Sistemul Bancar Romanesc

Este unanim acceptat că, în economia de piată, rolul banilor si al bancilor este imens. Economia de piată înseamnă în primul rând, economie de schimb, iar schimbul se realizeaza prin bani și banci.

Pentru o țară in plină tranziție de la structurile unei economii de comandă la funcționarea economiei de piată, este inevitabilă perisabilitatea accelerată a unor informații. În acest sens, un exemplu edificator îl constituie dinamismul deosebit al sectorului bancar( numărul băncilor, for-ma de proprietate asupra capitalului social organizarea și funcționarea efectivă, introducerea unor metode și instrumente noi de plată și decontare etc.).

Consider că problematica sistemului bancar prezintă un interes larg, nu numai pentru cei implicați direct în tranzacții și operațiuni financiar-bancare,dar și pentru majoritatea întreprinză-torilor economici, managerii societaților comerciale, studenții învațamantului superior cu profil economic, s.a.m.d.

Dacă tehnicile bancare au existat odată cu băncile și ele reflectă operațiunile bancare în co-nexiunea lor, elementele de management și strategie bancară sunt relativ noi întrucât până în anul 1989 ele erau confundate de cele mai multe ori cu ,,principiile’’ politicii economice. Centralis-mul excesiv făcea ca și aici, rolul băncilor în stabilirea strategiilor de acțiune și de dezvoltare să fie foarte redus.

Sistemele bancare moderne cuprind bănci specializate, care se orientează pe nișe de piață, și bănci universale, care oferă o serie largă de activitați bancare și alte produse, băncile diferenți-indu-se și adaptându-și instrumentele astfel încât să realizeze profitabil si adecvat circulația mo-nedei, finanțarea economiei.

Mi-am ales această temă deoarece creditul bancar reprezintă produsul principal al băncilor noastre și reprezintă operațiunea bancară cu grad marit de risc dacă nu sunt respectate operațiunile de creditare.

În capitolul I am încercat sa prezint pe scurt apariția și evoluția băncilor în România, precum și evoluția Volksbank in cadrul sistemului bancar românesc.

În capitolul II am prezentat detalii referitoare la creditul bancar(denumire, caracteristici, forme, funcții etc) și consider că, tema aleasă ‚’’Operațiuni bancare privind acordarea de credite pentru persoane fizice’’ este foarte importanta pentru activitatea de creditare, mai ales ân actualul context de criză financiară. O bună verificare și analiză a documentației de creditare din partea ofițerilor de creditare cât și un management solid al băncilor ar reduce semnificativ riscurile de creditare.

În ultima parte a acestei lucrari, am prezentat un studiu de cay privind acordarea unui credit de achiziție de locuința pentru o persoana fizica la Volksbank România, cât și detalii privind analiza detaliată a clientului din punct de vedere al veniturilor, cheltuielilor, situației personale prin anexele atașate la capitolul respectiv.

CAPITOLUL I – Scurtă prezentare a sistemului bancar românesc

Sistemul bancar românesc, apariția și evoluția băncilor

Primele evocări de activitate cu caracter bancar, în sensul modern al termenului, apar în Țările Române înca din perioada feudalismului, fiind desfășurate de zarafi și de cămătari.

Serviciile cămătarilor constau în acordarea de credite cu dobânzi foarte mari, credite au îmbarcat în principal forma creditului de consum și cea a creditului politic ( pentru cumpărarea de funcții în ierarhia administrativă, inclusiv pentru cumpărarea tronului de la Poarta Otomana¹).

Odată cu dezvoltarea relatiilor capitaliste, se simțea nevoia apariției unor instituții financiare reglementate și capabile să susțină finanțarea unor proiecte de anvergură. Într-o primă fază, o serie de case comerciale implementate în centrele comerciale românești s-au specializat in domeniul bancar existând între anii 1830-1860, 10 asemenea case la Brăila, 21 la Galați, 20 la București și câte una la Buzău, Craiova și Iași² și care au favorizat mai târziu deschiderea unor sucursale ale băncilor străine pe teritoriul Principatelor.

Un moment important în evoluția activitații bancare în Țările Române l-a avut înființarea în anul 1864 a Casei de Drepturi și Consemnațiuni, prima institușie românească de credit (în prezent casa a devenit o instituție bancară – CEC Bank).

Aceasta își atrăgea resursele din depunerile de consemnatiuni private, precum și din resurse publice (taxe și disponibilități ale instituțiilor publice).

Anul 1880 a devenit anul de răscruce în dezvoltarea sistemului bancar rpmânesc, prin apariția Băncii Naționale a României înființată după modelul Băncii Naționale a Belgiei și respectând principiile școlii bancare, ca rezultat al dorinței unanime a tuturor participanșilor la viața economică și ploitica a țării. Înființarea BNR a dus la creșterea rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri ale economiei, prin rețeaua sa de sedii din țară putând mobiliza disponibilitățile bănești și acorda credite mai lesne.

Perioada următoare a fost caracterizată de avânt economic și cristalizare a relațiilor capitaliste astfel că sistemul bancar românesc s-a extins și întărit, numărul băncilor crescând de la 215 în anul 1918 la1122 în anul 1928, cu un capital total de 10 miliarde lei, la care se adăugau și cele 4743 de bănci populare³.

Criza economică mondială di anii 1928-1933 a afectat puternic și sistemul bancar românesc, o parte dintre băncile mici și mijlocii dând faliment sa fuyionând cu altele mai pternice. La sfârșitul anului 1941 numărul băncilor în România era de 272⁴.

Concentrarea capitalului bancar a generat apariția unor bănci care dețineau cea mai mare parte a resurselor financiare ale țării. În perioada 1934-1941, existau 5 bănci comerciale ) Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română, Societatea Bancară Română) care alcătuiau ‚’’marea finantă’’ a tării. Acestea, în anul 1941, dețineau 52% din totalul activelor bilanțiere bancare, iar primele trei dintre băncile mari (Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comerciala Română) dețineau peste 70% din totalul resurselor financiare ale ‚’’ marii finante’’ a țării⁵.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus nori negrii deasupra sistemului bancar românesc. Proprietatea privată și libera inițiativa urmau să fie înlocuite cu un sistem arbitrar de luare a deciyiilor în economie: economia centralizată de tip socialist.

Înainte de etatiyarea Băncii Naționale a României, numărul băncilor cu drept de rescont la banca de emisiune era de 383, din care 183 erau sedii centrale și bănci locale, iar 200 sucursale ale marilor bănci. Numărul total al băncilor, sucursalelor, inclusiv al cooperativelor de credit, era în momentul naționaliyării de 2661⁶.

Peocsul de transformare a sistemului bancar românesc după tipicurile economiei centralizat – planificate a prevazut trei etape principale⁷:

Etatizarea Băncii Naționale a României la 28 decembrie 1946, devenind Banca Republicii Populare Române – Banca de Stat.

A doua etapă în transformarea aparatului bancar a fost legată de actul naționalizarii principalelor mijloare de producșie din iunie 1948.

Cel de-al treilea moment important în transformarea aparatului bancar îl reprezintă măsura luată prin Decretul nr,197 din 13 august 1948, prin care băncile societăți pe acțiuni devin proprietate de stat.

În ceea ce privește trecerea de la sistemul bănesc capitalist la sistemul bănesc socialst, condițiile au fost create prin reforma monetară din august 1947 astfel puterea fiinanciară a băncilor particulare a slăbit, BNR devenind aproape singura sursă de creditare a economiei.

Împrumuturile acordate de băncile particulare, din sursele lor proprii, repreyentau circa 4% din totalul creditelor acordate în economie, în timp ce creditele acordate de BNR erau, în augut 1947, de 56.80% în industrie, transporturi și pentru meseriaăi, 39.70%, în agricultură și pentru colectări și 4.13% pentru comerț și altele⁸.

În urma celei de-a treia etape a procesului de transformare a sistemului bancar, o serie de bănci private sau de stat au fost lichidate sau dizolvate. Singurele bănci care au rămas: Banca de Credit pentru Investiții, Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Ultimele două bănci au fuyionat și au format Casa de Economii, Cecuri și Consemnașiuni care, in octombrie 1949, a primit denumirea de Casa de Economii și Consemnațiuni.

În anul 1967 au fost înființate două bănci noi: Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară și Banca Română pentru Comerț Exterior.

Pâna la înființarea acestor două bănci, toate operațiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singure instituții: Banca de Stat. Aceasta funționa ca centru de încasări și control al numerarulșui. Dupa 1967 Banca Națională a fost reorganizată, schimbările fiind însoțite de un anumit grad de deschidere, cu toate câ sistemul rămânea centralizat.

După anul 1989 s-au creat premisele constituirii unui sistem bancar pe două nivele, asemănător celor din economiile dezvoltate, odată cu trecerea către economia de piață astfel:

B.N.R cu următoarele funcții: emisiunea monetară, asigurarea stabilității monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, supravegherea activității bancare, asigurarea sistemului de plăți fără numerar.

Bănci comerciale, rezultate prin restructurarea în societăți pe acțiuni a băncilor specializate în conformitate cu legea activității bancare nr.33/1991 cu modificările și completările ulterioare.

În perioada următoare s-a cosntatat dezvoltarea sistemului bancar în România prin apariția de bănci noi, unele fiind sucursale ale unor bănci străine renumite în lume. Totuși extinderea numărului de bănci a fost mai puțin explozivă decât în celelalte țăti din Europa Centrală și de Est, probabil ca urmare a prudenței în acordarea autoriyațiilor de funcționare de către banca centrală.

Imaginea actuală a sistemului bancar a fost conturată de deschiderea economiei românești, ceea ce a determinat ajustarea sistemelor de operare la cerințete și practicile internaționale. Băncile și-au dezvoltat și și-au adoptat sistemele de operare în funcție de impactul factorilor exogeni asupra economiei reale, precum și de presiunea concurenței pe piața financiar-bancară.

Evoluția sistemului bancar românesc în ultimul deceniu al secolullui XX s-a caracterizat prin dezvoltarea și diversificarea produselor și serviciilor bancare, creșterea vitezei și diversificarea instrumentelor de decontare, modernizarea sistemului de evidență și control, informatizarea sistemelor de transmitere a datelor de natură contabilă, statistică și a celor din procesul de transfer. Diversificarea produselor și serviciilor apare ca urmare a faptului că actualmente, băncile comerciale românești sunt bănci de afaceri și dezvoltare. Prin această diversificare, băncile comerciale au contribuit din plin la înfăptuirea politicii financiar-monetare și valutare a țării. Astfel, diversificându-se instrumentele de plată utilizate la băncile comerciale, poate fi diminuat sau chiar eliminat blocajul financiar.

Pe parcursul anului 2012 și în prima jumatate a anului 2013, structura sistemului bancar din România a fost afectată de schimbările survenite la nivelul acționariatului instituțiilor de credit. Astfel, numărul instituțiilor de credit s-a redus în 2012, comparativ cu 2011, prin încetarea activității băncii C.R. Firenze în urma fuziunii prin absorbție cu Intesa SanPaolo Bank ce a avut loc în trimestrul IV 2012. În primul trimestru al anului 2013, numărul instituțiiolr de credit s-a mărit datorită intrării pe piața românească a băncii TBI Bank EAD Sofia, prin deschiderea unei sucursale locale. În sistemul bancar românesc activează 41 de instituții de credit, dintre care : 27 cu capital majoritar privat străin, 2 cu capital privat autohton, 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, 9 sucursale ale băncilor străine; acestora li se adaugă și o organizație cooperatistă de credit.Pe parcursul anului 2012, 27 de instituții de credit din UE au notificat BNR intenția de a oferii în mod direct servicii financiare pe teritoriul României, în baya pașaportului european⁹.

Dupa cum se va vedea în tabelul de mai jos, cota de piață în activele sistemului bancar a băncilor cu capital majoritar străin a cunoscut o creștere importantă în 2014, atingând valoarea de 81% la finele lunii iulie 2014. Această creștere se datorează reclasificării unor bănci, din grupa băncilor cu capital majoritar românesc în cea a băncilor cu capital majoritar străin( în decembrie 2012, Banca Transilvania a trecut din grupa băncilor cu capital majoritar românesc în cea a băncilor cu capital majoritar străin și acționariat diversificat, iar în martie 2013, Libra Internet Bank a trecut din grupa băncilor cu capital majoritar românesc în cea a băncilor cu caputal majoritar cipriot).

Tabel 1. Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc

Tabel 1 Sursa B.N.R. – Raport asupra stabilității financiare – 2014

Sectorul bancar din România dispune de rezerve de capital și lichiditate prudențiale, care ar permite acomodarea unor șocuri de intensitate ridicată generate de evoluții macroeconomice interne și externe nefavorabile. În primul rând, rata fondurilor proprii totale (echivalentul fostului indicator de solvabilitate) s-a majorat la 17 la sută în iunie 2014 (față de 14,9 la sută în decembrie 2012), menținându-se considerabil peste pragul minim stabilit conform cadrului de reglementare european CRD IV/CRR (8 la sută). În al doilea rând, gradul de acoperire cu provizioane IFRS a creditelor neperformante a rămas confortabil (66,2 la sută, în iulie 2014). Testarea la stres a solvabilității sectorului bancar arată o bună capacitate de acoperire a pierderilor potențiale generate de eventuala manifestare a unor evoluții macroeconomice cu o severitate ridicată, în pofida unei scăderi accentuate a ratei fondurilor proprii totale. În al treilea rând, lichiditatea a continuat să se situeze la un nivel bun pe fondul unei tendințe de reechilibrare pe monede a elementelor de activ și pasiv bilanțier. Analizele de testare la stres a lichidității sectorului bancar din perspectivă macroprudențială indică o capacitate bună de gestionare a unui șoc moderat-ridicat de retragere a finanțării. În al patrulea rând, după trei ani de pierderi, sectorul bancar a înregistrat profit net în anul 2013, datorat încetinirii acumulării creanțelor neperformante și unui ritm pozitiv al profitabilității operaționale, în pofida dinamicii consemnate de creditele acordate sectorului nefinanciar. În primele șapte luni ale anului 2014, rezultatul finaciar agregat a rămas pozitiv, însă moderat, rata rentabilității economice (ROA) și rata rentabilității financiare (ROE) fi ind de 0,2 la sută, respectiv de 2,3 la sută. Continuarea redimensionării rețelelor teritoriale și a ajustării necesarului de personal a condus la cheltuieli operaționale mai mici, cu impact pozitiv asupra profitabilității operaționale.

1.2 Evoluția BRD-Group Société Généralé în cadrul sistemului bancar Românesc.

Banca Română pentru Dezvoltare este o banca celebra si cu mare tradiție in sistemul bancar românesc , aceasta fiind a doua bancă din România in cee ace priveste procentul de active detinute . aceasta din urma a reusit , cu mare success, sa se adapteze cerințelor economiei de piață actuale in paralel cu dezvoltarea sa continuă din punct de vedere orgazițional, patrimonial si financiar.

A fost înființată in anul 1923 sub numele de “ Societatea Națională de Credit “ , statul avand 20% din capitalul social, BNR( Banca Națională a României) 30% , iar restul fiind deținut de către particulari , printre care se numărau si un fost grup de directori ai “ Marmosch, Blank & Co “, prima bancă modern din România. Obiectivul principal al acestei instituții era acela de a finanța primele etape ale dezvoltării sectorului industrial din România.

Conform legii Naționalizării din iunie 1948, Societatea Națională de Credit a fost naționalizată , transformandu-se în Banca de Credit pentru Investiții.

În anul 1958 Banca de Credit pentru Investiții a reusit sa obțină finanțarea pe termen mediu și lung a tuturor sectoarelor industrial din România , mai puțin a sectorului agricol si al celui din industria alimentară. Tot in acest an a fost redenumită în Banca de Investiții, iar majoritatea finațărilor acordate de Banca Mondială au fost derulate prin Banca de Investiții.

În anul 1990 Banca Româna pentru Investiții s-a desemnat ca fiind bancă comercială si a receptionat activele si pasivele Băncii deInvestiții.

În luna decembrie a anului 1998 a fost semnat un acord între Société Généralé si Fondul Proprietății de Stat, prin care Société Généralé a obținut majorarea capitalului cu 20% si a cumparat un pachet de acțiuni , devenind astfel propietară cu 51% din capitalul majoritar al Băncii Română pentru Dezvoltare.

În anul 2001 , Banca Română pentru Dezvoltare aparea listată la Bursa de Valori București , în prima categorie, devenind una dintre cele mai importante societăți bancare din România.

În urma unui proces de “rebranding” din anul 2003 , Banca Română pentru Dezvoltare a preluat numele de BRD – Groupe Société Généralé, iar in anul 2004 a cumparat pachetul reyidual de acțiuni detinut de statul roman in capitalul BRD.

BRD și-a extins rețeaua, și-a lărgit sfera de activitate, oferind persoanelor fizice și juridice servicii bancare. Servicii de plată, investment banking, intermediere și brokeraj, finanțarea comerțului, asigurări, servicii de factoring și forfetare. În prezent, BRD – Groupe Société Générale se află în toate județele țării printr-o rețea de 930 de agenții, având sediul central pe BD. Ion Mihalache nr. 1-7, sector 1, București, Turn- BRD.

BRD-Groupe Société Générale își concentrează activitatea pe trei axe majore:

Bancă de retail:

• banca numără peste 2,3 milioane clienți personae fizice și peste 2,3 miloane de carduri și o rețea de acceptare de peste 21.600 POS-uri și 1.500 ATM-uri, fiind lider pe piața românească a cardurilor și prezenta în peste 900 de agenții în toată țara.

Bancă de referință a întreprinderilor românești și internaționale:

• BRD – este bancă de referință pentru sectorul privat din România, peste 65% din totalul creditelor fiind acordate acestui sector atât pentru întreprinderile mici si mijlocii, cât și pentru marile corporații

• BRD- este liderul pieței de factoring din Romînia, cu operațiuni de factoring de peste 1 miliard de Euro

• BRD – Groupe Société Générale joacă un rol important față de companiile multinaționale.

Bancă de investiții:

• BRD este implicată în finanțări structurate și oferă soluții complexe sectorului public și un număr mare de companii

• prin intermediul unei filiale commune cu GSG, BRD Corporate Finance, banca oferă toată gama de servicii de consultanță în domeniul privatizării și al fuziunilor și achizițiilor

• este una dintre cele două bănci active pe piața obligațiunilor.

Din perspectiva activelor bilanțiere

Utilizând datele emise de BNR în rapoartele anuale, se poate observa că pe parcursul celor 4 ani de criză, BRD s-a apropiat de pragul de 13%, pierzând circa un punct procentual la nivelul cotei de piață. Inițial anul 2012 ar fi trebuit să fie anul stopării procesului de erodare din 2010-2011 și al adoptării unei atitudini mai ofensive pe piață, însă banca a încheiat anul trecut cu pierderi de 332 mil. lei după ce în primii ani de criză fusese cea mai profitabilă.

În anul 2012, BCR a rămas pe primul loc, poziție pe care nu și-o poate pierde prea curând, deși cota sa de piață a alunecat sub pragul de 20%. La o distanță apreciabilă, cu o cotă de piață de 13,1%, poziția a doua este deținută de BRD. Cea mai vizibilă creștere a fost înregistrată de Banca Transilvania, a cărei cotă de piață a urcat cu 0,8 puncte procentuale și a ajuns la 8,0%.

Din perspectiva cardurilor în anul 2013 BRD a lansat în premieră în România, un nou tip de produs: cardurile prepaid. Acestea nu necesită deținerea unui cont bancar și sunt oferite în două versiuni: gift carduri și carduri reîncărcabile. Emise în monedă națională sub sigla MasterCard, cardurile prepaid sunt destinate clientelei persoane fizice. Gift carduri este o modalitate inovatoare și simplă de a face cadouri celor dragi, iar cardurile reîncărcabile pot contribui la susținerea tinerilor de către cei apropiati, fiind un prim produs bancar. Un avantaj important al cardurilor gift este acela că sunt disponibile pe loc, fără să fie necesară deschiderea unui cont bancar, sunt nenominale și pot fi utilizate la orice comerciant din România care afișează sigla MasterCard. Valabilitatea acestui tip de card prepaid este de 1 an, iar suma maximă este de 1.000 de lei. Cardurile reîncărcabile sunt, de asemenea, disponibile imediat, fără să fie nevoie de cont bancar. Ele pot fi alimentate cu până la 10.000 de lei pe an calendaristic, cu posibilitate de reîncărcare în perioada de valabilitate de 3 ani. Cardurile reîncărcabile pot fi folosite atât în România, cât și în străinătate atât pentru plata la comercianții acceptanți, cât și pentru retrageri de numerar la ATM. De asemenea, cardurile reîncărcabile dispun de tehnologia contactless și pot efectua plăți rapide, de mică valoare, fără introducerea codului PIN.

Capitolul II – Creditul bancar, produs de bază în activitatea

băncilor comerciale.

2.1. Conținutul și caracteristicile creditului.

În economia de piață, creditul are un rol deosebit fiind unul din motoarele principale ale întregului economico+social. Creditul este operatiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumător.

Creditul reprezintă operațiunea prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obține fonduri sau bunuri de la o altă persoană fizică sau juridică(creditor), asumându-și obligația să le restituie sau să le plătească la scadență.

Astfel, creditul bancar constituie calea principală de transfer a lichiditășilor disponibile, dominând atât prin dimensiuni, cât și prin impact finanțarea economiei, ratele dobânzii bancare, implicit cele directoare ale băncilor centrale sau ale centrelor financiare, dirijând mișcarea piețelor, a cererii și ofertei de lichidități, creditele bancare contribuind la alocarea resurselor financiare în economie, la alegerea priorităților și, în ultimă instanță, la stabilirea configurației viitoare a economiilor, la introducerea nivelului, structurii și calității vieții viitoare a populației.¹⁹

Apariția creditului este strâns legată de dezvoltarea producției și circulației mărfurilor, evoluția acestor fenomene impunând includerea schimbului și odată cu el și a creditului în cadrul relațiilor monetare.

Termenul „credit” îsi are originea în participiul trecut al verbului latinesc „credere” „= a crede”, semnificând încrederea celui care dă unei persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va primi în schimb valori corespunzătoare. Limba română a consemnat acest cuvânt ca neologism, el pătunzând în vocabularul nostru abia în secolul al XVIII-lea prin preluarea din limba franceză a substantivului „credit” = încredere fermă (confinance) din punct de vedere financiar.²⁰

Relațiile de credit au existat și în economiile premonetare, însă așa cum schimbul devine din ce în ce mai dependent de haină monetară(prin însăși scindarea sa în cele două acte- vânzarea și cumpărarea) așa și creditul este tot mai greu de închipuit în lipsa banilor.

Apărut din necesitatea stingerii obligațiunilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face față, creditul constituie una din condițiile desfășurării oricărui proces economic.

Depășind sfera proceselor economice interne, creditul a fost extins treptat și în relațiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenți economici sau chiar state.

Astfel, creditul este văzut ca o pârghie economică indispensabilă, este ca forța activă ce s-a concretizat în ăntreținerea de relații între furnizori și cumpărători, în contribuția la formarea de unități productive sau în fructificarea acumulărilor bănești.

Înainte de definirea creditului și a funcțiilor sale, se impune realizarea unei distincții între finanțe, bani și credit. Astfel, trebuie subliniat că, numai în cadrul rotației de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale și monetare, creditul se poate transforma fie în bani, fie în finante; în timp ce finanțele presupun capitaluri deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile. În acest sens, creditul poate fi considerat o formă specială de mișcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut. Într-o formă existinsă creditul mai poate fi identificat cu circulația capitalului de împrumut. Numeroasele interpretări reducționiste au furnizat o serie de accepțiuni de genul: creditul=bani si finanțe; creditul=împrumutul; creditul=pârghie; creditul=capital; etc. Una din definițiile demne de reținut indica operașiunea de creditare ca cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosința altui subiect economic, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă( Victor Slanescu).

Elementele comune care se găsesc însă în toate definițiile date creditului sunt următoarele:

Existența unor disponibilități la unii agenți economici și acceptarea de a fi cedate(împrumutate) altor agenții(debitor);

Pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul(împrumutant) și instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

Obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadență, însoțit în mod obligatoriu de dobândă.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite pe termen scurt și pe termen lung și mijlociu privind operațiile bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate în fiecare cay în parte sau în cadrul unui acord general.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci, formează depozite care pot fi folositecătre acestea, ca resurse. Pe de altă parte băncile acordă credite întreprinderilor pentru novoile lor de producție curente sau de recuperare ulterioare, pentru investiții.

Relația de creditare evidențiază un set de caracteristici, prin care se delimitează sfera și se caracterizează conținutul acestuia:

Subiecții relației de credit, creditorul și debitorul, acoperă o mare divesitate în ceea ce privește apartenența la structurile social-economice, motivația angajării într-un raport de credit și durata acestui angajament. După natura participanților la procesul de creditare aceștia pot fi grupați în trei categorii: întreprinderile, populația și statul.

Promisiunea de rambursare, este termenul esențial al relației de credit, aceasta presupunând riscuri care necesită angajarea unor garanții. În raporturile de credit, riscurile probabile sunt riscul de nerambursare și riscul de imobilizare.

Riscul de nerambursare se referă la probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată datorită deficiențelor împrumutatului, dificultățilorsectoriale, prevenirea riscului putându-se realiza prin diversificarea sau prin garantarea împrumutatului.

Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deținătorul de depozite, care nu sunt în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate

Garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plătii, în cazul în care debitorul este în incapacitate.

Garanțiile reale sunt: reșinerea, gajul,ipoteca și privilegiul.

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare și cu publicitate.

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori, de a avea prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garanție asupra unei părți sau asupra totalității patrimoniului debitorului

Termenul de rambursare este o caracteristică esențială a creditului având o varietate foarte mare ajungâdu-se de la termene foarte scurte(24 ore) pentru care este specificată rambursarea integrală la scadență, la termenele de la 30 la 50 de ani și chiar 100 de ani(pentru construcția de locuințe). Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată, la termene stabilite, lunare, trimestriale, odată cu plățile cuvenite pentru dobânzi, se rambursează o parte din împrumut.²¹

Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a creditului. Aceasta poate fi dobânda fixă sau dobânda variabilă. Clauza dobânzii fixe, convenită în cadrul acordului de credit, este acceptabilă pentru ambele părți, pentru întregul împrumut și pe toată perioada creditului. Dobânda variabilă este dobânda care se modifică periodic în funcție de nivelul dobânzilor de pe piață.

Acordarea creditului(tranziția). Creditul poate fi constituit în cadrul unei tranzacții unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit. În cazul liniilor de credit, împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de către debitor, cărțile de credit fiind modalitățile cele mai răspândite pentru această formă. Consmințirea tranzacției, respective acordării creditului, este un act de mare importanță iar pe această cale, creditorul trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru evitarea riscului.

Consemnarea și transferabilitatea sunt caracteristici esențiale ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea majoritate, prin înscrisuri, instrument de credit a cărui formă de prezentare implică multiple aspecte, esențială fiind obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv, dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.

2.2. Funcțiile Creditului

Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul și importanța creditului în economia fiecărei țări au marcat o creștere considerabilă, având loc totodată, diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit.

Principalele funcții ale creditului sunt:

Funcția de mobilizare, ameliorare și redistribuire;

Funcția de emisiune;

Funcția de reflectare și stimulare a eficienței în activitatea agenților economici.

Funcția de mobilizare, ameliorare și redistribuire – în primul rând, creditul îndeplinește o funcție distributivă prin faptul ca redistribuie rezervele bănești disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumuturilor acordate anumitor ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare.

Prin disponibilități sunt desemnate atât excedentele din conturile întreprinderilor deschise la bănci și aflate temporar în stare inactivă, rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi la bănci, cât și sumele economisite de populație pentru diferite scopuri și depuse spre păstrare la casele de economii și/sau la băncile comerciale. Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilități, băncile, prin creditarea acestora, transformă economiile sterile în capitaluri productive, contribund astfel la creșterea avuției reale a societății. De aceea se poate spune că, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului.

Printr-o analiză atentă a cererilor de credite se favorizează orientarea disponibilităților spre ramurile sau activitățile mai rentabile, acest lucru asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe. Având în vedere cele prezentate, creditul, prin funcția sa distributivă, participă la creșterea gradului de centralizare și concentrare a capitalului.

Funcția de emisiune – indiciul funcției de emisiune este crearea de noi mijloace de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară ci ea trebuie corelată cu realitățile economiei. Atât supracreditarea cât și subcreditarea au efecte perturbatoare pentru economie. Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri și servicii, cerere ce exercită presiune asupra prețurilor. Subcreditarea este o expresie a insuficienței aprovizionării cu bani a economiei ce frânează activitatea economică, crează dificultăți în înființarea crentă a activității de producție și conduce la proliferarea plăților restante.

Funcția de reflectare și stimulare a eficienței activității agenților economici – reprezintă eficiența economică cu care lucrează întreprinderile care se reflectă sensibil în situația lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate și în gradul de asigurare a capacității de plată. Nivelul de eficiență se regăsește în mărimea fondurilor totale necesare, însă și mai pregnant în situația creditelor, întrucât acestea intervin ca resursa marginală de completare, a cărei dimensiune este determinată de evoluția fondurilor proprii.

În concluzie, prin funcțiile pe care le îndeplinește, creditul generează o serie de efecte favorabile:

Facilitează distribuirea resurselor bănești între diferite întreprinderi și ramuri care sunt bine situate pe piață, creditul contribuind la concentrarea întreprinderilor;

Sporește viteza de rotație a monedei și contribuie la dimensionarea ei, asigurând în același timp și o reducere a cheltuielilor în circulația banilor;

Înlesnește sporirea capitalului real printr-o mai bună utilizare a factorilor de producție existenți;

Exercită o influență pozitivă asupra consumului în cazul acordării de credite pentru consum;

Accelerează tranzacțiile comerciale, ameliorând procesul de desfacere a mărfurilor la scară largă;

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor internaționale.

2.3. Formele creditului

Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite o mai bună cunoaștere și analizare. Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:

Persoana creditorului;

Modalitatea specifică de formare și utilizare a capitalurilor disponibile;

Persoana debitorului;

Dimensiunile și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutate;

Obiectul creditului și sfera de utilizare de către împrumutați²².

În funcție de criteriile prezentate mai sus creditul poate fi clasificat astfel:

După natura economică și participanți;

După destinația dată creditului;

După natura garanțiilor;

După termenul la care trebuie rambursat;

După fermitatea scadenței;

După modul de stingere a obligațiilor.

După natură economică și participanți avem următoarea clasificare:

Creditul comercial;

Creditul bancar;

Creditul de consum;

Creditul obligator;

Creditul ipotecar.

Creditul comercial este creditul pe care-l acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub forma amânării plății. Această formă de credit se manifestă nu numai în relațiile de vânzare-cumpărare dintre intreprinzătorii productivi si cei din comerț, ci și între întreprinzătorii producători. Creditul comercial cuprinde: creditul de vânzător și creditul de cumpărător

Creditul de vânzător are ca obiect vînzarea mărfurilor cu plata amânată. Întreprinzătorul apare în două ipostaze, cea de împrumutat, prin credit-furnizori, pentru procurarea de materiale și echipamente și cea de împrumutător, prin credite-clienți, pentru produsele livrate sau lucrări executate partenerilor săi.

Creditul cumpărător are ca obiect plățile în avans, întreprinzătorul poate fi atât beneficiar al avansurilor plătite de către clienți cât și plătitor de avansuri către furnizori.

Creditul bancar este un credit sub forma bănească acordat de bancheri întreprinzătorilor și populației, este un credit mult mai flexibil care se poate mișca în orice situație, disponibilitățile bănești mobilizate din anumite sectoare ale economiei putând fi dirijate către întreprinzători, indiferent de sfera lor de activitate. Prin formarea depozitelor bancare pe seama disponibilităților, pe de o parte, și acordarea creditelor pentru activitatea de exploatare curentă sau realizarea obiectivelor de investiții, pe de altă parte, băncile și clienții lor se găsesc în raporturi de reciprocitate.

Creditul de consum constă în vânzarea, cu plata în rate, a unor bunuri de consum personal de valori mari și folosință îndelungată, cum sunt: mobile, autoturismele, articole de uz caznic, etc. Între creditul de consum și creditul bancar se manifestă raporturi de determinare, adesea, pentru a dezvolta vânzarea de mărfuri cu plata în rate, comercianții recurgând la creditul bancar.

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operațiunilor de credit care constă în emisiunea și vânzarea publică o obligațiunilor. Creditul obligatar exprimă relații între unități economice și instituții, în calitate de debitori, care emit obligațiuni, pe de o parte, și, pe de altă parte. Subcriptorii de obligațiuni, în calitate de creditori, care își avansează capitalul în scopul obținerii unei dobânzi.

Creditul ipotecar este creditul destinat activității imobiliare și prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață, economie care cultivă și dezvoltă, sprijină și susține proprietatea individuală. Creditul ipotecar a dobândit amploare în toate țările dezvoltate, formele pe care le îmbracă fiind diverse: credit ipotecar cu dobânzi variabile, credit ipotecar cu rambursare progresivă, credit ipotecar inversat, purtător de anuități. Elementul comun al ultimelor două forme de credit consta în faptul că ele contribuie la finanțarea nevoilor de consum ale populației, diferența constând în dimensiunea temporală a consumului finanțat.

După destinația datei creditului, se clasifică astfel:

Credite produvtive – care sunt destinate anumitor activități productive;

Credite neproductive – acestea fiind specifice doar consumului individual;

După natura garanțiilor, vom clasifica creditele astfel:

Credit real – acesta fiind creditul acordat doar pe baza anumitor garanții materiale valide care să acopere valoarea creditului, valoarea acestuia fiind acoperită dib punct de vedere al riscului;

Creditul personal – se bazează pe încrederea debitorului, fiind acordat pe baza calităților solicitantului și a situației materiale a acestuia.

După termenul de rambursare, creditele se vor enumera astfel:

Credite la termen – acestea fiind creditele ce au o data fixă de rabursare unde vom regăsi: credite cambiale, credite pe termen scurt, credite pe termen mediu sau lung. Nerespectarea termenului de rambursare atrage după sine sancțiuni specifice fiecărei bănci.

Credit fără termen – acestea nu au fixate încă de la început data scadentă, în astfel de cazuri vom regăsi creditele de cont curent ce presupun relații curente și continue.

După fermitatea scadenței creditele se impart în:

Credit nedenunțabil – acel credit pentru care bancherul nu are nici un drept rezervat de a solicita restituirea anticipată a creditului acordat;

Credit denunțabil – este acel credit pentru care bancherul are dreptul , în baza unui preaviz, de a cere debitorului să efectueze plata împrumutului înaintea termenului fixat al scadenței.

După modul de stingere al obligațiilor deținem următoarea clasificație:

Credite amortizabile – include credite acordate pe termen lung și mediu în care sunt prevăzute posibile rambursări ale împrumutului prin rate anuale, lichiditatea acestuia fiind în cadrul unui termen stabilit;

Credite neamortizabile – include creditele pe termen scurt în care sunt prevăzute rambursări în sensul unei achitări globale sau în sensul unei plăți eșalonate altfel decăt anual.

2.4 Principalele categorii de credite acordate de bănci clieților-persoane fizice

Creditul de consum: orice credit solicitat de un individ, persoană fizică, pentru a-și satisfice nevoile personale proprii sau ale familiei, ori pentru achiziționarea bunurilor și a serviciilor , toate în afara celor prevăzute unei investiții imobiliare. Acest credit se acordă în condițiile în care angajamentul lunar de plată sa nu depășească 30% din veniturile nete ale solicitantului sau , in funcție de veniturile familiei acestuia.

Dintre creditele de consum enumerăm:

Liniile de consum – care sunt acordate in vederea satisfacerii nevoilor personale ale solicitantului. Se va acorda drept valoare maximă de creditare 90% din valoarea garanției constituite. Acestea se acordă pe termen de maxim un an, dar se poate solicita prelungirea perioadei, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile stabilite de bancă.

Credite nenominalizate se vor acorda pentru satisfacerea nevoilor personale ale solicitantului. În funcție de tipul de credit perioada de rambursare ajunge la 10 ani pentru creditul nenominalizat, și la 20 de ani pentru creditul nenominalizat dar garantat cu garanții reale.

Creditul pentru nevoi personale – poate fi oferit atât în lei căt și în valută pentru diferitele nevoi ale personale ale solicitantului. Suma maxima ce poate fi acordată este cuprinsă între valoarea de 10.000 și 30.000 de euro, iar perioada maxima de rambursare este de 10 ani pentru creditele de studii și de 5 ani pentru alte categorii.

Credite pentru achiziționarea de bunuri și servicii – sunt oferite atât în lei cât și în valută pentru cumpărarea de bunuri și servicii, sau pentru achiziționarea de autovehicule. Termenul maxim de rambursare este de maxim 10 ani, pentru cumpărarea unui autoturism sau 5 ani pentru achiziționarea altor bunuri.

Cardul de credit – este asemenea unei linii de credit acordată prin cardul de credit al unui client pentru efectuarea plăților sau a retragerilor de numerar, în limita unui plafon prestabilit. Termenul de rambursare este de până la 5 ani .

Creditul pentru investiții imobiliare – este acel credit care se acordă în scopul achiziționării unui teren sau a unei constrcții ( terminate sau ce urmează a se construii), sau pentru reabilitarea sau consolidarea unui imobil. Acesta include și creditul ipotecar. Plata lunară a angajamentului față de banca nu trebuie sa depășească 35% din veniturile nete ale solicitantului. Perioada maxima de rambursare este de până la 30 de ani.

Se imparte în:

Credit imobiliar – se acordă în vederea cumpărării sau construirii unui imobil sau pentru achiziționarea unui teren .

Creditul ipotecar – valoarea acestuia reprezintă 75% din valoarea imobilului / terenului ce va fi achiziționat sau 75% din valoarea devizului estimativ al amenajărilor / modernizărilor / construcției. Acesta se garanteaza cu bunul dobândit.

Categorii de credite acordate persoanelor fizice

Figura 1

Dobânda

Dobânda se poate asemăna cu o remunerare de care capitalistul beneficiază petru folosirea capitalului propriu sau capitalul încredințat altor persoane pe o durată stabilită pentru o folosire oarecare. Aceasta reprezintă prețul plătit în schimbul punerii la dispoziție al unui subiect economic a capitalului necesar, adăugând rata dobânzii care reprezintă costul echivalent unei unități de capital și o anumită unitate de timp. Dobânda este strâns legată de elementele de timp și de risc.

Caracteristicile elementare ale dobânzii se clasifică astfel:

Dobânda unui capital se produce independent de activitatea personală a capitalistului;

Dobânda este calitatea intrinsecă a capitalului;

Dobânda este formată fără a se epuiza capitalul ( are o durată eternă de constituire)

Clasificarea dobânzii din punc de vedere al băncii:

Dobândă bonificată – este reprezentată de remunerarea disponibilităților bănești ale posesorilor de conturi înființate ca depozite la bancă. Nivelul dobânzii bonificate depinde de rata inflației, rata dobânzii de refinanțare , taxa scontului, sau de alte rate ale dobânzii în funcție de fiecare bancă comercială.

Dobânda percepută – se încasează de la clienții cu calitatea de debitori, corespuzătoa-re creditelor acordate, Factorii de care depinde aceasta sunt: erodarea monetară, cheltuielile aferente operațiunilor bancare, gradul de risc, rezerva minima obligatory dar și dobânda bonificată.

Ambele categorii de dobânzi se află intr-o strânsă legătură, deoarece dobânda percepută pornește de la nivelul dobânzii bonificate, cu condiția să se țină seama de nivelul marjei dobânzii dar și a rezervei minime obligatorie depusă la Banca Centrală.

Rata dobânzii este desemnată ca un raport dintre dobândă si echivalentul de bani împrumutați. Pentru un individ rata dobânzii indică nivelul la care poate vinde puterea de cumpărare actuală pentru puterea de cumpărare viitoare.

În ultimă fază prin confruntarea dintre cerere și ofertei de creditare se stabilește nivelul ratei dobânzii, acesta fiind punctual de intersecție al cererii și ofertei de împrumuturi, din care rezultă ca cererea este invers proportional cu rata dobânzii, iar oferta direct proportional.

Rata dobânzii nominale determină sumele de bani plătibile sau încasate ca dobândă iar rata inflației și erodarea monetară ajustează valoarea reală a acestor sume.