunt generate de distorsiunile induse în impulsionarea regiunilor bogate, nu numai pe a celor sărace, efectul fiind acela că primele vor avea tendinta de a apare mai sărace, diminuând astfel voluntar vărsămintele la fondul de egalizare și în acest fel a transferurilor primite de către bugetele colectivităților mai sărace.

2. Sistemul vertical de uniformizare este bazat, după cum deja s-a prezentat pe existenta și practicarea unor legături financiare numai între bugetul autoritătilor publice centrale și bugetele locale, de sus în jos pe structura ierarhică a sistemului bugetar, neexistând legături financiare între bugete aflate pe același nivel ierarhic. Aceste conexiuni verticale, de la bugetele centrale către bugetele locale, le numim conexiuni bugetare interne verticale și iau forma transferurilor bugetare inter-jurisdictionale.

„Transferurile interjurisditionale" reprezintă o componentă de baza a descentralizării financiare, prin intermediul lor autoritățile regionale / locale suplimentadu-și necesarul de resurse financiare și asigurând astfel echilibrarea bugetară. Acestea vizează transferurile financiare efectuate din bugetele autoritatilor centrale către bugetele autorităților locale, în scopul atingerii unor obiective diverse, cum ar fi: eliminarea discrepanțelor inter-teritoriale, incurajarea cheltuielilor la nivel local pentru programe de sorginte națională, stimularea activităților în care apar constrângeri importante și asigurarea implementării la nivel local a programelor autorității centrale.

Pentru o mai bună acuratețe în ințelegerea sistemului vertical în general, și a conexiunilor interne aferente acestuia în mod special, prezentăm modelul practic adoptat în cazul Australiei, stat federal.

Transferurile de la bugetul federal către bugetele locale se determină utilizându-se relația:

Ti=fi X Pi X F /SPi (2.6)

unde:

– Tt reprezintă transferul de care beneficiază statul sau regiunea J";

– f semnifică un coeficient de distribuție;

– P. este populația totală a statului „i" ( inclusiv rezidenții statului);

– F relevă fondul federal total de transfer;

– SPt este populația națională totală (mai puțin rezidenții statului „i"). Coeficientul de distribuție „f implică un calcul laborios, care are în vedere cheltuielile pe cap de locuitor ale statului respectiv, baza impozabilă și cota medie de impunere la nivel regional.

Fondul federal total de transfer este evidențiat în bugetul federal și are ca surse impozitul pe venit (circa 40%) și prelevările fiscale aferente sistemului sanitar. Indiferent de natura relațiilor existente în interiorul sistemului bugetar, practicarea transferurilor bugetare a atras o serie de critici:

– o primă critică se referă la faptul că mecanismul transferurilor conferă autorității centrale o incredere prea mare cu privire la capacitatea de a soluționa eșecurile unui sistem descentralizat, în acest sens, în anul 1997, bazându-se pe analize empirice, Robert Inman și Daniel Rubinfeld observă existența unei slabe legături între bunurile publice furnizate de autoritățile locale și ansamblul transferurilor primite de către acestea.

– a doua critică este fundamentată pe așa numitul „flypaper effect", ce descrie faptul că autoritățile de rang inferior au tendința să cheltuiască mai mult decât autoritatea centrală, mai ales în condițiile în care o bună parte din veniturile bugetelor locale provine din transferuri, acestea la rândul lor, în funcție de natură, având „capacitatea de a avea efecte diferite la nivelul cheltuielilor bugetare"

– ultima critică vizează remarca potrivit căreia jurisdicțiile locale au un interes mai scăzut legat de „exploatarea" materiei impozabile conferită prin lege. în 1999, Wallace Oates consideră că ele nu excelează la acțiunea de colectare a veniturilor fiscale și, ca atare, incearcă să-și acopere deficitul de resurse solicitând transferuri de la bugetul central.

Oricare ar fi contra-argumentele conexiunilor bugetare interne, trei reguli sunt considerate elocvente pentru a defini un transfer bugetar „bun". Formulate la mijlocul anilor 70 de către Julian LeGrand, acestea se referă la faptul că valoarea transferului trebuie să fie stabilită în funcție de capacitatea fiscală a jurisdicției destinatare, să nu afecteze independența decizională la nivel local și să fie direct proporțională cu interesul manifestat în furnizarea bunurilor publice la acel nivel.

Trebuie spus că modalitățile concrete de implementare a regulilor de atribuire a autorității în materie de venituri și de cheltuieli componentelor sistemului bugetar și variantele concrete de practicare a transferurilor bugetare diferă de la țară la țară, în funcție de serie de factori socio-economici, tradiționali și politici.

Problematica partajării veniturilor și cheltuielilor pe verigile sistemului bugetar suscită și la ora actuală un real interes, insă soluțiile găsite „nu sunt și nu vor fi niciodată precise și finale".

CAPITOLUL III

SISTEMUL BUGETAR ÎN CUBA

3.1. Prezentare generală a țării

Republica Cuba este un arhipelag în nordul Caraibelor, care se află la confluența Mării Caraibelor, Golfului Mexic și Oceanului Atlantic. Populatia nativă ameridiană a Cubei a inceput să între în declin o dată cu descoperiea insulei de către Cristofor Columb în 1492 și continuind cu dezvoltarea să ca și colonie spaniolă în următoarele secole. Guvernarea spaniolă, marcată inițial de neglijență a devenit din ce în ce mai represivă provocand mișcari de independentă și rebeliune ocazională care au fost suprimate aspru. În final, a fost intervenția americană în timpul razboiului dintre Spania și America din 1898 care a inlăturat guvernarea spaniolă. Tratatul de la Paris incheiat ulterior a stabilit independența Cubei fiind acordată în 1902 după o perioadă de tranziție de 3 ani.

Che Guevara, Fidel Castro Ruz, Camilo Cienfuegos, Raúl Castro Ruz și armata lor de rebeli a fost unul dintre grupurile numeroase de gherilă care se opuneau dictatorului Fulgencio Batista. 'Mișcarea 26 iulie' a lui Castro a absorbit rapid toate aceste mișcări și a cucerit puterea, formând guvernul în 1959, după victoria împotriva forțelor militare loiale lui Batista. În momentul în care Batista a fost alungat de la putere, 75% din terenul cultivabil era proprietatea cetățenilor străini și companiilor străine (în special nord-americane). Noul guvern revoluționar a adoptat reforma agrară și a confiscat cea mai mare parte a proprietăților agricole ale companiilor străine. În scurtă vreme, relațiile cu SUA s-au deteriorat. La inceput, Castro nu dorea să discute planurile sale de viitor, dar în cele din urmă s-a declarat comunist, explicând că incearcă să construiască socialismul în Cuba. Au fost stabilite relații deplomatice cu Uniunea Sovietică. Un guvern nou, condus de renăscutul Partid Comunist Cubanez, a inceput să pună în practică reformele economice promise de Castro. Printre alte lucruri, asistența medicală și invătământul au devenit gratuite pentru toți cubanezii pentru prima oară. Cu o oarecare intârziere, o constituție de inspirație sovietică a fost adoptată în 1976.

Pentru mai mlte decenii, Cuba a primit un ajutor (subvenție) masiv din partea URSS, în schimbul zahărului cubanez, sovieticii livrând petrol. O parte din cantitatea aceasta de petrol era consumată în Cuba, iar restul era vândut pe piața mondială pentru un profit de câteva miliarde de dolari. În schimbul acestei subvenții sovietice, Cuba sprijinea mișcările comuniste din toată America Latină (printre altele: Nicaragua, El Salvador, Guatemala, Columbia și Chile) și din Africa (Angola, Mozambic și Etiopia). Numai în Angola existau peste 50.000 de militari cubanezi. Colapsul Uniunii Sovietice din 1991 i-a dat o lovitură economică grea Cubei, iar când sovieticii au incetat acordarea ajutorului anual de 6 miliarde de dolari , guvernul comunist a chemat populația la "perioadă specială" de refacere.

În ciuda faptului că i-a fost interzis accesul la imprumuturile de la FMI și Banca Mondială, deoarece Cuba este în zona debitorilor Clubului de la Paris cu sute de milioane de dolari, economia țării nu s-a prăbușit, deși venitul pe cap de locuitor este incă mai mic decât era în 1989 (dar în creșere lentă).

În 1996, administrația Clinton a emis Legea Helms-Burton. Această lege stabilește, printre altele, că orice companie străină care "face în mod conștient operațiuni comerciale în Cuba cu proprietăti ale cetățenilor SUA confiscate fără compensație" va intra în litigiu cu statul american, iar conducătorilor respectivelor companii li se va interzice accesul în Statele Unite. Sancțiuni pot fi aplicate companiilor din afara SUA, care fac comerț cu Cuba. Această legislație a fost aplicată după doborârea a două avioane civile de către armata cubaneză. Această legislație extrateritorială este considerată foarte controversată, iar emargoul SUA a fost condamnată pentru a 13-a oară în cadrul

Adunării Generale a ONU din 2004 de 179 de state. Mai mult, membri ai Congresului SUA din amândouă partidele au criticat în mod deschis creșterea cheltuielilor pentru intărirea embargoului.

Cei mai importanți parteneri comerciali ai Cubei sunt: Spania, Canada, Franța, Italia, Anglia și Japonia. Embargoul SUA împotriva Cubei se aplică tuturor bunurilor, cu excepția produselor medicale și a mărfurilor agricole, care sunt autorizate de lege. Companiile agricole americane sunt libere să exporte în Cuba, cu condiția plății în avans în bani gheată. Călătoriile cetățenilor americani sunt în mare parte interzise prin lege. Totuși, unii cetățeni americani vizitează în mod ilegal Cuba, călătorind prin Mexic, Canada sau Bahamas, ei fiind mai apoi pasibili de plata unor amenzi mari dacă sunt puși sub acuzare. Insă, autoritățile americane nu sunt foarte stricte cu turiștii obișnuiți care nu sunt implicați în activități criminale.

În prezent, țara se reface încet în urma unei recesiuni severe din 1990, în urma retragerii subvențiilor sovietice cu valori cuprinse între 4 și 6 miliarde de dolari anual.

Regimul lui Fidel Castro a fost de nenumărate ori acuzat de abuzuri la adresa drepturilor omului, în special tortură, incarcerare arbitrară, procese nedrepte și execuții extra-judiciale. Grupuri ca Amnesty International și Human Rights Watch critică lipsa libertății presei, drepturilor civile, alegeri libere și democratice, dar în special scoaterea în afara legii a grupurilor și organizațiilor politice de opoziție.

Din punct de vedere politic, guvernul incă restricționează libertatea individului deși drepturile religioase au inregistrat un oarecare progres în 1998 cand data de 25 Decembrie a fost reinstaurată ca și sărbatoare națională.

În ciuda embargoului impus în comert de Statele Unite, economia Cubei s-a imbunătățit datorită investițiilor din Europa, Canada și America Latina, și mai ales în turism. Frumusețile naturale ale Cubei atrag milioane de turisti, foarte mulți venind pentru a vedea sutele de specii de plante și animale care nu se găsesc în alt loc pe pămant. Zonele naturale protejate ocupa aproape 22% din teritoriul Cubei, furnizand habitatul potrivit pentru crocodili, pasari flamingo, orhidee și altele.

Privind politica țarii, se poate spune despre Cuba că este un stat comunist, sau o republică parlamentară condusă de un partid comunist care deține monopolul puterii politice. (Toate partidele de opoziție sunt considerate ilegale de constituția cubaneză care afirmă că "Partidul Comunist Cubanez este forța supremă călăuzitoare a societății și a statului"). Fidel Castro este șeful statului și șef al guvernului din 1959, la inceput ca prim-ministru și după desființarea acestei funcții în 1976, ca președinte al Consiliului de Stat și de Miniștri. Este de asemenea membru al Adunării Naționale a Puterii Populare din partea municipalității orașului Santiago de Cuba din 1976, Prim Secretar al Partidului Comunist Cubanez și comandant suprem al forțelor armate.

Prim Vice Presedinte al Consiliului de Ministri este Generalul Raul Castro Ruz ( din 2 decembrie 1976). Cabinetul este format din Consiliul Ministrilor, acesta fiind propus de presedintele Consiliului Statului și numit de către Adunarea Natională sau din cei 31 de membri ai Consiliului Statului, alesi de Adunare pentru a acționa în numele său.

Parlamentul unicameral cubanez este “Asamblea Nacional del Poder Popular” (Adunarea Națională a Puterii Populare). Cei 609 membri sunt aleși pentru un mandat de cinci ani și nu există opoziție. Candidații, care pot fi sau nu pot fi membri ai Partidului Comunist, sunt nominalizați de organizațiile politice și sociale proguvernamentale. Partidul Comunist Cubanez este recunoscut ca singurul partid politic legal, dar ii este interzis prin lege să nominalizeze candidați. Totuși, nici un oponent al guvernului nu a mai fost ales în parlament de la victoria revoluției.

În 2001 Oswaldo Payá Sardiñas și membrii Proiectului Varela au incercat să facă un plebiscit folosind prevederile Constituției Cubaneze care permite inițiativa cetățenească. Dacă ar fi fost acceptată de guvern și aprobată de votul popular, amendamentele ar fi stabilit noi libertăți precum cele de asociere, a cuvântului, a presei, ca și libertatea de a incepe o afacere privată. Petiția a

fost până la urmă respinsă de Adunarea Națională, iar măsurile luate ulterior au dus la intemnițarea a 75 de prizonieri politici cu condamnări de până la 28 de ani pentru invinuiri de colaborare și primire de fonduri de la guvernul SUA.

Cuba este impărțită în 14 provincii cu 169 de municipalități și o municipalitate specială: Camaguey, Ciego de Avila, Cienfuegos, Ciudad de La Habana, Granma, Guantanamo, Holguin, Isla de la Juventud, La Habana, Las Tunas, Matanzas, Pinar del Rio, Sancti Spiritus, Santiago de Cuba, Villa Clara.

Castro și-a consolidat controlul asupra țării prin naționalizarea industriei, exproprierea proprietății private, colectivizarea agriculturii și impunerea de politici care el credea că din urma lor populația va trage folos.

Din cauza embargoului din partea SUA, Cuba a devenit din ce în ce mai dependentă de Uniunea Sovietică și alte țări din blocul comunist, al căror ajutor economic (estimat la un sfert din produsul național brut al insulei) era vital pentru menținerea condițiilor de viață cubaneze. Dizolvarea URSS în 1991 a avut reprecusiuni negative asupra politicii economice.

Guvernul a continuat să echilibreze nevoia pentru slabirea economiei contrar unui control politic strict. S-au constatat reforme limitate intreprinse în 1990 pentru a spori eficiența intreprinderilor și a usura lipsa serioasă a alimentelor, bunurilor de consum și a serviciilor. Nivelul de trai al unui cetațean cubanez obisnuit rămane la un nivel mai scăzut decat cel existent inainte de turnura inregistrataîn anii 1990, fiind cauzată de pierderea ajutorului din partea sovieticilor și a ineficienței interne. În 2005, guvernul și-a intărit controlul privind sumele în dolari ce intrau în economie prin intermediul turismului și a comerțului. Finanțarea externă a ajutat creșterea în unele sectoare cum ar fi turismul, construcțiile și domeniul minier.

Economia cubaneză a fost greu lovită de colapsul Uniunii Sovietice. Printre problemele mai recente se numără prețul ridicat al țițeiului, recesiunea piețelor principalelor sale produse de export, zahărul și nichelul, distrugerile provocate de uragane, recesiunea în turism și condițiile nesigure din economia mondială. La sfârșitul lui 2003 și inceputul lui 2004, atât turismul cât și prețul nichelului au avut creșteri. Un factor important al restabilirii economiei cubaneze sunt banii expediați de americanii de origine cubaneză, (care reprezintă aproximativ 3% din economia tării, după unele estimări). Cuba face comerț cu aproape toate țările lumii, inclusiv cu SUA. Totuși, Cuba datorează miliarde de dolari țărilor Clubului de la Paris precum Franța, Japonia și Germania. Datoria externă se ridică la suma de 13,1 miliarde de dolari în monedă convertibilă, existand insă și o datorie separată fată de Rusia de 15-20 miliarde de dolari.

3.2.Cadrul juridic al sistemului bugetar din Cuba

Din punctul de vedere al naturii juridice, bugetul statului a fost caracterizat diferit în literatura finanțelor publice. Cele mai comentate teorii de acest fel sint cele care susțin fie că bugetul statului este act-conditiune de natură administrativă, fie că acest buget este intotdeauna o lege, fie că bugetul statului este și lege și act administrativ.

a) Teoria bugetului de stat act-conditiune de natură adminis trativă a fost exprimată și susținută acordind prioritate determinantă faptului că, în statele moderne, prin bugetele anuale se condiționează atit veniturile, cit și cheltuielile statului, sub aspecte parțiale diferite, insă comune actelor administrative de acest fel.

În ceea ce privește veniturile, intr-adevăr, prin bugetele state lor moderne cu economie liberal-capitalistă se stabilește cuantumul anual total al veniturilor acestor bugete, se prevede cuantumul fiecăruia dintre principalele impozite sau categorii de venituri bugetare și, de asemenea, se specifică impozitele, taxele și celelalte venituri bugetare de stat programate a se realiza anual în conformitate cu dispozițiile din legile sau celelalte acte normative referitoare la fiecare dintre aceste

venituri ale bugetului de stat. Dacă, potrivit necesității de stabilire și autorizare a veniturilor bugetare, prin bugetele anuale se condiționează realizarea anumitor venituri publice ca venituri ale respectivelor bugete, pe baza acestui efect specific administrativ se formulează concluzia că „bugetul veniturilor este un act-condițiune".

Referitor la cheltuieli, potrivit acestei teorii, bugetul anual al statului este condiția obținerii din trezoreria publică a sumelor de bani destinate cheltuielilor bugetare, pe lingă faptul că prin acest buget se stabilesc și se aprobă cuantumul bănesc al fiecăreia dintre cheltuielile programate a se efectua, în temeiul acestor argumente se apreciază că „și bugetul cheltuielilor este un act-condițiune".

b) Teoria naturii juridice de lege a bugetului statului pornește de la ideea că „legea este orice decizie emanată de la puterea legislativă", iar în imprejurarea în care „bugetul statului este o decizie a legislatorului, el este o lege propriu-zisă". Intr-o variantă a acestei teorii care apreciază ca fiind intotdeauna importantă distincția între sensul formal și sensul material al legii, se susține că „bugetul statului este o lege numai în sens" formal și nu în sens material" pentru că el „este elaborat sub forma de lege, conform procedurii legislative”.

c) Teoria potrivit careia bugetul statului are natura juridică atat de lege. cit și de act administrativ ajunge la concluzia că „bugetul este lege în părțile lui creatoare de dispoziții generale și act administrativ în părțile lui creatoare de acte individuale și concrete”.

Dintre cele două părți componente ale bugetului statului, ca de altfel ale oricărui buget, partea de venituri este considerată creatoare de dispoziții generale în toate statele în care se aplică principiul anualitâții impozitelor și taxelor, în acest sens, aprobarea anuală a părții de venituri a bugetului statului este o adevărată lege materială, deoarece determină în fiecare an, prin dispoziție generală, perceperea impozitelor și taxelor ca și cind ar fi reglementate din acel moment. Și este cert că actele prin care se creează obligațiuni de plată a impozitelor și taxelor sint „acte legislative”.

Spre deosebire de partea de venituri, partea de cheltuieli a bugetului statului este considerată creatoare de acte individuale și concrete de natură administrativă, deoarece votul dat cheltuielilor bugetare de către parlament se produce în sfera de aplicare a legilor preexistente referitoare la deschiderea de creditce bugetare și alte procedee de cheltuieli bugetare. Din moment ce acest vot nu aduce nici o modificare unor norme juridice pre-existente și „rămine conform unor reguli generale, este un act individual” de natură administrativă.

Dintre aceste teorii principale privind natura juridică a bugetului statului, formulate în primele decenii ale secolului actual, ultimele două au rămas în atenția și aprecierea doctrinarilor de specialitate, deoarece bugetul anual al statului are natura juridică de lege fie pentru simplul fapt că este aprobat de către parlament printr-o lege, fie pentru că actul parlamentar de aprobare a bugetului anual instituie dispoziții legislative cu caracter general.

3.3. Structura sistemului bugetar din Cuba

Ministerul Finanțelor și Prețurilor este Instituția Centrală de Administrație a Statului responsabilă de adminstrare, implementare și control în aplicarea politicilor fiscale, financiare, de audit ,asigurari, de impozite și taxe ale statului și ale guvernului.

Furnizeaza consultantă cu privire la politicile acestor Instituții de Administrație ale țării inclusiv control și conducere ale organizațiilor de finanțe publice precum și folosirea resurselor financiare.

Decretul de Lege 192 privind “ Administrația Financiară a Statului “ a fost aprobată în Aprilie 1999 ca fiind una dintre cei mai importanți pași în aranjamentul privind finanațele publice. Obiectivul său este să acorde mai multă libertate procesului de planificare, implementare și control ale finanțelor publice astfel incat să corespundă scopurilor și politicilor fixate de stat.

Decretul de Lege 192 inlocuiește Actul 29 “Actul Organic privind Bugetul Statului” în vigoare incă din 1980, dar fiind depășită în prezent pentru că nu corespunde condițiilor impuse în economie și nici cele privind finanțele abordate în particular.

Decretul de Lege defineste și acoperă o grupă de principii, standarde, sisteme, instituții și proceduri de conducere care fac posibile colectarea de resurse publice și folosirea lor pentru a atinge scopurile propuse de stat, făcand eforturi pentru a satisface nevoile societătii. Este compus din următoarele sisteme:

a.Taxe

b.Buget

c.Trezorerie

d.Credit public

e.Contabilitate natională

Sistemul de Impozite este condus printr-o legislatie specială, în mare parte prin Actul 73 privind ” Sistemul de Impozite” inaintat spre aprobare de Parlamentul Cubanez în 1994 și de către alte prevederi. Aceste legislatii sunt aplicate treptat impreună cu principiile elementare ale dreptului social pentru protejarea sectoarelor cu venituri mici, stimularea muncii și producției precum și controlul lichidităților.

Actul mentionat mai sus prevede 11 tipuri de impozite, 3 tipuri de taxe și o contribuție fiind percepute pe baza unor principii privind universalitatea și echitatea impozitelor, în concordanță cu capacitatea celor care ar trebui să le platească.

Tipuri de Impozite:

Impozit pe profitul brut

Impozit pe venituri proprii

Impozit pe vanzări

Impozit pe produse speciale

Impozit pe servicii publice

Impozit pe avere sau posesia anumitor bunuri

Impozit pe transport terestru

Impozit pe transfer de bunuri și mosteniri

Impozit pe documnete

Impozit pe utilizarea forței de munca

Impozit pentru utilizarea și exploatarea resurselor naturale și pentru protejarea mediului inconjurator

Taxe:

Taxa de trecere

Taxa de aeroport și servicii turistice

Taxa pe publicitate și propaganda comercială

Contribuții:

Contribuția la protecția socială

Impozitele percepute au fost introduse gradual în concordanță cu condițiile impuse pentru sfarsit. Obținandu-se consolidarea și instituționalizarea sistemului, s-a ajuns în scurt timp la incurajarea populatiei privind plata impozitelor la timp, precum și colectarea veniturilor neincluse în categoria impozitelor platite statului.

În ceea ce priveste sistemul bugetar, acesta se mentine la nivelul realizarilor impuse și derivate din actul precedent și introduce noi principii conform celor mai comune practici internationale privin bugetul și registrul. Importanța se acordă pe principiul de necompensare a cheltuielilor și veniturilor precum și asupra registrului de cheltuieli.

Clasificări privind resursele financiare și efectuarea de cheltuieli egale au fost stabilite pentru întreg sistemul. Acestea furnizează informațiile necesare pentru controlul eficient în administrarea resurselor publice la nivele diferite ale bugetului.

Chiar dacă Cuba este prin definiție inscrisă în Constituția să o republică unitară, sistemul guvernamental a fost structurat dupa 1976 intr-un guvern central, 14 provincii guvernamentale și 169 municipii guvernamentale care să corespundă cu divizia politica și administrativa a tării. Prin urmare, pentru fiecare nivel al guvernului există un buget care reprezintă baza financiară pentru indeplinirea rolului de autoritate principală a statului în limitele corespunzatoare teritoriului. Din acest motiv Sistemul Bugetar este compus din 200 de bugete.

Combinațiile dintre diferite principii de administrare, care recunoaste și acordă putere corpurilor centrale ale Puterii Poporului este prezent în sistemul bugetar cubanez astfel incat să poată participă pentru o perioadă indelungată în executarea, implementarea și lichidarea bugetelor.

Functiile legislative și normative ale sistemului sunt concentrate în corpurile centrale, la fel ca și procedurile necesare pentru a realiza stabilitate macroeconomică și garantarea sprijinului financiar oportun al sarcinilor importante pentru dezvoltarea economică. Distribuirea resurselor financiare care ar putea să ajute la implementarea programelor, indiferent de gradul de dezvoltare în teritorii este de asemenea realizat prin concentrarea funcțiilor mai sus mentionate. Bugetul statului este discutat și aprobat de catre Parlamentul Cubanez în fiecare an în timpul sesiunii de discuții , la sfarșitul anului , fiind aplicat de la 1 ianuarie pana la 31 decembrie a fiecărui an.

Executarea bugetului incepe în lunile mai sau iunie de indata de Consiliul Ministrilor emite liniile de acțiune și principalele prioritati. Apoi, Ministerul de Finanțe și Prețuri elaboreaza linii de acțiune specifice luand în considerare caracteristicile fiecarui sector, ramură, activitate, sau teritoriu în parte, bazandu-se pe prevederile Consiliului de Ministrii. Aceste linii de acțiune specifice reprezinta baza prin care corpurile afiliate la Bugetul Central, Provincial și Municipal rezolva planurile preliminare și le prezintă în fața Ministerului de Finanțe și Prețuri în luna octombrie. Procesul de analiza, evaluare și negociere a cifrelor pentru prezentarea viitoare în fata Consiliului de Ministrii incepe dupa aceasta dată.

Dupa analiza, Consiliul de Miniștrii prezintă proiectul în fata Adunarii Naționale a Puterii Poporului (Parlamentul cubanez) care o aprobă dupa următoarele criterii:

Bugetul de Stat, prin resursele financiare și cheltuielile totale iar în cadrul acestora prin principalele surse, destinatii și sold inițial , prin bugetele curente și de capital.

Bugetul Central divizat în bugetul curent și bugetul de capital, luand în considerare principala sursa de resurse financiare, suma totala a cheltuielilor neluand în considerare destinatia lor

Bugetul de Securitate Social, prin resursele financiare și cheltuielile totale

Procentul de participare al bugetelor provinciale la veniturile Bugetelor Centrale

Transferuri directe aprobate bugetelor provinciale, suportat de Bugetul Central

Dupa aprobarea Bugetului de Stat, Ministerul Finanțelor și Prețurilor comunica cifrele corespunzatoare agențiilor aflate în regatura cu acesta și repartizeaza periodic credite bugetare.

În timpul procesului de implementare, se pot face schimbări și ajustari de diferite organizații și instituții în cazul în care nu afecteza limitele stabilite în avize.

Ministerul Finanatelor și Prețurilor are puterea de a implementa schimbarile atata timp cat acestea nu afectează balanța de venituri și cheltuieli, ei nu pot schimba deficitul fiscal aprobat de Parlament.

Periodic,diferitele organizații și instituții sunt obligate să raporteze starea implementarii bugetului. Acesta ajută la evaluarea realizarilor și la sfarsitul anului fiscal trebuie să prezinte lichidarea, care serveste ca și bază la consolidarea conturilor Ministerului Finanțelor și Prețurilor în fața Guvernului și Parlamentului.

Starea avansată a implementarii Sistemului de Trezorerie, se datorează indeplinirii cerințelor necesare unei administrari financiare eficiente incluzand de asemenea fluxul de fonduri, prin reforma sistemului bancar al țarii.

Desi nu este indicat să se vorbeasca despre un sistem al trezoreriei, anumite principii de bază sunt aplicate. Cele mai semnificative sunt realizarea unui buget pentru plați, programe financiare lunare de distribuire a bugetului și scurtarea perioadei de acordare a creditelor bugetare .

Toate teritoriile au creat mecanisme pentru operare conforme cu principiile trezoreriei stabilite de Decretul –Lege și pentru gestionarea conturilor Bugetului Central în diferite teritorii.

Paralel cu aceasta, lucrarile au fost demarate asupra Sistemului Guvernamental de Contabilitate. Stabilirea venitului și clasificarilor uniforme de cheltuieli, a fost cruciala pentru aceasta.

Contabilizarea entitaților administrate a fost realizata și introdusa, stabilind un control bugetar. Acestea reprezinta baza cunoasterii eficienței și economiei administrarii cheltuielilor publice precum și folosirea corespunzatoare a fondurilor alocate de Bugetul Statului.

Chiar daca Decretul Lege autentifica cadrul legal pentru introducerea Sistemului Public de Credit, nu va intra în vigoare în termen scurt deoarece este conditionat de alti factori.

3.3.1.Relatiile dintre Bugetul Central și Bugetele Provinciilor

Bugetul Central aproba bugetele provinciilor, bazate pe anumite criterii de distributie și conform politicii de descentralizare a resurselor explicate în Sistemul Bugetar pentru organizatiile și institutiile corpurilor locale ale guvernului astfel incat să-și poata administra eficient propriile bugete.

Crietriile alocarii bugetare sunt următoarele:

Venituri transferate sau detinute:

Aceste venituri vin de la instituții conduse de corpurile locale ale guvernului sau legate de colectarea unor cheltuieli prezente sau trecute care ar fi trebuit să fie platite de catre comunitate. Ex:

Educarea fortei de munca determina cheltuieli în educatie, sanatate publica, recreatie, cultura și cheltuieli sociale.Din acest motiv, impozitul pe utilizarea fortei de munca este transferat în totalitate catre provincii și municipalitati indiferent de subordonarea institutiei platitoare.

Venituri participative:

Aceste venituri deriva din impozitele percepute la nivel central colectare în provincii/municipalitati, cu taxe osciland între 10% și 20% privind impozitul pe profit și circulatia averii privind afacerile subordonate național.

Bugetul Central aloca Transferuri Directe ca și subventii pentru a echilibra capacitatile fiscale între provincii și municipalitati și care nu sunt destinate să finanteze nici o cheltuiala în particular. De asemenea, Transferurile Directe sunt realizate pentru a finanța investitii în programe privind infrastructura, constructia de locuinte și drumuri precum și activitati sociale și culturale.

Prin urmare, guvernele locale precum și institutiile subordonate acestora sunt responsabile pentru administrarea și folosul resurselor financiare alocate. Acest lucru face posibila cresterea eficientei și eficacitatii în serviciul acestor instituții.

Descentralizarea în administrarea cheltuielilor publice ale provinciilor sau municipalitatilor garanteaza o aplicare eficienta a politicii sociale stabilite. De asemenea furnizeaza o executare mai activa de cand institutiile locale guvernamentale au puterea de a defini și aproba obiectivele de cheltuieli, luand în considerare nevoile și caracteristicile fiecarui teritoriu, în funcție de limitele stabilite pentru bugetele acestora.

În timpul anului fiscal și conform implementarii, instituțiile pot transfera resursele financiare conform schimbarilor bugetare fara permisiune organizatiilor bugetare mai inalte. În acest mod se furnizeaza mai multa flexibilitate în descentralizarea administrarii bugetului precum și alocari mai eficiente și utilizare a resurselor.

3.3.2.Legaturile dintre buget și afacerile publice

Schimbarile care au rezultat în urma crizei au fost necesare în cadrul organizarii și conducerii adminitrație publice iar republicarea Actului 73 privind “Sistemul de Impozite“  a  necesitat o schimbare privind relatiile dintre comertul public și Bugetul de Stat. Aceasta schimbare furnizeaza o imagine mai clara a statului privind rolul sau ca trezorier și proprietar.

Sub acest concept, toate societatile sunt obligate la plata de impozite, taxe și contributii catre trezorerie, conform Actului 73. Angajamentele cu Trezoreria sunt obligatorii , iar nesupunerea la condițiile și sumele impuse pot conduce la penalitati stabilite de catre lege.

Profiturile ramase dupa plata catre Trezorerie pot fi folosite în diferite scopuri definite în prealabil de catre reprezentantii statului. Cele mai semnificative sunt contribuția catre buget în folosul statului, capitalizarea și finantarea investitiilor precum și stimularea conditiilor de munca.

Luand în considerare nevoile statului se inregistreaza productie în comertul public sub condiții care nu pot acoperi cheltuielile cu profiturile. Nu sunt profitabile. În acest caz, statul subventioneaza producția pe baza unui plan de restituire conduse dupa liniile de acțiune ale Legii Bugetului Anual.

3.3.3.Supravegherea sistemului de asigurari

“Supravegherea sistemului de asigurari” în Cuba a fost creata prin Dectretul –Lege Nr.177, privind realizarea activitatii de asigurare , la data de 2 Septembrie 1997. Este atribuita Ministerului De Finanțe și Prețuri, avand ca rol principal controlul și supravegerea instituțiilor care sunt insărcinate cu asigurarea și reasigurarea procedurilor de acțiune, a serviciilor de suport privind asiguraraea și brokerajul precum și societatile de asigurari. Misiune să este protectia persoanelor

asigurate. Activitatea să nu se limiteaza la agențiile care operează doar pe teritoriu național. Se ocupa de asemenea cu agentiile cubaneze care au sediul peste hotare și care se ocupă cu activitatea de asigurare.

În prezent, exista 3 mari companii care se ocupa cu asigurarea directa în Cuba : International Insurance of Cuba S.A., (ESICUBA), Național Insurance Co. (ESEN) and Tourism Insurer, La Isla S.A.

3.3.4.Politica de prețuri

Stabilirea prețurilor este adaptata situatiei curente ale economiei cubaneze, și în general exista progres în stabilirea lor la nivel central. Preturile en-gros sunt stabilite pe baza prețurilor practicate în comertul extern sau pe baza prețurilor locale în moneda straina.

Mecanismele folosite sunt introduse pentru a face sistemul de prețuri mai flexibil astfel incat să furnizeze posibilitatea de a fi negociate în afaceri; fara a renunta la organizarea centrala a politicii privind preturile.

Sub aceste condiții s-a dezvoltat un sistem complementar privind relatiile financiare. Sunt stabilite în cadrul acestuia actiunile intreprinse de statul cubanez , definind procedurile privind contribuția prin productie a statului la investitiile în afaceri ca parte a distributiei de profituri obtinute odata ce obligatiile fiscale au fost acoperte.

Sistemul a conceput o legatura mai stransa a afacerilor cu rezultatele administrarii economice proprii deoarece ii acorda autonomie în problema adminitrație financiare și de asemenea stimula capacitatea și initiativa conducatorilor, intarind rolul lor în contribuția la eficienta actiunilor intreprinse.

În acest sens, sistemul permite crearea unor rezerve și provizioane din castigurile brute astfel incat să acopere pierderile viitoare, precum și provizioane pentru o serie de cheltuieli specifice utilizate pentru reparatii generale.

Pe de alta parte, permite o alocare partiala a profiturilor retinute catre finantari, investitii, indiferent de existenta altor surse de finanatare cum ar fi surse descentralizate provenite din deprecieri acumulate și vanzarea unor bunuri de capital nefondate sau credite bancare. În acest mod, afacerile se vor separa progresiv de bugetul privind finantarea investitiilor, intregistrand o crestere în circulatia capitalului, stimularea fortei de munca și a altor planuri de dezvoltare.

3.3.5.Regimul de impozite privind microintreprinderile în Cuba

Guvernul cubanez a stabilit un regim de impozite pentru micro-intreprideri de indata ce s-a legalizat acest sector în 1993. A fost proiectat pentru a functiona intr-un context dificil, în care cultura de plată a impozitelor nu exista, în care veniturile aparținand unor micro-intreprinderi sunt relativ mari.

Regimul de impozite presupunea un avans lunar platit de maxim 10% din totalul veniturilor care ar putea fi deduse ca și costuri în calculul veniturilor taxabile. Regimul de impozite are și o serie de puncte slabe care o fac inechitabilă, ineficace și neeficienta în generarea de venituri.

O analiză mai atenta indica o incidența a impozitelor existente mai mare decat impozitele oficiale în condițiile în care costurile producției actuale depașește maximul permis cu 10% , chiar și cu 100% în unele circumstante. Sumele platite în avans rezulta în impozite marginale de 100% pentru primele nivele de venituri, urmate de o taxa de 0% pana cand acel nivel de venit impozabil este atins, pe cand impozitele datorate conform balanței de impozite sunt egale cu avansurile initiale de plata. Regimul de impozite discrimineaza împotriva micro intreprinderilor care inregistreaza

costuri mai mare de 10% din venitul brut. Ratele de impozit sunt mai mari pentru micro-intreprinderile cu venituri mai mici pana la un nivel aproape semnificativ al venitului net real. Sectorul de micro-intreprinderi se confruntă de asemenea cu un regim de impozite mai oneros decat cel străin și decat sectorul de joint-venture al economiei.

Privind impactul asupra eficientei utilizarii resurselor, regimul de impozite interzice intrarea noilor firme în sector și forțeaza altele să iasa în afaceri, în acest mod reducand producția, crescand preturile, reducand gradul de ocupare a fortei de munca precum și reducerea producției de venituri. În măsura în care firmele se abtin de a intra în afaceri, falimentează sau se sustrag de la plata impozitelor, guvernul pierde în acest mod venituri.

O serie de modificari în regimul de impozite sunt indicate pentru a depasi punctele slabe. Aceste schimbari ar putea ajuta sectorul să realizaze o contribuție mai valoroasa Cubei în ceea ce priveste forta de lucru și generarea de venituri, cresterea productiei la prețuri și costuri reale mai mici și cresterea colectarii de impozite.

CAPITOLUL IV

ANALIZA SISTEMULUI BUGETAR ÎN CUBA

4.1. Studiu asupra veniturilor bugetare în Cuba

Ne propunem în ceea ce urmează să analizăm evoluția veniturilor bugetare în Cuba între anii de refereinta 1989 și 1990. Vom aborda aceasta analiza atat din punct de vederea a totalului de venituri publice cat și din punct de vedere a structurii diferitelor categorii de venituri care intra în componenta veniturilor bugetare, și anume evoluția acestora în PIB și ponderea în totalul veniturilor publice.

4.1.1.Evoluția veniturilor bugetare în PIB în Cuba între 1989 și 1998

Analizand tabelul 4.1. ce cuprinde veniturile bugetare totale decalate pe ani se pot observa o serie de fluctuații a indicatorului analizat. Pană în anul 1994 se pastrează tendinta fără să se înregistreze descresteri mai mari de 3%. Dupa 1994 și pana în anul 1998 veniturile totale inregistreaza o descrestere progresivă ajungand la 48,3 puncte procentuale în PIB. Se observe ca față de anul de baza procentul veniturilor totale în PIB a scăzut cu 11.8 procente.

Aceasta evoluție este redată graphic în figura 4.1.

Tabelul 4.1.

Figura 4.1

4.1.2. Evoluția structurii veniturilor publice în Cuba între anii 1989 și 1998

Categoriile de venituri bugetare care sunt cuprinse în totalul veniturilor sunt TVA-ul, impozite indirecte, impozite pe export, impozite indirecte, deprecieri și vanzari de active, alte beneficii și alte venituri percepute de stat. Ne propunem în cele ce urmează să analizăm în amanunt evolutiile acestor categorii de venituri, atat ca și procent în PIB cat și ca procent în totalul veniturilor bugetare.

4.1.2.1. Evoluția structurii veniturilor publice în PIB în Cuba între anii 1989 și 1998

Analizand structura veniturilor bugetare în PIB în Cuba între anii 1989 și 1998 o scădere dramatica a procentului din PIB a TVA-lui și chiar a impozitelor pe export ajungand să atinga și valori negative, -1 punct procentual în anul 1992. Dupa cum se observa din tabelul 4.2. incepand cu anul 1993 impozitele pe export nu vor mai fi percepute. Categoria ‘Alte impozite indirecte‘ incluzand accizele, taxele vamale dar mai ales monopolul fiscal insituit de stat privind producția proprie de zahăr se situeaza pe un trend crescator ajungand la peste 13% din PIB în 1995. În figura 4.2. se arata evoluția tuturor celor sapte categorii de venituri bugetare. Cea mai spectaculoarsa evoluție o are categoria reprezentand ‘Deprecieri și vanzari de active ‘ crescand rapid de la 1,5 % în anul de baza, atingand un varf de 10,1 puncte procentuale în 1995 , dupa care înregistrandu-se o scădere brusca cu 7% în anul următor, mentinandu-se trendul și în 1997 și 1998.

Tabelul 4.2.

Figura 4.2.

În cele ce urmează vom prezenta evoluția pe fiecare an a veniturilor bugetare în PIB:

Figura 4.3.

Figura 4.4.

Figura 4.5.

Figura 4.6.

Figura 4.7.

Figura 4.8.

Figura 4.9.

Figura 4.10.

Figura 4.11.

Figura 4.12.

4.1.2.2. Ponderea diferitelor categorii de venituri în totalul veniturilor bugetare în Cuba între anii 1989 și 1998

Analiza evoluției veniturilor bugetare, se mai poate aborda și din perspectiva analizei în parte a ponderii categoriilor de venituri din totalul veniturilor bugetare pe fiecare an de referință. În figurile prezentate în continuare se poate reflecta cu usurinta contribuția fiecărei categorii la veniturile bugetare în Cuba. Cea mai mare contribuție la realizarea veniturilor o constituie TVA-ul acesta pastrandu-și contribuția în toti anii de referință.

Figura 4.13.

Figura 4.14.

Figura 4.15.

Figura 4.16.

Figura 4.17.

Figura 4.18.

Figura 4.19.

Figura 4.20.

Figura 4.21.

Figura 4.22.

4.2. Studiu asupra cheltuielilor bugetare în Cuba

În următoarele subcapitole vom analiza evoluția cheltuielilor bugetare în Cuba între 1989 și 1990. Analiza se va face atat din punct de vederea a totalului de cheltuieli publice cat și din punt de vedere a structurii diferitelor categorii de cheltuieli care intra în componenta cheltuielilor bugetare, și anume evoluția acestora în PIB și ponderea în totalul veniturilor publice.

4.2.1.Evoluția cheltuielilor bugetare în PIB în Cuba între 1989 și 1998

Pe baza tabelulului 4.3. ce prezintă procentele reprezentand cheltuielile publice în PIB incepand cu anul 1989 și pana în anul 1998 se poate determina trenul de evoluție a indicatorului. Astfel, se observa ca pana în anul 1993 se inregistreaza o continua crestere a cheltuielilor bugetare în PIB. Dupa anul 1994, aceste indicatorul scade ajungand la 50,5% în anul 1998. Evoluția cheltuielilor bugetare în Cuba este redată grafic în figura 4.23.

Tabelul 4.3.

Figura 4.23.

4.2.2. Evoluția structurii cheltuielilor publice în Cuba între anii 1989 și 1998

Conform clasificarii administrative ordonarea cheltuielilor publice s-a facut pe structura instituțiilor prin intermediul carora se efectueaza cheltuielile publice: ministere, unitati administrativ-teritoriale etc. Pe categorii distincte de cheltuieli, cheltuielile bugetare se compun din cheltuieli sociale, cheltuieli cu aparare și securitatea interna, cheltuieli cu subvențiile, cheltuieli cu investitiile și o categorie mai aparte, cheltuielile neclasificate, acestea rezprezentand acele cheltuieli care nu sunt facute publice de catre conducerea statului.

4.2.2.1. Evoluția structurii cheltuielilor publice în PIB în Cuba între anii 1989 și 1998

Cheltuielile publice sociale, ca procent PIB, reprezintă un indicator sintetic al efortului de comunitate pentru a asigura o protecție socială în perioada dificilă a tranziției. Analiza să indică faptul că în primii ani, intenția unei protecții sociale mai accentuate, de tip compensatoriu, s-a realizat, dar la nivel relativ modest. Doar în primii ani a avut loc o creștere a cheltuielilor publice sociale față de 1989: cu 3,1 puncte procentuale în 1992, atingând un vârf în 1993 cu 6 puncte procentuale mai mult decât în 1989. În umătorii ani, efortul de protecție socială a fost relaxat, dar menținându-se constant la un nivel ceva mai ridicat decât în 1989 (dupa cum se prezintă în tabelul 4.4). O evoluție spectaculoasa e inregistratade categoria reprezentand cheltuielile cu subvențiile. Acestea vor ajunge în 1993 la un procent de 37,1 din PIB, scazand apoi dramatic în anii următori ajungand la valoarea minimă de 9,1% în 1997. Figura 4.24. prezintă evoluția grafică a acestor categorii de cheltuieli bugetare.

Tabelul 4.4.

Figura 4.24.

În cele ce urmează vom detalia evoluția pe ani a fiecărei categorii de cheltuieli bugetare în PIB:

Figura 4.25.

Figura 4.26.

Figura 4.27.

Figura 4.28.

Figura 4.29.

Figura 4.30.

Figura 4.31.

Figura 4.32.

Figura 4.33.

Figura 4.34.

4.2.2.2. Ponderea diferitelor categorii de cheltuieli în totalul veniturilor bugetare în Cuba între anii 1989 și 1998

Analiza evoluția cheltuielilor bugetare, se mai poate aborda și din perspectiva analizei în parte a ponderii categoriilor de venituri din totalul cheltuielilor bugetare pe fiecare an de referință. În figurile prezentate în continuare se poate reflectă contribuția fiecărei categorii de cheltuieli.

Figura 4.35.

Figura 4.36.

Figura 4.37.

Figura 4.38.

Figura 4.39.

Figura 4.40.

Figura 4.41.

Figura 4.42.

Figura 4.43.

Figura 4.44.

4.3.Studiul deficitului bugetar în Cuba între anii 1989 și 1998

Prabușirea economiei cubaneze la inceputul anilor 90 s-a incheiat brusc în 1994 și a facut loc unei reveniri relative puternice pentru cațiva ani, iar apoi unei perioade pozitive și unei cresteri modeste în 1997 și 1998. Nivelul real al PIB s-a inregistrat la o rata medie anuala de 10% din 1990 pana în 1993, inainte să crească la o medie de 4% pe an în perioada 1994- 1996 (dupa cum se arată în figura 4.46.). Cresterea reala PIB a produs o medie mai mica de 2% în 1997-1998. Este usor de considerat contractile economice intre1990 și 1993 pe baza prabusirii investitiilor interne rezultate în urma opririi ajutorului sovietic catre Cuba și în urma rupturii cauzate de scăderea brusca a comertului între Cuba și partenerii ei obisnuiti. Cu toate acestea, la prima vedere, inclinatia brusca spre o crestere pozitiva între anii 1994 și 1996 este mai dificil de înteles din perspectiva unei stabilitati dure în raport cu investitia interna în PIB în acea perioada. Aceasta schimbare ar putea parea destul de brusca în lumina experientei trecute privind economiile de tranzitie din Europa de Est și fosta Uniune Sovietica, dar mai ales a celor în care implementarea reformelor de structura s-a facut încet și incomplete cum a fost și cazul Cubei.

Acea crestere conventionala sugereaza faptul ca acea caderea și mai apoi recuperea a randamentului productiei în anii 90 nu poate fi atribuita în totalitate volutiei capitalului și poate fi explicata prin intermediul miscărilor existente în cadrul factorului de productivitate. Analiza sugereaza de asemenea ca o extindere puternica și durabilă este puțin probabil de realizat avand la baza politicile actuale dar ca beneficiile unei liberalizari totale ale economiei pot fi luate în calcul.

Procesul de adaptare prin intermediul fortei brute în Cuba nu mai putea fi aplicat. Deficitul monetar era în crestere, inflatia scapa de sub control iar activitatea economica era în colaps. Totusi, presedintele Castro a fost convins în privinta utilizarii unei alte metode de ajustare. Noua abordare avea la baza doua componente de baza: adaptare la nivel macroeconomic și de măsuri de liberalizare. În zona macroeconomica, măsuri decisive au fost luate pentru a imbunatati situatia fiscala. O serie de măsuri privind impozitele nu au putut impiedica scăderea nivelului veniturilor. Cu toate acestea, cheltuielile statului au scăzut în toate sectoarele cheie, inclusiv în cel social, ambele în termeni nominali și în relatie cu valoarea inregistratade PIB. Cel mai important, subvențiile intreprinderilor, care au inregistrat o crestere în timpul perioadei de criza, au scăzut dramatic în anul 1994 și în anii următori.

Rezultatul a fost o scădere surprinzatoare a deficitului fiscal de la 30% din PIB în 1993 la 7% din PIB în 1994 și 2,5%din PIB în 1996. Aceasta a facut posibila reducerea ofertei de moneda, care impreuna cu scoaterea de sub control de stat a prețurilor în afara sectorului de stat, a ajutat la reducerea scaderii monetare. Deflatia inregistrataa condus deasemenea la o reducere mare în nivelul prețurilor în cadrul pietelor necontrolate și la o scădere aprecialbila a inflatiei masurata prin defactorului PIB. Nivelul noului index al prețului de consum a scăzut cu 11% în 1995 în timp ce deflactorul PIB a crescut cu 12% , diferenta reflectand probabil aprecierea mare a monedei naționale în acel an.

Evoluția deficitului bugetar în Cuba este prezentat grafic în figura 4.45. , iar dinamica reala a PIB în figura 4.46.

Tabel 4.5.

Figura 4.45.

Figura 4.46.

4.4.Concluzii finale ale analizei sistemului bugetar în Cuba

Timp de trei decenii economia cubaneza a beneficiar de un ajutor economic enorm din partea Uniunii Sovietice. Acest ajutor s-a prezentat sub forma unor mari schimburi subvenționate privind exportul de zahăr cubanez cu importul de petrol sovietic. În plus, Cuba a obținut cantități semnificative de petrol sovietic subvenționat peste nevoile interne de consum pentru care guvernul cubanez avea permisiune să vanda la prețuri practicate pe pietele externe sis a foloseasca aceste sume la finantarea importului de valuta grea. Aceste subventii nereturnabile s-au ridicat la o medie anuala de 2 mld de USD între anii 1986 și 1990. În aceeasi perioada, Uniunea Sovietica și-a marit imprumuturile catre Cuba ajungand la o medie de 3 mld USD pe an. Cu toate ca acest ajutor a atins asemena sume el poate fi considerat echivalentul a 15% din PIB în cursul oficial peso-USD, și cu mult mai mult daca e transformat la cursul valutar de pe piata.

Ajutorul sovietic a inceput să scadă în 1989. Dărîmată sub greutatea problemelor bugetare (inclusiv datoria externa) și a scaderii productiei de petrol, Uniunea Sovietica a interupt relatiile și ajutorul catre Cuba, cerand plata datoriilor în numerar. Acest lucru a fortat Cuba să intrerupa importurile de petrol și să cumpere orice isi permitea de pe pietele externe la prețuri mult mai mari. Ce a mai ramas din ajutorul sovietic a fost taiat de Federatia Rusa în 1992, iar schimburile și exportul cu fostul bloc sovietic au disparut practic. Astfel, rata economiilor externe din PIB au atins un varf de 14% în 1989, a scăzut la 12% în 1990 iar apoi a sarit la 1% în 1994. Economiile naționale brute au scăzut și ele în relatie cu PIB-ul iar rata investitiilor interne în PIB a inregistrat și ea o scădere pe măsură ce țara a inceput să folosească rezervele de capital fix..

În timp ce rata economisirii scadea, elementele sale componente inregistrau o serie de schimbari. Scăderea veniturilor economice și a comertului extern a determinat guvernul să caute solutii de mentinere pe linia de plutire a unor intreprinderi de stat neprofitabile, astfel evitand o restrangere mare în sectorul de munca , dar cu costul unei cresteri masive a subventiilor. Ca rezultat, s-a inregistrat o crestere brusca a deficitului de stat de la 9,4% din PIB în 1990 la 30,4% din PIB în 1993.

Existand o serie de prețuri aflate înca sub control strict al statului și sub nivelul pietei, guvernul a fortat efectiv populatia să mentina balanta monetara mai presus de nivelurile dorite. Aceasta crestere monetara a fost reflectata în mod involuntar în economiile de casa și în reduceri acute și dese a unor bunuri. Nu toate preturile au fost tinute sub control. Astfel, finantarea monetara a deficitului a fost deasemenea reflectata intr-o crestere a inflatiei. Rata de crestere a deflactorului PIB a crescut de la 3,4% în 1990 la 17,4% în 1993 (în ciuda controlului raspandit a prețurilor), iar inflatia pe piata neagra a crescut de la 2% în 1990la mai mult de 200%în 1993.

Pe piata muncii, subventionarea masiva a sectorului de stat a limitat scăderea ratei serviciului de stat la 3,5% a fortei de munca , acesta fiind compensata partial de cresterea ocuparii fortei de munca în sectorul privat. Rata globala a somajului a scăzut de fapt, pe măsura ce scăderea în gradul de ocupare a fortei de munca a fost compensată cu o scădere de 3% a fortei de muncă.

Aceste măsuri au avut un impact major asupra circulatiei fondurilor. Economiile totale naționale au crescut din anul 1993 în anul 1996 în special în ultimul an cand transferurile de moneda straina au depasit dobanda neta la platile efectuate în strainatate, în timp ce economiile externe au incetat să mai scadă și s-a stabilit la 2% din PIB. Ca rezultat, micsorarea ratei investitiilor în PIB a incetat în anul 1994, rata inregistrand o crestere modesta în 1995 și 1996.

Stabilizarea macroeconomica în perioada 1994 și 1995 a fost insotita de o serie de măsuri care priveau liberalizarea partiala a unor sectoae economice. Datorita acestor masuro în mare parte, gradul de ocupare a fortei de munca a crescut simtitor în sectoarele private, rata somajului crescand doar cu 1,3% între 1994 și 1996.

Ipoteza potrivit careia cresterea productiei și a productivitatii în anii 1994 și 1996 pot fi explicate, cel puțin în parte, de politicile privind stabilizarea macroeconomica și liberalizarea

structurala introdusa la sfarsitul anului 1993-1994, urmand rezultatele dezastruoase a politicii de “ajustare prin forta bruta” folosita inițial ca reactie la incetarea ajutorului sovietic.

Se poate concluziona ca schimbarea politicii de acțiune din 93-94 a fost esentiala în modificarea economiei, chiar daca masurile de liberalizare au fost limitate în scop și intensitate fata de cele implementate cu success în tarile de tranzitie.

Astfel, urmarind mersul catorva din măsurile de liberalizare se pot explica performantele fara stralucirea economiei cubaneze în 1997 și 1998 sugerand faptul ca politicilor actuale nu pot creste simtitor nivelul de trai existent. În al doilea rand, efectele favorabile a măsurilor de liberalizare implementate partial în 1993-1994 indica faptul ca un program complet de reforma ar avea un impact mai mareasupra economiei cubaneze. Dar asta ar insemna lipsa implicarii guvernului în activitatea populatiei și incurajarea acestora să investeasca și să realizeze profituri.

In prezent situatia politica in Cuba s-a schimbat, Fidel Castro cedand puterea in favoarea fratelui sau Raul Castro, devenind presedinte in exercitiu la 31 iulie 2006. Raul Castro, ministrul apararii si fratele presedintelui a preluat de la acesta functiile de primsecretar al Partidului Comunis, presedinte al Consiliului de Stat si comandant suprem al armatei, sub conducerea sa, acestea devenind cele mai experimentate din lumea a treia. Analistii politici au mai domolit entuziasmul emigrantilor subliniind faptul ca indiferent daca Fidel Castro nu mai revine niciodata pe scaunul presedentiei Cubei, cedarea puterii fratelui sau nu poate insemna decat o continuare a actualului regim.

Ponderea diferitelor categorii de venituri în totalul veniturilor bugetare în Cuba între anii 1989 și 1998

Tabelul 3.1

Ponderea diferitelor categorii de cheltuieli în totalul cheltuielilor bugetare în Cuba între anii 1989 și 1998

Tabelul 3.2

BIBLIOGRAFIE

Mutascu Mihai Ioan, Finanțe publice, Ed.Art Press, Timisoara, 2005

Vacarel Iulian, Anghelache Gabriela, Bistriceanu Gheorghe, Mosteanu Tatiana, Bercea Florian, Bodnar Maria, Georgescu Florin, Finanțe publice, Ed. Didactica și pedagogica, Bucuresti, 2000

Talpos Ioan, Finantele Romaniei, Vol 1, Ed Marineasa, Timisoara, 2002

Hoanta Nicolae, Economie și finanțe publice, Ed. Polirom, Iasi, 2000

Minea Stefan Mircea, Dreptul finanțelor publice, Ed Accent, Cluj Napoca, 1999

Leon George, Elemente de stiinta financiara, vol.II, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1930

Legea nr.72 din 1996 privind finantele publice, Monitorul Oficial al Romaniei al Romaniei nr.152 din 17 iulie 1996

Legea nr.500 din 2002 privind finantele publice, Monitorul Oficial al Romaniei al Romaniei nr.597 din 13 august 2002

Gliga Ioan, Drept financiar, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1998

Delmas Claude, Crizele din Cuba, Ed. Corint, Bucuresti, 2003

Fogel Jean-Francois, Rosenthal Bertland, Sfarsit de secol la Havana, Ed. Rao, Bucuresti, 1999

Banco Central de Cuba, Informe Economico

www.imf.org

www.cubagov.cu

www.cubanet.ro

www.fita.org

.