Sistemul Bancar European

Introducere

Fiecare dintre statele care formează în momentul de față zona euro a reprezentat o economie relativ deschisă înainte de a adera la zona euro. Totuși, în prezent, acestea fac parte dintr-o economie mai vastă și mult mai autonomă.

Rolul sectorului financiar are o importanță crucială pentru toate țările. Băncile sunt intermediarii economiilor și investițiilor, iar numai instituțiile solide sunt capabile să atragă depozite și să le canalizeze, în mod profesionist, către oportunități productive. Eficiența sistemului bancar și a piețelor financiare reprezintă un factor determinant pentru creșterea durabilă.

Am ales acestă temă deoarece am vrut să evidențiez evoluția sistemului bancar european și măsurile care au fost adoptate pentru o mai bună armonizare și stabilitate în condițiile în care unii analiști au pus problema desființării euro.

Lucrarea este alcătuită din trei capitole.

În primul capitol am prezentat structura organizatorică a sistemului bancar european făcând referire la nucleul central al acestuia reprezentat de Banca Central Europeană. Tot în acest capitol am prezentat și atribuțiile pe care aceasta le are.

În al doilea capitol am prezentat armonizarea sistemului bancar european prin implementarea acordurilor Basel care au creat de-a lungul timpului o mai bună stabilitate a sistemului bancar european.

În al treilea capitol am prezentat activitățile și operațiunile Băncii Centrale Europene din 2010 făcând referire la operațiunile de politică monetară și la operațiunile valutare, la sistemele de plăți și decontare cu instrumente financiare folosite și la bancnote și monede.

Am încheiat lucrarea prin prezentarea unor concluzii care se pot evidenția în urma analizei capitolelor anterioare.

În elaborarea lucrării, am abordat diferite metode uzuale în ceea ce privește documentarea științifică, precum: studiul bibliografic din literatura de specialitate internă și internațională; informarea, prelucrarea și prezentarea rezultatelor studiului în formă sintetică; formularea concluziilor și a propunerilor.

Capitolul I. Structura sistemului bancar European

Sistemul European al Băncilor Centrale și Eurosistemul

SEBC este alcãtuit instituțional din suma celor 27 de bãnci centrale ale țãrilor membre UE, plus BCE, unite organic prin prevederile Protocolului privind Statutul SEBC, anexat la Tratatul asupra UE. În lipsa personalitãții juridice, aceastã legãturã organicã dã posibilitatea manifestãrii practice a SEBC la nivelul întregului sistem, prin însãși componentele sale, actori monetari instituționali cu personalitate juridicã și aparat propriu de execuție.

Termenul de Sistem European al Bãncilor Centrale. exprimã un cadru instituțional, format din Banca Centralã Europeanã și totalitatea bãncilor centrale ale statelor membre, sistemic corelat la nivel funcțional, prin instituirea unei legãturi organice între aceste componente. În toatã aceastã diversitate categorialã, legãtura organicã sugereazã faptul cã, la

nivelul Uniunii Europene, lanțul de decizie în ceea ce privește politica monetarã este centralizat, iar sarcinile trasate Sistemului European al Bãncilor Centrale prin prevederile Tratatului sunt îndeplinite prin vectorul consensului deplin și printr-o alocare raționalã a raportului de forțe, subordonat nu atât intereselor primare, cât mai ales obiectivelor fundamentale ale sistemului.

În particular, noțiunea de Eurosistem, adoptatã de Consiliul Guvernator al BCE, se limiteazã la structura instituționalã a bãncilor centrale aparținând statelor membre ale UME, care au adoptat moneda unicã, coordonatã funcțional de BCE, în calitate de autoritate monetarã unicã și independentã, responsabilã cu elaborarea politicilor monetare ale UME. Necesitatea delimitãrii dintre Sistemul European al Bãncilor Centrale și Eurosistem este evidentã, pornind de noțiunea de suveranitate monetarã. Astfel, diferența majorã dintre aceste douã sisteme este marcatã de faptul cã membrii Eurosistemului au renunțat la propria suveranitate monetarã, prin acceptarea Euro ca monedã comunitarã și recunoașterea BCE ca autoritate monetarã unicã, deciziile acesteia având o putere normativã supranaționalã, recunoscutã pe întreg teritoriul Uniunii Monetare Europene.

Motivele pentru care, în locul unei bãnci centrale unice, a fost preferat, în fruntea politicii monetare europene, un sistem al bãncilor centrale sunt de naturã economicã și politicã, evoluția ulterioarã reflectând justețea implementãrii unui sistem în detrimentul unei instituții.

Astfel, din punct comparativ, se remarcã urmãtoarele puncte justificative, în favoarea unei organizãri sistemice:

stabilirea unei singure bãnci centrale pentru toatã zona Euro ar fi impietat activitatea sistemului monetar și financiar din perspectiva consensului politic, fiind dificilã obținerea unor succese semnificative în plan integrativ, în afara unor negocieri politice inițiale și prioritare abordãrilor pur specializate sau tehnice;

construcția sistemicã presupune valorificarea multidimesională a practicii bãncilor centrale

ale tuturor statelor membre UE, fie ele participante sau nu la UME, a infrastructurii acestora și capabilitãților tehnice și operative deja dezvoltate, aceste instituții contribuind, în mãsura propriilor experiențe, la coeziunea, convergența și performanța realã a sistemului din care fac parte;

c) unele din sarcinile operative ale SEBC privesc în parte, ca act de voințã sau agreare multilateralã, opțiunea autoritãților monetare naționale, care, deși, în lipsa unei independențe reale, sunt în mãsurã sã se implice la nivelul cel mai eficient, prin asumarea directã a rãspunderilor adiacente proceselor inițiate, fapt care sã conducã la implementarea localã coerentã a politicilor și strategiilor adoptate consensual la nivel regional;

d) datoritã reprezentativitãți largi de care se bucurã în aria funcționãrii sistemului monetar financiar regional, s-a considerat cã este mult mai ușor ca instituțiile financiare și de credit sã menținã un canal de comunicare local la nivelul autoritãților monetare naționale ale fiecãrui stat participant, particularitãțile accesului la Eurosistem fiind încã variabile și neuniforme, în lipsa unei convergențe perfecte și totale pe întreg teritoriul Uniunii Europene;

e) nu în ultimul rând, prin adoptarea variantei sistemice în detrimentul celei unic instituționale, s-a creat premisa respectului fațã de valoarea consensului și a cooperãrii, primând astfel, dincolo de realitãțile economice și monetare, particularitãțile etnice, culturale și politice ale fiecãrui stat membru, factorul de responsabilizare și întreținerea sentimentului de apartenențã la UME, pentru obținerea, în final, dezideratului privind identificare deplinã a intereselor naționale cu interesul comunitar.

Din punct de vedere instituþional, SEBC prezintã douã componente principale și anume: Banca Centralã Europeanã, reprezentând componenta autoritãții monetare regionale, respectiv componenta autoritãții monetare naționale alcãtuitã din sistemul autoritãților monetare naționale ale membrilor UE, fie aceștia integrați sau nu în Uniunea Monetarã Europeanã.

Banca Centralã Europeanã, reprezintã instituția specializatã a SEBC și liantul intereselor comunitare în plan monetar și financiar, autoritate monetarã care sub puterea art. 107(2) din Tratatul asupra Uniunii Europene, se bucurã de capacitatea unei persoane juridice de drept public internațional, capabilã a-și asuma drepturi și obligații atât în plan regional, cât și în plan internațional, prin cumulul autoritãții de a reprezenta statele membre, conform articolului 9(1) din statutul SEBC.

În ceea privește componenta sistemului bãncilor centrale, în cadrul SEBC, se disting douã categorii de autoritãți monetare participante, respectiv autoritãþile monetare ale Eurosistemului și autoritãțile monetare neparticipante la UME.

Autoritãțile monetare ale Eurosistemului, respectiv bãncile centrale ale statelor membre ale UME, și-au menþinut personalitatea juridicã instituitã prin legile naționale, îndeplinind în paralel, în conformitate cu articolul 14.3 din Statutul de funcționare a SEBC, toate acele directive sau instrucțiuni trasate de BCE, însã nu de pe poziția de subordonat așa cum s-ar înțelege la prima vedere, ci de pe poziția de parte integrantã a sistemului. Calitatea de parte integrantã este conferitã atât formal (normativ), prin prevederile articolului 105 din Tratatul asupra U.E., cât și informal, prin includerea guvernatorilor bãncilor comerciale ale Eurosistemului în rândul membrilor cu drepturi depline în Consiliul Guvernator și în Comitetul Executiv al BCE (conform art. 10 din Statutul SEBC), statele membre participând astfel, în mod direct și echitabil, la funcþionarea procesului decizional. De asemenea, bãncile centrale participã mutual și solidar la funcționarea sistemului ca atare, nu numai din perspectiva includerii în organismele de conducere și execuție ale BCE, ci și din perspectiva calitãții de acționari ai BCE, acestea contribuind cu active la constituirea capitalului BCE. Pe de altã parte, se poate afirma cã bãncile centrale nu și-au pierdut total independența, îndeplinind în continuare sarcini specifice la nivel național, care nu se suprapun sau care nu contravin principiilor și intereselor Eurosistemului, în conformitate cu propriile politici și strategii, în special în ceea ce privește reglementarea și supravegherea sectorului bancar și financiar. Implementarea efectivã a politicilor monetare promovate de BCE, face, de asemenea, obiectul manifestãrilor individuale și responsabile ale autoritãților monetare naționale, prin abordarea descentralizatã a procesului de implementare a politicilor monetare, gestionarea localã a fenomenului monetar și financiar constituind premisa unitãții de acțiune în formã integratã.

Autoritãțile monetare ale statelor membre UE neparticipante la UME sunt, de asemenea, membre ale SEBC, dar au un statut special în raport cu Eurosistemul. Astfel, autoritãțile neintegrate monetar au responsabilitatea coordonãrii propriei politici monetare, în mod independent fațã de politica BCE, iar guvernatorii nu au calitatea de membri ai Consiliului de Guvernator sau ai Comitetului Executiv al BCE, neparticipând astfel în nici un fel în derularea lanțului decizional care privește exclusiv Eurosistemul. Cu toate acestea, participarea la SEBC

impune o serie de obligații bãncilor centrale neparticipante la UME, regãsite cel puțin sub incidența unuia din urmãtoarele domenii: asigurarea îndeplinirii obiectivului fundamental al SEBC și anume stabilitatea prețurilor, furnizarea de date statistice, participarea necondiționatã la procesul de cooperare regional, integrarea funcționalã în mecanismele Eurosistemului. Forumul de manifestare a cooperãrii la nivelul SBCE este asigurat prin participarea tuturor acestor instituții în cadrul Consiliul General prezidat de Banca Centralã Europeanã.

În ceea ce privește Eurosistemul, pe lângã obiectivele asumate în calitate de parte integrantã sau în numele SEBC și care au ca pilon fundamental menținerea stabilitãții prețurilor, acesta are în sarcinã o sumã de responsabilitãți stabilite în mod distinct, prin prevederile articolului 105(2) din Tratatul asupra Uniunii Europene și ale articolului 3.1 din Statutul SEBC, dintre care enumerãm:

definirea, elaborarea și implementarea politicilor monetare în zona Euro;

conducerea mecanismelor și operațiunilor de schimb valutar;

atragerea, tezaurizarea și managementul rezervelor oficiale în Euro ale statelor membre;

promovarea unui sistem de plãți eficient și a unei rețele informaționale și comunicaționale intraregionale performante;

emisiunea de Euro, bancnote și monedã;

colectarea și prelucrarea informațiilor statistice referitoare la sfera de rãspundere a Eurosistemului.

Capacitatea Eurosistemului de a formula și interpreta politici monetare în zona Euro este asiguratã de controlul exercitat asupra masei monetare, în general și, în mod particular asupra bazii bãncilor centrale neparticipante la UME, regãsite cel puțin sub incidența unuia din urmãtoarele domenii: asigurarea îndeplinirii obiectivului fundamental al SEBC și anume stabilitatea prețurilor, furnizarea de date statistice, participarea necondiționatã la procesul de cooperare regional, integrarea funcționalã în mecanismele Eurosistemului. Forumul de manifestare a cooperãrii la nivelul SBCE este asigurat prin participarea tuturor acestor instituții în cadrul Consiliul General prezidat de Banca Centralã Europeanã.

În ceea ce privește Eurosistemul, pe lângã obiectivele asumate în calitate de parte integrantã sau în numele SEBC și care au ca pilon fundamental menținerea stabilitãții prețurilor, acesta are în sarcinã o sumã de responsabilitãți stabilite în mod distinct, prin prevederile articolului 105(2) din Tratatul asupra Uniunii Europene și ale articolului 3.1 din Statutul SEBC, dintre care enumerãm:

definirea, elaborarea și implementarea politicilor monetare în zona Euro;

conducerea mecanismelor și operațiunilor de schimb valutar;

atragerea, tezaurizarea și managementul rezervelor oficiale în Euro ale statelor membre;

promovarea unui sistem de plãți eficient și a unei rețele informaționale și comunicaționale intraregionale performante;

emisiunea de Euro, bancnote și monedã;

colectarea și prelucrarea informațiilor statistice referitoare la sfera de rãspundere a Eurosistemului.

Capacitatea Eurosistemului de a formula și interpreta politici monetare în zona Euro este asiguratã de controlul exercitat asupra masei monetare, în general și, în mod particular asupra bazei monetare a Euro. Conform Tratatului asupra UE, BCE și bãncile centrale ale Eurosistemului sunt singurele instituții împuternicite cu emiterea monedelor și bancnotelor Euro și cu gestiunea primarã a bazei monetare. Aceastã calitate conferã Eurosistemului posibilitãți reale de influențare a condițiilor conjuncturale de pe piața monetarã, financiarã și de credit și exercitarea eficientã a instrumentelor politicii monetare, prin controlul masei monetare sau prin manipularea nivelului ratelor dobânzilor pe piața bancarã.

În total, la data de 1 ianuarie 2012 zona euro număra 7.533 de instituții financiare și 9.587 de instituții financiare în Uniunea Europeană. Cea mai mare scădere procentuală s-a înregistrat în Irlanda (-15%), Luxemburg (-8%), Cipru (-6%), Franța (-5%) și Grecia (-5%). În ceea ce privește numărul de instituții, Irlanda este în continuare în frunte cu 106 instituții pierdute, urmată de Franța (59 de unități financiare pierdute), Luxemburg (48) și Germania (43).

În pofida extinderii zonei euro, prin includerea Greciei (2001), Sloveniei (2007), Ciprului și Maltei (2008), Slovaciei (2009) și Estoniei (2011), numărul de instituții financiare a scăzut cu 24% comparativ cu 1999, ceea ce înseamnă că 2.323 de instituții financiare din zona euro au dispărut. Pe ansamblu, la 1 ianuarie 2012 în Uniunea Europeană erau 9.587 de instituții financiare, în scădere cu 334 de unități (3%) comparativ cu 1 ianuarie 2011. Comparativ cu 1 ianuarie 1999, Uniunea Europeană a pierdut 1.322 de instituții financiare în pofida includerii a 1.608 de instituții la 1 mai 2004, când UE s-a extins prin zece state, și a altor 72 de instituții la 1 ianaurie 2007, când România și Bulgaria au aderat la UE.

Banca Centrală Europeană

BCE a fost înființată în iunie 1998 la Frankfurt pe Main și a preluat funcțiile predecesorului său, Institutul Monetar European (IME). Este o instituție supranațională dotată cu personalitate juridică. BCE își desfășoară activitatea în trei sedii în centrul orașului Frankfurt, dar în 2011 se va muta în partea de est a orașului, în noul său sediu care, în prezent, se află în construcție. Personalul BCE este european în adevăratul sens al cuvântului, provenind din toate cele 27 de state ale Uniunii Europene.

Structura băncii este alcătuită din Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Director și Consiliul General.

Consiliul Guvernatorilor este compus din directorat și guvernatorii băncilor centrale. El decide liniile importante ale politicii monetare, reunindu-se de cel puțin zece ori pe an. Fiecare membru al Consiliului are un cuvânt de spus (drept de vot), iar deciziile se adoptă cu majoritate simplă. În caz de egalitate, votul președintelui este preponderent. Consiliul Guvernatorilor poate să voteze dacă se întrunește cvorumul de două treimi din membri.Atunci când iau decizii referitoare la politica monetară în zona euro sau la alte sarciniale Eurosistemului, membrii Consiliului Guvernatorilor nu acționează ca reprezentanți ai țărilor din care provin, ci ca persoane independente (pe sistemul “o persoană un vot”).

Consiliul adoptă orientările și deciziile ce sunt necesare în vederea îndeplinirii sarcinilor încredințate de către Sistemul European al Băncilor Centrale.

Consiliul Guvernatorilor este cel care stabilește politica monetară, decide asupra obiectivelor monetareratelor dobânzilor și structura rezervelor valutare.

Comitetul Director este compus din președinte, vicepreședinte și alți patru membri. Aceștia sunt numiți de comun acord de reprezentanții statelor membre, la recomandarea Consiliului European, după consultarea Consiliului Guvernatorilor și a Parlamentului European, dintre persoane a căror autoritate și experiență profesională în domeniul bancar și monetar sunt recunoscute. Ei vor fi membri ai acestui comitet timp de opt ani, fără a putea fi schimbați; pot fi cetățeni ai statelor membre UE. Deciziile Comitetului Director sunt adoptate cu majoritatea simplă a voturilor exprimate, iar în cazul egalității votul președintelui este decisiv. Fiecare membru al Comitetului prezent la ședințe are dreptul la vot. Comitetul Director stabilește politica monetară conform orientărilor și deciziilor adoptate de Consiliul Guvernatorilor. Președintele conduce Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Director al Băncii Centrale Europene și reprezintă banca în relațiile cu străinătatea.

Consiliul General este alcătuit din președinte, vicepreședinte și guvernatorii băncilor centrale naționale. El execută sarcinile tranzitorii, sprijină îndeplinirea funcțiilor consultative, colectarea informațiilor statistice, elaborarea rapoartelor de activitate, stabilește regulile necesare standardizării procedurii contabile și informării asupra operațiilor băncilor centrale naționale, stabilește condiții de angajare a personalului Băncii Centrale Europene.

Capitalul Băncii Centrale Europene este de 5 miliarde Euro. Majorarea capitalului se poate face prin decizia Consiliului Guvernatorilor. Voturile membrilor acestui consiliu sunt ponderate conform ponderii capitalului subscris la BCE de către băncile centrale naționale. Odecizie favorabilă în acest sens se adoptă doar dacă voturile reprezintă cel puțin două treimi din capitalul subscris la BCE și cel puțin jumătate din acționari. Băncile centrale naționale sunt și singurele bănci autorizate să subscrie și să deținăcapitalul Băncii Centrale Europene. Fiecare bancă centrală deține o pondere în capitalul Băncii Centrale, după cum urmează:

• 50% din cota pe care statul membru o reprezintă în cadrul populației Comunității în penultimul an constituirii SEBC;

• 50% din cota deținută de statul membru din produsul intern brut al Comunității la prețurile pieței, constatate în cursul celor 5 ani care au precedat penultimul an dinaintea constituirii SEBC. După constituirea Sistemului European al Băncilor Centrale ponderile atribuite băncilor centrale europene se revizuiesc o dată la 5 ani

La fel ca toate băncile centrale și Banca Centrală Europeană este paznicul monedei pecare o emite, însă misiunea sa este definită mult mai detaliat decât în mod obișnuit pentru o bancă centrală.

Principalul mijloc prin care Banca Centrală Europeană controlează inflația este influențarea nivelului ratelor dobânzilor inter-bancare. Nivelul mai ridicat al ratelor dobânzilor duc la creșterea costului împrumuturilor și, apoi, la scăderea consumului. Ratele ridicate ale dobânzilor determină companiile și consumatorii la economisirea banilor. Ratele mari scad cererea globală pentru bunuri și servicii, suprimând creșterea economică și reducând inflația. În sens invers, ratele mici ale dobânzilor sporesc cererea globală și impulsionează creșterea economică. Lucrul cel mai important avut în vedere în legatură cu Banca Centrală Europeană este acela că este răspunzătoare de stabilitatea prețurilor   în întreaga zonă a monedei unice.

BCE are și alte responsabilități înafară de apărarea nivelului general al prețurilor, cu toate că acestea sunt secundare. O altă responsabilitate a BCE este de a sprijini politicile economice ale Comunității Europene, prin acțiuni în următoarele direcții:

1.Implementează politica monetară a Comunității;

2.Deține și administrează rezervele oficiale ale statelor membre;

3.Promovează un sistem de plăți eficient;

4.Contribuie la supravegherea prudențială a instituțiilor de credit din țările membre;

5.Autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene astfel încât numai bancnotele emise de BCE și băncile centrale naționale să aibă caracter oficial.

BCE nu acționează ca împrumutător de ultim rang pentru băncile din Uniunea Europeană, acesta fiind un rol care revine băncilor centrale ale țărilor membre și nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei Euro. Pentru sprijinirea Euro și menținerea cursurilor monedelor în limitele stabilite de Consiliul de miniștri al UE, Banca Centrală Europeană utilizează instrumentele monetare și valutare adecvate

Problema independenței Băncii Centrale este de o importanță deosebită deoarece aceeași forță care impulsionează optimismul consumatorului și creșterea economică pe termen scurt eliberează și inflația. Orice persoană care are un interes financiar în stabilitatea economică a Europei seîntreabă dacă BCE va fi suficient de independentă să asigure o luptă viguroasă împotriva intereselor politice. Cert este faptul că nici o bancă centrală nu este mai independentă decât BancaCentrală Europeană, cel mai definitoriu în acest sens fiind statutul definitoriu al acesteia. Și totuși Băncii Centrale îi este interzis să împrumute bani oricărui guvern din Uniunea Europeană. Prin aceasta, Banca Centrală este desprinsă de interesele financiare ale politicienilor. Este imposibil ca BCE să devină o mașină de fabricat bani care să tipărescă euro pentru acoperirea cheltuielilor financiare excesive. Pe de altă parte, Banca Centrală Europeană nu este subiectul nici unui fel de restricții neobișnuite din partea guvernelor naționale. Cu alte cuvinte, Uniunii Europene i se solicităsă accepte politicile promovate de BCE, fără nici un fel de amestec. Chiar și Bundesbank-ul,cea mai independentă bancă din lume dinaintea BCE, a fost amenințată de un veto temporar pe două săptămâni din partea guvernului german. Împotriva BCE nu există nici unfel de veto. Statutul care definește independența BCE este foarte greu de abrogat. Aceasta înseamnă că în mod obligatoriu ar fi dificil să se afecteze independența Băncii Centrale Europene.

Atribuțiile Eurosistemului

Eurosistemul are patru atribuții majore. Prima constă în aplicarea politicii monetare adoptate de către Consiliul guvernatorilor BCE – de exemplu, deciziile privind ratele dobânzilor reprezentative (rata dobânzii minimă acceptată , aplicată la operațiunile principale de refinanțare , precum și ratele dobânzilor aplicate la facilitatea de creditare marginală și la facilitatea de depozit , și, după caz, luarea de decizii referitoare la obiectivele monetare și furnizarea de lichiditate).

Comitetul executiv este responsabil pentru aplicarea politicii monetare, responsabilitate pe care o exercită prin dispoziții adresate BCN. De exemplu, Comitetul executiv decide o dată pe săptămână asupra alocării de lichiditate sectorului bancar prin intermediul operațiunilor principale de refinanțare.

Cea de-a doua și cea de-a treia dintre atribuțiile Eurosistemului constau în derularea operațiunilor valutare și, respectiv, deținerea și administrarea rezervelor oficiale ale statelor din zona euro.

BCN din Eurosistem au transferat către BCE active externe de rezervă, în valoare de aproximativ 40 miliarde EUR (85% în valută și 15% în aur). În schimb, BCN dețin creanțe în euro purtătoare de dobândă asupra BCE. BCN din Eurosistem sunt implicate în administrarea rezervelor internaționale ale BCE, acționând în calitate de agenți ai BCE, conform orientărilor privind administrarea portofoliului stabilite de BCE. Activele externe de rezervă rămase se află în proprietatea BCN și sunt administrate de către acestea. Operațiunile cu aceste active de rezervă sunt reglementate de către Eurosistem. Concret, operațiunile care depășesc un anumit prag necesită aprobarea prealabilă a BCE.

O a patra atribuție esențială a Eurosistemului constă în promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți. De asemenea, Eurosistemul contribuie la realizarea supravegherii financiare: consiliază legislatorii în sfera sa de competență și elaborează statistici monetare și financiare.

Tratatul de la Maastricht specifică, de asemenea, că BCE deține dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote euro.

Comitetele SEBC

Organele de decizie ale BCE sunt susținute de către comitetele SEBC. Aceste comitete sunt importante și în cadrul cooperării intra-SEBC. Ele sunt formate din membri ai BCE și ai băncilor centrale naționale (BCN) ale Eurosistemului , precum și din membri ai altor organisme competente, cum ar fi autoritățile de supraveghere naționale, în cazul Comitetului de supraveghere bancară. BCN ale statelor din afara zonei euro au numit experți care să participe la ședințele comitetelor SEBC ori de câte ori un comitet supune dezbaterilor aspecte care țin de competența Consiliului general.

Mandatele comitetelor sunt stabilite de către Consiliul guvernatorilor , căruia comitetele îi raportează prin intermediul Comitetului executiv .

În prezent există următoarele comitete: Comitetul de contabilitate și venituri monetare, Comitetul de supraveghere bancară, Comitetul pentru bancnote, Comitetul pentru metodologia costurilor, Comitetul de comunicare al Eurosistemului/SEBC, Comitetul director al Eurosistemului pentru IT, Comitetul pentru tehnologia informației, Comitetul auditorilor interni, Comitetul pentru relații internaționale, Comitetul juridic, Comitetul pentru operațiuni de piață, Comitetul de politică monetară, Comitetul pentru sistemele de plăți și de decontare și Comitetul de statistică.

În 1998, Consiliul guvernatorilor a înființat, de asemenea, un Comitet pentru buget, format din membri ai BCE și ai BCN din Eurosistem. Comitetul pentru buget asistă Consiliul guvernatorilor în aspecte privind bugetul BCE.

În cele din urmă, în anul 2005 a fost înființată Conferința privind resursele umane, din care fac parte membri ai SEBC. Această conferință vizează promovarea în continuare a cooperării și a spiritului de echipă între băncile centrale din Eurosistem/SEBC în domeniul managementului resurselor umane.

Capitolul II. Armonizarea sistemului bancar european

2.1 Primul acord Basel

În plină etapă de dezvoltare a instituților de credit , legislația europeană prin care s-a stabilit mereu o legătură directă între capitalul propriu al instituțiilor de credit și riscurile pe care acestea și le asumă este cunoscută sub denumirea de „Acordul Basel”.

Primul acord de la Basel, adoptat în 1988 și transmis marilor bănci internaționale din cadrul țările membre G10, a dat o definiție a capitalului minim reglementat, a recomandat unele măsuri ce trebuie luate de bănci pentru preântâmpinarea expunerilor la riscuri bancare și a stabilit reguli care specifică nivelul de capital ce trebuie menținut în relația cu aceste riscuri.

Respectându-se reglementările impuse de acordurile de la Basel fiecare instituție de credit deține acum, un „pașaport” care îi permite să desfășoare activitatea bancară în orice țară din U.E.

Rolul Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancară (BCBS- Basel Committee on Banking Supervision) se referea la promovarea întăririi capitalului instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului bancar global chiar de la momentul înfințării acesteia. Astfel, instituțiile de credit s-au preocupat de deținerea de fonduri proprii de cel puțin 8% în raport cu activele ponderate după gradul lor de risc. Acordul a introdus indicatorii privind adecvarea capitalului, având la bază alcătuirea ponderată în funcție de risc a activelor băncii și a expunerilor extrabilanțiere, care garantează menținerea unei valori adecvate a capitalului și a rezervelor, în scopul protejării solvabilității.

Valoarea indicatorilor , numiți „indicatori ai solvabilității” pot varia în funcție de „tier I” și „tier II” și se calculează astfel:

I1 = Fonduri proprii de bază > 4%

Expunere la risc

I2 = Fonduri totale > 8%

Expunere la risc

În care:

I1-tier I sunt fondurile proprii de bază care trebuie să reprezinte minimum 50% din fondurile bancii cerute pentru acoperirea riscului de credit asumat;

I2–tier II reprezintă resursele suplimentare interne și externe de care dispune banca și nu poate depășii 50% din tier I.

În plus, acordul de la Basel a stabilit și un alt element de capital numit „tier III” care se bazează pe datoria subordonată pe termen scurt. Calculul expunerii la risc se referă în prezent, la fel ca și în trecut la elementele operațiunilor bilanțiere dar și la cele extrabilanțiere.

Monitorizarea indicatorului de adegvare a capitalului și a gradului de expunere la riscuri bancare a fost efectuată de băncile centrale a statelor în care instituțiile de credit își desfăsoară activitatea.

Scopul principal al legislației europene stabilite („A doua directivă bancară”) a fost de a armoniza legile și metodologiile instituțiilor de credit astfel încât să poată fi înființate și să poată opera liber în țările UE .

Dintre principalele elemente propuse de „A doua directivă bancară” se pot evidenția:

a) capital minim necesar de 5 milioane EURO pentru instituțiile de credit, cu provizioane speciale pentru băncile mai mici;

b) principii de garantare pentru țările gazdă a dreptului de control asupra lichidității instituțiilor de credit;

c) stabilirea unei licențe bancare unice pentru a permite activitatea oriunde în cadrul UE, care se bazează pe „controlul țării gazdă” și „recunoaștere mutuală”;

d) provizion pentru monitorizarea persoanelor fizice și juridice care dețin o parte importantă din acțiunile băncii;

e) supraveghere și control asupra participării pe termen lung a băncilor în firmele non-financiare.

Acordul de la Basel a impus o serie de cerințe asupra expunerii mari la risc și asupra asigurării depozitelor și de asemenea a propus măsuri pentru reorganizarea băncilor, constituirea fondurilor proprii, indicatori de solvabilitate și contabilitate pentru sucursalele străine.

În prezent există o cerința privind asigurarea depozitelor în toate țările, cu obligativitatea ca sucursalele instituțiilor care au sediul central în afara teritoriului național să se conformeze sistemelor de garantare a depozitelor din țara gazdă.

O consecință survenită ca urmare a recomandarile comitetului de supraveghere este că instituțiile de credit nu trebuie să accepte o expunere pe client sau grup de clienți corelați, mai mare decât 40% din fondurile proprii.

Una dintre consecințele importante se referă la introducerea obligatorie a unui nivel minim de capital bancar care să fie corelat cu îndatorarea față de terțe persoane alimitat concurența neloială dintre bănci și atragerea clienților prin promovarea agresivă a unor produse și servicii bancare.

Cu toate elementele bune pe care le-a impus acordul „Basel I” avea ca obiectiv asigurarea convergenței reglementărilor prudențiale cu privire la riscul de credit și la riscul de piață, dara fără să pună accentul și pe stabilitatea financiară.

Inovațiile bancare ulterioare au arătat că „Basel I” a impus un cadru mai puțin flexibil pentru a surprinde cerințele referitoare la profilul de risc al instituțiilor de credit, întrucât a fost utilizat un număr relativ restrâns de categorii ale ponderilor de risc de credit pentru expunerile băncilor.

2.2 Implementarea Basel II

În acest cadru, în plină revoluție IT dincdomeniul bancar, în iunie 1999, Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a impus o nouă cerință referitoare la capitalul propriu al instituțiilor de credit, cunoscută sub denumirea de „Acordul Basel II”.

În comparație cu vechiul acord, prin noul acord instituțiile de credit devin conștiente asupra riscurilor procesului bancar a căror manifestare le poate afecta punându-se accentul pe riscul de credit, de piață și operațional.

Directiva Europeană care se referă la Adecvarea Capitalului (CAD3) a impus tuturor instituțiilor de credit care aparțin spațiului comunității europene implementarea prevederilor „Acordul Basel II”. Astfel, în cadrul întâlnirii din 10 iulie 2002 legate de implementarea Basel II, Comisia Europeană a solicitat tuturor statelor membre să supravegheze prin bancile centrale modul cum instituțiile de credit aplică acordul stabilit.

În România activitatea de supraveghere prudențială a sistemului bancar este realizată de BNR care are ca sarcină, în conformitate cu prevederile legale în materie, verificarea modului de aplicare a recomandărilor comitetului de supraveghere bancară de la Basel.

Prin emiterea procedurii care reglementeaza organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfasurarea activitatii de audit intern a institutiilor de credit a fost facut primul pas privind aplicarea prevederilor Basel II.

O nouă reglementare privind pregătirea procesului de implementare se referă la norma metodologică care face referire la adecvarea capitalului instituțiilor de credit, prin includerea riscului de piață alaturi de riscul de credit în cerința de adecvare a capitalului. În același timp banca centrală monitorizează elaborarea procedurilor interne de administrare a riscurilor și cere bancilor să-și identifice profilul de risc, nivelul riscurilor împreună cu strategia aferentă asupra rentabilității capitalului bancar.

Printre activitatea de monitorizare de banca centrală s-a referit la adaptarea sistemului de raportări prudențiale și la elaborarea ghidurilor de validare a modelelor interne de rating ale instituțiilor de credit.

Una dintre consecințele principale ale managementului riscului de credit, conform cu acordul Basel II se referă la ajustarea riscului în activitatea bancară printr-o rată corectă de restituire menținându-se expunerea riscului de credit în parametrii acceptabili.

Relevând elementele recomandărilor Basel II, pentru a îmbunătăți calitatea capitalului bancar, și o transparență mare, dar și o suficientă lichiditate în sistemul bancar, iau naștere cei trei piloni implementați de instituțiile de credit:

Pilonul I care stabilește cerințele minime de capital, și care cuprinde reguli flexibile si avansate pentru determinarea cerințelor minime de capital pentru riscul de piata, riscul de credit si un nou tip de risc – riscul operational.

Pilonul II, care face referire la supravegherea adecvarii capitalului, și care a stabilit un rol activ al autoritatii de supraveghere pentru evaluarea procedurilor interne ale instituțiilor de credit privind adecvarea capitalului la profilul de risc, utilizând verificarea procedurilor interne ale bancilor privind managementul riscului si posibilitatea impunerii cerintei ca acestea să mentina un capital propriu mai ridicat decât nivelul minim indicat de Pilonul 1.

Pilonul III este cel care recomandă asigurarea disciplinei de gestionare cu privire la riscul de piață, utilizând promovarea transparenței condițiilor de afaceri. Riscul de piață derivă din portofoliul de tranzacții, aavând în mare parte elemente cu valoare de piață transformabilă permanent, și anume în acțiuni si obligațiuni.

În ceea ce privește instituțiile de credit, din acest moment, informațiile care trebuie obligatoriu publicate sunt cele organizatorice, strategice si metodologice în domeniul riscurilor financiare (componența si valoarea totală a fondurilor proprii si metodologii contabile de gestiune a activelor, pasivelor și a ajustărilor acestora), informații care fac referire la riscurile de credit și la informațiile privind riscul operațional (determinat de operațiuni bancare posibil generatoare de pierderi). Astfel, prin disciplina de piata stabilindu-se cerințele de raportare detaliate catre autoritățile statului sau mai nou, către public, privind expunerile la risc si adecvarea capitalului la profilul de risc.

Implementarea acordului Basel II a avut ca rol îmbunătățirea rating-ului de țară pentru România, însă în același timp a influențat neconform politica de creditare. Astfel, prin normele impuse, BNR a restricționat accesul la credite determinând deplasarea cererii de credite dinspre instituțiile de credit spre instituțiile non-bancare (IFN).

Cea mai bună eficiență privind evaluarea riscurilor prin care s-a implementat cu succes acordul Basel II au avut-o:

Băncile care au investit în management-ul riscului

Bancile cu portofolii mari de credite de retail

Instituțiile de plăți ce efectueaza operațiuni de trezorerie complexe

Instituțiile de credit preocupate sa gestioneze riscul operational

Institutiile de credit care au au realizat sistemul de raportare financiară conform IFRS și care au adus schimbări asupra proceselor financiare și de management al riscului în timpul implementării Basel II.

Printre intituțiile de credit mai puțin eficiente se numară:

• bancile mici cu sisteme simple de management al riscului

• instituțiile de credit care nu au suficienta experienta în riscul operațional.

Consecința de bază a acordului Basel II a fost promovarea unor metode eficiente de evaluare și administrare a riscului bancar, iar ajustările care s-au efectuat pe fiecare fază a activităților bancare, întărind capitalul bancar a facut posibilă rezistența bancilor la criza financiară.

Cu toate că au fost luate măsuri de către instituțiile de credit pe seama recomandărilor „Basel I” și „Basel II” s-a evidențiat de către organismele de supraveghere europeană că, în condiții de recesiune ecomomică prelungită și criză financiară profundă, băncile au totuși un capital propriu fragil. Din capitalul înregistrat în acest moment băncile nu sunt pregatite pentru a suporta toate consecințele riscurilor bancare și pentru a încuraja dezvoltarea economică cu ajutorul creditului.

2.3 Implementarea Basel III

Suntem în fața unui risc potențial prin care instituțiile de credit își conservă capitalul bancar pentru a rezista în condițiile actuale reducându-și activitatea de creditare, de finanțare. România are nevoie în perioada actuală pentru depăși perioada de recesiune și pentru a relua creșterea economică de creditare și finanțare.

Veniturile realizate prin menținerea dobânzilor active exagerat de mari și a comisioanelor nejustificate la produsele și serviciile bancare au determinat băncile, după apariția crizei financiare, să inoveze noi oferte de servicii bancare și să investească în tehnologie bancară care are la bază cele mai noi produse din domeniul IT, fară a avea intenția de majorare a capitalului bancar.

În toamna anului trecut, ca raspuns la criza creditelor, băncile au elaborat o serie de reglementari financiare stricte de Comitetul de Supraveghere Bancara de la Basel, care acum este format din băncile centrale și autorități de reglementare din aproape 30 de țări. Aceste reglementări denumite „Basel III” ar urma să fie implementate de instituțiile de credit într-o perioadă similară cu cea parcursă de reglementările Basel II.

Organismele de supraveghere europene trebuie să monitorize atent recomandările „Basel III” pentru evitarea situației înregistrate la momentul implementării Basel I și când, prima măsură a băncilor a fost reducerea creditării.

Strategia de dezvoltare a băncilor universale face referire la creșterea de trei ori a capitalului minim fără a-și reduce activitatea de creditare, urmând să-și marească ajustările pentru viitoare pierderi.

Astfel, cele mai disputate cerințe sunt cele legate de nivelul capitalului de bază și cele ale gradului de îndatorare (leverage). Potrivit acestor recomandări băncile vor calcula un indicator ce se numește "capital " și va fi o cerință de capital suplimentară, peste capitalul de bază.

În același timp, în băncile în care vor fi semnalate "condiții excesive de credit" se va crea "o rezervă contraciclică", de 0-2,5%.

Implementarea „Basel III” la nivel național de către țările membre va începe la 1 ianuarie 2013. Până la această dată băncile centrale din țările membre trebuiau să-și impună instituțiilor de credit normele metodologice specifice noilor cerințe și să ajusteze reglementările naționale privind activitatea bancară înainte de această dată.

Astfel începând cu 1 ianuarie 2013, instituțiile de credit vor fi obligate să îndeplinească următoarele cerințe minime, în raport cu activele ponderate la risc (RWAs):

3,5%capital / RWAs;

4,5% capital de rangul 1 / RWAs;

8,0% capitalul total / RWAs.

Băncile vor fi obligate să dețină o conservare de capital tampon de 2,5% pentru a rezista la perioadele viitoare de criză financiară. Conservarea tampon de capital de 2,5 la sută se va constui pe partea de sus de capital de rangul 1 și vor fi îndeplinite cu acțiuni ordinare, după aplicarea deducerilor. Conform celor aprobate de grupul de observare, conservarea tampon de capital se poate realiza astfel:

– în ianuarie 2016 = 0.625%,

– în ianuarie 2017 = 1,25%,

– în ianuarie 2018 = 1.875% și

– în ianuarie 2019 = 2,5% .

Scopul tamponului de conservare este de a asigura băncile la menținerea un tampon de capital, care poate fi folosit pentru a absorbi pierderile în timpul perioadelor de criză financiară și economică. Pentru o politică agresivă privind activitatea de creditare bancile, vor fi îndreptățite ca în cazul acestor perioade să se poată baza pe tamponul de capital constituit, pentru a putea fi mai aproape de ratele de reglementare a capitalului și pentru a aplica cu răspundere mangerială constrângerile pe distribuțiile câștigurile.

Capitolul III. Activitățile și operațiunile BCE

3.1 Operațiuni de politică monetară și operațiuni valutare

Instrumentele de politică monetară utilizate de Eurosistem în anul 2010 cuprind operațiunile de piață, precum operațiunile principale de refinanțare (OPR), operațiunile de refinanțare pe termen lung (ORTL) și operațiunile de reglaj fin, facilitățile permanente și rezervele minime obligatorii. Programul de achiziționare de obligațiuni garantate (CBPP) și Programul destinat piețelor titlurilor de valoare (SMP) reprezintă măsuri neconvenționale temporare, obiectivul acestora fiind acela de a remedia funcționarea deficitară a segmentelor piețelor financiare din zona euro.

Pe parcursul anului 2010, Consiliul guvernatorilor nu a modificat nivelurile ratelor dobânzilor reprezentative ale BCE. Rata dobânzii asociate OPR, rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală și rata dobânzii la facilitatea de depozit au rămas nemodificate la 1,00%, 1,75%, respectiv, 0,25%. În consecință, coridorul alcătuit de ratele dobânzilor la facilitățile permanente s-a menținut la 150 puncte de bază.

La începutul anului 2010, unele dintre măsurile neconvenționale de politică monetară care au fost introduse ca răspuns la intensificarea crizei financiare în anul 2008 au fost sistate treptat. Aceasta a implicat încetarea ORTL cu scadența la 6 luni și la 12 luni și a ORTL suplimentară cu scadența la 3 luni, precum și revenirea la procedurile de licitație la rată variabilă în cadrul ORTL periodice cu scadența la 3 luni începând cu operațiunea din data de 28 aprilie 2010. În paralel, procedurile de licitație la rată fixă și alocare integrală au fost în continuare aplicate OPR și operațiunilor excepționale de refinanțare (derulate pe parcursul unei perioade de aplicare). În plus, operațiunile de furnizare de lichiditate în valută (franci elvețieni și dolari SUA) executate de BCE au fost întrerupte ulterior datei de 31 ianuarie 2010. La data de 10 mai 2010, Consiliul guvernatorilor a decis adoptarea unor măsuri vizând soluționarea tensiunilor acute manifestate pe anumite segmente ale piețelor fi nanciare în săptămânile anterioare. Pe lângă decizia ca toate operațiunile de refi nanțare să fi e din nou derulate sub forma procedurilor de licitație la rată fixă și alocare integrală și efectuarea unei ORTL cu scadența la 6 luni și alocare integrală la data de 12 mai 2010, Consiliul guvernatorilor a mai anunțat inițierea Programului destinat piețelor titlurilor de valoare ca o nouă măsură pentru soluționarea acestor tensiuni. Pentru a garanta faptul că intervențiile în cadrul programului menționat nu influențează conduita de politică monetară, lichiditatea injectată prin intermediul acestui program este absorbită prin operațiuni săptămânale de atragere de depozite pe termen fi x de la sectorul bancar. În plus, liniile de swap cu caracter temporar derulate cu Rezervele Federale ale SUA, care au fost întrerupte la data de 31 ianuarie 2010, au fost reactivate în luna mai 2010, în colaborare cu alte bănci centrale, iar BCE a reluat operațiunile de furnizare de lichiditate în dolari SUA.

În procesul de furnizare a lichidității prin intermediul operațiunilor de piață, Eurosistemul are, de regulă, în vedere o evaluare zilnică a necesarului de lichiditate al sistemului bancar consolidat din zona euro. Necesarul de lichiditate este determinat de suma rezervelor minime obligatorii, de surplusul de rezerve și de factorii autonomi ai lichidității. Acești factori reprezintă un set de elemente bilanțiere ale Eurosistemului (de exemplu, bancnotele în circulație și depozitele administrațiilor publice) care influențează disponibilitățile din conturile curente ale instituțiilor de credit, dar care nu se află sub controlul direct al mecanismelor de gestionare a lichidității în cadrul Eurosistemului.

Totuși, cu excepția ORTL periodice alocată în data de 28 aprilie 2010, toate operațiunile de refinanțare ale Eurosistemului din anul 2010 au fost derulate prin intermediul procedurilor de licitație la rată fi xă și alocare integrală . În consecință, soldul acestor operațiuni a continuat să fie determinat nu de rațiuni privind oferta Eurosistemului, ci mai curând de cererea din partea contrapartidelor, reflectând preferințele acestora în ceea ce privește lichiditatea. Nivelul deținerilor în conturile curente care au depășit rezervele minime obligatorii a înregistrat, în anul 2010, o medie de 1,26 miliarde EUR, în creștere față de valorile consemnate în anii anteriori (1,03 miliarde EUR în anul 2009 2 și 1,07 miliarde EUR în anul 2008).

În cursul anului 2010, împrumuturile contractate de sistemul bancar al zonei euro au continuat să se materializeze într-un excedent agregat de lichiditate, pe care acesta l-a constituit în depozite ale Eurosistemului, achitând o dobândă fixă la OPR și beneficiind de dobânda la facilitatea de depozit (ceea ce a implicat un spread de 75 puncte de bază). Valoarea medie a apelului zilnic net la facilitatea de depozit a Eurosistemului, care poate fi considerată drept o măsură a excedentului agregat de lichiditate, s-a majorat de la aproximativ

180 miliarde EUR în luna ianuarie 2010 la circa 300 miliarde EUR în luna iunie 2010. Ulterior, această valoare s-a restrâns constant și în mod semnifi cativ, atingând puțin peste 50 miliarde EUR în luna decembrie 2010. Restrângerea implicită a excedentului agregat pe parcursul semestrului II 2010 sugerează că restrângerea volumul total al refinanțării generate de ajungerea la scadență a ORTL la un an – prima dintre acestea, în valoare de 442,2 miliarde EUR la 1 iulie, cea de-a doua, în valoare de 75,2 miliarde EUR, la 30 septembrie, iar cea de-a treia, în valoare de 96,9 miliarde EUR la 23 decembrie – nu a fost compensată de creșterea corespunzătoare a volumelor totale aferente operațiunilor de refinanțare pe termen mai scurt, derulate în cadrul procedurilor de licitație la rată fixă și alocare integrală. Aceasta poate fi considerată o dovadă clară a faptului că cererea de bani în scop preventiv din partea contrapartidelor Eurosistemului a cunoscut o relaxare de-a lungul anului.

În anul 2010, necesarul mediu zilnic de lichiditate al sistemului bancar al zonei euro s-a diminuat cu 3,5% față de anul 2009, poziționându-se la valoarea de 557 miliarde EUR. Resortul principal al acestei diminuări l-a constituit declinul localizat la nivelul factorilor autonomi ai lichidității (cu 9%, până la 346 miliarde EUR). Rezervele minime obligatorii au cunoscut o scădere ușoară în anul 2010, situându-se în medie la valoarea de 212 miliarde EUR, comparativ cu 216 miliarde EUR în anul 2009.

Grafic nr. 3.1.1 Factorii lichidității în zona euro

Eurosistemul acționează în sensul diminuării riscului ca o contrapartidă să se confrunte cu o situație de incapacitate de plată pe parcursul derulării unei operațiuni de creditare de către Eurosistem, solicitându-le contrapartidelor garanții corespunzătoare. Totuși, în cazul în care o contrapartidă se afl ă în incapacitate de plată, Eurosistemul este încă expus unor riscuri financiare, care se referă la riscul de credit, riscul de piață și riscul de lichiditate. De asemenea, Eurosistemul este expus riscului valutar în contextul efectuării operațiunilor de furnizare de lichiditate în valută în raport cu garanțiile exprimate în euro, ori de câte ori sunt derulate astfel de operațiuni. În vederea diminuării acestor riscuri până la niveluri acceptabile, Eurosistemul menține standarde de creditare ridicate pentru activele acceptate drept garanții, realizează evaluări cu frecvență zilnică ale garanțiilor și aplică măsuri corespunzătoare de control al riscurilor. Înfi ințarea noului Comitet de administrare a riscurilor a contribuit în continuare la consolidarea cadrului Eurosistemului de administrare a riscurilor.

Din considerente legate de prudență, Eurosistemul a creat rezerve-tampon de protecție împotriva deficitelor rezultând din potențiala valorificare a garanțiilor primite din partea contrapartidelor aflate în incapacitate de plată.

Valoarea acestuia face obiectul unor revizuiri anuale, în eventualitatea unui transfer al garanțiilor și în concordanță cu perspectivele de reabilitare. În termeni mai generali, riscurile financiare asociate operațiunilor de creditare sunt evaluate și semnalate periodic organismelor de decizie ale BCE.

În anul 2010, BCE a efectuat o serie de ajustări la nivelul criteriilor de eligibilitate și al cadrului de control al riscurilor. Consiliul guvernatorilor a hotărât menținerea pragului de credit aferent activelor tranzacționabile și netranzacționabile utilizate în cadrul de garantare al Eurosistemului la nivelul „investment grade” și după finele anului 2010, cu excepția titlurilor garantate cu active.

În anul 2010, Eurosistemul nu a realizat nicio intervenție pe piața valutară. De asemenea, BCE nu a derulat nicio operațiune valutară care să implice valutele țărilor care participă la MCS II.

3.2 Sistemele de plăți și decontare cu instrumente financiare

În ceea ce privește rolul operațional, Eurosistemul, în conformitate cu Statutul SEBC, poate furniza facilități pentru a asigura sisteme de plăți și de compensare efi ciente și solide. În acest scop, Eurosistemul acționează prin intermediul sistemului TARGET2 și al modelului băncilor centrale corespondente (correspondent central banking model – CCBM), se află în proces de edificare a sistemului TARGET2- Securities (T2S) și de dezvoltare a noului Sistem de Management al Colateralului Băncilor Centrale (Collateral Central Bank Management – CCBM2).

Sistemul TARGET2 a funcționat fără sincope în anul 2010 și a decontat un număr mare de plăți în euro. Cota de piață a sistemului a crescut ușor, un procent de 91% din totalul plăților de mare valoare în euro fiind executate prin intermediul TARGET2. În anul 2010, sistemul a procesat în total 88 591 926 de tranzacții, înregistrând o medie zilnică de 343 380 de tranzacții. Comparativ cu anul anterior, volumul total al tranzacțiilor s-a menținut, mai mult sau mai puțin, la același nivel, avansând cu numai 0,1%.

Traficul în TARGET2 a atins, în anul 2010, o valoare totală de 593 194 miliarde EUR, cu o valoare medie zilnică de 2 299 miliarde EUR. Față de anul 2009, valoarea totală a tranzacțiilor procesate de acest sistem a sporit cu 7,6%.

Disponibilitatea globală 7 a TARGET2 a atins nivelul de 99,68% în anul 2010, fiind afectată numai de incidentele manifestate la nivelul rețelelor proprietare naționale 8, în timp ce platforma unică comună a fost disponibilă în totalitate pe parcursul perioadei analizate. Plățile prin intermediul platformei au fost procesate integral într-un interval de până la cinci minute.

Toți participanții la acest sistem au apreciat performanțele deosebit de favorabile ale acestuia, în contextul procesului de perfecționare continuă ulterior migrării la TARGET2. Un set comun de active eligibile poate fi utilizat pentru garantarea tuturor categoriilor de operațiuni de creditare ale Eurosistemului, nu numai pe plan intern, ci și la nivel transfrontalier.

Decontarea transfrontalieră a garanțiilor în zona euro se realizează preponderent prin intermediul CCBM, dar și prin intermediul conexiunilor eligibile între sistemele de decontare a operațiunilor cu instrumente financiare din zona euro (SSS). Dacă primul canal este pus la dispoziție de către Eurosistem, cel de-al doilea constituie o inițiativă a operatorilor de pe piață.

În luna decembrie 2010, valoarea garanțiilor transfrontaliere (compus atât din active tranzacționabile, cât și netranzacționabile) deținut de Eurosistem a scăzut până la 762 miliarde EUR, comparativ cu 866 miliarde EUR în aceeași perioadă a anului anterior. Pe ansamblu, la fi nele anului 2010, garanțiile transfrontaliere au reprezentat 35,0% din totalul garanțiilor furnizate Eurosistemului.

Valoarea garanțiilor mobilizate prin conexiuni directe și la distanță s-a diminuat de la 129 miliarde EUR în luna decembrie 2009 la 109 miliarde EUR la finele anului 2010 și a reprezentat 5,0% din totalul colateralului (transfrontalier și național) deținut de Eurosistem la sfârșitul anului 2010, comparativ cu 5,7% la fi nele anului 2009.

În anul 2010 nu au fost adăugate conexiuni eligibile noi celor 54 de conexiuni directe și celor 7 conexiuni la distanță, afl ate deja la dispoziția contrapărților.

3.3 Bancnote și monede

La sfârșitul anului 2010, numărul bancnotelor euro aflate în circulație era de 14,2 miliarde, în valoare totală de 839,7 miliarde EUR. Ca bază de comparație, la finele anului 2009, se înregistra un număr de bancnote de 13,6 miliarde, în valoare totală de 806,4 miliarde EUR. În anul 2010, în zona euro, ritmul anual de creștere a bancnotelor euro aflate în circulație a fost de 4%, atât din punct de vedere al valorii, cât și din punct de vedere al volumului.

Bancnotele de 50 EUR și 100 EUR au consemnat cea mai puternică dinamică, în termeni anuali aceasta ajungând la 6,7% și respectiv 5,4% la sfârșitul lunii decembrie, în timp ce bancnotele de 500 EUR au înregistrat o cerere semnificativ mai temperată comparativ cu nivelurile ridicate raportate anterior, ritmul anual de creștere atins la finele anului fiind de 2,1%. Până la sfârșitul anului 2010, bancnota de 50 EUR a deținut cea mai mare pondere în circulația totală în ceea ce privește volumul (39,2%), în timp ce bancnota de 500 EUR a deținut cea mai mare pondere în ceea ce privește valoarea (34,3%), fiind urmată îndeaproape de bancnota de 50 EUR (33,0%).

Cererea de bancnote euro din partea regiunilor aflate în afara zonei euro, care vizează

în primul rând bancnotele cu valoare mare ca mijloc de tezaurizare, a consemnat o scădere ușoară în anul 2010. Deși s-a menținut la un nivel constant în perioada cuprinsă între jumătatea anului 2009 și jumătatea anului 2010, intrările de numerar euro au depășit ieșirile în a doua jumătate a anului 2010.

Aceasta s-ar putea datora inversării procesului înregistrat anterior de tezaurizare a bancnotelor euro solicitate ca monedă de siguranță după criza fi nanciară din 2008. Se estimează că 20-25% din bancnotele euro afl ate în circulație, din punct de vedere al valorii, sunt folosite în afara zonei euro, în special în regiunile învecinate.

În anul 2010, numărul total de monede euro aflate în circulație (circulația netă excluzând stocurile deținute de BCN din zona euro) a crescut cu 6,2%, ajungând la 92,9 miliarde, în timp ce valoarea totală a acestora a crescut cu 4,5% până la 22,3 miliarde EUR. Cu o pondere de 61% în volumul total de monede aflate în circulație, numărul monedelor cu valoare mică, respectiv cele de 1, 2 și 5 cenți, s-a menținut la un nivel ridicat.

Grafic nr.3.3.1 Numărul bancnotelor Grafic nr.3.3.2 Valoarea Bancnotelor

În anul 2010, BCN din zona euro au emis 33,6 miliarde de bancnote, în timp ce 33,1 miliarde de bancnote le-au fost returnate. 34,2 miliarde de bancnote au fost procesate cu ajutorul unor aparate complet automate, care au verificat bancnotele atât din punct de vedere al autenticității, cât și al calității. În timpul acestui proces, aproape 5,8 miliarde de bancnote au fost identificate ca fiind necorespunzătoare pentru circulație și distruse.

Rata de uzură 14 a fost de 17,1%, situându-se în continuare la un nivel apropiat de cel consemnat în anul 2009. Frecvența medie de returnare 15 a bancnotelor în circulație a continuat să scadă, de la 2,59 la finele anului 2009 la 2,46 la finele anului 2010, ceea ce înseamnă că, în medie, o bancnotă a fost returnată la o BCN din zona euro o dată la fi ecare cinci luni.

Bancnotele cu valoare mare, care sunt frecvent tezaurizate, au înregistrat o frecvență de returnare redusă (0,34 în cazul bancnotelor de 500 EUR, 0,51 în cazul bancnotelor de 200 EUR și 0,76 în cazul bancnotelor de 100 EUR), în timp ce frecvența returnării cupiurilor care sunt în mod obișnuit folosite la tranzacții a fost mai ridicată (1,87 în cazul bancnotelor de 50 EUR, 3,77 în cazul bancnotelor de 20 EUR, 4,39 în cazul bancnotelor de 10 EUR și 2,50 în cazul bancnotelor de 5 EUR).

Pentru anul 2010, producția unui volum total de 7,1 miliarde de bancnote euro, în valoare de 264,9 miliarde EUR, a fost alocată BCN din zona euro. Alocarea producției de bancnote euro a continuat să se bazeze pe o producție descentralizată cu derularea la comun a activităților, aranjament stabilit inițial în anul 2002.

Eurosistemul a continuat să lucreze la o nouă serie de bancnote euro în anul 2010, concentrându- se asupra îmbunătățirii materialelor de originare (materialele master folosite la producerea bancnotelor) și efectuării unor imprimări test pentru evaluarea capacității de a produce noile bancnote pe scară largă. Noua serie va păstra cele mai importante elemente grafice din prima serie de bancnote. Data exactă și calendarul lansării vor fi stabilite ulterior. Eurosistem va informa din timp publicul, agenții profesioniști care operează cu numerar și fabricanții cu privire la modalitățile de introducere a noilor bancnote. BCN din zona euro vor răscumpăra bancnotele euro din prima serie pe o perioadă nedeterminată de timp.

Concluzii

Eurosistemul reprezintă sistemul băncilor centrale din zona euro, cuprinzând BCE și băncile centrale naționale (BCN) ale statelor membre ale UE care au adoptat euro ca monedă națională (în număr de 17 de la 1 ianuarie 2011). Termenul „Eurosistem”, consfințit în prezent prin Tratatul de la Lisabona, a fost adoptat inițial de Consiliul guvernatorilor pentru o mai bună înțelegere a structurii băncilor centrale din zona euro. Termenul subliniază noțiunile de identitate comună, lucru în echipă și colaborare între toți membrii Eurosistemului.

SEBC este format din BCE și BCN ale celor 27 de state membre ale UE, incluzând așadar și băncile centrale naționale ale statelor membre care nu au adoptat încă euro.

Sistemul bancar european a fost creat cu scopul de a ajuta comerțul în uniunea europeană. Sistemul bancar european are ca nucleu central Banca Centrală Europeană, dar colaborează și cu celelalte 27 de banci din statele membre.

Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituțiile UE care are ca scop să mențină stabilitatea prețurilor (adică să țină inflația sub control), mai ales în țările care utilizează euro și să mențină stabilitatea sistemului financiar, asigurându-se că piețele și instituțiile sunt supravegheate corespunzător.

Pentru o armonizare și un mai bun control al băncilor centrale au fost create Acordurile Basel.

Deși în ultima perioadă unii analiști susțin desființarea monedei unice, în realitatea consider că nu se poate renunța așa de ușor datorită pierderilor pe care le-ar suferi nu doar statele mici ci îndeosebi cele mai mari. În ultima perioadă s-au adoptat o serie de măsuri care să ajute la o mai bună stabilitate financiară printre care și crearea unui nou acord Basel care să corespundă cerințelor actuale.

Basel III este mai mult decât un regulament pentru instituțiile financiare într-o lume postcriză și va afecta fundamental profitabilitatea industriei bancare. Reformele vizează nivelul microprudențial, cu scopul de a crește rezistența instituțiilor bancare individuale la perioadele de stres și, respectiv, nivelul macroprudențial, cu scopul de a reduce frecvența crizelor financiare. Noile standarde sunt menite a îmbunătăți capacitatea sectorului bancar de a absorbi șocurile, printr-o gestionare superioară a riscurilor sub coordonatele unei guvernanțe consolidate și în condiții de transparență crescută.

Impactul Basel III asupra sistemului bancar european este semnificativ. Presupunând punerea în aplicare pe deplin până în 2019 a tuturor măsurilor prevăzute de Basel III și înaintea oricărei acțiuni de atenuare, indicatorul ROE inainte de impozitare al băncilor europene ar scădea cu 3,7 până la 4,3 puncte procentuale față de nivelul de 15% înregistrat în perioada dinaintea crizei.

Impactul Basel III asupra principalelor segmente de business bancar-retail, corporate și investment banking este diferit. Atât activitatea de retail banking, cât și cea de corporate sunt afectate în principal de acele prevederi ale Basel III care afectează întreaga bancă, în special cerințele superioare de capital și lichiditate. Dintre cele trei segmente, cel de investment banking și, în special, piețele de capital suportă cele mai multe modificări, sub impactul noilor raporturi de capital. Activitatea de pe piața instrumente derivate OTC va fi afectată de faptul că băncile sunt nevoite să dețină un nivel superior de capital pentru acoperirea riscului de piață și a riscului de credit al contrapartidei.

Banca Centrală europeană monitorizează în permanență băncile naționale pentru a putea interveni și a aplica în timp util măsuri pentru evitarea dezechilibrelor financiare sau corectarea acestora.

Bibliografie

Dardac Nicolae, Teodora Barbu, Monedă, Editura ASE, București, 2009

Dumitru Tudorache, Monedă, bănci, credit, Editura Fundația România de Mâine, București, 2008

Ioan Alexandru, Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2011

Ioan Bogdan, Tratat de management financiar-bancar, Editura Economică, București, 2002

Lupu Diana Viorica, Constantin Adrian Blanaru, Monedă, credit, bănci, Editura Performantica, Iași, 2007

Manolescu Gheorghe, Monedă și politici monetare, Editura Fundația România de Mâine, București, 2011

Neguriță Octav, Monedă, credit, bănci, Editura Terra Nostra, Iași, 2009

Opritescu Marin , Jenica Popescu, Cristi Spulbar, Moneda, credit, banci , Editura Sitech, Craiova, 2008

Medar Lucian Ion, Care a fost rolul recomandărilor Comitetului de supraveghere pentru instituțiile de credit și noile cerințeale Acordului Basel III, în Analele Universității Constantin Brâncuși, Târgu Jiu, Seria economie, nr.4/2010

Raport anual BCE 2010

www.capital.ro

www.ecb.int

www.eu.int