Sistemul Bancar In Romania. Studiu de Caz la Bcr

CAPITOLUL 1

MANAGEMENTUL ȘI

ROLUL SĂU ÎN CADRUL ORGANIZAȚIEI

NOȚIUNEA DE SISTEM, STRUCTURA ȘI FUNCȚIONALITATEA SISTEMULUI

DEFINIREA ȘI TIPOLOGIA METODELOR DE MANAGEMENT

MANAGEMENT PRIN SISTEME. METODE ȘI TEHNICI

CAPITOLUL 2

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI

BANCAR DIN ROMÂNIA

SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

2.2. TRANSFORMĂRI ÎN PRIVINȚA FUNCȚIILOR ȘI ROLULUI SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC, FUNDAMENT AL ORGANIZAȚIEI SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

ARHITECTURA SISTEMULUI BANCAR

OPERAȚIUNI ACTIVE ȘI PASIVE ALE BĂNCILOR COMERCIALE

2.4. MOTIVAȚIA ȘI PERFORMANȚA ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

CAPITOLUL 3

CREDITUL BANCAR PE TRMEN SCURT, MECANISM ESENȚIAL

PENTRU GESTIONAREA EFICIENTĂ A RISCULUI ȘI A

COSTULUI CREDITULUI BANCAR PE TERMEN SCURT

3.1. CREDITULUI BANCAR – CONCEPT, TRĂSĂTURI

3.2. FLUCTUAȚIILE ȘI AVANTAJELE CREDITULUI

3.3. CONDIȚIILE FUNCȚIONĂRII SI DEZVOLTĂRII CREDITULUI

RISCULUI ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

MANAGEMENTUL PORTOFOLIULUI DE CREDITE

REVIZUIREA CALITĂȚII PORTOFOLIULUI DE CREDITE

PORTOFOLIUL DE CREDITE NEPERFORMANTE

POLITICI PRIVIND MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDIT

=== Sistemul bancar in România şi Maramures. Studiu de caz la BCR Baia Mare ===

CAPITOLUL 1

MANAGEMENTUL ȘI

ROLUL SĂU ÎN CADRUL ORGANIZAȚIEI

Managementul este o știință, adică un ansamblu organizat și coerent de cunoștințe, concepte, principii, metode, tehnici, instrumente, prin care se aplică în mod simetric fenomenele și procesele care se petrec în conducerea organizațiilor.

În perioada contemporană, știința managementului se prezintă ca un sistem teoretic bine închegat, susținut atât printr-un deosebit bogat material faptic ilustrativ cât și prin rezultate ale sintetizării materialului faptic sub formă de legi, teorii, principii.

Managementul ca știință, preia informații referitoare la procesul managmentului și la comportamentul echipelor de management, pe care le supune unor procese de analiză și sinteză specifice tuturor științelor, cu scopul de a valida experiența pozitivă, de a perfecționa metodele și tehnicile de management existente, a adăuga altele noi și de a difuza pe o scară cât mai largă de cunoștințe și deprinderi din acest domeniu.

Institutul American pentru Știința Managmentului, consideră că managementul științific reprezintă practica managementului care tinde să fie pusă pe baze științifice, în timp ce știința managementului este în principal știință, fiind rezultatul activității de cercetare științifică a oamenilor de știință din acest domeniu.

Managementul ca știință “folosește investigarea științifică în căutarea optimului economic. Știința conducerii însemnă activitate de studiu, sistematizare și generalizare a experienței practice, căutarea de idei noi, care ne duc până la urmă, la formularea de legi, principii, recomandări, cu privire la cele mai bune căi de conducere a producției”. Conducerea științifică înseamnă “aplicarea principiilor și regulilor formulate de știința conducerii în anumite condiții concrete, ținând seama de aspectele specifice concrete și cerințele obiectivelor de realizat.”

Evoluția conceptului de management

Urmărirea evoluției conceptului de management în strânsă legătură cu evoluția societății umane, se impune cel puțin din următoarele considerente:

un istoric succint și la obiect privind știința și practica conducerii, poate să aducă mai multă lumină naturii și caracteristicilor domeniului cercetat, asupra scopului și funcției managementului în economie și societate;

conceptul de management a făcut și face obiectul unui număr impresionant de lucrări, aparținând unor autori din cele mai diverse domenii de specialitate și concepții filozofice, fără a se ajunge la un consens unanim asupra definirii acestuia;

cercetarea domeniului respectiv a avut o dezvoltare inegală în decursul timpului, acordându-i-se o atenție corespunzătoare doar în secolul XX, când managementul a devenit o știință, iar rolul decisiv în realizarea performanței economice la nivel de firme și a economiei naționale, a fost recunoscut atât de comunitatea academică cât și de lumea afacerilor.

Școli și abordări despre managementul organizațiilor

Secolul al XX-lea se caracterizează printr-o mare varietate în gândirea managerială. Cu toate acestea, au putut fi identificate unele școli de gândire bazate pe puncte de pornire și unghiuri de abordare comune ale problematicii complexe a managementului organizațiilor. Acestea sunt:

școala clasică cu două mari curente: managementul științific (F. Taylor), respectiv teoria administrației generale (H. Fayol);

școala relațiilor umane, denumită și comportamentalistă (behevioristă);

școala cantitativă;

școala sistemică.

Managementul și organizațiile înainte de 1990

Realizările timpurii ale unor organizații mai mari, ne indică în mod clar că ele au avut o conducere formală și de asemenea aveau niveluri de management distinct structurate. Organizațiile primitive antice au avut o foarte mică „echipă” sau un miez de management mic numeric, dar cu o autoritate și cu o responsabilitate foarte mare, astfel că deciziile, atât cele semnificative cât și cele mai puțin semnificative, erau emanația acestui miez de management de vârf. În multe cazuri, managementul era practicat întruchipat de un singur individ.

Lipsa de interes în management ne arată că, deși organizațiile pot fi considerate la fel de vechi ca și umanitatea, înainte de secolul XX, greu putem găsi modalități sistematic gândite și elaborate privind modelul în care acestea să fie conduse. Oamenii au fost în special interesați numai de modul în care organizațiile pot fi întrebuințate pentru a obține bani și/sau putere politică, dar nu în conducerea acestora.

Preclasicii

Un număr de personalități în perioada preclasică din mijlocul și sfârșitul secolului al XIX-lea ne oferă o mulțime de idei și concepții filozofice care au pus bazele unor cercetări viitoare complexe și cuprinzătoare privind natura managementului. Printre principalii preclasici, sunt: Robert Owen; Charles Babbage și P. Towne.

Robert Owen, un antreprenor britanic de succes care a trăit între 1771 și 1858 a fost un vizionar în privința managementului, fiind cu mult înaintea timpului său în privința recunoașterii importanței resurselor umane. El devine în mod deosebit interesat de condițiile de viață și de muncă ale salariaților săi în timpul cât a condus și exploatat țesătoriile din New Larnack în Scoția.

Apariția managementului sistematic

Pentru prima dată în 1911, o dată cu publicarea ”Principles of Scientific Management” a lui F.W. Taylor, apare acea explozie a interesului pentru management ca practică, activitate și este considerat totodată ca punct de început în recunoașterea managementului ca domeniu de informare și instruire.

De la început să arătăm că dezvoltarea managementului ca disciplină nu a cunoscut o serie de trepte distincte. Progresele în filozofia managementului au fost totdeauna dependente de progresele înregistrate în multe discipline de sprijin.

Abordările managementului la un moment dat, au dus conturarea a 4 principale abordări care au contribuit semnificativ la filozofia și practica de management.

1. Abordarea școlilor sau școlastică, ce vede managementul din 4 perspective distincte: managementul științific, managementul administrativ, relațiile și comportamentul uman și știința managementului sau școala cantitativă.

Abordarea procesuală vede managementul ca o mulțime de funcții care acționează, care se intercondiționează.

2. Abordarea sistemică accentuează imaginea de sistem a organizației, managerii o văd ca un număr de părți: oameni, structuri, sarcini, tehnologie care interacționează în scopul atingerii diverselor obiective într-un mediu schimbător.

3. Abordarea de contingență care evidențiază că oportunitățile, potrivirea, amortizarea diferitelor tehnici de management sunt determinate de situație.

NOȚIUNEA DE SISTEM, STRUCTURA ȘI FUNCȚIONALITATEA SISTEMULUI

Abordarea sistemică (concepția sistemică, analiza sistemică) este larg utilizată în diferite domenii: tehnică, biologie, economie, în natură ca și în societate, în ansamblul ei. Abordarea sistemică a managementului organizațiilor a devenit în prezent o metodă larg acceptată și folosită în investigarea fenomenelor care se desfășoară într-o organizație.

Cele mai generale definiții date sistemului: sistemul este potrivit ca o noțiune opusă haosului, dată de (Vagu, 1975). Salah E. Elmaghraby consideră că un sistem este o reuniune de elemente care se intercondiționează între ele și care funcționează în scopul realizării unui obiectiv comun (Dănăiață și Pârjol, 1980).

Conceptul de sistem cibernetic aplicat la specificul economic, trebuie înțeles ca un ansamblu de oameni, mașini și alte resurse materiale, financiare și informaționale, cu o anumită organizare informațional-decizională, care acționează, pentru realizarea anumitor obiective bine definite și este caracterizat de procesul de autoreglare pe baza conexiunii inverse (feed-back).

Conexiunea inversă feed-back, este definită ca fiind informația de răspuns la o decizie luată și aplicată, la o dispoziție dată, sau care arată rezultatul unei acțiuni ce interesează managementul organizației respective.

Sistemul-conceptul central al ciberneticii, este caracterizat prin:

-o mulțime (E) de elemente (e);

-o mulțime (N) de relații (legături) între elemente (e);

-o mulțime (S) de stări ale elementelor (e);

-o mulțime (W) de operații care se pot efectua asupra elementelor (e E) ale sistemului, cu argumente și valori cuprinse în mulțimea (S) a stărilor sistemului. S={X,Y / A},

A- structura activă de transformare a sistemului.

X-mulțimea elementelor (x) de intrare în sistem;

Y-mulțimea elementelor (y) de ieșire din sistem.

Particularitățile sistemelor economice

Sistemele economice sunt dintre cele mai complexe sisteme, fiind alcătuite dintr-un număr mare de elemente cu funcții foarte variate.

1. Funcțiile elementelor componente ale unui sistem economic, inclusiv a sistemului întreprindere, sunt subordonate atingerii obiectivului general al sistemului, ceea ce reprezintă criteriul de eficiență. Se asigură prin procesul de reglare exercitat de managementul sistemului, pe baza următoarelor reguli:

a) funcția-scop a sistemului trebuie să fie și funcția-scop a fiecărei părți componente (subsistem, element);

b) criteriile de eficiență privind funcționarea și dezvoltarea elementelor și subsistemelor, trebuie să fie subordonate criteriului de eficiență al întregului sistem;

2. Sistemul economic are o complexitate deosebită datorită atât numărului mare al elementelor sale, cât și faptului că schimbările și modificările în oricare parte componentă, declanșează modificări în celelalte părți, pentru autoreglarea sa, fiind necesare un număr foarte mare de conexiuni inverse.

3. Oricât de înalt va fi gradul de automatizare, factorul uman va rămâne forța motrice principală a sistemului întreprindere.

4. Sistemele economice se dezvoltă fără întrerupere în ritmuri tot mai accelerate, dezvoltarea lor fiind însoțită permanent, și de profunde transformări calitative, determinate de progresul științei și tehnicii.

5. Componentele sistemului și factorii de producție sunt interschimbabile, adică un produs sau serviciu poate fi realizat în condițiile unor raporturi diferite între resursele utilizate.

Sistemul întreprindere

Întreprinderea este un sistem complex, cu reglare și autoreglare, caracterizat printr-un număr mare de subsisteme și elemente și care se află în permanentă legătură cu mediul exterior.

Elementele de intrare (angajații, materiile prime și materiale, utilajele și energia, banii, informațiile), sunt combinate de o manieră predeterminată în vederea transformării în interiorul sistemului prin procesul de producție, rezultând elementele de ieșire (produse sau servicii) la nivelul cantitativ și calitativ dorit. Principalele influențe asupra sistemului întreprindere, sunt exercitate de factorii de mediu care sunt de natură economică, politică, tehnologică, socială, legală.

În cadrul unei întreprinderi se disting trei subsisteme:

1. Subsistemul managerial (conducător).

2. Subsistemul de legătură (informațional).

3. Subsistemul condus (operațional).

DEFINIREA ȘI TIPOLOGIA METODELOR DE MANAGEMENT

Definirea metodei de management, caracterul științific al managementului este imprimat de metodele noi puse la dispoziția managerilor, în care își găsesc aplicarea și se interferează cunoștințele într-o serie de ramuri ale științei ca matematica, statistica, cibernetica, organizarea, sociologia, psihologia.

Principiul de management reprezintă elementul fundamental, ideea de bază care exprimă sintetic un ansamblu de coordonate și criterii pe care se bazează activitatea de conducere și care-i imprimă acesteia caracterul științific.

Conceptul de management este ideea generală ce reflectă just realitatea și caracterizează o anumită metodă de management. Obiectivele cheie, motivația, antrenarea, excepția, sunt concepte care asigură metodelor de management un caracter științific și o experiență sporită, putând în unele cazuri să aibă un rol determinat în cadrul metodei, conducând la diferențierea acesteia față de altele prin caracterul specific ce îl imprimă, cum este cazul managementului prin obiective, managementului prin excepție.

Tehnica de management trebuie înțeleasă ca fiind ansamblul de procedee și instrumente folosite de conducerea unității economice, în condițiile aplicării unei metode, pentru a asigura realizarea acțiunii propuse în mod cât mai eficient.

Metoda în general, constituie procedeul folosit pentru atingerea unui obiectiv. Ea sugerează calea urmată, sau drumul parcurs, pentru obținerea unui rezultat, atingerea unui scop sau obiectiv.

În activitatea de management, metoda constituie mijlocul prin care se realizează în condiții optime funcțiile (atributele) managementului, în scopul obținerii unor rezultate cât mai bune, prin utilizarea rațională a resurselor umane, materiale și financiare de care dispune unitatea economică.

Metoda de management se concretizează în procedee, tehnici și instrumente de lucru. Metoda de management nu se poate rezuma la aplicarea unui singur principiu de conducere, după cum nu se confundă cu ramura de știință ce furnizează o anumită tehnică, un anumit procedeu sau instrument folosite în cadrul metodei de management.

Tipologia metodelor de management

Pentru utilizarea eficientă a diferitelor metode de management, se impune o grupare, o clasificare a lor, după criterii care să permită identificarea caracterului lor și posibilitățile de utilizare într-un domeniu sau altul de activitate.

Criteriile principale după care se justifică o clasificare a metodelor de conducere sunt:

1) Sfera de aplicabilitate.

2) Domeniul de aplicare.

3) Obiectivul urmărit.

4) Disciplina a cărei teorie o utilizează în principal.

Tipologia metodelor utilizate în managementul întreprinderilor

După sfera de aplicabilitate, metodele de management se împart în:

generale;

specifice.

Metodele generale de management sunt acelea care pot fi aplicate atât la nivelul întregii întreprinderi, cât și cel al compartimentelor, în toate domeniile de activitate din unitatea economică și la toate nivelurile ierarhice.

Metodele specifice de management au o sferă de aplicabilitate mai restrânsă, se aplică eficient într-un domeniu sau altul de activitate. Acestea sunt eficiente doar în unele domenii de activitate, iar în multe domenii practic nici nu pot fi utilizate, ele eliminându-se de regulă la nivelul managementului compartimentelor de muncă.

Definirea metodei și particularitățile ei

Managementul presupune în esență ca informațiile să se refere numai la obiectivele care au fost realizate. Fiecare nivel de conducere primește numai acele informații care corespund poziției ierarhice și intervine numai în aceste cazuri.

Metoda constituie o concepție sistemică de diviziune a muncii în cadrul procesului de conducere și de luare a deciziilor în întreprindere, care ținând seama de diferite niveluri de conducere, împarte problemele în două categorii de cazuri:

-„cazuri normale”, în care problemele pot fi rezolvate de subalterni în mod independent;

-„cazuri excepționale”, în care problemele sunt de competența superiorilor, decizia trebuind să o ia aceștia.

Dacă evoluția valorii efective se abate de la valoarea planificată, depășind toleranța admisă, atunci este vorba despre un „caz excepțional”. În acest moment, colaboratorul este dezlegat de obligația de a dirija singur procesul, devine necesară o intervenție din partea nivelului ierarhic superior.

Dacă evoluția valorii efective nu se abate de la valoarea planificată sau nu depășește toleranțele admise, situația se încadrează în „cazul normal” și intervențiile ce se impun rămân în sarcina conducătorului procesului urmărit (nivelurile ierarhice superioare nu sunt informate).

Descrierea metodei

Aplicarea sistematică și continuă a managementului prin excepție în toate domeniile de activitate și la toate nivelurile ierarhice, necesită întrunirea prealabilă a următoarelor condiții:

managementul să accepte delegarea de sarcini, competențe și răspunderi subalternilor, pe cât posibil până la nivelul de care acestea aparțin potrivit naturii lor;

deciziile și acțiunile colaboratorilor trebuie să fie conduse pe bază de directive, care să evite reglementările rigide-birocratice și să se refere în special la modul de comportament personal, pentru a se evita manifestarea fenomenului dăunător cunoscut sub denumirea de „egoism local”;

existența unui sistem informațional sigur și eficace, bazat pe prelucrarea automată a datelor, capabil să participe la toate fazele procesului managerial, să poată determina cu precizie abaterile de la nivelurile preliminate și să raporteze managerilor în timp optim cazurile excepționale, după regulile prestabilite.

O conducere pe bază de excepție, sistematică și continuă se caracterizează printr-o succesiune de faze cu totul specifică, ce se repetă în mod curent în procesul de management și anume:

Faza stabilirii mărimilor (valorilor) planificate.

Faza determinării toleranțelor și a limitelor abaterilor considerate admisibile.

Faza comparării nivelului realizat cu cel preliminat și stabilirea cazurilor excepționale.

4. Faza analizei cazurilor excepționale și intervenția managerilor.

1) Stabilirea mărimilor (valorilor) planificate

Este etapa prin care se îndeplinește funcția de planificare a managementului și se realizează după metodologia cunoscută, adaptată la specificul unității economice.

Managementul prin excepție în condițiile utilizării pe scară largă a PAD, nu impune nici un fel de restricții. Numărul indicatorilor prin care se măsoară activitățile poate fi oricât de mare, conform altor cerințe. Gradul de detaliere (defalcare) a planului, poate merge până la cele mai mici elemente, subansambluri, repere sau faze ale procesului de fabricație, iar în timp planificarea și programarea se poate realiza pe orice interval, an, trimestru, lună, decadă, zi, schimb, oră și chiar unități de timp mai mici în cadrul liniilor de flux cu ritm reglementat.

2) Determinarea toleranțelor și a limitelor abaterilor considerate admisibile

Dacă abaterile admise sunt strânse, se ajunge ca și în cazul considerării nivelului planificat ca nivel de comparație, la un număr de excepții atât de mare, încât metoda nu și-ar mai pune în valoare avantajele privind reducerea numărului de intervenții ale nivelului de conducere superior.

Măsura opusă, de a stabili abateri admisibile cât mai largi, poate conduce la situații de sesizare a managerilor atunci când intervenția lor este absolut necesară.

Stabilirea valorii abaterilor (toleranțelor), nu se poate face după reguli general valabile, acestea trebuie să țină seama de următoarele:

cu cât activitatea este mai importantă pentru atingerea obiectivului central planificat al întreprinderii, limitele toleranțelor trebuie fixate cu mai multă precauțiune;

toleranțele care se referă la „domenii cheie”, trebuie să fie relativ strânse, dat fiind faptul că, chiar unele abateri mici, pot avea o influență decisivă asupra realizării obiectivului general;

cu cât domeniul de activitate prezintă mai puține puncte de contact cu celelalte sectoare de activitate în cadrul sistemului general, cu atât toleranțele pot fi mai mari.

Posibilități de creștere a operativității în determinarea toleranțelor

Determinarea toleranțelor impune simplificarea în unele cazuri a operațiilor pentru determinarea acestora prin procedeele:

a) determinarea toleranțelor în mărimi relative;

b) utilizarea unor normative pentru calculul toleranțelor.

Determinarea toleranțelor în mărimi relative

Atunci când valorile planificate (numărul de repere sau produse/zi, producția marfă/zi) sunt constante, stabilirea toleranțelor în mărimi absolute (Tabs) este posibilă și recomandată.

Cel mai adesea valorile planificate prezintă variații mai mari sau mai mici de la un moment al observării la altul, caz în care stabilirea unor toleranțe în mărimi absolute devine dificilă și inoperantă, impunându-se utilizarea toleranțelor în mărimi relative (T(%) ).

În acest caz, limitele abaterilor admisibile se determină astfel:

Lsup=N pl

Linf=N pl

Utilizarea unor normative pentru calculul toleranțelor

Pentru evitarea volumului important de calcule de determinare a toleranțelor în mărimi relative (T(%) ), dar și a celor absolute ( Tabs ), în cazul utilizării criteriului „t”, se pot elabora și utiliza normative pentru stabilirea limitelor admisibile, cum este „Metoda normativului K” .

Din relația de calcul a toleranței, numai S-abaterea medie pătratică poate avea variații semnificative de la o perioadă la alta, în timp ce pentru tq-t tabelar și n- numărul de observări, se pot determina mărimi prestabilite. Astfel, se poate determina cu relația:

K=

K poate sta la baza elaborării normativului pentru calculul limitelor admisibile și la calculul acestora, care se realizează astfel:

Lsup= Npl + K * S

Linf = Npl + K – S

În acest mod, calculându-se doar mărimea lui S atunci când variațiile realizări/plan prezintă schimbări semnificative, se pot determina direct și operativ limitele considerate admisibile la identificarea cazurilor excepționale.

3) Compararea nivelului realizat cu cel preliminat și stabilirea cazurilor excepționale

Această etapă se rezumă la înregistrarea exactă (cât mai fidelă) a nivelului realizărilor și stabilirea destinatarului cazurilor excepționale.

Exactitatea informațiilor privind mărimile efective este deosebit de importantă pentru evitarea cazurilor de „alarmă falsă” sau „alarmă ratată”, ambele fiind dăunătoare procesului de management.

„Alarma falsă” are loc când anumite abateri eronat stabilite, sunt prezentate drept cazuri excepționale și declanșează acțiuni inutile ale managerilor.

„ Alarmă ratată” are loc când abateri semnificative sunt prezentate drept cazuri normale, sistemul „tace”, iar intervenția necesară a managementului nu are loc.

În stabilirea destinatarului cazurilor excepționale și transmiterea informațiilor, se cunosc trei modalități:

transmiterea în bloc a cazurilor excepționale la toate nivelurile ierarhice din domeniul dat;

transmiterea cazurilor excepționale doar la primul nivel ierarhic;

informarea managerilor despre cazurile excepționale pe baza schemei cerinței de a lua măsuri.

4) Analiza cazurilor excepționale și intervenția managerilor

Pe baza informațiilor din raportul privind realizările, managerii au obligația de a analiza cazurile excepționale și de a interveni în soluționarea acestora. Pentru o analiză completă, fiecare manager poate obține informațiile suplimentare necesare prin apelarea cu ajutorul programelor la baza de date.

Pe baza cunoașterii cauzelor ce generează cazurile excepționale, se pot stabili categoriile de intervenții manageriale:

-generalizarea metodelor utilizate;

-eliminarea cauzelor nerealizărilor;

-eliminarea cauzelor ce au generat abateri pozitive cu repercusiuni negative în alte domenii;

-modificarea nivelului planificat sau a toleranțelor.

MANAGEMENT PRIN SISTEME. METODE ȘI TEHNICI

1) Metode specifice utilizate în elaborarea previziunilor.

2) Metode specifice pentru stimularea creativității.

Metode specifice utilizate în elaborarea previziunilor

Un loc de prim ordin îl au preocupările legate de perspectiva întreprinderii, de desfășurarea și dezvoltarea activității în viitor. În elaborarea deciziilor privind orientarea activității, un rol important îl au cunoașterea tendințelor diferitelor procese sau fenomene care au incidență sau sunt în corelație cu activitatea respectivă. Pentru investigarea acestor tendințe și elaborarea previziunilor, se utilizează diferite metode: Tehnica Delphi, cercetarea morfologică, tehnica scenariilor, tehnica Pattern, matricea descoperirilor.

Tehnica Delphi

Această metodă constă în obținerea părerilor unor oameni bine informați, specialiști într-o problemă și care sunt sistematic perfecționate pe calea apropierii succesive de rezultate finale.

Se bazează pe principiul gândirii intuitive și perfecționării acesteia, presupunându-se că la baza deciziilor privind viitorul trebuie să se afle, ca o componentă de bază, cunoștințele și intuiția specialiștilor în domeniul respectiv, aplicarea metodei presupunând parcurgerea a trei etape:

Etapa de pregătire și lansare.

Etapa de desfășurare.

Etapa de prelucrare a datelor obținute.

Etapa de pregătire și lansare

Această etapă comportă următoarele:

-stabilirea și formularea judicioasă a subiectului pentru care urmează să se solicite păreri;

-alegerea cu grijă a panelului (grupului de persoane) cărora li se adresează ancheta;

-întocmirea clară și detaliată a formularului și trimiterea lui spre completare, împreună cu instrucțiunile corespunzătoare, indicându-se scopul anchetei și termenul în care se solicită răspunsul.

Etapa de desfășurare

-se completează chestionarul și se prelucrează răspunsurile primite, grupându-se pe problemele cuprinse în chestionar;

-pe baza informațiilor obținute, se elaborează și se trimite specialiștilor un nou chestionar care conțin păreri suplimentare pentru lămurirea unuia sau altuia dintre aspectele problemei, precum și o sinteză a răspunsurilor la ancheta precedentă;

-se repetă această operație, până când se realizează un consens de cel puțin 50% asupra părerilor estimate.

Etapa de prelucrare a datelor obținute

După primirea răspunsurilor la ultimul chestionar, se prelucrează și se sintetizează datele obținute. Se interpretează rezultatele și se prezintă raportul pentru a se lua decizia de rigoare.

Se apreciază că rezultatul anchetei după „Tehnica Delphi”, depinde de „panelul ales”, de tendința generală în economia respectivă și alți factori.

Cercetarea morfologică

Se bazează pe descompunerea unui obiectiv complex în părțile sale structurale, ale căror evoluție în viitor se cercetează independent, obținându-se date privind perfecționarea lor în perspectivă.

Este o metodă simplă și nu necesită cheltuieli mari, comparativ cu alte metode, are însă dezavantajul că nu permite localizarea în timp a evenimentelor viitoare.

Tehnica scenariilor

Este un proces prin care se scot în evidență momentele critice în care într-un anumit domeniu trebuie să se intervină printr-o decizie opțională între mai multe variante posibile.

Scenariul, adică descrierea unui eveniment pe secvențe într-o structură logică, are capacitatea de a scoate în evidență momentele denumite „ critice” în care continuarea acțiunii se poate face pe mai multe direcții.

În cadrul metodei, se pot utiliza elemente din teoria jocurilor strategice, stimularea creativității în cadrul grupului, se poate recurge la simulare, metodele matematice și programare dinamică.

Tehnica Pattern

Este o tehnică de previziune ce se utilizează pentru atingerea unor obiective stabilite prin decizii ce țin seama de importanța atingerii lor, fără să fie întreprins un studiu prealabil.

Elementul specific îl constituie faptul că momentul atingerii obiectivului se stabilește fără parcurgerea programelor necesare, care se elaborează ulterior, ținând seama de termenul de realizare a obiectivului.

Este utilizată în special în previziunile din domeniul tehnicii și tehnologiei, precum și în programe complexe în care acestea au un rol determinant.

Metode de stimulare a creativității

redefinirea unor probleme pentru a avea o viziune nouă asupra lor;

depășirea metodelor proprii de mentalitate și gândire;

sensibilitatea și receptivitatea față de inițiative și idei noi.

Reguli de care este necesar să se țină cont în utilizarea metodelor de stimulare a creativității:

conceperea persoanei umane în mod integral și total;

admiterea structurii mentale deschise, acceptând relativitatea cu toate implicațiile ei;

sporirea modalităților și lărgirea schemelor de percepție și gândire;

creșterea imaginației prin stimularea jocului de combinații și ipoteze;

dezvoltarea capacității de integrare a elementelor noi ce provin din culturi și universuri diferite.

Creativitatea ar trebui să se adauge ca un element de bază în pregătirea de specialitate și pentru conducere. În acest sens este necesar să fie învinsă influența negativă care exercită presiuni asupra desfășurării gândirii creatoare.

Cum nu toate metodele de stimulare a creativității au aceeași valoare și eficacitate pentru rezolvarea unei anumite probleme, s-a constatat că în acest scop este foarte eficientă folosirea combinată a mai multor metode de creativitate.

Este necesar ca metodele analitice și intuitive să fie utilizate diferențiat și combinat, în funcție de condiții și posibilități.

CAPITOLUL 2

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI

BANCAR DIN ROMÂNIA

SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

Sistemul bancar reprezintă ansamblul de bănci diferit organizat în jurul și sub conducerea băncii centrale, în vederea coordonării operațiunilor de scont și re-scont de credite, de plasamente și administrare a depozitelor bancare.

Sistemul include banca centrală, toate băncile comerciale, băncile de afaceri, de depozit, de credit, industriale, agricole și alte instituții de credit existente într-o țară, diferențiate prin atribuțiile și particularitățile funcționării lor prin prerogativele conferite prin lege.

Gestiunea bancară poate fi definită ca fiind ansamblul de operații cu privire la atragerea de fonduri disponibile de la public, în conturi cu numerar sau titluri negociabile plătibile la vedere sau la termen, în vederea păstrării și funcționării lor, iar pe de altă parte acordă credite solicitanților.

Sistemul bancar din România s-a constituit odată cu înființarea Băncii Naționale a României (1880). Apoi au apărut bănci mari și mijlocii, având capitaluri importante și posibilitățile de obținere a creditelor, atât de la B.N.R. cât și de la mari bănci din străinătate.

În perioada interbelică, sistemul bancar s-a dezvoltat ca urmare a pătrunderii capitalului străin. Au apărut astfel Banca Italo-Română, Anglo-Română, Franco-Română, etc.

După al II-lea război mondial au apărut bănci cu capital de stat, care mobilizau mijloacele bănești disponibile din economia națională și le dirijau sub formă de credite în sectoarele economiei la care erau aranjate.

Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare parte similar cu cea a celorlalte economii din Europa Centrală și de Est, totuși în anumite privințe era mai rigidă și a avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar dinainte de reformă, consta din Banca Națională a României, care juca rolul atât de Bancă Centrală cât și comercială și din Băncile specializate pentru investiții, comerț exterior, agricultură și economii.

După 1990, sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul că resimte cel mai puternic șocurile induse în economie. Sistemul românesc, deși afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a dovedit a avea cea mai bună evoluție, prestația Băncii Naționale influențând hotărâtor atât băncile comerciale cât și evoluția economiei în ansamblul. Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem de două niveluri, în care Banca Națională își pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR în BCR) și domeniul se deschide noilor operatori bancari. În perioada scursă din 1990, în pofida unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populație, sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil și mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblu, prin: prezența unor bănci străine alături de băncile cu capital mixt român-străin, cerințe de capital minim stabilit de BNR, crearea Bursei de Valori, reglementări prudențiale cum ar fi maximul împrumutului pe un singur client, plasamentele în societăți nebancare, cumpărarea pachetelor de acțiuni ce depășesc 5% din capital; asigurarea depozitelor populației la bănci, cerințe de rezervare minime obligatorii, constituirea fondului de rezervă și a provizioanelor specifice de risc deductibile fiscal, înființarea sistemului de decontări interbancare prin intermediul Casei de Compensație, reglementări în domeniul valutar.

Dubiile care au planat asupra modalităților de acordare a creditelor de către băncile comerciale au dus la perfecționarea normelor de creditare în sistemul bancar și la apariția unor fonduri specializate de garantare a creditelor. Ca urmare a șocului resimțit de industria bancară românească, în urma dificultăților majore întâmpinate de unele bănci cauzate și de retragerile masive ale depozitelor populației, Banca Națională a instituit fondul de Garantare a Depozitelor Bancare.

Începând cu luna ianuarie 1998, realizarea obiectivelor de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar 1998-1999, privatizarea primelor două bănci cu capital majoritar de stat, prin achiziționarea pachetului majoritar de către investitorii străini. Crearea AVAB constituie premisele reducerii substanțiale a volumului creditului restant din bilanțul băncilor, prelucrarea de către AVAB a unui volum important de credite neperformante. Și după crearea sistemului pe două niveluri și deschiderea domeniului noilor operatori, băncile specializate rămase, nu au fost reconfigurate, iar sistemul bancar românesc a fost dominat până în 1999 de cele cinci bănci de stat care inițial aveau o poziție de monopol în sectoarele respective. Printre carențele sistemului bancar românesc, se numărau:

-restructurarea inadecvată a băncilor comerciale românești;

-lipsa unei culturi adecvate în domeniu, atât în rândul populației cât și a personalului bancar;

-creditele neperformante și legislația în curs de formare;

-conducerea corporatistă în formare la nivelul întregii economii.

Chiar dacă bilanțul băncilor pare sănătos în termeni contabili, acesta este în parte pentru că băncile au fost reținute în extinderea creditului, alegând să se concentreze mai curând pe venitul din comision, decât pe cel din rata dobânzii.

Menținerea distorsiunilor în sectorul real, fluctuațiilor ratelor dobânzilor, ale cursului de schimb al monedei naționale, precum și ale prețurilor de consum, și-au pus amprenta asupra sectorului bancar, influențând negativ performanțele financiare ale băncilor și indicatorii de prudență bancară, în sensul creșterii ponderii veniturilor nerealizate din dobânzi și din fluctuații de curs valutar în totalul profitului brut.

Evoluția de ansamblu a sistemului bancar nu poate detașată de situația generală a economiei naționale, care s-a confruntat cu disfuncționalități majore atât la nivel microeconomic, cât și macroeconomic.

Începând cu anul 2000 apar primele realizări în sistemul bancar:

-continuarea procesului de restructurare și privatizare;

-creșterea calității serviciilor prestate și educarea populației;

-stimularea atingerii economiilor agenților economici și populației în sistemul bancar;

-modernizarea sistemului de plăți prin dezvoltarea sistemului electronic de plată;

-intensificarea operațiunilor de piață de capital;

-dezvoltarea de instituții financiare specializate pentru activități de leasing, brokeraj, asigurări, investment banking, fonduri de investiții, fonduri de pensii.

2.2. TRANSFORMĂRI ÎN PRIVINȚA FUNCȚIILOR ȘI ROLULUI SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC, FUNDAMENT AL ORGANIZAȚIEI SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

Conceptul de bancă poate fi definit, în esență, ca o instituție care mobilizează mijloace bănești disponibile, finanțează și creditează persoanele fizice și juridice, organizează și efectuează decontările și plățile în cadrul economiei naționale și în relațiile cu celelalte state, în scopul obținerii de profit. Deși unii istorici afirmă existența unor instituții de tip bancar încă din antichitate, totuși, o mai largă recunoaștere în accepțiunea modernă a conceptului amintit, o au băncile italiene din epoca medievală, considerate drept veritabili precursori ai organizațiilor moderne de profit. Dintre acestea s-au remarcat băncile venețiene, cele din Geneva sau Florența.

În perioada contemporană, locul și rolul extrem de complexe deținute de bănci în economie, pot fi rezumate prin prezentarea funcțiilor principale ale acestor instituții:

a) funcția de depozit, care constă în:

-efectuarea de operațiuni de depozit la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titluri, constând în atragerea resurselor bănești de la persoanele fizice și juridice, în vederea păstrării și fructificării lor;

-efectuarea de operațiuni de depozitare și trezorerie, pentru obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice și juridice.

b) funcția de investiții, care constă în:

-acordarea de credite în lei și în valută, persoanelor fizice și juridice din țară și străinătate;

-participarea în calitate de acționar la înființarea unor instituții bancare sau nebancare în țară sau în străinătate;

-achiziționarea de active în nume propriu.

c) funcția comercială, care constă în:

-realizarea de încasări și plăți, în valută și în lei, generate de activități de export, import, prestări-servicii, turism intern și internațional, efectuarea de operațiuni cu caracter financiar, necomercial și alte operațiuni legate de încasări și plăți între persoane fizice și juridice din țară și străinătate;

-cumpără și vinde, în țară și străinătate, valută și efecte de comerț exprimate în lei și valută;

-efectuează operațiuni de scontare și re-scontare a efectelor de comerț;

-efectuează operațiuni de schimb valutar și operațiuni de arbitraje pe piețele monetare internaționale, pe cont propriu sau în numele clienților;

-participă la tranzacții financiare externe de plăți și de credit, încheie cu bănci și instituții financiare străine, angajamente și convenții de plată;

-cumpără și vinde, în țară și străinătate, monede, aur și metale prețioase;

-emite efecte de comerț (bilete de ordin, CEC-uri, cambii sau trate), în favoarea unor beneficiari din țară și străinătate;

-efectuează operațiuni de vânzare-cumpărare și alte operațiuni cu titluri emise de stat;

-prestează servicii bancare, expertizare tehnică, economică și financiară a diferitelor proiecte, acordă consultanță și asistență în probleme de gestiune financiară și evaluare;

-organizează lansarea de obligațiuni, asigură mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligațiuni, garantează emisiunea și plasează obligațiunile pe piața secundară.

Performanțele unei bănci depind întotdeauna de calitatea managementului, calitate

care este evaluată prin rezultatele obținute în urma deciziilor manageriale.

Anticiparea cu precizie a evoluțiilor variabilelor economice în care managerii trebuie

să ia decizii este un lucru greu de realizat.

Aprecieri asupra mediului concurențial, pieței, produselor bancare, riscurilor,

constrângerilor, înseamnă, practic, descifrarea viitorului și cunoașterea din timp a ritmului în

care se produc aceste schimbări în vederea elaborării unor strategii realiste și pertinente.

Pentru a avea performanțe, managementul trebuie să aibă în vedere următoarele

elemente:

1. Selecția piețelor și produselor potrivite;

2. Un sistem de informații competitiv;

3. Recompensarea personalului băncii în funcție de performanțe;

4. Cunoașterea tehnicilor și instrumentelor financiare;

5. Gestionarea financiară bună;

6. Elaborarea de strategii echilibrate pornind de la performanțele anterioare;

Din cele prezentate mai sus, se desprinde calitatea esențială a băncilor și anume cea de principal intermediar în relația economii-investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică. Instituțiile în cauză, creează premisele unei ample redistribuiri de capitaluri disponibile, a căror vehiculare constituia privilegiul exclusiv, în structura sistemului bancar în formare, al băncilor comerciale sau de depozit, iar mai apoi, fiind realizată preponderent prin intermediul acestui tip de bănci.

Locul băncilor în economie este caracterizat de creația monetară ca factor specific al funcționalității acestor instituții; acest element definitor, le dă posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor însăși, ceea ce sporește masa mijloacelor de plată și volumul circulației monetare. Trăsătura semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare în monedă. Emisiunea de monedă, funcție inițial deschisă tuturor băncilor și restrânsă ulterior numai la banca centrală, reprezintă forma principală a creației monetare și cadrul primordial prin care are loc expansiunea masei monetare. Băncile comerciale tipice își aduc și ele un raport important la creația monetară, transformând activele nemonetare (cambii, obligații), fără putere liberatorie, în instrumente de plată. Înscrierea în conturile de la bancă a creditelor acordate (fundamentate sau garantate pe active pe care le monetizează), constituie momentul creației unei monede adiționale specifice- moneda scripturală.

O dată cu începerea perioadei de tranziție în 1990 și cu restructurarea economiei românești, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc, că acesta trebuie să acționeze ca un „vârf de lance” în înfăptuirea tranziției.

Pentru a crește rolul băncilor în economia de piață, printre primele sectoare restructurate se numără și cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte:

-desființarea monopolului statului asupra sectorului bancar;

-reorganizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;

-înființarea unui număr foarte mare de bănci;

-diversificarea tipurilor de bănci;

-diversificarea produselor și serviciilor bancare;

-extinderea rețelei teritoriale;

-realizarea unui management performant, participativ și efectiv;

-informarea bancară;

-deschiderea către colaborarea cu băncile străine;

-sprijinirea activității de investiții și de creditare, ca instrumente majore ale construcției economiei de piață;

-perfecționarea relațiilor cu clienții.

În ceea ce privește aderarea României la structurile economice și monetare internaționale, criteriile de convergență stabilite în Tratatul de la Maastricht pentru formarea Uniunii Monetare Europene, implică respectarea anumitor parametrii macroeconomici. România trebuie să procedeze la reformarea structurală, atât a economiei reale cât și a normelor și instrumentelor de factură legislativă, fiscală, monetară, necesare pentru realizarea restructurării economiei.

Din cele prezentate, se observă că principalele funcții ale sistemului bancar sunt chiar cele două laturi ale intermedierii, respectiv mobilizarea resurselor și distribuirea creditelor, acestea fiind secondate îndeaproape de calitatea de centru al efectuării plăților între titularii de cont (fapt ce permite băncilor să controleze fluxurile circulației monetare scripturale). Îndeplinirea acestor prerogative presupune efectuarea unor operații specifice-considerate și reunite, după sensul lor, în active și pasive.

ARHITECTURA SISTEMULUI BANCAR

În literatura de specialitate regăsim mai multe noțiuni prin care se denumește ansamblul instituțiilor

OPERAȚIUNI ACTIVE ȘI PASIVE ALE BĂNCILOR COMERCIALE

Operațiunile active ale băncilor comerciale se referă la angajarea resurselor acestor instituții, în vederea realizării funcțiilor statutare și a obținerii de profit. Operațiunile activelor s-au conturat în trei concepte:

-Teoria creditului comercial;

-Teoria (doctrina) transferabilității ;

-Teoria veniturilor anticipate.

a). Teoria creditului comercial

Pornește de la necesitatea satisfacerii pozitive a cerințelor dilemei specifice băncii: lichiditate sau profit, ținând seama de relația invers proporțională dintre cei doi termeni.

În viziunea acestei teorii, banca este orientată pentru a promova cu precădere, creditele autolichide, angajate pe baza unei garanții reale – de exemplu cambii garantate, la rândul lor, cu valori materiale aflate în procesul de producție sau în stoc sub forma produselor finite. Există deci, premise reale ca la vânzarea mărfurilor ce fac obiectul creditului să se creeze premise efective ale rambursării creditului.

Principiul prudenței este esențial în acordarea creditelor, anterior momentului acordării, ca și exercitarea unui control atent asupra naturii, calității și oportunității producției creditate, astfel întregul eșafodaj este fals și poate genera consecințe periculoase, atât pentru bancă, cât și pentru agentul economic creditat.

De fapt, un adevăr fundamental în activitatea de creditare este că nici un împrumut nu este autolichidabil, deoarece împrumuturile sunt garantate prin valoarea exprimată în bani a mărfurilor respective, dar rambursarea efectivă poate proveni din alte surse dacă agentul economic continuitate în activitate.

Această categorie de operațiuni relevă o mare diversitate de tehnici de creditare, adoptate în întâmpinarea cerințelor întreprinderilor. Ele pot fi clasificate, la rândul lor, în două mari subgrupe: creditarea necesităților de capital fix și creditarea cheltuielilor de exploatare.

Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor, sunt acoperite prin intermediul pieței de capital (utilizându-se emisiunea de acțiuni și obligațiuni). Firmele fac apel la bănci pentru creditarea mijloacelor fixe, însă băncile comerciale practică mai puțin acest tip de operațiuni, care sunt preferate cu precădere de către băncile de ramură, băncile de credit pe termen mijlociu sau lung, societățile financiare (cele de leasing în principal). Acestea din urmă sunt mai competente în analiza utilității creditului din punct de vedere economic, neezitând să acorde credite de acest gen care, în cea mai mare parte, nu sunt necreditate, (adică banca își asumă, până la scadență, riscul și acoperirea cu resurse). Investițiile mai restrânse ale băncilor comerciale, dacă există, vizează tocmai credite re-creditabile, din considerente de precauție.

Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor, poate fi realizată în două moduri:

A) Prin creditarea creanțelor comerciale.

B) Prin acordarea de credite de trezorerie.

A) Creditarea creanțelor comerciale, constă în preluarea de către bancă, contra monedă, a creanțelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor. Dintre modalitățile de creditare în această manieră, cele mai importante sunt: scoaterea, pensiunea, împrumutul pe efecte comerciale în gaj și lombardarea.

Scoaterea ca formă de bază a operațiunilor cambiale, este cea mai veche tehnică și este folosită ca atare. Ea reprezintă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a acestuia (calculată ca valoare nominală din care este dedus scontul). Banca trebuie să selecteze atent cambiile pe care le scontează. Aceasta deoarece, devenind beneficiară a cambiei (fie în mod definitiv, fie ca intermediar), banca își asumă în calitate de cosemnatară a cambiei, obligația de a plăti în caz de necesitate (intervine riscul de a participa la acoperirea sumei de plată).

Pensiunea constă în preluarea de către bancă a cambiilor vândute de beneficiar, cu condiția răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite. Operațiunile de acest tip se desfășoară frecvent în relația cu mari companii, dar, mai ales, între bănci. Efectele ce fac obiectul pensiunii, rămân, de regulă, la beneficiar, iar banca cumpărătoare primește angajamentul de răscumpărare (emis de beneficiar) și borderoul efectelor respective.

Împrumutul pe efecte comerciale în gaj se acordă în cazurile în care banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are rețineri cu privire la capacitatea de plată a celorlalți semnatari. Împrumutul acordat acoperă, de regulă, parțial valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.

Lombardarea (începutul de gaj de efecte publice sau acțiuni). Extrem de utilizate în Germania și Marea Britanie, operațiunile de lombardare se întâlnesc în cazul deținătorilor de titluri care au nevoi temporare de bani. Aceștia preferând să-și mențină titlurile de proprietate (pentru a obține în continuare dobânzile, cupoanele sau dividendele aferente), recurg la împrumuturi pe gaj și renunță astfel numai parțial la venitul realizat, prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază. Volumul împrumuturilor acordate nu acoperă decât o parte din valoarea titlurilor depuse în garanție, pentru a evita orice pierderi provenite din scăderea cursurilor. Împrumuturile pe gaj de efecte publice și acțiuni, au devenit o modalitate preferată pentru obținerea de resurse necesare finanțării speculațiilor la bursă.

Asemănarea prin obiect și efect, operațiunile de raport reprezintă achiziții ale băncii de titluri (efecte publice sau acțiuni), cu obligația de răscumpărare, la același curs, de către vânzător; aceste operațiuni se desfășoară pe termen scurt (de regulă 15 zile).

B) Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, până într-un an), având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și de comercializare. Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite, sunt avansul în cont curent și creditele specializate.

Avansurile în cont curent (predominante în SUA și Marea Britanie), sunt acordate de bancă prin plata C.E.C.- urilor emise de titularii de cont și în cazul în care aceștia nu au disponibilități în cadrul unei limite convenite/confirmate (overdraft). Creditul acordat este pe termen scurt, în fapt, soldurile debitoare ale conturilor curente se mențin de-a lungul vremii, ceea ce implică creditarea curentă, de către bancă, a activității întreprinderilor respective. Oscilarea soldului contului curent, determinată de cash-flow-urile predominate ale întreprinderii, conduce la, ,,flotarea” cuantumului creditului acordat; astfel, când încasările firmei sunt mai substanțiale (avem intrări nete), creditul se restrânge (sau chiar dispare). În cadrul unei limite determinate, utilizarea efectivă a creditului variază, ceea ce înseamnă pentru întreprindere o certitudine asiguratorie vis-a-vis de efectuarea plăților necesitate, dar presupune, implicit, costuri reale privind dobânzile, funcție de soldul efectiv al contului și de cuantumul creditului. Când banca urmărește recreditarea acestor operațiuni, ea va solicita beneficiarului bilete la ordin care pot fi scontate; pentru permanetizare, biletele la ordin sunt reînnoibile, funcție de necesități.

Creditele specializate (ce pot fi mobilizate prin recreditare), sunt destinate pentru a acoperi o serie de necesități legate de desfășurarea producției, dintre ele distingându-se:

creditele de campanie, care au drept scop acoperirea cheltuielilor de fabricație și de stocare, pentru unități cu activitatea sezonieră din agricultură și alte domenii conexe (industria alimentară), din industria de confecții și încălțăminte, jucării etc.;

creditele pentru stocuri, garantate prin warant, pentru acoperirea mărfurilor susceptibile de a fi gajate, aflate în curs de transportare și în general, depozite în docuri sau vămi; warantul permite recursul cambial și permite mobilizarea lui (dând băncii posibilitatea de a recurge la recreditare), aspecte ce îl asimilează ca tipologiei tratei;

creditele de prefinanțare, de acoperire a cheltuielilor pentru producțiile de loturi destinate exportului sau pieței publice (livrări pentru instituții publice, adjudecate prin licitație).

Operațiunile de creditare a persoanelor fizice sunt axate, în principal, pe creditul ipotecar (construcția sau achiziționarea de locuințe), pe creditul de consum (în cazul bunurilor de folosință îndelungată) și pe creditarea cheltuielilor curente. Se va dezvolta subiectul creditelor curente, analizând împrumuturile personale și cele pe baza cărților de credit. Primele dintre ele, cu rate de rambursare lunare sau trimestriale, sunt acordate cu un termen ce variază între 3 luni și 2 ani și într-un cuantum care să nu depășească veniturile titularului pe 3 luni; de asemenea, ele mai sunt condiționate de domicilierea la bancă a veniturilor debitorului. Împrumuturile pe baza cărților de credit pot fi acordate:

fie prin administrarea efectuării ulterioare a plăților scadente, funcție de cumpărături (pentru termene de 15 zile până la o lună), prin amânarea sau întârzierea plăților oferindu-i-se titularului posibilitatea unei echilibrări mai elastice a veniturilor familiale cu cheltuielile;

fie prin acordarea unui credit pe mai multe luni, obținut prin achiziția de mărfuri și servicii cu ajutorul cărților de credit.

b). Doctrina transferabilității

Constă în modificarea structurilor de creditare ale băncii prin transformarea acestora din economii în depozite în economii financiare, aflate sun forma hârtiilor de valoare: obligațiuni, bonuri de tezaur, părți sociale.

Deținerea de obligațiuni, de exemplu, face posibilă în orice moment obținerea de disponibilități ca urmare a vânzării acestora la bursă, ceea ce conduce la o evidenta creștere a lichidității, dar în același timp, micșorarea posibilității de a obține profit.

Ca aspect negativ al acestei doctrine se poate menționa faptul că, o parte din resurse, fiind angajate în deținerea de titluri (hârtii de valoare), rămân mai puține pentru creditarea agenților economici.

Operațiunile de plasament a resurselor băncilor în vederea obținerii de profituri, se referă, cu precădere, la achiziția de efecte publice și acțiuni. Legile de organizare bancară din majoritatea țărilor, prevăd, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichidității, deținere de active ușor vandabile, de regulă bonuri de tezaur, titluri ale împrumuturilor de stat. O exagerare în această direcție poate produce fenomene de evicțiune (situație întâlnită și în România anilor 1997-2000), reducându-se astfel posibilitățile de creditare a economiei reale. Simularea vânzării și achiziției bonurilor de tezaur de către bănci, prin oferte avantajoase făcute de Banca Centrală (Open Market), constituie una din politicile monetare și de credit utilizată frecvent în ultimii ani.

c). Teoria veniturilor anticipate

Această teorie încurajează banca în a considera creditele pe termen lung ca o potențială sursă de lichiditate. Se desprinde concluzia că resursele pe termen scurt pot fii angajate pe termen lung deoarece acestea asigură un aport la lichiditatea băncii prin faptul că debitorii rambursează creditul în rate, asigurând un flux continuu al părților către creditor.

Cele trei teorii pot fii considerate în orice moment ca alternative, iar managementul resurselor bănești poate utiliza fiecare dintre acestea sau le poate aplica în paralel, în funcție de conjunctură.

Gestionarea eficientă a activelor presupune soluționarea alternativei risc-profit în vederea optimizării acestui raport.

Operațiunile pasive reprezintă pentru bancă modalitățile de constituire a resurselor. Din această categorie fac parte:

Constituirea depozitelor

Scontul și rescontul

Capitalul propriu și fondurile de rezervă

Constituirea depozitelor

Constituirea și utilizarea depozitelor bancare reprezintă una dintre funcțiile principale ale băncii, acestea având un dublu caracter:

pe de o parte constituie obligații ale unor bănci față de depunători, obligații derivând din mobilizarea capitalului temporar disponibil al clienților

pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă pentru depunători creanțe față de bancă, de fapt mijloace de plată pe care aceștia le pot utiliza în orice moment pentru efectuarea de plăți către terți, prin operarea în cont

Depozitele bancare reprezintă, pe lângă o formă de existență a banilor , respectiv a banilor de cont, și una din principalele forme de mobilizare a capitalurilor disponibile.

Depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece titularii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau chiar și le pot retrage. Depozitele la vedere prezintă mai multe forme de existență, însă contul curent rămâne expresia caracteristică a acestor depozite.

Între depozitele la vedere și cele la termen, conturile de depozit sunt menite a fructifica economii pe un termen mai îndelungat.

Depozitele la termen au ca principală formă, existența în cadrul băncilor comerciale, conturile de depozit de investiții, ce creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse.

b). Scontul și rescontul

Reprezintă modalități de procurare resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale.

Scontul este mărimea procentuală a dobânzii percepută de bancă asupra valorii nominale a efectelor de comerț – cambie, cec, bilet la ordin, mandat – achitate înaintea scadenței.

Operațiunea prin care banca achiziționează la vedere de la unul din clienții săi o creanță la termen oferind suma înscrisă pe efectul de comerț , mai puțin comisionul și dobânda, poartă denumirea de scontare.

Scontul poate fi fixat de Banca Națională a României și reprezintă o pârghie a politicii de credit, fiind punct de referință la stabilirea ratei dobânzii pentru diverse operațiuni de credit și un instrument de influențare a activității economice generale, deoarece scăderea scontului face mai accesibile creditele și stimulează afacerile, favorizând insă emigrația capitalurilor, cu efecte negative asupra balanței de plăți și asupra cursului de schimb a monedei naționale, iar majorarea scontului frânează cerea de credite, favorizând atragerea de capitaluri străine și creșterea cursului de schimb a monedei naționale.

Re-scontul presupune obținere de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale (provenit din stocare) unei altei bănci, băncilor de scont sau, de regulă, Băncii de Emisiune.

În ziua re-scontării, banca de depozit obține un profit rezultat din diferența dintre dobânda la care se scontează (mai mare) și taxa scontului (dobânda practicată de Banca de Emisiune). Similare sunt și operațiunile de lombardare, banca de depozit obținând împrumuturi pe termen scurt de la Banca Centrală, prin garantarea acestora cu propriile obligațiuni și bonuri de tezaur (efecte publice).

Rescontul reprezintă mărimea procentuală a dobânzii reținută de către Banca Națională a României, în calitatea sa de bancă centrală, la operațiunile ce intervin între aceasta și băncile care solicită credite pe seama efectelor de comerț neajunse la scadență și aflate în portofoliul propriu.

Operațiunea de transmitere a acestor titluri de credit între cele două instituții poartă denumirea de rescontare

Rescontul și lombardarea sunt operațiuni concrete prin care are loc recreditarea, proces complex, aflat într-o continuă evoluție și extindere. Operațiunile de recreditare pot fi efectuat numai cu creanțe negociabile, recreditabile sau agreate la scontare, adică tocmai acela care prezintă un grad de lichiditate substanțial. Restul creanțelor nu înseamnă că nu sunt justificate economic, ci doar că au un pronunțat accent ,,personal” prin motivație sau modalitate de garantare.

c). Capitalul propriu și fondurile de rezervă

Capitalul propriu și fondurile de rezervă constituie din profitul brut un raport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor-intermediari, prin definiție în reciclarea și valorificarea capitalurilor. Băncile își formează capitalul propriu prin emisiunea și subscrierea de acțiuni.

Acțiunile pot fi nominative sau la purtător, forma acestora urmând a fi stabilită de către Consiliul de Administrație al Băncii.

În formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă constituite treptat prin repartizarea profiturilor anuale, ajung să devanseze chiar capitalul.

2.4. MOTIVAȚIA ȘI PERFORMANȚA ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Nu este suficient ca scopul activității bancare să fie clar, corect și riguros formulat pentru a-i conferi normalitate și mai ales eficiență. Chiar dacă personalul băncii dispune de cunoștințe profesionale și experiență, de instrumente intelectuale bine dezvoltate ,o bună percepție și memorie, gândire flexibilă, imaginație, dacă nu este determinat pentru a munci, învăța sau crea, el nu va desfășura o activitate eficientă.

Deci, pe lângă stabilirea precisă a obiectivelor muncii bancare, managerii trebuie să facă apel la factorii cu rol de stimulare și activare, de sensibilizare activă și imbold. Toți acești factori se circumscriu noțiunii de motivație.

Motivația are, în anumite împrejurări, un efect destabilizator, produs de stimuli agresivi ca: amenințarea, blamarea, ignorarea etc.

Se poate stabili o relație directă între intensitatea motivației pozitive și performanță, în funcție de complexitatea sarcinilor de serviciu pe care le primește un salariat. În acest context a apărut ideea optimului motivațional, adică a unei intensități oprime a motivației care sa permită obținerea unor performante înalte sau cel puțin a celor scontate.

Se pot constata 2 situații:

dificultatea sarcinii este apreciată corect de către salariați – în acest caz optimul motivațional înseamnă creșterea motivației și a performanțelor în același timp;

gradul de dificultate al sarcinii este apreciat incorect de către salariat (subaprecierea și supraaprecierea dificultății) – rezultatul va fi o supra sau submotivație, ambele conducând la eșec în îndeplinirea performantă a sarcinii de serviciu.

Se apreciază că aspectele privind motivația salariatului se pot transforma în instrumente de lucru deosebit de utile pentru managerii bancari.

Managementul performanței bancare implică pe lângă cunoașterea unor tehnici și procedee de lucru specifice și dimensiunea umană a activității managementului bancar.

Un manager eficient înseamnă, în bancă mai mult decât oriunde, planificare, creare de premise, provocare, intr-un cuvânt gestionarea schimbării în mod permanent. Numai prin elementul uman managerul bancar poate provoca schimbarea și, din acest motiv, o componentă esențială a strategiei băncii este aceea privind resursele umane.

CAPITOLUL 3

CREDITUL BANCAR PE TRMEN SCURT, MECANISM ESENȚIAL

PENTRU GESTIONAREA EFICIENTĂ A RISCULUI ȘI A

COSTULUI CREDITULUI BANCAR PE TERMEN SCURT

3.1. CREDITULUI BANCAR – CONCEPT, TRĂSĂTURI

Creditul, în general, reprezintă schimbul unei valori monetare prezentate contra unei valori monetare viitoare.

Elementele acestuia sunt:

schimbul în timp

subiecții raportului de credit (creditor, debitor)

promisiunea de rambursare

scadența

dobânda (prețul creditului)

Apariția creditului este strâns legată de dezvoltarea producției și circulației mărfurilor; evoluția acestor fenomene a impus includerea schimbului și o dată cu el și a creditului în cadrul relațiilor monetare. Creditul reprezintă operațiunea prin care o valoare de întrebuințare actuală este cedată (transmisă) de către un creditor (împrumutător sau investitor) unui debitor (împrumutat) care se angajează să o returneze sub forma unor valori de primit în viitor, în condițiile stabilite în acordul de credit.

Relațiile de credit au existat și în economiile premonetare, însă așa cum schimbul devine din ce în ce mai dependent de aspectul monetar (în cele două acte-vânzare cumpărare) așa și creditul este tot mai greu de închipuit în lipsa banilor.

Numai în cadrul rotației de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale și monetare, creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanțe; în timp ce finanțele presupun capitaluri deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile.

Întotdeauna, în operațiile de acordare al creditului, creditorul este banca iar obiectul creditului îl constituie banii.

Subiectele raportului de credit sunt:

Creditorul (banca)

Debitorul – poate fi:

o întreprindere (persoană juridică)

populația

statul

Promisiunea (angajamentul de rambursare) constituie un element esențial al raportului de credit, în consecință: acordarea unei garanții.

Riscul de rambursare constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată, datorată conjuncturii, dificultăților sectoriale sau deficiențelor debitorului

Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic debitorul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competență, moralitate), economice (situația internațională, națională, cadru profesional), financiară (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legături juridice cu alte întreprinderi).

Riscul de imobilizare survine de la bancă sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile de titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate.

De aici decurge necesitatea administrării judicioase a depozitelor și creditelor de către bănci angajarea de credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor la piața monetară prin rescont și alte operațiuni.

Creditele care se acordă prin bănci angajează de regulă fonduri ce nu aparțin băncii.

Ca atare, banca trebuie să gestioneze eficient fondurile ce i-au fost încredințate, să-și întărească poziția de creditor prin garanții personale și reale.

Termenul de rambursare reprezintă o trăsătură care are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 de ore-termen practicat între bănci pe piețele monetare) și până la termene de 30 de ani pentru împrumuturi privind construcția de locuințe.

Termenul poate fi:

scurt

mediu

lung

Dobânda reprezintă prețul creditului. Aceasta se stabilește în convenția de credit, fiind negociabilă.

Consemnarea și transferabilitatea

Acordurile de credit sunt consemnate în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de credit a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate.

Esențial în aceste instrumente este obligația fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată.

Prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv dreptul de a încasa suma înscrisă pe documentul de creditare, precum și veniturile accesorii.

În practica bancară, transferabilitatea are un loc important deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor firești de constituire și utilizare a capacității temporar disponibile.

Funcția de reflectare și stimulare a eficienței activității agenților economici

Eficiența economică cu care lucrează întreprinderile, se reflectă sensibil în situația lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate și în gradul de asigurare a capacității de plată. Se poate considera că acționează o lege obiectivă a raportului, invers între eficiența în activitatea economică și necesarul de fonduri. Ca urmare, cu cât eficiența economică a activității date este mai ridicată cu atât necesarul de fonduri este mai redus.

3.2. FLUCTUAȚIILE ȘI AVANTAJELE CREDITULUI

Locul și importanța creditului în economie sunt date de rolul acesteia, prin funcțiile pe care le îndeplinește.

În primul rând, creditul îndeplinește o funcție distributivă prin faptul că mobilizează resursele bănești disponibile la un moment dat în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare.

Disponibilitățile bănești se referă la surplusurile de capital de circulație aflate temporar sub formă inactivă în conturile întreprinderilor, la rezervele de casă ale firmelor păstrate în conturi bancare etc. dar și al sumele economisite de populație pentru diferite scopuri și depuse la casele de economii sau la băncile comerciale care și-au lărgit și diversificat operațiunile.

Oferind întreprinzătorului toate aceste disponibilități, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului, punând astfel în mișcare forțele economice latente și contribuind în felul acesta la creșterea avuției reale ale societății. Deci băncile, prin creditarea agenților economici, transformă economiile sterile în capitaluri productive.

În plus, operativitatea asigurată procurării de noi capitaluri dă posibilitatea unei elasticități mai mari economice, pe ansamblul ei, favorizând orientarea cât mai rapidă a investițiilor spre ramurile sau activitățile mai rentabile, asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe și contribuind pe această bază la creșterea eficienței marginale a capitalului. Tot prin funcția sa distributivă creditul participa la creșterea gradului de centralizare și concentrare a capitalului.

O importanță deosebită o are creditul în procesul transformării economiilor în investiții. Așa cum arată economistul englez J. M. Keynes, într-o companie de piață dezvoltată ecuația fundamentală în realizarea echilibrului macroeconomic este:

S (economiile) = I (investițiile)

Orice individ poate economisi o sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcție de venitul lui și de comportamentul lui economic.

Economisirea necontinuată de investire constituie insă, o tezaurizare și reprezintă un factor dezechilibrant pentru economie, ducând la o recesiune cu toate consecințele sale. Creditul este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând astfel transformarea economiilor astfel sterile în investiții.

De aceea creditul este un important factor al creșterii economice.

Prin faptul că la acordarea creditului prin bănci este verificat modul cum urmează a fi utilizată suma primită de către persoana fizică sau juridică, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor păguboase, nerentabile.

Oferind posibilitatea accesului la credit a oricărei persoane fizice sau juridice, care prin intențiile sale fundamentate riguros, prezintă garanția sumelor primite(garanții reale), creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovației ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra efectului econimic.

Creditul are și importanta funcție de emisiune monetară.

După ce, prin intervenția ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară, adică biletele de bancă, prin intermediul unor solide instituții de credit, s-au creat alături de acestea, multiple alte instrumente și tehnici de plată (viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numerarului și la creșterea în mari proporții a monedei scripturale. Prin aceasta s-a asigurat și importanta reducere a cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici ți instrumente oferite de existența creditului făcând față în cele mai bune condiții creșterii exponențiale a volumului tranzacțiilor economice.

Reglând dimensiunile cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului pe de-o parte, și a stocurilor pe de altă parte creditul contribuie pe lângă alți factori la asigurarea stabilității prețurilor.

De asemenea, prin însăți natura lui, acesta contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.

Creditul, al cărui cont este dobânda, contribuie prin reglarea ratei dobânzii la stăvilirea fenomenului de inflație.

Prin finanțarea consumului și prin crearea de unor fenomene și tehnici, creditul a devenit și o prezență indispensabilă și în viața populației în orice țară civilizată.

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerțul exterior, cu predilecție pentru stimularea exportului și pentru derularea normală a operațiunilor de import-export.

Nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care acesta îl are în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public.

Trebuie subliniată, pe cât de util și de avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funcționare a economiei naționale, pe atât de periculos și dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerințele sale și ale echilibrului economic general.

Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă determinată de iluzia că prin sine însuși creditul reprezintă o avuție.

Supracreditarea duce la grave dezechilibre economice monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația.

De asemenea, utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la un dezechilibru structural în economie, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.

O folosire abuzivă a creditului poate stimula și o exacerbare a operațiunilor speculative speculative, o creștere a capitalului fictiv care poate ajunge la crahuri financiare. Nu trebuie omise nici problemele riscului presupuse de utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul, pot provoca prăbușirea unui lanț a sistemului bancar, cu consecințe foarte grave pe plan economic, social, politic.

3.3. CONDIȚIILE FUNCȚIONĂRII SI DEZVOLTĂRII CREDITULUI

Pentru ca rolul de “motor” a creditului în desfășurarea mecanismului economic să fie eficient, manifestându-și al maxim avantajele și diminuându-si la minim dezavantajele, este necesară întrunirea mai multor condiții obiective și subiective, care se pot grupa în 5 mari categorii :

condiții de ordin juridic, legal, referitoare la existența unui cadru juridic, a unor legi care să reglementeze cu precizie măsurile de protecție acordate contractelor între debitor și creditor, astfel încât sa crească încrederea în agenții economici și să limiteze riscurile.

condiții de ordin instituțional, infrastructural constând în existența unui sistem de instituții și organisme solide, bine concepute, cu atribuții clare în efectuarea operațiunilor de credit, dar în exercitarea controlului asupra modului în care sunt respectate aceste atribuții.

condiții de ordin social-politic referitoare la existența cadrului general de liniște și de pace socială și politică, de stabilitate și continuitate a operațiunilor generale ale factorilor de decizie macroeconomică, cât și la regimul politic existent și atitudinea lui față de economie, de libera inițiativă față de piață.

Este că un climat social caracterizat prin convulsii între diferite categorii sociale, un regim politic șubred, contestat, o politică economică oscilantă sau operațiuni și atitudini nesigure, fără perspective clare, vor afecta elementul esențial al creditului: încrederea, descurajând atât economisirea prin intermediul instituțiilor specializate cât și apelul la credite sau acordarea lor.

condiții de ordin economic legate de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectivele ei, dar și de conjunctura economică a momentului pe plan intern și internațional. Are importanță situația resurselor existente în economie la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri a capitalurilor etc.

condiții de ordin psihologic referitoare nu numai la încredere ca suport hotărâtor al creditului, ci și al comportamentul agenților economici, a întreprinzătorilor, dar și al populației în ansamblul ei. Nu putem face abstracție de înclinațiile diferitelor grupuri sociale spre economisire sau consum, spre investiții sau tezaurizare, de atitudinile populației în raport cu libera inițiativă care țin de tradiție, religie, nivel de cultură, și civilizație, educație, profesia și poziția socială a fiecăruia.

Luarea în considerare a acestor condiții, cunoașterea și crearea lor au o importanță deosebită în înfăptuirea tranziției în economia de piață în România.

RISCULUI ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Noțiunea de risc poate fi definit ca un angajament care poartă o incertitudine, datorită posibilității de câștig sau pierderii.

În activitatea bancară asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operațiunilor speculative pe piețele financiare sau de schimb doar și a posibilelor pierderi imprevizibile. În general, asumarea risurilor este legată de funcția de bază pe care o au băncile în economie și anume funcția de investiții.

Cum riscul este un atribut general al investițiilor, asumarea acestuia devine inevitabilă și justifică existența băncilor. Resursele împrumutate de bănci care sunt un multiplu substanțial al propriului capital sunt așadar investite, iar recuperarea cu întârziere a acestora poate provoca o serie de dezechilibre la nivelul băncii, care poate îmbrăca forme diferite ce se pot alimenta reciproc.

Perioada actuală este denumită ,,era managementului de risc” în domeniul bancar, iar gestiunea riscului constituie o sarcină extrem de complexă și importantă a managementului bancar, căci de obicei asumarea unor riscuri atrage după sine și câștiguri mai mari.

Clasificarea riscurilor specifice activității bancare:

riscuri financiare;

riscuri comerciale;

riscuri de mediu.

Riscurile financiare – sunt strict legate de structura bilanțului contabil al băncii. Aceste riscuri sunt singurele care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar; de aceea cele mai multe dintre riscurile financiare fac obiectul unor reglementări bancare. Formele pe care le pot îmbrăca aceste riscuri sunt:

riscul pierderii de capital sau al insolvabilității;

riscul imobilizării sau al lipsei de lichiditate;

riscul modificării dobânzilor pentru resursele mobilizate;

riscul eroziunii capitalului prin inflație;

riscul repatrierii capitalului în condițiile creditării externe (riscul valutar și riscul de țară).

Riscurile comerciale – sunt generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii și produse, ca urmare a unui slab serviciu de marketing și a unui anti-talent managerial pentru noile piețe. Aceste riscuri se prezintă sub următoarele trei forme:

riscul de produs sau serviciu (este rezultatul unei evoluții nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu ca urmare a instabilității băncii privind distribuirea produselor sale);

riscul de piață (este efectul dependenței de piață al băncii, iar limitarea sa se poate realiza printr-o extindere pe cât mai multe piețe, rentabilitatea băncii nemaifiind astfel dependentă în exclusivitate de evoluția unei singure piețe);

riscul de imagine comercială (constă în percepția negativă a unei bănci de către clienții ei, ca urmare a unei calități generale scăzute de servire a acestora sau a tratării necorespunzătoare a reclamațiilor clienților, fapt ce poate culmina cu articole de presă în defavoarea băncii.

Riscurile de mediu – sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă aceste riscuri sunt:

riscul de deficit (produs prin fraudă comisă sau prin jaf);

riscul economic (determinat de conjunctura economică la nivel național și regional);

riscul competițional (generat de similitudinea produselor și serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituții financiare);

riscul de reglementare (are în vedere deciziile ce pot fi luate de autoritățile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă).

Riscul de credit sau a celeilalte părți (a partenerului) este definit ca probabilitatea ca debitorul (emitentul) instrumentului financiar să nu poată să plătească dobânda sau să ramburseze capitalul în baza condițiilor de credit. Riscul de credit înseamnă că plățile s-ar putea ca plățile să fie întârziate sau să nu fie efectuate deloc în ultimă instanță, ceea ce va cauza, implicit, probleme privind fluxul de numerar și va afecta lichiditatea băncii.

În ciuda inovării din sectorul serviciilor financiare, riscul de credit este în continuare cauza principală a falimentului băncilor. Motivul este că peste 80% din bilanțul unei bănci se referă în general la acest aspect al managementului riscului.

Principalele trei tipuri de risc sunt:

riscul personal sau al consumatorului

riscul corporatist sau al companiei

riscul de țară

Datorită potențialului efect dăunător al riscului de credit, este important să se efectueze o evaluare comprehensivă a capacității băncii de a evalua, a administra, a superviza, a urmări derularea si a recupera creditele, avansurile, garanțiile și alte instrumente de credit.

MANAGEMENTUL PORTOFOLIULUI DE CREDITE

Băncile comerciale constituite in România după 1989 sunt societari pe acțiuni și au caracter universal adică realizează toate produsele si serviciile bancare pentru toate ramurile, sectoarele si segmentele economiei naționale.

Nu mai există deci bănci îngust specializate. Cel puțin în această perioadă de tranziție. De exemplu, înainte de cel de-al doilea război mondial specializarea ajunsese așa de departe in sectorul bancar încât existau bănci organizate special pentru credite ipotecare.

Supervizorii băncilor acordă o importanță considerabilă politicilor formale stabilite de consiliul de administrație și implementate sau administrate cu diligență de management. Politica de creditare trebuie să conțină o descriere a obiectului și facilităților de creditare ale băncii și modalitatea de gestionare a portofoliului de credite, cu alte cuvinte, modul în care sunt acordate, evaluate, monitorizate și încasate creditele.

O bună politică de creditare nu trebuie să fie foarte restrictivă, ci să permită prezentarea către consiliu a creditelor pe care ofițerii le consideră demne de luat în considerare, dar acre nu se încadrează în parametrii instrucțiunilor scrise. Trebuie să existe flexibilitate pentru a fi posibile reacții rapide și o adaptare din timp a condițiilor variabile privind mixul activelor generatoare de venituri și mediul de piață al unei bănci.

Considerentele care formează temeiul unei politici de creditare sănătoase cuprind următoarele:

Limita asupra creditelor totale. Limita asupra portofoliului total de credite este, de regulă, exprimată în raport cu depozitele, capitalul sau activele totale.

Limitele geografice. Dacă banca nu înțelege piețele sale diverse și/sau nu are un management de calitate, diversificarea poate deveni o cauză a problemelor legate de creditele neperformante. Pe de altă parte, impunere unor limite geografice stricte poate crea și ea probleme, în special în cazul regiunilor cu economii nedezvoltate.

Concentrările pe credite. Politica de creditare trebuie să stimuleze diversificarea portofoliului de credite și să urmărească un echilibru între un randament maxim și un risc minim.

Distribuția pe categorii. Sunt des întâlnite limitările bazate pe procentajul cumulat din totalul de credite al creditelor comerciale, imobiliare, de consum sau al altor categorii.

Tipuri de credite. Politica de creditare trebuie să specifice tipurile de credite și alte instrumente de credit pe care banca intenționează să le ofere clienților și tot odată instrucțiuni pentru creditele specificate.

Scadențe. Politica de creditare trebuie să stabilească scadența maximă pentru fiecare tip de credit, iar împrumuturile se acordă după un grafic de rambursare realist. Graficele de scadențare vor fi determinate în raport cu sursa anticipată de rambursare, cu scopul creditului și durata garanțiilor.

Prețul creditului. Ratele la diverse tipuri de credite trebuie să fie suficiente pentru a acoperi costurile fondurilor, supervizarea creditului, administrarea (inclusiv costurile fixe generale) și pierderile probabile. În același timp, trebuie să aducă o marjă rezonabilă de profit. Ratele trebuie revizuite periodic și ajustate pentru a reflecta modificarea costurilor sau a factorilor concurențiali. Diferențialul de rate poate fi menținut în mod deliberat fie pentru a încuraja anumite tipuri de debitori să caute alte surse de creditare, fie pentru atrage un anumit tip de debitor. Instrucțiunile privind alte proceduri relevante, cum ar fi determinarea comisioanelor la angajamentele sau ratele de dobândă penalizatoare, sunt și ele o componentă a politicii de preț.

Autoritatea (competența) de creditare este adesea determinată de mărimea băncii. La băncile mai mici, de regulă, este centralizată. Pentru a evita întârzierile în procesul de creditare, băncile mai mari tind să se descentralizeze în funcție de aria geografică, produsele de creditare și/sau tipurile de clienți. Dacă politicile sunt stabilite și urmărite în mod clar, plafoanele individuale pot fi ceva mai ridicate, în funcție de experiența și poziția ofițerului respectiv în bancă. Plafoanele de creditare pot avea la bază și componența de grup, care ar permite unui comitet să aprobe creditele mai mari. Procedurile de raportare și frecvența ședințelor comitetului trebuie stipulate.

Procesul de evaluare. Politica de creditare trebuie să descrie cui revine responsabilitatea pentru evaluări și să definească procedurile formale de evaluare, inclusiv cu referiri la reevaluările unor credite reînnoite sau extinse. Pentru fiecare tip de facilitare de creditare trebuie descrise tipurile și limitele acceptabile la suma evaluărilor.

Valoarea maximă a indicatorului valorii creditului, raportată la valoarea de piață a titlurilor folosite ca garanții. Politica de creditare prevede cerințele de marjă pentru toate tipurile de titluri acceptate ca garanții și stabilește un grafic pentru evaluarea periodică a acestora. Cerințele de marjă sunt raportate la tranzacționabilitatea titlurilor.

Prezentările de informații din situațiile financiare. Creditul este recunoscut în bilanțul băncii, fie că acesta a fost acordat, fie că a fost achiziționat, în momentul în care banca a devenit parte la contractul ce se aplică împrumutului respectiv.

Deprecierea poate fi recunoscută prin reducerea valorii contabile a împrumutului până la nivelul valorii realizabile, estimate printr-un provizion existent sau prin recunoașterea sa în contul de profit și pierdere al perioadei în care are loc deprecierea.

Urmărirea creditelor problemă. Politica de creditare trebuie să prevadă proceduri de urmărire a creditelor restante și să stabilească instrucțiuni pentru a se asigura că toate creditele-problemă sunt prezentate și revizuite de consiliu.

Informații financiare. Extinderea în siguranță a creditelor depinde de informații complete și exacte privind bonitatea clientului, în cel mai mic detaliu. O posibilă excepție de la această regulă este în cazul în care creditul a fost inițial aprobat cu garanții lichide ce urmau a fi folosite ca sursă de rambursare. Politica de creditare trebuie să definească cerințele privind situațiile financiare pentru agenții economici și pentru persoanele fizice, la diverse nivele de creditare și trebuie să includă instrucțiuni adecvate pentru situații auditate, neauditate, intermediare, ale fluxurilor de numerar și alte situații. Aceasta trebuie să includă verificări externe ale creditelor necesare la momentul actualizărilor permanente. Dacă scadența împrumutului este mai mare de un an, politica trebuie să prevadă ca ofițerii băncii să întocmească proiecții financiare pe tot orizontul de timp, până la scadența împrumutului, pentru a se asigura că acesta poate fi rambursat din fluxurile de trezorerie. Toate cerințele trebuie definite astfel încât orice date negative privind creditul să indice în mod explicit o violare a politicii de creditare a băncii.

În final, politica de creditare trebuie suplimentată cu alte instrucțiuni scrise pentru anumite departamente ale băncii. Absența acestora, a instrucțiunilor și procedurilor scrise pot constitui o deficiență majoră și un semn că nu sunt îndeplinite în mod corespunzător responsabilitățile fiduciare ce revin consiliului de administrație.

REVIZUIREA CALITĂȚII PORTOFOLIULUI DE CREDITE

Caracteristicile și calitatea portofoliului de credite al unei bănci sunt evaluate și prin intermediul unui proces de revizuire. Portofoliul de credite reflectă poziția pe piață și cerea pentru o bancă, strategia sa de afaceri și de risc, precum și capacitatea sa de a acorda credite.

Atunci când portofoliul de credite este fezabil, revizuirea sa trebuie să cuprindă o eșantionare aleatorie a creditelor, astfel încât aproximativ 70% din valoarea totală a creditelor și 30% din numărul creditelor să fie acoperite. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere cel puțin 75% din valoarea totală a creditelor și 50% din numărul creditelor în valută și al tuturor creditelor cu scadența mai mare de 1 an.

O revizuire detaliată a portofoliului de credite trebuie să cuprindă următoarele:

Toate creditele acordate clienților cu o expunere la risc cumulată de peste 5% din capitalul băncii;

Toate creditele acordate acționarilor și părților afiliate

Toate creditele pentru care s-a reeșalonat plata dobânzii și rambursarea creditului sau pentru care s-au modificat condițiile contractuale privind dobânda sau rambursarea de la acordarea creditului;

Toate creditele pentru care plata dobânzii sau a capitalului a fost întârziată cu peste 30 de zile, inclusiv cele pentru care dobânda a fost capitalizată sau refinanțată;

Toate creditele clasificate ca substandard, îndoielnice sau ca pierdere.

Obiectivul specific acestor revizuiri este evaluarea probabilității de rambursare a creditului, precum și de a se vedea dacă clasificarea creditului propusă de bancă este adecvată sau nu. Alte considerente includ calitatea garanțiilor deținute și capacitatea afacerii clientului de a genera banii necesari.

Pe lângă credite, depozitele interbancare sunt cea mai importantă categorie de active pentru care o bancă poartă riscul de credit. Această categorie poate reprezenta un procent semnificativ în bilanțul unei băncii, în special în țările care nu au monedă convertibilă, dar care permit cetățenilor lor și agenților economici să constiutie depozite în valută. Alte motive pentru depozitele interbancare sunt facilitatea transferului de fonduri, decontarea tranzacțiilor cu titluri sau faptul că alte servicii sunt mai economic sau eficient prestate de alte bănci datorită mărimii sau locației geografice a acestora

În mod tipic, revizuirea creditelor interbancare se concentrează pe următoarele:

Stabilirea și respectarea limitelor de credit, inclusiv o descriere a politicii privind limitele de credit existente;

Creditele interbancare pentru care trebuie constituite provizioane specificate;

Metoda și exactitatea reconcielierii conturilor nostro și vostro;

Creditele interbancare care au condiții de preț ce nu se încadrează în norma pieței;

Concentrarea riscurilor interbancare cu o listare detaliată a băncilor și a sumelor, precum și a limitelor de creditare.

Din punct de vedere al gestionării riscului de credit, depozitele interbancare trebuie tratate la fel ca orice expunere la riscul de credit. Politica unei bănci trebuie să prevadă ca băncile corespondente să fie atent revizuite c privire la limitele de expunere, precum și al capacitatea lor de a oferii garanții adecvate. Băncile din medii de reglementare stricte, bine supravegheate și în consonanță cu standardele internaționale, sunt de obicei tratate ca având un risc inferior băncilor din țările dezvoltate.

Analiza portofoliului de credite și a caracteristicilor sale oferă de regulă o bună imagine asupra profilului și priorităților de afaceri ale băncii, precum și asupra tipului de risc de credit la care banca se așteaptă și care este dornică să și-l asume.

Analiza portofoliului de credite trebuie să cuprindă următoarele:

rezumatul principalelor tipuri de credite, inclusiv informații despre numărul de clienți, scadența medie și rata medie a dobânzii câștigate;

distribuția portofoliului de credite, inclusiv diversele perspective asupra numărului acestora și sumelor totale, de exemplu în funcție de monedă, scadența pe termen scurt (mai puțin de 1 an) și pe termen lung (peste 1 an), de sectoarele economice pertinente industriale și/sau de altă natură, clienți – întreprinderi de stat sau private și creditarea agenților economici și a persoanelor fizice;

împrumuturile guvernamentale sau alte garanții;

creditele după clasa de risc;

creditele neperformante.

PORTOFOLIUL DE CREDITE NEPERFORMANTE

Creditele sunt considerate a fi neperformante atunci când capitalul sau dobânda aferentă au trecut de scadență și este neplătită de 90 de zile sau mai mult (această perioadă poate varia de la o jurisdicție la alta).

Fluxurile de numerar și în general capacitatea clientului de a rambursa sumele datorate sunt mult mai importante decât dacă împrumuturile sunt restante sau nu.

Pentru raportarea financiară, soldul principal existent, și nu neaparat plățile restante, este utilizat pentru identificarea portofoliului de credite neperformante. Acesta oferă indicii asupra calității portofoliului total și asupra deciziilor de creditare ale unei bănci.

Atunci când se evaluează în contextul creditelor neperformante, nivelul cumulat al provizioanelor indică capacitatea băncii de a face față eficient riscului de credit.

Analiza acestui portofoliu trebuie să acopere o serie de aspecte, după cum urmează:

Vechimea creditelor restante, incluzând capitalul și dobânda de peste 30, 90, 180 și 360 de zile. Aceste clasificări pot fi defalcate pe un tip de client și segmentate de activitatea economică, pentru a determina tendințele generale și dacă toți clienții sunt, sau nu, afectați în egală măsură;

Cauzele deteriorării calității portofoliului de credite, care poate ajuta la identificarea posibilelor măsuri ce ar putea fi întreprinse de bancă pentru a contracara un anumit trend.

POLITICI PRIVIND MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDIT

Riscul de credit este cea mai frecventă cauză a falimentului bancar, determinând aproape toate mediile de reglementare să prescrie standarde minime pentru gestionarea riscului de credit. Baza unui management sănătos al acestui risc este identificarea riscurilor existente și potențiale, inerente activității de creditare.

Măsurile de contracarare a acestor riscuri cuprind politici definite în mod explicit, care exprimă filozofia gestionării riscului de credit și parametrii în care urmează a fi controlat acesta, și sunt, de regula, e tipuri de politici:

Un set de politici este menit să reducă sau să limiteze riscul de credit, cum ar fi politicile asupra concentrării și expunerilor mari, diversificării adecvate, creditării părților implicate sau supraexpunerilor la risc.

Cel de-al doilea set cuprinde politici referitoare la clasificarea activelor. Acestea obligă la evaluarea periodică a capacității de rambursare a creditelor sau a altor instrumente, cum ar fi dobânzile angajate și neîncasate, care expun banca la riscul de credit.

Cel de-al treilea set cuprinde politicile privind provizionarea pierderilor sau constituirea provizioanelor la un nivel adecvat, pentru a absorbi pierderile anticipate – nu doar la portofoliul de credite dar și la alte active care generează pierderi.

Evaluarea funcției de management al riscului de credit trebuie să ia in considerare împrumuturile și toate celelalte forme de creditare (în și în afara bilanțului) pentru a se asigura că următorii factori sunt luați în considerare:

nivelul, distribuția și strictețea activelor clasificate;

nivelul și alcătuirea activelor pentru care nu se constituie angajamente neperformante, renegociate, refinanțate și cu rată redusă;

gradul de adecvare al rezervelor din evaluare;

capacitatea conducerii de a administra și încasa activele-problemă;

concentrări de credit necorespunzătoare;

adecvarea și eficiența precum și respectarea politicilor de creditare și procedurilor de administrare a creditelor;

adecvarea și eficiența procesului de identificare și monitorizare a nivelurilor și procedurilor de administrare a creditelor;

adecvarea și eficiența procesului de identificare și monitorizare a nivelurilor de risc inițial și variabil sau a riscului asociat cu expunerea creditului aprobat.

Nivelurile de competență definite în mod explicit pentru abordarea creditelor concură la luarea unor decizii prudente și în cadrul parametrilor definiți. Instituțiile trebuie să dispună de proceduri care să guverneze încasarea capitalului, a dobânzii și a comisioanelor în concordanță cu condițiile de rambursare stabilite. De asemenea, trebuie să existe un mecanism care să abordeze problema creditelor neperformante, precum și mecanisme pentru realizarea drepturilor creditorului în cazul creditelor cu pierderi.

Sistemul de raportare al unei bănci trebuie să genereze rapoarte exacte și oportune asupra expunerii al riscul de credit, iar menținerea unor informații detaliate, actualizate asupra clienților este o premisă obligatorie pentru evaluarea permanentă a riscului.

Procedurile de soluționare a creditelor-problemă reprezintă un aspect important al gestionării riscului de credit. Dacă nu se iau la timp măsuri pentru abordarea creditelor-problemă, pot fi ratate posibilități de ameliorare sau încasare a acestor active slabe calitativ și se pot acumula pierderi până la punctul în care să amenințe solvabilitatea băncii.

În cursul procesului de soluționare, trebuie luat în considerare fiecare credit și client în mod individual. Strategiile de soluționare tipice sunt:

reducerea expunerii la riscul de credit a unei bănci, de exemplu prin obligarea clientului să aducă capital, fonduri sau garanții reale ori personale în plus;

colaborarea cu clientul în vederea evaluării problemelor și identificării soluțiilor pentru a ameliora capacitatea de rambursare si a serviciului datoriei, cum ar fi oferirea de consultanță, punerea la punct a unui program de reducere a costurilor operaționale și/sau sporire a veniturilor, vânzarea de active, elaborarea unui program de restructurare a datoriei sau amendarea termenilor împrumutului;

mijlocirea achiziționării sau preluării clientului de către o parte cu o bonitate mai bună sau mijlocirea unui parteneriat sub forma unei asocieri în participațiune;

lichidarea riscului printr-o înțelegere extra-judiciară ori prin întreprinderea unei acțiuni judiciare, prin executarea garanțiilor personale sau executarea silită ori lichidarea celor reale.

Un obiectiv al obiectiv al organului de reglementare în ceea ce privește managementul riscului de credit este de a împiedica băncile să se bazeze exclusiv pe un client mare sau pe un grup de clienți.

Reglementările prudențiale moderne de regulă stipulează că o bancă nu poate efectua investiții, acorda credite mari sau alte facilități de creditare unei entități individuale sau unui grup afiliat de entități peste o anumită valoare care reprezintă un procentaj prescris din capitalul și rezervele băncii. În acest context, organele de supraveghere bancară se află în situația unică de a monitoriza atât sectorul bancar cât și expunerea la riscul de credit a unei bănci individuale, pentru a proteja interesele deponenților și pentru a putea preveni situațiile de plasare sub risc a întregului sistem bancar.

Comitetul de la Basel recomandă pentru supravegherea bancară un maxim de 25% din capital la expunerea unui singur client, cu intenția reducerii până la 10% în momentul în care acesta devine posibil.

Conform practicii internaționale, un singur client este o persoană fizică sau juridică ori un grup afiliat față de care banca este expusă. Clienții singuri sunt asociați reciproc sau controlează (direct sau indirect) alți clienți, în mod normal printr-un drept de vot de cel puțin 15-20%, deținerea unui pachet dominant de acțiuni sau capacitatea de a exercita o influență de control asupra elaborării politicii și a managementului. În plus, expunerea cumulativă a acestor clienți poate reprezenta un risc singular pentru bancă, dacă interdependența financiară există, iar sursa de rambursare estimată este aceiași.

Problema gestionării marilor expuneri implica și un alt aspect: adecvarea politicilor, practicilor și procedurilor băncii la identificarea unui drept de proprietate comun sau afiliat, existența unui control eficient și încrederea în fluxurile de numerar comune. În special în cazurile marilor clienți, băncile trebuie să acorde atenție pentru a vedea dacă informațiile despre debitor sunt complete și adecvate . Ofițerii de credit ai băncii trebuie să monitorizeze evenimentele care afectează marii debitori și rezultatele acestora în mod permanent, indiferent dacă debitorul își îndeplinește obligațiile sau nu. Atunci când evenimentele externe sunt un motiv de preocupare, ofițerii de credit trebuie să solicite informații suplimentare referitoare la debitor. Dacă există îndoieli că debitorul ar putea avea dificultăți în îndeplinirea obligațiilor sale față de bancă, preocupările trebuie ridicate la un nivel superior pe scara ierarhică a managementului riscului de credit și trebuie elaborat un plan de contingență pentru rezolvarea problemei.

Creditarea părților afiliate este o formă de expunere la riscul de credit destul de periculoasă. În mod tipic, părțile afiliate sunt societatea-mamă, acționarii majoritari, filialele, societățile afiliate, administratorii și directorii executivi ai băncii. Această relație include capacitatea de a de a exercita control sau de a influența politicile și deciziile unei bănci, în special cele referitoare la deciziile de creditare. O preocupare a băncii este dacă acordarea creditului s-a făcut în condițiile pieței sau în condiții mai favorabile, cu privire la sumă, scadență, rată și garanții decât cele oferite populației în general.

Majoritatea organelor de reglementare stabilesc limite pentru creditarea cumulată a părților afiliate, stipulând de regulă că totalul creditelor acordate părților afiliate nu poate depăși o anumită pondere din capital. Dacă o astfel de limită nu a fost stabilită de reglementările prudențiale, banca ar trebui să impună una ca problemă de politică a consiliului de administrație. O practică bancară prudentă cere ca toate creditele acordate părților afiliate să fie aprobate de consiliu.

O altă dimensiune a concentrării riscului este expunerea băncii față de un singur sector al economiei sau o zonă geografică restrânsă. Aceasta face ca banca să fie vulnerabilă față de slăbiciunile unui anumit sector sau regiune și există riscul ca aceasta să sufere de pe urma eșecului simultan în rândul câtorva clienți, pentru motive similare. Această preocupare este mai relevantă pentru băncile regionale specializate sau băncile din țările mici având un profil economic restrâns, cum ar fi cele cu economii predominant agrare sau cu exportatori ai unui singur produs.

Datoriile renegociate se referă la creditele care au fost restructurate pentru a oferi o reducere, fie plăților de dobândă, fie a celor de capital, datorită poziției financiare deteriorate a clientului. Un credit care este acordat sau reînnoit cu condiții egale celor aplicate unui credit nou cu riscuri similare nu trebuie considerat ca o datorie renegociată. Restructurarea poate implica un transfer de la debitor către bancă de bunuri mobile, creanțe sau alte active de al terți, o conversie datorie-capital propriu pentru toată valoarea sau doar o parte din credit, sau adăugarea unui nou debitor la clientul inițial.

Clasificarea activelor este un proces prin care se desemnează fiecărui activ un grad de risc de credit, determinat după probabilitatea cu care obligațiile de plată vor fi executate și datoria lichidată, în conformitate cu condițiile contractuale. În general, toate activele pentru care banca își asumă un grad de risc trebuie clasificate, adică creditele, creanțele pe termen scurt, investițiile, participațiile de capital propriu și datoriile contingente. Acestea sunt reclasificate și revizuite de câteva ori pe an, când este necesar. Revizuirea trebuie să ia în considerare realizarea serviciului datoriei și situația financiară a clientului. Activele clasificate ca “standard” sau ”sub supraveghere” sunt, de regulă, revizuite de 2 ori pe an, în timp ce activele critice sunt revizuite cel puțin trimestrial.