Sistemul Bancar din Romania
PLAN:
INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I Evaluări teoretico-generale ale managementului riscului bancar 6
1.1 Aspecte generale privind evaluarea noțiunii de risc 6
1.2 Abordările contemporane privind riscurile în activitatea bancară 9
1.3 Modele de management al riscului în activitatea bancară contemporană 14
CAPITOLUL II Perfecționarea activităților de gestiune a riscului bancar la etapa actuală 19
2.1 Analiza și dimensionarea riscului de lichiditate 19
2.2 Opțiuni privind perfecționarea evaluării riscului de credit 26
2.3 Perfecționarea gestiunii riscului de piață 33
2.4 Necesitatea gestiunii riscurilor operaționale în activitatea bancară 35
CAPITOLUL III Particularitățile de gestiune a riscurilor la nivelul sistemului bancar din Republica Moldova 43
3.1 Prezentarea generală a sistemului bancar moldovenesc 43
3.2 Analiza grupurilor de riscuri și modalitățile de diminuare a lor în cadrul băncilor comerciale din Republica Moldova 48
3.3 Aspecte generale privind managementul riscurilor bancare și limitarea lor în cadrul B.C. “Banca Socială” S.A. 52
CONCLUZII 61
BIBLIOGRAFIE 65
ABREVIERI 67
ADNOTARE 68
ANEXE 69
INTRODUCERE
Actualitatea investigației: În anii 90 ai secolului trecut, în Republica Moldova, a demarat procesul de reformare a economiei țării, în consecința căruia băncile s-au transformat din instituții ale controlului financiar și centre de decontări între diferitele subdiviziuni ale economiei centralizate, în societăți comerciale, care funcționează în baza principiilor economiei de piață. Dezvoltarea și multiplicarea activităților bancare, în perioada reorganizării, a impus abordări noi în realizarea politicilor și tehnicilor bancare, inclusiv a managementului riscului bancar.
Gestiunea riscurilor în sectorul bancar are o importanță deosebită, fiind argumentată prin rolul pe care îl au băncile în economie, prin prezența unui mare și variat număr de riscuri bancare, prin faptul că banca, mai mult ca oricine, operează cu banii societății (o dată la formarea capitalului social și a doua oară operând cu conturile clientelei).
În plus, se simte o înviorare a concurenței din partea instituțiilor financiare din străinătate, care, pătrunzând pe piața Republicii Moldova, aduc cu sine politici, tehnologii, produse, servicii și abordări noi ale gestiunii bancare. Pentru a-și menține poziția pe piață, băncile Republicii Moldova vor trebui să perfecționeze abordarea tradițională a gestiunii bancare, practicată anterior, inclusiv în domeniul riscurilor bancare. Managementul riscurilor bancare devine, astfel, un test de competență și competitivitate pentru integrarea în sistemul financiar mondial.
În lucrările economiștilor din Republica Moldova, sunt evidențiate direcțiile principale de dezvoltare a managementului bancar, însă, multe aspecte referitoare la gestiunea riscurilor, deocamdată, nu sunt abordate. Afară de aceasta, importanța și complexitatea gestiunii riscului bancar, evoluția rapidă a modalităților și tehnicilor de gestiune și, nu în ultimul rând, apariția permanentă a tipurilor noi de servicii și produse bancare, și, respectiv, a riscurilor implicate de acestea, impun o reactualizare periodică a temei abordate. Integrarea metodelor și tehnicilor bancare moderne în Republica Moldova este impusă și de mediul concurențial creat în ultimii ani, inclusiv prin intrarea pe piață a băncilor străine.
Astfel, problema elaborării metodelor aplicative privind administrarea riscurilor bancare, în momentul de față, relevă evenimente curente atât pentru Sistemul Bancar Național, cât și pentru Sistemul Bancar Mondial, fapt confirmat de publicațiile recente ale Comitetului de Supraveghere Bancară de la Basel pe lângă Banca Internațională a Reglementărilor (Comitetul Basel).
Gradul de cercetare a temei: Se consideră că bazele managementului riscului au fost puse odată cu apariția teoriei probabilității (în contextul jocurilor de noroc) în secolul XVII, care, mai târziu, a evoluat într-o disciplină de sine stătătoare, care, cu timpul devine baza matematică a teoriei financiare și, respectiv, a teoriei riscului. După cum afirmă Bernshtain, în secolele XVI-XVII, au fost descoperite majoritatea mijloacelor și instrumentelor utilizate astăzi în managementul riscului – de la teoria probabilității, teoria jocurilor și până la teoria haosului.
Analiza literaturii economice în problema riscului și managementului riscului bancar demonstrează lipsa, chiar și în prezent, a unei opinii unice referitoare atât la definirea noțiunii de risc, cât și la principiile managementului adecvat al riscului în banca comercială.
În cadrul cercetărilor efectuate, au fost luate în considerare rezultatele investigațiilor științifice ale mai multor instituții, precum: Comitetul Basel, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Institutul Monetar European, Asociația Băncilor din Republica Moldova, Institutul Bancar Român etc.
Scopul și sarcinile cercetării întreprinse. Scopul tezei – dezvoltarea aspectelor teoretice, metodologice și practice de gestiune a riscului bancar și formularea propunerilor privind perfecționarea managementului riscului în băncile din Republica Moldova.
Scopul propus a determinat următoarele sarcini ale cercetării:
Aspecte generale privind evaluarea noțiunii de risc,
Abordările contemporane privind riscurile în activitatea bancară;
Modele de management al riscului în activitatea bancară contemporană;
Analiza și dimensionarea riscului de lichiditate;
Opțiuni privind perfecționarea evaluării riscului de credit;
Perfecționarea gestiunii riscului de piață;
Necesitatea gestiunii riscurilor operaționale în activitatea bancară,
Prezentarea generală a sistemului bancar moldovenesc;
Analiza grupurilor de riscuri și modalitățile de diminuare a lor în cadrul băncilor comerciale din Republica Moldova;
Aspecte generale privind managementul riscurilor bancare și limitarea lor în cadrul B.C. “Banca Socială” S.A.
Baza metodologică: conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor în materia sistemelor de gestiune a riscurilor în băncile comerciale din RM, metode de comparație, principalul avantaj al acestei metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, ceia ce des se repetă în sfera relațiilor bancare, necesitatea comparării între sine a diverselor instituții din cadrul sistemului bancar, metode de cercetare a documentelor și actelor domeniul dat, metode de inducție și deducție, metode de content-analiză și invent-analiză, metode de prognozare etc.
Studiul teoretic asupra dezvăluirii esenței sistemelor de gestiune a riscurilor în băncile comerciale din RM a fost posibil de realizat doar cu ajutorul unor tehnici speciale. Studiul de față este realizarea combinării tehnicii de studiu investigativ cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Aceasta se manifestă prin următorul fapt: unui paragraf din capitolul unu al lucrării îi corespunde altul din capitolul doi și trei. Un studiu finisat la adresa unui oarecare paragraf din capitolul unu, impunea, implicit, studiul paragrafului similar din capitolul doi și trei. De fapt nu a fost cercetat un capitol apoi altul, cum deobicei se obișnuește, ci toate au avut aceleași tempouri investigative.
Cadrul metodologic al studiului cu privire la sistemele de gestiune a riscurilor în băncile comerciale din RM îl constitue teoria de cunoaștere și cea dialectică.
Valoarea aplicativă a lucrării: Demersurile științifice ale lucrării au fost axate, în principal, pe analiza sistemelor de gestiune a riscurilor în băncile comerciale din RM, existând convingerea faptului că acest domeniu de activitate are încă multe posibilități de interpretare și tratare.
Teza abordează, în conținutul său, problemele și aspectele pe care le-am considerat a fi cele mai importante și care se cer a fi corect înțelese și aplicate în mod pertinent în practică.
Prin acest mod de abordare s-a încercat să se aducă în atenție și să se pună în discuție, atunci când a fost cazul, unele propuneri sau sugestii, din dorința de a da o mai mare eficiență practică reglementărilor din acest domeniu atât de important al vieții interne și internaționale.
Întreaga tratare realizată prin abordarea temei, care face obiectul prezentei lucrări, se înscrie în cadrul mai larg de generalitate și principialitate a sferei relațiilor bancare.
Structura tezei de licență: Structura tezei de licență este efectuată în conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări științifice. Lucrarea de licență, conține o introducere, la fel și ea structurată, subiectul lucrării propriu zis, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la actualitatea temei propusă spre cercetare cît și lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării, anexe.
CAPITOLUL I Evaluări teoretico-generale ale managementului riscului bancar
1.1 Aspecte generale privind evaluarea noțiunii de risc
Pentru a determina sensul noțiunii de risc conceput de majoritatea economiștilor, probabil, ar fi corect să folosim abordarea evoluționistă. Când vom stabili unde, când și de ce a apărut noțiunea de risc, cum a evoluat aceasta pe parcursul secolelor, va fi mai simplu să înțelegem multitudinea sensurilor (abordărilor) uzuale folosite în prezent. Cu atât mai mult că abordarea sa lingvistică, practic, a rămas neschimbată. Sensul intuitiv conceput de fiecare dintre noi, majoritatea dicționarelor explicative interpretează riscul ca fiind probabilitatea producerii unui (unor) evenimente nedorit (e). Este corect că abordarea noțiunii de risc a evoluat odată cu evoluția managementului riscului (încercarea de a evita riscul). Și din aceste considerente, abordarea evoluționistă permite să alegem metodele, prin care este posibil de a elimina stereotipul în comportament, deoarece când încercăm să luăm anumite decizii în conformitate cu tradiția formată, involuntar, alegem acele soluții, care au fost optimale pentru perioadele precedente (aceasta însă nu presupune că aceleași soluții sunt optimale în prezent).
Debarasându-ne de variantele tradiționale,putem reconcepe metodele de studiere (abordare) a evenimentelor (proceselor), clasificarea și importanța lor. Numai în acest caz putem considera că facem o alegere conștientă în managementul riscului.
Mai târziu, Bernoulli descoperă legea numerelor mari, care confirmă această afirmație. În 1730 Abraham de Moivre a stabilit forma repartiției normale, și a introdus noțiunea de abatere medie pătratică, noțiune considerată primordială în majoritatea metodelor moderne de evaluare a riscului. După cum afirmă Bernstein, în secolele XVI-XVII au fost descoperite majoritatea mijloacelor și instrumentelor utilizate astăzi în managementul riscului, de la teoria probabilității, teoria jocurilor și până la teoria haosului. Mai rămânea doar ca în 1875 Francis Galton să descopere regresia și restabilirea (întoarcerea la mediu) care explică de ce creșterea este urmată de cădere (luând decizii care presupun că totul se va întoarce la nivelul mediu, noi aplicăm conceptul de regresie către valoarea medie). Iar în 1952 Markowitz explică de ce nu este rațional de păstrat toate ouăle într-un coș și de ce investitorul care diversifică resursele poate fi relativ liniștit prin elaborarea teoriei moderne a portofoliului.
În majoritatea dicționarelor explicative riscul se interpretează ca fiind probabilitatea producerii unui (unor) evenimente nedorit (e).
Într-o accepțiune foarte largă, de altfel care este și cea mai des utilizată, pe plan mondial, atât în literatura de specialitate, cât și în actele normative, riscul se definește ca probabilitatea apariției unor evenimente cu repercusiuni negative asupra unei afaceri, activități etc., adică evenimente care în cazul în care s-ar produce, ar genera pierderi, pagube economicofinanciare, cheltuieli suplimentare neprevăzute, sau ar genera pierderea parțială sau integrală a profitului scontat (așteptat, preliminar).
Într-o viziune foarte largă, se apreciază că riscul este generat atât de lipsa de certitudine privind evenimentele viitoare, cât și de consecințele unor cunoștințe, informații și experiențe profesionale limitate. Or, riscul derivă din faptul că în viitor se pot produce mai multe lucruri (evenimente) decât se produc în prezent. În consecință, mulți autori asociază riscul cu incertitudinea. De altfel, și în limbajul curent, riscul și incertitudinea sunt utilizate ca sinonime, deși cele două concepte nu sunt interschimbabile.
Certitudinea presupune că agentul economic cunoaște a priori (anticipat) care va fi, în mod cert, valoarea unui anumit parametru, indicator (economic, social, politic, natural) în viitor. Incertitudinea însă presupune necunoașterea evoluției, tendințelor, valorii unui parametru, indicator, în viitor, nici măcar în probabilitate. Aceasta înseamnă, fie că agentul economic nu cunoaște deloc valorile previzibile ale unui indicator, fie, dacă le cunoaște (de ex. Valorile extreme: cea mai optimistă și, respectiv, cea mai pesimistă), nu posedă distribuția de probabilitate a valorilor acestui parametru. Adică, lipsa de certitudine presupune faptul că agentul economic nu este sigur de valoarea pe care o va lua un parametru în viitor, însă, destul de des, în baza analizelor evoluției parametrilor din anii precedenți și a condițiilor mediului de afaceri în care activează, poate fi estimată evoluția parametrilor care ne interesează. Astfel, agentul economic poate întâlni două situații: riscul și incertitudinea. Riscul, în conformitate cu această abordare, presupune că valoarea, evoluția unui parametru în viitor poate fi descrisă prin intermediul unei legi de repartiție a probabilităților. Or, în baza estimărilor, agentul economic va avea posibilitatea de a-și gestiona riscurile la care este expus. În principiu, pentru un agent economic, diferența esențială dintre risc și incertitudine constă în faptul că riscul poate fi dimensionat, monitorizat, analizat, controlat și gestionat prin metode și procedee adecvate, concrete și pertinente.
Înțelegerea obișnuită (tradițională) a cuvântului risc (întâlnită frecvent și în dicționare) pune accentul pe amenințările, pierderile aduse de risc. Adevărat este că, până în prezent, majoritatea investitorilor și managerilor firmelor apreciază riscul ca ceva negativ. Totuși, definițiile mai recente arată că riscul este indisolubil de oportunitate și, se pare, că, în ultimii ani, această abordare începe să câștige teren. În același timp, se consideră că agenții economici sunt dispuși să își asume riscuri în speranța obținerii unui venit suplimentar, dar,există situații în care suportarea riscurilor nu presupune și obținerea unor recompense.
În literatura economică sunt identificate două tipuri de risc:
1) riscuri pe care agenții economici și le asumă în speranța obținerii unei recompense, numite riscuri active. Aceste riscuri pot fi gestionate de agentul economic;
2) riscuri care presupun doar posibilitatea unei pierderi (accident, incendiu, jaf etc.), numite riscuri pasive. Se presupune că nu poate exista un management al acestor riscuri, deoarece agentul economic nu le poate influența (de ex. riscul secetei în agricultură, agentul economic nu poate influența și cunoaște dacă o să plouă sau nu).
În acest fel, la baza teoriei riscului se află următoarele ipoteze:
– Riscul este prezent în activitatea oricărui agent economic și, respectiv, riscul influențează deciziile agentului economic.
– Atitudinea față de risc este diferită și depinde de doi factori: mărimea profitului scontat și probabilitatea producerii profitului.
– Sunt două modalități posibile de evaluare a riscului:
a) prin metode calitative, când se va determina utilitatea profitului așteptat și influența pierderilor posibile asupra afacerii (deosebim risc accesibil, critic, catastrofal);
b) prin metode cantitative, când se va evalua mărimea profitului prognozat (a pierderilor posibile) și probabilitatea producerii acestora.
Cu toate acestea, studiile mai recente pun la îndoială aversiunea față de risc a investitorului, în plus, se pun în evidență o mulțime de factori psihologici care influențează deciziile managerilor (atitudinea față de risc). De exemplu, modalitatea de formulare, când se consideră că dacă una și aceeași problemă este formulată cu accentul pe pierderile posibile și pe veniturile posibile, în varianta a doua, deciziile luate de una și aceeași persoană vor fi diferite. Este bine cunoscut fenomenul dispersării responsabilităților, când în cazul adoptării unor decizii în grup, probabilitatea adoptării altor decizii mai riscante este mult mai mare în comparație cu situația când fiecare membru al grupului respectiv ar fi decis de sine stătător.
1.2 Abordările contemporane privind riscurile în activitatea bancară
Prezentînd în cadrul paragrafului dat abordările contemporane privind riscurile în activitatea bancară, vom porni de la faptul că efectuarea unor funcții bancare are o origine seculară pornind de la antichitate (Babilonul Antic, Egiptul, Grecia, Imperiul Roman). Primii predecesori ai băncilor contemporane au apărut în Florența și Veneția (anul 1587) în baza afacerilor de schimb valutar – schimbarea banilor diferitelor orașe și țări. Operațiunile de bază ale băncilor au fost acceptarea depozitelor bănești și decontările fără numerar. Puțin mai târziu, după același principiu s-au format băncile din Amsterdam (anul 1605) și Hamburg (anul 1618). Băncile au deservit preponderent comerțul și decontările. Ele au fost legate insuficient cu producerea și deservirea capitalului industrial. De asemenea, ele nu executau o funcție importantă – emiterea banilor creditari.
Apariția termenului „băncile comerciale” se datorează faptului că în secolul XVII ele au început activitatea lor cu deservirea comerțului și industria nou-apărută. Operațiunile pasive sunt chemate să mobilizeze mijloacele bănești, care, la rândul lor, sunt utilizate pentru finanțarea operațiunilor active. Ele includ acceptarea depozitelor (la vedere, pe termen, de economii), atragerea creditelor și emisia valorilor mobiliare. Operațiunile active ale băncilor includ creditarea (inclusiv de scontare) și operațiunile cu valorile mobiliare. Totodată, băncile efectuează operațiunile de acceptare, tranzacțiile valutare, tranzacții ipotecare. Operațiunile creditare pot fi clasificate în funcție de asigurare (asigurate și neasigurate), termenul de rambursare (la prima cerere, pe termen scurt, pe termen mediu și pe termen lung), modul de rambursare (se achită integral sau în rate), modul de achitare a dobânzii (dobânda se reține la momentul acordării creditului, la momentul rambursării creditului sau uniform pe tot parcursul perioadei de creditare), tipul debitorului (credite comerciale, credite ale intermediarilor bursei de valori, credite agricole, credite de consum).
Băncile comerciale prestează un spectru larg de servicii, între care se pot menționa operațiunile mediatice (operațiunile documentare, de transfer, comerciale și de comisie), operațiuni de trust, operațiuni de leasing, operațiuni de factoring, serviciile informaționale și de consulting. Tradițional, riscurile sunt evidențiate separat în cadrul unor tipuri de operațiuni bancare menționate mai sus. În practică, aceasta se manifestă în aceea că riscurile sunt clasificate în categorii în conformitate cu structura băncii și sunt considerate separat: riscuri de creditare, riscuri valutare, riscuri de lichiditate etc.
Astfel, în domeniul bancar, importanța problemei de gestiune a riscurilor a sporit considerabil la începutul anilor 80 secolul trecut. În această perioadă, datorită variațiilor mari ale ratei dobânzii, generate de accentuarea procesului inflaționist și criza energetică, datorită fluctuațiilor semnificative ale cursurilor valutare după abrogarea sistemului de la Bretton Woods și, nu în ultimul rând, datorită intensificării concurenței pe piața serviciilor financiare, instabilitatea devine o trăsătură a mediului în care operează instituțiile financiare. În noua situație, a sporit vulnerabilitatea băncilor și a crescut numărul falimentelor bancare.
În prezent, riscurile au devenit aferente tuturor activităților, serviciilor și produselor bancare și această multitudine de riscuri a generat și diferite tratări ale noțiunii vizate.
Ținem să menționăm, că majoritatea autorilor sunt unanimi în aprecierea impactului riscurilor asupra băncii:
a) impactul în sine, care cuprinde pierderile directe suportate de bancă;
b) impactul indus, cauzat de efectele asupra clientelei, comportamentului angajaților, partenerilor și, nu în ultimul rând, asupra imaginii publice a băncii.
Diversitatea riscurilor bancare îi forțează pe mulți specialiști în domeniu, în special pe practicieni, să se concentreze asupra unei clase sau a unei grupe de riscuri, evitând abordarea lor general-globală.
Totuși, diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă comercială, precum și diversitatea factorilor care influențează aceste riscuri, impun mai mulți autori să considere că o clasificare completă a riscurilor bancare este posibilă doar în baza a mai multor principii, unele dintre care le vom expune în continuare:
1. Clasificarea riscurilor în funcție de tipul băncii. Totalitatea riscurilor bancare pentru o bancă specializată, ramurală sau universală este diferită. Băncile specializate suportă riscul acelor operații specifice pentru care ele sunt fondate. Pentru băncile de ramură, este justificată elaborarea unei totalități de riscuri, caracteristice activității concrete a băncii. Cel mai mic grad de risc îl au băncile universale, deoarece ele au posibilitatea acoperirii pierderilor de la un tip de risc prin activitatea profitabilă la altul.
2. Clasificarea riscurilor în funcție de expunerea băncii la risc Deosebim expunerea inerentă a băncii și expunerea subiectivă. În acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceia că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. La rândul lor, riscurile pure se pot împărți în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere. Riscurile speculative sunt generate de încercarea de a obține un profit mai mare.
3. Clasificarea riscurilor în dependență de serviciile acordate Riscurile financiare conțin mai multe riscuri specifice activității financiare efectuate de bancă, care apar în condițiile unei economii de tranziție, purtătoare prin esența acesteia de riscuri.
4. Clasificarea în funcție de cadrul riscurilor bancare Conform acestui principiu deosebim riscuri externe (pierderile, generate de schimbarea situației politice și social-economice în țară, de schimbarea legislației etc.) și interne, dependente de activitatea însăși a băncii.
5. Clasificarea în dependență de structura clienților băncii Acest criteriu este determinant la stabilirea metodei de evaluare a riscului băncii și gradului de risc la care este supusă banca. Cu cât este mai mic debitorul, cu atât este mai mică stabilitatea lui pe piață și cu atât mai mare este probabilitatea neplății creditului. În același timp, cauza falimentului multor bănci au fost creditele mari, acordate conglomeratelor, la prima vedere, prospere. Din această cauză, o metodă de reglementare a gradului de risc acceptabil este limitarea mărimii creditului ca cotă-parte din capitalul băncii.
6. Clasificarea în dependență de posibilitatea diversificării Aici deosebim riscuri diversificabile, impactul cărora poate fi minimizat prin diversificare (de exemplu, riscul valutar poate fi minimizat prin diversificarea operațiunilor și valutelor) și riscuri nediversificabile, impactul cărora nu este influențat prin diversificare (de exemplu, riscul nerambursării creditului).
7. Clasificarea în dependență de structura organizatorică a băncii Fiecare din tipurile de structură organizatorică a băncii, presupune o modalitate sau alta de organizare a deservirii clienților, a circulației informației, a responsabilităților angajaților, a organizării controlului intern etc. Adică fiecare din structurile organizatorice cunoscute presupune anumite tipuri de riscuri caracteristice acestei structuri. De exemplu, structura funcțională presupune creșterea calității serviciilor acordate și, în același timp, mărirea numărului de angajați. În acest caz, probabil, se micșorează posibilitatea apariției riscurilor ce țin de calitatea serviciilor și crește probabilitatea riscului de fraudă (este mult mai greu de urmărit activitatea unui număr mare de angajați).
8. Clasificarea în funcție de distribuirea riscului în timp. Această clasificare este deosebit de importantă din punctul de vedere al prognozei pierderilor posibile. Este important să se evite repetarea de către bancă a riscurilor și pierderilor anterioare.
9. Clasificarea în funcție de caracterul evidenței riscurilor În procesul activității băncii pot apărea riscuri aferente activității de bilanț și activității extrabilanțiere. Anume această clasificare se va lua în considerație la evaluarea gradului de risc pentru o operație sau alta.
10. Clasificarea în funcție de posibilitatea gestiunii riscurilor După posibilitatea de gestiune, riscurile pot fi “deschise” – nu pot fi reglementate, și “închise” – pot fi reglementate.
Economistul român, specialist în finanțe, Stoica M. propune următoarea clasificare a riscurilor Bancare:
Riscuri finaciare
Riscuri comerciale
Riscuri de mediu
Schema riscurilor bancare după Stoica M.
Financiarul rus Pomorina M. a clasificat riscurile bancare după trei categorii principale și subcategorii ale acestora:
A) Riscurile de contraagent: 1) riscuri de credit; 2) riscuri în funcție de cerințele clientelei sau ale unui grup de clienți;
B) Riscurile de poziție – acestea sunt condiționate de pierderile efective sau potențiale generate de lipsa de coordonare a activelor și pasivelor după termene: 1) valutare; 2) de dobândă; 3) de lichiditate; 4) de diversificare insuficientă a activelor și pasivelor după termene;
C) Riscurile operaționale – acestea sunt condiționate de eventualele erori, abuzuri și alte încălcări admise în managementul băncii la realizarea operațiunilor.
În conformitate cu recomandările Băncii Naționale a Moldovei (BNM), în activitatea lor băncile comerciale din Republica Moldova identifică următoarele grupuri de riscuri: riscul de creditare, riscul de piață (inclusiv riscul valutar), riscul operațional (inclusiv riscul juridic), riscul dirijării activelor și pasivelor (inclusiv riscul lichidității și riscul ratei dobânzii), riscul evenimentelor externe și riscul strategic.
Având în vedere importanța majoră a administrării riscurilor bancare, BNM a elaborat și a pus în aplicare un șir de acte normative menite să asigure o abordare prudentă din partea băncilor din Republica Moldova a riscurilor inerente activității lor. Astfel, în corespundere cu actele normative ale BNM, băncile comerciale îndeplinesc cu strictețe toate cerințele înaintate, și anume: formarea fondului rezervelor obligatorii pentru depozitele atrase, formarea rezervelor pentru reduceri pentru pierderi la credite, menținerea structurii portofoliului de credite în corespundere cu politica de creditare, menținerea mărimii capitalului normativ total și suficienței capitalului ponderat la risc în limitele stabilite de BNM, respectarea limitelor față de poziția valutară deschisă, lichiditatea băncii, credite acordate etc.
În scopul administrării eficiente a unui spectru larg de riscuri, enumerate mai sus, unele bănci din Moldova au creat, bazându-se pe experiența mondială în domeniu, Subdiviziunile de Administrare a Riscurilor. La finele anului 2001, băncile comerciale din Moldova nu au avut subdiviziuni independente de administrare a riscurilor. În anul 2004, deja în trei bănci (BC "Moldova Agroindbank" S.A., BC "Mobiasbanca" S.A., BC "EuroCreditBank" S.A.) au existat asemenea subdiviziuni. În anul 2006, numărul acestor bănci s-a mărit încă cu trei (BC "Victoriabank" S.A., BC "Moldindconbank" S.A., BC "Unibank" S.A.). Procesul dat continuă permanent, ceea ce demonstrează sporirea interesului conducerii băncilor autohtone față de problema administrării riscurilor.
Cu toate că denumirile și funcțiile subdiviziunilor independente de administrare a riscurilor diferă de la o bancă la alta, se poate menționa că anume ele devin responsabile pentru dezvoltarea tehnologiilor de dirijare a riscurilor, precum și sisteme de instrumente specifice, relevante atât fiecărui risc, cât și condițiilor actuale din Moldova.
1.3 Modele de management al riscului în activitatea bancară contemporană
Prezentînd în cadrul paragrafului dat modelele de management al riscului în activitatea bancară contemporană, vom prezenta inițial în sens îngust noțiunea de management. Abordînd astfel noțiunea de management, și pornind de la aspectul etimologic, vom spune că cuvântul management derivă de la latinescul „manus“ (mână), preluat mai apoi în italiană ca „mannegio“ și în franceză „manage“, ca mai apoi să fie împrumutat în limba engleză ca formă a verbului „to manage“ care înseamnă a conduce. Apărute ca și cuvinte derivate „manager“ și „management“ semnifică conducător și conducere.
Conceptul de management se bazează pe trei accepțiuni: managementul ca proces; managementul ca echipă de conducere; managementul ca disciplină științifică. Astfel managementul este văzut ca: a) mijloc ce dirijează sistemele în contextul unui mediu dinamic, urmărind o funcționare eficientă și corectă din punct de vedere social-juridic; b) practică și profesie al căror obiectiv este eficiența economică, ceea ce impune ca un manager să conducă efectiv în această direcție – deci este un proces complex care presupune profesionalism.
Managementul ocupă un loc primordial în rândul științelor, bazându-se pe principii, concepte și teorii proprii al căror scop este de a face trecerea de la teorie la practică printr-o acțiune eficientă.
Managementul este la granița dintre artă și știință. Arta managerială se manifestă prin „știința“ deosebită de a utiliza și valorifica compromisul creator ce poate produce creșterea eficienței și a eficacității. Aceasta înseamnă atingerea succesului managerial pe care Kreitner îl prezenta ca: S=A×M×O, unde succesul (S) este produsul dintre abilitatea managerială (A), motivația de a conduce (M) și oportunitatea conducerii (O). Managementul reprezinta măsura acumulărilor teoretice (legi, principii, metode etc.) și artă, în măsura aplicării eficiente în practică a acestor baze teoretice. Modelele aparțin teoreticului – deci științei, iar formularea ipotezelor simplificatoare, adecvarea și utilizarea metodelor țin de practică, adică arta managerului.
Studiul procesului evolutiv al managementului relevă faptul că activități precum organizarea și administrarea erau folosite încă din antichitate, de la egipteni, greci și romani. Mărturie stau papirusurile egiptene apărute cu 1300 ani î.e.n. ce prezintă importanța organizării și administrării statelor din antichitate. Astfel de mărturii sunt prezente și în China străveche – dovadă stând Parabolele lui Confucius unde apar sugestii legate de conducerea administrației publice. În Grecia timpurie cunoscutele „agore“ ale consiliilor și sfaturilor administrative sunt relevante ca preocupări. Cea mai interesantă mărturie o reprezintă definiția managementului formulată de Socrate, foarte apropiată de accepțiunea contemporană a acestei noțiuni numind-o însușire (pricepere) deasupra științei și a experienței tehnice. Tehnici manageriale erau folosite și în Roma antică, dovadă fiind lunga dominație ca imperiu. Abilitatea folosită în organizarea și conducerea oamenilor, utilizarea principiului scalar al delegării de autoritate a condus la o eficiență, dovedită, a organizării fără precedent pentru acea perioadă istorică.
Mai puțin elocventă a fost perioada feudală când apar elemente de evidență și control (registrul cu dublă intrare) și incipientele standardizării folosite la nivelul sec. al XIII-lea de către negustorii venețieni. Cu trei secole mai târziu, respectiv secolul al XVI-lea, apar referiri despre management în lucrări ca „Utopia“ lui Thomas More sau „The Prince“ (The Discoourses) al lui Nicolo Machiavelii din care se profilează rolul important al resurselor umane în atingerea obiectivelor organizației.
Secolele XVII–XVIII marchează o altă etapă importantă, dominată de apariția mașinismului, dezvoltarea industriei ca ramură cu o importanță tot mai mare în economie ce au produs mutații importante conceptuale legate de structura și organizarea societății. Toată această perioadă corespunde managementului empiric – bazat pe intuiție, tradiție și experiență – ce relevă faptul că gândirea managerială s-a manifestat chiar de la începuturile omenirii și mai precis de când omul a început să-și propună obiective de realizat și a fost nevoit să identifice resursele prin care acestea să fie transpuse în practică.
Începând cu a doua jumătate a sec. XIX și începutul sec. XX managementul intră într-o nouă etapă a evoluției sale când se face trecerea de la managementul empiric, mai puțin eficient, la managementul bazat pe principii, ce avea să conducă la o dezvoltare industrială și socială rapidă. Este perioada când managementul se cristalizează ca știință și se caracterizează prin apariția mai multor curente (orientări, doctrine) numite școli a căror evoluție a influențat apariția managementului modern.
Revenind la noțiunea de management al riscului în activitatea bancară, vom spune că managementul riscurilor reprezintă totalitatea concepțiilor, măsurilor și acțiunilor luate (fundamentate și întreprinse) de către conducere în vederea identificării, captării, monitorizării, analizei și gestiunii expunerilor la risc și incertitudine relative afacerilor desfășurate.
Se consideră că bazele managementului riscului au fost puse odată cu apariția teoriei probabilității (în contextul jocurilor de noroc) în secolul XVII, care mai târziu s-a dezvoltat întro disciplină de sine stătătoare, care cu timpul devine baza matematică a teoriei financiare și, respectiv, a teoriei riscului. Către secolul XVIII, în Londra, deja se efectuau operațiuni de asigurare a navigației maritime (evident, asigurarea se fundamenta pe analiza datelor statistice, în baza cărora se determina probabilitatea producerii unor evenimente nedorite, iar aceasta presupune, cel puțin, o identificare, evaluare și luare în considerație a riscurilor aferente). Cu toate că, tot în secolul XVII, Leibniz afirma că „natura a stabilit șabloane, care au ca urmare repetabilitatea evenimentelor, dar numai în majoritatea cazurilor”. Mai târziu, Bernoulli descoperă legea numerelor mari, care confirmă această afirmație.
În 1730 Abraham de Moivre a stabilit forma repartiției normale, și a introdus noțiunea de abatere medie pătratică, noțiune considerată primordială în majoritatea metodelor moderne de evaluare a riscului. După cum afirmă Bernstein, în secolele XVI-XVII au fost descoperite majoritatea mijloacelor și instrumentelor utilizate astăzi în managementul riscului, de la teoria probabilității, teoria jocurilor și până la teoria haosului. Mai rămânea doar ca în 1875 Francis Galton să descopere regresia și restabilirea (întoarcerea la mediu) care explică de ce creșterea este urmată de cădere (luând decizii care presupun că totul se va întoarce la nivelul mediu, noi aplicăm conceptul de regresie către valoarea medie). Iar în 1952 Markowitz explică de ce nu este rațional de păstrat toate ouăle într-un coș și de ce investitorul care diversifică resursele poate fi relativ liniștit prin elaborarea teoriei moderne a portofoliului.
Cu toate acestea, analiza literaturii economice în problema riscului ne demonstrează lipsa, chiar și în prezent, a unei opinii unice referitor la definirea noțiunii de risc.
Alții consideră că managementul riscurilor reprezintă ansamblul activităților de analiză financiară și de utilizare a instrumentelor financiare (primare și derivate) în scopul controlării și, de obicei, al reducerii expunerilor relevante la risc, selectate în procesul de analiză și monitorizare a acestora. Alții definesc managementul riscurilor drept ansamblul activităților și proceselor ce au ca scop maximizarea profiturilor în condițiile minimizării expunerilor la diverse riscuri în cadrul constrângerilor de capital.
Alții apreciază că managementul riscurilor este un proces sistematic de identificare, captare, monitorizare, evaluare, analiză și gestiune a riscurilor potențiale, precum și de elaborare și implementare de soluții adecvate impactului potențial al acestor riscuri. În atare accepțiune, managementul riscurilor este identificat cu procesul de elaborare, proiectare, dezvoltare și aplicare de modele și metodologii de identificare, evaluare, analiză, raportare și gestiune a riscurilor.
Economistul și bancherul rus Kiselev V. consideră că managementul riscurilor bancare este “o posibilitate de a obține rezultatele scontate după adoptarea unei decizii administrative, dar care în final se poate solda cu pierderea profitului sau cu alte pagube”.
În opinia specialistului în finanțe din România Ganea M. “Gestionarea riscului bancar ca element de bază al managementului bancar urmărește pe cât este posibilă influența negativă a factorilor de risc; minimizarea pierderilor prin reducerea cheltuielilor și maximizarea veniturilor directe și transferate; modificarea comportamentului salariaților și îmbunătățirea imaginii băncii”.
Economistul rus Antonov G. examinează politica bancară de management al riscurilor sub două aspecte: în primul rând, în cadrul evitării riscurilor financiare; în al doilea rând, în limitele atenuării impactului consecințelor lor negative.
Financiarul moldovean Cobzari L. definește riscul drept “probabilitatea unor pagube suferite în activitatea bancară sub forma unei părți din resursele băncii sau de venituri mai mici decât cele așteptate de bancă în urma efectuării operațiunilor financiare (din cauza necorespunderii prognozei cu evenimentele reale) și drept șansă (posibilitate) a băncii de a realiza un profit”.
Economistul moldovean Starițina L., în scopul prevenirii unei crize bancare sistemice în cadrul sistemului bancar al statului, în ansamblu, definește managementul lichidității bancare “ca proces de creare a mijloacelor pentru a avea posibilitatea de a achita obligațiile (datoriile) contractuale sau tradiționale la prețuri acceptabile și în orice moment”. Starițina L., analizând riscurile de lichiditate, prezintă o serie de funcții ale lichidității: 1) încrederea reciprocă dintre partenerii pieței financiare; 2) un complex integral de relații reciproce între bancă și clientelă; 3) evitarea vânzărilor în pripă a activelor pentru a obține mijloace, vânzări care pot cauza pagube esențiale instituțiilor financiare; 4) caracterul adecvat al prețurilor la serviciile financiare, care, de asemenea, reflectă stabilitatea băncilor; 5) recurgerea la serviciile B.N.M., în calitatea ei de creditor, doar în cazuri excepționale.
În practica bancară contemporană sunt cunoscute mai multe metode de analiză și evaluare a riscului, care, în general, pot fi clasificate astfel:
I. Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu ajutorul modelelor matematice și urmărirea acestora prin utilizarea unor sisteme-suport de decizie. Metodă considerată cea mai sigură, însă și cea mai complicată. Pentru a utiliza această metodă, trebuie să definim și să clasificăm riscurile bancare într-o modalitate deosebită de cea acceptată în teoria economică. De exemplu, termenul “risc” poate fi interpretat ca o rată medie a pierderilor raportată la o unitate monetară investită. Aici este necesar a determina în fiecare caz concret cum pot fi apreciate numeric aceste pierderi și cum, în baza aprecierilor efectuate să se stabilească limitele maxime pentru modelul simulat. Respectiv, zilnic se va construi și analiza un set de scenarii pentru fiecare instrument standardizat, ceea ce un reprezintă o problemă majoră pentru băncile cu un soft adecvat, însă existența acestui soft devine un factor esențial al gestiunii riscurilor.
II. Metoda aprecierii riscurilor în baza anumitor criterii și indicatori este aplicată de majoritatea băncilor, cu toate că, frecvent, evaluarea prin această metodă se reduce la menținerea normativelor obligatorii impuse de organele de supraveghere bancară. Însă cerințele organelor de supraveghere sunt elaborate pentru tipuri de riscuri specifice și urmează scopul general al supravegherii bancare, care, de altfel, este diferit de scopul managementului riscului efectuat de o bancă comercială.
III. Metoda analitică, ce presupune analiza riscurilor atât pentru fiecare operațiune în parte, cât și a totalității riscurilor la care este supusă banca. Analiza se face pe tipuri de risc, ele fiind grupate în dependență de anumite criterii. De obicei, în acest scop, riscurile bancare sunt divizate în riscuri interne și riscuri externe. Riscurile interne depind de activitatea băncii concrete, la ele se referă riscul de bilanț (de credit, valutar, de formare a resurselor, strategic etc.), riscul serviciilor financiare (tehnologic, operațional, de inovație) și riscurile extrabilanțiere.
La riscurile externe se referă riscurile care nu depind de managementul unei bănci concrete, de exemplu, riscul politic, macroeconomic, legislativ, social, de asigurare etc. Evident, această metodă este cea mai simplă, fapt care, probabil, și explică răspândirea mai largă.
În absența unei politici adecvate de management al riscurilor, băncile sunt expuse la:
– imposibilitatea sau dificultatea aprecierii magnitudinii expunerilor la diverse riscuri;
– formarea unui profil ineficient de risc;
– neputința de a valorifica, de o manieră eficientă, eventualele oportunități, ca urmare a unei percepții eronate sau a unei aversiuni exagerate față de risc;
– imposibilitatea de a gestiona riscurile identificate de o manieră adecvată și eficientă;
– nu vor putea percepe și, pe această bază, gestiona modificările în profilul de risc al unor active, portofolii de active sau pe ansamblul băncii;
– a induce în eroare proprietarii și investitorii actuali și potențiali că expunerile la risc sunt gestionate de o manieră adecvată și eficientă.
CAPITOLUL II Perfecționarea activităților de gestiune a riscului bancar la etapa actuală
2.1 Analiza și dimensionarea riscului de lichiditate
Este bine cunoscut că riscul de lichiditate determină încrederea clientelei în banca comercială și în întreg sistemul bancar. Explicația, de asemenea, este bine cunoscută: banca comercială, mai mult ca oricare alt agent economic, lucrează cu banii împrumutați, în primul rând, la atragerea depozitelor și, în al doilea rând, la deservirea conturilor curente. Gestiunea corectă a riscului de lichiditate impune mai întâi o înțelegere corectă a acestuia, or aceasta înseamnă necesitatea diferențierii foarte clare a lichidității de piață a băncii comerciale și a lichidității reglementate (de bilanț).
O bancă, care menține lichiditatea adecvată, înseamnă o bancă care este capabilă să-și finanțeze operațiunile curente. Riscul de lichiditate, pentru o bancă, este expresia probabilității pierderii capacității de onorare a obligațiunilor. Adică asigurarea nivelului corespunzător al lichidității este determinat de conducerea instituției financiare, luând în considerație un șir de factori și respectând cerințele organelor de supraveghere.
In cazul insuficienței de lichiditate, banca începe să piardă depozitele, se micșorează valorile mobiliare cu o lichiditate înaltă deținute de bancă, apar dificultăți în efectuarea decontărilor etc., și ca rezultat situația băncii se agravează și mai mult. Adică, importanța menținerii nivelului corespunzător al lichidității este recunoscută de toți, sunt bine cunoscute și metodele de asigurare a lichidității (prin active, pasive și mixtă).
Problema asigurarii lihiditatii constă în determinarea nivelului optimal al lui, în dependență de un șir de factori interni (care pot fi controlați de instituția financiară) și externi (care nu depind de managementul unei societăți concrete). Plus la aceasta, în literatura economică contemporană, nu este făcută o divizare netă între conceptul de lichiditate a unei instituții financiare și lichiditate a sistemului financiar-bancar. Bunăoară, dacă ne referim la o bancă comercială, atunci lichiditatea, ca regulă, o determinăm prin mijloacele lichide deținute de bancă, mijloacele pe conturile corespondente în Banca Centrală și în alte bănci comerciale, precum și portofoliul hârtiilor de valoare lichide deținute de această bancă. Dacă ne referim la sistemul bancar în general, atunci vom vorbi de masa monetară în circulație având în vedere diferite agregate ale acesteia (agregatele masei monetare influențează diferit lichiditatea sistemului bancar).
Dacă ne referim la conceptul de lichiditate al unei bănci, atunci trebuie să menționăm că în literatura economică există două viziuni asupra lichidității băncii. Primă determină lichiditatea ca o posibilitate a băncii de a utiliza careva active în calitate de mijloc de plată, sau de a transforma rapid și fără pierderi aceste active în bani, precum și capacitatea acestor active de a-și păstra constantă valoarea nominală. Conform acestei concepții, banca se consideră lichidă, dacă suma mijloacelor bănești, pe care ea le deține sau le poate mobiliza rapid, permit onorarea completă și la timp a obligațiunilor de bilanț. În același timp, obligațiunile trebuie onorate fără pierderi pentru bancă. O particularitate importantă a acestei abordări este faptul că lichidă poate fi considerată doar banca care deține active lichide valoarea cărora nu se schimbă în timp. Trebuie de menționat, că această abordare ne oferă posibilități relativ simple de apreciere a nivelului lichidității băncii comerciale, cauză pentru care organele de supraveghere bancară stabilesc normative ale lichidității mai mult bazându-se anume pe acest concept. De exemplu, în conformitate cu regulamentul Băncii Naționale a Moldovei “lichiditatea este capacitatea băncii de a asigura în orice moment îndeplinirea angajamentelor sale”. În conformitate cu acest regulament sunt determinate două principii ale lichidității care trebuie să fie respectate de către băncile comerciale:
– principiul I al lichidității prevede, că suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult de 2 ani să nu depășească suma resurselor ei financiare;
– principiul II al lichidității prevede, că lichiditatea curentă a unei bănci, exprimată ca coeficient al activelor lichide la activele totale, nu trebuie să fie mai mică decât rata procentuală stabilită.
Evident, că apreciind lichiditatea unei bănci comerciale conform acestor principii, ne bazam doar pe corespunderea după sumă și termene a activelor și pasivelor. Însă, prețul real al activelor și pasivelor poate să nu corespundă prețului de bilanț, plus la acesta trebuie menționat faptul, că valoarea reală a activelor deținute de o bancă comercială depind de un șir de factori interni și externi care trebuie luați în considerație la determinarea lichidității băncii. Adică, ar fi mai corect să spunem că, în acest caz, apreciem lichiditatea bilanțului băncii, dar nu lichiditatea băncii ca atare. Anume lichiditatea bilanțului caracterizează capacitatea băncii de a-și onora obligațiunile în termenele stabilite, utilizând activele sale (fără o intervenție adăugătoare), existența unei structuri a obligațiunilor băncii bine determinată, precum și corespunderea termenelor pasivelor și activelor. În acest fel, considerăm, că noțiunea de lichiditate a bilanțului se include în noțiunea de lichiditate a băncii, lichiditatea băncii fiind o noțiune mai largă, ce include anumite caracteristici suplimentare ce țin, în primul rând, de fluiditatea activelor și pasivelor.
Aici ar fi cazul de mai menționat că, organele de control, odată determinând principiile lichidității, de regulă nu folosesc acești indicatori ca instrumente de reglementare monetară și ca rezultat banca comercială ar putea, de exemplu, să accepte depozite pe termen lung și să le investească pe termen scurt, ceia ce ar asigura o lichiditate înaltă (calculată după metodele expuse mai sus), însă aceasta ar însemna un risc mare al ratei dobânzii.
A doua abordare determină lichiditatea ca capacitate a băncii de ași onora obligațiunile la timp, adică în orice moment obligațiunile la vedere și conform termenelor – obligațiunile la termen. În același timp onorarea obligațiunilor se va face fără pierderi pentru bancă. Este important că în acest caz nu ne referim la activele lichide deținute de bancă (bani, mijloace pe conturile corespondente etc.). În această abordare o atenție mai mare se acordă organizării structurii și calității operațiunilor active și pasive. Această abordare, cu toate că nu presupune careva metode simple de calcul a lichidității băncii (cauză pentru care, de regulă, nu este acceptată de organele de reglementare bancară pentru determinarea lichidității băncii) pare să fie mai corectă, deoarece activitatea băncii este caracterizată nu numai prin structura și mărimea activelor și obligațiunilor, dar, în primul rând, prin mișcarea activelor și pasivelor, prin investire permanentă (adică fluiditate continuă a calității activelor) etc., din care cauză lichiditatea trebuie să fie determinată luând în considerație această fluiditate.
Evident, onorarea la timp a obligațiunilor presupune corespunderea maximală a activelor și pasivelor după sumă și termen, deoarece fără aceasta este imposibilă activitatea normală a băncii. Atingerea acestei corespunderi mult timp era considerată un scop primordial, trăgîndu-se concluzia că băncile ce au în pasiv resurse pe termen scurt pot efectua operațiuni active doar pe termen scurt și invers. Însă structura și calitatea pasivelor tot au o importanță mare la determinarea lichidității. Cota mijloacelor proprii în bilanțul băncii vorbește despre activitatea reușită, sau, invers, nereușită la moment, gradul imobilizării capitalului arată ce mărime a mijloacelor proprii poate fi investită în active de lungă durată și active riscante etc.
Deci, considerăm, că această abordare ține cont de specificul activității bancare. Bunăoarăfaptul că mijloacele deponenților nu se sustrag concomitent, din care cauză la dispoziția băncii oricând rămân anumite mijloace ale clienților. Cu atât mai mult, datorită faptului că doar băncile comerciale au dreptul de a efectua decontările dintre agenții economici, ele dețin mijloace pe conturile la vedere, care în realitate pot fi considerate resurse la termen (oricare agent economic va avea zilnic o anumită sumă în sold).
Mărimea acestui sold, convențional constant, poate fi calculată. Ea depinde de răspunsul la un șir de întrebări, care țin de anumiți factori, atât interni (cine sunt clienții băncii, care este domeniul lor de activitate, activitatea lor are un character sezonier sau nu etc.), cât și externi (situația macroeconomică, evoluția pieței financiare, activitatea concurenților etc.). Luând în considerație acești factori, putem relativ corect să determinăm suma acestor mijloace pe contul băncii, care va fi relativ constantă și să utilizăm aceste mijloace pentru activități de lungă durată.
Afară de aceasta, structura mijloacelor atrase caracterizează stabilitatea resurselor băncii, permite a prevedea necesitatea în resurse lichide. În baza structurii se determină portofoliul de active atât după termene, cât și după risc. Calitatea și mărimea resurselor atrase caracterizează posibilitatea băncii de a cointeresa deponenții, care îi încredințează mijloacele. Cu cât resursele atrase sunt mai stabile, cu atât mai sigură este baza pentru dezvoltarea operațiunilor active și cu cât dobânda la resursele atrase este mai mică, cu atât mai mari sunt șansele băncii de a obține beneficii. Deci resursele atrase cu o dobândă mică și pe termen lung sunt o condiție obligatory pentru menținerea lichidității băncii, iar încrederea deponenților și creditorilor este un capital, datorită căruia chiar și în cazurile de conjunctură nefavorabilă banca nu va pierde resursele atrase.
Ca și pasivele, unele active de lungă durată au termene relative. De exemplu, investițiile în valorile mobiliare corporative sunt de lungă durată, însă dacă aceste valori mobiliare se cotează pe piață, ele pot fi ușor realizate, adică aceste active pot fi considerate de scurtă durată. De exemplu, legislația Republicii Moldova prevede posibilitatea pentru bănci de a procura valori mobiliare în scopul vânzării lor ulterioare (în acest caz, ele sunt considerate hârtii de valoare lichide, indiferent de cotarea lor, devierea dintre prețul real și de procurare etc.) și posibilitatea procurării hârtiilor de valoare în scopuri de investire, adică pe termen lung (în acest caz, ele nu se iau în considerație la calculul lichidității băncii, cu toate că, în anumite condiții, ele pot fi realizate și deci considerate lichide).
Astfel, lichiditatea activelor nu depinde doar de termenul lor, deoarece termenul în multe cazuri este influențat de nivelul dezvoltării pieței monetare și a pieței valorilor mobiliare, precum și de gradul riscului investițiilor. Noi considerăm că, de exemplu, lichiditatea hârtiilor de valoare depinde de dezvoltarea pieței valorilor mobiliare. Existența unei piețe secundare dezvoltate transferă aceste active în categoria activelor lichide, indiferent de scopul procurării lor.
Dacă de referim la portofoliul de credite, atunci constatăm că lichiditatea lui depinde de solvabilitatea agenților economici, riscul operațiunii de creditare și calitatea gajului. Cu atât mai mult că în condițiile actuale apare posibilitatea vânzării creditelor. Pe când regulamentele bancare ne propun să considerăm absolut lichide doar creditele interbancare cu un termen până la rambursare mai mic de treizeci de zile, fără a lua în considerație că acest credit, de exemplu, poate fi acordat unei bănci problematice (ne referim la legislația Republicii Moldova). Afară de acesta, de ce un credit scadent, acordat unui agent economic fiabil, cu o asigurare garantată nu poate fi considerat activ lichid?
Același lucru este și cu activele în valută. Evident, există valută liber convertibilă și, de exemplu, valuta unor țări CSI pentru care nu există o cerere constantă. Adică activele în valută au diferite grade de lichiditate, chiar dacă nu luăm în considerație evoluția cursurilor.
Plus la aceasta, lichiditatea activelor depinde de un șir de factori externi, așa ca organizarea sistemului de decontări, legislația etc. Adică, lichiditatea activelor depinde, în primul rând, de calitatea lor, precum și de dezvoltarea sistemului bancar și financiar. Afară de aceasta, dezvoltarea pieței monetare permite, în cazul apariției unor probleme cu lichiditatea, de a atrage resurse pe piața interbancară, sau de la creditor în ultimă instanță – Banca Națională. În așa fel, lichiditatea băncii depinde și de structura și calitatea resurselor atrase, structura și calitatea activelor, precum și de nivelul dezvoltării pieței monetare și de îndeplinirea de către Banca Națională a funcțiilor sale.
Având în vedere aceste particularități lichiditatea trebuie înțeleasă ca o capacitate a băncii de a-și onora la timp obligațiunile (în orice moment, obligațiunile la vedere și în termenele stabilite obligațiunile la termen), deținând pentru aceasta o cantitate suficientă de mijloace bănești in formă lichidă (în numerar și depozite la BNM – numai pe contul “nostro”). Și, respectiv, riscul lichidității va însemna probabilitatea că banca nu-și va putea onora obligațiunile la timp (evident acest risc trebuie cuantificat atât în sensul probabilității apariției, cât și l sumei insuficiențelor posibile).
Nu și în ultimul rînd vom menționa că asupra lichidității băncii influențează și mulți alți factori, cum ar fi deficitul bugetar, inflația, decalajul în cererea și oferta de mărfuri etc. Drept rezultat influenței acestor factori, chiar și în cazul activității eficiente a băncii, pot apărea probleme cu lichiditatea. Cu toate că în asemenea cazuri nu este vina băncilor, deseori acest fapt este privit ca încălcare a normativelor lichidității (de exemplu, cazul căderii cursului leului moldovenesc la finele anului 1998). Caracteristic este că această problemă apare la mai multe bănci, și în asemenea caz, sunt necesare măsuri ce depășesc competența băncilor comerciale, deci trebuie de vorbit despre lichiditatea sistemului bancar.
Dacă încercăm să determinăm aparte lichiditatea unei bănci și lichiditatea sistemului bancar, atunci observăm că la nivel de bancă lichiditatea are două aspecte: una când banca îndeplinește funcțiile tehnice de decontări între agenții economici, al doilea în calitate de subiect aparte al pieței financiare, care poate avea probleme cu lichiditatea produsului său. Adică lichiditatea băncii comerciale ține atât de capacitatea ei de a asigura decontările și necesitățile în numerar a clienților săi, cât și asigurarea unui minim stabil de beneficiu pentru bancă. În primul caz banca este un simplu intermediar și doar trebuie să mențină o cantitate anumită de resurse lichide, suficiente pentru a efectua decontările, în cazul doi, banca apare ca debitor și creditor în mai multe operațiuni și deci pe prim-plan apare riscul activității băncii ca creditor și fiabilitatea ei la îndeplinirea obligațiunilor proprii.
În același timp, trebuie de luat în considerație că în cazul în care emisia monetară (sau emisia altor obligațiuni) a băncii centrale este efectuată în cadrul PIB-ului și a altor parametric macroeconomici, atunci prețul acestor instrumente este stabil. Dacă însă această corespundere este încălcată, de exemplu, în cazul inflației, atunci lichiditatea principalului intermediar al circulației monetare (banca comercială) devine problematică, de altfel ca și lichiditatea oricărui subiect al economiei.
Vom analiza doar cazul când obligațiunile Băncii Centrale (sau guvernului) își păstrează costul și sunt absolut lichide. Și, respectiv, pentru orice alt activ deținut de bancă, posibilitatea de a fi preschimbat pe obligațiunea Băncii Centrale, determină gradul lichidității. Conform legislației Republicii Moldova, lichiditatea absolută o posedă: numerarul și metalele prețioase, depozitele la Banca Națională a Moldovei, hârtiile de valoare lichide (hârtiile de valoare cumpărate pentru vânzare, hârtiile de valoare de stat, și obligațiuni ale Băncii Naționale a Moldovei), credite interbancare nete cu termenul rămas până la rambursare de până la o lună). În această regulă ar fi dorite unele corectări.
Activitatea băncilor comerciale este riscantă, ca și oricare alt agent economic, banca comercială poate deveni insolvabilă. Din care cauză banii păstrați la bancă comercială nu pot fi considerați absolut lichizi, mai cu seamă în condițiile crizei economice și politice. Lichiditatea hârtiilor de valoare cumpărate pentru vânzare tot este problematică. Altfel spus, absolut lichide pot fi considerați doar banii în trezoreria băncii și depozitele la banca centrală, altele, mai mult sau mai puțin, în dependență de situația politică și economică.
Aici și apare principala problemă a lichidității: dintr-o parte banca trebuie să mențină o cantitate suficientă de mijloace lichide și, de regulă, ele nu aduc venit, din altă parte existența și mărimea acestor mijloace nu trebuie să aducă prejudicii băncii (sub forma micșorării beneficiului sau chiar primirii pierderilor).
În situația actuală apare problema lichidității nu numai unei bănci, ci și a sistemului bancar în întregime. Conceptul de lichiditate a sistemului bancar include nemijlocit factorii care influențează lichiditatea sistemului bancar. Pentru o economie de piață, lichiditatea sistemului bancar depinde de gradul dezvoltării relațiilor de piață în domeniul circulației monedei, creditului, titlurilor de valoare, activitatea BC, dezvoltarea relațiilor de drept în țară, tempoul inflației, deficitul bugetar, corespunderea cererii și ofertei la mărfuri etc. Lichiditatea sistemului bancar, de asemenea, depinde de lichiditatea fiecărei bănci. Falimentul unei bănci se răsfrânge nefavorabil asupra contractanților săi. Această problemă este foarte strâns legată de reglementarea bancară. Este evident că Banca Centrală nu poartă responsabilitate pentru fiecare bancă în parte, însă este responsabilă ca problemele unei bănci să nu genereze probleme (inclusiv cu lichiditatea) în întreg sistemul bancar.
Astfel, în aprecierea noțiunii de lichiditate a sistemului bancar putem evidenția două aspecte: În sens îngust, aceasta înseamnă mijloacele bănești și alte active lichide care asigură posibilitatea onorării obligațiunilor la micronivel și care asigură circulația monetară și trecerea operativă a mijloacelor dintr-o ramură în alta la macro-nivel; În sens mai larg, lichiditatea este privită ca o caracteristică calitativă a sistemului bancar: la micronivel ca asigurare a solvabilității, fiabilității și stabilității financiare, iar la macronivel, prin lichiditatea sistemului bancar, subînțelegem o așa stare care asigură o suficientă masă monetară în economie și funcționarea normală a sistemului de decontări.
În practica bancară contemporană, determinarea cantitativă a nivelului lichidității este destul de actuală, însă soluția este dificilă, deoarece este necesar de analizat mai mulți indicatori, fiecare vorbind numai de o latură a lichidității.
2.2 Opțiuni privind perfecționarea evaluării riscului de credit
Prezentînd în cadrul paragrafului dat opțiunile privind perfecționarea evaluării riscului de credit, vom spune că înțelegerea faptului dat necesită cercetarea conceptului creditului în teoria economică fundamentală. Pe parcursul evoluției teoriei economice fundamentale sau evidențiat două teorii ce reflectă esența și rolul creditului: cea naturalistă și cea a creditului, privind investițiile de capital.
Teoria naturalistă a creditului inițial a fost elaborată de A.Smith (1723-1790) și D. Ricardo (1772-1823). Principalele concepții ale acestei teorii sunt următoarele: obiectul creditului îl constituie bunurile naturale; capitalul de împrumut este reflectat prin capitalul real. Promotorii teoriei naturaliste au evidențiat faptul că creditul nu creează capital real de unul singur, ci acest capital apare numai în procesul de producere.
Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, teoria capitalului creativ a ocupat o poziție dominantă. Reprezentanții acestei teorii analizează independența creditului față de procesul de reproducere și menționează rolul lui hotărâtor în dezvoltarea economiei. În opinia lor băncile nu sunt intermediari, dar instituții care creează capitalul.
Printre primii promotori a acestei concepții a fost J. Law (1671-1729). Conform viziunii acestuia, prin credit se pun în mișcare toate capacitățile de producție neutilizate ale țării, astfel creându-se și capitalul. Băncile sunt prezentate nu ca niște intermediari, dar ca și creatori ai capitalului. Ideile lui J.Law au fost dezvoltate de către un șir de economiști englezi și francezi considerând că creditul aduce profit și de aceea ei optează pentru a numi creditul „capital productiv”, iar băncile reprezintă „fabricile creditului”, deoarece băncile creează creditul și, în consecință, creează capitalul. Cu toate acestea, teoria capitalului creativ aborda incorect creditul, afirmând că banii, creditul și capitalul sunt noțiuni identice.
Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, teoria capitalului creativ a ocupat o poziție dominantă. Reprezentanții acestei teorii analizează independența creditului față de procesul de reproducere și menționează rolul lui hotărâtor în dezvoltarea economiei. În opinia lor băncile nu sunt intermediari, dar instituții care creează capitalul. Printre primii promotori a acestei concepții a fost J. Law (1671-1729). Conform viziunii acestuia, prin credit se pun în mișcare toate capacitățile de producție neutilizate ale țării, astfel creându-se și capitalul. Băncile sunt prezentate nu ca niște intermediari, dar ca și creatori ai capitalului. Anume lui J.Law îi aparține ideea privind organizarea băncii de emisiune.
Discipoli ai acestei teorii au fost G. Macleod, I. Schumpeter, A. Hane și J. Keynes. A. Hane și I. Schumpeter considera că băncile sunt totputernice, deoarece creează depozitele și astfel acestea creează creditul, respectiv, capitalul. Ei considerau că creditul poate fi nelimitat și de aceea nelimitate sunt depozitele și capitalul, create de el. În viziunea acestora creditul inflaționist reprezintă forța motrice a dezvoltării reproducerii, a dezvoltării economice și contribuie la creșterea economică permanentă. Concepțiile greșite ale acestora se rezumă la faptul că ei au justificat expansiunea creditară și inflația, ceea ce a contribuit la adâncirea contradicțiilor în reproducerea capitalistă.
Criza din anii 1923-1933 a demonstrat incompetența teoriei capitalului creativ, din a cărei cauze apare problema modernizării creditului în scopul atenuării caracterului ciclic de producere. Elementele raționale ale teoriei capitalului creativ au fost folosite și dezvoltate de către J.Keynes și de către discipolii săi. J.Keynes a fundamentat principiile reglementării creditare în economie, conform cărora creditul determină dezvoltarea economică. Potrivit teoriei lui J.Keynes, banii influențează asupra ratei dobânzii, rata dobânzii influențează asupra venitului și, în sfârșit, producerea influențează asupra prețurilor. Mai apoi a recunoscut că masa monetară influențează asupra ratei dobânzii până la un nivel, iar investițiile nu întotdeauna reacționează la rata dobânzii.
Discipolii lui J.Keynes, P. Samuelson, K. John, E. Hansen ș.a, au devenit reprezentanții școlii neokeynisismului, privind reglementarea monetar-creditară. La baza viziunii acestora stă ideea lui J.Keynes despre implicarea activă a statului în procesele economice, inclusiv cu ajutorul creditului. Cu toate acestea, miza principală în reglementarea economică, pe de o parte, se pune pe finanțarea bugetară, pe de altă parte, pe capacitatea băncii centrale de a determina politica creditar-monetară prin modificarea ratei dobânzii.
Cea de-a doua concepție a creditului a fost dezvoltată ulterior în teoria monetarismului, reprezentantul de bază al căreia este M. Friedman. Conform opiniei acestuia, instrumentele de bază ale reglementării economiei sunt modificarea masei monetare și a ratelor procentuale, ceea ce oferă posibilitate de a efectua expansiunea creditară. Stabilirea ritmurilor medii anuale ale masei monetare în corelație cu nivelurile determinate ale ratelor procentuale permite de a influența asupra dinamicii volumului de producție și al prețurilor. Teoria monetaristă a mai fost numită și antiinflaționistă, deoarece recomandările ei au fost folosite în politica economică a SUA și în țările Europei de Vest începând cu anii 80-ci ai secolului XX, continuând să fie utilizate și în prezent. Esența politicii economice constă în faptul că s-a efectuat reținerea creșterii masei monetare prin majorarea ratelor dobânzii.
Cercetarea relațiilor de credit de-a lungul timpului denotă faptul că operațiunile de credit pot interveni într-o gamă simplă de la relații dintre indivizi sub forma unor acorduri, până la tranzacții mai complicate, ce se efectuează pe piețele monetare sau financiare bine dezvoltate. Esențial rămâne aceeași relație în ambele cazuri: o valoare actuală se transmite de un creditor unui debitor în urma căreia cel din urmă se angajează să-o ramburseze pe viitor conform condițiilor specificate în acordul de credit, și totodată se obligă să plătească o dobândă pentru utilizarea creditului.
Noțiunea de credit se definește printr-un raport de interese bănești ce apare între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă pe un termen prestabilit altei persoane numită debitor, un împrumut de bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie, în general, cu o dobândă stabilită în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului.
În condițiile economiei de piață raporturile de credit sunt diverse în dimensiuni și multiple în varietate. De-a lungul timpului raporturile de credit s-au cristalizat în cinci grupuri principale: creditul comercial; creditul bancar; creditul obligatar; creditul ipotecar; creditul de consum. Toate aceste sfere implică aceleași trăsături specifice ale relației de credit cum ar fi obiectul și subiecții raportului de credit, promisiunea de rambursare, asigurarea creditului, termenul de rambursare, dobânda și însăși tranzacția – acordarea creditului.
Însă pe cât relația de credit unește, în esență, toate sferele în același proces, atât putem menționa că acestea au și deosebiri, care le imprimă anumite trăsături pur specifice. Sferele creditului se deosebesc între ele prin însăși elementele și modul îndeplinirii fiecărei trăsături a relației de credit.
De asemenea, putem menționa că două dintre aceste categorii de credit, creditul comercial și creditul obligatar, presupun obligațiile directe dintre debitor și creditor, posibile fără a fi desfășurate de la începutul tranzacției până la sfârșit prin intermediul băncilor. Celelalte categorii de credite: ipotecar și de consum, presupun desfășurarea unor raporturi de credit complementare intermediate de către bănci sau alte instituții specializate de credit. Însă se poate menționa faptul că nu este exclus și în primul caz participarea băncilor, dimpotrivă transferul creanțelor de credit comercial este folosit în majoritatea țărilor utilizând scontările și reescontările creanțelor.
Există două categorii de participanți ai pieței de credit: participanții direcți și cei intermediari. Potrivit acestei interpretări în economie acționează trei mari categorii de participanți direcți ai pieței de credit:
participanți excedentari, care economisesc banii/fondurile, aceștia fiind, în marea majoritate, populația;
participanți deficitari, ponderea cea mai mare o reprezintă întreprinderile și organizațiile nonprofitabile;
participanți cu situații financiare alternative: respectiv uneori excedentari, alteori deficitari.
Figura 1.1
Mecanismul de desfășurare a relațiilor de credit și participanții interesați
Participanții financiari intermediari au un rol deosebit de a fi mijlocași între participanții excedentari și cei deficitari. Principalii intermediari financiari sunt instituțiile financiare, ce au ca funcții de bază atragerea resurselor libere din circulație prin diferite modalități, apoi pot să utilizeze resursele atrase sub formă de credite sau sub alte forme de investiții. În această categorie sunt incluse instituțiile bancare fiind organizate sub diferite forme: bănci comerciale, bănci de investiții, bănci ipotecare, bănci de economii etc. O altă categorie de intermediari financiari sunt cei nonbancari, în principal, instituțiile specializate în colectarea economiilor. În această categorie putem menționa: fondurile de pensii, companiile de asigurări, companiile investiționale etc. Acești intermediari nonbancari sunt specifici prin faptul că nu au puterea să creeze moneda și să participe la organizarea sistemelor de plăți.
Astfel, riscul de credit are mai multe accepțiuni, în funcție de gradul de risc și de natura evenimentului de credit (eveniment cu repercusiuni negative). Într-o accepțiune largă, riscul de credit reprezintă expunerea la pierderi ca urmare a apariției unui eveniment de credit (falimentul contractantului; neonorarea de către un contractant a angajamentelor contractuale scadente; degradarea credit rating-ului contractantului etc.). Cel mai evident risc de credit – riscul de insolvabilitate (insolvency risk) al unui partener de afaceri, riscul asociat cu incapacitatea unui contractant de a-și onora angajamentele contractuale. Include și riscul de faliment (default risk) al contractantului. Pentru o bancă comercială, riscul de credit aferent unui debitor reprezintă riscul de neplată a valorii creditului și a dobânzilor aferente. Acesta este cazul extrem de risc de credit ce corespunde apariției următorului eveniment de credit – insolvabilitatea sau falimentul contractantului.
Riscul de credit este cunoscut în literatura de specialitate și cu denumirea de risc al contractantului (counterparty risk). Un risc specific de credit este riscul de preplată (pre– settlement risk) – riscul că contractantul va falimenta înainte ca o plată sau o livrare (angajament financiar) să devină exigibilă, situație în care toate creanțele și pasivele devin exigibile (aceasta poate crea presiuni și dificultăți altor contractanți). Spre deosebire de riscul de neplată, acest tip de risc este relativ obligațiilor nete ale contractantului (vezi exemplul de mai jos). Unii asimilează acest tip de risc riscului de insolvabilitate.
Astfel, în literatura de specialitate, riscul de credit asociat evenimentelor extreme este delimitat în următoarele categorii: default (faliment) al contractantului ca urmare a imposibilității de a onora angajamentul exigibil al firmei date (contractantul devine insolvabil în urma incapacității de a onora obligația scadentă a firmei date – risc de faliment) și default al contractantului până ca un angajament al firmei să devină exigibil, dar ca urmare a incapacității contractantului de a onora alte angajamente de plată scadente aferente altor contractanți (riscul de preplată). Această delimitare este utilizată, în special, de instituțiile financiare pentru o mai bună gestiune a riscului de credit și pentru că tratamentul financiar asociat tipurilor de risc de credit este diferit (vezi exemplul de mai jos).
Un grad mai mic de risc este asociat riscului de neplată. Riscul de neplată (settlement risk) este riscul că o plată exigibilă aferentă unei obligații financiare a unui contractant nu va fi onorată la timp sau integral. Acest tip de risc este relativ obligațiilor brute ale contractantului. Pe piața mărfurilor, riscul de neplată este asimilat riscului de livrare. Este riscul nelivrării mărfurilor exigibile de către un contractant a căror contravaloare a fost achitată deja. Pe piața valutară, un tip specific de risc de neplată este riscul de livrare (delivery risk). Într-o tranzacție cu valute, riscul de livrare este riscul asociat neplății (nelivrării) sumei în valută contractuală de către contractant, în situația când contravaloarea tranzacției a fost achitată deja, risc datorat de existența unui interval de timp dintre cele două reglementări (plăți).
Pe piața valorilor mobiliare, acest risc se manifestă ca risc al neremiterii de valori mobiliare – este riscul legat de neonorarea obligațiilor de remitere la timp a valorilor mobiliare exigibile de către vânzător. Expunerea la acest tip de risc este deosebit de importantă în cadrul unor complexe strategii speculative cu valori mobiliare. Acest tip de risc include și eventuale disfuncționalități ale casei de compensații (clearing) și/sau ale depozitarului, în legătură cu neremiterea de valori mobiliare posesorilor de drept ale acestora.
În cadrul sistemelor de decontare (de ex., clearing la Burse), este utilizată o clasificare aparte a riscului de credit. Astfel, participanții la sistemele de decontări și clearing sunt expuși la trei tipuri specifice de risc de credit:
Riscul valorii brute (principal risk). Riscul că participantul va efectua plata sau livrarea de o manieră completă și nu va primi (încasa) contravaloarea exigibilă de la contractantul său.
Riscul costului de înlocuire (replacement cost risk). Riscul că o obligație financiară nu va fi executată și, ca rezultat, va cauza pierderea plusurilor (câștigurilor) de valoare latente, așteptate de către participant.
Riscul de credit al persoanei terțe (third party credit risk). Riscul de credit asociat intermediarilor: bănci comerciale, firme de brokeraj etc., indiferent de faptul dacă participantul și-a onorat sau nu angajamentele contractuale. De ex., riscul de neplată al firmei de brokeraj, membră a casei de compensații.
Un tip special de risc de credit este riscul de livrare overnight (overnight delivery risk). Acest risc este datorat diferențelor temporare inerente zonelor de timp în care operează centrele de reglementări internaționale (de ex., New York), care impun ca o plată sau o livrare să fie efectuată fără a cunoaște până în ziua următoare dacă fondurile sau activele financiare au fost sau nu transferate în contul de destinație. De ex., plăți efectuate în $ din Europa în SUA, prin central de reglementări internaționale din New York.
Un alt tip de risc de credit este riscul de decontare (clean risk). Reprezintă riscul că un participant la un contract swap (sau, eventual, contract cap, floor, collar, anumite opțiuni exotice etc.) nu va efectua o plată exigibilă în termenele stabilite. Exprimă riscul de a pierde o singură plată aferentă unui contact swap. Acest tip de risc vizează titularii de contracte swap, precum și titularii de alte titluri derivate (de ex. ratchet options, timing options etc.) cu decontări periodice ale câștigurilor și pierderilor acumulate.
Un grad și mai mic de risc de credit este asociat degradării credit rating-ului (downgrade risk) unui contractant de către o agenție notorie de rating. Apariția unui astfel de eveniment de credit afectează cursurile valorilor mobiliare ale emitentului (contractant) (de unde pot rezulta pierderi, în special în cazul operațiunilor speculative) și portofoliul de riscuri al întreprinderii, în particular al băncii sau al unei instituții financiare, care impune o gestiune judicioasă a riscurilor asumate sau acoperirea corespunzătoare a expunerilor la riscurile respective. Sintetizăm cele expune anterior în următoarea clasificare a principalelor tipuri de risc de credit:
1) risc de insolvabilitate (insolvency risk, counterparty risk) – risc de faliment (default risk); risc de preplată (pre–settlement risk);
2) risc de reglementare (de plată) – risc de neplată (settlement risk); risc de livrare (delivery risk); risc de livrare overnight (overnight delivery risk);
3) risc de degradare a credit ratingului (downgrade risk).
În prezent, în practică sunt utilizate o serie de procedee și tehnici de reducere a expunerilor la riscul de credit. Printre acestea menționăm: garantarea angajamentelor financiare, tehnici de netting, etc.
În continuare vom prezenta un model de abordare simplificată față de riscul de credit, elaborat în corespundere cu principiile de bază stipulate în acordul Basel II (pentru prezentarea modelului vom folosi datele unei bănci virtuale). În cadrul acestei abordări, sunt utilizate următoarele noțiuni:
Riscul – starea de incertitudine în care se află Bancă privitor la probabilitatea obținerii unui anumit rezultat financiar. Ținând cont de specificul activității instituțiilor financiare și cerințele înalte față de stabilitatea financiară a băncilor, această stare se determină de mărimea pierderilor neașteptate cu gradul de încredere de 99%.
Riscul de creditare – posibilitatea pierderilor în urmă incapacității și/sau lipsei dorinței contractantului de a îndeplini obligațiile contractuale.
Probabilitatea incapacității de plată (Probability of Default, PD) – posibilitatea că contractantul va da faliment, va deveni insolvabil sau din alte motive nu va fi în stare să achite obligațiunile într-o anumită perioadă de timp (un an).
Expunerea la risc la momentul incapacității de plată (Exposure at default, EAD) – estimarea costului pozițiilor bilanțiere și extrabilanțiere expuse la risc în momentul incapacității de plată, fără a lua în considerație sursele de asigurare. Pentru instrumentele financiare relativ simple (credite simple, obligațiuni ordinare), expunerea la risc este constantă și egală cu costul lor nominal.
Proporția pierderilor în cazul incapacității de plată (Loss Given Default, LGD) – pierderile în cazul nerambursării creditului, care se egalează cu expunerea Băncii la risc la momentul incapacității de plată minus mijloacele bănești, care pot fi recuperate, și plus cheltuielile adiționale legate de recuperarea creditului.
Capitalul economic inerent riscului de creditare – partea capitalului acționar, care trebuie să fie rezervată pentru acoperire pierderilor potențiale maxime cu probabilitate de 99% inerente activității de creditare. Mărimea acestui capital reprezintă estimarea riscului de creditare asumat de bancă.
2.3 Perfecționarea gestiunii riscului de piață
Riscul de piață este riscul aferent valorii de piață a unui portofoliu de active și pasive e determinat de lipsa de certitudine a valorii viitoare a unor active și pasive. Este asociat cu mișcarea nefavorabilă a nivelului sau volatilității prețurilor de piață ale mărfurilor, titlurilor de valoare, valutelor, ratelor de dobândă etc. Altfel spus riscul de piață este probabilitatea necorespunderii caracteristicilor, sau stării, obiectului în comparație cu valorile prognozate. Această clasă de risc cuprinde următoarele tipuri de risc:
Riscul ratei de dobândă (interest rate risk). Expunerea la pierderi a investitorilor ca urmare a modificării ratelor de dobândă pe piață. Or, riscul ratei de dobândă reprezintă posibile variații nefavorabile ale cheltuielilor sau veniturilor financiare cauzate de modificări ale nivelului ratelor de dobândă, ale marjei (spread, diferenței) între două rate de dobândă, în forma curbei randamentelor (reprezentare grafică a randamentelor plasamentelor de capital, în funcție de maturitatea acestora) sau în oricare altă relație între ratele de dobândă. Extrem de sensibile la modificarea ratelor de dobândă sunt titlurile de valoare cu venituri fixe: creșterea ratei dobânzii pe piață va conduce la scăderea cursului titlurilor cu venituri fixe, în particular, obligațiunile corporative și de trezorerie. Iar scăderea ratei de dobândă va determina creșterea cursului titlurilor cu venituri fixe (obligațiuni).
În literatura de specialitate se cunosc o serie de varietăți ale riscului ratei de dobândă:
– riscul de revocare a titlurilor. Riscul revocării (răscumpărării anticipate) titlurilor cu venituri fixe (obligațiuni) care au inclusă clauza de revocare în clasa respectivă de valori mobiliare;
– riscul de exercitare a opțiunii (option exercise risk). Riscul la care este expus un emitent (writer) de opțiuni explicite sau implicite ca urmare a unei exercitări potențiale a titlurilor derivate emise;
– riscul volatilității ratei de dobândă. Riscul schimbării volatilității ratei dobânzii de pe piață. Este un caz particular al riscului de volatilitate;
– riscul de marjă (spread risk). Riscul modificării diferenței absolute dintre două rate de dobândă. De ex., riscul schimbării prețului unei obligațiuni poate fi descompus în: (i) riscul schimbării randamentului la titlurile de stat cu aceeași scadență și (ii) riscul schimbării marjei (diferenței) dintre randamentul obligațiunii și randamentul titlurilor de stat;
– riscul valutar (currency risk sau foreign exchange risk). Riscul schimbării cursului valutar.
Pe piața de capital, în funcție de posibilitățile de reducere a riscului de piață prin procedee și tehnici de diversificare, distingem două mari categorii de riscuri de piață:
1. Risc sistematic (systematic risk). Este cunoscut și sub denumirea de risc nediversificabil. Reprezintă expunerea la pierderi ca urmare a mișcării (evoluției) nefavorabile a pieței în ansamblu. Acest tip de risc nu este legat de o valoare mobiliară aparte. Riscul systematic nu poate fi eliminat prin diversificare, el poate fi numai acoperit prin hedging.
2. Risc nesistematic (non-systematic risk). Este cunoscut și cu denumirea de risc specific, risc unic, risc diversificabil, risc rezidual. Reprezintă riscul de preț aferent unei valori mobiliare concrete. Riscul nesistematic sintetizează toate tipurile de risc ce sunt legate de un titlu concret de valoare. Riscul nesistematic este apreciat în practica financiară prin intermediul conceptului de calitate de credit (credit quality) a valorii mobiliare (de ex., în practică, toate titlurile sunt delimitate în două mari categorii: investment grade (Aaa – Baa3) și speculative grade (Ba1 – C) pe scara de riscuri a agenției de rating Moody’s). Poate fi eliminat prin diversificare.
Evident că riscurile asociate cu anumite active sau pasive ale societății nu pot fi examinate separat. Orice decizie economică trebuie să fie analizată inclusiv din punctul de vedere al influenței acesteia asupra rentabilității și riscului portofoliului.
După cum se cunoaște, riscul este caracterizat din două puncte de vedere: volatilitatea indicatorilor financiari și sensibilitatea criteriilor de activitate la rezultatele activității. Respectiv, folosim două categorii principale de evaluare a riscului: indicatorii de sensibilitate și indicatorii probabilistici (statistici). Cu toate că, dacă luăm în considerație anumite „axiome”, cum ar fi: „un risc mai mare – o rentabilitate mai mare”, indicatorii sensibilității pot purta informație despre probabilitate, și invers. Deci, riscul de piață este evaluat adesea prin calcularea dispersiei (de obicei în calitate de indicator se folosește rentabilitatea).
2.4 Necesitatea gestiunii riscurilor operaționale în activitatea bancară
Riscul operațional se referă la posibilele pierderi ale Băncii rezultate din acțiunile intenționate sau neintenționate ale colaboratorilor băncii sau a terțelor persoane și care se pot solda cu pierderea activelor sau a reputației băncii.
Riscul operațional este considerat riscul de pierdere ce rezultă din carențe sau prăbușiri atribuibile procedurilor, persoanelor și sistemelor interne sau evenimentelor externe ale unei organizații bancare.
Riscul operațional reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activități interne, existența unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau de factori externi (condiții economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.). Riscul juridic este o componentă a riscului operațional, apărut ca urmare a neaplicării sau a aplicării defectuoase a dispozițiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operațiunile sau situația instituțiilor de credit. Definiția include riscul juridic, dar exclude riscurile strategice și reputaționale și se regăsește în Noul Acord de Capital Basel II (pct. 644 din Acord).
În sensul dat, definiția de la Basel urmărește să sublinieze standardele minime pentru toate băncile, mai mult decât să definească cea mai bună practică. Pentru a satisface problemele complexe cu care se confruntă băncile, noțiunea de risc operațional poate fi abordată după cum urmează:
" Definiția contextuală: anumite bănci privesc riscul ca rezultând în departamente numite .Operațiuni. și l-au definit ca fiind acele erori și omisiuni ale controalelor, sistemelor și proceselor ce pot cauza pierderi potențiale. Alte riscuri, cum ar fi cel de reputație, legal, de personal, pot fi fie gestionate de un comitet global de risc care consideră expunerea băncii față de toate riscurile, fie riscul operațional cade în responsabilitatea unui department managerial individual. De aceea, unele bănci nu consideră a fi necesară o funcție separată de risc operațional.
" Definiția generală: Alte bănci au adoptat o definiție mult mai largă privind riscul operațional. Unele l-au definit incluzând toate riscurile, cu excepția riscului de piață și a celui de credit. Raționamentul este de a considera toate influențele potențiale asupra contului de profit și pierdere care nu sunt luate în calcul de măsurile de risc pentru riscul de piață și cel de credit. Această definiție a creat însă probleme și astfel multe bănci au considerat că trebuie limitată la ceea ce putem în mod relativ măsura ușor. De exemplu, în cazul unei erori de sistem, pierderea poate fi cuantificată ca fiind mărimea câștigului pierdut și costul adițional cât timp sistemul nu a fost operațional. Pentru o eroare de tranzacție, cum ar fi o decontare întârziată, pierderea poate fi măsurată ca fiind suma dintre penalități, costurile cu dobânda și cele cu forța de muncă ale acțiunii de remediere.
În doctrină este specificat faptul conform căruia riscul operațional este definit ca riscul de pierdere rezultat din procese interne inadecvate sau eșuate, ale oamenilor sau sistemelor sau din evenimente externe. Această definiție include riscul juridic, dar exclude riscul strategic și de reputație. Riscul juridic include, dar nu este limitat la expunerea la amenzi, penalități sau daune punitive provenite din activități de supervizare, precum și din înțelegeri private.
Într-o altă accepțiune, vom spune că riscul operațional reprezintă expunerea la pierderi sau la cheltuieli neprevăzute ca urmare a deficiențelor în sistemul informațional (atât hardware, cât și software), în administrarea acestuia, în gestiunea resurselor umane și a proceselor tehnologice, precum și în procedee ale controlului intern.
Organismul internațional de reglementare bancară (BIS-Bank for International Settlements, situată în orașul Basel, Elveția) a definit riscul operațional drept expunerea la pierderi cauzată de căderea sau activitatea inadecvată a proceselor interne, a resurselor umane, a sistemelor sau de evenimente externe. În această accepțiune, nu sunt incluse riscul de reputație și cel strategic (aferent activității strategice a unor funcționari: tranzacții care nu au fost acoperite, contracte eronate etc.). În plus, în această definiție nu sunt incluse nici expunerile la pierderi indirecte sau costuri de oportunitate. În definiția anterioară, este inclus totuși riscul juridic. Scopul unei asemenea definiri riguroase îl constituie intenția Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancară de a introduce, obligatoriu, formarea unor fonduri de rezervă pentru acoperirea expunerilor la riscurile operaționale.
În prezent, băncile comerciale formează astfel de fonduri numai pentru acoperirea expunerilor la riscurile de credit și de piață. Deoarece există impactul semnificativ al unor evenimente critice operaționale asupra activității și existenței unor instituții financiare de pe piața financiară internațională, Comitetul Basel a hotărât că este oportun și necesar ca băncile comerciale să se implice activ și în gestiunea riscurilor operaționale. De altfel, este necesară integrarea gestiunii tuturor celor trei grupe mari de riscuri (de credit, de piață și operațional) într-un singur mecanism de identificare, monitorizare, captare, evaluare și analiză.
Se constată că, în prezent, nu există o accepțiune unanim acceptată pentru riscul operațional, precum și pentru componentele sale definitorii, unul și același tip de risc putând să aparțină mai multor clase (de ex. riscul de capacitate poate fi asimilat atât de riscul juridic, cât și de riscul sistemelor etc.). În continuare, vom prezenta, în detalii, caracteristica principalelor tipuri de risc operațional conform clasificării prezentate.
Riscul operațional este generat de expunerea la o serie de evenimente operaționale, denumite generic, critice:
– erori umane, neglijențe ale personalului etc. ;
– căderea sistemelor de calcul (atât hardware, cât și software) ca urmare a erorilor de proiectare, suprasolicitare etc. (pentru hardware), precum și a erorilor, denumite generic bugs, de programare a aplicațiilor și a programelor de asistență (pentru software);
– procesări eronate ale datelor și informației;
– înregistrări eronate ale informației (de ex. introducerea de date incorecte sau eronate, falsificarea datelor etc.);
– pierderea, compromiterea bazelor de date existente;
– pirateria sistemelor informaționale, atât la nivel de hardware (de ex. Conexiuni neautorizate la sistemele electronice și informaționale), cât și la nivel de software (de ex. Viruși de calculator);
– procedee și control intern inadecvat;
– fraudă, delapidări, bancrută, acces neautorizat la informația clasată;
– indisponibilitatea personalului (decese, boli, situații interne de conflict);
– calamități și dezastre naturale;
– căderea sistemelor externe (de ex. Bursa, sisteme internaționale de comunicații, sisteme internaționale de clearing etc.);
– erori de reglementare (de ex. decontări, clearing, mark-to-market etc.);
– distrugerea fizică a activelor materiale ca urmare a unor evenimente critice: incendii, dezastru natural, scurtcircuite etc. De ex. incendiul din sala de tranzacții a Credit Lyonnais în 1996;
– depășirea tehnologică și uzura morală a unor mijloace fixe, tehnologii și procedee ale întreprinderii;
– șocuri externe (de ex. atentatele teroriste din 11 septembrie 2001) etc.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale riscurilor operaționale este frecvența redusă a acestora și impactul considerabil asupra activității bancare.
Clasificarea riscurilor operaționale mai frecvent utilizată este următoarea:
– riscul operațiunilor (operations risk);
– riscul juridic (legal risk);
– riscul sistemelor (systems risk).
Riscul operațional (operations risk) prezintă expunerea la pierderi cauzată de derularea necorespunzătoare a operațiilor tehnologice, de căderea și compromiterea sistemelor informaționale, de acțiuni ilegale sau de neprofesionalism ale personalului etc. Cuprinde categoriile de risc care urmează.
– Riscul proceselor tehnologice (process risk). Expunerea la pierderi cauzată de defecțiuni semnificative ale utilajului și de eventualele întreruperi în activitatea ordinară (în derularea proceselor tehnologice) a instituției în urma apariției unor evenimente critice.
– Riscul tehnologic (technology risk). Riscul că o tehnologie dezvoltată de o instituție sau utilizată în procesul de activitate va fi depășită de noile realizări ale concurenților.
– Riscul securității datelor (data security risk). Expunerea la pierderi ca urmare a accesului neautorizat la informația clasată a instituției (accesul neautorizat a fost efectuat din anumite motive, eventual, frauduloase de către personal sau de către un terț), furtul și distrugerea intenționată a informației, divulgarea secretului comercial, transmiterea frauduloasă (vânzarea) de către personal sau al unor autorități, instituții (de ex. inspectorate fiscale, departamente de statistică, bănci comerciale, brokeri etc.) a unor date confidențiale (cunoștințe tehnice, evidențe contabile, financiare, statistice, solduri ale conturilor bancare, portofolii de active financiare, informații de altă natură a căror divulgare ar putea prejudicia instituția). Expunerea la acest tip de risc este actuală pentru Republica Moldova.
– Riscul prelucrării datelor (information processing risk). Expunerea la pierderi în urma procesării eronate sau incorecte a informațiilor, a analizei rezultatelor obținute, a fundamentării eronate a concluziilor etc., din diverse motive: incompetența, neglijența, lipsa de professionalism a personalului responsabil, introducerea incorectă a datelor etc. Acest tip de risc are conexiuni cu o serie de alte tipuri de riscuri (de ex. riscul strategic și de management). Foarte sensibile la acest tip de risc sunt instituțiile financiare ce desfășoară operațiuni speculative cu titluri primare și derivate. Alții apreciază că acest tip de risc reprezintă probabilitatea apariției unor disfuncționalități de ordin tehnic la echipamentele electronice, cu ocazia prelucrării informațiilor, care vor genera în mod inevitabil pierderi sau cheltuieli suplimentare inopinate. Acest risc este legat de fiabilitatea redusă a echipamentelor, de nivelul mediocru de calificare a personalului, de pirateria sistemelor informatice etc. Este cunoscut în literatura de specialitate și sub denumirea de risc tehnic (technique risk).
– Riscul de proprietate (propriety risk). Expunerea la pierderi cauzată de eventualele dispute și situații de conflict privind dreptul de proprietate asupra unor active materiale și nemateriale, precum și de pierderea unor drepturi exclusive de a desfășura o anumită activitate, de a valorifica o anumită tehnologie (de ex. expirarea licenței și/sau a brevetului).
– Riscul de mediu (environmental risk). Expunerea la pierderi cauzată de incendii (ale clădirilor, depozitelor, magazinelor etc.), inundații (ale clădirilor etc.), atacuri teroriste, explozii. Unii asimilează acest tip de risc riscului de mediu natural și al dezastrelor naturale, care de fapt, este un risc al evenimentelor externe. Noi însă preferăm să delimităm riscul datorat unor evenimente critice non–naturale de cel naturale.
– Riscul intelectual (intellectual risk). Expunerea la pierderi cauzată de plecarea inopinată a unor persoane importante din cadrul instituției.
– Riscul contabil (accounting risk). Riscul întocmirii unor înregistrări contabile eronate, al falsificării acestora, care pot genera pierderi sau cheltuieli suplimentare neprevăzute (de ex. penalizări și sancțiuni din partea organelor fiscale).
Unul dintre cele mai frecvente, interesante și abordate riscuri operaționale este riscul juridic, pe care îl vom analiza în continuare. Unii apreciază că riscul juridic (legal risk) reprezintă expunerea la pierderi cauzată de imposibilitatea executării unui contract datorită faptului că nu este conform dispozițiilor legale în vigoare, prezintă ambiguități etc., precum și ca urmare a lipsei de capacitate juridică a contragentului sau a firmei în derularea unor tranzacții concrete.
Alții consideră că riscul juridic este riscul financiar determinat de incertitudinea privind legislația în vigoare, actele normative, hotărârile executorii ale unei autorități, instanțe, acțiunile legale (juridice) de luat în anumite circumstanțe. În această accepțiune, deosebim următoarele tipuri de riscuri juridice.
– Riscul de contract (contract risk). Expunerea la pierderi cauzată de perfectarea incorectă (eronată) a contractelor, selecția și/sau includerea de clauze contractuale eronate, neicluderea de clauze contractuale necesare, de alegerea formei contractului (orală sau scrisă).
– Riscul de documentare (documentation risk). Riscul că un contract (o tranzacție) nu va fi însoțit de pachetul necesar de documente sau riscul asociat unei documentări eronate a unei tranzacții (sau contract).
– Riscul de percepție (perception risk). Reprezintă expunerea la pierderi cauzată de lipsa de transparență, de standardizare a anumitor tranzacții, de absența difuzării informațiilor necesare gestionării și monitorizării diverselor surse de risc.
– Riscul de reputație (reputation risk). Expunerea la pierderi sau prejudicii economicofinanciare cauzată de degradarea reputației unei instituții, ca urmare a unor scandaluri notorii în care firma a fost implicată (de ex. procese juridice scandaloase), a reputației compromise a unor manageri sau funcționari ai firmei date, a unor dezvăluiri senzaționale privind unele produse/servicii (e.g. descoperirea de efecte nocive, calitate foarte proastă etc.), acțiuni ilegale ale managementului etc. Lumea mass-media de astăzi este foarte bogată în astfel de evenimente. Republica Moldova nu este excepție de la acest fenomen. De ex. scandalul în care a fost implicată banca comercială PetrolBank în dispută cu BNM.
Componentele riscului operațional
În prezent, toate societățile bancare active în lume, în special în țările membre ale UE, trebuie să dispună de următoarele proceduri pentru administrarea riscului operațional:
a) proceduri de evaluare;
b) proceduri de monitorizare;
c) proceduri de reducere a riscului, fie pe plan intern, prin corectarea la timp a erorilor constatate și prin introducerea unor tehnologii adecvate de procesare și asigurare a securității informațiilor, fie prin transferul riscului către alte domenii de activitate (de exemplu, asigurări împotriva unor evenimente).
De asemenea, în gestionarea riscului operațional bancar, potrivit reglementărilor legale naționale în vigoare, societățile bancare active pe teritoriul României trebuie să aibă politici privind administrarea riscului operațional. Aceste politici trebuie să ia în considerare cel puțin următoarele tipuri de evenimente generatoare ale riscului operațional:
a) frauda internă (de exemplu: raportarea cu rea-credință a pozițiilor, furtul, încheierea de către salariați de tranzacții în cont propriu);
b) frauda externă (de exemplu: tâlhăria, falsificarea, spargerea unor coduri aferente sistemelor informatice);
c) condițiile aferente efectuării angajărilor de personal și siguranța locului de muncă (de exemplu: cererile compensatorii ale personalului, nerespectarea normelor de protecție a muncii, promovarea unor practici discriminatorii);
d) practici defectuoase legate de clientelă, produse și activități (de exemplu: utilizarea necorespunzătoare a informațiilor confidențiale deținute în legătură cu clientela, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate, folosirea greșită de către clienți a produselor și serviciilor aferente sistemului "electronic banking");
e) punerea în pericol a activelor corporale (de exemplu: acte de terorism sau vandalism, incendii, cutremure);
f) întreruperea activității și funcționarea defectuoasă a sistemelor (de exemplu: defecțiuni ale componentelor hardware și software, probleme legate de telecomunicații, proiectarea, implementarea și întreținerea defectuoasă a sistemului "electronic banking");
g) tratamentul aplicat clienților și contrapartidelor comerciale, precum și procesarea defectuoasă a datelor legate de aceștia (de exemplu: înregistrarea eronată a datelor de intrare, administrarea defectuoasă a garanțiilor reale, documentația legală incompletă, accesul neautorizat la conturile clienților, litigii);
h) securitatea sistemului "electronic banking" (de exemplu: angajamente ale instituției de credit rezultate în mod fraudulos prin contrafacerea monedei electronice sau înregistrarea unor pierderi ori a unor angajamente suplimentare de către clienți în cazul unui acces defectuos în cadrul sistemului).
La momentul actual, riscul operațional este, de regulă, asociat cu riscul neputinței instituției de a-și desfășura activitatea în mod normal, ca urmare a producerii unor evenimente nefaste (descrise anterior). Prin natura lor, aceste tipuri de riscuri sunt dificil a fi dimensionate din cauza caracterului lor inprevizibil. Totuși, aceste riscuri trebuie monitorizate, analizate și gestionate ca fiind consecințe semnificative asupra activității, și chiar supraviețuirii, unei instituții (de ex. falimentul băncii britanice Barings în 1995).
Până nu demult, semnificația riscurilor operaționale și impactul acestora asupra firmei au fost minimizate, ca urmare a concentrării atenției și resurselor firmelor în administrarea altor tipuri de riscuri, considerate prioritare: riscul de piață, riscul de credit, riscul de afaceri. Începând însă cu anii 90 secolului trecut, o serie de instituții au început să-și concentreze eforturile în administrarea acestui nou tip de risc – riscul operațional, a cărui semnificație și impact asupra activității viabile a instituției nu a mai putut fi neglijat sau minimizat.
Practica unor mari firme indică că este posibilă o gestiune adecvată a riscurilor operaționale prin apelul la sisteme integrate de monitorizare, captare, investigare, analiză și control al riscurilor.
Pentru estimarea probabilității apariției riscului operațional se utilizează sistemul de evaluare a indicatorilor calitativi (concluziile auditorilor, a auditorilor interni, a comisiei de cenzori a băncii) și cantitativi (informația privind volumul, rulajul și pierderile, nivelul de risc al activității, exprimat prin stabilitatea veniturilor). Gestiunea riscului operațional se bazează pe o structură organizațională și proceduri interne corecte.
O altă metodă de dirijare a riscului operațional constă în încheierea unor acorduri cu companii de asigurare și cu brocheri asigurători.
În practică este oportună combinarea metodelor menționate de gestiune a riscurilor operaționale.
Metodele de control a riscului operațional.
Întrucât manifestările posibile ale riscurilor operaționale sunt foarte diverse, posibilitatea reală de a stabili un control asupra lor constă în divizarea fiecărui proces al băncii în operațiuni – părți componente, elaborarea unei hărți tehnologice a circulației documentelor, identificarea și estimarea surselor de risc și a manifestărilor posibile a riscului pentru fiecare operațiune.
Controlul intern trebuie să fie instrumentul principal de dirijare a riscului operațional. Menirea sa este de servi în calitate de instrument de acțiuni preventive, și nu de a constata faptele evenimentelor deja petrecute.
La momentul actual, băncile active sunt obligate să întreprindă măsuri în scopul identificării și evaluării riscului operațional:
a) evaluarea operațiunilor și activităților în vederea determinării celor vulnerabile la riscul operațional;
b) stabilirea unor indicatori cu ajutorul cărora să poată fi determinată poziția instituției de credit afectate de riscul operațional de tranzacții nefinalizate, frecvența și/sau gravitatea erorilor și omisiunilor, rata de fluctuație a personalului, creșterea rapidă a activității), precum și a unor limite aferente acestora;
c) evaluarea permanentă a expunerilor la riscul operațional (de exemplu, pe baza datelor istorice legate de înregistrarea de pierderi, analizării unor scenarii diferite).
CAPITOLUL III Particularitățile de gestiune a riscurilor la nivelul sistemului bancar din Republica Moldova
3.1 Prezentarea generală a sistemului bancar moldovenesc
Sectorul bancar este un domeniu în plină ascensiune și implică în dezvoltarea sa întreaga economie. Existența unui sistem bancar stabil, capabil să acorde agenților economici servicii moderne, să protejeze interesele debitorilor și creditorilor băncilor este unul din factorii principali necesari pentru dezvoltarea ramurilor de bază ale economiei Republicii Moldova.
Anii 90 au fost marcați de schimbări importante în sistemul bancar, cele mai relevante fiind:
1. creșterea concurenței din partea instituțiilor financiare creditare non-bancare (companii de asigurare, de investiții, fondul de pensii);
2. diversificarea metodelor non-bancare de atragere a mijloacelor bănești (emisiunea valorilor mobiliare);
3. utilizarea activă a unor noi tipuri de hîrtii de valoare (obligațiuni de stat, cambii financiare ale unor întreprinderi);
4. apariția elementelor de concurență din partea instituțiilor non-bancare străine („Micro- Entreprise Credit”, Consiliul Mondial al Uniunilor de Creditare (WOCCU), „AGDIASPrim”). Constituirea și consolidarea sistemului bancar din Republica Moldova a parcurs mai multe etape de dezvoltare:
privatizarea băncilor;
reînnoirea și perfecționarea bazei legislative;
schimbarea conjuncturii pieței;
dezvoltarea și diversificarea rețelei bancare;
evoluția serviciilor bancare și consolidarea stabilității financiare a băncilor;
aderarea Republicii Moldova la diverse organisme financiare internaționale.
Etapele evoluției au fost determinate în mare măsură de condițiile economice interne și de relațiile economice ale Moldovei cu țările vecine, precum și cu partenerii săi comerciali. Sistemul bancar al Republicii Moldova este structurat în două niveluri:
Banca Națională a Moldovei (BNM) – bancă centrală a țării, persoană juridică subordonată Parlamentului Republicii Moldova. Prin instrucțiunile BNM sunt stabilite standardele de funcționare ale sistemului bancar, care corespund normativelor prevăzute de Convenția de la Basel. Printre acestea putem enumera:
suficiența capitalului;
evaluarea riscului de creditare și reducerea pierderilor în procesul de creditare;
monitorizarea procesului de utilizare a creditelor „mari”, adică a celor ce depășesc 10% din capitalul normativ al băncii;
monitorizarea lichidității sistemului bancar;
limitarea creditelor „legate”.
Băncile comerciale. În Republica Moldova activează șaisprezece bănci comerciale, dintre care două sunt bănci-fiice (română – BCR – Chișinău, rusă – „Unibank”), trei bănci – cu 100% capital străin („Eximbank”, „Businessbank”, „Comerțbank”) și patru bănci – cu o pondere esențială a capitalului străin („Victoriabank”, „Mobiasbancă”, „EuroCreditBank”, „Energbank”).
Prezența capitalului străin în sistemul bancar autohton rămîne impresionantă, chiar și în pofida faptului că unele filiale ale băncilor de peste hotare au fost închise, drept urmare a problemelor prin care au trecut băncile-mamă . Astfel, în 2001, ICB Moldova, o filială a Băncii Comerciale din Grecia, a fost închisă de către banca căreia i se subordona nemijlocit din cauza indicatorilor reduși înregistrați în activitatea zi de zi. Un alt exemplu este „Chișinău BankCoop”, care și-a sistat activitatea după ce „BankCoop Romania” (de care ținea filiala de la Chișinău) s-a închis (activele filialei din Moldova au fost cumpărate de către „Mobiasbancă” în cadrul unui tender). Nu putem să nu amintim și de BTR – Moldova, structură care a fost constituită de Banca Turco-Română. Aceasta a fost nevoită să-și sisteze activitatea din cauza problemelor financiare cu care s-a confruntat acționarul său de bază. Astfel, unica filială a unei bănci străine, care operează în Moldova, este Banca Comercială Română – Chișinău. În total, din 1996 și pînă în prezent, au fost închise zece bănci („Basarabia”, „Întreprizbank”, „Bancosind”, „Bucuria”, sucursala băncii române „Dacia Felix”, „Guineea”, „Vias”, „BTR Moldova”, „ICB Moldova” și „Banca municipală Chișinău”). Însă, nici una din ele nu a fost închisă în urma unei proceduri de faliment formale și aceasta este o dovadă a durabilității sistemului bancar din Moldova.
Comparativ cu băncile, instituțiile financiare non-bancare din Moldova sunt mai puțin dezvoltate. Însă, unele dintre acestea, totuși, înregistrează un ritm intens de dezvoltare – uniunile de creditare și companiile de asigurare. Consiliul Mondial al Uniunilor de Creditare (WOCCU) – platforma de bază a lumii pentru schimbul de cunoștințe – și Agenția de dezvoltare pentru uniunile de creditare, implementează cîteva proiecte în Moldova. Prima uniune de creditare din Moldova – AGDIAS-Prim – nu este o uniune de creditare tipică, deoarece se află în proprietatea unei persoane juridice, dar nu a unei persoane fizice ca și în țările dezvoltate. La sfîrșitul anului 1999, a fost creată compania financiară „Micro-Enterprise Credit” (MEC) din Moldova. Scopul urmărit prin constituirea MEC – Moldova a fost de a credita businessul mic ca parte a unui program internațional pentru dezvoltarea businessului. Programul viza Europa de Est, America Latină și Africa. Acționarii companiei sunt agenții internaționale cu renume: „Internationale Micro Investionen AG”, WNISEF, IFC, BERD și fundația olandeză „DOEN”.
Obiectivele de bază ale sistemului bancar sunt:
redistribuirea resurselor financiare de la agenții economici financiar-excedentari la cei financiar-deficitari;
asigurarea clienților cu lichidități pentru efectuarea plăților.
După criza financiară din Rusia din anul 1998, sistemul bancar din Moldova a fost impus să se adapteze noilor condiții. Politica, ce presupunea asigurarea stabilității financiare a sectorului bancar din punctul de vedere al securității statului, a inclus următoarele direcții:
realizarea măsurilor anticriză, ale căror obiective principale au fost susținerea lichidității sistemului bancar, restabilirea rolului acestuia în procesul de creditare a sectorului real al economiei, perfecționarea sistemului de supraveghere bancară și aducerea lui în concordanță cu acordul de la Basel, restabilirea încrederii populației față de sectorul bancar;
restructurarea și mobilizarea sistemului bancar în scopul depistării băncilor „problematice” și lichidarea băncilor neviabile pe calea inițierii procedurii de faliment, stimularea proceselor de fuziune și absorbție a instituțiilor financiare creditare;
recapitalizarea scopul căreia ar fi constat în restabilirea funcției de bază a sistemului bancar – cea de intermediar financiar.
Cadrul juridic al pieței bancare este asigurat prin Legea cu privire la Banca Națională a Moldovei, Legea cu privire la instituțiile financiare. Există și alte documente legislative care au drept scop consolidarea rolului BNM în procesul de elaborare și implementare a politicii monetare și valutare, precum și în ceea ce ține de asigurarea durabilității sistemului financiar.
BNM îndeplinește funcția de bancă centrală, care autorizează, supraveghează și reglementează activitatea instituțiilor financiare, reglează funcționarea sistemului bancar, dar care nu se angajează în activitatea bancară comercială. Grație asistenței tehnice acordate de FMI și de Agenția SUA pentru dezvoltare, BNM depune un efort permanent pentru a aduce în concordanță sistemul bancar național cu standardele internaționale.
Sistemul bancar din Republica Moldova se caracterizează printr-o înaltă concentrare a activelor, a capitalului și a depozitelor în cîteva bănci mari. Acestea au fost înființate pe baza băncilor de stat din fosta URSS. În prezent, băncile din Republica Moldova au trecut de la concepțiile de „planificare și repartiție judicioasă a resurselor bănești” la conceptul modern de „selling”, care cuprinde metode moderne de prezentare a serviciilor, crearea unor pachete de servicii atractive și ușor realizabile. Concurența interbancară apropie activitatea bancară de cerințele clientului. În rezultat, oferta de produse bancare devine mai variată, iar calitatea serviciilor – mai superioară. Băncile sunt nevoite să meargă pe această cale pentru a atrage noi clienți, precum și pentru a-i menține pe cei vechi. Nomenclatorul serviciilor prestate de băncile comerciale este direct proporțional cu capitalul normativ total.
În activitatea operațională băncile comerciale folosesc tehnologii bancare moderne, fapt care contribuie la sporirea încrederii din partea structurilor financiare străine. Începînd cu anul 1996, sistemul bancar din Republica Moldova a aderat la sistemul SWIFT, încadrîndu-se astfel în sistemul electronic de decontări.
Pînă în 1997 deservirea clientelei în băncile moldovenești era efectuată practic exclusive prin intermediul filialelor și reprezentanțelor. Astăzi, băncile comerciale explorează diferite canale alternative de deservire a clienților – Telephone banking, Internet (PC) banking, SMS – banking, M – banking, ATM – banking, POS terminale, instalate în magazinele mari, în hoteluri, restaurante, cinematografe, locuri de agrement. Astfel, sunt satisfăcute pînă și exigențele celor mai „capricioși” clienți. Utilizarea tehnologiilor financiare și informaționale, de fapt, determină performanțele economice ale băncii. Băncile din Republica Moldova, de asemenea, încep să utilizeze activ oportunitățile moderne. Spre exemplu, toate băncile comerciale și-au creat deja pagini web în rețeaua globală INTERNET.
Paginile web ale băncilor comerciale din Moldova
1. Moldova-Agroindbank http://www.maib.md
2. Victoriabank http://www.victoriabank.md
3. Comerțbank http://www.comertbank.md
4. Mobiasbancă http://www.mobiasbank.com
5. Banca de Economii http://www.bem.md
6. Banca Socială http://www.socbank.md
7. Moldindconbank http://www.micb.md
8. Unibank http://www.unibank.md
9. Eximbank http://www.eximbank.com
10. Universalbank http://www.universalbank.md
11. Businessbank http://www.businessbank.md
12. Investprivatbank http://www.ipb.md
13. Energbank http://www.energbank.com
15. FinComBank http://www.fincombank.com
16. EuroCreditBank http://www.ecb.md
Restabilirea resurselor financiare ale țării, lichidarea crizei de bani lichizi, barterul, neplățile au fost problemele cu care s-au confruntat la etapa inițială structurile bancare din Moldova.
Pînă în prezent, nici într-o țară din lume menținerea activelor interne nete ale puterilor monetare în limitele coordonate cu FMI nu a fost un scop al politicii monetar-creditare.
Un factor destabilizator pentru sistemului bancar moldovenesc poate fi considerat concurența neloială. Apariția diferitor agenții de rating, care publică listele băncilor „sigure” și „nesigure”, fără a dezvălui metoda în baza căruia a fost efectuat rating-ul și nici sursele de informare, lansarea în presă a unor informații ce aruncă o umbră asupra reputației băncii, au fost rezultatul luptei concurențiale dintre bănci. În aceste condiții nu toate băncile au reușit să-și restructureze activitatea în mod flexibil. În rezultat, unele dintre ele au dat faliment.
Probabil, efectele sistării spontane a activității unor bănci ar fi fost mai puțin simțite de deponenți dacă structurile de stat ar fi fost pregătite din timp de acest fenomen și ar fi asigurat o procedura „civilizată” de lichidare a băncilor falimentare.
Pentru sporirea stabilității și siguranței sistemului bancar se impune un control eficient și o coordonare a acțiunilor Guvernului și Băncii Naționale în ceea ce ține de realizarea obiectivelor pe termen lung. În scopul restabilirii încrederii populației față de sistemul bancar național, cetățenii trebuie informați obiectiv despre politica BNM, precum și despre cauzele retragerii licenței unei sau altei bănci comerciale în fiecare caz concret.
Menționăm că restructurarea sistemului bancar din Moldova are loc în condițiile în care, în aceste scop, din bugetul de stat se alocă mijloace financiare limitate. În majoritatea țărilor depășirea crizei bancare a necesitat cheltuieli considerabile: în SUA – de la 3 pînă la 5% din PIB; în Spania și Ungaria – circa 15% procente din PIB; în Chile și în alte țări – peste 30%.
În prezent, bugetul Moldovei nu prevede alocarea unor mijloace nici pentru restructurarea băncilor „problematice”, nici pentru realizarea proiectelor mari de restructurare a activelor „proaste” ale sistemului bancar. Situația dată determină băncile să-și perfecționeze permanent activitatea în baza unei strategii pe termen lung. Pentru a face față concurenței, băncile sunt impuse să introducă noi tipuri de servicii, să pună pe primul loc interesele acționarilor, să lupte pentru fiecare client. În consecință, dezvoltarea cantitativă și calitativă a industriei bancare în Republica Moldova poate contribui esențial la relansarea economiei țării și la stabilirea unor ritmuri normale de dezvoltare a acesteia în continuare.
3.2 Analiza grupurilor de riscuri și modalitățile de diminuare a lor în cadrul băncilor comerciale din Republica Moldova
Stabilitatea unei bănci universale care operează pe diferite segmente ale pieței financiare este direct influențată de modul de abordare a administrării riscurilor. Existența unui sistem eficient de administrare a riscurilor generează efecte pozitive atât pentru bancă, cât și pentru clientela sa. Astfel, beneficiile băncii constau în diminuarea nivelului pierderilor neașteptate, optimizarea veniturilor și cheltuielilor așteptate, primelor pentru risc, precum și în micșorarea volatilității rezultatelor financiare etc. Acestea, la rândul lor, în afară de sporirea nivelului de stabilitate financiară a băncii, produc un șir de beneficii pentru clientelă: optimizarea tarifelor, sporirea calității și gradului de diversificare a serviciilor și operativității prestării lor, majorarea gradului de protecție a intereselor clientelei.
În conformitate cu recomandările Băncii Naționale a Moldovei (BNM), în activitatea lor băncile comerciale din Republica Moldova identifică următoarele grupuri de riscuri: riscul de creditare, riscul de piață (inclusiv riscul valutar), riscul operațional (inclusiv riscul juridic), riscul dirijării activelor și pasivelor (inclusiv riscul lichidității și riscul ratei dobânzii), riscul evenimentelor externe și riscul strategic.
Având în vedere importanța majoră a administrării riscurilor bancare, BNM a elaborat și a pus în aplicare un șir de acte normative menite să asigure o abordare prudentă din partea băncilor din Republica Moldova a riscurilor inerente activității lor. Astfel, în corespundere cu actele normative ale BNM, băncile comerciale îndeplinesc cu strictețe toate cerințele înaintate, și anume: formarea fondului rezervelor obligatorii pentru depozitele atrase, formarea rezervelor pentru reduceri pentru pierderi la credite, menținerea structurii portofoliului de credite în corespundere cu politica de creditare, menținerea mărimii capitalului normativ total și suficienței capitalului ponderat la risc în limitele stabilite de BNM, respectarea limitelor față de poziția valutară deschisă, lichiditatea băncii, credite acordate etc.
În scopul administrării eficiente a unui spectru larg de riscuri, enumerate mai sus, unele bănci din Moldova au creat, bazându-se pe experiența mondială în domeniu, Subdiviziunile de Administrare a Riscurilor. La finele anului 2001, băncile comerciale din Moldova nu au avut subdiviziuni independente de administrare a riscurilor. În anul 2004, deja în trei bănci (BC "Moldova Agroindbank" S.A., BC "Mobiasbanca" S.A., BC "EuroCreditBank" S.A.) au existat asemenea subdiviziuni. În anul 2006, numărul acestor bănci s-a mărit încă cu trei (BC "Victoriabank" S.A., BC "Moldindconbank" S.A., BC "Unibank" S.A.). Procesul dat continuă permanent, ceea ce demonstrează sporirea interesului conducerii băncilor autohtone față de problema administrării riscurilor.
Cu toate că denumirile și funcțiile subdiviziunilor independente de administrare a riscurilor diferă de la o bancă la alta, se poate menționa că anume ele devin responsabile pentru dezvoltarea tehnologiilor de dirijare a riscurilor, precum și sisteme de instrumente specifice, relevante atât fiecărui risc, cât și condițiilor actuale din Moldova. Lista tradițională a instrumentelor în cauză, caracteristică pentru majoritatea băncilor menționate, include dar nu se limitează la:
Riscul de creditare –
Proceduri riguroase privind examinarea multilaterală a cererilor de credit;
Acordarea creditelor cu delimitarea împuternicirilor în corespundere cu recomandările BNM;
Sistem de comitete de creditare care asigură luarea deciziilor privind acordarea creditelor în mod collegial;
Limite privind nivelul de concentrare a riscului de creditare la nivelul atât al unui client, cât și al portofoliului de credite;
Sistem de monitorizare a creditelor acordate;
Cerințe înalte față de asigurarea creditelor acordate;
Sistem avansat de scoring creditor.
Riscul de piață (inclusiv riscul valutar) –
Limite privind pozițiile valutare deschise;
Limite privind împuternicirile în cadrul efectuării tranzacțiilor valutare;
Strategia de diminuare a expunerii băncii față de riscul valutar prin menținerea poziției valutare minim necesare;
Instrumente moderne de gestionare a riscului valutar (operațiuni SWAP, Forward etc.)
Riscul operațional –
Sistem de documentație normativă internă;
Sistem de securitate internă (fizică și informațională);
Gestionarea riscului juridic;
Sistem informațional modern.
Riscul dirijării activelor și pasivelor –
Controlul expunerii băncii la riscul ratei dobânzii și a lichidității în baza Gap-ului ratei dobânzii și a lichidității efectuat în cadrul ALCO;
Controlul poziției de plată efectuat zilnic de către management;
Instrumente moderne de gestionare a riscului ratei dobânzii (rate flotante etc.);
Limite privind termenul de atragere și plasare a resurselor;
Monitorizarea continuă a respectării sistemului de limite și împuterniciri.
Riscurile evenimentelor externe – Sistem de planuri de asigurare a continuității activității băncii.
În scopul minimizării expunerii la risc, optimizării proceselor business și al perfecționării calității serviciilor prestate, băncile dezvoltă în permanență sistemul de control intern care, fiind un element important al administrării riscurilor, cuprinde întreaga structură organizațională a băncii – de la nivelurile superioare la subdiviziunile structurale inferioare.
Sistemul de control intern
Dezvoltarea sistemului de control intern se bazează pe analiza detaliată a proceselor tehnologice și se realizează prin elaborarea și implementarea elementelor noi de control intern și perfecționarea bazei normative. Efectuând într-un mod complex controlul financiar, compliance control, controlul contabil și măsurile de prevenire a spălării banilor, băncile contribuie la reducerea riscurilor, optimizarea proceselor tehnologice și la sporirea calității produselor.
Metodele de administrare a riscurilor propuse de BNM se reduc la respectarea unui set de normative în domeniul creditării, lichidității, poziției valutare deschise, sistemului de luare a deciziilor, mărimii capitalului. Băncile execută aceste cerințe și țin cont de ele perfectând politicile și strategiile interne, business-planului. Aceste metode sunt relativ simple, mecanice și nu necesită investiții excesive atât în pregătirea personalului, cât și a sistemelor informaționale. Totodată, aceste metode, în pofida conservatismului lor, au demonstrat o eficiență înaltă și au contribuit la stabilitatea sistemului bancar din Republica Moldova. Cerințele contemporane ale BNM sunt bazate preponderent pe stipulările Acordului Basel I, care a fost aprobat cu 20 de ani în urmă. Ele sunt totalmente îndeplinite atât în Moldova, cât și în multe țări ale lumii. Actualmente, Acordul Basel II propune niște modificări cardinale, îndreptate spre stabilizarea continuă a sistemului bancar internațional și sporirea siguranței funcționării lui.
Ca urmare, în ianuarie 2008, Banca Națională a Moldovei a organizat masa rotundă cu tema “Implementarea în practică în Moldova a principiilor de bază ale Comitetului Basel pentru supravegherea bancară efectivă”. În urma discuțiilor, reprezentanții BNM au declarat că în Moldova se implementează cu succes principiile de bază ale Comitetului Basel pentru supraveghere bancară eficientă.
Experții FMI și BM au declarat că în Moldova este creată o structură favorabilă pentru o supraveghere bancară eficientă și se poate spune că aceasta corespunde principiilor de bază ale Comitetului Basel.
Realizând în practică principiile de bază ale Comitetului Basel pentru supraveghere bancară eficientă, Banca Națională supraveghează activitatea băncilor, apreciază situația și determină riscurile posibile care trebuie luate în considerație și controlează gestionarea lor. În special, sunt estimate riscurile de creditare, riscurile țării din cauza modificării posibile a rating-urilor ei, riscurile pieței, riscurile lichidității, riscurile operaționale, riscurile la rata dobânzii și altele.
Totodată, principiile Comitetului Basel sunt în dezvoltare continuă și ele trebuie îndeplinite permanent. La fel, pentru consolidarea supravegherii activității băncilor, Banca Națională are nevoie de instrumente tehnice pentru estimarea riscurilor și în cadrul companiilor de asigurări și leasing, care colaborează cu băncile pentru estimarea riscurilor posibile în băncile antrenate în această activitate.
3.3 Aspecte generale privind managementul riscurilor bancare și limitarea lor în cadrul B.C. “Banca Socială” S.A.
La momentul actual, pincipalele direcții strategice ale managementului B.C. “Banca Socială” S.A. sunt:
1) Concentrarea activității tuturor serviciilor în scopul realizării unor rezultate ce i-ar permite să-și mențină ratingul la un nivel înalt și stabil, asigurând totodată rentabilitatea optimă a activității bancare și suficiența de capital a Băncii;
2) Consolidarea pozițiilor Băncii pe piața de resurse și servicii și majorarea gradului de lichiditate a propriilor investiții pe calea modificării structurii activelor și promovării unei politici competitive a ratelor dobânzilor;
3) Menținerea calității serviciilor bancare la un nivel acceptabil, convenabil acționarilor, dar fără admiterea unor riscuri gratuite;
4) Îmbunătățirea bazei informaționale de date în scopul dirijării eficiente a strategiei Băncii și corectării ei oportune pornind de la schimbările produse pe piața financiară;
5) Asigurarea îmbunătățirii și perfecționării permanente a structurii organizaționale a Băncii – una din funcțiile managementului.
Obiectivul prioritar al managementului creditelor B.C. “Banca Socială” S.A. constă în susținerea:
Reorganizării (modernizării) întreprinderilor industriale și refacerii capacităților de producție:
Dezvoltării sectorului agrar al țării, inclusiv a industriei de prelucrare a producției agricole;
Inițiativei private (antreprenoriatului) în diferite sectoare ale economiei naționale și dezvoltării businessului mic și mijlociu.
Începând cu anul 1997, B.C. “Banca Socială” S.A. colaborează activ cu o serie de instituții internaționale – Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), Banca Mondială (B.M.) – în domeniul acordării de credite businessului particular pentru completarea fondurilor circulante (pe termene de până la 18 luni) și pentru scopuri investiționale (pe termene de până la 5 ani).
Începând cu anul 2002, B.C. “Banca Socială” S.A. acordă împrumuturi pentru susținerea sectorului agroindustrial al Moldovei pe liniile R.I.S.P. și F.I.D.A. ale B.M. prin intermediul Ministerului de Finanțe al Republicii Moldova.
În cadrul B.C. “Banca Socială” S.A. managementul riscurilor de lichidate nebalansată se efectuează în baza calculelor, urmărindu-se în permanență dinamica conturilor la vedere.
Principalul indicator în cazul dat îl reprezintă nivelul soldului ireductibil (S.I.) (%): S.I. = M (min.) / m (cron.) ×100, unde M (min.) – mărimea minimă în expresie bănească a depozitelor totale la cerere într-o anumită perioadă (lună, an); m (cron.) – media cronologică pe conturile la vedere în aceeași perioadă.
Ca element de bază a fost luată ipoteza că mărimea minimă a soldului ireductibil pe conturile la vedere, într-o anume perioadă, are caracterul mijloacelor la termen ce pot fi folosite de bancă pentru efectuarea operațiunilor active.
Situația se prezintă astfel: după o perioadă relativ stabilă (ianuarie – septembrie 1998), o dată cu agravarea crizei, scade și nivelul soldului ireductibil – până la 55 %, la 01.10.1998; 50 %, la 01.11.1998. Lichiditatea băncii, mai cu seamă în noiembrie 1998, s-a dovedit a fi primejduită. În timpul crizei, B.N.M. a emis o serie de directive, a căror executare a complicat și mai mult funcționarea băncilor comerciale. În special, stabilirea normativului de rezerve minime obligatorii în mărime de 25% (o majorare de la 8% la 25%) din cuantumul mijloacelor atrase. În Hotărârea B.N.M. nr. 302 din 30.10.1998 “Privind modificarea și completarea Regulamentului B.N.M. “Cu privire la lichiditatea băncii” se prevedea o investire minimă obligatorie de active în H.V.S.: 7% – începând din 09.11.1998; 9 % – din 16.11.1998; 10% – din 23.11.1998.
La începutul anului 1999, după ameliorarea situației pe piața financiară, a fost adoptată Hotărârea B.N.M. nr. 19 din 28.01.1999, conform căreia acest minimum obligatoriu a fost redus la 5 %.
Nerambursarea împrumuturilor acordate mai demult și condițiile dificile de funcționare a băncii i-au silit pe managerii B.C. “Banca Socială” S.A. să elaboreze și să aplice noi metode și procedee de funcționare în momentele de criză a lichidității.
În scopul managementului riscurilor de lichiditate nebalansată și reducerii deversării (refluxului) depozitelor din băncile țării și menținerii bazei lor de resurse, s-a luat o decizie oportună către acel moment – convertirea (transformarea) soldurilor de lei rămase pe conturi în depuneri valutare.
În analiza soldului ireductibil din B.C. “Banca Socială” S.A., trebuie menționat faptul că, deși acesta s-a micșorat în perioadă crizei, media sa pe tot parcursul anului 1998 a fost de 72,66 %. Acest indicator era favorabil pentru bancă, însă managerii-prognoziști, pentru a se asigura pe viitor contra eventualelor riscuri de lichidate nebalansată, ținând cont de incertitudinea acțiunilor partenerilor pe piața de conjunctură și de alți factori, au indicat în calculele lor o variantă mai puțin optimistă a S.I. – la nivelul de 55%.
Deoarece principala bază de resurse a B.C. “Banca Socială” S.A. o constituie mijloacele depuse în conturile la vedere ale persoanelor juridice pe termene de până la 1 lună, iar în majoritatea perioadelor analizate pasivele pe termen scurt de până la 1 lună depășesc activele pe termen scurt de până la 1 lună, apare un dezechilibru (gap) negativ sau un grad sporit de expunere a B.C. “Banca Socială” S.A. la riscurile lichidității nebalansate. Totodată, managementul B.C. “Banca Socială” S.A. calculează gapul ținând seama de mărimea soldului ireductibil de mijloace la vedere (se efectuează corectarea gapului negativ după cuantumul soldului ireductibil), reducând la minimum riscurile lichidității nebalansate de scurtă durată.
În continuare vom menționa că în scopul unei mai eficiente activități și conform Hotărârii B.N.M. nr.164 din 22.06.1998, B.C. “Banca Socială” S.A., ca și alte bănci comerciale, efectuează clasificarea creditelor și acumulează rezerve de mijloace pentru fondul de risc.
Situația din B.C. “Banca Socială” S.A. privind creditarea era favorabilă, căci ponderea categoriilor de credite standardizate și monitorizate în portofoliul global se menținea la nivelul de 88-90%.
Era necesar să se intensifice managementul analitic privind situația creditelor substandardizate (ponderea – 10,11%). Potrivit totalurilor, ponderea creditelor standardizate și supravegheate în anul 2010 era de 90,1%; în anul 2009 – de 87,7%”; în anul 2008 – de 81,3%. Aceste rezultate indicau o ameliorare a structurii portofoliului de credite.
În scopul diminuării riscului de credit și adoptării unor măsuri impuse de creditele cu probleme, în afară de clasificarea periodică a portofoliului de credite și evaluarea riscului la care poate fi expusă, managementul B.C. “Banca Socială” S.A. întreprinde și alte acțiuni, ca:
1) Monitorizarea zilnică a portofoliului de credite;
2) Punerea la dispoziția conducerii a datelor privind datoria de credit în ansamblu pe sistem și pe filiale, între care și suma totală a investițiilor de credit, inclusiv: creditele pe termen scurt; – mediu; – lung; – cu termenul expirat; – fără dobândă; – dobânzile neplătite și procentele crescute; – creditele trecute în pasiv pe seama fondului de risc.
Managementul principalelor categorii de credite în B.C. “Banca Socială” S.A. se efectuează prin metoda comparării dintre media riscului de credit (%) pe întregul portofoliu și media riscului de credit pe fiecare categorie concretă de împrumuturi.
La 01.09.2003 s-au înregistrat următoarele fenomene:
A) Gradul mediu al riscului de credit pentru categoria creditelor industrial-comerciale corespunde cu gradul mediu al riscului de credit pe întregul portofoliu global de credit (această categorie de credite are o pondere maximă în portofoliul global de credit – 42,6%). Gradul mediu al riscului de credit pentru fiecare categorie de credite la B.C. “Banca Socială” S.A. se calculează prin împărțirea fondului de risc calculat la cuantumul total al portofoliului de credit pentru categoria dată.
B) Gradul relativ înalt al riscului de credit pentru creditele sectorului energetică și combustibil – 18,63 % se explică prin includerea în portofoliul de credite al B.C. “Banca Socială” S.A. a creditelor acordate “Tirex-Petrol” S.A. (circa 50 % din creditele acestei categorii – 8,4 mil. lei din suma totală de 16 mil. lei). Deoarece întreprinderea menționată, către 01.09.2002, era declarată în stare de faliment, conform Hotărârii B.N.M. nr.164 din 22.06.1999, această categorie de credite nu putea fi clasificată decât ca substandardizată și, respectiv, trebuia făcută o rezervă de mijloace pentru fondul de risc în mărime de 30%.
C) Managerii în prognoze ai B.C. “Banca Socială” S.A., urmărind scopul aplicării managementului suplimentar la riscurile de credit, ridică nivelul fondului de risc format față de nivelul calculat (la 01.09.2002 – 6,88 % și 6,85 %, respectiv). Potrivit rezultatelor, în anul 2002, gradul mediu al riscului de credit calculat pe portofoliu în ansamblu constituia 6,7 %; în anul 2001 – 7,6 %; în anul 2000 – 12,8 %, date ce ne dovedesc o reală ameliorare a calității portofoliului de credit și prezența majorității creditelor standardizate și monitorizate în portofoliul global de credit. Acoperirea creditelor dubioase cu mijloace din fondul de risc format, în 2002, constituia 67,7 %; în 2001 – 61,8 %; în 2000 – 68,5 %.
Deoarece managementul creditar, conform Hotărârii B.N.M. nr.164 din 22.06.1999 avea un caracter subiectiv, urmărind scopul aplicării suplimentare a managemenului riscurilor de credit, funcționarii de răspundere ai birourilor de credite ale B.C. “Banca Socială” S.A., la cea mai mică abatere de la categoria standard a creditelor, treceau împrumutul cu pricina în categoria a doua – monitorizată ș.a.m.d., concentrându-și atenția asupra acesteia din urmă.
Media riscului de credit a creditelor destinate construcțiilor (inclusiv C.C.L.), la 01.09.2002, alcătuia 10,7%, în vreme ce la 01.09.2001 aceasta atinsese 8,4%. Deci și indicatorul respective depășea media riscului de credit, fapt condiționat, în primul rând, de prezența în portofoliul B.C. “Banca Socială” S.A. a creditelor pe termen lung destinate construcțiilor – sectorului C.C.L. etc. (circa 20%).
În pofida faptului că, tradițional, B.C. “Banca Socială” S.A. acorda credite pentru construcția de locuințe și pentru C.C.L., contribuind astfel la rezolvarea problemei locative (în prezent, instituției financiare respective îi revin circa 60% din volumul de credite acordate C.C.L. de întregul sistem bancar al R. Moldova), în condițiile actuale s-a creat o situație în care tocmai prezența în portofoliul de credite al B.C. “Banca Socială” S.A. a împrumuturilor de categoria dată (pe termen lung) este cauza înrăutățirii situației financiare a Băncii privind o secție de indicatori:
– dezafectarea unor mijloace financiare suplimentare pentru a forma fondul de risc;
– scăderea beneficiului net și rentabilității activelor;
– reducerea suficienței de capital.
Managementul riscurilor de credit pentru categoria dată de împrumuturi, B.C. “Banca Socială” S.A. presupune reducerea treptată a cuantumurilor absolute a creditelor destinate construcțiilor și, ca urmare, a ponderilor în portofoliul global de credite, fapt care produce un efect benefic asupra lichidității, rentabilității, marjei dobânzii și protecției băncii contra riscurilor (în 2010 – 56,5 mil. lei (13,1%); în 2009 – 59,4 mil. lei (17,4%)).
În trecut, prin intermediul Sucursalei Băncii “Jilsoțbank” (actualmente B.C. “Banca Socială” S.A.), era creditată ramura construcția de locuințe pe termene de 20 și mai mulți ani. În timpul prezent, începând din 1996, termenul maximal de creditare este redus la 15 ani.
În ultima perioadă, B.C. “Banca Socială” S.A. acordă credite ramurii construcții (în baza Hotărârilor și Directivelor Ministerului de Finanțe și ale B.N.M.) doar pentru finalizarea lucrărilor de construcție a blocurilor și edificiilor cu un grad de finisare de 80 – 90 %.
Când apar datorii neachitate la scadență, B.C. “Banca Socială” S.A. ia imediat măsuri în vederea rambursării creditului acordat și încasării dobânzii aferente.
Varianta optimă constă în elaborarea împreună cu debitorul a unui plan comun de acțiuni pentru restabilirea situației lui financiare. În asemenea cazuri, managementul departamentului de credit al B.C. “Banca Socială” S.A. realizează următoarele măsuri:
1) Evaluarea cuantumului necesar de mijloace pentru urmărirea și încasarea creditelor dificile, cu rambursare nesigură;
2) Revizia componenței averii depuse gaj;
3) Reperfectarea unei forme mai lichide de garanție;
4) Examinarea celorlalte alternative acceptabile de stingere a datoriei;
5) În cazul apariției unor probleme, de scurtă durată după caracterul lor; – încheierea unui contract nou, provizoriu și elaborare în comun a metodelor de îmbunătățire a activității firmei-debitor (sporirea fluxului de mijloace în numerar, reducerea costurilor, pătrunderea pe noile piețe de desfacere etc.etc.).
Dacă debitorul argumentează clar și convingător cauzele întârzierii stingerii creditului, termenul acestuia, cu acordul Băncii, poate fi prelungit în baza unui contract adițional.
Conform politicii sale de credit, în managementul riscurilor de credit la acordarea creditelor, B.C. “Banca Socială” S.A. utilizează o serie de metode și procedee:
− acceptarea unor garanții multiple (V.M.M., gajuri, cauțiuni etc.);
− respectarea strictă a criteriilor și normativelor de concentrare a resurselor de credite
(a) Cuantumul creditului de peste 10 % din C.N.T. este acordat în baza Hotărârii Consiliului Băncii;
b) Cuantumul creditului acordat unei singure persoane afiliate nu trebuie să depășească 20 % din
C.N.T. etc.);
− în scopul neadmiterii riscului de credit pe ramură, managementul Băncii efectuează o investigație complexă în rândurile agenților economici conecși (de exemplu, companiile Apă-Canal, Moldova Gaz, Union Fenosa, Termocom ș.a.). Normativul de creditare a debitorilor conecși nu depășește 30 % din cuantumul C.N.T.
În scopul aplicării managementului suplimentar al riscurilor de credit, o particularitate importantă a activității B.C. “Banca Socială” S.A., în 2010, a constat în scăderea ponderii creditării în activele totale (cu toate că sporise volumul creditării în valori absolute), la o creștere a investirilor de active în H.V.S., Banca fiind totodată principalul dealer.
O dată cu scăderea ponderii în acordarea creditelor în cazul investițiilor suplimentare în H.V.S., scădea și gradul de risc al operațiunilor bancare active (reducerea corelației active ponderat la risc active medii în anul 2010 – 59,2%; în anul 2009 – 68,6%; în anul 2008 – 65,9%).
Caracterizând managementul riscurilor de modificare a ratei dobânzii, e necesar să se remarce faptul că scăderea ratelor dobânzii pe piețele de depozite și de credite, precum și pe piața H.V.S., în cadrul întregii țări, este o tendință benefică. Drept urmare, se ieftinesc resursele de credite. Creditele devin mai accesibile și pot fi acordate pe termene mai îndelungate.
Analizând efectul scăderii ratei dobânzii, produs asupra activității unei singure bănci comerciale, în special, asupra B.C. “Banca Socială” S.A., putem constata că:
A.) Deoarece resursele pentru acordare de credite reprezintă depozite la termen ale persoanelor fizice și juridice, reducerea ratelor la mijloacele atrase face să scadă interesul deponenților;
B.) Instituții financiare din R. Moldova, inclusiv B.C. “Banca Socială” S.A., pentru a efectua operațiuni în limitele cotei active a balanțelor lor, fac uz de liniile de credit străine. Totodată, scăderea ratelor pe piața financiară din R. Moldova coincide cu dinamica ratelor pe piețele străine. Prin urmare, influența negativă se răsfrânge asupra marjei dobânzii băncilor comerciale.
C.) În anii 2000 și 2001, băncile comerciale din R. Moldova au participat la un tender pentru acordarea dreptului de servire a Finanțelor Publice (mijloace ale Bugetului de Stat și ale bugetelor de toate nivelurile). Conform rezultatelor tenderului, la 28.02.2009, B.C. “Banca Socială” S.A. a ocupat primul loc, obținând punctajul maxim – 77,57 puncte. Drept urmare, partea majoritară a mijloacelor bugetare este distribuită (alocată) prin intermediul Trezoreriei Teritoriale Chișinău. Conform condițiilor tenderului, aceste mijloace din buget vor fi folosite de B.C. “Banca Socială” S.A. în calitate de depozite la vedere. Însă, drept recompensă pentru folosirea acestor mijloace, vor trebui achitate dobânzi destul de mari (la nivelul depozitelor la termen de până la 1 an). Pe fundalul scăderii ratelor dobânzii la instrumentele active – credite și H.V.S. – cheltuielile B.C. “Banca Socială” S.A., suportate pentru plata dobânzilor, în special în anul 2010, au sporit (iar în unele cazuri au rămas aceleași). Veniturile din dobânzi, însă, au scăzut considerabil.
În consecință, s-a redus M.N.D. (marja netă a dobânzii). Deci, când analizăm și urmărim tendințele de reducere a ratelor dobânzii la scara întregului stat, se cade să nu neglijăm, în primul rând, problemele managementului riscurilor instituțiilor financiare, care stau la baza lui, și, în al doilea rând, să nu ignorăm interesele deponenților și acționarilor acestor bănci comerciale.
Un loc important în cadrul activității B.C. “Banca Socială” S.A. îl ocupă acțiunile privind administrarea riscurilor operaționale. Astfel, riscul operațional este propriu activității bancare, inclusiv propriu activității băncii sociale. Bancile au o influență speciala asupra fluxurilor banesti din economie. In structura resurselor bancare cota mijloacelor atrase (adica “straine”) este deosebit de mare. Materializarea riscurilor in sfera bancara poate avea consecinte negative pentru intreaga economie. De aceea, activitatea bancara este supusa reglementarii si controlului din partea statului.
Intrarea în business-ul bancar se confrunta cu dificultăți ce țin de cresterea in permanenta a nivelului capitalului minim de gradul I, de cerintele deosebite fata de reputatia conducatorilor bancii etc. Cerintele BNM fata de acordarea licentelor pentru efectuarea activitatilor financiare au drept scop primar de a reduce riscul in cadrul sistemului bancar.
Riscul urmeaza a fi evaluat si in masura posibilitatilor redus si / sau diminuat. Intru realizarea acestei sarcini BNM stabileste pentru bancile comerciale normative economice obligatorii, despre realizarea carora bancile raporteaza periodic (zilnic, lunar etc.).
Pe langa normativele obligatorii stabilite de catre BNM “Banca Sociala” a creat si in decurs de mai multi ani tine baza analitica proprie cu privire la indicii macroeconomici, coeficientii bancii, sistemul bancar. Acest fapt face posibila calcularea si urmarirea dinamicii coeficientilor, raporturilor suplimentare. Astfel, managementul “Banca Sociala” dispune de o evaluare deplina si multilaterala a riscurilor bancare.
Managementul bancii, realizând obiectivele stabilite de catre actionari, este axat pe asigurarea unei gestiuni eficiente a activitatii institutiei în conditiile corelarii performantelor înregistrate cu riscurile asumate. Banca utilizeaza recomandarile privind gestiunea riscurilor propuse de autoritatea de supraveghere a activitatii bancare, dar totodata nu se limiteaza doar la utilizarea exclusiva a acestora, dezvoltând si implementând sisteme complexe.
Administrarea riscurilor în “Banca Sociala” se efectuează printr-un complex de decizii, realizat în structura organizatorică a băncii de către factorii de decizie in cadrul bazei normative, regulamentelor, procedurilor elaborate privind efectuarea diverselor operatiuni. Dar si cel mai perfect sistem de prevenire a riscurilor functioneaza sub controlul si influenta factorului uman.
Administrarea riscului operațional se realizeaza, în special, prin:
1) dublarea bazei de date, existenta serverului de rezervă etc.;
2) existența bateriei pentru alimentarea neintrerupta cu energie (UPS), generatoarelor de avariere (atat in sediul central al bancii, cat si in filiale);
3) limitarea accesului la informatie atat la nivel tehnic, cît și la nivel de program;
4) aplicarea in cadrul sistemului “Client-Banca” a semnaturii electronice, certificate de standardul international;
5) utilizarea mijloacelor de program licentiate antivirus;
6) reinnoirea permanenta a mijloacelor tehnice, perfectionarea mijloacelor de program, etc.
Securitatea bancii este asigurata prin mai multe niveluri de protectie (inclusiv serviciul inarmat de paza, sistemul video de supraveghere, sistemul de semnalizare, sistemul de permise pentru intrarea in sediul bancii etc.).
Administrarea (inclusiv administrarea riscurilor) reprezinta o activitate subiectiva, care se bucura într-o măsură mai mare sau mai mica de succes. Constientizand acest lucru “Banca Sociala” acorda o atentie deosebita instruirii personalului, ridicarii nivelului lui de calificare, cultivarii spiritului corporativ, inclusiv în scopul minimizării riscurilor operaționale. În acest scop, personalul a participat la seminarele organizate de către:
– Deutsche Bundesbank: „Supraveghere Bancara conform Basel II – seminar introductiv" si „Combaterea spalarii banilor”;
– Centrul de Instruire al Bancii Naționale a Poloniei: „Finanțarea pieței imobiliare” si „Supravegherea efectiva a riscului operațional”;
– Joint Vienna Institut: „Seminarul privind Capitalul Bancar si Standardele Internaționale de Capital”;
– Institutul de Stabilitate Financiara si Grupul Supraveghetorilor Bancari din Europa Centrala si de Est si Banca Naționala a Poloniei: „Seminarul privind Basel II si implementarea acestuia”;
– Ambasada Statelor Unite la Chisinau: „Cursul despre Finanțarea Terorismului si Spalarea Banilor”; de Banca Europeana pentru Reconstrucție si Dezvoltare (BERD): “Seminarul regional cu tema „Combaterea spalarii banilor pentru țarile ETC/CIS”;
– Banca Olandei: „Noul Acord Basel de Capital pentru Banci”;
– Fondul Monetar Internațional si Banca Naționala a României „Aspecte ale stabilitații financiare”.
În scopul monitorizarii și prevenirii riscurilor operationale banca implementeaza procedurile de control intern efectuat in filialele bancii prin operarea diferitor forme de control si prin implementarea sistemelor de raportare la diferite niveluri. O deosebita atentie se atrage prevenirii si excluderii riscurilor operationale legate de factorul uman, fraudele posibile, deficientele in elaborarea si exploatarea programelor bancii, procedurile de control si evaluare a riscurilor.
În “Banca Socială” a fost creat si activeaza Comitetul pentru administrarea activelor si pasivelor (ALCO), Comitetele de credit din cadrul BC “Banca Sociala” SA și al filialelor etc.
În bancă a fost implementat sistemul de delimitare a funcțiilor. Cu cat e mai mare suma tranzactiei spre realizare si / sau riscul aferent, cu atat este mai inalt nivelul de luare a deciziei finale.
În procesul de desfasurare a activitatii sale banca este supusa mai multor riscuri, in structura carora se evidentiaza, in special riscul operațional.
Conform procesului-verbal nr.66, aprobat prin decizia Consiliului bancii din 17.12.2007 a fost constituit Comitetul de Administrare a Riscurilor Operationale si de Securitate Informationala al BC “Banca Socială”, care are ca scop optimizarea managementului riscurilor bancare la efectuarea diverselor actiuni si operatiuni, expuse riscurilor operationale si/sau informatioanle si asigurarii controlului indeplinirii deciziilor adoptate.
Regulamentul reglementeaza constituirea si activitatea Comitetului de Administrare a Riscurilor Operationale si de Securitate Informationala al BC “Banca Socială in conformitate cu „Practici eficiente pentru gestionarea si controlul riscului operational” elaborate si publicate de Comitetul Basel in februarie 2003, actele normative ale Bancii Nationale a Moldovei, Manualul de gestionare a riscurilor operationale, aprobat prin decizia Consiliului bancii din 24.09.2007 procesul-verbal nr.43 si cu prevederile standardelor internationale de management a securitatii informationale-ISO 17799 si ISO 27001. otodata, a fost intocmit si prezentat Comitetului de Administrare a Riscurilor Operationale si de Securitate Informationala raportul privind gestionarea si expunerea BC “Banca Socială” iscurilor operationale.
În continuare vom menționa că nivelul înalt de tehnologizare a bancii, a activitatilor si operatiunilor efectuate, pe lânga multitudinea de avantaje aferente, comporta si un nivel sporit de risc. Riscul pierderilor la care este expusa banca ca urmare a pierderii, distrugerii si utilizarii nesanctionate a informatiilor si sistemului informational pe de o parte, si mentinerea acestui sistem informational în stare functionala pe de alta parte prezinta nu altceva decât riscul asumat ca urmare a utilizarii tehnologiilor informationale.
Fundamentarea metodologica la nivel a activitatii de gestiune a acestui risc, la rând cu implementarea unui set de politici si standarde în domeniul securitatii si continuitatii activitatii TI, limitarea accesului la informatie atât la nivel tehnic cât si de program, alimentarea autonoma cu energie electrica a sistemelor importante, crearea copiilor de rezerva a datelor si mentinerea acestora în alte spatii decât serverul de baza, utilizarea programelor antivirus licentiate, reînnoirea permanenta a mijloacelor tehnice si perfectionarea produselor program constituie factorii de baza ce asigura succesul bancii în ceea ce priveste gestiunea acestui risc.
CONCLUZII
Cercetarea temei propuse, conform scopului și sarcinilor stipulate, a determinat formularea concluziilor și recomandărilor prezentate în continuare.
Concluzii:
Analiza aspectelor de reflectare a esenței economice a riscurilor a demonstrat lipsa unei abordări univoce a noțiunii de risc, acceptabilă pentru majoritatea economiștilor. Astfel, utilizând în explicația riscului, aceiași termeni, deseori se concep esențe și lucruri diferite.
Conform abordărilor moderne, riscul este considerat o noțiune obiectivă, independent de obiectul sau subiectul analizat și de metoda de management aplicată. Însă, criteriile de clasificare a riscurilor, deseori, sunt dependente de obiectul de studiu și de metoda de evaluare aplicată, fapt ce califică riscul drept o noțiune dependentă de o serie de elemente și tehnici.
Teoria financiară caracterizează riscul ca fiind fie mărimea abaterii posibile de la valoarea prognozată (estimată în unități monetare), fie probabilitatea apariției evenimentului (poate fi descris prin intermediul unei legi de repartiție a probabilităților). Cercetările effectuate demonstrează că această abordare nu poate explica ipoteza aflată la baza teoriei financiare a riscului privind aversiunea investitorului față de risc. Considerăm că este necesară examinarea celui de-al treilea factor: utilitatea profitului scontat (rentabilității scontate). Acest factor este o funcție determinată de situația financiară, conjunctura economică, vârstă, personalitate etc.
Abordările contemporane ale noțiunii de risc pun în prim-plan natura statisticomatematică (probabilistică) a riscului, ce permite modelarea situațiilor de risc și, în același timp, confirmă că riscul, ca noțiune, este exogen pentru obiectul și subiectul de studiu, precum și pentru metoda de management aplicată. În consecință, uneori, survine afirmația că riscul nu poate fi gestionat, deoarece este independent de voința noastră, sau, mai frecvent, că riscurile trebuie clasificate în riscuri pasive (există independent de voința noastră și nu pot fi influențate prin anumite metode de management) și riscuri active, pentru care poate exista un management al riscului. Opinăm că această clasificare provine de la neînțelegerea noțiunii de risc, deoarece nimeni nu va risca în așteptarea pierderii.
Pentru modelarea corectă a evoluției parametrilor și elementelor în timp, este insuficientă doar analiza datelor statistice, întrucât, odată cu schimbarea tendințelor evoluției, toată informația statistică devine inutilă, dat fiind faptul că se modifică nu doar valoarea elementelor, ci și multitudinea factorilor de influență asupra acestora. Practica analizată confirm că, în majoritatea cazurilor, atât rezultatele financiare obținute, cât și semnalele interne și externe ale sistemului analizat, nu pot fi considerate de natură statistică.
Ultimele abordări ale noțiunii de risc pun accentul pe natura psihologică a riscului, susținând ideea că, în anumite cazuri, riscul există doar în conștiința oamenilor și depinde doar de acceptarea sau neacceptarea de către o persoană sau alta. În plus, modul în care se formulează o problemă influențează decizia luată.
Metodele și modelele de prognozare existente descriu inadecvat incertitudinea informațională, sau folosesc formalisme nefundamentate și ca rezultat sunt posibile decizii eronate. La modelarea riscului, o importanță enormă revine modelării activității persoanelor care iau decizii în sistemul financiar analizat și acest comportament (sau viziune) trebuie să obțină o formalizare, care ar permite evaluarea sa cantitativă și (sau) calitativă.
În prezent, nu există o delimitare riguroasă a tuturor tipurilor de risc, inclusiv din cauza că un astfel de demers este extrem de complex. În plus, totodată, apar noi expuneri la riscuri sau unele riscuri, care, anterior, au fost neglijate, sunt trecute în revistă, în categoria celor care necesită o atenție deosebită. Cercetătorii, care s-au pronunțat asupra acestei probleme, au aplicat diferite metode și procedee de analiză a riscurilor bancare, și, în funcție de acestea, au formulat criteriile de clasificare.
Metodele de evaluare a riscurilor în activitatea bancară sunt pe cât de bogate și variate, pe atât de complexe. Așadar, se cunosc mai multe criterii și principii de clasificare a acestor metode.
În urma analizei tendințelor în dezvoltarea sistemelor bancare din diverse țări, s-a ajuns la concluzia că, în prezent, practic, nu există diferențe în tehnologiile de evaluare a riscului în băncile comerciale. Evident, fiecare țară, fiecare bancă comercială au particularitățile lor, care se cer luate în considerare, deși principiile unui management adecvat al riscului sunt aceleași.
Managementul riscului în banca comercială este influențat de trei puteri principale: proprietarii băncii; managementul băncii; societatea (interesele fiind reprezentate de organele de reglementare). Fiecare dintre aceste puteri, pentru intervale mici de timp, sau în anumite condiții specifice, poate avea scopuri diferite și aceasta explică diferența metodologiilor recomandate și aplicate în managementul riscului.
Scopul principal al reglementării bancare și al recomandărilor Comitetului Basel, în domeniul gestiunii riscului, este de a apropia maximum posibil suma capitalului bancar de suma, riscurilor asumate de bancă. Anume, urmând acest scop au fost propuse metode detaliate de evaluare și management al riscului în băncile comerciale. Reprezentanții Comitetului Basel sunt convinși de corectitudinea abordărilor prevăzute în regulile elaborate de Comitet, însă, acest optimism nu este susținut de toți reprezentanții băncilor comerciale. Drept rezultat, managerii băncilor sunt interesați de elaborarea unor tehnici alternative de management al riscului.
În aprecierea noțiunii de lichiditate a sistemului bancar, putem evidenția două aspecte: În sens îngust, aceasta înseamnă mijloacele bănești și alte active lichide, care asigură posibilitatea onorării obligațiunilor la micro-nivel și care asigură circulația monetară și trecerea operativă a mijloacelor dintr-o ramură în alta la macro-nivel; În sens mai larg, lichiditatea este privită ca o caracteristică calitativă a sistemului bancar: la micro-nivel – ca asigurare a solvabilității, fiabilității și stabilității financiare, iar la macro-nivel – prin lichiditatea sistemului bancar subînțelegem o asemenea stare, care asigură o suficientă masă monetară în economie și funcționarea normală a sistemului de decontări.
În practica bancară contemporană, determinarea cantitativă a nivelului lichidității este destul de actuală, însă, soluția este dificilă, deoarece este necesară analiza mai multor indicatori, fiecare vorbind numai despre una dintre laturile lichidității.
Elaborarea metodelor aplicative privind administrarea riscului de credit în banca comercială este extrem de actuală atât pentru sistemul bancar național, cât și pentru sistemul bancar mondial. Riscul de credit este considerat principalul risc pe piața financiară.
Documentele Comitetului Basel referitelor la gestiunea riscului au absorbit realizările teoretice și practice în domeniul administrării riscurilor celor mai vestite bănci din lume. Totodată, relevanța presupunerilor ce stau la baza recomandărilor Comitetului Basel, privind riscurile bancare (de exemplu, creditarea întreprinderilor cu expunerea totală mai mică de 1 mil. euro se tratează ca retail), în cadrul economiei naționale a Moldovei, se pune la îndoială și cere a fi examinată minuțios.
Riscul de piață este riscul aferent valorii de piață a unui portofoliu de active și pasive. Este determinat de lipsa de certitudine a valorii viitoare a unor active și pasive. Este asociat cu mișcarea nefavorabilă a nivelului sau volatilității prețurilor de piață ale mărfurilor, hârtiilor de valoare, valutelor, ratelor de dobândă etc. Altfel spus, riscul de piață este probabilitatea necorespunderii caracteristicilor sau stării obiectului în comparație cu valorile prognozate. Pentru cazurile când managerii își concentrează atenția asupra necorespunderii dintre termenele de rambursare, executare sau reevaluare a activelor și pasivelor aferente dobânzii, foarte populară este analiza diferenței scadențelor.
Recomandări:
În scopul analizei activității băncii comerciale, noțiunea de risc are sens numai în raport cu obiectul de studiu în cadrul sistemului examinat și, pornind de la aceasta, recomandăm ca riscul băncii să fie examinat ca starea în care se află banca la un moment dat. Respectiv, analiza și evaluarea probabilității de apariție și a efectului provocat de evenimentele care pot influența starea băncii, caracterizează riscul băncii.
Se propune clasificarea riscurilor bancare în funcție de natura evenimentelor care generează expunerile la risc. În acest caz, toate tipurile de risc vor fi grupate în patru mari categorii: 1) riscuri de afaceri; 2) riscuri financiare; 3) riscuri operaționale; 4) riscuri ale evenimentelor externe.
În scopul perfecționării gestiunii riscului în băncile comerciale din Republica Moldova recomandăm implementarea unui model-etalon de management al riscului care va include etapele de stabilire a contextului strategic, contextului de gestiune a riscurilor, identificarea, analiza și investigarea riscurilor, tratarea riscurilor (alegerea soluțiilor adecvate care permit realizarea obiectivelor de reducere a probabilității de apariție a riscurilor, reducerea impactului financiar al riscurilor, transferul riscului, în anumite situații – reținerea și gestiunea riscurilor ca sursă de avantaj competitiv și/sau eliminarea riscului) și implementarea/monitorizarea planului de gestiune a riscurilor.
Se recomandă a considera lichiditate a băncii comerciale capacitatea băncii de a-și onora la timp obligațiunile (în orice moment, obligațiunile la vedere și în termenele stabilite – obligațiunile la termen), deținând pentru aceasta o cantitate suficientă de mijloace bănești in formă lichidă. Și, respectiv, riscul lichidității va însemna probabilitatea că banca nu-și va putea onora obligațiunile la timp (acest risc trebuie cuantificat atât în sensul probabilității apariției, cât și al sumei insuficiențelor posibile).
În scopul perfecționării metodologiei de evaluare a riscului de credit în băncile comerciale din Republica Moldova, propunem aplicarea modelului elaborat, care permite evaluarea riscului în cazul când expunerile la riscul de credit, pentru debitorii băncii, sunt considerate independente (ceea ce corespunde etapei de creștere a ciclului economic) sau absolut dependente (ceea ce corespunde etapei de criză a ciclului economic).
Capitalul economic inerent riscului de creditare sau pierderile neașteptate de la portofoliul de credite se recomandă să fie calculate prin aplicarea metodologiei VaR (value at risk), cu un coeficient de încredere de 99%.
Pentru cazurile când managerii își concentrează atenția asupra necorespunderii dintre termenele de rambursare, executare sau reevaluare a activelor și pasivelor aferente dobânzii, recomandăm evaluarea riscului de piață prin aplicarea metodologiei analizei diferenței scadențelor.
BIBLIOGRAFIE
Bunescu Gh., Geneza riscului // Simpozionul științific internațional „Cercetarea științifică – o competiție permanentă”. – Tîrgu Mureș, 27 octombrie 2006. Editura „Dimitrie Cantemir”, 2007
Caragaciu A., Iliadi G. Problemele metodologice ale analizei mecanismului financiar în economia de tranziție. – Chișinău: Editura ASEM, 1996, pag 125
Dăcanu V.E.,Chiriță M.,Brendea C.,Zamfirescu M. Riscul și performanța creditului bancar în Romania / Dăcanu V.E.,Chiriță M.,Brendea C.,Zamfirescu M./. –București:Editura “Coresi” S.A.,2001, pag 85
Dardac N. Basno C. Management bancar. /N.Dardac,C.Basno/. – București: Editura Economică, 2002
DeSantes Robert. An appetite for risk. Risk Magazine. Nov., 1999, pag 65
Dimitrov L. Problemele și Factori de gestiune a riscurilor în managementul bancar. Academia de Studii Economice din Moldova, teza de doctor în științe economice. – Chișinău, 2004
Enicov I., Bunescu Gheorghe. Managementul riscurilor în băncile comerciale contemporane // Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova. Seria „Științe socioumanistice”. Volumul II. – Chișinău: CEP USM, 2004, pag 264
Ganea M., Hadumac C. Introducere în managementul bancar. București: A.S.E., 2002, pag 95
Global Association of Risk Professionals: http://www.garp.com/ – accesat 12.11.2010
Helliar L., Power S. – Attitudes of UK Managers to Risk and Uncertainty, The institute of Chartered Accountants of Scotland, 2001; March J., Shapira Z. – Managerial Perspectives on Risk and Risk-taking, Management Science, vol. 33, 1987
Hotărâre C.A. al B.N.M. nr. 19 din 28.01.1999 “Cu privire la modificarea Hotărârii C.A. al BNM nr.302 din 30.10.1998”. Мonitorul Оficial al Republicii Moldova, 1999, nr.10-11, p. 43.
Hotărâre C.A. al B.N.M. nr. 302 din 30.10.1998 “Privind modificarea și completare Regulamentului “Cu privire la lichiditatea băncii””. Мonitorul Оficial al Republicii Moldova, 1999, nr.7-9, p.37-38
Hotărârea B.N.M. nr. 285 din 15.10.1998 // www.moldlex.md – accesat 14.03.2011
Legea cu privire la Banca Națională a Republicii Moldova din 19.09.1995 // Monitorul Oficial al R.Moldova nr.56-57/624 din 12.10.1995
Legea institutiilor financiare Nr.550-XIII din 21.07.95// Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 01.01.1996
Leja O., Rezultatul unei soluții raționale sau alegerea unei bănci stabile / Bănci și Finanțe – Profit, Nr. 11, 2000, p. 25-27
Leja O., Unele aspecte ale activității băncilor comerciale / Bănci și Finanțe – Profit, 2001, Nr. 7-8, c. 37
Popa, I., Filip, R., Management internațional, Editura Economică, București, 1999
Profiroiu, M., Managementul organizațiilor publice, Editura Economică, București, 2001, pag 29
Purcărea, A., Niculescu, C., Constantinescu, D., Management. Elemente fundamentale, Editura Niculescu, București, 2002.
Regulamentul B.N.M. nr. 164 din 22.06.1998 “Cu privire la clasificarea creditelor și formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondul de risc)”. Мonitorul Оficial al Republicii Moldova, 1998, nr.87-89, p. 31-33.
Silviu-Marius Ș., Dezvoltarea produselor și serviciilor bancare, Bănci, Finanțe, Asigurări, Nr.5, 2001
Simionescu, A., și colab., Managementul resurselor umane, Editura AGIR, București, 1999
Stâncioiu, I., Militaru, Gh., Management. Elemente fundamentale, Editura Teora, București, 1999
Stanciu V., Considerații privind managementul securității sistemelor informatice bancare. Finanțe, bănci, asigurări, 2003, nr. 11, p. 56 – 57
Ștefănescu P. Bazele marketingului, București, 1995
Stoica M. Managementul bancar. București: Economică, 2000, pag 165
Абчук В.А. Предпринимательство и риск. Спб., 1991; Вандайцев С.В. Риски в экономике и методы их страхования. Спб., 1992, pag 24
Антонов Г. Банковский портфель-2. Москва: Соминтек, 1994, с 316
Бригхем Ю. , Гапенски Л. Финансовый менеджмент. Пер. С англ. СПб, Экономическая школа, 1997, pag 104
Бычкин А. В. Кредитный риск как объект управления на предприятие /А. В. Бычкин/ Финансы и кредит –2002. № 14, pag 15
Киселев В. Управление банковским капиталом. Москва: Экономика, 1997 с 100
Кобзарь Л., Банковский менеджмент. Кишинэу: Международный Институт Менеджмента, 1998
Колесников В. И., Кромевецкая Л. П. Банковское дело. Учебник. / В. И. Колесников, Л. П. Кромевецкая/ -Москва : ФИС, 1999, c 350
Поморина Марина. Управление рисками как составляющая часть процесса управления активами и пассивами. Банковское дело, 1998, № 3, pag 12-18
Старицына Л. Стратегическое управление банковской ликвидностью и ее влияние на денежно-кредитную политику государства. Кишинэу: МолдНИИТЭИ, 1999, c 4
Уткин Э.А. Риск-менеджмент, Москва, Издательство Экмос, 1998, pag 69
Шумейкер П., Модель ожидаемой полезности: разновидности, подходы, результаты и пределы возможностей / Пер. А.В.Белянина // THESIS. – 1994. – №5, pag 29-80
Экономика: Учебник по курсу «Экономическая теория» / Под ред. доц. А.С. Булатова. 2-е изд., перераб. и доп. – Москва: Издательство БЕК, 1997
Ямпольский М.М., Крепкий Л.П., Новикова С.Л. «Банк и экономное использование материальных ресурсов», М. Финансы и Статистика, 1989
ABREVIERI
AMA – abordare avansată (Advanced Measurement Approaches)
BC – bancă comercială
BIS – Bank for International Settlements
BNM – Banca Națională a Moldovei
CL – credite neperformante (Credit Loss)
CNT – Capital Normativ Total
CSBB – Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel
EAD – expunerea la risc în momentul neachitării (Exposure at Default)
IT – tehnologii informaționale
LGD – proporția pierderilor în cazul neachitării (Loss Given Default)
PD – probabilitatea neachitării (Probability of Default)
RWA – active ponderate la risc
VaR – Value at Risk
FMI – Fondul Monetar Internațional
BM – Banca Mondială
ADNOTARE
ANEXA I
Schema desfășurată a riscurilor bancare conform modelului Sevruk V.
ANEXA II
Abordările graduale în analiza riscului operațional
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Bancar din Romania (ID: 103975)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.