Sistemul Bancar Si Specificul Concurentei PE Piata Produselor Si Serviciilor

Drept

Sistemul Bancar Si Specificul Concurentei PE Piata Produselor Si Serviciilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I.

SISTEMUL BANCAR ȘI SPECIFICUL CONCURENȚEI PE PIAȚA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR

1.1. Structura sistemului bancar și evoluții în România

1.2. Piața bancară

1.3. Specificul concurenței în sectorul bancar

1.4. Reglementări bancare in contextul integrării europene

CAPITOLUL II

OFERTA DE PRODUSE ȘI SERVICII BANCARE

2.1. Principii și cerințe privind oferta financiar-bancară

2.2. Produsele și serviciile bancare – concept și caracteristici

2.3. Comportamentul consumatorului de produse și servicii financiar-bancare

2.4. Produse și servicii oferite persoanelor fizice și juridice

CAPITOLUL III.

MECANISMELE FINANCIARE ȘI CREDITUL, CA PRODUS BANCAR

3.1. Caracteristici ale creditului bancar

3.2. Finanțarea durabilă a economiei prin credit bancar

3.3. Creditul bancar pe termen mediu mobilizabil

3.4. Creditul pe termen mediu și lung

3.5. Decizia de creditare bancară – elemente generale

3.6. Garantarea creditului

3.7. Riscurile în materie de credit

3.8. Operațiunile de leasing

3.9. Relația băncii cu firma – perspective în analiza financiară

Test de autoevaluare și control

CAPITOLUL IV

FORME ALE CREDITULUI PE TERMEN MEDIU ȘI LUNG

4.1. Creditul obligatar

4.2. Creditul de consum și implicațiile sale la nivel macroeconomic

4.3. Creditul ipotecar

Test de autoevaluare și control

CAPITOLUL V

COSTUL CREDITULUI

5.1. Elemente definitorii ale dobânzii și tipologie

5.2. Factori de influență asupra nivelului dobânzii

Test de autoevaluare

CAPITOLUL VI. FINANȚĂRI PE BAZĂ DE CREANȚE COMERCIALE.

6.1. Elemente de gestiune a creditului comercial

6.2. Efectele de comerț și operațiuni asociate

6.3. Funcții ale creditului comercial

6.4. Operațiunile de factoring

6.5. Forfetarea: conținut, clienți, obiect; elemente comparative

Test de autoevaluare și control

CAPITOLUL VIII. POLITICI ÎN DOMENIUL PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR BANCARE

CAPITOLUL IX. PRODUSE SI SERVICI BANCARE – APLICAȚII

Bibliografie selectivă

CAPITOLUL I.

SISTEMUL BANCAR ȘI SPECIFICUL CONCURENȚEI PE PIAȚA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR

1.1. Structura sistemului bancar și evoluții în România

1.2. Piața bancară

1.3. Specificul concurenței în sectorul bancar

1.4. Reglementări bancare in contextul integrării europene

Însușirea de noțiuni cheie: finanțare monetară, piață bancară, piață fizică, piață sintetică, dublă concurență în sectorul bancar, directive europene. dereglementări;

Cunoașterea mediului de afaceri specific sectorului financiar și delimitarea principalilor operatori, sub aspectul operațiunilor de bază;

Precizarea strategiilor optime pentru sectorul financiar-bancar, în condiții de accentuare a concurenței, cu scopul de a obține performanță în condiții de risc minim;

Precizarea principalelor repere legislative, la nivel național și european.

Structura sistemului bancar și evoluții în România

Prin sistem bancar se definește ansamblul diverselor categorii de bănci care funcționează într-un spațiu bine determinat, într-un cadru organizat, ca răspuns la cerințele dezvoltării unei economii echilibrate.

Băncile se implică activ în procesele economice prin principalele lor funcții:

Funcția monetară – băncile creează monedă de cont prin acordarea de credite și prin alte modalități proprii. Ele procură mijloace de plată necesare economiei și pun la dispoziția clientelei lor fie propria monedă, fie moneda emisă de banca centrală.

Funcția financiară – băncile colectează resurse sub forma economiilor lichide temporar disponibile și intervin pe piețele de capital fie prin emisiunea de acțiuni, de obligațiuni sau de bonuri negociabile, fie prin achiziționarea de acțiuni, obligațiuni, efecte publice, cum este cazul bonurilor de Tezaur, sau private, respectiv bilete de trezorerie.

În funcțiile lor tradiționale, băncile au datorii nenegociabile (depozitele) și creanțe nenegociabile (creditele).

Ele pot avea însă datorii negociabile (titluri emise) și pot deține titluri negociabile (achiziționate pe diferite piețe). În acest sens, băncile se adresează în primul rând pieței monetare, pentru a-și procura sau pentru a plasa lichidități.

O prezentare generală a activității bancare vizează:

primirea de depozite, la vedere și la termen, de la populație și agenți economici;

acordarea de împrumuturi sub diverse forme și pe diferite termene;

organizarea de emisiuni sau plasamente de valori mobiliare sau de noi instrumente financiare;

gestiunea mijloacelor de plată;

creația monetară, cu rol în determinarea și controlul fluxurilor monetare scripturale;

participarea la capitalul altor societăți bancare sau nebancare, în cadrul permis de legislația în vigoare;

operațiuni pe piața financiară, în nume propriu sau în numele clientelei;

servicii financiar – bancare;

consultanță s.a.

Mai precis, în contextul actual băncile pot interveni pe piața financiară:

– în contul clientelei lor pentru care procură titluri, fără a se implica direct ca investitor sau împrumutător;

– în numele lor propriu, prin emiterea sau cumpărarea de titluri care vor figura atunci în pasivul, respectiv activul bilanțier;

– prin intermediul organismelor de plasament colectiv a valorilor mobiliare sau al fondurilor de plasament pe care le controlează.

În plan global, se diferențiază două categorii importante de bănci:

băncile universale, specifice Germaniei, care pot efectua practic toate tipurile de operațiuni bancare, cu condiția să respecte anumite reguli de prudență; caracterul universal al băncilor germane, regăsit și în Elveția, Austria, Țările de Jos și mai limitat în Franța, se evidențiază la bursele de valori, unde execută ele însele ordinele clienților, fără să recurgă la intermediari;

bănci și instituții specializate în diferite categorii de credit (credit ipotecar, funciar, etc.) sau orientate spre anumite sectoare de activitate și ramuri (agricultură, naval, construcții).

În România, primele bănci care au funcționat au fost: Banca Națională a Moldovei cu sediul , , Creditul funciar-1873, Banca Agricolă-1894, Banca de scont din Bucuresti-1898 s.a. dar începutul constituirii aparatului bancar din țara noastră s-a realizat o dată cu înființarea Băncii Naționale a României-1880, ca "bancă de scont și circulațiune", S.A. cu capital mixt (privat și de stat), etatizată și reorganizată la sfârșitul anului 1946.

Sistemul bancar în economia de piață este conceput în prezent pe următoarele elemente principale:

Băncile de depozit sau comerciale

Banca centrală de emisiune

Instituțiile de credit specializate

Băncile de afaceri

1. Băncile "ordinare", de depozit, sau de "rang II" se regăsesc majoritar într-un sistem bancar, fiind constituite ca societăți pe acțiuni, în special cu capital privat sau mixt și conducând o activitate din ce în ce mai diversificată. Din ce în ce mai mult, locul băncilor sau al instituțiilor specializate în anumite operațiuni și categorii de capitaluri, este luat de băncile "universale" sau de importanți „coloși” bancari care derulează o gamă extinsă de operațiuni bancare în scopul atragerii unei clientele solide și creșterii rentabilității activității, în condițiile internaționalizării economiei și finanțelor și a accentuării concurenței.

2. Banca centrală, respectiv instituția de emisiune, cunoscută și sub denumirea de bancă de rangul I, se bazează în cele mai multe țări, pe capital majoritar sau integral de stat, cu tendința de retragere de sub controlul statal și de păstrare a unei tot mai mari autonomii, sub raportul autorității monetare a băncii.

Primele bănci de emisiune au fost private. Astfel, Banca Angliei a apărut ca o societate pe acțiuni privată care, acordând împrumuturi importante statului, a primit privilegiul emisiunii monetare.

În alte țări, respectiv Rusia, Bulgaria, Suedia, Finlanda, Australia, băncile de emisiune s-au constituit ca bănci de stat.

Băncile de emisiune cu capital mixt, în SUA, Belgia, România, etc. aveau rolul de a mobiliza atât capitalul particularilor, cât și al statului.

Cu timpul, băncile de emisiune cu capital de stat au devenit prezente în toate statele, în principal datorită rolului lor determinant în situația monetară și de credit a unei țări, având o poziție dominantă în cadrul oricărui sistem bancar.

Denumirea care desemnează o bancă centrală diferă de la o țară la alta: Banca Franței, Angliei, Italiei, Japoniei, Canadei; Bundesbank în Germania; Riksbank în Suedia; Institutul Monetar Luxemburghez; Banca Națională a Belgiei, Elveției, României, etc. un exemplu de excepție fiind banca S.U.A. denumită Sistemul Federal de Rezerve care reunește 12 bănci federale de rezervă, cu rol de bancă centrală.

3. Instituțiile financiare specializate acompaniază în general băncile comerciale.

Instituțiile de credit specializate își orientează atribuțiile lor statutare într-o anumită ramură a economiei naționale sau într-o anumită sferă de activitate. Specializarea băncilor poate fi:

de ordin economic, deci limitată la un anumit sector;

de ordin geografic, localizată la un anumit spațiu regional sau la nivel internațional;

de ordin tehnic, axată pe acordarea unui anumit tip de credit sau pe anumite operațiuni.

Băncile specializate au legături strânse cu băncile comerciale, în unele țări fiind asimilate acestora.

Instituțiile de credit specializate pot fi:

băncile de investiții, care acordă credite pe termen mediu și lung destinate începerii sau extinderii activității agenților economici, pentru construirea de locuințe, s.a.; în derularea activității lor se alimentează cu fonduri din depozite sau de pe diferite piețe, prin intermedierea plasării de acțiuni și obligațiuni ale clienților.

băncile de ramură: acordă credite în sprijinul dezvoltării, modernizării și rentabilizării unor ramuri, în principal agricultură, industrie mică, construcții navale, construcții civile, s.a.

băncile ipotecare sau funciare care acordă credite pe bază de ipotecă asupra imobilelor și terenurilor.

băncile de comerț exterior sunt specializate în operațiunile cu străinătatea, având relații de corespondent cu bănci din exterior.

casele de economii care sunt, în general, instituții publice cu atribuții similare băncilor: ele pot deschide conturi mobilizabile prin cecuri și acorda credite; aceste instituții colectează resurse considerabile, marea majoritate a economiilor lichide ale populației, prin intermediul livretelor.

cooperativele de credit sunt bănci ale organizațiilor locale și ale instituțiilor de protecție socială.

sucursale ale băncilor străine care promovează interesele companiilor străine, cu rol în facilitarea transferului de capital dintr-o țară în alta.

În Franța, de exemplu, activează fostele mari instituții financiare non-bancare: Creditul Funciar, Societatea comercială și financiară a întreprinzătorilor, Societăți de dezvoltare regională, Creditul Local din Franța, Casa națională de energie, Casa centrală de cooperare economică, Creditul întreprinderilor mici și mijlocii, etc. și cărora statul le-a încredințat atribuții de interes public, fiind orientate spre activități specifice și pe operațiuni precizate în mod expres în lege și statutul propriu.

Recent, în România s-a reglementat și statutul instituțiilor financiare nebancare, care trebuie autorizate să funcționeze după înscrierea în registrele BNR. Principalele domenii de activitate pe care acestea le acoperă sunt: leasing financiar; credit de consum; credit ipotecar; microcredite; finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv scontare și factoring; emitere de garanții și asumare de angajamente; în același statutu se cuprind casele de ajutor reciproc și casele de amanet.

4. Băncile de afaceri au ca activitate principală achiziționarea și gestionarea de participații la societăți existente sau în formare și acordarea de credite pe termen mediu și lung. Deci rolul esențial al băncilor de afaceri este de a acorda industriei avansuri financiare cu scadențe îndepărtate și de a participa la capși terenurilor.

băncile de comerț exterior sunt specializate în operațiunile cu străinătatea, având relații de corespondent cu bănci din exterior.

casele de economii care sunt, în general, instituții publice cu atribuții similare băncilor: ele pot deschide conturi mobilizabile prin cecuri și acorda credite; aceste instituții colectează resurse considerabile, marea majoritate a economiilor lichide ale populației, prin intermediul livretelor.

cooperativele de credit sunt bănci ale organizațiilor locale și ale instituțiilor de protecție socială.

sucursale ale băncilor străine care promovează interesele companiilor străine, cu rol în facilitarea transferului de capital dintr-o țară în alta.

În Franța, de exemplu, activează fostele mari instituții financiare non-bancare: Creditul Funciar, Societatea comercială și financiară a întreprinzătorilor, Societăți de dezvoltare regională, Creditul Local din Franța, Casa națională de energie, Casa centrală de cooperare economică, Creditul întreprinderilor mici și mijlocii, etc. și cărora statul le-a încredințat atribuții de interes public, fiind orientate spre activități specifice și pe operațiuni precizate în mod expres în lege și statutul propriu.

Recent, în România s-a reglementat și statutul instituțiilor financiare nebancare, care trebuie autorizate să funcționeze după înscrierea în registrele BNR. Principalele domenii de activitate pe care acestea le acoperă sunt: leasing financiar; credit de consum; credit ipotecar; microcredite; finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv scontare și factoring; emitere de garanții și asumare de angajamente; în același statutu se cuprind casele de ajutor reciproc și casele de amanet.

4. Băncile de afaceri au ca activitate principală achiziționarea și gestionarea de participații la societăți existente sau în formare și acordarea de credite pe termen mediu și lung. Deci rolul esențial al băncilor de afaceri este de a acorda industriei avansuri financiare cu scadențe îndepărtate și de a participa la capitalul lor social prin cumpărare de acțiuni.

Pentru a-și procura fondurile necesare, băncile se constituie cu un important capital și primesc depozite pe termen lung. Ele pot practica și operații pe termene mai scurte, acceptare de depozite la vedere și scontarea efectelor comerciale, dar această activitate este minoră ca valoare raportat la operațiunile lor financiare. Băncile de afaceri se manifestă activ în crearea de noi întreprinderi, care reclamă capitaluri considerabile pentru a le echipa, fonduri care nu pot fi rambursate decât ulterior și treptat, după obținerea de beneficii din activitatea pentru care se constituie. Rolul acestor bănci este de a concentra capitalurile necesare unor investiții de amploare. Ele se constituie în sindicate, cu băncile de depozit, care achiziționează acțiuni la societățile noi sau le plasează, angajându-se să le preia pe cele rămase.

Se apreciază că băncile de afaceri nu sunt numai un intermediar financiar, un mecanism de colectare a fondurilor, un grup financiar; ele sunt tratate și ca un grup de tehnicieni care dețin specialiști, consilieri în probleme de industrie și gestiune financiară.

Modelul băncilor de afaceri de astăzi a fost creat în SUA în 1933 (prin Gloss-Stegall Act), care face o delimitare netă în cadrul instituțiilor de credit americane, între băncile comerciale colectoare de depozite și distribuitoare de credite și băncile de investiții cărora le-au revenit operații de intermediere în domeniul atragerii capitalurilor și plasării lor optime, inclusiv prin administrarea pe cont propriu sau prin sindicalizare a emisiunilor de valori mobiliare. Modelul american instituie pentru bănci în special rolul de consilieri, serviciile lor fiind remunerate prin comisioane ridicate, în funcție de natura acestor servicii. Cu timpul, băncile de investiții au început să ofere clienților și sprijinul financiar, fie direct, prin participații la capital, fie indirect, prin preluarea fermă a datoriilor sub formă obligatară (prin obligațiunile emise în acest sens). O caracteristică a băncilor de investiții americane a rămas faptul că ele nu dețin și nu exercită controlul portofoliilor întreprinderilor industriale.

Bănci de afaceri renumite s-au dezvoltat în SUA ("First National City-Bank" cu peste 300 sucursale în toată lumea), în Franța, Germania, etc. Băncile de afaceri franceze se caracterizează prin dețineri importante ale portofoliilor întreprinderilor industriale, frecvent considerate drept “clienți captivi”. Băncile de afaceri franceze sunt favorizate de monopolul emisiunii asupra pieței obligatare, situație profitabilă în special pentru băncile mari.

O formă derivată în activitatea băncilor de afaceri o reprezintă societățile de portofoliu. Societățile de portofoliu joacă un rol important în operațiile financiare franceze. Societățile de portofoliu au o dublă funcționalitate. Pe de o parte, întrucât deținerile lor asigură o valorificare ridicată a capitalurilor prin veniturile provenite din dividende, iar pe de altă parte, scopul principal al acestora este asigurarea controlului asupra anumitor întreprinderi.

Încadrarea instituțiilor financiare într-o categorie sau alta diferă de la un stat la altul, o clasificare edificatoare urmărind gruparea în instituții financiare supuse legii bancare: băncile, casele de economii, instituțiile specializate; alte instituții financiare, cel mai reprezentativ fiind Tezaurul public, în calitate de casier al statului și instituție financiară; un loc aparte îl ocupă băncile centrale, ca instituție de emisiune monetară, de supraveghere a instituirii și funcționării băncilor comerciale și a altor societăți similare, și de transpunere a politicii monetare a unui stat.

Toate aceste evoluții au condus în ultimii ani la formarea unui sistem bancar modern, din ce în ce mai diversificat, mai puternic și mai implicat în finanțarea internă și internațională.

În România, activitatea bancara se desfasoara prin banci, persoane juridice romane, constituite sub forma juridica de societati comerciale pe actiuni si prin sucursale ale bancilor, persoane juridice straine, a caror activitate este reglementata de Legea nr. 58/1998 – Legea bancara, modificata de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 24/1999, completata de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 56/2000 si modificata si completata de Ordonanta de Urgență a Guvernului nr. 137/2001, precum si prin organizatii cooperatiste de credit, procesul autorizarii acestora din urma fiind in curs de derulare in baza Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 97/2000 privind organizatiile cooperatiste de credit, modificata si completata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 272/2000. In toate cele trei situatii este obligatorie autorizarea de catre Banca Nationala a Romaniei.

Legislatia nationala nu face discriminare intre banci, persoane juridice romane (inclusiv cele constituite cu participare straina de capital sau ca filiale ale unor banci sau alte persoane juridice straine) si sucursale ale bancilor, persoane juridice straine. In conformitate cu prevederile legale in vigoare, bancile infiintate ca filiale ale bancilor straine sau ale altor persoane juridice straine sunt persoane juridice romane si beneficiaza in totalitate de acest tratament, in timp ce sucursalele din Romania ale bancilor straine respecta, intr-o mare masura, regimul aplicabil bancilor persoane juridice romane (de exemplu in ceea ce priveste activitatile permise a fi realizate, conditiile pentru acordarea sau retragerea autorizatiei, conducerea, cerintele de capital). Avand in vedere cele mentionate, pentru cazurile de mai sus, actele normative in materie nu prevad un tratament mai putin favorabil decat cel aplicat bancilor cu capital autohton.

In prezent, structura sectorului bancar romanesc este formata din 32 de banci persoane juridice romane si 8 sucursale de banci straine.

1.2. Piața bancară

Piața unică europeană s-a bazat pe cele patru libertăți fundamentale care vizează:

Libera circulație a mărfurilor – impune un cadru legislativ comun care să asigure traficul nerestricționat al produselor în cadrul U.E., similar realizării lui în interiorul unei țări.

Libera circulație a persoanelor – implică patru mari domenii, respectiv.

recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale;

drepturile cetățenilor;

libera circulație a forței de muncă;

coordonarea sistemelor de protecție socială.

Libera circulație a serviciilor – vizează, în principal:

stabilirea reședinței;

libertatea de a presta servicii;

serviciile financiare, ceea ce în linii generale reprezintă operațiuni bancare, asigurări, investiții și piețe de valori mobiliare;

protecția și libera circulație a datelor personale;

furnizarea de informații referitoare la standarde tehnice și reglementări, etc.

Libera circulație a capitalului – proces cu o dezvoltare rapidă, care poate influența cursul de schimb, ratele internaționale ale dobânzii și implicit, evoluția și structura comerțului mondial; ca urmare a experienței pozitive înregistrate de U.E. sub aspectul creșterii globale a eficienței, s-au stabilit o serie de principii privind:

eliminarea efectivă a controlului circulației capitalurilor și a plăților – să nu existe discriminări bazate pe originea sau destinația capitalului;

dreptul de a efectua în mod liber tranzacții;

excluderea oricărei proceduri explicite sau implicite de autorizare, cu excepțiile impuse de politicile naționale de securitate și ordine publică (nu se extind la politica monetară națională sau cea a ratei dobânzii).

Sectorul bancar european, în ansamblul său, a fost profund marcat de procesele de internaționalizare, liberalizare și universalizare a activităților în toate domeniile, cu consecințe în sensul creșterii concurentei. In plus, integrarea europeana vizează mai ales domeniul financiar-bancar, prin crearea Pieței Bancare Europene Unice, cu influență atât asupra țărilor membre ale Uniunii Europene, cât și asupra tarilor din exterior.

În general, piața constituie spațiul economic în cadrul căruia cei ce doresc un produs sau serviciu se întâlnesc cu cei care oferă produsul respectiv. Piața poate fi reprezentată printr-o localizare geografică, cunoscută ca piață fizică dar, în același timp, se dezvoltă și sub forma unui sistem de relații informatizate, fără prezența fizică a operatorilor, ceea ce numim piața sintetică. Piața are o structură complexă, formată din sectoare, în cadrul cărora definim segmente de piață sau sub-piețe.

Oferta pe piață variază în funcție de cererea clienților, piața fiind caracterizată prin:

concurența între ofertanți;

sectorizare, în condițiile în care majoritatea vânzătorilor oferă doar produsele pentru sectorul de piață pe care l-au ales;

segmentare între vânzători, unii fiind specializați în câteva produse din cadrul unei game mai largi care definește sectorul.

Din marea varietate de produse și servicii oferite pe o piață, se detașează o serie de produse având cea mai mare probabilitate de a fi solicitate de majoritatea clienților, care vor fi oferite de un număr mare de vânzători. Aceste produse, cele mai solicitate, se oferă atât cu scopul de a răspunde nevoilor clienților, cât și în dorința de a le prezenta alte produse și servicii specializate care pot face obiectul cererii pe viitor. Astfel, dintre produsele bancare, cele mai solicitate sunt depozitele, transferul fondurilor, creditele. Toate aceste produse oferă posibilitatea băncii de a fi cunoscută, de a avea un număr cât mai mare de clienți, cărora le poate prezenta și alte produse și servicii specializate.

Decizia clienților de a cumpăra diferă de la individ la individ și de la o perioadă la alta. În mod similar se modifică și comportamentul ofertanților, în funcție de segmentul de piață și de nevoile clienților.

Piața bancară din România a înregistrat în ultimii ani cel mai rapid ritm de crestere din Europa Centrala si de Est. Nivelul activelor bancilor din aceasta regiune a inregistrat in 2005 o creștere de 50% comparativ cu anul precedent. Valoare activelor bancilor, pe un eșantion de 15 state din Europa Centrala si de Est, a crescut in 2005 cu 22%, aproximativ 99 de miliarde de euro.

1.3. Specificul concurenței în sectorul bancar

Teoria economică ne demonstrează beneficiile aduse de concurență, ca mijloc simplu de garantare a eficacității deciziilor pe care le iau agenții pe o piață, în folosul consumatorului.

Spre deosebire de această simplă afirmație, concurența în domeniul bancar prezintă o serie de caracteristici proprii, susceptibile să genereze pierderi, mai ales prin accentuarea expunerii la riscuri.

Cel puțin două motivații pot susține această idee.

Pe de o parte, rolul de pivot al băncilor între deținătorii de economii și întreprinzătorii care reclamă fonduri, ca o consecință a definirii băncii prin funcția sa principală de intermediere. În acest mod, băncile apar în mod natural în poziție de concurență simultan pe piața disponibilităților, a depozitelor, cât și pe cea a creditelor. Această dublă concurență poate fi distructivă pentru bănci, în condițiile în care conduce la reducerea periculoasă a marjelor bancare, cu consecințe asupra accentuării vulnerabilității băncilor și expunerii exagerate la riscuri – resurse scumpe pentru bancă și acordarea de credite ieftine, pe fondul unor riscuri excesive ale plasamentelor (a se vedea falimentele în lanț din SUA în anii ’80) – cu atât mai mult cu cât preluarea acestor riscuri este inevitabilă.

Analiza teoretică evidențiază că o concurență “bilaterală” și concomitentă (pe piața disponibilităților și a creditelor) prezintă particularități care o îndepărtează fundamental de modelele clasice unilaterale. Aspectul cel mai important rezidă în legăturile care există între importanța unei bănci pe piața disponibilităților și locul pe care-l ocupă pe piața creditelor.

Astfel, dacă presupunem că o bancă va câștiga poziția de monopol pe piața depozitelor, în mod normal ea va ocupa aceeași poziție și pe piața creditului, situație pe care o poate exploata în practicarea unor rate ale dobânzii ridicate. Altfel spus, rezultatul concurenței “în amonte” are efecte determinante asupra concurenței “în aval”.

Perspectiva unor câștiguri mari pe una dintre cele două piețe incită băncile să se lanseze într-un război înverșunat al prețurilor pe cealaltă piață. Aceasta poate conduce la creșteri excesive ale ratelor dobânzii la depozite sau, dimpotrivă, la o scădere exagerată a ratelor dobânzii la credite, cu efecte nefaste asupra rezultatelor bancare și, în final, cu un aport suplimentar de risc în deteriorarea serioasă a situației de ansamblu a băncilor, expuse la riscuri diverse și complexe.

Aceste realități au fost probate de practică, prin crizele bancare declanșate în SUA, în Franța și alte țări în anii ’80, caracterizate printr-o creștere a ratelor dobânzii oferite la depozite, ca efect al concurenței acerbe asupra colectării de fonduri, cu consecințe directe asupra restrângerii marjelor bancare și falimentării în lanț a numeroase bănci. Această criză a fost agravată și de concurența intermediarilor non-financiari și de falsa acoperire a riscurilor prin asigurarea depunerilor, într-o măsură insuficientă.

Pe de altă parte, băncile sunt societăți comerciale interesate să obțină profit pentru a rezista și a se dezvolta. Însă ele operează cu fonduri atrase de la cei ce le dețin temporar și au argumente să le valorifice în acest mod, în timp ce acordă credite cu diverse scadențe sau fac plasamente în diferite titluri, în funcție de condițiile pieței. Aceste elementele specifice de tehnică bancară pun probleme de coordonare între active și pasive, pe ideea necesității sporirii continue a randamentului. Altfel spus, o bancă nu poate oferi, într-o manieră profitabilă, dobânzi atractive la credite decât dacă obține disponibilități suficiente și ieftine pe care să le poată apoi investi și valorifica corespunzător. Dar în momentul în care banca stabilește dobânzile, ea nu poate anticipa cu exactitate masa de depozite pe care politica sa de preț o va atrage pe termen mediu. De exemplu, a oferi rate ale dobânzilor ridicate la depozite poate fi rentabil numai dacă un număr mare de deponenți sunt interesați în asemenea depuneri, astfel încât costurile totale ale băncii să fie relativ scăzute. În caz contrar, banca poate fi grav afectată și va fi în incapacitate să-și onoreze angajamentele către clienți. O cale de a limita aceste riscuri ar fi practicarea unor rate ale dobânzii active ridicate, care ar garanta marje suficiente pentru bancă, chiar și în situația pierderii de clienți, soluție care riscă însă să nu poată fi aplicată într-un mediu concurențial puternic.

Presiunea concurenței a condus la o avalanșă de fuziuni, în paralel cu dispariția a numeroase societăți, fie ele industriale sau financiare. Procesul restructurării, instaurat în ultimii ani, continuă să facă victime. Forțele „distrugerii creative” identificate de economistul Schumpeter, ca dinamică adiacentă economiilor de piață liberă, se dezlănțuie. În schimb, firmele care vor supraviețui au șanse să devină mai solide decât în prezent.

Băncile se vor adapta acestor schimbări, astfel încât după eliminarea întreprinderilor neperformante, un număr limitat de bănci va putea revendica o dimensiune într-adevăr globală și va constitui „motorul” industriei mondiale.

Concurența se manifestă nu atât la nivelul produsului, cât mai ales în zona distribuției, în condițiile în care plasamentele și finanțarea nu prezintă diferențe radicale între produse. În cazul produselor bancare, discrepanțele apar sub aspectul riscurilor, perioadei de maturare, modalităților de remunerare și de rambursare sau al fiscalității. În mod frecvent, pentru a asigura o distribuție performantă, se oferă alternative acceptabile pentru clienți, în funcție de preferințe și de situația individuală a fiecăruia, oferte suple promovate în urma analizelor privind noile cerințe. Se întreprind eforturi mari în sensul atragerii clienților prin contracte adecvate care să satisfacă cererea.

O problemă cu care se confruntă lumea bancară în prezent se referă la sistemul tradițional de lucru, printr-o rețea sedentară, cu program limitat în timp pentru majoritatea activităților. Tehnologiile tot mai avansate au rezolvat parțial dificultățile de comunicare dar rămâne ideea unui sistem de vânzare itinerant, pe teren, prin identificarea potențialilor clienți și negocierea directă cu aceștia, similar altor instituții financiare de succes (în principal de asigurări) dar cu costuri suplimentare. Personalizarea relațiilor, stabilizarea și intensificarea lor sunt deziderate în atenția factorilor responsabili din bănci, în contextul concurențial actual la care participă puternic și alți subiecți financiari.

Multiple efecte ale concurenței în domeniul bancar se resimt în diminuarea puternică a marjei de beneficii, situație care nu poate fi acceptată în mod pasiv de bănci. Astfel, se impune analiza prealabilă și aprofundată a riscurilor potențiale la care se expune industria bancară și promovarea unor măsuri adecvate.

O soluție aplicată în practică o reprezintă dezvoltarea volumului de activitate și diversificarea sub presiunea concurențială, nu numai pe piața creditelor, dar mai ales în cazul operațiunilor în afara bilanțului, (titluri, consiliere în plasamente, operațiuni cu devize).

Ca efect, sporirea volumului cifrei de afaceri poate aduce o ameliorare temporară, dar nu va constitui o alternativă viabilă la un nivel de rentabilitate adecvat.

Expansiunea forțată a volumului de activitate poate avea și un efect invers, până la provocarea falimentului societății. De asemenea, partenerii implicați în afacerile interbancare trebuie aleși cu prudență sporită.

Pe de altă parte, diversificarea instrumentelor financiare, implică riscuri, în măsura în care noile tehnici sunt mai vulnerabile decât cele tradiționale, iar confruntarea cu piața (piață primară, secundară și la termen) poate antrena nu numai câștiguri, ci și pierderi ireversibile. De exemplu, operațiunile de swap asupra monedei și ratei dobânzii, care pot mobiliza mai mulți participanți de pe tot globul, implică deseori o rețea deosebit de complexă de relații contractuale riscante, care sunt practic imposibil de evaluat ca dimensiuni, în cazul deteriorării uneia sau alteia din contrapartide.

Crizele financiare regionale, extinse în plan mondial, au pus în evidență noi factori de risc induși de globalizarea, de insuficienta lichiditate a pieței secundare, de rolul autorităților monetare sau de calitatea economiilor. Riscurile pot surveni din modificările contextului operațional macroeconomic (din rațiuni politice, măsuri monetare și fiscale) sau din economii în recesiune (pentru băncile care au împrumutat în exces); în plus activele suferă o eroziune calitativă accentuată în perioada recesiune, ceea ce provoacă o nevoie mai mare de rezerve și provizioane.

Este bine cunoscut faptul că piețele financiare sunt locul unei concurențe nemiloase. Soluția nu constă în creșterea volumului afacerilor ci în menținerea și consolidarea productivității, deziderat care domină lumea actuală.

Strategiile se stabilesc în funcție de tipul de bancă sau de caracteristicile instituției financiare la care se referă. Printre acestea, literatura de specialitate menționează:

Este de preferat convergența între băncile universale și cele de investiții și remodelarea activității acestora, prin preluarea și ajustarea avantajelor: relații directe de durată cu clienții, bazate pe încredere și susținere reciprocă (banca universală); simplificarea structurilor administrative; delimitare netă a atribuțiilor pe categorii de produse; regionalizarea afacerilor.

Identificarea corectă a nevoilor clienților și adaptarea ofertei de produse și servicii; schema comportamentală tradusă prin expresia „dacă ne vreți, știți unde ne găsiți”, este depășită: exigențele clienților nu pot fi cunoscute și satisfăcute decât prin contact direct, pentru a găsi soluțiile cele mai potrivite. O strategie de vânzare dinamică și axată pe client reprezintă una din soluțiile succesului. Pe de altă parte, vechiul aforism din marketing „clientul este rege” reflectă o atitudine perimată: o bancă cu caracter universal își va putea servi adecvat clienții mici cu produse standardizate (ceea ce nu presupune o calitate redusă, dimpotrivă, pentru că aceste produse reprezintă concentrarea competenței globale a unei bănci active pe plan internațional). Clienții importanți necesită însă un serviciu mai intensiv, cum ar fi o conciliere mai aprofundată și personalizată, ei fiind dispuși să plătească sume care să reprezinte o remunerare proporțională cu prestațiile oferite. În această sferă, băncile vor concura instituțiile financiare specializate. Calitatea e un important suport pentru vânzarea produselor și demarcarea față de concurență. Atuul băncii universale îl constituie capacitatea de a se mobiliza rapid, în orice loc. Departamente de cercetare implantate în principalele centre ale lumii, permit cunoașterea mai aprofundată a țării și piețelor pe care activează și pun în evidență competențele unei bănci la scară mondială.

S-a constatat că nu se obțin rezultate mai bune prin imitarea activității concurenților și nici studiile de piață, prin ele însele, nu ajută mai mult. Factorii responsabili vor fi apreciați după aptitudinea lor de a descoperi și pune în valoare competențe, lacune ale pieței, cerințe noi, deci după capacitatea de a încuraja și promova inovațiile.

O bancă nu devine mai eficientă dacă abordează toate domeniile de activitate permise de lege. Ea poate acorda prioritate anumitor sectoare de activitate sau categorii de clienți. De exemplu poate beneficia de oportunitatea extinderii afacerilor în țările vecine, în funcție de condițiile specifice, sau își poate concentra interesul pe piețele financiare mondiale, o relație cu persoane particulare din alte țări fiind dificil de promovat.

Depistarea unui sistem de detectare rapidă și de prevenire a riscurilor, punerea în aplicare a unor instrumente fiabile de control și raționalizarea costurilor, constituie premise ale creșterii rentabilității. Se pot utiliza metode contabile pe centre de costuri pentru a stabili analize precise ale raportului cost-beneficiu, a rentabilității clienților sau serviciilor specifice. Pentru un control eficient al riscurilor se impun tehnici de vizualizare a ansamblului angajamentelor externe și analiza lor în orice moment; în politica riscurilor este mai prudent să se acorde credite debitorilor străini în țara lor de domiciliu, pentru a evita riscurile inerente de transfer și curs de schimb.

Un mediu concurențial dur impune decizii rapide și suplețe pentru a urmări și testa evoluțiile pieței, sub aspectul noilor cerințe ale acesteia. În acest sens este mai eficient un nou stil de gestiune prin care să se întărească autoritatea filialelor și a responsabililor de produs, în mod diferit față de ierarhia bancară tradițională. Se propune astfel o combinație între două categorii de funcționari bancari, în funcție de politicile promovate de fiecare bancă: – „specialiștii”, axați pe anumite produse și servicii, pe care le cunosc în profunzime și în toate detaliile; – „polivalenții”, familiarizați cu ansamblul produselor și activității băncii.

1.4. Reglementări bancare in contextul integrării europene

Toate acestea se derulează pe fondul unor reglementări proprii sistemului bancar și au cunoscut trei etape mai importante în ultimele două decenii:

impunerea unor reglementari stricte, care au atins apogeul la sfârșitul anilor 70;

un proces accentuat de “dereglementări” de-a lungul anilor `80, în sensul suprimării constrângerii la care era supus sistemul, după decenii marcate de sisteme bancare închise, supuse unor severe reguli administrative și unor protecții speciale;

reluarea treptată a supravegherii prudențiale, în cursul anilor `90, ca urmare a fenomenelor de criza bancara, a ascuțirii concurentei și deteriorării conjuncturii economice.

Convenția de (Comitetul de creat în 1974, reunește băncile centrale ale statelor membre ale “Grupului celor ) abordează probleme privind băncile.

Pe acest fundal, în perioada 1977-1994, Comunitatea Economică Europeană a adoptat o serie de directive, obligatorii pentru țările membre, preluate parțial și de țara noastră care este preocupată de atingerea standardelor bancare internaționale, privind reglementarea domeniului financiar – bancar, care cuprind în principal următoarele idei:

“Prima directivă bancară”, adoptată în definit conceptul de instituție de credit și a precizat cerințele necesare pentru acordarea autorizării.

Modul de elaborare a bilanțurilor și conturilor de profit și pierdere a constituit conținutul unei alte directive importante emise în 1986.

“Directiva ratei de solvabilitate”, emisa în stabilit reguli de supraveghere prudențială, a definit și precizat nivelul de solvabilitate necesar pentru o activitate bancara sigura – 8 % – și a stabilit pragurile de risc.

“Directiva privind spălarea banilor”, adoptată în definit acest concept, a stabilit modalitățile de interzicere și prevenire a acestor practici ilegale și a precizat modul de identificare a clienților și de informare a autorităților în cazurile suspecte.

“Directiva privind supravegherea de ansamblu”, emisă în 1992, extinde reglementările anterioare privitoare la instituțiile de credit, la ansamblul instituțiilor financiar bancare.

“Directiva privind expunerile la risc de mari proporții” a fost adoptată în 1992 și reglementează obligațiile instituțiilor bancare în domeniul unui control intern eficient pentru a identifica și înregistra orice expunere la risc și include obligativitatea raportării către autoritățile competente, a fiecărui caz de expunere fata de un client care reprezintă cel puțin 10 % din totalul fondurilor proprii ale societății bancare.

“Directiva privind garantarea depozitelor”, emisă în 1994, reprezintă o modalitate în plus de protejare a depozitelor clienților prin constituirea unor garanții solide, utile în situația băncilor care întâmpină dificultăți serioase, deși se încadrează în normele de supraveghere prudențială.

A Doua Directivã de Coordonare Bancarã a Uniunii Europene adoptatã în 1988/1989, devenitã operabilã în 1993, odată cu “piața unicã”, și care conține 23 de articole privind constituirea, organizarea și funcționarea unei bãnci dar mai ales sistemul de Licențã Unicã Bancarã ceea ce înseamnă cã autorizarea acordatã într-o țarã dã unei instituții un “pașaport” care îi permite sã-și desfășoare activitatea în orice țarã din Uniunea Europeanã.

Obligațiile juridice referitoare la conținutul și publicarea conturilor instituțiilor de credit se regăsesc în „Directiva Conturilor Bancare”, detaliată și modificată în timp. Importanță prezintă faptul că în bilanț clasificarea activelor este făcută în funcție de gradul de lichiditate, începând cu elementele cele mai lichide până la cele mai puțin lichide.

Marile schimbări care se produc în plan politic par să nu influențeze foarte mult cursul evoluțiilor bancare, început în urmă cu câțiva ani, iar perspectiva băncilor, în mod paradoxal, nu pare a fi, deocamdată, la fel de sumbră ca cea a economiei. Aceasta poate și pentru că, în ultimele decenii, sectorul financiar-bancar a trecut prin crize deosebit de virulente și transformări majore, care l-au învățat și pregătit să se protejeze de-a lungul vremii. Președintele Băncii Reglementelor Internaționale (BIS) remarca: „Cu excepția Japoniei, sectorul bancar în general pare să fie în formă mai bună decât în perioada precedentă de stagnare economică. Încurajate de supervizori și înfricoșate de experiența anterioară, instituțiile financiare se remarcă prin practicarea managementului de risc. Și țările cu piețe emergente au făcut pași pentru a îndrepta vulnerabilitatea relevată de crizele asiatice, în special cele cu privire la datoria lor externă.”

Europa Centrală și de Est a cunoscut, parțial evoluții similare dar de dimensiuni mai reduse. În plus, băncile străine s-au grăbit să profite de oportunitățile din zonă astfel încât participațiile lor au crescut de la 20% din active în 1997 la un statut majoritar în anul 2001. Pentru multe țări din acest perimetru se apreciază o îmbunătățire certă a situației sistemului bancar dar aceasta nu poate fi remarcată în ierarhiile mondiale ca urmare a faptului că bănci importante au devenit subsidiare ale unor bănci străine mari iar rezultatele băncilor din regiune sunt incluse în statisticile noilor proprietari.

Sectorul bancar din România este organizat pe două nivele, respectiv Banca Națională a României ca bancă centrală și instituțiile de credit constituite ca societăți comerciale pe acțiuni.

Activitatea bancară este reglementată în principal de Legea societăților comerciale nr. 31/1990, Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, Legea contabilității nr. 82/1991, Ordin MF (nr. 1418/1997) și BNR (nr. 344/1997) cu modificările și completările ulterioare, privind aprobarea Planului de conturi pentru societățile bancare, acte normative cu privire la activitatea bancară și norme metodologice proprii și reglementări emise de BNR.

CAPITOLUL II

OFERTA DE PRODUSE ȘI SERVICII BANCARE

2.1. Principii și cerințe privind oferta financiar-bancară

2.2. Produsele și serviciile bancare – concept și caracteristici

2.3. Comportamentul consumatorului de produse și servicii financiar-bancare

2.4. Produse și servicii oferite persoanelor fizice și juridice

Însușirea de noțiuni cheie: produs bancar, servicii bancare, marketing bancar, client;

Înțelegerea principiilor moderne de abordare a pieței produselor și serviciilor bancare și a clienților;

Delimitarea produselor de serviciile bancare, cu recunoașterea diferențierilor dar și a interdependențelor;

Precizarea ofertei bancare, pe categorii de clienți, persoane fizice și persoane juridice, cu elemente de inovație financiară

2.1. Principii și cerințe privind oferta financiar-bancară

Funcțiile de bază ale unei bănci vizează:

– atragerea de disponibilități bănești de la clienți și păstrarea lor în siguranță;

– asigurarea restituirii sau transferului banilor la cererea clienților;

– valorificarea resurselor atrase prin oferirea de credite.

O atentie deosebita imbunatatirii si diversificarii continue a ofertei de produse si servicii bancare presupune și respectarea urmatoarelor principii de bază:

Profesionalism – asistența din partea unui personal cu pregătire si experiență bogată in domeniul bancar;

Operativitate – promptitudine în rezolvarea solicitărilor, astfel incat să nu existe probleme legate de întârzieri;

Respect față de client – e necesar a se acorda o atenție deosebita fiecărei solicitări venita din partea clienților, încercând a se oferi soluții personalizate; asistență cu personalul calificat din bancă, pentru a economisi timpul clienților și a oferi cele mai bune soluții.

Simplitate și operativitate – procedurile de lucru cu clienții sunt concepute de o maniera eficienta, astfel încât operațiunile pe care le solicită să fie procesate in termen cat mai scurt.

2.2. Produsele și serviciile bancare – concept și caracteristici

Produsul bancar, definit în sens larg, cuprinde oferta pe care o bancă o adresează clientelei sale și care se materializează în bilanțul băncii. Pe de altă parte, livrarea produsului către client e asociată unui ansamblu de operațiuni, unele cu caracter administrativ.

Serviciul este o activitate prestată sau orice acțiune propusă spre vânzare sau schimb clienților băncii ori, în alte cazuri, oferite cu ocazia cumpărării de către aceștia a unui produs, operațiune care nu se regăsește imediat și direct în bilanțul băncii.

Din punct de vedere conceptual, dar și practic, diferențierea dintre cele două noțiuni este dificil de realizat, ambele avându-și conținutul în activitatea specifică instituțiilor de credit.

În domeniul bancar, serviciul reprezintă o activitate prestată sau un beneficiu intangibil oferit unui client. Serviciile bancare sunt generate de operațiunile pe care banca le efectuează în contul clienților săi. Situația patrimonială nu este imediat și în mod obligatoriu afectată prin oferirea acestui serviciu.

Definirea sferei de cuprindere a serviciilor față de produsele bancare, a diferențierilor care există între cele două categorii, prezintă importanță pentru delimitarea activităților bancare și pentru politica de marketing.

Sunt mai multe opinii privind separarea produselor de serviciile bancare iar selecția are în vedere:

– Oferta bancară în funcție de modul de solicitare din partea clienților:

Produsele bancare ar constitui oferta pe care banca o face clienților, fiind astfel considerate produse creditele pe care banca le acordă, plasamentele de obligațiuni emise de stat sau de sectorul privat, atragerea de economii în depozite pe diferite termene, gestionarea portofoliului de titluri, s.a.

Serviciile sunt solicitate de cliență și în cadrul lor se pot grupa: evidența operațiunilor în conturi curente, operațiuni de casă, operațiuni privind instrumentele de plată și credit, emiterea de scrisori de garanție bancară, etc.

– Alți specialiști consideră ca fiind produse operațiunile care mobilizează capitaluri, acestea fiind cauza realizării produselor bancare. Prin oferirea acestor produse, credite sau depozite, situația patrimonială a băncii este imediat afectată.

Serviciile bancare sunt generate de operațiunile pe care banca le efectuează în numele clienților ei. Situația patrimonială a băncii nu este în mod obligatoriu afectată prin oferirea acestor servicii: executarea unui ordin de virament, remiterea unui cec spre încasare, introduserea unui titlu la bursă, sunt servicii ale căror costuri afectează costurile de prelucrare nu și pe cele de capital.

– O separare mai precisă între produse și servicii bancare este dată de costul lor: dobânzi, taxe, comisioane. Astfel, operațiunile de încasări și plăți în numerar, decontările prin viramente sunt servicii bancare, comisionate; creditele și depozitele, în toată diversitatea lor, sunt produse bancare, purtătoare de dobânzi.

În general însă, între produsele și serviciile bancare există o reală interdependență: de exemplu, contul de depozit reprezintă un produs bancar, în timp ce deschiderea și administrarea contului constituie servicii; creditele sunt produse, dar operațiunile privind expertizarea garanțiilor, sunt servicii.

Caracteristicile comune produselor și serviciilor bancare vizează:

caracterul imaterial;

caracterul exclusiv al prestației;

caracterul reglementat;

unitatea de conținut;

caracterul interactiv.

Deși există numeroase asemănări între produsele și serviciile bancare, se pot preciza o serie de deosebiri, printre care:

Ritmul de diversificare a serviciilor este mai accelerat decât în cazul produselor, munca de elaborare și lansare a unui produs nou fiind mai amplă și de durată;

Durata de viață a produselor bancare este în general mai scurtă decât a serviciilor, cererea de pe piață fiind într-o continuă dinamică;

Veniturile realizate în urma serviciilor prestate sunt relativ mai reduse decât în cazul plasamentelor bancare;

Serviciile bancare constituie aproape în exclusivitate o sursă de venituri, în timp ce produsele bancare sunt generatoare atât de venituri, cât și de cheltuieli;

Sub aspectul recuperării costului, în cazul serviciilor riscul este minim, fiind taxate aproape concomitent cu prestarea lor, în timp ce valorificarea produselor bancare prin încasarea dobânzilor, este de durată, riscul de nerealizare a veniturilor fiind ridicat.

Politica de produs constituie o componentă foarte importantă a strategiei bancare și reprezintă conduita pe care o adoptă banca referitor la structura și evoluția gamei de produse și servicii

Interferența sistemului bancar cu piața financiară și rolul său în economie pe ansamblu, a condus la o dinamică accentuată a acestui domeniu și la apariția unor produse sau servicii de graniță, cum ar fi: produse sau servicii privind piața de capital, asigurările, fondurile de pensii, consultanță în afaceri și investiții.

3. Comportamentul consumatorului de produse și servicii financiar-bancare

Marketingul se constituie într-un amplu studiu cu privire la modul în care diferite segmente ale societății își satisfac necesitățile prin procesul schimbului, întrucât prin activitatea de marketing se pot realiza în principal, identificarea și delimitarea cererii și concurenței, organizarea rețelei de reprezentare, informare, comercializare, distribuție și promovare, elaborarea politicii de preț și de produs, precum și identificarea căilor optime de cooperare internațională și plasare de capital.

Foarte concis, acceptarea viziunii de marketing în expresii de coloratură se poate transpune în următoarele imperative:

– să descoperi dorințele consumatorului și să le îndeplinești;

– să produci numai ceea ce se poate vinde, în loc să încerci să vinzi ceea ce se produce;

– să iubești consumatorul, și nu produsul;

– să satisfaci nevoile consumatorului în condiții de rentabilitate.

În viziunea modernă, marketingul este o activitate esențială a agentului economic, sfera sa de cuprindere fiind extrem de largă, vizând integrarea rezultatelor cercetării în toate fazele vieții unui produs, în circuitul care începe și se termină cu consumatorul. Astfel, pilonii activității de marketing sunt :

– consumatorul care trebuie să fie în centrul atenției activității întreprinderii, cu nevoile și dorințele sale;

– profitul net care este scopul final ce se realizează prin satisfacerea nevoilor consumatorilor;

– organizarea de marketing ce permite adoptarea deciziilor în funcție de cerințele pieții.

În domeniul bancar, clientul este o persoană sau o companie care beneficiază de serviciile băncii, în general acesta având un cont deschis la bancă.

Grija față de client trebuie să se afle în centrul preocupărilor, înconjurat de mixul de marketing (produs, preț, plasare-distribuție și promovarea, adică de cei 4P).

Se observă schimbarea vechii filozofii a bancherului, “cine are nevoie de noi știe unde să ne găsească“, și adaptarea unei noi strategii, cum ar fi strategia nișei, prin care se urmărește “ să se creeze valoare pentru clientelă “, adică producerea de servicii pentru o anumită clientelă, dispusă să plătească mai mult. In general oferirea de servicii competitive, nu se poate realiza fără utilizarea opticii și a instrumentelor de marketing. Aceasta presupune o analiză continuă a pieții serviciilor bancare, vizând nevoile clientelei efective și potențiale, adoptarea unei atitudini creative, generatoare de noi servicii, o distribuție suplă cu ajutorul informaticii și calculatoarelor, în genere o atitudine activă, responsabilă față de piața bancară care devine deja supra-segmentată. În sfera marketingului serviciilor financiare sunt incluse:

1. Produse și servicii bancare

2. Servicii de asigurare

3. Servicii bursiere

4. Produse și servicii ale instituțiilor financiare ne-bancare

În ceea ce privește sectorul bancar, totalitatea actelor, atitudinilor și deciziilor cumpărătorului privind utilizarea unei părți din veniturile sale pentru cumpărarea de produse și servicii bancare definește comportamentul consumatorului de pe acest segment de piață.

Decizia unui client de a cumpăra este influențată de o serie de factori mai importanți, dintre care:

– prețuri competitive;

– reputația sau încrederea pe care și-a câștigat-o ofertantul;

– calitatea produselor;

– alegerea produselor sau serviciilor pentru a satisface anumite necesități;

– cunoștințele, experiența și atitudinea personalului ofertantului;

– avantaje oferite.

2.4. Produse și servicii oferite persoanelor fizice și juridice

În categoria produselor bancare destinate persoanelor fizice și juridice se inculd în linii mari, aceleași produse dar diferențiate în funcție de cerunțele specifice, astfel:

conturi curente și depozitele bancare, fie sub forma unui cont deschis pe o perioada determinata si remunerat in functie de caracteristicile si tipul depozitului ales, fie sub forma de certificate de depozit, diferentiate si acestea astfel incat sa vina in intampinarea nevoilor si cerintelor clientilor bancii;

creditele și garanțiile acordate de bănci, decizia de creditare bancară fiind diferențiată în funcție de tipul de credit și de categoria de clienți, destinație, monedă de referință, etc.;

finanțări pe bază de creanțe comerciale, în cazul persoanelor juridice: factoring, forfetare, scontare;

instrumente de plată și de credit: cardul – de debit sau de credit, in lei sau valută; cecuri – de calatorie sau la ordin folosite ca instrumente de plată.

Servicii bancare destinate persoanelor fizice:

self banking – permite plata cu numerar prin intermediul automatelor selfbanking sau oficiilor asistate de aparatura specifica, existente la sediile unitatilor teritoriale ale bancilor respective;

pastrarea valorilor in casete;

standing order – modalitate de plata prin care banca platitorului exectuta ordine de plata, la date si in sume fixate in prealabil, in baza unui contract incheiat cu platitorul;

achizitionarea de metale pretioase;

direct debit

evaluarea bunurilor adimise in garantarea creditelor;

plati prin mandate

transfer de bani si fonduri prin diferite sisteme

Alte produse și servicii de retail

Cecuri de călătorie

Transferuri rapide de bani (WU & MG)

Închirierea de casete de valori

Private banking

Supermarketul financiar

Servicii bancare destinate persoanelor juridice:

acreditivul

incasso

avalizarea efectelor de comert

scrisoare de garantie bancara

scrisoarea de confort

mobile banking

pastrarea valorilor

evaluarea bunurilor admise in garantarea creditelor etc.

În categoria produselor și serviciilor de graniță pot fi enumerate:

tranzacții cu valori mobiliare, administrare portofolii de investiții;

depozitar al fondurilor private de pensii și alte operațiuni din domeniu;

servicii de consultanță și suport în afaceri, evaluarea portofoliilor, managementul operațiunilor de trezorerie;

asigurări;

scrisori de garanție;

informații privind riscul de țară;

e-Banking.

In ultimii ani se manifesta tot mai accentuat, chiar si in Romania in ultimul timp, externalizarea unor servicii bancare precum vanzarea creditelor si depozitelor, evaluarea cererilor si dosarelor de creditare etc.

In spiritul celor enumerate mai sus, se poate spune ca importanta majora la nivelul produselor si serviciilor bancare, din punct de vederea al volumului de produse vandute si al beneficiilor obtinute, o au creditele si depozitele bancare, nefiind insa mai putin semnificative celelalte servicii existente pe piata bancara.

Sectorul de retail-banking are toate șansele și în România, ca în perioada urmatoare sa ajunga la standardele din tarile Uniunii Europene, dar în acest sens trebuie dezvoltată atât calitatea produselor si serviciilor oferite, cât si adaptarea la noile tehnologii. Dat fiind faptul că în domeniul de retail banking exista în continuare marje sporite de rentabilitate, bancile vor fi atrase în investirea fondurilor în noile tehnologii – în domeniul cardurilor, ATM-urilor, etc.

CAPITOLUL III.

MECANISMELE FINANCIARE ȘI CREDITUL, CA PRODUS BANCAR

3.1. Caracteristici ale creditului bancar

3.2. Finanțarea durabilă a economiei prin credit bancar

3.3. Creditul bancar pe termen mediu mobilizabil

3.4. Creditul pe termen mediu și lung

3.5. Decizia de creditare bancară – elemente generale

3.6. Garantarea creditului

3.7. Riscurile în materie de credit

3.8. Operațiunile de leasing

3.9. Relația băncii cu firma – perspective în analiza financiară

Test de autoevaluare și control

Însușirea de noțiuni cheie: credit bancar, creație monetară, principiile creditării, linie de credit, credit pe afacere, credit de trezorerie, credite de mobilizare, nevoi de finanțare, costul creditului, bonitate, lichiditate, solvabilitate, profitabilitate, leasing.

Cunoașterea caracteristicilor și rolului creditului bancar, a mecanismelor de finanțare prin intermediere bancară;

Definirea specificului relației dintre bănci și clienții lor;

Înțelegerea caracteristicilor și mecanismelor principalelor categorii de credite acordate de sectorul bancar și a criteriilor de selecție;

Definirea operațiunilor de leasing, prin caracteristicile și contabilitatea operațiunilor specifice;

Identificarea metodologiei de aprobare a creditelor bancare și a cerințelor care privesc acordarea unui credit.

3.1. Caracteristici ale creditului bancar

Creditul bancar apare ca un sistem de relații între bănci și agenții economici, în cadrul cărora mijloacele bănești aflate temporar disponibile în conturile bancare, la care se adaugă disponibilitățile sistemului financiar-bancar, devin resurse de creditare, în sensul că sunt redistribuite de bănci prin acordarea de credite diferitelor ramuri ale economiei naționale.

Spre deosebire de creditul comercial care se acordă în raport cu disponibilitățile capitalului industrial deja existent, creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, temporar disponibil sau din creația monetară.

Prin creditul bancar este introdus în circulație suplimentar o cantitate mare de bani, care reprezintă realmente principalul volum de mijloace de plată în circuitele economico-financiare.

Creația monetară este strâns legată de mecanismele de finanțare a economiei, care permit agenților economici să dispună de resurse pentru consum și investiții peste nivelul veniturilor lor imediate, pe baza anticipărilor viitoare. Intermedierea permite creația monetară fără suport material, specifică băncilor care gestionează depozite la vedere, extinsă în ultimul timp și instituțiilor care administrează plasamente pe termen scurt ușor transformabile în monedă, cunoscută fiind realitatea după care “creditele fac depozitele”. Această putere de a crea monedă poate fi restrânsă prin reglementări impuse băncilor sau prin politica băncii centrale.

Dacă însă investițiile necesare într-o perioadă sau într-o anumită zonă defavorizată (țările fost comuniste) sunt masive iar economiile care trebuie să le finanțeze sunt total insuficiente ori se reorientează, deoarece randamentul oferit nu acoperă riscurile asumate, rolul intermediarilor financiari creatori de monedă devine predominant și conduce la un sistem cunoscut ca “economie de îndatorare” a întreprinderilor față de bănci și a băncilor față de banca centrală.

Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1988, afirmă în lucrarea prin care și-a argumentat convingerile, „Impozitul pe capital și reforma monetară”, că se poate crea putere de cumpărare suplimentară din nimic („ex nihilo”), cu efecte inflaționiste, pornind de creația de monedă de cont prin băncile comerciale care acordă credite peste valoarea resurselor existente la dispoziția lor, asimilate cu orice fabricant de bani falși: ambii distribuie, fără nici o bază reală, dreptul de acces la bunurile și serviciile existente pe piață și contribuie astfel la creșterea prețurilor (și în aceste condiții, afirmă alți analiști, instituția care tutelează băncile nu este mai puțin implicată). În acest fel, pe moment se produce o dezvoltare a afacerilor, urmată îndeaproape de un declin inevitabil care se explică prin faptul că nu se poate realiza producție în același ritm cu creația de monedă națională. În consecință, nu pot fi respectate termenele de rambursare a creditelor acordate de bănci în contrapartida creației monetare. M. Allais nu contestă faptul că actualul sistem bancar dezvoltă mai curând o relație între credit decât între economisire și credit.

Extinzând aceste afirmații la realitatea tranziției la economia de piață în Estul Europei, putem considera creatori de monedă inflaționistă și acele societăți comerciale neperformante, majoritar cu capital de stat, care acordă salarii nejustificate prin producția realizată ori se plătesc compensații nejustificate ca motivație a disponibilizării personalului într-o întreprindere restructurată.

Creditul și mecanismele sale specifice permit disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiții productive. Din punct de vedere economic general, creditul și investițiile reprezintă baza creșterii economice, deci a creșterii nivelului de trai. Relațiile organizate de creditare fac posibile investițiile necesare unei creșteri economice adecvate și continue. Creditarea bancară și dobânda au efect direct asupra dinamicii activității economice, fiind în legătură cu nivelul resurselor de finanțare și costul acestora.

Dar acestea nu sunt posibile în absența unor piețe eficiente. În economiile de piață există numeroși intermediari între cei ce economisesc și investitori. În cazul României, băncile comerciale sunt singurii intermediari, spre deosebire de țări evoluate din punct de vedere economic și financiar, unde intervin cu multă eficiență bănci de investiții, bănci de afaceri, burse de valori mobiliare, fonduri de pensii, societăți de economii și împrumuturi, bănci imobiliare, companii de asigurări, și multe altele implicate în colectarea fondurilor disponibile în scopul acordării de credite pentru investiții. În fapt, creditul bancar conduce la un lanț de efecte:

Băncile comerciale utilizează depozitele clienților lor pentru a acorda împrumuturi.

Investițiile profitabile majorează volumul producției și veniturile

Investițiile influențează în mod pozitiv situația locurilor de muncă

Veniturile mai mari tind să majoreze consumul și/sau economisirea (depozite bancare)

Depozitele bancare suplimentare sunt disponibile pentru noi credite

Un consum superior conduce la impulsionarea anumitor ramuri economice și la creșterea nivelului de trai

Creditele bancare joacă un rol important în derularea activității agenților economici în țările cu economie în tranziție. În perspectiva depășirii acestei perioade de câtre România, rolul creditului bancar în acoperirea necesităților financiare ale agenților economici va fi primordial, fiind necesare însă măsuri ferme privind:

capitalizarea băncilor (s-a stabilit deja majorarea capitalului propriu);

micșorarea nivelului dobânzii la credite;

politică financiară judicioasă (priorități la creditare pentru agenții economici care realizează export);

susținerea programelor de restructurare și modernizare ale agenților economici viabili prin credite cu garanție guvernamentală și dobândă bonificată;

transformarea creditelor (bancare) în participații la capitalul firmei.

Băncile comerciale șiau diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor în condiții de risc minim și pentru a acoperi cerințele de finanțare impuse de dezvoltarea acestora. Operațiunile de creditare efectuate de bănci au la bază prudența bancară, criteriu fundamental de politică bancară care caracterizează întreaga activitate dar care este exagerat în prezent după o perioadă de abuzuri, efectele fiind însă contradictorii: economia este privată de fondurile necesare pentru a se dezvolta, se menține în funcțiune cu un minimum de resurse de supraviețuire; rezultatele sunt axate pe pierderi iar consecințele se regăsesc în scăderea continuă a nivelului de trai, deci a economisirii, și în privarea sectorului bancar de fonduri, majoritatea resurselor existente fiind atrase de stat.

Principiile generale ale strategiei creditării în sistemul nostru bancar se axează pe elemente de prudență în operațiunile specifice și în relația cu clienții

1. Prudența bancară și calitatea portofoliului constituie coordonate de bază în activitatea societăților bancare.

Prudența bancară capătă o importanță specială în procesul de analizã și aprobare a solicitărilor de credit, presupune cunoașterea și acceptarea unor riscuri, corelate cu profitul ce se estimează a se obține. Banca trebuie să accepte în general, numai expuneri la risc profitabile și sã nu-și asume nici un risc individual sau cumulat pe care nu-l poate cuantifica. Realitățile ultimilor ani au evidențiat încălcarea acestor principii de către bănci cu mare importanță în sistem, ceea ce a antrenat falimente, soluții costisitoare pentru societate și pierderea credibilității.

Eventualele pierderi ce se pot înregistra trebuie acoperite din provizioane constituite în prealabil, fără ca efectul acestor pierderi să influențeze substanțial situația anului respectiv. Provizioanele specifice de risc acoperă o valoare comparabilă a unor credite riscante, blochează fonduri și posibilitățile de profit.

Băncile trebuie sã monitorizeze în permanențã riscurile și toate pozițiile de bilanț, în special riscul lichidității, riscul de nerambursare, riscul ratei dobânzii. riscul valutar, toate acestea având legătură cu tipurile de credit, evoluțiile pieței, ale ratelor dobânzii și categoriile de clienți implicați.

În măsurarea și aprecierea calității portofoliului, băncile urmăresc perfecționarea metodologiilor utilizate, prin dezvoltarea sistemelor de cuantificare și caracterizare; se impune o analiză mai atentă a calității sursei de rambursare, a garanțiilor constituite, mecanismelor și structurilor prin care se rambursează creditul.

2. Cunoașterea clienților.

Aceastã cerință reprezintă o componentă de bazã a relației dintre bancã și client, care obligã la analiza complexã a situației economico-financiare a clienților, în perioada trecută și în perspectivã, la caracterizarea capacității manageriale în general, la analiza serviciului datoriei dar și a exigențelor acestora, în plan cantitativ și calitativ.

Organizarea responsabilă a activității de creditare în cadrul băncii într-un departament de credite, pe direcții și pe ramuri economice, facilitează specializarea pe direcții specifice și monitorizarea creditelor acordate, până la rambursare.

Strategia băncilor în domeniul creditării este direct dependentã de strategia în domeniul clienților, care clasificã piața în trei segmente diferite, ca cerințe și nevoi. Primele două segmente cuprind: clienți strategici și mari companii internaționale; societăți comerciale cu capital de stat, mixt sau privat. Cea de-a treia categorie de clienți se referã la un segment nou al pieței, persoanele fizice, cărora băncile le acordã mai ales credite de consum sau credite în cont curent prin carduri, fără însă a reprezenta deocamdată un volum important. În planul de relații al băncilor, persoanele fizice ocupã un loc special, mai ales în ceea ce privește oferta disponibilităților populației și valorificarea lor prin bancã. Dar factori independenți de interesele băncii au creat cadrul propice abuzurilor în creditarea anumitor persoane fizice, duse până la extrema dezechilibrării și falimentării unor bănci.

3. Garantarea, rambursarea și recuperarea creditelor.

Capacitatea de rambursare a creditelor se definește printr-o analizã complexã a clientului, care se completează cu garanții asiguratorii în proporție de cca. 120 % raportat la creditul acordat și dobânzile aferente.

Garanțiile reprezintă în fapt ultima sursã de rambursare a creditului, atunci când toate opiniile pozitive despre viabilitatea debitorului s-au dovedit eronate. Primul nivel de analizã este valoarea garanției. Apoi, modul în care se constituie garanția, direct de la client sau indirect de la o terțã persoanã care-l girează, implicã un risc care trebuie identificat de bancã în momentul aprobării creditului, pornind chiar de la calitatea garantului. O deosebitã importanță o are lichiditatea garanției în cazul în care banca va trece la executarea acesteia, cu referire la evoluția prețului pe care-l poate obține din valorificare și timpul necesar (de exemplu, în cazul în care se oferă băncii acțiunile unei societăți ca garanție).

Prin împrumuturile pe care le acordă, banca are ca rol intervenția activă în economie, pentru a ajuta întreprinderile în dificultate să surmonteze diferite obstacole temporare și să obțină o creștere economică prin creditele contractate. Din motive legate de instabilitatea perioadei de tranziție de la o economie planificată centralizat la economia de piață, multe societăți comerciale, independent de structura lor, nu au înregistrat performanțele preconizate, rezultatele acestora conducând la plăți restante și pierderi preluate de bănci. Printre aceste cauze, în ultimii ani se remarcă:

– volumul ridicat al cheltuielilor de exploatare, ca urmare a utilizării reduse a capacităților de producție, consumurilor specifice de materii prime, materiale și energie ridicate, cheltuielilor tot mai mari cu personalul în condițiile unei producții reduse pe o piață nereceptivă, rebuturi, etc.

– nivelul ridicat al cheltuielilor financiare determinat de utilizarea unui volum ridicat de credite bancare, ca singură posibilitate la care întreprinderile pot recurge în condiții de subcapitalizare aproape generalizată;

– existența unor stocuri rezultate din renunțări la contracte, executarea unor produse fără desfacere asiguratã, lipsa unor importuri necesare finalizării produselor sau colaborări care au avut influențe negative, în special blocajul financiar, dobânzi și penalități atrase de neonorarea unor obligații contractuale s.a.

Raportat la aceasta situație, băncile au adoptat politici caracterizate prin creșterea exigenței în acordarea creditelor, protecția uneori exageratã și ineficientă prin garanții, implicarea unităților teritoriale în urmărirea procesului de creditare pe tot traseul de la aprobare până la rambursarea definitivã, uneori cu depășirea competențelor. Aceasta a condus la diminuarea posibilităților de finanțare a activităților agenților economici, a investițiilor și modernizărilor, așa cum se observã și din situațiile statistice prezentate pe ansamblul sectorului bancar.

Creditul este conceput ca un plasament cu risc asumat de bancã, în vederea obținerii unui profit corespunzător și derulării unei activități continue prin valorificarea resurselor atrase de la terți; pentru client, reprezintă o sursã de finanțare absolut necesarã desfășurării, dezvoltării sau restructurării activității. Deci problema estimării reale a situațiilor de risc, a cuantificării corecte a factorilor determinanți și a selectării măsurilor de protecție cele mai adecvate prezintă importanță pentru escaladarea dificultăților actuale și susținerea creșterii economice, prioritară în prezent.

3.2. Finanțarea durabilă a economiei prin credit bancar

Creditul bancar se asigură în special pe termene scurte și foarte scurte și servește drept principală contrapartidă a creației monetare. El se regăsește în posturile de activ ale bilanțului bancar.

Creditul pe termen scurt are ca destinație finanțarea cheltuielilor curente de producție și acoperirea nevoilor de trezorerie, pentru care băncile pun la dispoziție mijloace de plată create de ele însele și este rambursabil când întreprinderea obține fondurile din vânzarea produselor sale. În fapt, băncile deschid "linii de credit" la dispoziția agenților economici pentru a le permite continuitatea în exercitarea unei activități. Astfel, prin creația monetară și contrar aspectului provizoriu al creditelor acordate, băncile participă în mod durabil la finanțarea economiei.

În același timp, prin sistemul bancar se pune la dispoziția economiei moneda necesară tranzacțiilor. În mod global, economia are nevoie de un volum suficient de mare de credit asigurat prin "resurse monetare" pentru ca volumul de monedă existent să se mențină sau să crească.

În general, creditele bancare au în vedere cele două tipuri principale de nevoi de finanțare ale unui agent economic:

nevoi de finanțare rezultate din ciclul de exploatare, care au un caracter permanent, situație în care bancherul propune un montaj financiar ce constă într-o combinație de credite pe termen scurt, în funcție de activitatea întreprinderii (vânzare pe piața internă sau externă, activitate permanentă sau sezonieră), valabil pe o perioadă de un an, având stabilite și plafoane de utilizare a diferitelor credite;

nevoi de finanțare rezultate din ciclul de investiții, care nu sunt finanțate niciodată integral prin credite bancare, întreprinderea contribuind și cu alte surse, cum ar fi autofinanțarea, împrumuturi obligatare, aportul acționarilor, s.a.; pentru finanțarea investițiilor, agentul economic solicită credite bancare pe termen mediu și lung.

Perioada de rambursare a creditelor acordate este intervalul de timp în care sumele împrumutate și dobânzile trebuie restituite integral băncii.

Perioada de grație reprezintă intervalul de timp în care beneficiarul de credite nu este obligat să restituie băncii sume din împrumuturile primite dar, de obicei, trebuie să plătească dobânzile calculate pentru intervalul respectiv de timp.

Perioadele de rambursare și de grație se negociază cu fiecare solicitant de credite, în cadrul perioadelor maxime aprobate.

Creditele pe termen scurt acordate de bănci se grupează, în funcție de destinația lor în trei categorii:

credite aferente activității curente – pentru efectuarea aprovizionărilor necesare realizării producției destinate a fi livrate la intern sau export; pentru efectuarea altor cheltuieli de producție și de întreținere; suplinirea fondurilor încorporate în produse livrate, lucrări executate și servicii prestate, aflate în curs de încasare; cheltuieli pentru producția anului următor (producția neterminată); activitate de comerț, turism, s.a.

credite pentru stocuri sezoniere, acordate pe baza situațiilor mișcării stocurilor agenților economici care constituie stocuri de materii prime și produse finite, cantitativ și valoric, pe perioada de constituire.

Credite pentru realizarea unor investiții, cu termen de rambursare de până la un an, cu respectarea metodologiei de analiză și evaluare prevăzute pentru creditele de investiții.

În funcție de tipul de cont prin care se derulează, creditele pe termen scurt pot fi:

prin cont curent de încasări și plăți – linie de credit;

prin cont separat de împrumut – credit pe afacere.

Linia de credit se poate acorda pe termen de trei luni, cu rambursare în luna a treia, înainte de expirarea termenului de valabilitate; agentul economic întocmește o cerere scrisă iar în urma analizei economico-financiare, plafonul liniei de credit poate fi reînnoit din trei în trei luni. Creditul se pune la dispoziția clientului prin contul curent de încasări și plăți, în limita plafonului aprobat. Nivelul solicitat al liniei de credit nu trebuie să depășească media încasărilor lunare prognozate din activitatea de bază – încasări prin cont curent.

Creditul pe afacere se acordă pe o perioadă egală cu perioada aferentă unei singure rotații a activului circulant creditat, dar nu mai mult de 1 an. Creditul se pune la dispoziția clientului prin contul separat de împrumut. Prelungirea perioadei de creditare se face în condițiile prevăzute de normele bancare.

Creditul bancar pe termen scurt în economia de piață are mai multe forme, dintre care precizăm:

a) Creditele de trezorerie sau prin cont curent, deschise la bănci în funcție de situația de trezorerie a clientului, se acordă pe mai multe destinații, în raport cu statutul fiecărei instituții de credit, respectiv:

Pentru facilități de casă – se acordă periodic, pentru a acoperi decalaje de scurtă durată ce pot interveni la un moment dat în trezoreria unei întreprinderi, atunci când fluxul încasărilor nu coincide cu fluxul cheltuielilor, creditul fiind necesar pentru plăți de salarii, furnizori, alte obligații imediate.

Credite pentru activități sezoniere se acordă întreprinderilor care lucrează sezonier și înregistrează un decalaj în timp între încasări și cheltuieli, atunci când veniturile sunt sezoniere dar cheltuielile au caracter continuu sau în situația inversă, când veniturile sunt constante dar cheltuielile au oscilații mari sezoniere – are la bază un plan de finanțare sezonieră din care rezultă lunar, nevoile și resursele. Dacă se constată o simplă înghețare de stocuri nevândute, care nu sunt perisabile, recuperarea creditului este posibilă prin vânzări ulterioare. Dacă stocurile nevândute sunt perisabile sau deteriorate iar sezonul se încheie cu o pierdere pe care firma trebuie să o absoarbă, se va analiza dacă structura sa financiară permite acest lucru, în caz contrar, creditul nu va putea fi rambursat și se poate recurge la consolidarea creditului, integral sau parțial, la scadențe mai îndepărtate iar creditul în cont curent își va schimba natura, devenind o finanțare pe termen mediu.

Credite pe termen foarte scurt sau "spot", de la câteva ore la câteva zile, acordate din disponibilitățile zilnice de numerar ale băncilor, întreprinderilor cu o bonitate recunoscută care înregistrează accidental un deficit de lichidități;

Credite de sudură sau tip releu, care anticipează o operațiune financiară pe termen mediu sau lung, fiind necesare pentru primele cheltuieli într-o investiție și care fac legătura cu o altă formă de finanțare (credit obligatar, emisiune de acțiuni, etc.);

Mobilizarea efectelor financiare, în multe cazuri a biletelor la ordin special emise în favoarea băncii, cu scopul garantării unui împrumut a cărui valoare este înscrisă în titlu, din care se deduce dobânda aferentă.

b) Creditele de mobilizare pe termen scurt sunt legate de anumite active, fiind garantate în primul rând cu efecte comerciale, situație în care se mai numesc și credite de scont.

c) Creditele de prefinanțare, acordate pentru încurajarea unor activități, în special a exporturilor sau a anumitor acțiuni publice. Se acordă pe baza unui plan de finanțare, în care se precizează lunar cheltuielile tranzacției și încasările din activitatea creditată, diferența reprezentând necesarul de creditare. Creditul se justifică în măsura în care nu există încă dreptul de încasare, fiind posibilă manifestarea unor riscuri, în primul rând cel de întrerupere a tranzacției.

Criteriile de selecție a formei de credit preferate de un întreprinzător privesc:

– facilitățile de acces la forma de credit respectivă, firma va alege forma de credit în funcție de urgența lichidităților pe care le reclamă: astfel, creditele în cont curent presupun analize laborioase a situației clientului, se deschid după o perioadă de timp mai mare iar pe tot parcursul necesită o supraveghere bancară continuă, în timp ce creditul de scont este ușor de procurat, deoarece este garantat cu efecte de comerț iar riscurile asumate de bancă fiind astfel minime.

– suplețea creditului, reflectă capacitatea creditului de a se adapta sumei și duratei necesităților de lichidități, respectiv posibilitatea accesului în orice moment și cuantum la fonduri; din acest punct de vedere, creditul în cont curent este cel mai suplu, în timp ce creditul de scont este limitat de scadențele efectelor de comerț și de valoarea înscrisă pe acestea.

– costul creditului, în dependență cu celelalte criterii, astfel creditele în cont curent care sunt și cele mai suple, implică multe operațiuni costisitoare din partea băncii, fiind scumpe pentru client.

Formele tradiționale ale creditului pe termen scurt sunt:

scontarea efectelor de comerț;

avansul în cont curent.

1.Scontarea efectelor de comerț constituie un mecanism simplu de finanțare și refinanțare, în declin relativ în ultimii ani ca urmare a numeroaselor operațiuni pe care le implică legat de evidențele bancare, deși s-au impus recent o serie de încercări de informatizare a acestora.

Cambiile formează baza operațiunilor de scontare, potrivit circuitului pe care l-am urmărit anterior. Scontarea este plafonată, de obicei, la o anumită valoare a efectelor de comerț iar pentru a fi scontate, cambiile trebuie să îndeplinească condițiile de siguranță cerute de bănci. În momentul scontării, banca este considerată un terț beneficiar, implicat în circuitul cambial și deci solidar cu ceilalți semnatari pentru plata sumei la scadență.

Preluarea cambiei de către bancă are în vedere valoarea nominală a titlului, din care se deduce dobânda calculată de la data scontării până la scadență și rata scontului, determinată de bancă în funcție de nivelul ratei dobânzii pe piață.

De exemplu, pentru o creanță de 1000 euro pe trei luni, la o rată a scontului de 8 %, bancherul va deduce un scont egal cu :

VN = valoarea nominală a cambiei

VN x r x t 1000 x 0,08 x 3

S = ––––– = ––––––– = 20 € r = taxa scontului

12 12 t = perioada de la scontare

până la scadență

La scadență, trasul va restitui datoria băncii care, odată cu rambursarea sumei, va deține lichidități pe care le va utiliza în acordarea unui nou credit – scopul activității ei fiind să obțină un profit, ea nu va păstra fonduri nefructificate.

În condițiile în care și banca reclamă lichidități, are posibilitatea să resconteze titlurile de credit la banca centrală. Operațiunea prin care banca centrală acordă credite (refinanțează) băncilor comerciale, pe baza unui portofoliu de cambii scontate în prealabil de bănci, se numește rescontare.

Dobânda încasată de banca centrală pentru creditele astfel acordate băncilor se numește taxa oficială a scontului (taxă de rescont) iar nivelul ei este de referință pentru determinarea nivelului dobânzilor într-o țară. Aceasta este o rată impusă de banca de emisiune, care astfel va exercita o acțiune importantă în politica monetară a statului.

Scontarea prezintă numeroase avantaje:

se bazează pe o operațiune comercială sau de producție care garantează creditul și totodată utilitatea acestuia;

este o formă de credit ușor accesibilă, inclusiv pentru întreprinderile mici și mijlocii;

limitează operațiunile de refinanțare la nivelul titlurilor acceptate la rescontare, deci poate interveni astfel în determinarea nivelului creditului.

În același timp, scontarea prezintă o serie de inconveniente într-o economie în plină dezvoltare:

limitează acordarea creditelor la întreprinderile care dețin titluri de credit și defavorizează activitatea noilor agenți economici;

implică o circulație cambială complexă, având în vedere că prin aceasta se garantează onorarea cambiei, și o multitudine de evidențe la nivelul băncii;

nu întotdeauna creditul acordat este și oportun, nu se efectuează o analiză a necesarului de credite.

În prezent, această tehnică de finanțare a cunoscut inovații privind titlurile primite la scontare și societățile care le mobilizează: de exemplu în Franța, țara cu cea mai veche tradiție în domeniu, scontarea a fost simplificată prin existența unei instituții numită Credit de Mobilizare a Creanțelor Comerciale, care permite unui solicitant să obțină credit de la banca sa prin simpla mobilizare a facturilor. De asemenea, scrisoarea de schimb-extras permite tratamentul operațiilor de compensare pe calculator.

În ultimul timp, s-a diminuat importanța refinanțării prin rescont, în favoarea operațiunilor de preluare a titlurilor de credit pe piețele monetare (open – market).

2. Avansul în cont curent, utilizat de mult timp în țările anglo-saxone, este un sistem suplu de obținere a unui credit prin care banca varsă în contul unui agent economic (sau al unei persoane particulare) suma solicitată, în schimbul unui simplu angajament personal de rambursare la scadență; în anumite cazuri, banca poate pretinde garanții, titluri (warant – formă de bilet la ordin garantat cu mărfuri depozitate la o terță persoană), asigurări, o cauțiune, etc.

Creditul se acordă pentru firme care au calitatea de vechi client al băncii, pentru scopuri cunoscute, banca participând direct la luarea deciziei de către întreprindere.

Este o formă rapidă de finanțare, chiar și pentru întreprinderile noi care prezintă planurile lor de producție, fără a fi astfel defavorizate de inexistența unor creanțe comerciale.

Ca aspecte negative, acest credit poate conduce la decizii subiective din partea băncii, ea fiind prea mult implicată în relațiile cu clienții; în plus, inexistența unor creanțe mobilizabile accentuează riscurile legate de credit și imobilizează fondurile băncii.

Băncile comerciale acordă în principal credite pe termen scurt, în completarea fondurilor proprii, pentru activitatea curentă de producție, prestări servicii, comerț, transport, turism și alte activități menționate în statutul societății. Pentru realizarea unor obiective de investiții, băncile pot acorda și credite pe termen mediu, cu durata de rambursare între un an și cinci ani, sau credite pe termen lung pe perioade mai mari de cinci ani, destinate pentru: realizarea de noi capacități și tehnologii de producție, comerciale, prestări de servicii, construcții, cercetare; modernizarea capacităților și tehnologiilor existente, în scopul creșterii producției, calității acesteia și productivității muncii; achiziționarea de mașini, utilaje, instalații, agregate, mijloace de transport, etc.; cumpărarea sau construirea de imobile; alte investiții.

3.3. Creditul bancar pe termen mediu mobilizabil

Acceptarea acestei forme de credit are la bază prezentarea unor titluri de credit cu scadențe mai îndepărtate, până la 5-7 ani, negociabile pe diferite piețe.

Reprezintă o formă de credit rezervată finanțării anumitor sectoare ale economiei sau anumitor beneficiari. Creditul pe termen mediu mobilizabil permite băncilor să dispună de instrumente de refinanțare suplimentare (alături de efectele de comerț și bonurile de Tezaur) și totodată lărgește gama mijloacelor de intervenție a băncii centrale pe piețele monetare.

Principalele destinații ale acestor credite sunt:

încurajarea exportului, ca domeniu privilegiat pentru acest credit;

dotarea firmelor industriale și comerciale, în principal în cazul întreprinderilor mici și mijlocii; se dorește stimularea băncilor în finanțarea unor societăți care nu au acces la alte resurse financiare și a căror activitate este cerută de economie;

construirea de locuințe, ca măsură socială în sprijinul populației;

investiții și construcții de locuințe în mediul rural, s.a.

Procedura de acordare și derulare a acestui tip de credit este relativ greoaie; ea comportă existența unor factori care să materializeze creditul, respectiv:

anumite bănci distribuitoare de credit, de obicei bănci comerciale;

firme de prim rang în calitate de avalist, care participă la luarea deciziei de finanțare dar care, de obicei, nu pot resconta ele însele titlurile;

implicarea băncii centrale care să resconteze efectele pe termen mediu.

Creditele acordate de către băncile comerciale pot prezenta forme specifice, cum ar fi:

Creditul pe gaj de mărfuri, acordate proprietarilor de bunuri aflate în depozite sau în curs de transport;

Credite pe gaj de efecte publice, acordate deținătorilor de astfel de titluri, atunci când aceștia au nevoie de lichidități dar nu vor să renunțe la veniturile pe care le obțin din deținerea titlurilor.

3.4. Creditul pe termen mediu și lung

Această formă de credit este susținută mai puțin de către bănci, deși ele și-au mai schimbat politica în urma încurajării și dezvoltării resurselor pe termene mai întinse, instituțiile financiare fiind mai implicate prin obișnuitele intervenții pe piețele de capital, fie în calitate de creditori, fie ca debitori – în principal prin emisiunea de obligațiuni.

Cererea de credite pe termen mediu și lung provine de la următorii factori:

– întreprinderi, pentru investițiile productive, constituirea de fonduri de rulment și pentru dezvoltare;

– populație, pentru construirea de locuințe;

– străinătate, în special din partea țărilor în curs de dezvoltare.

Oferta de credite pe termen lung apare din partea următorilor subiecți:

băncile, în principal pentru creditele pentru locuințe dar și pentru străinătate;

societățile financiare specializate care acordă împrumuturi pentru echipament industrial, pentru finanțarea anumitor sectoare particulare (șantier naval, etc.), credite imobiliare, operațiunile de leasing (crédit-bail) s.a.

instituții financiare specializate cu atribuții privind finanțarea sectorului public;

Trezoreria, prin intermediarii ei, care finanțează din fonduri proprii anumite sectoare, respectiv agricultura, energia, transporturile, mica industrie privată din mediul rural, în mod diferit de la o țară la alta;

băncile internaționale (Banca Europeană de Investiții, Compania internațională de credit pe termen mediu, Banca europeană de credit pe termen mediu, etc.) care emit obligațiuni și acordă credite în principal pentru dezvoltarea regiunilor defavorizate.

Băncile colectează economiile lichide sub toate formele și operează "transformări" (din depozite pe diverse termene) iar societățile financiare se împrumută pe piețele de capital sau emit bonuri negociabile, având acces la piața monetară.

Principalele destinații ale creditului bancar pe termen mediu și lung, conform legislației bancare din țara noastră, vizează:

a. Credite în lei pentru: dezvoltare, în completarea surselor proprii ale solicitantului; dezvoltare, în cofinanțare cu alte societăți bancare; activități de leasing; cumpărare de acțiuni; finanțarea investițiilor, inclusiv a celor imobiliare; cumpărarea de bunuri de folosință îndelungată de către persoanele fizice.

b. Credite în valută pentru modernizarea și dezvoltarea capacităților de producție existente, retehnologizare, importul de mașini, tehnică de calcul, instalații.

3.5. Decizia de creditare bancară – elemente generale

În general, în conformitate cu prevederile legilor bancare și propriului sistem de norme și instrucțiuni elaborate în baza legislației, băncile comerciale pot acorda clienților credite în lei și în valută, pe termen scurt, mediu și lung, cu respectarea principiilor activității de creditare:

credibilitatea solicitanților de credit;

consemnarea în documente contractuale a operațiunilor de credit;

respectarea destinației creditului;

garantarea minimă, care trebuie să acopere integral datoria maximă, formată din credite și dobânzi;

rambursabilitatea creditului.

Creditele acordate unui singur debitor nu pot depăși valoarea cumulată de 20% din capitalul social și rezervele băncii.

O pondere importantă o prezintă creditele pe termen scurt care se acordă de bănci pe o perioadă de până la 12 luni pentru persoanele juridice și fizice care prezintă credibilitate.

Creditele în lei se acordă pentru capitalul de lucru, stocuri și alte activități constituite temporar, stocuri și cheltuieli sezoniere, producția de export și exportul de produse, investiții cu termen de rambursare de până la un an, investiții în cofinanțare cu alte societăți bancare, facilități de cont (descoperit de cont), cecuri remise spre încasare, mărfuri vândute cu plata în rate, s.a. sub formă de linii de credit, scont, factoring.

Creditele în valută au ca destinație importul de bunuri și servicii, linii de credit de tip revolving pentru importul de materii prime și materiale, documente remise spre încasare, etc.

Decizia de creditare bancară pe termen scurt are în vedere o temeinică analiză a creditului, cu trei componente principale:

Analiza formală

Analiza de fond

Evaluarea creditului

1. Analiza formală urmărește prezentarea tuturor documentelor cerute de normele bancare, verificarea conținutului acestora, legalitatea și realitatea lor, corelația dintre diferiți indicatori, etc. Documentele cerute de normele bancare sunt principalele situații financiar-contabile ale firmei, la nivelul anului sau pe perioade mai scurte, planul de activitate (planul afacerii) pe anul în curs; s.a.

2. Analiza de fond constă în verificarea și interpretarea unor indicatori economici și financiari, pe baza datelor din cererea de credite și din situațiile financiare prezentate. În cadrul acestei analize se va determina grupa de bonitate în care se încadrează agenții economici, respectiv credibilitatea acestora.

3. Evaluarea creditelor constă în determinarea și negocierea cu solicitantul a volumului maxim al creditului ce poate fi acordat, a nivelului dobânzii, a termenelor de rambursare a creditului și de plată a dobânzii și comisioanelor, a garanțiilor și modalităților de rambursare a acestora, precum și a altor clauze care vor fi înscrise în contractul de credite. Evaluarea creditelor se face conform unor metodologii specifice, în funcție de categoria creditului, grupa de bonitate a solicitantului, domeniul de activitate și obiectul creditării. Se poate include aici și o analiză nefinanciară, care presupune colectarea datelor de natură economică, socială, politică, de piață, evoluții ale mediului înconjurător, s.a., cu rol în cunoașterea de ansamblu a clientului și a unor fenomene care pot genera riscuri în activitatea lui.

Situația clientului constituie un element extrem de important în ceea ce privește decizia de a i se acorda creditul. În acest scop, banca va analiza:

– capacitatea conducerii firmei solicitatoare de a-și administra în mod eficient mijloacele financiare proprii și împrumutate și dacă recurge la creditul bancar supus analizei pe motive bine întemeiate;

– situația producției și asigurarea desfacerii prin contracte ferme încheiate din timp;

– dacă are imobilizări constând în: stocuri de mărfuri cu mișcare lentă, fără mișcare și greu vandabile; stocuri supranormative de materii prime, materiale auxiliare, piese de schimb, semifabricate etc.; clienți și debitori neîncasați în durata de circuit bancar a documentelor, neurmăriți și chiar prescriși; volumul furnizorilor și creditorilor neachitați; soldul sumelor datorate statului pe impozite și taxe și devenite exigibile, etc.;

– starea reală a mijloacelor fixe și stadiul amortizării lor, vechimea în funcțiune, casări/declasări, în conservare, gradul de modernizare a acestora, volumul amortizărilor (ca element de costuri), starea investițiilor în curs de realizare etc.;

– gradul de solvabilitate: disponibilitățile în numerar și în conturile curente bancare, eventualele credite restante, volumul creanțelor de încasat să fie superior creanțelor de plată;

– analiza bilanțului și a contului de profit și pierdere, a raportului existent intre volumul cheltuielilor, volumul producției, al desfacerii și volumul profitului realizat.

În concepția băncilor comerciale, creditul nu trebuie să constituie pentru solicitator un scop în sine, un element de bază, ci un mijloc de suplimentare a resurselor deja existente în patrimoniul întreprinderii. Creditul trebuie sa fie motivat de extinderea și diversificarea activității, de implementarea tehnologiilor moderne, de achiziționarea unor materii prime, materiale, mașini-utilaje etc. destinate producției și respectiv creșterii producției pentru export (de exemplu), pentru care sunt premise de încheiere a unor contracte etc.

Concluziile desprinse după efectuarea analizei și evaluarea creditului de către persoana sau colectivul abilitat, vor face obiectul unui referat care va fi supus analizei comitetului de credit al băncii ce va decide în conformitate cu prevederile normelor specifice.

În cazul creditelor pe termen mediu și lung pentru investiții, analiza prevede aceleași trei etape, dar mai dezvoltate.

Analiza formală are la bază cererile de credite pentru investiții care trebuie să fie însoțite de documentele impuse prin normele bancare; situațiile financiar-contabile includ perioade mai mari, se solicită de asemenea devizul general de lucrări, devizele pe obiecte, lista de utilaje, graficul de execuție iar atunci când este cazul, se va urmări ca dobânzile aferente creditelor pe perioada de grație și comisioanele bancare să fie incluse în devizul general, urmând ca încasarea acestora să se facă din credite, prin capitalizare. Studiul de fezabilitate este o componentă obligatorie a analizei care, pentru proiectele simple și de valori mai mici, poate fi restrâns la principalele documente de analiză, pe baza cărora să se poată demonstra eficiența investiției respective; se adaugă programul de realizare a proiectului de investiții; planul de finanțare a proiectului; proiecțiile veniturilor și cheltuielilor pe perioada de creditare; fluxul de numerar al proiectului pe perioada de creditare.

Analiza de fond cuprinde, în plus față de un credit pe termen scurt, alte tipuri de investigații, cum ar fi analiza tehnică a proiectului de investiții care urmărește existența avizelor și acordurilor necesare, dimensionarea obiectivului față de nivelul minim de la care investiția devine fezabilă din punct de vedere tehnic, soluții constructive adoptate, costul estimat al proiectului, existența condițiilor pentru începerea și realizarea lucrărilor în perioada estimată, s.a.m.d.

Pe plan mondial s-au dezvoltat metode, tehnici și proceduri eficiente de analiză a agenților economici, în activitatea de creditare, din care băncile se inspiră dar care trebuie, de cele mai multe ori, adaptate la situația specifică a firmei, însă și a societății în ansamblu. Printre factorii considerați decisivi în analiza debitorului se rețin cei 8 „C”, dintre care primii doi sunt prioritari. În acest sens menționăm:

1) Caracterul – respectiv integritatea clientului și voința sa în a-și onora angajamentele, altfel spus credibilitatea;

2) Competența în gestionarea afacerilor sale;

3) Capitalul propriu al debitorului;

4) Colateralul, respectiv garanțiile, polițe de asigurare, s.a.

5) Capacitatea legală a debitorului de a-și angaja succesorii;

6) Cash-flow sau marja brută de autofinanțare a firmei sau a proiectului finanțat

de bancă;

7) Conjunctura națională și mondială (economie, inflație, curs valutar, etc.);

8) Condițiile specifice sectorului sau ramurii în care activează debitorul.

Mecanismele de evaluare a situației istorice și curente a clientului determină, pe cât posibil, o analiză obiectivă și în evoluție a performanței acestuia. Altele, cum ar fi previziunile cash-flow, furnizează date care identifică sănătatea viitoare a clientului.

Dar decizia privind viabilitatea afacerii în viitor aparține analistului, respectiv profesionalismului acestuia în aprecierea riscului de ansamblu. Aplicarea unei metode standard pentru a identifica și măsura riscul trebuie să reducă elementul subiectiv.

Indiferent de metoda utilizată, banca trebuie să aibă permanent în vedere cel puțin trei reguli de abordare a riscului de credit:

Nu există credit fără risc.

În alegerea metodelor de analiză se vor avea în vedere operativitatea și eficiența, adică obținerea informațiilor relevante în timp util și cu efort minim.

Asigurarea băncii prin metode de protecție cât mai realiste – se va evita preluarea automată a unor metodologii occidentale, multe fiind inoperante atunci când sunt aplicate condițiilor particulare ale economiei românești în perioada de tranziție.

O bancă prudentă elaborează propriile prognoze privind activitatea viitoare a clienților săi, în mai multe variante, de la cea optimistă și până la cea mai pesimistă, pentru a identifica pe cât posibil mai corect riscurile.

Examinarea unei solicitări de credit și evaluarea eficienței realizării afacerii prin creditul bancar, implică o mare responsabilitate din partea băncii comerciale atât din cauza riscurilor, a realității garanțiilor oferite de client, cât și a continuării relației bancă-client în cazul respingerii cererii. Aceasta operațiune trebuie să se desfășoare în mod armonios și bazată pe confidențialitate.

Studierea situației conjuncturale și a tendințelor este necesară pentru cunoașterea situației economice și financiare, în acel moment și în viitorul apropiat ori mai îndepărtat. Aspectele de instabilitate economică, frecvente în perioada de tranziție, instabilitatea politico-socială, greve, riscul unui conflict armat etc., sunt elemente decisive în deciziile de acordare (respingere) a creditelor solicitate de clientela bancară.

3.6. Garantarea creditului

Pentru asigurarea recuperării creditelor, cât și pentru crearea unui privilegiu față de alți creditori, banca va solicita debitorilor garanții asiguratorii, care pot fi oferite atât de împrumutați, dar și de terțe persoane fizice sau juridice, numite garanți.

Prin garanția care se constituie de câtre firma solicitatoare se urmărește atât încasarea integrală a creditului la scadență (în cazul creditului pe termen scurt) sau a ratelor (în cazul unui credit pe termen mijlociu sau lung), cât și a dobânzilor aferente, a comisionului, spezelor bancare etc., banca urmărind să prevină orice risc care ar prejudicia interesele sale și ale clienților ei. Valoarea minimă a garanțiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel puțin egală cu datoria cea mai mare a debitorului. În funcție de situația concretă a fiecărui solicitant de credit, raportat la rezultatele economico-financiare și la celelalte criterii de analiză pentru aprecierea bonității, banca va solicita garanții peste limita datoriei.

Garantarea creditelor în economia de piață se realizează, în principal, prin garanții reale – gaj și ipotecă, dar și prin garanții personale.

Garanțiile reale sunt acele garanții care constau din afectarea specială a unor bunuri individualizate pentru garantarea creditului.

Garanția personală constă în angajamentul asumat de o persoană fizică sau juridică, după caz, prin care aceasta se obligă să execute obligația debitorului, în cazul neexecutării ei de către împrumutat. Garanția personală se mai numește fidejusiune sau cauțiune.

Gajul reprezintă o garanție reală care are la bază bunuri mobile – este constituită la dispoziția creditorului sau a unui terț, pentru asigurarea îndeplinirii de câtre debitor a unor obligații, de valoare în general redusă. Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul sau garantul, după caz, remite băncii un bun mobil, constituind unul din principalele instrumente de garantare a creditelor.

În comerțul internațional se practică gajarea contractelor de export, în vederea obținerii de credite destinate îndeplinirii obligațiilor asumate de semnatarul unui contract.

Gajul mai poate fi constituit din acțiuni, obligațiuni sau alte titluri de valoare aflate în proprietatea legală a solicitatorului unui credit, precum și din bunurile sale mobile, nu numai ale firmei.

Gajul se poate prezenta sub două forme:

– cu deposedare, numit și „amanet”, care presupune remiterea bunurilor mobile băncii creditoare;

– fără deposedare, respectiv cu rămânerea acestor bunuri în custodia celui care gajează.

Ipoteca reprezintă o garanție reală, imobiliară, constând dintr-un drept accesoriu asupra unui imobil al debitorului. Acesta își păstrează toate drepturile de proprietate, inclusiv dreptul de dispoziție, deci nu comportă deposedarea celui ce o constituie de bunul adus în garanție.

În caz de neplată la termen a creanței garantate cu ipotecă, creditorul ipotecar are dreptul să ceară executarea silită asupra imobilului ipotecat în mâinile oricui s-ar afla (dreptul de urmărire), deci chiar dacă între timp imobilul a fost înstrăinat, urmând ca din suma obținută prin vânzare să se acopere, cu prioritate față de alți creditori, creanța sa și dobânzile aferente (drept de preferință).

Pot fi ipotecate imobilele sau uzufructul lor (de exemplu, veniturile obținute din chirii).

Pentru garantarea creditelor acordate de o bancă comercială se acceptă numai ipoteci de rangul 1 și care se constituie fie prin stipularea în contractul de credit la capitolul “Garanții” a unei clauze în acest sens, fie prin încheierea unui contract de garanție imobiliară, accesoriu la contractul de credit și cu privire la care se face o mențiune specială în contractul de credit.

În ambele cazuri este necesar să existe acordul de voință al părților (banca și firma care constituie ipoteca), acord care se realizează în momentul și prin semnarea acestor contracte.

Băncile comerciale pot să accepte ca garanții reale (ipoteca sau gaj) și cele constituite de terțe persoane/firme în favoarea solicitantului creditului, ca “giranți”/garanți.

În funcție de bănci sau de zone geografice, creditele pot fi garantate și prin: – warant, inclusiv warantul agricol, hotelier și petrolier; – cauțiuni (depozite) în lei sau în valută având indicația în mod expres de garantare a creditului acordat de banca X; – scrisori de garanție emise de alte bănci sau instituții financiare și de credit din țară ori străinătate, agreate de banca cu care se negociază creditul; – cesionarea în favoarea băncii respective a unor mijloace bănești, până la valoarea totală a creditului, inclusiv dobânda, comisionul și spezele bancare, mijloace bănești care vor fi realizate de firma solicitatoare de credit din activitatea sa economică și care sunt concretizate prin acreditive documentare comerciale, irevocabile, domiciliate de preferință la banca ce acorda creditul, scrisoare de garanție bancară a unei bănci agreate de banca împrumutătoare; – cesionarea drepturilor bănești provenite din asigurarea bunurilor mobile și imobile ale firmei care solicită împrumutul; – cesionarea instrumentelor de plată și de credit, respectiv a efectelor de comerț (cambii acceptate, bilete la ordin și cambii avalizate), ca și cecuri certificate cu scadența la termen (prin certificare, banca blochează suma din contul curent bancar al trăgătorului); – acreditive stand by etc.

Warantul. În cadrul garanției reale oferite de cel care solicită un credit bancar în contextul economiei de piață se încadrează și warantul.

Prevederile legale și uzanțele comerciale permit să se depoziteze mărfurile importate în antrepozite administrate și controlate de stat, iar pentru aceste mărfuri se eliberează o recipisă – warant, document format din două părți detașabile. Recipisa dă dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial este un act de gaj care poate fi transmis prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un credit; warantul andosat și predat creditorului garantează restituirea creditului.

Debitorul nu poate ridica mărfurile din depozit decât cu ambele formulare: recipisa și warantul (de aceea warantul constituie act de garanție).

De obicei, valoarea creditului acordat pe bază de warant reprezintă un anumit procent din valoarea mărfurilor depozitate. În caz de nerambursare a creditului și dobânzilor, există posibilitatea trecerii mărfurilor depozitate în portofoliul băncii comerciale care a acordat creditul, aceasta urmând să le valorifice pentru recuperarea prejudiciului.

Unul din instrumentele cele mai utilizate de bãnci, în calitate de garanți dar și de asumare de risc, este scrisoarea de garanție bancarã, definitã la modul general ca “document ce conține angajamentul irevocabil al unui garant, de regulã o bancã, sã plãteascã el însuși o sumã determinatã pentru acoperirea unei obligații asumate de cãtre o persoanã fizicã sau juridicã (debitor principal) în favoarea unei alte persoane fizice sau juridice (beneficiar)”

Prin scrisorile de garanție, bãncile nu garanteazã fapte, ci preiau o obligație de platã în situația în care cel garantat nu și-a îndeplinit angajamentul asumat.

Scrisorile de garanție bancarã se pot acorda pentru garantarea unor credite acordate clienților bãncii de alte societãți bancare, leasing, participãri la licitații, aprovizionãri cu materii prime, materiale, s.a. Eliberarea unor scrisori de garanție bancarã implicã aceleași riscuri pentru unitatea bancarã ca și acordarea unui credit, de aceea analiza cererilor clienților se face cu maximã atenție, privind inclusiv garanția materialã. Remunerarea activitãții bancare în acest domeniu se concretizeazã prin venituri realizate din comisioane.

Se poate însă preciza că nu trebuie acceptat un credit pentru singurul motiv al existenței garanțiilor. Garanția nu este decât accesoriul și nu baza deciziei de creditare.

În cazul în care banca creditoare se află în posesia unor contracte de garanție reprezentând o sursă secundară de rambursare a creditelor, iar clientul nu poate sau refuză să ramburseze creditul și să plătească dobânda datorată, banca este îndreptățită, urmând procedura juridică de rigoare, la lichidarea (realizarea) garanției în vederea recuperării banilor. În plus, în situația nerambursării unui credit, chiar dacă acesta este garantat, banca creditoare poate încerca să obțină banii datorați acesteia beneficiind de dreptul de gaj general.

Cu toate acestea, înainte de a întreprinde vreo acțiune juridică pentru exercitarea drepturilor sale privind executarea silită a garanțiilor la creditele garantate sau a gajului general, banca trebuie să depună eforturi pentru găsirea unor soluții alternative printr-un program de remediere destinat recuperării banilor datorați. Motivele pentru acestea sunt explicate mai jos.

Banca, în acest fel, poate obține o parte mai mare din banii datorați.

O înțelegere pe cale amiabilă cu clientul s-ar putea dovedi o modalitate mai rapidă de recuperare a banilor, întrucât cauzele juridice se soluționează, de obicei, mai greoi.

O soluție convenită de comun acord, ar putea fi o modalitate mai sigură de recuperare a banilor, întrucât soluționarea cauzelor juridice nu este întotdeauna în favoarea băncii; oricât de solid ar părea un contract de garanție, există întotdeauna riscul ca hotărârea judecătorească să fie nefavorabilă băncii creditoare.

Cheltuielile judecătorești pot fi ridicate; evitarea acestora ar putea însemna economisirea atât de către bancă, cât și de către client a unor sume substanțiale de bani.

Banca trebuie întotdeauna să analizeze necesitatea inițierii unei acțiuni juridice, dacă prin aceasta se asigură recuperarea banilor într-o proporție mai mare decât orice altă modalitate. Dacă nu, atunci trebuie urmată o altă procedură.

Dacă, spre exemplu, clientul se oferă voluntar să lichideze garanțiile și să ramburseze creditul din sumele rezultate, fără ca banca să fie nevoită să-l acționeze în justiție, atunci în mod normal va fi, pentru toate motivele enumerate anterior, în interesul băncii să convină asupra unei astfel de modalități.

Indiferent de atitudinea clientului rău-platnic, executarea silită trebuie întreprinsă numai după ce analiza situației financiare a clientului a demonstrat viabilitatea acțiunii juridice pentru bancă. În mod special, într-o astfel de analiză, importante sunt:

valoarea de piață (realizabilă) a garanțiilor

situația lichidității clientului (disponibilități de numerar, depozite la bănci, creanțe etc.)

Acolo unde valoarea de piață a garanțiilor se constată a fi redusă, iar clientul dispune de puține active lichide, cheltuielile de judecată ar putea fi mai mari decât veniturile potențiale pentru bancă.

3.7. Riscurile în materie de credit

Acordarea de credite presupune și o serie de riscuri; de aceea băncile insistă pentru garantarea acestora prin garanții reale. Aceste riscuri sunt generate pe de o parte, de raporturile dintre banca creditoare și împrumutatul debitor, iar pe de altă parte, între acesta din urmă și partenerul său de afaceri.

Riscurile de credit sau riscurile comerciale sunt generate de raporturile dintre creditor și debitor: reaua credință a debitorului; imposibilitatea debitorului de a plăti, cauzată de declararea sa în încetare de plăți, în stare de faliment; revocarea comenzii; schimbarea prețului la mărfurile livrate, fie consecință a conjuncturii, fie procesului inflaționist etc.

Riscurile politice: confiscarea mărfurilor livrate și pentru care s-a obținut credit; modificarea nefavorabilă a cursului valutar; interzicere sau restricții la transferurile de valută; anularea licențelor obținute etc. În plus, pot interveni și riscuri decurgând din diferite calamități naturale.

Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această perspectivă, orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu se realizeze de loc sau doar parțial. Acest risc mai este numit și risc de insolvabilitate a debitorului; el este esențial în activitatea bancară deoarece principala funcție a unei bănci o reprezintă acordarea de credite.

Aprecierea justă a riscului de credit are o importanță majoră pentru bancă. Fiind mai ușor a preveni decât a vindeca, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

În această fază, comportamentul unui bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acordă decât dacă se poate estima că probabilitatea rambursării o depășește pe cea a nerambursării. Aprecierea acestei capacitați de rambursare se poate face, dar are la baza proceduri diferite, în funcție de debitor: agent economic, persoana privată, stat și în raport cu tipul de credit, destinația acestuia, s.a..

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare.

Riscul de creditare trebuie apreciat în funcție de ceea ce banca se așteaptă sa realizeze de pe urma creditării. Procesul de creditare este potențial purtător de câștiguri, de două categorii: directe și indirecte.

Câștigurile directe sunt imediate și cel mai adesea cuantificabile. Cele mai importante sunt dobânda și comisionul de încasat de bancă. La acestea se poate adăuga soldul creditor al clientului, sold care reprezintă garanția creditului.

Câștigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat și mai incerte. Acordarea unui credit poate însă atrage după sine inițierea sau menținerea unei relații, o creștere a depozitelor, precum și o creștere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor câștiguri trebuie avut în vedere atunci când expunerea la risc este analizată și eventual, acceptată.

Analiza creditului este un proces care trebuie să se deruleze periodic: înainte de acordarea creditului, în vederea fundamentării deciziei de creditare și apoi, în funcție de scadența creditului, la intervale de timp determinate, de regulă atunci când rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispoziție.

Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă și una calitativă.

Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activități specifice de colectare, prelucrare și interpretare a tuturor informațiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evoluției viitoare a activităților clientului, evaluarea capacității de rambursare prin analiza și prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri și cheltuieli, evaluarea capacității debitorului de a rezista la șocuri. Rezultatele acestor activități sunt relativ ușor cuantificabile și pot contribui la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea băncii la risc, care rezultă din angajarea creditului analizat.

Nu trebuie însă neglijată a doua dimensiune a procesului, și anume dimensiunea calitativă; ea poate completa armonios rezultatele analizei cantitative sau (mai rar) le poate răsturna spectaculos.

Analiza calitativă presupune adunarea și actualizarea tuturor informațiilor referitoare la responsabilitate financiară a debitorului, determinarea scopului real al contractării împrumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul și estimarea seriozității și implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate față de bancă.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plată, caracterul debitorului – dorința de a face plata, capitalul – averea debitorului, garanția (reală sau personală), condițiile de mediu. Dintre acești cinci factori. primul este cel mai important.

Se apreciază că principalele deficiențe în gestiunea riscului de creditare sunt de ordin intern: selecția defectuoasă a dosarelor și supravegherea internă improprie a evoluției (practic a involuției) calității debitorilor. Riscul de selecție necorespunzătoare a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare în conținutul dosarelor, aprecierea internă a calității clienților pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare și stabilirea unei marje corespunzătoare a dobânzii percepute.

În scopul protejării depozitelor persoanelor fizice și juridice, ca și a imaginii de ansamblu a băncilor, acestea sunt interesate să limiteze riscurile, în principal riscul de creditare și să depună toate eforturile pentru a-și încasa debitorii. În acest sens, pe lângă fondul de risc constituit la soldul creditelor acordate, băncile constituie și provizioane specifice de risc, luând în considerare atât soldul creditelor, cât și al dobânzilor aferente la data analizei. Normele BNR prevăd obligativitatea societăților bancare de a clasifica creditele în funcție de riscul pe care-l implică și de a raporta periodic situația clasificărilor și gradul de acoperire cu provizioane a riscului.

Clasificarea creditelor se efectuează în baza evaluării performanțelor financiare ale clientului și a capacității acestuia de a-și onora datoria la scadență.

Selectarea creditelor acordate persoanelor private

Creditarea persoanelor particulare reprezintă un domeniu distinct de activitate bancară deși mult timp, îndatorarea unei persoane, mai ales pe termen scurt, a fost considerată excepție, la fel ca și traiul peste mijloacele de care cineva poate dispune. Familiile degajă în mod tradițional un excedent de resurse financiare, iar apelul la credite era un fenomen ocazionat de evenimente unice, precum cumpărarea unei locuințe sau a unui automobil. Creditele pentru particulari sunt relativ mai puțin rentabile pentru bănci și doar diminuarea piețelor tradiționale a determinat băncile să se extindă și în domeniul creditelor pentru particulari. În România, piața a fost foarte puțin dezvoltată, deoarece predominau activitățile bancare tradiționale de creditare a întreprinderilor, activități care sunt încă suficient de rentabile, în lipsa unei dezvoltări normale a piețelor financiare care să faciliteze transferul direct al resurselor financiare. Odată cu creșterea veniturilor reale ale populației, relansarea economiei, diminuarea inflației și concomitent, a ratelor dobânzii, extinderea folosirii de către întreprinderi a altor modalități de finanțare decât creditul bancar, băncile s-au orientat și spre acest domeniu, din ce în ce mai agresiv, pentru fructificarea fondurilor pe care le gestionează, în condiții de risc redus. În plus, aceste credite de valori mici sunt și foarte bine diversificate în portofoliu prin destinații, garanții și debitori.

Creditele contractate de persoanele particulare sunt de două categorii mai importante:

– credite pe termen scurt pentru acoperirea unor decalaje temporare intre venituri și cheltuieli

– credite pe termen lung pentru finanțarea unor investiții imobiliare.

Într-o abordare modernă bazată pe credit scoring se urmărește sintetizarea riscului de nerambursare cu ajutorul unei note. Este o procedură folosită mai ales pentru creditele pe termen scurt, motivat de faptul că:

– aceste credite au valori mici (între 200 și 4000 $ sau echivalent) deci analiza dosarului nu poate fi costisitoare;

– dosarele trebuie tratate rapid deoarece clienții vor să cunoască răspunsul intr-un termen cât mai scurt pentru a se putea adresa, eventual, altei bănci;

– debitorii trebuie să prezinte o oarecare omogenitate comportamentală astfel încât criteriile decizionale să fie valabile pentru toți, și pentru a se preta la evaluare pe bază de punctaj;

– creditele trebuie, și ele, să fie comparabile ca mărime, obiect al creditului și scadență, pentru ca riscurile să fie comparabile.

Extrem de importantă rămâne actualizarea baremurilor și a ponderilor care stau la baza deciziei de acordare a creditului.

Analiza discriminatorie a unui eșantion de dosare debutează prin determinarea criteriilor de solvabilitate. Aceasta se bazează pe analiza corelației dintre fiecare informație referitoare la debitor și calitatea acestuia: rău sau bun platnic. Din această analiză rezultă două „portrete robot”. Se determină apoi nota finală: fiecare criteriu asupra căruia s-a căzut de acord are o pondere (punctaj) stabilită în funcție de importanța sa, așa cum rezultă din analiza discriminatorie. Apoi se adună punctele atribuite fiecărui criteriu și rezultă nota.

Problema majoră este stabilirea baremurilor. Pentru acesta trebuie să se analizeze toate dosarele acceptate și se stabilește distribuția (normală). Preferabil este să se stabilească două baremuri (distribuții) și se analizează apoi de către inspector doar dosarele cu punctaj intermediar. Dosarele cu punctaj peste baremul maxim sunt acceptate, cele cu punctaj sub baremul inferior sunt respinse. Cea mai mare importanță o are stabilirea baremului inferior, pentru că el duce la eliminarea automată a unor dosare. Criteriul trebuie să fie dat de maximizarea profitului bancar: nota limită inferioară optimă este cea care elimină cât mai mulți clienți rău platnici și cât mai puțini clienți solvabili. Pentru aceasta trebuie să se cunoască profitul mediu la un client/credit rău și pierderea medie la un client/credit rău sau cel puțin raportul acestor două mărimi.

Selectarea creditelor acordate agenților economici

“Dacă ceva rău se poate întâmpla, se va întâmpla.”

Prima lege a lui Murphy

Acestea sunt credite de valori mari și de o mare diversitate ca scadențe, destinații, garanții. Abordarea modernă a analizei creditului se bazează pe credit scoring, respectiv evaluarea creditelor pe bază de punctaj. Prin introducerea și generalizarea evaluării pe baza de punctaj s-a urmărit realizarea unor obiective specifice, dintre care precizăm:

– creșterea calității creditelor prin formalizarea și impunerea unor norme unice de creditare;

– reducerea duratei și costului evaluării prin standardizarea procedurilor și folosirea sistemelor expert sau a unor algoritmi;

– creșterea eficienței, prin eliminarea activităților de rutină, creșterea responsabilității;

– îmbunătățirea performanțelor procedurilor de control a creditelor, inspectorilor, unităților operative;

– facilitarea modificării strategiilor de creditare;

– selecția clienților în funcție de calitate;

– formalizarea procedurilor și minimizare a erorilor și riscurilor de ordin subiectiv.

Evaluarea curentă pe bază de punctaj presupune parcurgerea următoarelor etape:

identificarea caracteristicilor esențiale ale dosarului de creditare – dintre acestea trebuie selectate maxim zece, ca urmare a gradului relativ scăzut de independență (în sens static) a variabilelor;

ponderea caracteristicilor selectate;

calcularea punctajului creditului prin însumarea punctelor atribuite;

stabilirea categoriei căreia îi aparține creditul..

În faza de implementare a sistemului de evaluare sunt esențiale procedurile de stabilire a baremurilor și testarea modelului.

Cele mai multe bănci romanești folosesc un sistem de punctaj bazat pe calculul valorii unor indicatori financiari de bază ai firmelor debitoare; în funcție de valoarea acestora se acordă puncte, care sunt apoi adunate, pentru a se determina valoarea punctajului firmelor solicitante de credit și pentru a le încadra pe acestea intr-o anumită clasă de risc.

Determinarea bonității agenților economici cu personalitate juridică are în vedere performanța financiară a agentului economic care atestă încrederea pe care acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la scadență, creditele contractate împreună cu dobânzile aferente.

Bonitatea financiară se determină prin calcularea unor indicatori financiari pe baza datelor din situațiile financiar-contabile.

Capacitatea de plată a unei societăți comerciale reflectã posibilitatea acesteia de a-și achita la scadență datoriile către personal, partenerii de afaceri, buget, bancã.

Se pot întreprinde mai multe metode de analizã: managerialã, de marketing, a resurselor umane, a locului în ramura de activitate dar cea mai concludentã analizã a performanțelor unei societãti comerciale este cea financiarã, care pune un diagnostic general privind sãnãtatea unei firme.

Analiza financiarã, în sens larg, este o metodã de interpretare a tuturor informațiilor financiare și nefinanciare, în vederea obținerii unei imagini cât mai cuprinzãtoare și reale despre client. Necesitatea analizei financiare decurge din nevoia de cunoaștere și interpretare a informațiilor, în ideea formãrii unei opinii despre performanțele trecute, prezente și viitoare ale unui client, politica și strategia urmãrite de acesta, pentru a cunoaște astfel gradul de risc pe care-l implicã parteneriatul cu clientul respectiv.

Obținerea de informații diverse, corecte și edificatoare reprezintã punctul de pornire al analizei. Sursele de informații pot fi interne – date obținute de la client – și externe – societãți specializate, organisme financiare sau de statisticã, s.a.

Culegerea datelor interne necesare elaborãrii acestui tip de analizã are la bazã principalele documente ale unei societãți comerciale, în funcție de perioada pentru care se determină:

anual: plan de afaceri, bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, situația creanțelor și a debitorilor;

semestrial: situația patrimoniului, rezultate financiare și date informative, preliminate;

lunar: balanța de verificare.

Documentele anuale și semestriale trebuie vizate de Direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat județeană.

O importanțã tot mai mare se acordã surselor externe de informații oferite de societãțile specializate cum ar fi Registrul Comerțului, Ministerul Finanțelor, Comisia Naționalã de Statisticã, alte bănci, societăți de audit naționale sau străine etc.

Indicatorii de analizã financiarã ai unei societãți comerciale cei mai utilizați de o bancã în estimarea riscului de credit și adoptarea deciziei de creditare sunt:

• Lichiditatea

• Solvabilitatea

• Rentabilitatea

• Indicatorii de echilibru

1. Lichiditatea exprimã capacitatea unui agent economic de a-și onora datoriile pe termen scurt, prin transformarea rapidã a activelor sale circulante în disponibilitãți. Nivelul lichiditãții este esențial în desfãșurarea unei activitãți normale, fãrã sincope. De aceea, în practicã reprezintã primul criteriu pentru aprecierea de ansamblu a clientului, fãrã însã a fi exclusiv, și presupune mai multe variante și anume:

( 1 ) Lichiditatea generală = Active circulante / Datorii curente

Analiza acestui indicator este deosebit de importantă, în special pentru că activitatea de creditare se derulează prin luarea în garanție a activelor. Dacă indicele este mai mic decât 1 (respectiv 100% dacă ne raportăm la un calcul procentual), rezultă că pasivele curente sunt mai mari decât activele curente, ceea ce denotă că beneficiarul de credite ar putea întâmpina probleme în onorarea datoriilor pe termen scurt, astfel încât nu se acordă nici un punctaj potențialului client al băncii.

Active circulante – Stocuri – Clienți incerți

( 2 ) Lichiditatea imediatã = –––––––––––––––––- x 100

Datorii cu scadențã sub 1 an

În cazul unei activitãți ce presupune o rotație rapidã a capitalului, lichiditatea imediatã suferã fluctuații mari în diferite momente ale ciclului economic. De asemenea, o firmã ce desfãșoarã activitãți cu ciclu lung de fabricație va prezenta niveluri reduse ale lichiditãții imediate, fãrã ca acest lucru sã conducã neapãrat la dificultãți financiare viitoare.

Active circulante – Stocuri nevalorificabile – Clienți incerți

(3) Lichiditatea curentã = –––––––––––––––––––––– x 100

Datorii cu scadențã sub 1 an

Disponibilitãți bãnești + Încasãri preliminate + Credite bancare,

(4) Lichiditatea la proprii și împrumutate pânã la finele perioadei alte împrumuturi

o datã viitoare = –––––––––––––––––––––––––x 100

Plãți exigibile prevãzute pânã la finele perioadei

* finele perioadei definește orizontul de timp pentru care se face analiza lichiditãții viitoare

Rezultatul considerat corespunzãtor pentru acești indicatori trebuie sã fie de peste 100 % dar o analizã corectã va corela datele obținute cu indicatorii de echilibru și cu cei de structurã a activelor.

2. Solvabilitatea reflectã gradul în care o societate comercială își poate onora obligațiile de plată, în principal din surse proprii și se determinã prin relația:

TOTAL ACTIV – Stocuri nevalorificabile – Clienți incerți

(5) Solvabilitate = ––––––––––––––––––––––– x 100

Datorii totale

În aprecierea acestui indicator se va urmãri ca, pe total, sã fie supraunitar iar în structurã, partea din activ reprezentatã de imobilizãrile corporale (active fixe) sã fie acoperitã, de regulã, cu surse proprii; în total activ, ponderea datoriilor totale sã nu fie mai mare de 30-50 %.

Rata generalã a solvabilitãții, denumitã și rata autonomiei financiare, este datã de raportul dintre capitalul strãin și capitalul propriu. Cu cât acest raport este mai mare, cu atât agentul economic respectiv depinde mai mult de creditorii sãi.

Solvabilitatea patrimonială se mai poate determina și ca raport între (capitalul propriu / total pasiv) x 100, valoarea acceptabilă trebuie să fie peste 30%.

3. Indicatorii de profitabilitate și de rentabilitate reflectã profitul scontat de proprietari și profitul așteptat de creditori, respectiv eficiența capitalului investit, a activitãții desfãșurate de un agent economic, în sensul capacitãții acestuia de a obține profit din activitatea sa. Se pot determina mai multe tipuri de indicatori de profitabilitate, astfel:

a). Rata rentabilitãții capitalului social, care se calculeazã ca raport între profitul brut și capitalul social al agentului economic, exprimând gradul în care acesta utilizeazã capitalul social pentru a obține profit.

În același sens se determinã și profitabilitatea acțiunilor, care reflectã profitul net ce revine unui agent economic pentru dezvoltare și dividende în raport cu capitalul social vãrsat, dupã relația:

Dividende + Fond de dezvoltare

de repartizat constituit din profit net

(6) Profitabilitatea acțiunilor = –––––––––––––––––- x 100

Capital social vãrsat

b). Rata rentabilității financiare evidențiază rata de remunerare a capitalului investit prin determinarea rentabilitãții capitalului propriu (“return on equity”) – ROE – sau a capitalurilor permanente și se apreciază ca favorabilă o valoare mai mare de 10%:

Profit net

(7) Rata rentabilității financiare = –––––––––– x 100

Capital propriu

sau

Dobânda aferentã creditelor pe

Profit net + termen mediu și lung

(8) Rentabilitatea financiarã = –––––––––––––––––––––

Capital propriu + Creditori pe termen mediu și lung

c). Rata profitului net sau marja de profit, reflectã gradul de acoperire prin veniturile totale obținute (de exploatare, financiare și excepționale) a cheltuielilor totale efectuate și realizarea de profit net de cãtre un agent economic. Se determinã dupã relația:

Profit net

(9) Rata profitului net = –––––––––– x 100

Venituri totale realizate

* Profit net = venituri totale – cheltuieli totale, inclusiv impozitul pe profit.

Indicatorul optim trebuie sã porneascã de la o ratã a rentabilitãții de cel puțin 15 %.

Rata profitului brut, apreciată ca edificatoare în analiza promovată de unele bănci comerciale în relația cu agenții economici, se determină prin raportul (Profit brut / Cifra de afaceri) x 100.

d). Rata profitabilitãții capitalului investit ( ROI – “return of investment”)

Profit net + Dobânzi

(10) ROI = ––––––––- x 100

Capital investit

În mod necesar, rentabilitatea calculatã pe baza bilanțului (rata nominalã) trebuie pusã în relație cu rata inflației, doar astfel pot fi apreciate în mod real rezultatele întreprinderii.

e) Rata rentabilității activelor sau rentabilitatea economică – ROA

Profit net

(11) Rata rentabilității financiare = –––––––––– x 100

Total active (medii)

4. Indicatorii de echilibru aratã limita pânã la care agentul economic este finanțat din alte surse decât fondurile sale proprii și se exprimã prin indicatorul grad de îndatorare. Acesta definește raportul între datorii și capital propriu și se calculeazã astfel:

Datorii totale

(12) Grad de îndatorare generalã (Leverage) = –––––––––- x 100

Capitaluri proprii nete

Datorii financiare totale

(13) Grad de îndatorare financiarã = ––––––––––– x 100

Capitaluri proprii nete

datorii financiare totale = datorii financiare cu scadente sub 1 an + datorii financiare cu scadente mai mari de 1 an.

Datorii totale

sau (14) Indicatorul capacitãții de îndatorare = ––––––

Pasiv

Gradul de îndatorare se apreciazã astfel:

Tabel 2

Pe baza acestor determinãri, completate cu alte elemente de analizã pe care le apreciazã ca utile fiecare societate bancară, se acordã un punctaj care se înscrie într-o grilã proprie fiecãrei bãnci, în funcție de care firma solicitatoare de împrumut este încadratã într-una din cele 5 categorii practicate la noi în țarã: de și B, unde se includ firme cu activitate rentabilã care își pot rambursa creditele, pânã , D și E, societãți care de regulã, sunt acceptate condiționat sau nu sunt admise la procesul de creditare deoarece au o activitate defectuoasã, care nu relevă rambursarea creditelor și plata dobânzilor aferente.

În cadrul evaluãrii generale a riscului creditelor, un rol important revine analizei serviciului datoriei, care reflectã capacitatea agenților economici de a onora obligațiile la scadență, apreciată pe o perioadã mai mare de timp și se urmãrește cu ajutorul unor indicatori specifici:

– acoperirea dobânzii, care se determinã ca raport între profitul brut pe de o parte, și dobânda plãtitã la care se adaugã dobânda datoratã și neachitatã, pe de altã parte;

– credite restante, în valori absolute cât și în procente fațã de totalul creditelor angajate pe o perioadã de cca. 3-4 ani în urmã;

plãți restante totale față de totalul plãților efective cãtre furnizori, de la începutul perioadei analizate.

Normele BNR stabilesc criterii ferme în funcție de care serviciul datoriei va fi apreciat astfel:

Bun – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă de 7 zile;

Slab – atunci când ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 zile;

Necorespunzător – dacă ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere mai mare de 30 zile.

În urma coroborării acestor criterii, bonitatea și serviciul datoriei, portofoliul de credite al agentului economic și dobânzile aferente vor fi clasificate conform următoarei matrice:

Tabel 3

3.8. Operațiunile de leasing

Leasingul reprezintă o convenție prin care locatorul (în calitate de proprietar) cedează locatarului, pentru o perioadă determinată, dreptul de utilizare a unui bun mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal, destinate desfășurării activității de exploatare a locatarului, contra unei chirii, cu opțiunea de cumpărare la scadență, la un preț convenit prin contractul încheiat inițial între părți.

Operațiuni asimilate leasing-ului reprezintă locația însoțită de opțiunea de cumpărare, rezervată finanțării bunurilor și echipamentelor cu folosință neprofesională și operațiunea de locație-vânzare în cadrul căreia locatarul are obligația ferma de a achiziționa bunul închiriat.

Contabilitatea principalelor operațiuni de leasing și asimilate la locator presupune:

– înregistrarea în activ, în conturile de leasing, a imobilizărilor asupra cărora banca este proprietar;

– înregistrarea amortizării în conturile de cheltuieli aferente;

– înregistrarea chiriilor în contabilitate, pro rata temporis, astfel:

chiriile calculate și nescadente se înregistrează în conturile "Creanțe atașate", prin creditul contului de venituri corespunzător;

încasarea chiriei, la scadență, conduce la stingerea creanței prin debitul conturilor clientelei;

chiriile încasate în avans sunt înregistrate în creditul contului "Venituri înregistrate în avans", care se eșalonează lunar prin contrapartida contului de venituri corespunzător;

La expirarea contractului se pot înregistra trei situații:

– locatarul își exercită opțiunea de cumpărare iar locatorul înregistrează pierderile sau câștigurile din cesiune, în conturile de venituri sau cheltuieli corespunzătoare;

– locatarul nu își exercită opțiunea de cumpărare și imobilizarea nu mai poate face obiectul unui nou contract de leasing, caz în care, imobilizarea este transferata la valoarea neta în contul de imobilizări în afara activității de exploatare;

– locatarul nu își exercită opțiunea de cumpărare, dar bunul poate face obiectul unui nou contract de leasing, caz în care, locatorul transfera imobilizarea la valoarea sa neta în contul de imobilizări neinchiriate din leasing reziliat. Cu ocazia unei noi operațiuni de leasing cu opțiune de cumpărare, bunul este readus la valoarea din noul contract, în contul "Operațiuni de leasing și asimilate".

Contabilizarea principalelor operațiuni de leasing și asimilate la locatar presupune:

înregistrarea imobilizărilor care fac obiectul contractului de leasing, în conturi în afara bilanțului;

înregistrarea chiriilor calculate și datorate în conturile de cheltuieli;

la expirarea contractului, în cazul exercitării opțiunii de cumpărare, bunurile respective se înregistrează în conturile de imobilizări; în cazul neexercitarii opțiunii de cumpărare, restituirea imobilizărilor se înregistrează, la ieșire, în conturile corespunzătoare în afara bilanțului.

Înregistrarea operațiunilor de leasing privind imobilizările în curs se face în conturi distincte, evitându-se avansurile acordate furnizorilor pentru bunurile ce urmează a fi achiziționate și valoarea bunurilor în curs de construire sau a bunurilor deja livrate locatarilor, dar care nu au intrat în funcțiune.

Bunurile care fac obiectul unui contract de leasing reziliat se înregistrează într-un cont distinct "Imobilizări neînchiriate din leasing reziliat" până când acestea fac obiectul unui alt contract de leasing sau sunt trecute în conturile de imobilizări în afara activității de exploatare.

Locația simplă reprezintă o convenție prin care locatorul (în calitate de proprietar) cedează locatarului, pentru o perioadă determinată, dreptul de utilizare a unui bun, contra unei chirii.

Amortizarea bunurilor date în leasing sau locație simplă, se calculează potrivit reglementărilor în vigoare.

Dobânzile și chiriile de primit (calculate și neajunse la scadență) corespunzătoare creanțelor în valori imobilizate, aferente exercițiului în curs, se calculează de la data punerii la dispoziție a valorilor imobilizate și se înregistrează în contabilitate lunar, sau la scadență operațiunilor dacă valorile imobilizate în cauza au termen de restituire în cursul lunii, în conturile "Creanțe atașate" din cadrul grupelor de conturi, în contrapartida conturilor de venituri.

Creanțele reprezentând valori imobilizate și cele aferente acestora (credite subordonate și dobânzile aferente, chirii din operațiuni de leasing și locație simplă, precum și alte creanțe aferente valorilor imobilizate), nerambursate la scadență, respectiv neîncasate la scadență, se înregistrează în conturile "Creanțe restante" și "Dobânzi restante". Creanțele care reprezintă valori imobilizate și cele aferente acestora, creanțele restante, precum și dobânzile aferente, trecute în litigiu, se înregistrează în conturile "Creanțe îndoielnice" și "Dobânzi îndoielnice".

Provizioanele pentru valori imobilizate se constituie pe seama cheltuielilor, de regulă la finele exercițiului, cu ocazia inventarierii sau la alte perioade, pentru:

– deprecierea părților deținute în cadrul societăților comerciale legate, a titlurilor de participare și a titlurilor activității de portofoliu;

– deprecierea imobilizărilor;

– operațiuni de leasing, asimilate și locație simplă;

– creanțe restante și îndoielnice.

La finele exercițiului, la ieșirea din patrimoniu a valorilor imobilizate sau la alte perioade, provizioanele constituite anterior se analizează și se regularizează astfel:

în situația în care deprecierea valorilor imobilizate este superioară provizionului constituit, se constituie un provizion suplimentar;

în cazul în care deprecierea constatată este inferioară provizionului constituit, diferența se deduce din provizionul constituit și se înregistrează pe venituri;

cu ocazia anulării unui provizion, la ieșirea din patrimoniu a valorilor imobilizate, provizioanele constituite se înregistrează la venituri.

3.9. Relația băncii cu firma – perspective în analiza financiară

În lumea concurențială a instituțiilor financiare, atragerea clienților în aria de influență proprie băncilor constituie o prioritate absolută. Atât în economiile de piață dezvoltate, cât și în cele care au acest obiectiv în perspectivă, fiecare individ ori agent economic este conștient și interesat de aspectul financiar al existenței, în măsura în care se înregistrează o mare diversificare a ofertelor iar noile tehnologii accentuează latura informațională pentru accesul larg la serviciile financiare propuse. Politicile de ansamblu practicate de bănci, relativ la descoperirea unor noi segmente de piață, reducerea prețurilor, inovarea în domeniul produselor financiare, creșterea calitativă a serviciilor, nu au reprezentat soluții eficiente și de durată de atragere și păstrare a clientelei, într-un mediu puternic concurențial.

Astfel, s-a constatat că cea mai bună strategie pentru a obține un avantaj competitiv pe termen lung o reprezintă personalizarea relației cu clientul, prin oferirea unor produse și servicii adecvate fiecărui subiect, prezentate prompt și eficient de profesioniști care să comunice perfect între ei, susținute de avantajele suporturilor tehnologice moderne.

În acest sens, bănci de renume, cum ar fi Barclays Bank, au inițiat programe de întărire a comunicării interne la toate nivelurile și de schimbare a strategiilor generale ale băncii, pe linia unor transformări radicale pornind de la organizare, oferta de produse, mediul ambiant pentru servire, instrumentele de comunicare internă și externă și în final, cultura organizațională ca ansamblu de atitudini, valori, mentalități, modele de comportament care compun identitatea băncii, care sunt dominante în cadrul său de manifestare și care condiționează direct și indirect funcționalitatea și profitabilitatea.

Cercetările de piață efectuate de bancă au condus la concluzia după care: „Primul obiectiv nu trebuie să fie profitabilitatea. Satisfacerea cerințelor clienților este prioritatea numărul unu. Rezultatul acestei acțiuni este profitabilitatea.”

S-a constatat astfel că percepția clienților se regăsește în modul și calitatea servirii, raportat la așteptările acestora iar sursa avantajului competitiv al unei bănci se află în modul de livrare a produsului așteptat, comportamentul personalului, atitudinea și limbajul folosit de acesta, cât și în stilul prezentării produselor sau serviciilor. Aceste elemente creează practic unicitatea imaginii unei bănci, prin definirea relațiilor în mod personalizat, cu fiecare client în parte și cât mai apropiat, la un nivel empatic favorabil încheierii tranzacțiilor.

Perceperea importanței unei noi atitudini se remarcă la toate marile bănci. American Bankers Insurance Group din SUA a elaborat adevărate comandamente de conduită bancară, printre care „pentru a realiza afaceri de calitate și la un cost redus, ai nevoie de salariați productivi, bine pregătiți și puternic motivați.”

În această perspectivă însă, în contextul accentuării concurenței zonale și mondiale, sectorul bancar trebuie să cerceteze permanent noi mijloace de analiză a rentabilității și controlului costurilor, asemănător celor aplicate întreprinzătorilor. Rentabilitatea pe client a devenit un element de analiză deosebit de important utilizat cu precădere de băncile din occident.

În țara noastră, ca și în alte state dominate de bănci sau unde băncile reprezintă o forță mondială, este benefică monitorizarea relațiilor cu cei mai importanți clienți sau cu un segment de clienți, pentru a se cunoaște profitabilitatea acestor relații și pentru a se determina corect strategia de dezvoltare, într-un mediu puternic concurențial.

Un sistem de analiză a rentabilității pe client (ARC) constituie un instrument de gestiune necesar la orice nivel, astfel:

la eșalonul superior, al managementului, cu rol în gestiunea strategică a băncii, definind activitățile, produsele și obiectivele care trebuie dezvoltate;

în relația cu clienții importanți ai băncii, studiul poate avea cel puțin două fațete:

pe principalele produse acceptate sau global, prin inventarierea totalității produselor și serviciilor bancare utilizate de client (credite, depozite, servicii);

în același timp, se poate concepe un tablou sintetic pe client prin care să se vizualizeze ansamblul averilor și datoriilor sale, rezultatul net al activității derulate, fluxurile de fonduri s.a., cu posibilitatea de a detalia orice informație, până la nivelul contului care interesează; o imagine fotografică, la un moment dat, poate oferi, în scurt timp, informații depășite, ca urmare a frecvenței operațiunilor cu produsele monetare sau a altor activități, ceea ce implică cu necesitate o previziune pe perioadă medie sau o analiză comparativă, pe o durată suficient de mare, de cel puțin un an;

al treilea beneficiar îl constituie controlul de gestiune, care poate deveni mai precis, operativ și astfel mai eficient, dispunând de un instrument de analiză pe client, actualizat și dispus pe un suport informatic.

Tot acest sistem riscă să devină prea complex și greoi, dacă volumul de informație, gradul de detaliere ori perioada de referință nu sunt raționalizate în funcție de scopul urmărit de utilizator. Plecând de la un sistem de informare bogat și complex, trebuie construit un ansamblu de constrângeri, pe planuri de analiză, care să aducă utilizatorului numai informațiile strict necesare dar complete și ușor de accesat.

Deosebit de importantă este conceperea unui indicator de rentabilitate suplu, realist și nu a unei rentabilități pur teoretice, neadecvate produselor bancare și metodelor practicate în diferite sectoare ale băncii, situație în care rezultatele analizei nu sunt reprezentative și nu prezintă credibilitate. Este necesar ca modul de calcul și datele considerate să reflecte condițiile exacte ale unei tranzacții, în funcție, de exemplu, de tipul de dobândă convenit pentru un credit aprobat, de evoluțiile acesteia atunci când se raportează la o anumită piață sau când este indexată în funcție de variația prețului unui anumit produs, de eventualele modificări permise de contract în condiții de hiperinflație, etc. În acest caz se impune stabilirea unei grile a ratelor dobânzii zilnice, pe fiecare categorie de credit, titlu, depozit, s.a. Toate datele preluate în calculul rentabilității vor fi adaptate sistemului contabil general, contabilității analitice, tehnicilor bilanțiere și extrabilanțiere. În paralel, toate informațiile trebuie supuse unui control susținut și de audit care să certifice corectitudinea lor; fiecare dată trebuie justificată, ca și modalitățile de calcul.

Schema de organizare a implementării analizei rentabilității pe client, ca instrument de gestiune, este relativ clasică. Punctul de pornire îl reprezintă inventarierea produselor oferite de bancă și utilizate de client: depozitele, creditele, operațiunile extrabilanțiere, serviciile financiare și serviciile bancare.

Clientul poate fi când deponent, când împrumutat, sau deponent și împrumutat în același timp.

Modalitățile de creditare și de depozitare sunt determinate în conformitate cu interesele debitorilor sau creditorilor la un moment dat. Această metodă de analiză este simplă în cazul în care clientul este consecvent unei unități bancare dar este mai dificilă când clientul deține conturi la mai multe unități ale aceleiași societăți bancare, iar în acest caz rentabilitatea lui se poate interpreta corect, numai la nivel central. În acest din urmă caz, există situații când la o unitate bancară clientul are o situație rentabilă iar la alta nerentabilă, dar în funcție de interesul general al societății bancare, el poate fi menținut chiar și în condiții de nerentabilitate. Aici trebuie să intervină factorul central și să repartizeze corect rentabilitatea clientului pe unitățile bancare care-l deservesc, motivat de calitatea de centru de profit ce trebuie să o dețină fiecare unitate bancară.

Natura informațiilor este definită de domeniul de activitate la care se raportează. Fiecare sistem de operare alimentează o bază de informații lunară, cumulat cu perioadele anterioare, până la nivelul cel mai detaliat al domeniului vizat: client, cont, dosar. Pe fiecare domeniu se pot arhiva toate informațiile băncii, sub mai multe aspecte: sold la finele lunii, medie pe perioada analizată, pe fiecare client, pe grup de clienți, etc.

Rezultatele analizei pot fi centralizate pe fiecare unitate bancară operativă, cât și la nivelul centralei bancare. Pentru bancă este util să se măsoare și rentabilitatea rezultată din aportul adus de noii clienți, care pot fi centralizați distinct față de clienții cunoscuți băncii.

Tabloul sinteză al analizei rentabilității oferă o imagine piramidală, pe client sau grup de clienți, pentru fiecare lună, trimestru și cumulat pe cel puțin doi ani anterior (cu arhivarea oricăror alte perioade necesare, obținute la comandă, în funcție de client și produsul utilizat), iar pornind de la nivelul general se poate accesa direct cel mai mic detaliu care interesează, fără nici o constrângere de a parcurge alte etape.

Toate datele centralizate pe categorii de clienți sau în formă agregată vor direcționa deciziile factorilor de răspundere ai băncii.

Calculul rentabilității pentru diferiți clienți sau segmente de clienți ai băncii permite ierarhizarea acestora după rentabilitate și orientarea băncii spre categoriile cele mai performante, cât și semnalizarea riscurilor pe care le implică relația cu alți clienți, în momentul sesizării unor evoluții nefavorabile. Analiza se poate extinde asupra identificării cauzelor care privesc rentabilitatea clientului, respectiv nivelul dobânzilor, al comisioanelor bancare, oportunitatea și eficiența realizării sau nu a unui deficit de capital.

Decapitalizarea permanentă a agenților economici, manifestată prin insuficiența resurselor de mijloace circulante față de necesarul desfășurării activității de producție, constituie o caracteristică în țara noastră, care trebuie considerată de analiza bancară. În același timp, economia reclamă fonduri importante pentru dezvoltare și modernizare, într-un cadru concurențial extins la scară mondială.

Cauzele care au generat lipsa acută de fonduri cu care se confruntă societățile comerciale sunt, în principal:

deprecierea continuă a monedei naționale a condus la degradarea în același ritm a capitalului circulant propriu, cât și la pierderea unor venituri;

reevaluarea patrimoniului la intervale de timp îndelungate față de evoluția permanent ascendentă a inflației;

preluarea la buget a unei părți din diferențele rezultate la reevaluarea mijloacelor circulante;

sistem fiscal împovărător;

dobânzi exagerate la credite și lipsa unor alternative reale de finanțare pe piața internă sau pe cea externă (risc de țară ridicat, care implică dobânzi excesive);

majorări repetate și exagerate ale prețului energiei electrice, termice, gazelor naturale și transportului, cu consecințe negative asupra rentabilității societății comerciale.

Schema nr. 1

privind organizarea analizei rentabilității pe client

Client

Sinteză

Credite Depozite Operațiuni extrabilanțiere Servicii bancare

Provizioane Capitaluri flotante Servicii financiare Regularizări

Blocajul financiar și nerespectarea termenelor de plată a facturilor de câtre clienți induce un gol de mijloace circulante care se acoperă prin: apelul la credite suplimentare; diminuarea ritmului de producție; amânarea la plată a furnizorilor; creșterea datoriilor fiscale.

Creditele bancare joacă un rol important în derularea activității agenților economici în țările cu economie în tranziție. În perspectiva depășirii acestei perioade de câtre România, rolul creditului bancar în acoperirea necesităților financiare ale agenților economici va fi primordial, fiind necesare însă măsuri ferme privind:

– capitalizarea băncilor (s-a stabilit deja majorarea capitalului propriu);

– micșorarea nivelului dobânzii la credite;

– politică financiară judicioasă (priorități la creditare pentru agenții economici care realizează export);

– susținerea programelor de restructurare și modernizare ale agenților economici viabili prin credite cu garanție guvernamentală și dobândă bonificată;

– transformarea creditelor (bancare) în participații la capitalul firmei.

Băncile comerciale șiau diversificat tehnicile de creditare pentru a răspunde solicitărilor întreprinderilor în condiții de risc minim și pentru a acoperi cerințele de finanțare impuse de dezvoltarea acestora. Operațiunile de creditare efectuate de bănci au la bază prudența bancară, criteriu fundamental de politică bancară care caracterizează întreaga activitate dar care este exagerat în prezent după o perioadă de abuzuri, efectele fiind însă contradictorii: economia este privată de fondurile necesare pentru a se dezvolta, se menține în funcțiune cu un minimum de resurse de supraviețuire; rezultatele sunt axate pe pierderi iar consecințele se regăsesc în scăderea continuă a nivelului de trai, deci a economisirii, și în privarea sectorului bancar de fonduri, majoritatea resurselor existente fiind atrase de stat.

Una din constrângerile prudențiale prevăzute de legislația noastră se referă la expunerile mari ale unei bănci, în sensul că împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20% din totalul fondurilor proprii ale băncii. În această situație, marile întreprinderi din țara noastră au foarte puține alternative de finanțare pe plan intern, într-un mediu economic deteriorat, caracterizat prin inflație accentuată, devalorizare monetară continuă, fiscalitate excesivă, blocaj financiar, societăți bancare lipsite de forță financiară și piață de capital precară și ineficientă.

În statele evoluate economic și financiar (Marea Britanie, Franța), în momentul în care o bancă și un client tratează operațiuni de valori mari, cele două părți își definesc foarte precis drepturile și obligațiile, în contracte ample, diferite de cele care privesc întreprinderile mici și mijlocii. În condițiile în care băncile nu sunt protejate de legislație iar clienții au mai multe posibilități de acțiune, inclusiv sustragerea de la plata obligațiilor sau anumite abuzuri, fără consecințe precis determinate, băncile sunt obligate să se protejeze; în paralel, economia trebuie susținută și nu se poate porni de la premisa că toți debitorii sunt de rea credință. În acest context, băncile pot recurge la analize orientate în principal pe perspectivele firmei și pe metodele moderne de sinteză a factorilor favorabili și a deficiențelor clientului care solicită un credit iar elementele detaliate ale relației de finanțare trebuie incluse în contracte profesioniste și bine fundamentate.

Aprecierea performanței financiare în scopul diminuării riscului de credit la care se expun băncile în relația cu clientul, în mod tradițional, are în vedere o serie de componente principale:

Aprecierea performanței trecute, în evoluție, ceea ce conduce la concluzii privind sănătatea firmei în momentul actual.

Estimarea performanțelor viitoare, concluziile acesteia influențând direct decizia de creditare.

Analiza efectuatã de bancã trebuie sã privească atât partea staticã, bilanțierã, prin utilizarea informațiilor oferite de nivelul indicatorilor, cât și partea dinamicã a fluxurilor în activitatea trecutã, pentru a obține o imagine privind managementul economic și cel financiar.

Modelele matematice, de tipul metodei scorurilor, pot constitui instrumente utile în depistarea precoce a riscurilor la care se expune o bancă în relația cu o anumită firmă care solicită credit, dar acestea trebuie permanent adaptate la noile condiții monetare, fiscale, legislative.

În condițiile economice, financiare și monetare din România ultimului deceniu, se propune orientarea analizei în mod special spre posibilitățile de dezvoltare a firmei, respectiv pe utilizarea creditelor bancare pentru relansarea activității și pentru obținerea unor performanțe superioare în viitor, aspecte de noutate în analiza financiară mondială. În spațiul nostru național, unde sistemul bancar are un rol determinant în finanțarea societăților comerciale, piața fiind practic inexistentă pentru întreprinderi, se impune o flexibilitate în atitudinea băncilor, astfel încât să depășească limitele birocratice și de respingere în fața riscurilor, pentru a sprijini direct, profesionist și eficient o economie în derută, agenții economici fiind practic sursa lor principală de existență. Din simplu prestator de servicii, banca trebuie să devină consilierul firmei, să se implice concret în rezolvarea problemelor acesteia, prin mijloace proprii care să vizeze orientarea spre afaceri profitabile și cu grad scăzut de risc, estimat în profunzime și în perspectivă, monitorizarea creditului, identificarea de soluții viabile pentru onorarea vechilor datorii și pentru redresarea reală a situației financiare.

Ultimele concepții în domeniul analizei financiare, care nu au schimbat încă radical practicile occidentale dar care ar avea un rol activ extrem de important și în economia noastră, se bazează pe asocierea a trei factori:

Rambursarea creditelor acordate de bancă depinde mai puțin de solvabilitatea debitorului, cât de rentabilitatea acestuia, respectiv de capacitatea de a-și fructifica activitatea și de a crea valoare.

Valoarea unei activități este mai puțin influențată de modalitățile de finanțare, ea rezultă în principal din suma și gradul de risc al fluxurilor monetare pe care ea le poate genera în viitor (confirmare a ipotezelor profesorilor Modigliani și Miller). Astfel, politica de finanțare exprimă doar o modalitate de repartiție între diferite categorii de furnizori de fonduri, numai politica de investiții este sursă a creației de valoare.

Al treilea factor rezidă din amploarea pe care o ia activitatea de gestiune a portofoliului, pe care se axează din ce în ce mai mult analistul financiar.

Trebuie reținut, ca o șansă în plus pentru bancă și pentru economie, eficacitatea unei analize financiare care se bazează pe indicatori de rentabilitate și pe perspectiva activității derulate de firma creditată.

Se evidențiază o adevărată schimbare de concepție în analiză care transferă ponderea informației decisive în acordarea unui credit dinspre pasivul bilanțier al agentului economic, tratat pe o perioadă anterioară solicitării de credit (politică de finanțare), spre activul bilanțului, privit în perspectiva identificării surselor creatoare de valoare.

Rentabilitatea și dezvoltarea firmei condiționează fluxurile financiare viitoare, deci aportul de valoare, determinat de mărimea acestor fonduri, de gradul lor de risc și de costurile capitalurilor angajate pentru a asigura finanțarea (rentabilitatea scontată de finanțator, acționar sau creditor, în funcție de riscul la care se expune).

Fluxurile apreciate a se realiza în viitor depind de doi parametri esențiali:

rentabilitatea anticipată a capitalurilor investite (nu cea dorită);

creșterea estimată a cifrei de afaceri.

Cei doi parametri nu au aceeași importanță. Dintr-o analiză simplă se poate deduce că rentabilitatea primează: o firmă nu creează valoare decât numai dacă rentabilitatea investițiilor sale este superioară costului capitalului, altfel spus dacă rentabilitatea anticipată pentru capitalul investit este superioară rentabilității cerute de deținătorii de fonduri. Mai precis, diferența dintre rentabilitate și costul capitalurilor investite condiționează creșterea sau diminuarea volumului de activitate, respectiv dezvoltarea firmei (și a economiei în ansamblul ei).

Indiferent de metoda utilizatã, banca trebuie sã aibă permanent în vedere cel puțin trei reguli de abordare a riscului de credit:

Nu existã credit fără risc.

În alegerea metodelor de analizã se vor avea în vedere operativitatea și eficiența, adică obținerea informațiilor relevante în timp util și cu efort minim.

Asigurarea băncii prin metode de protecție cât mai realiste.

Se va evita preluarea automatã a unor metodologii occidentale, multe fiind inoperante atunci când sunt aplicate condițiilor particulare ale economiei românești în perioada de tranziție.

O bancã prudentã elaborează propriile prognoze privind activitatea viitoare a clienților săi, în mai multe variante, de la cea mai optimistã și până la cea mai pesimistã, pentru a identifica pe cât posibil mai corect riscurile.

În completarea imaginii despre clientul ei, o bancã abordează și elemente de analizã nefinanciară care definesc în general aspecte la un eșalon superior analizei financiare, de nivel global, cum ar fi: tipul afacerii, ramura și sectorul de activitate, locul ocupat pe piață, proprietarii și calitatea capitalului social, conducerea, participații la capitalul altor societăți și relațiile cu acestea, poziția acestora pe piațã, clienții și furnizorii, eficiența investițiilor, produsele și segmentul de piațã ocupat de acestea, personalul, aspecte de naturã juridicã.

Toate aceste metode, adaptate factorilor de mediu interni și celor externi, creează premisele evaluării riscurilor care pot interveni într-o relație de afaceri și a modalităților de minimizare a acestora.

TEST DE AUTOEVALUARE ȘI CONTROL

Destinația creditului pe termen scurt este:

finanțarea cheltuielilor curente de producție;

finanțarea cheltuielilor de dezvoltare a activității;

finanțarea creării și dezvoltării întreprinderilor;

acoperirea nevoilor de trezorerie.

Principalele forme ale creditului bancar pe termen scurt sunt:

circulația cambială;

andosarea efectelor de comerț;

avansul în cont curent;

creditele de trezorerie.

3. Creditul de prefinanțare se aprobă pentru facilitarea exporturilor, atunci când:

clienții au o bonitate recunoscută de bancă și începe încasarea din tranzacție;

clientul are de acoperit primele cheltuieli care prefigurează alte forme de finanțare;

clientul justifică necesarul de credit lunar și nu există încă dreptul de încasare;

nu are încă asigurat contractul de export și solicită sprijin bancar în acest sens.

Destinația creditului bancar pe termen mediu mobilizabil este :

finanțarea privilegiată a sectorului public din economiei;

dotarea întreprinderilor industriale și comerciale, în special a i.m.m.;

construcția de locuințe;

preluarea unor active ale marilor întreprinderi de stat..

Dobânda la scontare se determină în funcție de:

valoarea nominală a cambiei, rata scontului și perioada de la scontare până la scadență;

valoarea de piață a cambiei în momentul scontării, rata scontului și perioada din momentul emisiunii;

valoarea cambiei în momentul scontării, dobânda pe piața interbancară și perioada pentru care titlul a fost emis;

un indicator precis stabilit al pieței de capital.

. 6. Solvabilitatea, ca principal indicator de analiză a bonității agentului economic, se determină:

ca raport între suma activelor patrimoniale pe termen scurt și suma pasivelor patrimoniale pe termen scurt, raport ce trebuie să fie mai mare de 1;

ca raport între totalul activelor și totalul pasivelor, x 100, raport ce trebuie să fie mai mare de 100 %;

ca raport între capitalul propriu al agentului economic și totalul pasivelor sale, x 100, valoarea general acceptată fiind de minimum 30%;

ca diferență între Active curente și Pasive curente, valoarea cerută fiind supraunitară.

7. Lichiditatea, ca principal indicator de analiză a bonității agentului economic, se determină:

ca raport între suma activelor patrimoniale pe termen scurt și suma pasivelor patrimoniale pe termen scurt, x 100, raport ce trebuie să fie mai mare de 100 %;

ca raport între totalul activelor și totalul pasivelor x 100, raport ce trebuie să fie mai mare de 100 %;

ca raport între [(Ac – S – Ci) / Dts] x 100, valoarea general acceptată fiind de minimum 100% (Ac = active circulante; S = stocuri; Ci = clienți incerți; Dts = datorii pe termen scurt)

8. Cauzele care pot genera decapitalizarea agenților economici sunt:

a) deprecierea continuă a monedei naționale și sistemul fiscal excesiv;

b) excesul de credite bancare;

c) intensificarea operațiunilor pe piața financiară;

d) dobânzi exagerate la credite și majorări repetate ale prețului energiei electrice, s.a.

Răspunsuri

a, d

c, d

c

b, c

a

c

a, c

a, d

CAPITOLUL IV

FORME ALE CREDITULUI PE TERMEN MEDIU ȘI LUNG

4.1. Creditul obligatar

4.2. Creditul de consum și implicațiile sale la nivel macroeconomic

4.3. Creditul ipotecar

Test de autoevaluare și control

Însușirea de noțiuni cheie: credit obligatar, obligațiuni, cupoane, acțiuni, valori mobiliare, ipotecă

Identificarea particularităților fiecărei forme de credit, a beneficiilor și dezavantajelor pe care le implică, a costurilor specifice, de suprafață și de fond;

Impactul acestor credite la nivel macroeconomic și a efectelor asupra fiecărei entități.

4.1. Creditul obligatar

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operațiunilor de finanțare pe termen mediu sau lung, în care parteneri sunt instituții publice, companii cu capital de stat sau privat, care emit obligațiuni, în calitate de debitori și creditorii, respectiv subscriitorii care cumpără obligațiuni în vederea obținerii unui venit sigur sub formă de dobânzi.

Obligațiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit și forma prin care acesta se desfășoară; este un titlu de credit, o hârtie de valoare de recunoaștere a datoriei care reprezintă o creanță financiară, garantată de obicei prin bunuri patrimoniale sau ipoteci.

Dacă obligațiunea este nominală, atunci creditorul este înregistrat în evidența debitorului emitent și plata dobânzii se face periodic la domiciliul creditorului sau prin alte modalități convenite.

Dacă obligațiunea este la purtător, atunci este emisă cu un set de cupoane detașabile, care trebuie prezentate la banca debitorului emitent pentru a se încasa dobânzile.

Debitorii emitenți pot fi:

statul, prin Trezorerie, prin autorități locale sau prin instituții, întreprinderi de stat, s.a., situație în care avem obligațiuni ale creditului public;

societăți private din orice sector al economiei, inclusiv instituții financiare sau de credit, cu condiția să prezinte garanții solide, respectiv credibilitate.

Creditorii cumpărători ai obligațiunilor pot fi orice persoane fizice sau juridice, deși în unele cazuri pot fi impuse restricții din acest punct de vedere, cât și ca valoare a obligațiunilor cumpărate de un singur creditor.

Firmele emitente trebuie să prezinte o încredere fermă și să fie „debitori de prim ordin”, societăți importante și puternice din punct de vedere financiar și economic.

Garanțiile se asigură în mod diferit, în funcție de calitatea debitorului.

Astfel, pentru titlurile împrumuturilor de stat, garantarea se poate efectua:

global sau implicit, prin capacitatea emitentului de a încasa venituri publice;

separat, prin afectarea veniturilor provenite dintr-o anumită sursă doar pentru rambursarea creditului contractat prin emisiunea respectivă de obligațiuni.

În cazul titlurilor private de credit, rambursarea poate fi asigurată prin:

garanții simple, dreptul de creanță al deținătorului obligațiunii asupra activului debitorului emitent, drept care se exercită conform legii, în caz de faliment înaintea drepturilor acționarilor, dar după onorarea creanțelor altor creditori care dețin titluri de credit ipotecar sau gajuri;

garanții suplimentare, oferite de obicei de o bancă, atunci când se angajează, pentru un comision, să onoreze obligațiile scadente ale emitentului în situațiile specificate.

Emisiunea de obligațiuni, în cele mai multe cazuri poate fi publică iar obligațiunile se vând diferiților investitori și vor fi cotate la bursa de valori. În unele situații, emisiunea poate face obiectul unui plasament privat, fiind preluată în totalitate de un investitor sau grup de investitori iar obligațiunile nu vor fi cotate la bursă.

Sumele obținute din emisiune de obligațiuni sunt utilizate cu prioritate în majorarea capitalului fix, pentru noi investiții, chiar în operații de preluare de companii.

Împrumutul obligatar poate fi exprimat în moneda națională sau în alte monede decât cea a țării investitorilor ori a țării în care se face plasarea titlurilor, pentru prevenirea fluctuațiilor valutare.

Pentru diminuarea riscurilor cauzate de dobânzile și cursurile fluctuante, cât și pentru creșterea atractivității lor în contextul unei concurențe tot mai accentuate, alături de tipul clasic de obligațiuni se dezvoltă noi forme de obligațiuni, cum ar fi:

cu dobândă variabilă, care asigură deținătorului un venit variabil determinat de o dobândă de bază convenită, la care se adaugă o marjă stabilită în funcție de o serie de factori specifici emisiunii; de obicei, dobânda de bază reprezintă un nivel minim garantat;

indexate – în momentul emisiunii se stabilește o dobândă care constituie limita inferioară iar majorarea ei este corelată cu evoluția prețurilor unor produse de care este corelată, ca o măsură de protecție față de oscilațiile prețurilor; de exemplu, aceste emisiuni se pot raporta la produse petroliere sau alte materii prime de interes, aur, s.a., față de care își vor menține puterea de cumpărare, debitorul fiind cel care va suporta riscurile;

cu cupon zero, se concretizează printr-un preț de emisiune mic comparativ cu suma de rambursat la scadență, diferența reprezentând dobânda emisiunii;

convertibile – constituie o combinație între obligațiuni și acțiuni, respectiv între titlurile de credit și cele de proprietate, în contextul în care ele aduc posesorilor un venit net sub formă de dobândă dar, în același timp, le dau dreptul de a le preschimba în acțiuni, la un preț convenabil.

Deși obligațiunile, ca și acțiunile, sunt valori mobiliare, hârtii de valoare cotate la bursă, acestea nu pot fi confundate deoarece au caracteristici total diferite:

în timp ce obligațiunea este un titlu de credit, acțiunea este titlu de proprietate asupra unei părți din capitalul firmei emitente;

obligațiunea primește ca venit dobânda care este în general sigură și fixă, iar acțiunea are ca venit dividendul, determinat în funcție de profitul firmei și de politica acesteia în domeniu;

obligațiunea nu conferă deținătorului dreptul de vot sau de decizie în firmă, el având numai calitatea de creditor;

obligațiunea are un termen de valabilitatea, la expirarea căruia urmează să fie achitată de către emitent, în timp ca acțiunea este valabilă pe toată perioada de funcționare a societății.

Rambursarea împrumuturilor contractate prin plasare de obligațiuni se face la perioade mai mari de un an. Dobânzile se plătesc periodic sau în funcție de condițiile emisiunii iar capitalul avansat se restituie la scadență.

Titlurile creditului obligatar au o piață foarte dezvoltată în ultimii ani, lichiditatea fiind mai mare în cazul obligațiunilor publice care presupun riscuri mai reduse pentru creditor.

Amploarea deosebită a creditului obligatar privat a condus la creșterea importanței agențiilor de evaluare financiară – de rating, care asigură o informare credibilă asupra calității debitorului și emisiunii respective, sub forma unor calificative ierarhice și notații specifice.

4.2. Creditul de consum și implicațiile sale la nivel macroeconomic

Poate fi acordat pe termen scurt sau mediu, persoanelor individuale (familii), fiind destinat achiziționării de mărfuri sau servicii prin rețeaua comercială sau prin recreditarea creanțelor contractate în acest scop. Această formă de credit este însoțită de contractul de vânzare a bunurilor, care este reziliat în situația în care nu este aprobată finanțarea.

Principalele forme ale creditului de consum în economia de piață sunt:

Creditul deschis – cu scadență neprecizată, prin care comerciantul creditor îl acordă clienților solvabili, destinat achiziționării de mărfuri, urmând ca lichidarea sau reglarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor personale; este considerat un credit cu rambursare neeșalonată, adaptat posibilităților debitorului, până la un termen maxim stabilit;

Creditul de tip „revolving”, cu dezvoltare recentă, ca urmare a utilizării extinse a cardurilor, având în vedere că permite accesul repetat la un credit bancar pe baza unui card; este acordat pentru o sumă determinată care, după ce creditul a fost rambursat, poate fi reînnoită, astfel încât mobilizează un împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile; are la bază o relație contractuală între vânzător-cumpărător, cumpărător-bancă, vânzător-bancă

Credite eșalonate, categorie în care termenele, mărimea ratelor, dobânzile și celelalte elemente ale creditului se stabilesc în momentul aprobării creditului și trebuie respectate în mod riguros;

Locația cu opțiune de cumpărare, care se derulează pe următoarele etape: a. clientul alege produsul și, în unele cazuri, chiar firma producătoare (vânzătoare); b. instituția de credit cumpără produsul și îl închiriază clientului pe o perioadă de circa 3-5 ani, stabilind o chirie constantă, progresivă sau degresivă, în funcție de politica comercială a băncii și de opțiunile locatarului; c. locatarul poate deschide un depozit de garanție rambursabil sau poate plăti o primă chirie de valoare mai mare, pentru a suporta mai ușor costurile viitoare, dar finanțarea băncii poate acoperi 100% valoarea bunurilor; d. locatarul poate cumpăra bunul închiriat la expirarea contractului.

Gradul de dezvoltare a acestei forme de credit poate avea influențe importante asupra echilibrului monetar, în condițiile în care permite consumul în prezent, cu plata ulterioară, astfel încât poate exercita presiuni inflaționiste asupra nivelului general al prețurilor bunurilor de consum, dacă volumul lor nu sporește corespunzător, respectiv dacă oferta nu se corelează cu cererea. Astfel, se promovează pe scară largă producția și circulația unei game extinse de mărfuri, peste cererea solvabilă a populației.

De aceea, creditul de consum reprezintă sfera cu cea mai mare implicare a statului în ce privește supravegherea atentă a volumului acestuia, legislația în domeniu, etc.

Ca avantaje, se asigură satisfacerea facilă a necesităților marii mase de consumatori, cu efect asupra creșterii nivelului de trai. Pe de altă parte, responsabilitatea populației pentru datoriile contractate acționează ca un factor de creștere a disciplinei din toate punctele de vedere, existând cointeresare pentru stabilitate la locul de muncă.

4.3. Creditul ipotecar

Reprezintă creditul pe termen mediu și lung, destinat activităților imobiliare, categorie importantă în economia de piață, care dezvoltă și susține proprietatea privată individuală. Obiectul creditării îl constituie investiția efectuată de beneficiar pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea, extinderea imobilelor cu destinație locativă și cumpărarea de terenuri.

Se caracterizează printr-o garanție explicită, ipoteca asupra bunului finanțat și este însoțit de contract de asigurare în caz de incapacitate de muncă, șomaj, deces, s.a. pentru a garanta riscul de neplată.

Deoarece creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea proprietății private, sprijinul statului se manifestă pe scară largă, sub aspectul legislației, gestionării datoriei, supraveghere și control, impozitare, asigurare.

De cele mai multe ori, suma creditului nu depășește 80% din investiția preconizată iar banca solicită un aport personal al clientului.

Principalele categorii de credit sunt:

împrumut pe ipotecă cu rate fixe – comportă o sumă de rambursat și o dobândă constantă și identică; rambursările sunt periodice și fiecare cuprinde dobânda și suma cu care se reduce datoria în curs;

împrumut pe ipotecă cu dobândă variabilă – presupune modificarea dobânzii în funcție de un indicator precis stabilit al unei piețe, în general piața financiară, este o consecință a majorării costurilor de procurare a fondurilor de împrumut;

împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă – formulele propuse prevăd pentru perioadele de început, reduceri de până la 90% față de rambursările constante, deci rate inițiale mici și rate finale superioare – această formă de credit se adresează familiilor cu venituri modeste, cu perspectiva ameliorării lor în timp;

creditul tip releu – în situația în care o persoană care deține o locuință, dorește să cumpere un alt imobil și recurge la un credit până în momentul în care reușește să vândă prima locuință – suma creditului reprezintă în general 80% din valoarea imobilului de vânzare, cu garanție asupra imobilului cumpărat; rata dobânzii în acest caz este superioară celei de pe piață, motivat de riscul cu care se confruntă banca, în situația în care primul imobil nu este vândut în timp util.

Având în vedere că instituțiile de credit și financiare constituie resurse pe termen lung, specifice creditului ipotecar, cu avantajul unor garanții sigure de rambursare și în condițiile unei cereri mereu ascendente, piața ipotecară s-a dezvoltat în majoritatea statelor lumii.

TEST DE AUTOEVALUARE ȘI CONTROL

1. Creditul revolving reprezintă:

o tehnică de finanțare pe termen lung, bazată pe valori mobiliare

mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile

accesul repetat la un credit bancar pe baza unui card;

o formă specifică de finanțare atunci când debitorul utilizează drept garanție un bun existent, pe care dorește să-l înlocuiască.

2. În cazul creditului obligatar, părțile implicate sunt:

a. emitentul creditor și subscriitorul în calitate de debitor;

b. persoana fizică emitentă și persoanele juridice care achiziționează titlurile pe piață;

c. persoana juridică emitentă în calitate de debitor și subscriitorul creditor;

d. statul, firmele, persoanele fizice, în calitate atât de debitori, cât și investitori.

3. Obligațiunea este înscrisul care:

a. consemnează forma de credit și este garantată de obicei prin bunuri patrimoniale sau ipoteci;

b. garantează proprietatea asupra cotei părți din capitalul social al firmei emitente;

c. are ca efect dreptul de decizie în societatea emitentă și primește un venit determinat în funcție de profitul firmei;

d. primește ca venit dobânda, în general sigură și fixă.

4. În cazul creditului ipotecar și a celui de consum, statul se implică în mod deosebit deoarece:

a. riscurile sunt deosebit de accentuate pentru instituțiile de credit și financiare;

b. au rol important în expansiunea proprietății private, respectiv a bunurilor de larg consum;

c. pot induce dezechilibre în sistemul financiar al unei țări și în relație cu alte state;

d. contribuie la creșterea nivelului de trai.

5. Obligațiunile convertibile au semnificația:

titluri de credit ce pot fi convertite într-o valută forte, după o anumită perioadă;

titluri de credit ce pot fi convertite în alte titluri de credit, cu alte scadențe;

titluri de credit ce se convertesc în acțiuni, după o anumită perioadă de la emisiune;

titluri de proprietate emise de bănci, similare acțiunilor.

Răspunsuri

b, c

c

a, d

b

c

CAPITOLUL V

COSTUL CREDITULUI

5.1. Elemente definitorii ale dobânzii și tipologie

5.2. Factori de influență asupra nivelului dobânzii

Test de autoevaluare

5.1. Elemente definitorii ale dobânzii și tipologie

Acordarea unui credit este condiționată de prețul pe care debitorul trebuie să-l suporte drept contrapartidă a capitalului primit. Costul creditului presupune două componente principale: comisioanele și dobânzile.

A. Comisioanele sunt de creație relativ recentă (1970), înlocuind un sistem de compensare prin obligativitatea constituirii de depozite neremunerate într-un anumit procent raportat la capitalul acordat, sistem greu de suportat de debitor.

În prezent, ratele de comision cunosc o varietate de condiții de determinare și aplicare, cea mai mare valoare fiind înregistrată la creditele în cont curent, în cazul deschiderii și funcționării liniilor de credit, în special pentru creditele pe termen mediu și lung.

În SUA, taxele de comision sunt superioare celor practicate în Europa, frecvent ¼ sau 3/8 din valoarea creditului, ele ajungând astfel până la 40 % din valoarea Produsului Net Bancar.

B. Dobânda reprezintă prețul valorii de utilizare a capitalului împrumutat. Ea este direct proporțională cu valoarea creditului (C), cu perioada pentru care este acordat (t) și cu rata dobânzii (i), aceasta fiind relația de calcul a dobânzii simple:

C x t x i

D = ––––-

100 x 360

Rata dobânzii se definește ca prețul unei unități de capital pe unitatea de timp și se determină ca raport între capitalul împrumutat și capitalul rambursat.

Într-o economie dezvoltată există o multitudine de alte categorii de dobânzi care, sintetic, se pot prezenta astfel:

Dobânda "directoare" sau dobânda pieței monetare, a monedei centrale, care are la bază rata dobânzii la care banca centrală acordă împrumuturi instituțiilor financiare și a cărei evoluție se propagă în toate compartimentele sistemului financiar; aceasta se transmite prin dobânzile debitoare, la nivelul pieței interbancare, unde se determină ca o consecință a politicilor monetare și de credit promovate de banca centrală într-o anumită perioadă.

Dobânzile pieței financiare, reprezintă o altă categorie care determină condițiile împrumuturilor pe termen lung contractate.

Dobânda nominală, reprezintă dobânda înscrisă în contractul de credit și care poate fi acceptată în una din cele două forme:

– fixă, care rămâne neschimbată pe toată durata împrumutului, cu eventuala precizare a unei actualizări raportată la evoluția ratelor inflației sau din alte motive (clauză permisivă);

– variabilă, care are ca referință rata dobânzii de pe o anumită piață, în funcție de care se modifică periodic.

Dobânda reală este diferența dintre dobânda nominală și rata de eroziune a capitalului prin inflație sau raportul (diferența) dintre rata dobânzii și rata inflației:

ir = [(1 + in) / (1 + ri)] – 1

unde:

ir = rata reală a dobânzii

in = rata nominală a dobânzii

ri = rata inflației

Ratele dobânzii pot fi real pozitive, când dobânzile stabilite sunt superioare nivelului ratei inflației și real negative, cu valoare inferioară ratei inflației.

Dacă rata dobânzii la obligațiuni este de exemplu, de 15 % iar rata inflației de 12 %, rata reală a dobânzii va fi de 3 % ( mai precis 1,15/1,12=1,027 deci 2,7 %).

Nu se poate determina exact o rată reală "ex ante" decât dacă se anticipează corect evoluțiile elementelor ei definitorii: dobânzi și rata inflației. Aceste anticipări sunt posibile pe termen scurt dar sunt necunoscute pe termen lung.

Se remarcă în importantă și ratele dobânzilor de referință pe diferite piețe, cele mai influente fiind LIBOR (London Interbank Offered Rate), care se referă la împrumuturile pe piața londoneză și LIBID (LIBOR BID), care se aplică la depozitele pe aceeași piață (în special la euro-monede), având de regulă un nivel ușor inferior celui stabilit la credite, cu efecte asupra întregului sistem de dobânzi. Similar, se determină pe piețele franceze PIBOR și PIBID, pe piețele germane BIBOR și BIBID sau pe cele americane, NIBOR (New-York Interbank Offered Rate) sau NIBID.

Dobânda compusă prezintă particularitatea că deși calculată, nu se încasează la sfârșitul perioadei pentru care s-a efectuat calculul (de exemplu, lunar), ci este lăsată în continuare în cont sau în depozit, pentru a produce la rândul ei dobândă, întocmai ca suma depusă inițial la bancă – capitalizarea dobânzii.

Relația de calcul se poate sintetiza astfel:

FV = PV (1+ i)n

unde: FV = valoarea viitoare (a depozitului, de exemplu)

PV = valoarea prezentă a contului

i = rata dobânzii

n = perioada de timp pentru care se calculează

1 + i = factor de compunere

(în terminologia anglo-saxonă)

De exemplu, să se determine valoarea unui cont de 1000 euro la finele unei perioade de trei ani, deschis la o instituție de credit care practică o dobândă de 5% anual.

FV = 1000 (1 + 0,05)3 = 1157,60 sau:

Tabel 1

Dobânda legală este aceea pe care debitorul trebuie să o plătească conform legii sau altor acte normative. Se practică în situația în care procentul ratei dobânzii nu a fost convenit între părți, ci s-a menționat în contractul de credit “dobândă legală”.

Trebuie reținut aspectul că între dobânda oferită de bănci la depunerile la vedere și la termen (depozite) și dobânda solicitată pentru creditele pe care le acordă există o diferență de procente în favoarea băncii, care constituie una din sursele sale de venituri, alături de comisioane, speze etc.

5.2. Factori de influență asupra nivelului dobânzii

Nivelul dobânzilor este determinat de o serie de factori, astfel:

cererea și oferta în domeniul depunerilor la vedere, la termen și pentru diferite categorii de credit (pe termen scurt, mijlociu sau lung, ori pe domenii de activitate: agricultura, industrie, investiții, export, etc.);

gradul de rentabilitate a operațiunilor pentru care sunt solicitate creditele, rentabilitate care să permită atât rambursarea creditului, comisioanelor și dobânzilor aferente, cât și realizarea unui profit;

riscul la care se expune creditorul și din acest punct de vedere prezintă importanță nivelul de dezvoltare a economiei într-o țară, situația economico-financiară a companiilor, nivelul de trai, stabilitatea;

taxa oficială a scontului, respectiv dobânda de refinanțare;

politica bancară în ceea ce privește dobânzile, având în vedere evoluția ratei inflației, liberalizarea fluxurilor de capital, s.a.

posibilitățile de refinanțare a băncilor.

Dintre factorii care influențează dinamica dobânzii, prezentăm:

a. Raportul dintre cererea și oferta de capital împrumutat

– oferta de capital reprezintă capitalul bănesc disponibil la un moment dat sau intr-o anumita perioadă; componentele sale sunt:

• economiile care se formează într-o perioadă dată;

• capitalul eliberat dintr-un împrumut;

• transformarea sumelor inactive în lichidități active;

• capitaluri bănești care devin disponibile pentru o perioadă mai lungă.

– cererea de capital sau totalul nevoilor de capital la un moment dat are următoarele elemente componente:

• capitalul solicitat pentru investiții;

• sumele necesare pentru formarea de rezerve;

• cererea de credit (în corespondență cu oferta).

Creșterea cererii de capital atrage o ridicare a ratei dobânzii, iar creșterea ofertei de capital are ca efect scăderea acesteia.

b. Inflația nu se reflectă într-o formă pură: este de menționat ca influența inflației asupra ratei dobânzii se bazează mai ales pe anticipația privind evoluția inflației. În acest sens, proprietarii reclamă utilizarea capitalului lor la o dobândă care să acopere inflația.

c. Modul în care se încheie bugetul de stat:

– în cazul în care deficitul bugetar este finanțat prin împrumut public, nu se realizează o creștere a cantității de bani (oferta de capital), dar poate avea loc o creștere a cererii de capital, cu efecte asupra majorării ratei dobânzii.

– dacă statul se împrumută la banca de emisiune și deficitul bugetar este finanțat prin creare de monedă – situație interzisă prin normele europene – sporește oferta de capital și se poate declanșa o scădere a ratei dobânzii.

d. Riscul bancar și calitatea garanțiilor oferite de debitor, care depind de mărimea întreprinderii debitoare și de puterea sa economică – dacă cifra de afaceri este mare, riscul este minim; dacă cifra de afaceri este mică, riscul este mare. Această analiză trebuie corelată și cu alți indicatori. La debitorii ocazionali se aplică o cotă mare de risc.

În activitatea lor, băncile comerciale nu sunt interesate în mod direct de nivelul nominal al dobânzilor ci de marja (spread-ul) pe care o realizează între dobânzile medii active (la creditele acordate) și dobânzile medii pasive (la depozite).

În mecanismul complex al stabilirii dobânzii, trebuie avuți în vedere o serie de factori importanți și anume:

gradul de capitalizare a unei bănci, care îi conferă acesteia, pe lângă credibilitate și o marjã mai largã de acțiune în ceea ce privește politica de dobânzi; nivelul standard minim acceptat pe plan mondial, al coeficientului de adecvare a capitalului unei bãnci comerciale în raport cu volumul plasamentelor corectate cu gradul de risc corespunzãtor, este de 8 % iar pentru o serie de state în tranziție, inclusiv pentru țara noastră, s-a majorat la 12%.

nivelul taxei scontului practicate de banca centralã, precum și al dobânzilor la celelalte categorii de credite acordate de aceasta.

nivelul rezervelor minime obligatorii pãstrate de bãncile comerciale în conturi la banca centralã și rata dobânzii bonificată pentru aceste rezerve.

dobânda practicatã pe piața interbancarã în tranzacțiile dintre bãncile comerciale, care influențează costul mediu al resurselor de creditare la societățile bancare împrumutate sau dobânzile active la societățile care acționeazã pe aceastã piațã ca împrumutãtori.

cuantumul și structura resurselor atrase de la clienți (la vedere, la termen) precum și nivelul dobânzilor practicate pe piață de celelalte bănci, la aceste categorii de resurse, s.a.

Costul mediu al resurselor este factorul determinant în stabilirea nivelului dobânzilor medii active pe care bãncile comerciale le percep la creditele acordate clienților. Dobânzile medii active se determinã pornind de la costul mediu al resurselor, la care se adaugã marja.

În economie se percep o multitudine de rate ale dobânzii care depind de durata creditului, riscul evaluat prin prisma bonității debitorului, activitatea pentru care a fost acordat creditul (producție, comerț), destinația (export, ciclu lung de fabricație), calitatea garanțiilor, subvenții, s.a.

Marja sau spread-ul dintre dobânzile medii active și cele pasive reprezintã ceea ce rămâne băncii din activitatea de creditare, respectiv diferența dintre dobânzile percepute la credite și cele bonificate la resurse. Aceasta este destinată acoperirii cheltuielilor proprii de întreținere și funcționare a băncii, precum și obținerii unui profit care să-i permită constituirea fondurilor proprii, de rezervă și dezvoltare.

În țările cu economie de piață, marja este impusã de practica marilor bãnci comerciale, ea situându-se de regulã la 2-3 puncte procentuale care, în condițiile unor dobânzi medii nominale de circa 8% cât se practicã pe piața internaționalã la creditele în valutã (USD, euro, s.a.) reprezintă 20-25% din nivelul nominal al dobânzilor active. O marjã rezonabilã ar trebui sã se situeze în jurul a 10 puncte procentuale, în condițiile actuale din țara noastră, fiind necesar ca nivelul dobânzilor sã se plaseze într-un punct de echilibru moderat care sã stimuleze economisirea și protecția economiilor împotriva inflației, dar care sã stimuleze în același timp și producția, în condiții de profitabilitate rezonabilã pentru bãnci.

În economia româneascã de dupã fost o scurtã perioadã de timp când marja practicatã de bãncile comerciale a fost limitatã prin reglementãrile autorităților monetare dar în prezent este lãsatã la latitudinea bãncilor.

TEST DE AUTOEVALUARE ȘI CONTROL

1. Dobânda reală reprezintă:

dobânda înscrisă în contractul de credit;

dobânda de referință pe piața monetară;

dobânda nominală influențată cu rata inflației;

dobânda care rămâne neschimbată pe toată perioada creditului.

2. Dobânda variabilă are ca referință:

a. rata inflației, respectiv cursul de schimb;

b. venitul bancar;

c. indicele general al prețurilor;

d. rata dobânzii de pe o anumită piață.

Răspunsuri

c

d

CAPITOLUL VI. FINANȚĂRI PE BAZĂ DE CREANȚE COMERCIALE.

6.1. Elemente de gestiune a creditului comercial

6.2. Efectele de comerț și operațiuni asociate

6.3. Funcții ale creditului comercial

6.4. Operațiunile de factoring

6.5. Forfetarea: conținut, clienți, obiect; elemente comparative

Însușirea de noțiuni cheie: cambie, bilet la ordin, warant, efecte de comerț, trăgător, tras, beneficiar, scontare, andosare, avalizare, pensiune, factoring, forfetare.

Înțelegerea mecanismelor de finanțare practicate la nivelul agenților economici și în relațiile acestora cu băncile;

Aprecierea riscurilor în creditul comercial;

Analiza avantajelor și dezavantajelor operațiunilor cu efecte de comerț la nivel micro și macro-economic;

Compararea diferitelor sisteme de finanțare între agenții economici, în planul relațiilor comerciale interne și de export.

6.1. Elemente de gestiune a creditului comercial

Relațiile comerciale care se derulează între agenții economici deschid posibilitatea apariției unor relații de credit reciproce, denumite și credit comercial, care poate interveni în momentul vânzării mărfurilor (credit vânzător), sub forma amânării plăților sau cu ocazia procurării materiilor prime și materialelor necesare producerii mărfurilor (credit cumpărător).

Obiectul creditului comercial constă inițial în acordarea de credit sub formă de marfă, în urma unei înțelegeri (contract) între vânzător și cumpărător. Prin acest act de credit se îmbină, pe de o parte, interesul producătorului de a asigura vânzarea produselor sale și pe de altă parte, interesul comerciantului lipsit de capital care se învoiește să plătească marfa după vânzarea ei.

În condițiile economiei de piață, creditul comercial este foarte extins; el se manifestă atât în relațiile de vânzare – cumpărare dintre agenții economici din sectorul producției cu cei din sfera comercială, cât și între producătorii de bunuri materiale.

Datorită creditului comercial, agenții economici direct productivi pot să-și desfacă produsele fără să mai aștepte ca agenții economici din sfera comercială să dispună de lichidități, eliminând o serie de cheltuieli privind stocarea produselor și contribuind astfel la accelerarea circulației capitalului industrial. Astfel, pentru furnizor se reduc cheltuielile de depozitare a mărfii iar pentru cumpărător, costurile de procurare a mijloacelor de plată.

Pe ansamblu, se realizează un transfer reciproc de resurse iar creditul comercial acoperă o parte importantă a fluxurilor monetare în economie.

Spre deosebire de majoritatea categoriilor de credit, care se acordă sub formă de capital bănesc, obiectul creditului comercial îl reprezintă mărfurile iar mișcarea capitalului comercial este paralelă cu mișcarea capitalului industrial.

Creditul vânzător reprezintă vânzările de mărfuri pe credit, situație în care firma poate fi împrumutat, prin creditele furnizor pentru echipamente, materiale, etc., sau poate fi împrumutător, prin creditul client pentru produsele livrate și lucrările executate beneficiarilor săi.

Creditul cumpărător constă în plățile în avans, caz în care firma poate fi de asemenea într-o dublă ipostază, respectiv ca beneficiară a avansurilor plătite de către clienții săi pentru fabricația produselor sau plătitor de avansuri către furnizorii săi de materiale sau echipamente. Aceste credite reprezintă de fapt o prefinanțare din partea beneficiarilor unor produse sau servicii și se practică mai ales în procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricație.

Creditul client, acordat de furnizor în favoarea partenerului de afaceri, prin amânarea încasării contravalorii mărfurilor livrate pe o perioadă de timp determinată, are ca scop atât reducerea unor cheltuieli (depozitare), cât și menținerea și cucerirea unor noi piețe de desfacere. În gestiunea acestei categorii de credit, furnizorul urmărește:

diminuarea la minimum a perioadei de creditare;

creditul comercial să nu dețină o pondere ridicată în cifra de afaceri, pentru a nu afecta lichiditatea firmei;

stabilirea unor modalități de plată sigure și rapide;

facturarea operativă a mărfurilor livrate;

stabilirea de penalități în cazul în care nu se respectă condiții din contract;

obținerea de informații reale și complete despre client, astfel încât acesta să fie solvabil iar riscul afacerii să fie minim;

mărirea cifrei de afaceri cu ajutorul creditului comercial.

Indicatorul care măsoară eficiența creditului comercial este rentabilitatea obținută prin mărirea cifrei de afaceri ca urmare a acordării creditului comercial, în comparație cu alte investiții posibile.

Creditul furnizor, reprezentând obligațiile de plată ale firmei la care data primirii mărfurilor (serviciilor) devansează termenul de plată, este considerată ca o finanțare pe seama surselor partenerilor. În acest caz, gestiunea creditului presupune măsuri de maximizare a acestuia, atât ca valoare, cât și ca termen de rambursare, cu efect asupra creșterii cifrei de afaceri. Toate condițiile creditului trebuie precis prevăzute în contract iar obligațiile de plată devenite scadente trebuie onorate pentru a evita plata penalităților sau alte sancțiuni posibile.

Amploarea creditului comercial și chiar transformarea unei părți a creditului bancar în credit comercial, se apreciază că sunt cauzate și de lipsa de suplețe a băncilor în distribuirea de credite de trezorerie, slăbiciunilor manifestate pe acest segment de piață din partea băncilor, motivate de: compartimentarea pieții capitalurilor, controlul asupra ratei dobânzilor, restricțiile cantitative referitoare la acordarea creditelor, aversiunea puternică față de riscuri, s.a.

6.2. Efectele de comerț și operațiuni asociate

În economia de piață, creditul comercial se concretizează prin utilizarea efectelor de comerț, în principal sub forma cambiei și biletului la ordin.

Efectele de comerț sunt titluri de credit comercial pe termen scurt, negociabile, care materializează o datorie comercială.

Cambia este cel mai vechi titlu, apărut odată cu creditul, fiind și cel mai utilizat, prin care se sting două datorii în același timp, respectiv un debitor își plătește creditorul prin propriul său debitor.

Cambia este efectul de comerț prin care o persoană, numită trăgător sau emitent, dă ordin altei persoane, numită tras de a plăti o anumită sumă unei a treia persoane, beneficiar, la o dată determinată (scadență) și într-un anumit loc. Trăgătorul este emitentul cambiei care are calitatea de creditor, trasul este debitorul iar beneficiarul cambiei este creditorul trăgătorului, deci intervin trei factori, existând în același timp condiția unor mențiuni obligatorii pe înscris, privind suma de plată, data plății, semnătura trăgătorului.

De exemplu, comerciantul „AmaridRo” din București a vândut o cantitate de marfă în valoare de 500.000 lei lui „Bixal”, agent economic din Galați, cu scadența peste 3 luni și cere ca această sumă să fie plătită lui „Corys”, agent economic din Iași. În acest caz „AmaridRo”, în calitate de trăgător, va completa cambia cu următorul conținut:

"București, data 01.09.2005 Bun pentru 500.000 (cinci sute mii) lei. La data de 01.12.2005 veți plăti contra acestei cambii la ordinul lui Corys suma de 500.000 (cinci sute mii) lei. Semnat AmaridRo."

În partea de jos a cambiei se înscrie numele și adresa lui Bixal (trasul).

Circuitul cambial este definit de următoarele etape posibile:

Cambia este emisă de trăgător și înaintată trasului pentru acceptare, respectiv pentru confirmarea obligației de plată în condițiile prevăzute în efectul de comerț, situație în care va înscrie "acceptat" pe trată, va semna și va trece data acceptării; numai după acceptare trasul devine răspunzător față de posesorul cambiei, beneficiarul;

În operațiile cambiale poate interveni și avalul care implică mențiunea scrisă pe cambie de către o persoană, numită avalist, care își ia obligația plății cambiei în condițiile în care trasul sau orice altă persoană înscrisă pe cambie, nu achită la scadență suma prevăzută; reprezintă deci o garanție dată de o persoană străină de cambie, de obicei de o bancă, recunoscută prin înscrierea mențiunii "per aval" și are ca efect mărirea încrederii în efectul de comerț și facilitarea circulației lui.

Cambia este înaintată beneficiarului care o va păstra până la scadență când o va prezenta trasului care va efectua plata;

Beneficiarul poate transfera altei persoane dreptul de creanță asupra trasului, înainte de scadență; această operațiune se numește gir sau andosare și constă efectiv din înscrierea, pe versoul cambiei, a mențiunii "Plătiți la ordinul-urmează numele complet al noului beneficiar – și semnătura". Persoana care efectuează girul se numește "girant" iar cea care primește cambia, "giratar".

Girul poate viza mai multe aspecte și deci are mai multe forme:

gir translativ de proprietate, prin care se vinde o cambie;

gir de încasare sau procură, prin care se dă mandat unei persoane să încaseze cambia la scadență;

gir de gaj, prin care cambia constituie un gaj pentru garantarea unei datorii.

Andosarea facilitează circulația titlurilor de credit și le conferă o credibilitate sporită deoarece toți cei care andosează sunt solidari la plata cambiei, împreună cu trasul.

Prin operațiunea de andosare, cambia, ca titlu de credit pe termen scurt devine și un instrument de plată, în locul monedei.

Într-o altă situație și în anumite condiții, cambia poate fi cedată definitiv, de ultimul ei beneficiar unei bănci, înainte de scadență, ca urmare unei nevoi imediate de lichidități, operațiune numită scontare, similară unui credit bancar pentru care se calculează o dobândă, numită scont, în funcție de taxa de scont.

Dacă cedarea cambiei are loc cu condiția răscumpărării ei înainte de scadență de către ultimul beneficiar, operațiunea se numește pensiune și se realizează cu plata unei dobânzi, numită taxă de pensiune.

În relația cu banca, ultimul beneficiar al cambiei poate obține și un împrumut bancar pe gaj de efecte de comerț, la o valoare procentuală calculată în funcție de suma înscrisă pe cambiile acceptate.

Ultimele trei operațiuni cu cambii transformă creditul comercial în credit bancar.

În continuare, societatea bancară își poate prezenta portofoliul de efecte de comerț băncii centrale, care analizează titlurile și îi acordă un credit de refinanțare în cadrul operațiunii de rescontare, în condițiile legii.

Refuzul de plată la scadență din partea trasului, va determina acțiunea de "protestare a cambiei"; protestul presupune acționarea în justiție a trasului pe motive legate de neîndeplinerea obligațiilor înscrise în efectul de comerț.

Biletul la ordin, ca formă a cambiei, este înscrisul prin care o persoană, numită subscriitor sau tras, se angajează să plătească la o dată stabilită o sumă determinată unei alte persoane numită beneficiar.

Biletul la ordin este emis de tras și cuprinde inițial numai două persoane: creditorul beneficiar și trasul debitor.

Pe exemplul prezentat anterior, biletul la ordin va avea următorul conținut:

"Galați, 01.09.2005. Bun pentru 500.000 lei. La 01.12.2005 voi plăti contra acestui bilet la ordin, la ordinul lui „AmaridRo” (creditor) suma de 500.000 lei. Semnat „Bixal” (debitor)."

Biletul la ordin poate circula ca și cambia prin andosări succesive până la scadență.

Operațiunea de scontare se poate adresa și exportatorilor care exportă în baza efectelor de comerț și care doresc finanțarea rapidă a exportului, înainte de scadență. Obiectul principal constă în acoperirea cerințelor de lichiditate înainte de scadență, în perioada cuprinsă între momentul efectuării exportului și data scadenței titlurilor de credit, prin cumpărarea de către bancă (sau instituție similară, chiar instituții financiare ne-bancare), a titlurilor deținute de exportatori asupra importatorilor. Perioada de acordare este de până la un an, respectiv termen scurt. Valoarea finanțării poate reprezenta 100% din valoarea nominală a titlului de credit, valoare din care se constituie un depozit colateral (poate reprezenta 15% din valoarea creditului).

Garanțiile suplimentare acceptate sunt polițe de asigurare a exportului împotriva riscului de neplată la extern (riscuri comerciale și politice), la care se adaugă depozitul colateral.

Avantajele scontării constau în:

– acoperirea nevoilor imediate de lichiditate;

– simplificarea procedurilor de acordare a finanțării;

– operativitate;

– costuri reduse.

6.3. Funcții ale creditului comercial

Efectele de comerț, sub cele două forme, îndeplinesc importante funcții în calitate de titlu de credit, respectiv:

– instrument de plată, ca urmare a andosării cambiei, ceea ce permite înlocuirea circulației monedei efective, proces foarte important în plățile internaționale.

– circulația cambiei crește siguranța onorării ei la scadență pentru că toți semnatarii sunt solidari și garantează împreună plata;

– instrument de credit bancar pe termen scurt ca urmare a scontării la o bancă, ceea ce conduce la transformarea creditului comercial în credit bancar;

– instrument de credit între întreprinderi, un important număr de tranzacții se efectuează fără numerar, ceea ce conduce la facilitarea mișcării capitalurilor pe termen scurt, cu efect antiinflaționist.

6.4. Operațiunile de factoring

Factoring-ul reprezintă o tehnică de finanțare prin care un furnizor, numit „aderent”, transferă unui terț sau „factor”, în schimbul unui comision, creanțele pe care le are de încasat în urma tranzacțiilor comerciale încheiate, care au ca obiect bunuri sau servicii furnizate pe credit.

Astfel, participanții la operațiunile de factoring sunt:

furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii (aderent);

factorul, care poate fi o bancă sau o societate (casă) specializată în operațiuni de factoring;

debitorul, client al furnizorului.

Operațiunile de factoring sunt de două tipuri de bază:

factoring-ul tradițional (old line factoring), situație în care factorul plătește creanțele imediat în momentul acceptării lor, deci aderentul încasează contravaloarea facturilor cedate, ceea ce reprezintă un mijloc de finanțare pe termen scurt, remunerat cu o dobândă superioară față de dobânda de piață, numită și „pro rata temporis”, la care se adaugă comisionul pentru serviciile prestate de factor în gestionarea creanțelor;

factoring-ul la scadență (maturity factoring), atunci când factorul preia facturile, cu titlu de mandatar, dar le plătește la scadență.

În condițiile în care se acceptă plata anticipată a facturilor, factoring-ul reprezintă o operațiune de creditare pe termen scurt, similară creditului comercial deoarece are la bază o tranzacție de bunuri sau prestări de servicii, dar există importante deosebiri care constau în principal în:

obligația de plată în cazul factoring-ului nu se consemnează într-un efect de comerț acceptat, care să poată circula între mai mulți beneficiari ce răspund solidar de plata la scadență; în caz de neplată, factorul nu poate formula pretenții față de aderent, el preluând în totalitate riscurile odată cu acceptarea facturilor, motiv pentru care efectuează analize specializate asupra bonității clienților aderentului;

scontare se realizează prin operațiuni izolate, în timp ce factoring-ul presupune exclusivitatea tuturor operațiunilor pe o perioadă mai mare de timp sau pentru o anumită relație comercială, având la bază un contract care cuprinde toate operațiunile și responsabilitățile părților;

creditul de factoring este garantat cu facturile care revin direct băncii și în plus, implică o serie de costuri foarte ridicate, spre deosebire de creditul comercial.

Avantajele operațiunilor de factoring se concretizează în:

încasarea imediată a contravalorii facturilor, ceea ce favorizează existența capitalului de lucru necesar pentru continuarea activității, creșterea cifrei de afaceri și a profitului;

simplificarea contabilității aderentului, prin înlocuirea mai multor conturi clienți cu un singur cont pentru operațiunile cu factorul, ceea ce permite eficientizarea gestiunii economice;

aderentul are garanția încasării facturilor la termen, fiind eliminat riscul insolvabilității debitorului.

În același timp, factoring-ul implică o serie de dezavantaje, printre care cele mai importante vizează:

costul ridicat al derulării operațiunilor, având în vedere că nivelul comisioanelor este ridicat iar la acestea se adaugă dobânzile, în cazul plății în avans, care sunt superioare cu 2-3 puncte procentuale față de dobânzile practicate la alte credite bancare pe termen scurt, fiind impuse de necesitatea acoperirii riscurilor și cheltuielilor suplimentare;

este dificil de întrerupt o relație de durată dintre aderent și factor, fără pierderea unor clienți obișnuiți să lucreze cu un anumit factor.

Deși costisitoare, în ultimii ani operațiunile de factoring au luat o mare amploare, mai ales în cazul relațiilor comerciale externe, fiind favorabile furnizorilor care efectuează numeroase livrări, în loturi relativ mari, celor care au activitate sezonieră sau clientelă dispersată și care întâmpină dificultăți în gestiunea și încasarea creanțelor.

6.5. Forfetarea: conținut, clienți, obiect; elemente comparative

Forfetarea se adresează firmelor care au activitate de export, în baza titlurilor de credit, efecte comerciale (cambie, bilet la ordin) și care doresc finanțarea rapidă a exportului, înainte de scadența plății.

Obiectul de bază îl constituie acoperirea cerințelor de lichiditate, în perioada cuprinsă între momentul efectuării exportului și data scadenței titlurilor de credit, prin cumpărarea de către bancă a titlurilor deținute de exportatorii români asupra importatorilor, banca preluând riscului de neîncasare a creanței..

Forfetarea constituie o operațiune de finanțare care acoperă o gamă largă de scadențe, respectiv pe termen scurt, mediu și lung.

Valoarea finanțării poate ajunge până la 100% din valoarea nominală a titlului de credit, în limita de expunere aprobată de banca avalizatoare (garantă). Principalele garanții se raportează la: avalul dat de bănci asupra efectelor de comerț; scrisoarea de garanție bancară; acceptul dat de bănci pe cambiile trase asupra lor.

Avantajele forfetării constau în:

– acoperirea în timp real a cerințelor de lichiditate;

– banca preia riscurile de neîncasare;

– simplificarea documentației de acordare a finanțării;

– proceduri operative și costuri relativ reduse.

TEST DE AUTOEVALUARE ȘI CONTROL

Creditul comercial reprezintă:

împrumut bancar angajat în vederea achiziționării de mărfuri și a derulării tranzacțiilor comerciale;

încrederea reciprocă între agenți economici în momentul vânzării mărfurilor prin amânarea plăților;

încrederea reciprocă între agenții economici producători de bunuri materiale;

credit vânzător și credit cumpărător..

Obiectul creditului comercial îl reprezintă:

capitalul reprezentând contravaloarea mărfurilor, în lei sau în valută;

mărfurile și serviciile vândute/prestate pe credit;

creditul bancar achiziționat pentru plata unor bunuri sau servicii;

efectele de comerț.

Prin cambie se poate înțelege:

formă de concretizare a creditului comercial în economia de piață;

titlu de credit pe termen scurt care materializează o datorie comercială sau financiară;

un instrument de transfer a creditului comercial în credit bancar;

o garanție personală.

Trăgătorul este:

persoană ce are în același timp calitatea de creditor și debitor;

emitentul biletului la ordin;

primul beneficiar al cambiei;

emitentul cambiei;

Trasul reprezintă:

persoana care garantează plata cambiei la scadență, în operațiunea de avalizare;

girantul;

emitentul unui bilet la ordin;

creditorul deținător al unui bilet la ordin.

Operația de andosare determină:

transferul dreptului de creanță către alt beneficiar, înainte de scadență;

o micșorare a credibilității titlului de credit prin disiparea răspunderii între mai multe persoane;

transformarea titlului de credit comercial în credit bancar;

o solidaritate la plata cambiei și creșterea calității acesteia.

7. Scontarea este operațiunea prin care cambia este cedată:

unei bănci centrale;

unei bănci comerciale;

unui alt agent economic;

unei persoane înscrise pe titlu.

8. Factoring-ul reprezintă:

o operațiune de finanțare realizată prin transmiterea creanțelor, înainte de scadență, unei instituții specializate, cu obligația răscumpărării;

o tehnică financiară prin care un furnizor transferă unui terț, înainte de scadență, creanțele pe care le are de încasat;

cedarea efectelor de comerț, înainte de scadență, unei instituții specializate sau unei bănci contra unui credit corespunzător;

cedarea creanțelor comerciale către banca centrală.

Răspunsuri

b, d

a, b

a, d

c

a, d

b

CAPITOLUL VIII. POLITICI ÎN DOMENIUL PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR BANCARE

Un rol însemnat în realizarea modernizării economiei naționale îl are promovarea unor politice financiar-bancare competitive. Managerii, respectiv factorii de decizie, pe baza unui proces de gândire și acțiune, își aduc contribuția la îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare a politicilor financiar-bancare în funcție de competența profesională și managerială pe care pe care le posedă. Poziția centrală pe care o îndeplinesc cei care decid politicile financiar-bancare în toate economiile Uniunii Europene, ilustrează importanța pe care a dobândit-o teoria financiar-bancară ca suport pentru obținerea competitivității pe piață.

Autoritățile publice, indiferent de orientarea lor, au ca obiective prioritare sănătatea și credibilitatea sectorului bancar, eficiența piețelor financiare, cu multiple efecte la nivel micro- și macroeconomic.

Într-un sens, se asigură protecția micilor investitori și a economiilor populației, garanția unor operațiuni echitabile pe piață, derularea normală a proceselor financiare și economice.

La scară mai extinsă, legăturile dintre stabilitatea sectorului economic și a celui financiar-bancar sunt indisolubile și se condiționează reciproc. Activitățile financiare și cele bancare nu există prin ele însele și rupte de context; rolul lor determinant în repartiția eficace a economiilor și resurselor în general, în formarea capitalului, stimularea dezvoltării economice și creșterea nivelului de trai este continuu probat de realitate.

În lumea finanțelor, riscurile se alimentează reciproc: perturbațiile proprii unei instituții sau unui segment specific de piață pot atrage rapid alte societăți, instituții sau segmente ale pieței, atât la nivel național cât și internațional, care generează astfel probleme de amploare ce amenință stabilitatea financiară și economică. Riscul de sistem constituie o prezență mult mai agresivă în ultimii ani, ca urmare a procesului de mondializare, a pătrunderii inovațiilor și tehnologiilor moderne în domeniul financiar, în contextul derulării unui volum imens de tranzacții care creează multiple legături sub aspectul operațiunilor, al lichidităților și creditului între instituții financiare din lumea întreagă.

În confruntarea cu realitățile actuale, este din ce în ce mai dificil de găsit un echilibru între imperativele dictate de piață – inovare, schimbare, concurență, globalizare – și cele de politică națională care se traduc printr-un sistem oficial de control solid și suplu, cu rol în garantarea realizării obiectivelor privind un sistem bancar sigur și integrat. În general, riscurile la care se expune o economie la un moment dat constituie o coordonată a politicii naționale, trebuie corect evaluate și ierarhizate, astfel încât banca centrală, ca refinanțator de ultimă instanță, să acorde prioritate supravegherii eficiente a băncilor și piețelor financiare, chiar cu prețul unei instabilități monetare temporare. Un capital suficient de credibilitate permite băncii centrale o îndepărtare temporară de la linia de conduită pe termen lung, atunci când trebuie contracarat efectul unor șocuri, interne sau din exterior, care pot afecta economia.

Băncile urmăresc un set complex de obiective, care includ sporirea capitalului acționarilor, respectând în același timp reglementările bancare.

Băncile diferă de alte organizații comerciale prin:

natura și proprietatea resurselor;

gradul înalt de reglementare la care sunt supuse;

necesitatea existenței unui echilibru între risc și profit, cu dominarea factorilor de risc;

caracterul pe termen lung al activității;

interdependența cu clienții.

Regulile prudențiale și alte reglementări bancare acționează ca o constrângere asupra obiectivelor și operațiunilor băncilor.

Pentru a rămâne competitive, societățile bancare trebuie să achiziționeze și să utilizeze tehnologie informațională modernă. Această tehnologie determină modul în care băncile își fixează obiectivele și își organizează sistemele, influențând structura și cultura organizațională. Odată cu revoluția informaticii, băncile din economiile dezvoltate au tins să adopte structuri mai aplatizate, mai centralizate.

Noua tehnologie afectează cultura bancară în moduri complexe care includ: luarea de decizii mai puțin independente la nivelul sucursalelor, mai multă nesiguranță a locului de muncă și, pentru unele bănci, un mai mare accent pe angajații bine pregătiți, care promovează relații mai strânse cu clienții.

Dezvoltările tehnologice tind să creeze necesitatea de noi reglementări bancare pentru a preveni noi tipuri de abuzuri ale sistemului bancar.

Tendințele în managementul băncilor românești probabil că vor determina o mai bună armonizare cu practicile economiilor dezvoltate, influențate atât de presiunile tehnologice cât și de cele comerciale, precum și apariția de noi reglementări, pe măsură ce pe piața serviciilor financiare apare o concurență din ce în ce mai mare. Banca Națională va continua să promoveze adoptarea de standarde și practici internaționale. Ca și adoptarea de standarde și proceduri în domeniul utilizării tehnologiei bancare, astfel de standarde internaționale vor apropia sectorul bancar românesc de comunitatea bancară și economică internațională.

Presiunile concurențiale au condus la preluarea sau absorbirea băncilor relativ mici sau mai puțin performante de către cele mai mari. Pe măsură ce concurența crește, marjele și profiturile se vor diminua, generând un nou impuls către eficiență.

Pentru băncile care își desfășoară activitatea cu succes, profitul, ca și riscurile se vor majora, în condițiile unei piețe mai puternice, mai competitive.

Pe măsură ce concurența crește, managementul bancar eficient va face diferența între succes și eșec. Un management din ce în ce mai eficient va îmbunătăți performanța la toate nivelurile unei bănci.

– La nivelul conducerii superioare, capacitatea crescândă de percepere din punct de vedere strategic va ajuta băncile să prevadă și să gestioneze posibilele zone de pericol și să profite de oportunitățile oferite de piață.

– La nivelul conducerii de mijloc, un management mai eficient al resurselor (inclusiv al resurselor umane) va conduce la productivitate și eficiență superioare.

– La nivel operațional, un mai mare accent pe satisfacerea clienților și pe calitate va duce la o mai mare loialitate a clienților, mărind reputația băncii și contribuind la o mai largă și mai stabilă bază de clienți.

Riscul constituie un fenomen omniprezent în realitatea actuală și, cu toate că a fost resimțit din cele mai vechi perioade ale evoluției economice și monetare iar sensul său a fost descifrat de analiști, prezentul a dezvoltat o adevărată știință a riscurilor. În asociere cu incertitudinea, dar și cu concepte moderne cum ar fi „hazardul moral” și „selecția adversă”, riscul marchează activ relațiile financiar-bancare în economia de piață iar noul context global expune operatorii la riscuri altădată necunoscute sau la noi manifestări ale celor deja existente.

Elementele de teorie modernă în analiza riscurilor sunt deosebit de valoroase pentru bancă, în relația ei cu clienții dar și cu concurența, pe specificul evoluțiilor actuale, și identifică noi aspecte ale asimetriei informaționale „tratate” distinct în funcție de caracteristicile lor.

Principalii factori care au condus la multiplicarea și accentuarea riscurilor, la final și început de mileniu, se raportează la intensificarea concurenței, în condiții de liberalizare financiară, explozie inovațională și globalizare, la instabilitatea financiară, monetară, economică și politică.

Banca este considerată o adevărată „mașină de prelucrat riscuri”, în sensul că identifică și preia riscurile, le evaluează, le transformă și le încorporează serviciilor și produselor sale.

Activitatea bancară este prin definiție riscantă iar lipsa unor măsuri adecvate în gestiunea de ansamblu a băncii, în relația cu piața, cu concurența sau cu fiecare client, poate avea consecințe dintre cele mai grave.

Expunerea la risc este cuantificată prin valoarea tuturor cheltuielilor suplimentare pe care le suportă banca, până la excluderea ei din sistem.

Comportamentul managerilor, al clienților unei bănci sau al autorităților publice în abordarea riscurilor variază în funcție de factori specifici ariei de derulare a tranzacțiilor, de forța economică, de conjunctura internă și externă.

Cuplul risc-performanță constituie o fațetă a gestiunii unei bănci, abordat în sensul obiectivelor prioritare care asociază maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii la riscuri și respectarea reglementărilor.

Activitatea de selecție și tratare a riscurilor presupune investiții specifice (costuri privind stabilirea legăturii cu debitorul și acumularea de informații, cost de control și monitorizare, etc.) și determină organizarea și politica băncii ca bancă „relațională” (care încurajează o clientelă fidelă, pe care o sprijină în proiectele sale și o ajută să se dezvolte în situații dificile) sau bancă specializată.

În afara soluțiilor tradiționale de limitare a riscurilor, se propun noi metode de abordare, care să favorizeze banca odată cu păstrarea și susținerea clienților acesteia, de a căror calitate depinde în mod direct. Printre soluțiile și obiectivele posibil și util de promovat într-o instituție de credit se precizează:

• înlocuirea contractelor standard de credit cu contracte adaptate situației fiecărui debitor în parte și importanței acestuia în activitatea băncii;

• susținerea clientului aflat în dificultate prin oferta de produse și servicii specifice situației acestuia la un moment dat și stabilirea unui regim de rambursare a creditului în funcție de problemele cu care se confruntă;

• reducerea costurilor de creditare prin menținerea unei relații de durată cu clienții (firme „capturate” de bancă sub aspectul informațiilor acumulate în timp) care să diminueze efectele asimetriei informaționale;

• într-o economie puternic deteriorată, banca trebuie să fundamenteze programe orientate pe sprijinirea agenților economici și atragerea economiilor temporar disponibile, în concurență cu alte instituții financiare sau cu statul, pentru a-și îndeplini rolul specific;

• factorul uman (client sau angajat) trebuie considerat și apreciat prin prisma importanței lui, amplificate în perioade de criză sau de disfuncționalități, când reacții aparent iraționale de panică sau de „profeții auto-întreținute” pot avea consecințe catastrofale; profesionalismul bancar devine o variabilă esențială;

• riscul sistemic trebuie abordat realist pentru a nu induce o criză globală de lichidități în sectorul bancar sau pe piața financiară;

• în selecția activelor, banca trebuie să urmărească: valorificarea superioară a resurselor mobilizate și echilibrarea activelor cu pasivele sub aspectul duratei și costului, gradul de lichiditate, asigurarea riscurilor specifice, dispersarea riscurilor, concurența și nevoile economiei;

• politica ratelor dobânzii să fie adaptată fiecărui produs și client în parte, ca și conjuncturii externe;

• se impune asigurarea față de riscurile opționale încorporate produsului (rambursarea creditelor cu anticipație, retragerea depozitelor la vedere, etc.), care au efect tot mai puternic asupra rezultatelor bancare – a apărut noțiunea de „marjă sacrificată” prin exercitarea opțiunii, în condițiile ofertei imense de produse noi și atractive pentru clienți – banca este cea care suportă un cost simetric câștigului clientului ei în momentul în care acesta profită de o situație favorabilă, dacă nu-și ia măsuri de valorizare a opțiunilor;

• globalizarea agravează o serie de riscuri (în condițiile unei concurențe mult accentuate) dar induce și riscuri noi, față de care banca trebuie să aibă o atitudine de prudență și suspiciune permanentă; pe de altă parte, oferă oportunități sporite de câștig.

Pentru a depăși problemele cu care se confruntă, băncile promovează noi produse și servicii, având la bază titluri negociabile, cu diverse scadențe.

Fenomenul de titrizare oferă băncii posibilitatea să intervină pe piețe, conduce la o nouă structură a bilanțului bancar și la creșterea importanței operațiunilor în afara bilanțului (aranjamente de swap, tranzacții la termen, operațiuni cu instrumente financiare derivate, s.a.), cu costuri și venituri specifice, dezvoltă noi abordări sub raportul organizării bancare, pregătirii personalului, relației cu clienții și partenerii de afaceri, tehnicii și implicit, asupra gestiunii riscurilor – tot mai complexe față de complexitatea tranzacțiilor și a piețelor.

CAPITOLUL IX. PRODUSE SI SERVICI BANCARE

– APLICAȚII

I. ELEMENTE INTRODUCTIVE. OPERATIUNILE DE CREDITARE

Tema 1 – Bonitatea agentilor economici

Bonitatea unui agent economic reprezinta capacitatea de plata a obligatiilor pe care le are precum si a celor care urmeaza sa si le asume. Joaca un rol deosebit de important in decizia de creditare si, sub aspect economico-financiar , ea se exprima prin mai multi indicatori stabiliti pe baza diferitelor elemente din bilantul contabil si anume:

lichiditatea;

solvabilitatea;

rentabilitatea

a) Lichiditatea patrimoniala – este capacitatea agentului economic de a acoperi obligatiile de plata pe termen scurt cu elemente patromoniale active ce pot fi transformate in disponibilitati intr-o perioada scurta de timp.

Lp = (active lichide / datorii si credite pe termen scurt) x 100

Active lichide = disponibilitati banesti

+ sume de incasat

+ titluri de credit

+ alte elemente de activ

– imobilizari de elemente patrimoniale

Cu cat coeficientul este mai ridicat, cu tat lichiditatea patrimoniala este mai mare. Un coeficient peste 100% indica o activitate buna deoarece activele lichide depasesc datoriile, iar un coeficient subunitar indica o situatie nesatisfacatoare.

b) Solvabilitatea patrimoniala – exprima gradul in care fiecare agent economic asigura cu capitalul social acoperirea creditelor pe termen scurt, mediu si lung.

Sp = (Capital social / Total pasiv) x 100

Total pasiv = capital social + credite pe termen scurt, mediu si lung (in aplicatiile ce urmeaza)

Este considerata buna daca coeficientul este de peste 50%, limita considerata minima fiind de 30%

c) Rentabilitatea – este un indicator de sinteza si exprima eficienta activitatii in perioada analizata. Se exprima, in principal, prin rata profitului net (Rpn)

Rpn = (profit net/capital social) x 100

APLICAȚIE

Sa se calculeze si sa se interpeteze comparativ indicatorii de bonitate pentru 5 societati comerciale care prezinta urmatoarele date sintetice:

Tema 2 – Tehnici de calcul a dobanzilor

Costul creditului este factorul important in decizia potentialului client al bancii de a contracta o forma sau alta de credit bancar, oferit de diferitele banci din sistem.

Costul creditului cuprinde donanzile aferente si diversele spetze bancare (comisoane, taxe etc)distribuite pe intreaga durata a creditului, ceea ce este cunoscut si sub denumirea de dobanda anuala efectiva.

In cadrul costului creditului, elementul principal este dobanda, al carui nivel depinde de o serie de factori precum: nivelul taxei scontului, obiectul creditat, natura si durata creditului, cererea si oferta de capital etc

2.1. Calculul dobanzii simple

Formula de calcul utilizata este:

D = (c · t · r) / 36 000

unde: D – dobanda, c – capitalul investit, t – timpul, durata investirii, r – rata dobanzii

APLICATII

1. Ce dobanda incaseaza un posesor de capital in valoare de 200 000 USD care se hotaraste sa il ofere cu imprumut pe o perioada de 60 de zile, stiind ca procentul de dobanda pentru care ar semna ar fi de 7% p.a.?

2. Sa se determine cantitatea de capital ce ar trebui oferita spre imprumut de catre un detinator, pentru ca dupa un interval de 90 de zile sa obtina o bonificatie de 2000 de dolari. Rata dobanzii este cunoscuta ca fiind de 8%.

3. Un capital de 450 000 de USD a fost dat cu imprumut pe un interval de 180 de zile, la un procent al ratei dobanzii r. Valoarea dobanzii ce trebuie incasata la scadenta este de 4 500 USD. Sa se stabileasta nivelul ratei dobanzii la care s-a cedat capitalul.

4. Se cere sa se determine perioada pentru care s-a acordat un imprumut de 200 000 USD, cunoscand ca dobanda incasata a fost de 5 000 USD la un procent de dobanda de 6%.

2.2. Calculul dobanzii compuse

Dobanda compusa este uzuala la creditele acordate pe o perioada mai mare de 12 luni. Ea se determina pornind de la dobanda simpla calculata la sfarsitul fiecarei perioade de timp, care se adauga la suma perioadei corespunzatoare, nua suma intrand in operatia de dobanda a perioadei urmatoare.

Astfel, capitalul final obtinut la sfarsitul perioadei se determina cu ajutorul formulei:

Cf = Ci + K

unde: Ci – capitalul initial, Cf – capitalul final, K – factor de multiplicare

Factorul de multiplicare K se determina tinand cont de nivelul dobanzii anuale r, astfel:

K= 1 + r

APLICATII

1. Consideram ca o marfa in valoare de 10 000$ se vinde pe credit pe termen de 5 ani si cu un procent de dobanda de 6% p.a. Care va fi suma totala de plata?

2. Sa se stabileasca suma totala de plata si masa dobabzii, stiind ca :

– marimea creditului este de 100 000 $

– dobanda cuvenita este 8% p.a.

– durata creditului este de 3 ani.

Tema 3 – Rambursarea creditelor

Rambursarea creditelor se poate face in rate egal, crescande sau descrescande, anuale, semestriale, trimestriale sau lunare. Dobanda poate fi aplicata asupra descoperitului ramas, sau pe fiecare transa pe durata creditului.

APLICATIE

Sa se intocmeasca graficul de rambursare in cazul transelor egale cu dobanda asupra descoperitului ramas, respectiv asupra fiecarei transe pe toata durata creditului, in cazul unui credit acordat pe 3 ani, cu rambursare pe parcursul a 10 semestrialitati, pentru fiecare dintre acestea fiind emis cate un efect de comert ( trata sau bileti la ordin).

II OPERATIUNI CU DEPOZITE BANCARE

Tema 4 Capitalizarea dobanzii

Depozitele bancare (sub forma de conturi sau certificate de depozit) sunt purtatoare de dobanzi, care se calculeaza pe baza formulei:

D = (C · Rd · Nz ) / (3 600 · 100)

unde : D – masa absoluta a dobanzii, C –capitalul investit, Rd – rata dobanzii, Nz – numarul de zile al perioadei de constituire a depozitului (inclusiv prima zi si exclusiv ultima)

Printre diferitele avantaje pe care le ofera banca in atragerea deponentilor si stimularea constituirii de depozite la termen, se numara si capitalizarea dobanzii ce li se cuvine. Astfel, clientii bancii au posibilitatea sa-si incaseze dobanzile la sfarsitul perioadei de capitalizare sau sa le pastreze in depozit, caz in care acestea vor fi remunerate conform calculului dobanzii compuse.

Rata dobanzii anuale compuse Rdac se determina cu ajutorul formulei:

Rdac = 100 [(1 + r/(100·n))n – 1]

unde: r – rata dobanzii anuale simple, n – numarul de perioade de capitalizare cuprinse intr-un an.

APLICATII

1. Stiind ca rata anuala a dobanzii simple este de 6,7%, sa se determine rata dobanzii anuale compuse pentru urmatoarele perioade de capitalizare:

a) semestrul

b) trimestrul

Tema 5 – Operatiuni cu certificate de depozit pe termen scurt

5.1. Operatiuni cu certificate de depozit pe termen scurt

Operatiunile cu certificate de depozit prezinta anumite caracteristici, in special datorita caracterului specific al acestei forme de depozitare a capitalului. Dobanda la certificate de depozit se stabileste atat pe piata primara, in functie de nivelul dobanzilor pe piata monetara de referinta, cat si pe piata secundara, pe baza castigului net pana la scadenta finala, plecandu-se de la dobanda de la depozitele interbancare pentru perioada comparabila celei ramase pana la scadenta certificatului de depozit, precum si de la dobbanzile nominale oferite de bancile emitente pentru perioade similare.

APLICATIE

O banca emite un certificat de depozit in valoare de 1 milion de dolari, cu o dobanda de 5 ¾%. Perioada pentru care se constituie depozitul este de 182 de zile. Detinatorul certificatului de depozit il vinde pe piata secundara cu 47 zile inaintea scadentei la o dobanda de 5 5/16%. Se cere:

a) stabilirea cuantumului dobanzii la depozitul bancar constituit;

b) stabilirea pretului de vanzare a certificatului de depozit inainte de scadenta*

c) stabilirea ratei dobanzii la care se cumpara certificatul de depozit.

* Pv = Vn [(1 + d1·T / 3 600)/ (1 + d2·t/ 3 600), unde : Pv – pretul de vanzare al certificatului de deposit inainte de scadenta; Vn – Valoarea nominala a certificatului de depozit; d1- rata dobanzii la care s-a emis certificatul; d2 – rata dobanzii la care se incheie tranzactia de vanzare; T – perioada pentru care se constituie depozitul (egala cu perioada de viata a certificatului de depozit); t – timpul ramas de la data negocierii pana la scadenta.

5.2 Operatiuni cu certificate de depozit pe termen mediu

APLICATIE

Un certificat de depozit emis la o valoare de 750 000 USD, in februarie 2002, cu o dobanda de 8 5/8%, cu scadenta in februarie 2007 este vandut la inceputul lunii aprilie 2003 la o dobanda de 8 ¼%

Sa se stabileasca pretul de cumparare. Suma ce va trebui platita de cumparator este calculata determinand valoarea actuala a certificatului de depozit (la data negocierii), scontat la procentul stabilit.

Tema 6 – Alte operatiuni cu depozite bancare

APLICATIE

Sa se stabileasca varianta cea mai avantajoasa de investire a unor fonduri de 10 milioane de dolari, stiind ca intreprinzatorul are la dispozitie urmatoarele posibilitati de fructificare:

Varianta 1: din suma de 10 milioane USD, intreprinzatorul plaseaza pe piata, in fiecare saptamana a lunilor mai si iunie, acordand credite la dobanda pietei (pe 3 luni), reinvestind sumele la scadenta pe inca 3 luni.

Varianta 2 : suma de 10 milioane $ o plaseaza in depozite egale, pe termen de 6 luni;

Varianta 3: avand la dispozitie suma de 10 milioane$, investitorul o foloseste in felul urmator:

cumpara certificate de depozit cu scadenta la 6 luni;

le revinde inainte de scadenta (la 3 luni de la cumparare)

suma obtinuta se reinvesteste in certificate de depozit scadente la 6 luni, pe care le revinde la 3 luni.

Bibliografie selectivă

1. Silviu Cerna – Banii și creditul în economiile contemporane, 2 vol. Ed. Enciclopedicã, București, 1994.

2. Silviu Cerna – Moneda și teoria monetară, 2 vol. Ed. “Mirton”, Timișoara, 2000

3. Cezar Basno, Nicolae Dardac,s.a. – Monedã, credit, bãnci, EDP, București, 1999, vol I și II.

4. Georgeta Dragomir – Activitatea bancară și riscul în economie, EDP, București, 2003

5. Georgeta Dragomir – Moneda în structuri, comparații și mecanisme, Ed. Academica, Galați, 2003

6. Lucian C. Ionescu – Bãncile și operațiunile bancare, Ed. Economicã, 1996

7. Costin Kirițescu – Idei contemporane în acțiune, Ed. Enciclopedicã, Colecția Biblioteca B.N.R., București, 1996

8. V. Turliuc, V Cocriș – Monedă și credit, Ed. “Ankarom”, Iași, 1998

9. * * * B.N.R., Rapoarte anuale 2000-2005

10. * * * Revista Piața financiarã, 2003-2006

11. * * * Revista Tribuna economicã, 2003-2006

12. * * * Revista Finanțe, bănci, asigurări, 2003-2006

13. * * * Revista EuroEconomica, Univ. “Danubius” Galați, Fac. de Științe Economice, 2005-2006

14. * * * Surse on-line