.sistemul Bancar din Romania

CUPRINS

INTRODUCERE:

Inceputurile activității bancare în Europa

Componentele principale ale activității bancare: moneda, creditul și plățile au apărut cu mult timp înaintea băncilor, deși și acestea au un trecut istoric foarte îndepărtat.

Operațiuni cu caracter bancar precum depozitarea de valori în interiorul templelor de catre babilonieni, schimbul de monede pretioase efectuat de catre egipteni, asirieni, greci și romani au fost desfășurate cu multe secole înaintea erei noastre.

Aceste tipuri de operațiuni au dus la aparitia în Europa a primilor “bancheri”ai timpurilor ce erau numiti trapeziti la greci, argentari la romani și zarafi la noi. Ei practicau pe scara larga schimbul de moneda, efectuarea de plați de pe o piata pe alta și pastrarea capitalurilor.

Inceputul nasterii băncilor se poate consemna dupa anul 1100 cand comerțul, schimbul și plațile au cunoscut o mare dezvoltare.

În epoca de prosperitate a Cetății Venetia, ca urmare a contractarii unui imprumut fortat de 1 % asupra veniturilor pentru nevoile Cetății a luat nastere prima banca în adevaratul sens al cuvantului, inființata de dogele Michele XI, sub numele de Banca de Venetia.Scopul principal al acestei organizății era de administrare a banului public pentru Cetate.

Dupa modelul acestei institutii bancare s-au inființat asemenea organisme și în alte orase ca : Florenta, Milano, Neapole.

În 1540 a aparut la Venetia Banca di Rialto, despre care se spune ca ar fi fost prima banca cu scopul de a primi depozite și de a acorda imprumuturi particularilor. în 1593, la Milano, a aparut Banca di San Ambrogio, care a disparut odata cu Republica Venetiana, în 1797.

Deci intre secolele XIV și XVI, în epoca de prosperitate a cetății italiene, cand aceasta domina viata economica și comerciala din bazinul mediteraneean au aparut și primele organisme bancare.

In Occidentul Europei, ca urmare a activității economice și de schimb generate de descoperirea Americii au luat fiinta organizății bancare.

Astfel în 1609, în Olanda a luat fiinta Banca de Amsterdam, în Germania în 1619 s-a inființat Banca de Hamburg, ce era la inceput o banca de depozite și a devenit ulterior o banca de plați prin viramente.

In 1621 a luat fiinta la Nuremberg o banca cu acelasi scop ca și Banca de Hamburg.

Băncile s-au dezvoltat în continuare, unele capatand, din partea statului, dreptul de a emite bilete de banca devenind astfel bănci de emisiune.

In epoca de formare a capitalismului, băncile au fost acelea care au ajutat la colectarea și fructificarea capitalului, concentrand micile și marile economii din toate straturile sociale pentru a le pune, sub forma de capital la dispozitia intreprinzatorilor. Treptat , un rol important l-au jucat băncile în operațiunile de bursa și circulatie a capitalului internațional.

La inceputul secoului al XIX-lea, mica casa de banca a evreului Ancer Mayer din Frankfurt am Main a devenit puternica banca a lui Rothschild, cu sucursale la Londra, Paris, Viena, Berlin, Neapole fiind bancherul multor capete incoronate.

In a doua parte a secolului XIX au aparut și s-au dezvoltat și alte bănci Darmstader-Bank, Deutsche-Bank și Dresdner-Bank. Multa vreme aceste bănci au fost cele mai mari din Germania. în Franta cele mai cunoscute bănci erau Credit Mobilier și Credit Foncier din Paris, iar la Londra, Middle Bank și Lloyd’s Bank.

Asemenea mari bănci, prin stimularea plaților fara numerar, au dat nastere caselor de compensatie (clearing) care,in mod permanent, s-au dezvoltat ajungand la actualele forme complexe de decontare, utilizate în activitatea bancara internaționala.

EVOLUȚIA SISTEMULUI BANCAR ÎN ROMÂNIA

1.1 Evoluția sistemului bancar în România până în 1989

In secolul al XVIII și inceputul secolului al XIX, activitatea bancara în Tarile Romanesti se materializa sub forma zarafiei ce consta în cumparari și vanzari de monede, în scopul obtinerii de castiguri banesti.Cu timpul zarafii au devenit camatari, ei acordand imprumuturi în bani, beneficiarii acestor imprumuturi facand parte din toate clasele sociale : tarani, clacasi, razesi, boieri, targoveti, clerici și chiar vistieriile.

Astfel intalnim, pentru inceput doua forme de credit : creditul politic și creditul de consum.

Capitalul camataresc provenea atat din surse interne dar și externe iar dobanda, desi plafonata în Principate, prin dispozitii legale la 10 % (in timp ce în statele apusene varia intre 4 și 6 %), în realitate se ridica la 12-24 % și chiar mai mult.

In mediul rural, dobanzile se plateau în natura, produse sau munca, a caror valoare în bani ajungea la sume reprezentand 300 %.

In urma razboiului ruso – turc din 1828 – 1829 s-a incheiat tratatul de pace de la Adrianopole prin care s-a pus capat monopolului turcesc asupra Principatelor Romane. în aceasta perioada, camatarii au efectuat tot mai multe operațiuni de banca, iar o parte din creditele acordate au inceput sa aiba și un scop productiv, dupa 1929 aparand astfel creditele productive, economice.

Din 1829 și până în 1860 Tarile Romane au cunoscut o puternica creștere economica. în aceasta perioada camatarii efectuau tot mai multe operațiuni comercial bancare : faceau plați în țara și peste hotare, primeau depuneri spre fructificare , arendau veniturile statului, exploatau salinele și alte mine, acordau imprumuturi visteriilor și particularilor pe amanete ( gaj ) și ipoteci, reprezentau case straine în Principate, faceau afaceri de import – export, transformandu-se în puternice case de bancheri – camatari, care impleteau activitatea comerciala cu cea bancara.

In legatura cu circulatia monetara e de subliniat faptul ca proportia dintre valoarea intrinseca și nominala a monedelor, marita prin avarierea lor în greutate și calitate, dadea nastere la mari pagube pentru bastinasi.

Pentru inlaturarea cametei impovaratoare, se impunea tot mai mult infiintarea unor bănci romanesti, de la care sa se obtina credite ieftine, necesare dezvoltarii economiei.

Cel mai serios proiect, din punct de vedere al calculelor financiare, cu privire la infiintarea unei bănci apartine lui Nicolae Balcescu pentru crearea unei bănci ipotecare și de scont, proiect elaborat în 1851.

Desi existau capitaluri autohtone, datorita neincrederii intr-o institutie neobisnuita până atunci în Tarile Romanesti, infiintarea Băncii Naționale a Tarii Romanesti și a Moldovei s-a apelat la Copagnie Francaise de Credit Mobilier.

Prima banca de emisiune romaneasca Banca Naționala a Moldovei, formata în primavara anului 1856 ca urmare a unei concesiuni semnata cu bancherul german F.I. Nulandt, cu capital german, englez, francez și foarte putin romanesc a dat faliment dupa numai un an ,datorita urmatoarelor cauze :

Gresita repartizare a capitalului băncii pe destinatii, prin statutele acesteia, care era contrara nevoilor economiei. Astfel 66 % din capital a fost afectat comerțului în timp ce numai 33 % din capital a fost afectat agriculturii ce avea nevoie de imprumuturi pe termen lung.

Nesinceritatea concesionarului F.I. Nulandt, care a urmarit în primul rand.

sa faca speculății la bursa și abia apoi sa faca o banca serioasa.

Proasta administrare a băncii și a creditelor.

Speculatiile facute asupra cambiilor.

La 26 iunie 1858 a fost declarat falimentul și a fost anulata concesiunea.

La instaurarea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, economia Principatelor se gasea intr-o situatie dificila, datorita crizei economice din 1857, manifestata prin importante deficite bugetare, reducerea brusca a exportului și a importului, incetarea plaților și extinderea falimentelor, în care se inscrie și cel al Băncii Naționale a Moldovei.

Casa de Depuneri și Consemnatiuni a luat nastere prin publicarea legii de infiintare în Monitorul Oficial numarul 268 din 1 decembrie 1864, fiind semnata printre altii și de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Aceasta institutie nu a necesitat capital initial, caile de constituire a fondurilor fiind :

Fonduri apartinand domeniului privat

Fonduri apartinand domeniului public (taxe, disponibilitatile intreprinderilor publice, disponibilitatile serviciilor autonome,disponibilitatile autoritatilor locale).

Dobanda plațita depunatorilor era de 5 %, iar imprumuturile puteau fi folosite în urmatoarele scopuri:

Crearea de intreprinderi industriale, ferme model, asezaminte de cultura, direct sau impreuna cu particularii sau cu alte institutii de credit.

Finantarea bugetului pentru nevoile temporare și prin participarea la emisiuni de rente, bonuri de casa, pentru acoperirea imprumuturilor lansate de stat.

Imprumuturile erau acordate statului fara nici o garantie. în 1877, pe baza de lege s-au introdus biletele ipotecare în vederea finantarii Razboiului de Independenta, controlul tuturor operațiunilor legate de emisiunea biletelor ipotecare fiind incredintat Casei de Depuneri și Consemnatiuni.

In 1865 Grupul Băncii Imperiale Otomane, a obtinut de la guvernul roman, concesiunea băncii de emisiune, transformand sucursala Băncii Otomane din Bucuresti în Banca Romaniei.

Banca Romaniei s-a constituit la 17 octombrie 1865, conform actului de concesiune și statutelor, cu un capital de 40 de milioane de franci, cu privilegiu de a emite, timp de 30 de ani, bancnote cu curs liber și cu dreptul de a fi primite la plata de oficiile publice, dar dupa trei ani ,legea din 4 iunie 1869 a consfiintit anularea concesiunii contra unei despagubiri de 750 mii de franci.

In aprilie 1867 s-a votat Legea pentru infiintarea unui sistem monetar nou, precum și pentru fabricarea monedelor naționale, care a adoptat ca unitate monetara leul impartit, la randul sau în 100 de bani. în urma conferintei monetare internaționale din 17 iunie – 6 iulie 1867 de la Paris, România a adoptat bimetalismul, reprezentand o mare deschidere spre vest.

Creditul Funciar Rural Bucuresti a luat fiinta în 1873, fiind constituit pe baza principiului asociatiei directe și a garantiei mutuale a proprietarilor de pamanturi fiind prima institutie financiara cu capital romanesc. Imprumuturile acordate proprietarilor se acordau pe termen de minim 10 ani și maxim 60 de ani, fiind garantate cu ipoteca .Achitarea imprumuturilor se facea prin anuitati semestrial în numerar sau în cupoane, dobanda maxima fiind stabilita la 10 %.

Prin Decretul domnesc din 17 decembrie 1874, a luat fiinta Creditul Funciar Urban din Bucuresti iar în 1881 Creditul Funciar Urban din Iasi, organizății intemeiate pe principiile de asociere mutuala a proprietarilor urbani ce urmau sa primeasca imprumuturi sub forma de scrisuri funciare cu ipoteca pe imobile și avea drept scop finantarea constructiilor, reparatiilor și intretinerea imobilelor urbane.Imprumuturile ipotecare se acordau pe termen lung intre 10 și 40 de ani și pe termen scurt sub 10 ani.

Prima institutie bancara cu capital mixt Marmorosch Blank & Co a luat fiinta în 1874, avand o activitate complexa, implicata în toate ramurile economiei romanesti prin politica sa de credite. Banca a deschis credite avantajoase comerțului și agriculturii, a ajutat la aprovizionarea armatelor în 1877, a finantat constructia de cai ferate, repararea sistemului de canalizare a capitalei. în 1895 banca a participat pentru prima data la emiterea unui imprumut public roman în intelegere cu Deutsche Bank, a contribuit la infiintarea în 1897 a Societății Romane de Asigurari Generale din Braila.

Infiintarea și rolul Băncii Naționale a Romaniei până la primul razboi mondial Dupa mai multe incercari nereusite, la 17 aprilie 1880, proiectul depus de ministrul de finante I.C. Bratianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naționale a Romaniei ce urma sa-si inceapa activitatea la 1 iulie 1880. Legea avea urmatoarele prevederi mai importante :

Banca avea privilegiul sa emita bilete de banca la purtator,rezerva metalica fiind de o treime din suma biletelor emise, biletele fiind de 20, 100, 500, 1000 de lei.

Sediul principal era la Bucuresti.

Capitalul băncii s-era la Bucuresti.

Capitalul băncii s-a stabilit la treizeci de miloane de lei, impartit în saizeci de mii de actiuni a cate sase sute de lei,din care zece milioane depuse de stat și doua zeci de milioane depuse de particulari.

● Beneficiilor nete, dupa ce se repartiza actionarilor un prim dividend de 6 %.

Operațiunile pe care le putea face banca, conform legii de organizare erau urmatoarele:

Sa sconteze sau sa cumpere efecte de comerț ( polite, bilete la ordin ) avand ca obiect operațiuni comerciale.

Sa sconteze bonuri de tezaur, până la concurenta sumei de 20 % din capitalul varsat.

Sa faca comerț cu aur și argint.

Sa dea avansuri pe aur și argint

Sa primeasca în depozit metale, sume de aur și argint sau sume de bani în cont curent.

Sa dea avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantate prin depozite de efecte publice sau valori garantate de stat.

Sa faca serviciul de casierie al statului, fara nici o indemnizatie, în conditiile stabilite printr-o lege speciala.

Organele de conducere ale Băncii Naționale a Romaniei erau : Consiliul de administratie, Guvernatorul, sase directori de sectoare, Consiliul de cenzori format din sapte cenzori, Consiliul general, Comitetul de scont, Comisarul guvernului, Adunarea generala a actionarilor.

In perioada 1880 – 1890, în activitatea Băncii Naționale a Romaniei principala operațiune – emisiunea de bilete – a inregistrat unele variatii, situate în limita acoperirii legale, a avut loc o promovare a creditului de scont cu precadere în sectorul agricol, banca a tiparit formulare de cambii și bilete la ordin pentru impulsionarea comerțului.

Datorita activității de urmarire în permanenta a mersului pietii, adaptandu-se cu elasticitate la cerintele acesteia, asigurand respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei tarii, ingrijindu-se de garantarea și existenta disponibilitatilor de fonduri în lei și în moneda straina, Banca Naționala a contribuit efectiv la depasirea cu succes a perioadelor de crize ciclice, cu care s-a confruntat în aceasta perioada economia tarii.

Aceasta activitate a consolidat , an de an, pozitia Băncii Naționale obtinand în perioada 1881 – 1900 urmatoarele rezultate :

-milioane lei-

Ca urmare a crizei din 1899 – 1900 statul a fost silit sa vanda cota sa de participare la capitalul Băncii Naționale. Astfel, de la 1 ianuarie 1901, statul a iesit din asociatie, Banca Naționala devenind institutie cu caracter privat.

Activitatea sintetica a Băncii Naționale, din perioada 1901 – 1914 se prezenta astfel :

– milioane lei –

Dezvoltarea rapida a agriculturii și industriei în Transilvania resimtea lipsa capitalului autohton, pentru lupta impotriva cametei, s-au inființat “Case de pastrare și imprumuturi “ romanesti dupa modelul celor sasesti. în 1872 a luat nastere Banca Albina din Sibiu care la randul ei a sustinut infiintarea a numeroase reuniuni de credit în satele din Transilvania. Reuniunile de credit aveau drept scop principal asigurarea unei legaturi directe intre Banca Albina și taranii posesori de pamant. Participantii reuniunii garantau, reciproc și solidar, pentru toate imprumuturile ce se acordau de Banca, care se puteau ridica până de la cinci ori valoarea nominala a cotelor lor.Banca Albina a emis în 1880 primele scrisuri funciare în titluri de 6 % care, de la inceput, au fost cautate de oameni de afaceri din Transilvania, dar și din Viena și Budapesta.

Dupa infiintarea Băncii Naționale și până la primul razboi mondial, s-au creat în țara noastra 195 de institutii bancare, cara au constituit la acea data sistemul bancar romanesc. Dintre acestea noua dintre care opt cu sediul în Bucuresti erau băncile mari, considerate de profesorul Victor Slavescu “marea finanta romaneasca” : patru cu capital romanesc – Banca Agricola, Banca Comerțului din Craiova, Banca de Scont a Romaniei și Banca Romaneasca -, patru cu capital strain – Banca Generala Romana, Banca de Credit Roman, Banca Comerciala Romana și The Bank of Roumania Limited – și una cu capital mixt – Banca Marmorosch & Co.

Resursele financiare totale ale celor noua bănci în perioada antebelica 1911-1915 au evoluat și au prezentat urmatoarele aspecte mai deosebite :

Bursele în contextul activității bancare din România 1881 – 1918. în baza “legii asupra burselor, mijloacelor de schimb și mijlocitorilor de marfuri “ s-a deschis deschis în decembrie 1882 Bursa de comerț de pe langa Camera de comerț din Bucuresti.Un timp indelungat Bursa a avut un rol neinsemnat, datorita numarului redus de societati anonime și a monopolului introdus ce permitea operațiuni de bursa numai pentru agenti de schimb, dar prin legea din 9 mai 1904 s-a introdus principiul libertății tranzactiilor, ceea ce a inviorat activitatea bursei, creascand numarul de actiuni inscrise la cota paralel cu inmultirea valorilor cu venit fix.

Dinamica emisiunilor de titluri în perioada 1908-1914:

-milioane lei-

La izbucnirea primului razboi mondial, Bursa din Bucuresti ca urmare a inchiderii burselor europene si-a inchis activitatea la 11 iunie 1914. Dupa calculele facute, titlurile detinute de straini, plasate în România în perioada 1905-1906 se ridicau la 150 milioane de lei.

Activitatea bancara în perioada primului razboi mondial (1914-1916) s-a caracterizat prin participarea băncilor romanesti, în frunte cu Banca Naționala, la solutionarea problemelor financiare deosebit de grele prin care a trecut țara noastra în acele momente în timp ce băncile cu capital strain au adoptat o atitudine expectativa.

Incepand cu 1914 Banca Naționala a Romaniei sub imperiul economiei de razboi si-a indreptat aproape intreaga activitate spre satisfacerea nevoilor banesti ale statului, activitate materializata în principal prin acordarea de imprumuturi statului sau prin lansarea unui imprumut național de catre guvernul Romaniei, la sugestia Băncii Naționale pentru reducerea datoriei statului la Banca.

In conditiile grele ale razboiului, Banca Naționala s-a mutat la Iasi, tezaurul în valoare de 321 580 456,84 lei fiind transportat la Moscova, spre pastrare guvernului rus, la 3 august fiind depuse și valorile și efectele primite spre pastrare.

In bilantul din 1918 datoria statului contractata în timpul ostilitatilor figura cu 1596,1 milioane de lei.

Activitatea Casei de Economii și Consemnatiuni în timpul razboiului a fost aproape paralizata, disponibilul de 1,2 milioane de lei a fost confiscat în mare parte de ocupantii germani, în perioada 1915-1917 cele mai mari credite au fost acordate statului.

Băncile comerciale cu capital romanesc si-au sporit capitalul social, fianantand nevoile sporite ale tarii, cea mai mare creștere a capitalului find inregistrata la Banca Romaneasca, respectiv de la 26,2 milioane lei în 1914 la 60 milioane lei în 1916.

Banca Generala Romana a jucat cel mai nefast rol, emitand bilete de banca în folosul ocupantilor, dupa inchiderea Băncii Naționale, care a avut drept consecinta inflatia monetara și scumpirea vietii.

Dupa razboi, prin convertirea în lei a celor patru monede care circulau în țara fara nici o acoperire, centralizarea administratiei cailor ferate și reorganizarea transporturilor feroviare, impozitul pe cifra de afaceri și alte masuri s-a trecut la consolidarea statului unitar roman.

Banca Naționala a fost prezenta în efortul general de refacere a economiei prin activitatea de creditare și de mentinere a stabilității monetare.Banca Naționala a acordat statului imprumuturi fara dobanda, a sprijinit activitatea economica, în special la lichidarea datoriilor comerciantilor.

Alaturi de Banca Naționala au avut un rol deosebit și Casa de Economii și Consemnatiuni și Banca Romaneasca.

Prin legea din 19 iunie 1923 a luata nastere “Creditul Industrial “ scopul legal al sociatății fiind acordarea de credite pentru industrie, inlesnirea mobilizarii creantelor industriale, incurajarea dezvoltarii industriale în România.In anul 1928, anul de prosperitate maxima Creditul Industrial finanta 490 unitati din totalul de 3966 intreprinderi existente în România.

Intre anii 1924-1928 a avut loc la Bursa o creștere fara precedent și de mare amplitudine a cursurilor,exceptie facand scaderea drastica a cursurilor actiunilor petroliere.

Din initiativa Băncii Naționale a luat fiinta la 30 decembrie 1919 și în țara noastra Casa de Compensății urmarindu-se dezvoltarea plaților fara numerar și a usura astfel tranzactiile.Aceasta institutie era alipita și functiona pe langa Banca Naționala.

Criza mondiala din 1929-1933 a avut o deosebita amploare și intensitate în România. Inflatia și deficitele bugetare ale primilor ani postbelici au intensificat deprecierea leului, ceea ce constituia un pericol pentru dezvoltarea economiei. Dupa dezbaterea mai multor solutii posibile, la 7 februarie 1929 guvernul taranesc a legiferat stabilizarea monetara –fixarea convertibilității la un curs inferior celui legal și apropiat celui atins efectiv- la 1 leu Aur pentru 32,25 lei stabilizati, leul cantarind zece miligrame de aur.

Urmarindu-se inaugurarea unei politici monetare s-a adoptat un “ Program pentru stabilizare monetara și dezvoltare economica “ și a fost contractat un imprumut de stabilizare în valoare de 17,4 miliarde lei pe diferite piete financiare.

Cele mai afectate de criza au fost cooperațivele de credit de la sate și băncile comerciale mici ce au declarat falimentul, intre 1928-1933 numarul băncilor scazand cu 20,4 %, capitalul bancar mentinandu-se la acelasi cuantum.

Casa Generala de Economii si-a schimbat denumirea în 1932, în Casa Naționala de Economii și Cecuri Postale –CEC, urmare a cresterii activitati sale, prin preluarea operațiunilor de cecuri postale.

Dupa incheierea crizei în economia romaneasca s-a produs un reviriment, activitatea bancara a intrat intr-o noua etapa la 7 aprilie 1934 cand a aparut “ Legea asanarii datoriilor agricole și urbane “ care a clarificat situatia debitorilor fata de institutiile de credit și ale acestora fata de deponentii și creditorii lor. în aceasta perioada Banca Naționala a avut un rol deosebit în economia romaneasca initiindu-si participand la constituirea Consiliului Superior Bancar, punandu-se astel bazele supravegherii comerțului bancar – 8 mai 1934.

La 20 aprilie a aparut “Legea pentru inlesnirea și refacerea creditului “ în scopul incurajarii fuziunilor băncilor, ceea ce a dus la concentrarea și centralizarea comerțului bancar, asa cum rezulta din tabelul de mai jos :

Pentru prima data s-au introdus în România reguli precise cu privire la forma și continutul bilantului bancar, contul de profit și pierdere și ale celorlalte situății contabile, precum și criterii de evaluare a diferitelor elemente din activul și pasivul băncilor.

In perioada celui de-al doilea razboi mondial finantarea apararii naționale s-a facut prin rescontarea portofoliului industriei de armament, acordarea de avansuri pe bonuri de trezorerie furnizorilor statului, scopul fiind antrenarea la finantarea cheltuielilor de aparare și a celorlalte institutii de credit și a furnizorilor. Apararea naționala a fost finantata și prin economiile tarii atrase sub forma de imprumut, prin fondurile Casei de Depuneri și Consemnatiuni.

Prin reorganizarea Casei Autonome de Finantare și Amortizare (CAFA) aceasta a devenit o adevarata banca a tezaurului, aducand și importante venituri extraordinare tezaurului public prin administrarea bonurilor de tezaur emise de Ministerul Finantelor.

In toata perioada pregatirii și desfasurarii razboiului alaturi de Wehrmacht, băncile, în frunte cu Banca Naționala au finantat atat necesitatile economiei dar mai ales necesitatile provocate de ducerea operațiunilor militare ceea ce s-a soldat cu inflatia și devalorizarea leului. Meritul Băncii Naționale a fost ca s-a procupat sa desfasoare o activitate bancara sanatoasa și în acelasi timp s-a luptat sa inlature actiunile de subjugare a economiei de catre monopolurile germane.

In perioada de dupa 1944 sistemul bancar din România era format din Banca Naționala a Romaniei și 233 de bănci particulare active, din care 22 de bănci mari cu capital de peste 60 de milioane de lei, 63 de bănci mijlocii și 147 de bănci mici.

Pentru lichidarea starii grave în care se afla economia s-a hotarat etatizarea Băncii Naționale, proprietatea actiunilor Băncii Naționale trecand în patrimoniul statului,aceasta asigurand dirijarea și controlul creditului.

In urma Reformei monetare din 15 august 1947, a Naționalizarii principalelor intreprinderi industriale, bancare, de asigurari, miniere și transporturi – la 11 iunie 1948 Banca Naționala a devenit Banca Republicii Populare Romane – Banca de Stat, fiindu-i atribuite functii de Banca Socialista.

Banca de Stat, cu rol central în sistemul bancar avea ca principale sarcini :

Reglementarea circulatiei banesti

Creditarea economiei naționale – mecanismul de creditare fiind transformat intr-o simpla finantare cu dobanda

Organizarea decontarilor și plaților în economie.

In luna august 1949, prin Decretul numarul 197, băncile și institutiile de credit capitaliste au fost dizolvate și puse în stare de lichidare, cu exceptia Băncii Naționale, Băncii de Credit pentru Investitii, Casei Naționala de Economii și Cecuri Postale și Casei de Depuneri și Consemnatiuni.

Banca Naționala a Republicii Socialiste România, Banca pentru Agricultura și Industrie Alimentara, Banca de Investii, Banca Romana de Comerț Exterior și Casa de Economii și Consemnatiuni efectuau operațiuni în legatura cu executarea de casa a bugetului de stat, legate de unitatile socialiste care aveau conturi deschise la aceste institutii financiar – bancare.

Băncile specializate aveau ca obiectiv principal urmarirea infaptuirii politicii partidului și statului în domeniul financiar – bancar și totodata asigurarea serviciilor bancare în urmatoarele sectoare prioritare din economie : comerțul exterior, agricultura și investitiile.

Băncile specializate urmareau ca fiecare unitate economica din sectoarele respective sa-si desfasoare activitatea în conditii de eficienta economica, prin folosirea integrala și cu randament a mijloacelor materiale și financiare.

In acest context,băncile specializate aveau urmatoarele atributii de baza :

Organizarea și efectuarea operațiunilor de plați și incasari intre unitatile economice – decontari.

Creditarea activitatilor de productie, relatiile de credite intre bănci și unitatile economice stabilindu-se pe baza de contracte, care cuprindeau : volumul creditelor ce urmau sa se acorde, conditiile de acordare și rambursare a acestora,

1.2 Evoluția activității bancare în perioada de tranzitie la economia de piata

Avand în vedere rolul și importanta pe care le-au avut băncile la buna functionare a unitatilor economice și a economiei în ansamblu, s-a impus ca în perioada de tranzitie la economia de piata sa se creeze un sistem modern, capabil sa ofere o gama larga de produse și servicii bancare de un nivel calitativ superior, care sa satisfaca exigentele tuturor categoriilor de agenti economici din economia de piata.

Primele masuri de reforma din sistemul bancar au fost concretizate în elaborarea legii numarul 33/1991 privind activitatea bancara și a legii numarul 34/1991 privind statutul Băncii Naționale a Romaniei.

Odata cu aceste legi s-a statuat în România un sistem bancar organizat pe doua niveluri și anume Banca Centrala reprezentata de Banca Naționala a Romaniei ca și autoritate monetara și băncile comerciale rezultate prin preluarea operațiunilor comerciale ale Băncii Centrale de catre Banca Comerciala Romana S.A. și transformarea în bănci comerciale a vechilor bănci specializate, respectiv: Banca Agricola, Banca de Investitii și Banca Romana de Comerț Exterior.

Au fost inființate bănci cu capital privat autohton și strain, precum și sucursale ale unor bănci straine.

Avand în vedere ca în economia de piata indicatorul sintetic ce reflecta eficienta economica a activității bancare este profitul, băncile în aceasta perioada de tranzitie isi organizeaza activitatea astfel incat sa poata atrage un numar cat mai mare de clienti, care sa le asigure realizarea obiectivului propus.

De asemenea în perioada de tranzitie ,băncile trebuie sa-si perfectioneze permanent activitatea de creditare, aceasta parghie bancara trebuind folosita astfel incat sa poata contribui la creștere a profitului bancar și implicit la dezvoltarea activității clientilor din sectoarele deservite.

Toate băncile de stat, cu unele exceptii, deservesc în continuare clientii din aceleasi sectoare, ca și până în 1989, astfel :

Banca Romana de Comerț Exterior deserveste activitatea de comerț exterior,

Banca Agricola deserveste activitatea din agricultura,

Banca Comerciala Romana deserveste activitati comerciale foste ale Băncii Naționale și alte activitati cu caracter comercial,

Băncii Romane de Dezvoltare prin HG numarul 1170/970 i-au fost stabilite urmatoarele obiective:

1.Efectuarea de servicii bancare pentru executarea de proiecte de investitii economice și financiare ale statului, potrivit conventiei incheiate cu Ministerul Finantelor, care se realizeaza integral sau partial din fonduri de la buget și din imprumuturi în valuta de la băncile de dezvoltare și de la alte institutii financiare internaționale.

2.Creditare activitatilor de productie, investitii, comerciale și de prestari, desfășurata de regii autonome, societati comerciale, societati mixte, unitati cooperațiste, organizății obstesti, asociății familiale, de alte persoane juridice, precum și de persoane fizice.

Atributele Băncii Romane de Dezvoltare, în domeniul investitiilor, au fost stabilite avand în vedere experienta indelungata a acesteia, ca fosta Banca de Investitii, cu un personal bine pregatit care în decursul anilor a avizat, finantat, creditat și controlat realizarea unui mare volum de investitii, de prima importanta pentru economia romaneasca.

In procesul de consolidare a sistemului nostru nostru bancar – activitate concentrata a Băncii Naționale și a băncilor comerciale – se urmareste armonizarea interna și armonizarea cu practicile bancare vest europene.

In ceea ce priveste armonizarea interna pentru a stabili standarde și practici comune în cadrul sectorului bancar Banca Naționala a intreprins actiuni ca :

Limite superioare pentru imprumuturile individuale – nu trebuie sa depaseasca 20 % din capitalul și rezervele băncilor creditoare – aceasta fiind dovada unei prudente bancare, a limitarii expunerii băncilor la risc.

Limite pentru calitatea băncilor de actionar la societatile non-bancare

-până la 20 % din capitalul și rezervele societatii-

Reglementari referitoare la capitalul minim necesar pentru infiintarea unei societati bancare, acordarea de autorizății noilor bănci.

Limite pentru expunerea valutara a băncilor.

Reglementarea nivelului creditelor interbancare.

Interzicerea anumitor activitati ca angajarea directa pe piata titlurilor de valori sau formarea de carteluri bancare.

La inceputul anului 1994 au fost emise principalele directii prudentiale pentru sistemul bancar clasificarea creditului și nivelul adecvat al capitalului.

Banca Naționala a Romaniei beneficiaza pentru intarirea activității de supraveghere de asistenta tehnica din partea programului PHARE.

In ceea ce priveste armonizarea cu practicile bancare vest europene Banca Naționala a Romaniei are ca obiectiv corelarea regulamentelor bancare cu cele ale Comunității Europene. Impreuna cu Asociatia Romana a Băncilor și sectorul bancar în general, Banca Naționala incearca sa contribuie direct sau prin anumite masuri la imbunatatirea urmatoarelor domenii :

economica tehnologie bancara,

perfectionare profesionala,

dezvoltarea infrastructurii financiare,

privatizare și restructurare.

Imbunatatirea tehnologiei bancare presupune perfectionarea continua a sistemului de compensare a plaților ce depinde direct de dezvoltarea infrastructurii și a sistemelor de telecomunicății în mod special.

Perfectionarea profesionala asigura un nivel ridicat al pregatirii, atat din punct de vedere al profesiei,cat și din punctul de vedere al eticii bancare, a serviciilor oferite clientilor și tot odata competenta financiara.

Dezvoltarea infrastructurii financiare presupune pe termen scurt introducerea produselor și facilitatilor bancare noi – cartile de credit, distribuitoarele automate de numerar -, iar pe termen mediu și lung functionarea Bursei de Valori Bucuresti, continuarea privatizarii intreprinderilor de stat, incurajarea continua a investitiilor straine, convertibilitatea deplina a leului.

Băncile gestionau imprumuturile primite de România de la institutiile financiare internaționale, cum ar fi Banca Europeana pentru Reconstructie și Dezvoltare, Banca Mondiala, destinate sa sprijine prioritar intreprideri particulare sau anumite domenii – energetic, agricultura. Organismele internaționale au efectuat consultanta pentru a analiza optiunile de recapitalizare și restructurare pentru sistemul bancar.

Politica guvernamentala de restructurare s-a cristalizat deplin, regiile autonome și gigantii industriali fiind supusi unui regim de restructurare supravegheat și sprijinit financiar din resurse guvernamentale, mecanismul fiind stabilit printr-o ordonanta elaborata cu expertii Băncii Mondiale.

Structura băncilor în anul 2000

1 – Capital majoritar privat și de stat 2 – Capital majoritar de stat și privat autohton

3 – Capital privat strain 4 – Capital strain + capital de stat și autohton

Trecerea la un regim cat de cat concurential și la mediul de actiune reglementat de Banca Naționala a determinat băncile comerciale sa-si reconsidere managementul și sa acorde o atentie sporita managementului pasivelor bancare ce au un grad mare de instabilitate, ceea ce impune băncilor o noua viziune asupra activității fata de perioada anterioara cand neexistand penurie de capital, preocuparea de baza a băncilor era acordarea de credite.

De asemenea s-a acordat o atentie deosebita managementului capitalului propriu data fiind baza precara de capitalizare din 1989.

Băncile trebuie sa raspunda exigentelor adecvarii capitalului, conditie impusa pentru a functiona .Indicii internaționali de prudenta bancara sunt aplicati și la noi.

Daca analizam plasamentele agenților non bancari, constatam ca se regasesc sub forma depozitelor bancare în lei la vedere sau la termen, deci avem o piata financiara saraca în active financiare, singurul activ financiar fiind moneda.

In cateva cuvinte daca ar fi sa sintetizam modificarile din pasivul bilantier al băncilor comerciale am afirma ca au crescut pasivele externe, depozitele și fondurile proprii și s-au redus pasivele interbancare.

Pasivele interbancare s-au redus tocmai ca urmare a faptului ca refinantarea de la Banca Naționala devine din ce în ce mai greu accesibila și mai scumpa. Băncile s-au reorientat catre alte surse cum ar fi pasivele externe și depozitele.Totusi, pentru a fi atractive pentru clienti, băncile au incercat sa ofere dobanzi rezonabile, ceea ce a micsorat marja de castig, deci profitul.

In legatura cu activele bancare constatam de asemenea importante transformari. Astfel activele externe capata o dezvoltare impresionanta fata de 1990.

Creditele au o tendinta de reducerii a ponderii în total active în favoarea activelor externe și a postului “Alte active”.

Daca avem în vedere creditele dupa moneda în care sunt exprimate constatam ca ritmul acordarii creditelor în valuta a devansat ritmul acordarii creditelor în lei.

Asistam, cel putin în primii sapte ani ai tranzitiei, în cadrul băncilor cu capital de stat la tratament discriminatoriu intre clientii cu capital de stat și cei cu capital privat în primul rand ca pondere în in total credite și în al doilea rand ca modalitate de acordare, primii avand la dispozitie sume importante la simpla cerere, iar cei din urma primind credite mult mai modeste în urma prezentarii unor documentății laborioase și a unei analize mult mai exigente fata de creditele acordate clientilor cu capital de stat.

Din activul bilantier rezulta ca principala activitate desfășurata de băncile comerciale în România este creditarea, operațiunile active ale băncilor romanesti necapatand dezvoltarea operațiunilor unei bănci universale germane, de exemplu.

BĂNCILE DIN ROMÂNIA LA 31 DECEMBRIE 2000

2. BANCA NATIONALA ȘI ROLUL SAU ÎN FINANȚAREA ECONOMIEI

2.1 Rolul și funcțiile Bancii Nationale a Romaniei – banca centrala a Statului Roman

Pentru a-și îndeplini misiunea sa de interes public, cea mai veche bancă a țării, care funcționează neîntrerupt de la întemeierea sa din 1880, a trebuit să se adapteze și, uneori, în momente cruciale, chiar să facă istoria țării, răspunzând exigențelor economice, constrângerilor politice și sfidărilor tuturor crizelor sistemului financiar al României moderne.

BNR este un institut de interes politic creat ca efect al unei Legi Organice acum 115 ani. Legea promulgată în 11/23 aprilie și publicată în Monitorul Oficial la 17/29 aprilie 1880 ” pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune sub numele de Banca Națională a României ” instituia privilegiul exclusiv al acestei societăți anonime-aflată, pe atunci, în proporție de două treimi în proprietatea acționarilor privați- de a emite moneda Statului Român. Pe tot parcursul evoluției sale istorice ea a fost continuu banca de emisiune a țării, chiar dacă funcțiile ei economice, regimul proprietății și dimensiunile instituționale s-au modificat mult și, uneori, radical.

Astăzi BNR nu este o bancă la fel ca toate celelalte deoarece, în ceea ce privește operațiunile de credit, ea nu tratează decât cu instituții financiare și cu statul și nu cu agenții economici ori persoanele fizice utilizatoare de împrumuturi. BNR este astăzi o structură de gestiune autonomă a unor fonduri publice având însărcinări economice și sociale specifice.

BNR ține o contabilitate proprie pe principii comerciale general acceptate, putându-și încheia activitatea anuală cu profit sau pierdere. Profitul este impozitat de Ministerul Finanțelor ca venit al bugetului de stat. Profitul rămas după impozitare este repartizat în respectul legilor țării prin hotărârile Consiliului de Administrație al Băncii ales de și subordonat Parlamentului României.

Prima și cea mai importantă însărcinare economică și socială specifică a BNR constă în aprovizionarea circulației monetare a întregii țări cu bancnota (biletul de bancă) și moneda metalică. Emisiunea însemnelor monetare ale Statului român constituie, prin lege, monopol al BNR. Emisiunea este continuă din punct de vedere fizic și valoric, dar numărul bancnotelor și monedelor metalice aflate în circulație constituie rezultatul punerii și retragerii din circulație a acestora, conform necesităților economice și gradului de uzură fizică a acestor efecte monetare cu cea mai largă utilizare publică.

Valoarea bancnotelor și monedelor metalice (denumite, în ansamblu, numerar) constituie postul cel mai important din pasivul bilanțului BNR. Activele care se formează în contrapartidă sunt creditul acordat la refinanțarea societăților bancare, creditul acordat bugetului de stat și creditul acordabil străinătății (din rezerva de aur sau devize a țării, administrată de BNR).

Acestor trei mari categorii de active le corespund trei funcțiuni de autoritate monetară ale BNR: bancă a băncilor, casier și bancher al bugetului de stat (Ministerului Finanțelor), precum și gestionar al rezervei de mijloace de plată internaționale ale țării (aur și devize). În completarea funcțiilor de autoritate monetară, BNR este o autoritate de plăți deoarece atât plățile cu numerar cât și o bună parte a plaților fără numerar se desfășoară prin rețeaua ei de sucursale, care îndeplinesc și rolul de agenți ai băncilor comerciale în decontarea pe care acestea o efectuează atât în contul agenților economici și al persoanelor fizice care le sunt clienți, cât și în cont propriu sau în contul instituțiilor publice.

În ansamblul lor, toate aceste funcții, însoțite de alte dispoziții legale specifice în domeniul plăților cu numerar și fără numerar, oferă BNR competența de a stabili și conduce politica monetară, valutară, de credit și de plăți a țării.

Principalii agenți de răspândire a bancnotelor și monedei metalice în public sunt casieriile unităților locale ale băncilor comerciale (sucursale, filiale, agenții), precum și Regia autonomă Poșta Română. Din casieriile acestor mari distribuitori numerarul ajunge în casieriile întreprinderilor sau direct la populație (prin plata directă a pensiilor etc.).

Persoanele juridice care distribuie numerarul -de obicei bănci- îl pot obține de la BNR sau de la alte bănci care l-au obținut de la BNR, în schimbul cedării anumitor active acceptate de distribuitori, cu alte cuvinte în schimbul cedării unei munci prezente. Mai precis, numerarul emis și distribuit de BNR, ca formă a emisiunii banilor în general, are în contrapartidă fie credite acordate de bănci agenților economici sau instituțiilor fără activitate productivă directă, fie creanțe asupra străinătății (valută, devize).

La fel este fundamentat și mecanismul economic al emisiunii și distribuirii monedei de cont, a acelor lei creați și circulați prin înscrierea în debitul și creditul unor evidențe contabile care, împreună cu mecanismul de funcționare al numerarului, descris anterior, dă formă diferitelor activități ale BNR, anume:

● BNR emite, pune și retrage din circulație numerarul;

● BNR este banca băncilor, pe care le autorizează să funcționeze pe teritoriul României;

● BNR este casier și bancher (împrumutător sau creditor) al bugetului de stat (al Ministerului Finanțelor);

● BNR stabilește și conduce politica monetară a țării;

● BNR stabilește și conduce politica valutară a țării;

● BNR supraveghează și participă la reglementarea și operarea sistemului de plăți al țării.

a) BNR emite, pune și retrage din circulație numerarul

Obiectivul esențial al politicii BNR este redat în Legea 101/1988, astfel:

“ Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea monedei naționale, pentru a contribui la stabilirea prețurilor.

Unitatea monetară a României este leul, cu subdiviziunea sa banul.

BNR administrează direct rezerva de bancnote și monede metalice, elaborează programul de emisiune a acestora și asigură emisiunea regulată de bancnote și monede metalice, în vederea satisfacerii nevoilor de numerar ale țării.

Bancnotele și monedele metalice emise și neretrase din circulație de către BNR reprezintă mijloace monetare care trebuie acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor obligațiilor publice și private.

BNR este singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale bancnotelor și monedelor metalice. Bancnotele vor fi semnate de guvernator și casierul central “.

De la crearea sa în 1880, BNR a beneficiat continuu de privilegiul legal al emisiunii însemnelor monetare ale statului român, fie că acestea au fost monede cu valoare intrinsecă (din metale prețioase), fie că acestea au fost bancnote (bilete de bancă) acceptate ca plată pentru stingerea oricărei datorii publice și private pe întreg teritoriul țării și, uneori, chiar în exterior.

Monopolul de emisiune a fost, pentru scurte perioade, anulat de facto sau împărțit. Uneori a intervenit forța majoră în împrejurări legate de ocupația străină și de punerea în circulație de lei tipăriți și distribuiți de ocupant, aduși în bagajele acestuia. Alteori a intervenit inconsecvența politică, la începutul anilor ’50 BNR fiind contrânsă să accepte ca Ministerul Finanțelor să preia o vreme privilegiul emisiunii monedei metalice și, uneori, chiar al unor cupiuri ale bancnotei.

Legea nr.34 din 1991 a restabilit unitatea monopolului de emisiune al BNR asupra monedei naționale, orice monedă metalică și bancnotă emisă de BNR și aflată legal în circulație trebuind să fie acceptată ca unică monedă legală de către casieriile persoanelor juridice și de către particulari, pe întreg teritoriul de plăți al României neputând, deci, fi refuzată în nici o plată, și fără a împiedica efectul unei alte convenții între parteneri.

b) BNR este banca băncilor, pe care le autorizează să funcționeze pe teritoriul României

Potrivit Legii nr.58/1998, orice societate comercială care preia depozite și acordă credite publicului (oricăror persoane fizice și juridice) constituie o bancă, indiferent dacă proprietarii acesteia sunt statul sau persoane private sau și unul și celelalte. Având în vedere riscul specific numai întreprinderilor de bancă de a folosi, în formarea profitului pe baza încasării de dobânzi, banii depuși ai publicului, precum și posibilitatea apariției situației de a nu putea onora cererile de retragere din partea deponenților (panica bancară), BNR se constituie în gestionarul riscului de sistem în activitatea tuturor băncilor, reprezentând interesul întregii societăți fiind, deci, “ gardian al interesului public “.

Primul act al acestei gestiuni economice și misiuni sociale este autorizarea unei societăți comerciale să desfășoare operațiile specifice unei bănci, BNR verificând existența capitalului și dacă, prin forța lor financiară, capacitatea managerială și cunoștințele specifice, persoanele care intenționează să conducă banca nu o vor îndrepta spre faliment.

În continuare, pe tot parcursul existenței ei, banca autorizată va fi supravegheată prudențial, prin verificarea permanentă a expunerii la risc a acesteia, din diverse puncte de vedere ale tehnicilor și restricțiilor bancare.

În cazul constatării de contravenții, BNR este autorizată de lege să aplice sancțiuni atât instituțiilor bancare cât și personalului din conducerea acestora, în interesul apărării întregului sistem bancar de efectele unei proaste gospodăriri intervenite la nivelul uneia sau mai multora din părțile sale. Legimitatea unei astfel de acțiuni este apărarea intereselor deponenților, în cadrul unui tip de comerț specific (comerțul de bancă) și, în ultimă instanță, păstrarea încrederii fiecărui cetățean în moneda națională, pe care zilnic o întrebuințează.

În problemele de interes general, în calitatea de bancă a băncilor, BNR este împuternicită de lege să emită reglementări (regulamente, norme, circulare, etc.) cu valabilitate pentru întregul sistem bancar și pentru fiecare bancă în parte.

Un alt aspect al funcției de bancă a băncilor este acela al rescontării efectelor reprezentative de credit scontate, în prealabil, la băncile comerciale de către persoane fizice și juridice, adică a acelor efecte de tipul cambiei, oferite ca garanție la luarea de bani cu împrumut. În trecut, BNR a practicat operațiile de rescont pe scară largă. După 1990, condițiile economice și juridice nu au permis până de curând decât o refinanțare a societăților bancare, parțial însoțită de garantarea cu efecte de comerț. Deși, rescontarea este în relativă scădere, ca procedură operațională, în activitatea băncilor centrale din întreaga lume, este de așteptat ca reluarea semnificativă, în forme clasice, a activității de rescontare a efectelor de comerț la banca centrală să aibă un efect cultural mobilizator pentru întreaga profesiune bancară.

BNR continuă căutarea și introducerea de noi forme de refinanțare care să asigure un plus de disciplină și performanță cererilor de credite de refinanțare adresate de băncile comerciale, inclusiv prin impunerea de plafoane. Atât rescontul, cât și varianta sa incompletă, dar adecvată astăzi, refinanțarea, nu au loc în mod gratuit (BNR percepe, ca variantă a așa numitei taxe a scontului, o dobândă la creditul de refinanțare). Dobânda și plafoanele la refinanțare sunt instrumentele clasice de politică monetară pe care și BNR le utilizează în prezent.

c) BNR este casier general și bancher al Statului Român

BNR participă la procesul execuției bugetului de stat și ține evidențele contabile ale contului curent al Trezoreriei Generale a Statului, fără a percepe comisioane și fără a plăti dobânzi. Gratuitatea acestui serviciu constituie o contrapartidă la privilegiul (și, în condițiile actuale, la monopolul) de emisiune monetară acordat de către Statul Român.Totodată, BNR poate acorda bugetului de stat un împrumut limitat pentru acoperirea decalajului temporar care intervine -de obicei, sezonier- între veniturile și cheltuielile acestuia. Pentru aceste sume BNR devine, prin urmare, bancher și creditor al statului. Împrumutul are un caracter de avans făcut de BNR bugetului statului. Avansul în principiu, se poate acorda pentru acoperirea unor nevoi temporare, pe baza unui contract (convenție) cu Ministerul Finanțelor, și trebuie să se încadreze în limite cantitative prestabilite de lege, din precauția de a limita tentația de a se împrumuta nelimitat.

Atât în urma creditării temporare a bugetului cât și a rescontării efectelor de valoare ale întreprinderilor publice, BNR poate prelua în portofoliul său, în contrapartida fondurilor date creditorilor, efecte publice care pot fi negociate pe o piață secundară strict reglementată a capitalului (burse de valori), piață pe care, fără vreun privilegiu special în raport cu ceilalți participanți, banca centrală poate vinde și cumpăra aceste efecte ca instrument de politică monetară (piață deschisă).

Pe de altă parte, tot pentru contul bugetului de stat, BNR poate mobiliza resurse bănești, acționând ca agent al statului în ce privește emisiunea, vânzarea și răscumpărarea obligațiunilor prin care statul se poate împrumuta de la public pe termen lung. Banii obținuți astfel de buget acoperă cheltuielile care nu pot fi finanțate din sursele curente sau pe cele pe termen scurt ale bugetului, în primul rând pe cele cu investițiile de interes public (infrastructura, armata, cercetarea științifică etc.) și, de asemenea, pe cele cu acoperirea deficitelor bugetare din anii anteriori. Astfel, BNR,ca agent al statului, poate organiza- ea însăși sau prin intermediul altor bănci -emisiunea și plasarea obligațiunilor de stat, efectuând și serviciul financiar al datoriei publice (vânzarea, răscumpărarea, încasarea diferențelor de preț, plata dobânzilor și altor drepturi bănești ce decurg din respectivele operațiuni). BNR poate face toate aceste servicii specifice pieței datoriei publice la inițiativa și cererea expresă prealabilă a Ministerului Finanțelor, neavând nici un privilegiu special ca agent și supunându-se regulilor concurenței comerciale în calitate a sa de intermediar financiar pe piața valorilor mobiliare.

d) BNR stabilește și conduce politica monetară a țării, în interesul națiunii

Conform Legii nr.58 din 1998, Consiliul de Administrație al BNR stabilește principalele obiective ale politicii monetare a țării, sprijinind executivul în toate acele măsuri care nu contravin intereselor pe termen lung ale stabilității monedei naționale. Principalul organ al executivului cu care se asigură corelări în acțiune pe această dimensiune strategică pentru stabilitatea generală a economiei naționale este Ministerul Finanțelor.

Totodată, BNR poate desfășura o consultare cu reprezentanții profesiunii bancare din băncile comerciale.

Principalele teme ale politicii monetare sunt volumul și stuctura masei monetare în evoluția lor, nivelul și calculul dobânzilor la depozitele bancare la vedere și la termen (pornind de la dobânda de refinanțare), cursul de schimb al leului în raport cu alte valute și situația balanței de plăți externe a țării. În funcție de caracteristicile perioadei, echilibrarea pe care o presupun parametrii monetari face ca una sau alta din temele de mai sus să fie mai actuale sau mai acute, stabilindu-se ierarhii și priorități în ordinea importanței, dar mai ales a urgenței.

Uneori, pot intra în centrul discuțiilor de tactică și strategie monetară chiar probleme de rang inferior cum ar fi lipsa unei cupiuri adecvate unei situații de moment ori eficiența generală a sistemului de plăți fără numerar.

Punerea în aplicare a politicii monetare stabilite are loc prin utilizarea unei panoplii de instrumente specifice Băncii Centrale, dintre care cele mai importante sunt:

● revizuirea nivelului taxei scontului (dobânzii de refinanțare);

● formarea, modificarea nivelului și utilizarea unei rezerve minime obligatorii (rezerva monetară) pe care societățile bancare sunt obligate să o depună la BNR, pentru limitarea unora dintre activele acestor instituții;

● intervenția pe piața valutară pentru susținerea cursului monedei naționale în raport cu alte monede (prin cumpărări, respectiv vânzări de lei și valute);

● formarea și utilizarea rezervei de aur și devize a statului pentru obținerea de venituri sau mobilizarea sau mobilizarea de resurse financiare externe.

Pe de altă parte, ca orice participant pe piață, BNR poate folosi ca instrumente de politică monetară tehnici și crea structuri specifice activității băncilor comerciale.

Câteva exemple:

● organizarea și supravegherea pieței valutare, pentru asigurarea convertibilității interne limitate a leului;

● organizarea unei piețe a creditelor pe termen ultrascurt;

● participarea pe piețe secundare de valori mobiliare deschise participării publice largi (burse de valori) pentru tranzacționarea titlurilor de stat și a altor valori mobiliare din portofoliul propriu al BNR (acțiuni, obligațiuni, certificate de depozit ale băncilor de stat precum și instrumente financiare hibride și derivate ale acestora);

● acordarea de credite unor clienți selecționați prin efectul legii (bugetul statului) sau discreționar (societățile bancare).

Atât în stabilirea cât și în conducerea politicii monetare, BNR operează cu date sintetice provenite din sectorul bancar și din analize ordonate în teritoriu sucursalelor proprii, analize ce pot avea ca obiect nu numai băncile, dar și agenți din economia reală.

e) BNR stabilește și conduce politica valutară

Polica valutară constituie un segment specific al celei monetare. În România de azi ea are senzitivitate publică și o personalitate aparte, datorită deschiderii din ultimii ani a economiei la schimburile internaționale.

În domeniul politicii valutare, Consiliul de Administrație al BNR are atribuțiuni importante în stabilirea regimului valutar al țării. Transpunerea politicii valutare nu cade integral în competența și posibilitățile BNR, cu atât mai mult cu cât, încă o lungă perioadă de timp, caracterul deschis al economiei românești în tranziție și dependența structurală de importuri specifice perioadei pot genera dezechilibre valutare majore și de lungă durată. Pentru moment, BNR este autoritatea care asigură trezoreria balanței de plăți externe a țării, inclusiv prin efectuarea controlului efectiv al devizelor, pentru a nu se crea o dependență față de creditele externe. Plata unui import reprezintă cea mai frecventă tranzacție curentă a unui agent economic român, după cum, dacă agentul economic român ar investi în străinătate (de exemplu, cumpărând acțiuni la o fabrică străină cu scopul obținerii unui profit), el ar efectua o tipică tranzacție de capital. În interesul protecției economice naționale, BNR acționează în prezent pentru a asigura convertibilitatea leului pentru tranzacțiile curente ale balanței de plăți, dar și pentru restrângerea tranzacțiilor de capital. Pentru aceasta, BNR este în drept să controleze orice plată efectuată în favoarea unui agent economic străin pe canale bancare pentru a se lămuri natura tranzacției care a determinat plata.

BNR s-a implicat în crearea unei piețe valutare interbancare în care moneda națională să poată fi convertită în valute care să dea posibilitatea plății tranzacțiilor curente. În această calitate, până în anul 1994, BNR a fost organizatorul ședințelor de licitație în care principalele bănci cereau și ofereau -în primul rând pentru clienții lor- lei în schimbul valutei pe care agenții economici și băncile însele le declarau ca deservind tranzacții curente și care erau anterior confruntate cu baza de date proprie a BNR privind documentele de import ale solicitanților. Începând cu luna august 1994, BNR a renunțat la rolul de organizator principal al pieței valutare interbancare, lăsând o mai mare libertate tranzacțiilor valutare ale băncilor comerciale și formării cursului de schimb. Totodată BNR- ea însăși participantă pe piața valutară interbancară -a permis lărgirea continuă a pieței valutare.

Totodată, controlul valutar efectuat de BNR asupra marilor solicitanți de valută a fost extins și asupra unor segmente mai puțin semnificative ca volum ale pieței valutare interne, dar foarte sensibile, în mentalitatea publicului din zilele noastre, aflat în plin proces de însușire a bazelor unei culturi bancare. Spre exemplu, casele de schimb valutar ca domeniu specific al comerțului cu bani “cu amănuntul ” se supun, pe lângă legislația civilă și penală privind obligația de a presta un comerț autorizat, și reglementării, supravegherii și controlului de teren exercitat, cu tematică specifică, de către lucrătorii BNR.

Dintre instrumentele specifice băncii centrale, pe care și BNR le utilizează la înfăptuirea politicii valutare, se află și rezervele internaționale (aur și valute) ale statului român. Rezervele internaționale se află în gestiunea BNR, și ele pot fi folosite, conform legii pentru susținerea cursului de schimb al leului în momente critice, sau pentru a efectua direct plăți ordonate de Autoritățile Statului Român în situații bine stabilite. BNR are sarcina de a contribui la mobilizarea resurselor valutare ale țării pentru constituirea rezervei de stat, este păstrătoarea acestora, iar în calitate de “ casier ” îi revine obligația să facă întocmai și la timp plățile la care s-a angajat Guvernul României prin Ministerul Finanțelor.

Trebuie menționat că, în afara bancnotelor și monedelor metalice străine aflate în casieriile BNR- și care pot reprezenta doar o infimă parte a rezervei valutare -valuta de cont de care dispune BNR se află depusă într-o bancă din țara de origine a monedei, într-un cont de corespondent (francii francezi la Banca Franței din Paris sau la alte bănci din Franța, lirele sterline la Banca Angliei sau la alte bănci din Anglia, ș.a.m.d.). Depuse fiind în “ patria ” respectivei monede străine, aceste depozite produc dobânzi, iar plata se poate face mai lesne- la un simplu ordin telegrafic al BNR în favoarea oricărui agent economic din țara respectivă față de care partenerul român are obligații exprimate în valuta respectivă.

Potrivit art.31 din Legea Organică din 1998, BNR prezintă un raport Parlamentului dacă prevede sau constată scăderea rezervei de metale prețioase și devize (rezerva internațională) până la un nivel pe care îl consideră alarmant. Prin mecanismul separației și dialogului puterilor în stat se crează posibilitatea afirmării concrete a principiului dublului control managerial în gospodărirea macroeconomică a banului public, principiu și cale către economia de piață.

Atât pentru constituirea rezervei internaționale cât și pentru scopul plății unor datorii în străinătate ale agenților economici români, Guvernul se împrumută de la alte guverne sau de la persoane juridice care nu intră sub incidența dreptului public. În contractarea, derularea și stingerea acestui gen de împrumuturi BNR se poate implica, la cererea Ministerului Finanțelor și în limitele Legii sale Organice, în nume propriu, dar în contul statului.

f) BNR supraveghează și participă la reglementarea și operarea sistemului sistemului de plăți al țării

Supravegherea sistemului de plăți al țării, în general, și al plăților bancare, în special, în primul rând a celor fără numerar, este o consecință și un mijloc important de a înfăptui politica monetară și de menținere a stabilității monedei naționale, precum și a încrederii publice în sistemul bancar național. Cel mai mare volum de plăți se formează pe canalele circulației bancare: de la BNR la băncile comerciale (plăți bancare “ cu ridicata “) și de la acestea la agenții economici și, așa cum se afirmă tot mai mult în ultimul timp, direct către milioane de persoane fizice având conturi deschise în bănci (plăți bancare “ cu amănuntul “). Alături de acordarea de credite, transferurile și decontarea între conturile clienților sunt principalul serviciu pe care băncile îl prestează societății. Neefectuarea întocmai și la timp a unei plăți scade încrederea persoanei care a ordonat-o în bancă, instituție de interes public care s-a angajat să efectueze această operație pe baza unui contract de servicii comerciale.

În ultimă instanță, trecerea în posesia unei mărfi fără a fi însoțită, pe cât posibil simultan, de transferul de proprietate asupra banilor care reprezintă contravaloarea mărfii respective este sursă a riscului ca tranzacția să se dovedească ratată rupându-se lanțul încrederii care ține partenerii comerciali, grupurile de interese și societatea în ansamblul său laolaltă.

Asemenea multor bănci centrale contemporane, încă în 1991, BNR a preluat inițiativa reformei sistemului de plăți fără numerar al țării. În acest sens, BNR a pregătit și a pus la dispoziție propria rețea intrabancară care acoperă întreg teritoriul țării în cadrul unui program intern de modernizare a tehnologiilor clasice de decontare manuală a instrumentelor de plată pe suport de hârtie susținut prin efort investițional propriu desfășurat exclusiv în interes public. În cadrul acestei acțiuni, BNR urmărește scopuri strategice ca:

● accesul la mijloace eficiente de gestiune a riscului de faliment al oricărei bănci din cauza efectului de neplată la sfârșitul zilei a datoriilor acumulate din partea celorlalte bănci către aceasta (riscul zilnic de sistem datorat plăților reciproce interbancare);

● crearea și dezvoltarea unei platforme de înnoire a instrumentelor de plăți fără numerar și a tehnologiilor de decontare a acestora, cu scopul stimulării emulației la nivelul băncilor comerciale (care se bucură încă, în domeniu, de monopoluri specifice pieței vânzătorului).

BNR a acționat în acest fel în interesul publicului larg, al clienților băncilor, astfel încât aceștia să poată beneficia, în perspectiva următorilor ani, de noi forme și mijloace de plată atât la nivelul întreprinderilor cât și al fiecărui individ (cecuri, cartele bancare de debit și de credit, etc.) chiar dacă BNR nu își va putea probabil permite alocarea de fonduri publice pentru astfel de produse comerciale pentru bănci. Printr-o astfel de întemeiere și impulsionare a reformei plăților comerciale bancare, BNR urmărește, în final, să transforme România dintr-o societate a numerarului într-una intens bancarizată, unde majoritatea plăților să poată avea loc prin intermediul sau cu sprijinul masiv al informaticii și telecomunicațiilor bancare, al plăților electronice la nivelul milioanelor de cetățeni ai țării.

În acest scop, începând din 3 aprilie 1995, BNR a reluat, după 5 decenii (dar cu aportul masiv al tehnicii contemporane de telecomunicații și pe fondul unui remarcabil efort cultural al personalului propriu), tehnologia de decontare prin compensare multilaterală netă a plăților interbancare efectuate între băncile comerciale în case de compensații deschise în sucursalele BNR.

Conform Legii sale, BNR poate presta ea însăși servicii de compensare și decontare a plăților între societățile bancare (denumite decontări interbancare) implicându-se, deci, nu numai ca arbitru dar și ca participant în sistemele de plăți fără numerar ale țării. BNR a început în 1995 organizarea și operarea de Case de compensații teritoriale, pe risc și cheltuială proprie, utilizând rețeaua sa intrabancară (sucursalele sale și dotările proprii de telecomunicații) pentru transmiterea de mesaje de plăți ale băncilor comerciale, la tarife modice.

De asemenea, dacă o bancă rămâne datoare celorlalte la sfârșitul zilei de plăți și nici o altă bancă nu o împrumută pentru a-și stinge debitul (ceea ce este obligatoriu la sfârșitul fiecărei zile bancare de plăți), BNR poate acorda credite pe termen de o zi lucrătoare pentru închiderea zilnică a pozițiilor debitoare de plăți ale societăților bancare față de ceilalți participanți la acest sistem de decontări multilaterale.

BNR organizează din aprilie 1995 astfel, ședințe zilnice de compensare ale instrumentelor de plată în localurile sale din București și din reședințele de județ. În cadrul acestora, unitățile bancare afiliate la sistem pe baza propriului consimțământ își reunesc reprezentanții în fiecare zi pentru a face schimbul de documente de plată pe care și le adresează reciproc. Prin această tehnică, denumită compensare multilaterală netă, sunt schimbate, practic, datoriile reciproce ale băncilor participante în scopul accelerării transferului de fonduri între multitudinea lor de deponenți (clienți) respectivi (instituții publice, agenți economici, persoane fizice), astfel încât ceea ce trebuie decontat efectiv pe plan central să nu reprezinte decât soldul acelor datorii. O astfel de operație- care nu este altceva decât o raționalizare în fluxul tehnologiei de decontare (care altfel ar trebui să fie efectuată bucată cu bucată) -face obiectul recentelor dezvoltări din BNR pentru revitalizarea culturală pe scară largă a întregii sale rețele intrabancare.

De asemenea, BNR constituie, pentru moment, singurul organizator și furnizor necontestat de credite pe piața interbancară a creditului pe termen ultrascurt (o zi lucrătoare), piață pe care alături de BNR, prezintă ofertă de credit și societățile bancare care își închid ziua de plăți cu sold pozitiv la compensarea finală.

2.2 Politica monetara și de refinantare dusa de Banca Nationala în perioada de tranzitie

In economia de piata, politica monetara este o interventie deliberata a statului în domeniul economic în scopul de a indeplini anumite obiective de ordin structural sau conjunctural. în primul rand politica monetara inseamna recunoasterea posibilitatilor de a actiona prin moneda asupra monedei.

Politica monetara poate fi privita ca ansamblul interventiilor Bancii Centrale sau autoritatilor monetare care se efectueaza asupra lichiditatilor economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.

In primul sau an de functionare în noul regim juridic, Banca Nationala a fost confruntata cu probleme de extrema complexitate și dificultate. în primul rand al preocuparilor sale, Banca Nationala a Romaniei a asezat indeplinirea funcțiilor – consfiintite prin lege – de reglementare și supraveghere a activitatii societatilor bancare, considerand ca restructurarea sistemului bancar pe baze avansate va sprijini efectiv trecerea la economia de piata.

In mod treptat și cu toata transparenta, Banca Nationala a procedat, în cursul anului 1991, la remodelarea mecanismului relatiilor interbancare. S-a trecut de la controlul direct, administrativ al sistemului bancar, la promovarea indirecta de control monetar – obiective tinand, deopotriva, de functia de reglementare și de aceea de conducere a politicii monetare. La inceputul anului, s-au utilizat plafoane de credite pentru fiecare banca în parte. Dobanda, stabilita administrativ, nu a jucat un rol efectiv. Spre sfarsitul anului, utilizarea plafoanelor de credite a fost, practic, abolita, mecanismul de refinantare de la Banca Nationala a fost complet reconceput, piata interbancara a inceput sa functioneze, fiind create parghiile monetare indirecte capabile sa actioneze în procesul de alocare a resurselor, ce caracterizeaza economia de piata.

Controlul cresterii masei monetare – prin limitarea expansiunii creditului acordat sectorului neguvernamental – a fost considerat esential, atat pentru temperarea presiunilor inflationiste, cat și pentru accelerarea procesului de restructurere economica. Aceasta optiune de baza a Bancii Nationale, prevazuta în acordul cu Fondul Monetar International, a fost justificata de amploarea deosebita a problemelor de ordin monetar acumulate în ultimii ani. Pe de o parte, populatia detinea un mare volum de resurse banesti – ce reprentau 48,4 % din totalul masei monetare la sfarsitul anului 1990 – pentru care acoperirea în bunuri și servicii ajunsese, potrivit datelor statistice, la numai 9 %. Pe de alta parte, volumul creditului acordat intreprinderilor numai în anii 1989 – 1990 crescuse cu 286 miliarde de lei, desi PIB scazuse, chiar în preturi curente, cu aproape 13 miliarde de lei. în aceast situatie, este evident ca intregul spor de credit finanta acumularea de stocuri fara utilitate reala. Limitarea expansiunii creditului la nivel macroeconomic nu si-a gasit insa un corespondent la nivel microeconomic.

In lipsa creditului bancar intreprinderile au gasit supapa de acoperire a proastei lor gestiuni în intarzierea plaților catre furnizori. Prin generalizarea neplații furnizorilor, s-a creat un blocaj în lant a plaților, care a cuprins atat intreprinderile bune, cat și cele rele.

Contradictia dintre o politica monetara restrictiva și o administratie ce nu a contracarat suficient de hotarat indisciplina financiara a permis amplificarea blocajului plaților, în paralel cu acumularea de stocuri și agravarea celorlalte dificultati de ordin structural ale economiei.

In acest fel se explica și amploarea deosebita a procesului inflationist, în ciuda politicii monetare restrictive.

Atingerea unor rate real pozitive ale dobanzii a fost considerat un obiectiv pragmatic în strategia trecerii la mecanismele economiei de piata, ca și pentru normalizarea comportamentului agentilor economici. Aplicarea efectiva a acestei orientari de principiu a fost insa tratata, de-a lungului intregului an 1991, cu deosebita prudenta, avand în vedere conditiile concrete din economia tarii.

Politica de dobanzi a Bancii Nationale a mai fost influentata și de existenta unor rigiditati de natura tehnica în sistemul bancar – indeosebi legate de incapacitatea Casei de Econimii și Consemnatiuni de a-si modifica frecvent ratele dobanzii – ca și de reticiente cu resort psihologic, larg raspandite în țara noastra. Fata de aceste considerente Banca Nationala a procedat la majorarea în mai multe etape a dobanzilor pentru refinantare de la 3 % la sfarsitul anului 1990, pana la 18 % incepand cu 15 septembrie 1991, lasand, totodata, bancilor comerciale posibilitatea de a-si determina propriile rate ale dobanzilor în functie de cerere și oferta. în acest mod, dobanzile au ramas cu mult sub nivelul inflatiei, dar, avand în vedere ratele practicate pana în 1990, au constituit un semnal pentru economie ca epoca creditului abundent și ieftin s-a incheiat.

In totalul bilantului de la 31 decembrie 1991 de 917 miliarde lei,in creștere cu 105 % fata de anul precedent se remarca o creștere cu numai 8%,pana la 390 miliarde lei a creditelor de refinantare acordate societatilor bancare, ca urmare a abandonarii pozitiei de monopol a bancii centrale în administrarea lichiditatilor din economie și a trecerii la relatii interbancare directe – adecvate economiei de piata.

In toate economiile bazate pe mecanismele pietei s-a putut constata ca procesul inflationist este alimentat prin oferta de bani neacoperita de resurse materiale intr-o structura adecvata.

Inca de la reorganizarea sa, în conformitate cu atributiile stabilite prin lege, Banca Nationala a urmarit limitarea cresterii masei monetare, aceasta fiiind practic, singura arma la dispozitia autoritatii monetare pentru lupta impotriva inflatiei.

Politica monetara, în ansamblul ei a fost formulata de Consiliul de Administratie al Bancii Nationale a Romaniei în stransa conlucrare cu Guvernul și beneficiind, în mod sistematic, de aprobarea Parlamentului pentru cele mai importante decizii.

Pentru o corecta evaluare a obiectivelor cantitative urmarite de Banca Nationala inca din 1991, trebuie precizat ca dezechilibrele din economia reala aveau drept corespondent un exces insemnat de masa monetara. De aceea reducerea relativa a masei monetare a fost o prioritate de prim ordin în lupta antiinflationista. Pentru a atinge acest obiectiv, Banca Nationala a apelat în prima parte a anului 1991 la mecanismul plafoanelor de credit, trcand ulterior la reglarea indirecta a ofertei de bani, prin parghii specifice – rata dobanzii, mecanismul rezervelor obligatorii-. Rezultatul a fost eliminarea, pana la sfarsitul anului 1992, a cvasitotalitatii excesului de masa monetara mostenit : daca la sfarsitul anului 1990 se inregistra o masa monetara de 513,5 miliarde lei, la un PIB de 857,9 miliarde lei – adica o viteza de rotatie de 1,67 -, la sfarsitul anului 1992 masa monetara a ajuns la 1806,4 miliarde de lei, la un PIB de 5 499,1 miliarde de lei –respectiv, o viteza de rotatie de 3,02, care poate fi incadrata în limite de normalitate,avand în vedere și standardele internationale.

Dincolo de acest succes, procesul inflationist deschis, declansat o data cu liberalizarea preturilor, s-a situat în permanenta la niveluri superioare celor avute în vedere. Principalele cauze ale acestui fenomen sunt urmatoarele :

● Dezechilibrul structural dintre cerere și oferta. Deceniile de economie planificata au construit o structura economica avand drept caracteristici principale creștere a extensiva, prioritatea sectorului industrial – indeosebi, a ramurilor mari consumatoare de resurse – și orientata spre o diviziune internationala a muncii sectorizata pe criterii politice. O data cu dereglementarea pietei interne și cu destramarea bazelor politice care stateau la bazele functionarii pietelor externe o parte insemnata a ofertei interne nu si-a mai gasit corespondent în cerere, dar a continuat, partial, sa subziste, atat inertial, cat și gratie constrangeriilor bugetare slabe și capacitatii de “finantare” prin arierate.

● Disfunctionalitatile perioadei de tranzitie. Derglementarea accelerata a activitatii economice dupa decembrie 1989 și intarzierile în crearea noilor institutii și mecanisme de piata au antrenat, intr-o prima etapa, producerea unor importante pierderi materiale și scurgeri fara echivalent din avutia nationala. Sustrageri de materiale și produse industriale, distrugeri de inventar agricol și sustrageri de produse, favorizate de procesul de decooperatizare a agriculturii, treceri de marfuri peste granita realizate de persoane fizice, stimulate de existenta unor preturi interne puternic subventionate – sunt numai cateva din formele pe care le-a imbracat, o anumita perioada de timp, risipa de resurse. Pe langa aceste forme de manifestare – generate de comportamente individuale – a avut loc și un transfer unilateral de resurse, în derularea unor operatiuni de comert exterior care au continuat inertial pe baza vechilor intelegeri și acorduri. Astfel continuarea și în 1990 a exporturilor pe credit catre Irak a marit la 1700 milioane de dolari suma resurselor imobilizate pe aceasta relatie datorita razboiului din Golf și embargoului ONU. Din aceste creante, la sfarsitul anului 1992 erau scadente dar neincasate circa 600 milioane dolari, echivaland în conditiile anului 1992, cu peste doua treimi din deficitul bugetului de stat.

● Indisciplina financiara la nivel microeconomic. Confruntat cu politica monetara restrictiva a Bancii Nationale sectorul real al economiei a gasit “solutia “ intarzierii voluntare a decontarilor. Procesul a fost favorizat de pozitia de monopol a multor agenti economici și de rigiditatea structurala și comportamentala a altora.

● Optiunea pentru liberalizarea graduala a preturilor. Considerat initial a avea un rol în limitarea costului social pe care l-ar antrena o liberalizare abrupta, mecanismul gradual adoptat s-a dovedit în final mai costisitor din punct de vedere social iar, pe plan economic, a prelungit durata incertitudinilor, distorsiunile relative de preturi și risipa de resurse. în plus a fost inoculata o mentalitate inflationista, care a facut ca, la fiecare etapa de modificare corectiva a preturilor, sa fie adaugata, intr-o proportie din ce în ce mai mare, o componenta structurala, adica majorarea prin “contaminare” a tuturor preturilor, inclusiv pentru produsele neafectate sau afectate doar marginal de modificarea corectiva a anumitor preturi.

● Politica de dobanzi a Bancii Nationale. Intreaga teorie economica, indiferent de orientarea acesteia, ca și realitatea lumii intregi, arata ca dobanda trebuie sa se situeze la un nivel real pozitiv, pentru a asigura echilibrul dintre cererea și oferta de bani și pentru a nu se realiza un transfer fara echivalent al resurseor de la creditori inspre debitori. Cu toate acestea, pentru a asigura sincronizarea politicii monetare cu celelalte componente ale politicii macroeconomice, și în special cu liberalizarea în trepte a preturilor, Banca Nationala a optat pentru adoptarea unei pozitii prudente și graduale în ajustarea ratelor dobanzii. Abordarea graduala a fost impusa de caracterul preponderent corectiv al inflatiei din primele etape de liberalizare a preturilor, ca și de insuficienta familiarizare a societatii romanesti cu functionarea mecanismelor de piata.

Din aceste motive, abia în luna iunie 1992, rata de referinta a Bancii Nationale a ajuns la 80 % pe an, ceea ce, în conditia reducerii ritmului de creștere a preturilor, reprezenta un nivel pozitiv în termeni reali. Desi aceasta rata a fost mentinuta pana în decembrie a aceluiasi an, intreaga creștere a masei monetare din ultimile luni ale anului 1992 s-a realizat pe seama creditelor cu dobanda preferentiala, refinantarea în conditii curente scazand tot mai mult în cifre absolute și relative.

Instrumente de politica monetara utilizate în 1992.Banca Nationala a urmarit ca ratele dobanzii sa intre în rolul firesc pe care il au în economia de piata în procesul de alocare a resurselor. Pornind de la o rata de referinta de 18 % pe an la 13 decembrie 1991, Banca Nationala a majorat succesiv propriile rate la dobanzi, pana la 80 % pe an, incepand din iunie 1992. La 1 decembrie 1992, în parte ca urmare a aprecierilor cu privire la o previzibila moderare a inflatiei, dar și pentru faptul ca nivelul dobanzii de referinta isi pierduse semnificatia practica și ramasese izolat pe cel mai inalt palier, Banca Nationala a redus rata se referinta la 70 % pe an.

De la 1 martie 1992, rata rezervelor obligatorii ale societatilor bancare la Banca Nationala a fost stabilita la 10 % din depozitele în lei atrase de sistemul bancar. De la acesta prevedere au fost exceptate depozitele guvernamentale, cele interbancare, precum și cele apartinand populatiei. Prin nivelul lor din luna martie 1992, de 60 de miliarde, și tinand seama de multiplicatorul masei monetare, s-a realizat o reducere a potentialului de creștere a masei monetare cu aproximativ 150 de miliarde de lei. în baza de calcul a rezervelor obligatorii au fost incluse, de la 1 decembrie, și depozitele populatiei. Au fost majorate aceste rezerve cu peste 40 de miliarde de lei, limitandu-se suplimentar potentialul de expansiune monetara cu 90 – 100 miliarde de lei.

Politica de credit a Bancii Nationale a Romaniei în 1992. Potrivit Statutului Bancii Nationale aceasta nu participa la creditarea directa a agentilor economici, ci numai a sistemului bancar, prin mecanismul de refinantare a acestuia. Regulamentul de refinantare, aprobat de Consiliul de Administratie în septembrie 1991 și intrat efectiv în vigoare în ianuarie 1992, prevede trei mecanisme : linia de credit, creditul de licitatie și creditul pe termen fix. Politica Bancii Nationale a fost,in prima jumatate a anului 1992, de restrangere treptata a liniilor de credit, de scurtare a duratei de acordare a acestora și de inlocuire cu credite de licitatie, urmarind flexibilizarea procedurilor de creare și de resorbire a lichiditatii în sistemul bancar.

În ultimile luni ale anului 1992, mecanismele de refinantare curenta au fost utilizate pe o scara tot mai restransa, cedand locul unor facilitati de refinantare în conditii speciale ca : linia de credit pentru conditii speciale deschisa în favoarea Bancii Comerciale Romane cu o dobanda de 13 % pe an, liniile de credit pentru lucrari agricole acordate în mai multe transe, cu o dobanda de 13 %, principalul beneficiar fiind Banca Agricola.

Multiple cauze de ordin intern și extern au facut ca în prima jumatate a anului 1993 sectorul real al economiei sa continue sa se deterioreze. Raspunsul la aceasta situatie a fost ca și în 1991 și 1992, continuarea injectiei moonetare în conditii preferentiale de dobanda. Desi în mod formal Banca Nationala nu si-a modificat dobanda sa de referinta – stabilita în decembrie 1992 la 70 % – semnificatia practica a acesteia a scazut continu, sub impactul volumului tot mai ridicat de credite acordate în conditii preferentiale. Apogeul acestei situatii s-a inregistrat în luna aprilie, cand în structura creditelor de refinantare acordate de Banca Nationala, creditele cu dobanda preferentiala -situata intre 10 și 25 % pe an – au ajuns sa detina peste 96 % din total.

S-a dovedit astfel, mai clar decat oricand – ca emisiunea monetara fara acoperire, pentru creditarea preferentiala a unor sectoare de activitate, nu este de natura sa stimuleze creștere a reala, ci doar mentine distorsiunile în alocarea resurselor și inhiba creștere a în sectoarele potentiale viabile.

Un alt efect negativ a fost excesul relativ de lichiditate din economie, antrenat de abundenta creditarii preferentiale, care a atras majorarea artificiala a cererii de valuta. Aceasta se datora nu numai migratiei naturale catre valuta – pentru valorificarea reala a disponibilitatilor banesti, ce se puteau realiza prin majorarea importurilor – ci și cererii de valuta din motive speculative.

Intrucat cel mai primejdios dezechilibru care tindea sa se accentueze era cel valutar, Banca Nationala a elaborat un Raport privind regimul valutar din România și masurile pentru stabilizarea cursului leului, pe care l-a inaintat Parlamentului, Presedintiei și Guvernului în luna mai 1993.

In cadrul acestuia Bancii Nationale i-a revenit raspunderea pentru adoptarea unei politici monetare restrictive, care sa evite derapajul catre hiperinflatie și sa permita reducerea treptata a inflatiei. Masurile stabilite de Consiliul de Administratie al Bancii Nationale au fost orientate astfel :

eliminarea excesului de lichiditate, generat de posibilitatile de mentinere a unor disponibilitati ridicate ale statului în conturi deschise la bancile comerciale

neacordarea unor noi credite în conditii preferentiale de dobanda și inchiderea celor existente la scadenta acestora.

dimensionarea rationala și stricta a lichiditatii în sistemul bancar și creștere a costului refinantarii de la Banca Nationala

In anul 1993 nu au fost introduse noi instrumente de politica monetara, dar utilizarea lor a fost substantial imbunatatita și diversificata. Controlul lichiditatii s-a realizat prin parghia indirecta a limitarii volumului refinantarii, prin mecanismul rezervelor obligatorii și prin trecerea spre rate real pozitive ale dobanzii.

Dupa crearea contului centralizat al Trezoreriei Statului, Banca Nationala a inlocuit partial prin linii curente de credit lichiditatea pe care o drenase în sistemul bancar. Aceasta a reprezentat o prima limitare a emisiunii monetare și în plus a majorat semnificativ costul fondurilor, chiar daca nu inca sudicient de mult pentru a depasi ritmul inflatiei.

In ultimile luni ale anului, Banca Nationala a revenit, în forta de aceasta data, la utilizarea instrumentelor de refinantare adecvate economiei de piata. Creditul de licitatie, ce prefigureaza operatiunile de open-market, a crescut saptamana de saptamana, de la un nivel mediu de 131 miliarde de lei în septembrie, pana la 573 de miliarde în decembrie.

Pana în luna octombrie bancile comerciale puteau dispune practic nelimitat de refinantarea Bancii Nationale, prin intermediul operatiunilor în descoperit de cont – overdraft – care fusesera concepute doar pentru nevoi de plați curente, evitand incetinirea decontarilor interbancare.

Intrucat în noile conditii Banca Nationala si-a propus sa tina în control strict lichiditatea, functionare operatiunilor în descoperit de cont a suferit trei modificari esentiale:

consolidarea și centralizarea zilnica a conturilor societatilor bancare la centrala Bancii Nationale. în felul acest Banca Nationala a putut monitoriza indeaproape nivelul refinantarii efective

semnalizarea caracterului exceptional al finantarii în descoperit de cont, prin majorarea substantiala a costului acesteia. Astfel, de la 1 octombrie, creditul în descoperit de cont a fost acordat cu o rata a dobanzii de 150 %, iar de la 1 noiembrie nivelul a fost ridicat la 250 %.

limitarea volumului creditului în descoperit de cont la maxim 75 % din volumul fondurilor proprii ale bancilor.

In cursul anului 1993, mecanismul rezervelor obligatorii nu a suferit modificari. Nivelul efectiv al rezervelor obligatorii a crescut insa de la 105,3 miliarde de lei în luna ianuarie, la 168 miliarde lei în decembrie, sub influenta majorarii masei monetare. Abia la sfarsitul anului,in cadrul politicii sale de inasprire a politicii monetare, Banca Nationala a decis modificarea regimului rezervelor obligatorii.

Masurile intrate insa în aplicare de la 1 februarie 1994 au cuprins în esenta urmatoarele :

includerea în baza de calcul a rezervelor obligatorii a depozitelor în valuta ale rezidentilor, cu exceptia celor apartinand persoanelor fizice. Rata unica a rezervelor obligatorii a fost stabilita la 10 %, vizandu-se descurajarea rezidentilor în pastrarea timp indelungat a depozitelor obligatorii.

stimularea constituirii depozitelor în lei prin reducerea ratei rezervelor obligatorii aferente cresterii depozitelor în lei, rata marginala fiind stabilita la

5 %

includerea, în baza de calcul a rezervelor obligatorii, a sumelor în tranzit din conturile bancilor comerciale, daca acestea depasesc un nivel considerat normal – de 5 % din totalul bilantului. Aceasta masura, adoptata pentru a evita prelungirea voluntara de catre banci a circuitului decontarilor, a contribuit la ameliorarea disciplinei în sectorul bancar.

In 1993 politica dobanzilor a inregistrat evolutii esentiale. Rata de referinta a Bancii Nationale nu s-a modificat, ramanand de 70 % de-a lungul intregului an. Rata medie efectiva a dobanzii de refinantare s-a situat, în cea mai mare parte a anului, cu mult sub acest nivel, inregistrand un minim în luna aprilie, cand a atins circa 20 %, situandu-se astfel chiar sub nivelul inregistrat în primul trimestru al anului 1992. Incepand din luna mai, rata medie a dobanzii Bancii Nationale a inceput sa creasca, mai lent pana în luna septembrie și apoi foarte abrupt în ultimul trimestru al anului, semnalizand astfel în mod hotarat orientarea antiinflationista a politicii Bancii Nationale.

Astfel pe seama dobanzilor real pozitive, atat la Banca Nationala cat și pentru depozitele atrase și creditele acordate de sistemul banacar, s-au putut tempera presiunile și anticipatiile inflationiste și s-a asigurat stabilizarea cursului leului prin parghii specifice pietei.

Dupa inceperea functionarii contului Trezoreriei Nationale, care a eliminat practic impredictibilitatea evolutiei conturilor guvernamentale, Banca Nationala a putut sa calculeze nivelurile considerate normale pentru refinantare și baza monetara, astfel incat controlul indirect al masei monetare sa se poata realiza cu mai multa acuratete.

Obiectivul fundamental al politcii monetare a unei tari este asigurarea stabilitatii interne și externe a monedei nationale. Pentru atingerea obiectivului final, specialistii sunt în general de acord ca instrumentul cel mai potrivit este tinerea sub control a expansiunii monetare. Ca urmare a experientei dobandite în timp și a analizei gradului în care se coreleaza evolutia diferitilor parametrii monetari, Banca Nationala a putut sa isi defineasca drept obiectiv operational controlul bazei monetare, prin intermediul rezervelor bancilor comerciale la Banca Nationala. Utilizarea acestui instrument a devenit practic posibila din a doua jumatate a anului 1993, o data cu intrarea în functiune a mecanismului contului general al Trezoreriei Statului, care a eliminat practic finanțarea automata a deficitului public de catre Banca Nationala.

Obiectivul primordial fixat de Banca Nationala, în cooperare cu Guvernul, pentru anul 1994 a fost reducerea drastica a ratei inflatiei, de la aproape 300 % în 1993, la cel mult 75 % în anul 1994.

Banca Nationala a folosit inca din ultimile luni ale anului 1993, doua instrumente convergente: creștere a puternica a ratelor dobanzii și dimensionarea riguroasa a emisiunii monetare.

Controlul lichiditatii a fost realizat atat prin dimensionarea drastica a refinantarii disponibile în conditii curente, cat și prin modificarea regimului rezervelor obligatorii – de la 1 februarie 1994 – fara ca aceasta cerere aditionala de rezerve sa fie acomodata printr-o oferta de creatie monetara. în aceasta situatie, apelul la creditul overdraft – a carui dobanda se situa, în acel moment, la 20,83 % lunar – a incetat sa mai fie o sursa exceptionala de finanțare, ponderea lui ajungand sa reprezinte nu mai putin de 16,8 % din totoalul refinantarii acordate de Banca Nationala ( februarie 1994). în acest mod, semnalul a fost viguros receptat de bancile comerciale, a caror reactie a fost aceea de competitie acerba pentru atragerea unor depozite suplimentare, în special de la populatie.

Ratele nominale ale dobanzilor practicate de Banca Nationala au inceput sa scada în luna mai 1994. Pana la sfarsitul anului, în fiecare luna Banca Nationala a redus ratele la una sau mai multe din dobanzile practicate de ea. Procedura a fost astfel conceputa incat dobanzile Bancii Nationale sa ramana pozitive în termeni reali.

Dupa depasirea momentului critic din primele luni ale anului, controlul expansiunii bazei monetare s-a facut mai putin rigid. Este semnificativ faptul ca, incepand din luna mai, creditul neguvernamental a crescut în termeni reali, contribuind astfel la ameliorarea performantelor economiei. Este insa demn de subliniat ca aceasta creștere a creditului a fost posibila pe fondul majorarii puternice a economiilor populatiei din sistemul bancar, al scaderii inflatiei mai rapid chiar decat se anticipase, al ameliorarii vizibile a soldului plaților externe curente, al cresterii rezervelor internationale și al unei stabilitati remarcabile a cursului de schimb pe piata. în acest fel a devenit posibil un fapt aparent paradoxal : desi creștere a nominala a masei monetare s-a situat în 1994 foarte aproape de nivelul inregistrat în 1993 – 138,1 %, fata de 141 % -, rata inflatiei a scazut chiar mai mult decat se anticipase, de la 295 % la 61,7 %. Explicatia fundamentala a acestei evolutii este aceea ca în anul 1994 s-a manifestat coerenta de ansamblu a politicii economice, care a modificat radical increderea publicului.

In centrul intregii orientari a politicii monetare a fost mentinerea ratelor dobanzii în palierul real pozitiv, atat pentru depozite, cat și pentru credite.

Desi în mod formal instrumentele de refinantare utilizate de Banca Nationala nu s-au modificat în anul 1994, functionarea lor practica s-a ameliorat.

Liniile de credit au avut, în continuare, ponderea cea mai mare în totalul refinantarii – circa 60 % -, lichiditatea astfel furnizata fiind utilizata pentru obiective considerate de importanta deosebita prin politica sectoriala a Guvernului : stocuri și lucrari agricole, exporturi, stocuri energetice.

Banca Naționala nu a mai acordat credite cu dobanzi mai mici decat cele de referinta.

Ponderea creditului de licitatie în totalul refinantarii s-a cifrat, în medie, la 35 – 40 % -sub nivelul substantial mai ridicat din anii anteriori. Acest mecanism are, prin insusi constructia sa, mai multa flexibilitate( ratele dobanzii, ca și volumul creditului pot fi modificate de la o saptamana la alta ) și semnalul pe care il transmite cu privire la orientarea politicii monetare este mai nuantata.

Cu toate acestea, functionarea efectiva a creditului de licitatie lasa inca de dorit, comportamentul bancilor comerciale fiind în continuare marcat de segmentarea pietei, lichiditate insuficienta pe piata interbancara, mentinerea unor pozitii monopoliste etc.

In cadrul bilantului pe 1994, refinantarea societatilor bancare inregistreaza un sold de 2343 miliarde lei, în creștere cu 49,1 % fata de exercitiul precedent. Nivelul ridicat al acestei pozitii reflecta dependenta mare a sistemului bancar fata de creatia monetara a bancii centrale – semn al slabiciunilor care persistat pe piata monetara. Trebuie totusi remarcat ca ponderea refinantarii scade în totalul bilantului Bancii Nationale( de la 30,3 % la 19,5 % în 1994 ), în totalul resurselor din bilantul bancilor comerciale, ca și în totalul masei monetare în moneda nationala.

Masa monetara a crescut în 1995 cu aproape 72 %, ajungand la sfarsitul anului la un volum de 18 278,1 miliarde de lei, ritmul mediu lunar de creștere – 4,6 % – a devansat cu mult rata lunara a inflatiei de 2,1 %. Fapt ceea ce confirma continuarea procesului de remonetizare a economiei romanesti, declansat în prima parte a anului precedent. Recastigarea increderii publicului larg în moneda nationala este reflectata, în mare masura, și de incetinirea vitezei de rotatie a banilor de la 4,7 rotatii pe an în 1994, la 4 rotatii în 1995.

Obiectivul explicit al politicii monetare în 1995 a fost reducerea ratei inflatiei pana la 30%, în conformitate cu programul stabilit în conlucrare cu Guvernul.

In cadrul mixului de politici monetare care viza atingerea acestui obiectiv, a fost proiectata continuarea tendintelor din anul 1994, legate de economisire, remonetizare, balanta de plați și curs de schimb. Astfel, în 1995, ritmul mediu lunar de creștere a economiilor populatiei a fost de 5,4 %, cel al creditului neguvernamental de 4,7 %, iar cel al masei monetare de 4,6 %. Fata de o rata medie lunara a inflatiei masurata prin preturile la consumator de 2,1 %, este evidenta indeplinirea obiectivului de adancire a intermedierii finaciare, ca semn al ameliorarii conditiilor din economie.

In mod evident, Banca Nationala controleaza direct nunai baza monetara și urmareste efectele masurilor sale de politica monetara în evolutia celorlalte agregate monetare. Un instrument utilizat activ, și în 1994 și în 1995, a fost rata dobanzii. Mentinerea acesteia în palierul real pozitiv de-a lungul intregului an a intarit increderea în moneda nationala. Dobanzile nominale s-au aflat pe o panta descendenta, mai putin pronuntata insa decat cea a inflatiei.

Cresterea semnificatica, în termeni reali, a economiilor populatiei în sistemul bancar a fost principala ancora antiinflationista utilizata în 1995.

Evolutia refinantarii în anul 1995, ca instrument de control al expansiunii bazei monetare a cunoscut doua perioade distincte

in perioada ianuarie – august, nivelul mediu al refinantarii a crescut cu numai 6,7 % -echivalent cu un ritm mediu lunar de 0,8 %. în acelasi interval, masa monetara a crescut cu 32,2 %, ceea ce arata ca ponderea covarsitoare a expansiunii monetare a avut drept resort creștere a intermedierii financiare si, respectiv, a multiplicatorului bazei monetare.

in ultimile patru luni ale anului, refinantarea a crescut cu aproape 51 %, intr-un ritm mediu lunar de 10,8 %. în aceeasi perioada, masa monetara a crescut cu 29,8 %. Aceasta arata ca refinantarea furnizata de Banca Nationala a fost în exces fata de capacitatea economiei de a asorbi neinflationist acest volum de lichiditate.

Doua banci comerciale au inceput sa inregistreze probleme de lichiditate, apeland la credite pe descoperit de cont – lombard – de la Banca Nationala. O parte a acestora a fost transformata, în noiembrie 1995, în credite speciale, fara a se fi modificat insa impactul de ansamblu asupra refinantarii. Soldul creditelor de refinantare la finele anului, în contul celor doua banci în criza de lichiditate a fost de 862,2 miliarde lei.

Cresterea creditelor structurale acordate în baza unor legi sau a unor hotarari guvernamentale reflecta, în ultima instanta, deficiente în sectorul real al economiei.

Ratele dobanzilor practicata de Banca Nationala în 1995 nu au mai inregistrat evolutiile de amploare din anii anteriori. Ca linie generala trendul a fost descendent pana în luna septembrie, marcand tendinta de relaxare prudenta a politicii monetare. Astfel, rata medie a cobarat la 57,1 % în ianuarie, la 42 % în aprilie, pentru ca apoi sa oscileze în palierul cuprins intre 40,8 % și pana la 42,0 % , iar în decembrie la 47,2 %. Aceasta orientare a avut în vedere reducerea deficitului extern, fara o depreciere de proportii a leului si, implicit, în conditiile limitarii inflatiei.

Principalele rate ale dobanzii bancii centrale au cunoscut urmatoarea dinamica :

rata de referinta ( taxa oficiala a scontului ) a scazut treptat, de la 55 % pe an în ianuarie pana la 33 % în decembrie, luna în care a fost majorata la 35 %.

dobanda de licitatie a urmat o traiectorie apropiata de cea a ratei de referinta. Nivelul ei mediu a coborat de la 64 % pe an în luna ianuarie la 37,7 % în octombrie, dupa care a crescut rapid, pana la 63,9 %, în medie, în decembrie.

rata lombard a cobarat de la 105 % pe an în ianuarie la 90 %in noiembrie, revenind apoi, de la jumatatea lunii, la 100 %.

In ultima parte a anului 1995, Banca Nationala a inasprit și politica privind rezervele obligatorii ale bancilor comerciale. Rata rezervelor obligatorii a crescut de la 16 % la 20 % în octombrie, și apoi la 40 % în noiembrie, în cazul în care rezervele sunt constituite în valuta. în cazul constituirii în lei, creștere a a fost de la 7,5 la 9 % si, respectiv, la 20 %.

In anul 1996, urmand procesul de macrostabilizare initiat în 1993 Banca Nationala a continuat actiunea de remonetizare prin imbunatatirea cererii de bani și creștere a economiilor.

Obiectivele politicii economice stabilite de Banca Nationala și Guvernul Romaniei au fost delimitate în extinderea Acordul Stand – By și au coincis cu cererile Fondului Monetar International din 1995. în cadrul mixului de politici macroeconomice și structurale, politica monetara a contribuit la procesul de stabilizare a economiei. Politica monetara a ramas ancora principala în cadrul programului de stabilizare economica.

Parametrii politicii monetare utilizati au confirmat abordarea flexibila și prudenta pentru consolidarea realizarilor obtinute pana în acel moment creștere a increderii în moneda nationala, creștere a procesului de dedolarizare din economie, reducerea graduala a inflatiei – și continuarea cresterii inregistrate de economia reala. Controlul strict asupra bazei monetare – realizat impotriva diminuarii gradului de predictibilitate realativa a multiplicatorului monetar – a constituit principalul instrument pentru a atinge nivelele proiectate în ale masei monetare și a creditului.

Rata de referinta a Bancii Nationale, mai flexibila și bazata pe un mediu competitiv în creștere , a intentionat sa dea un semnal pozitiv în ceea ce priveste orientarea antiinflationista a autoritatii monetare.

Baza monetara a crescut cu 54,7 % – 7 104,8 miliarde lei fata de 4 592,2 miliarde în 1995. în prima jumatate a anului 1996 a inregistrat o rata de creștere moderata, iar în cea de-a doua jumatate a avut o creștere mult mai dinamica.

Inflatia – la nivel de consumator – si-a pastrat trendul descrescator doar în primul trimestru, la sfarsitul anului ajungand la 56,9 %. Ratele lunare ale inflatiei au indus pe parcursul trimestrelor anului 1996 o presiune inflationara în creștere , ajungandu –se la o rata lunara a inflatiei de 10,3 % în decembrie.

In acelasi timp calitatea activelor Bancii Nationale s-a deteriorat, creștere a rezervei monetare în lei la 3 186,4 miliarde lei – 67,9 % – a fost contrabalansata în principal de creștere a refinantarii în lei ( ce a inregistrat o valoare de 4 345,6 miliarde lei, corespunzatoare unei cresteri de 118,1 % ) și creditele garantate de Trezoreria Statului – 303 miliarde de lei.

Increderea în moneda nationala a fluctuat și a inregistrat un trend descrescator pe tot timpul anului.

Viteza de rotatie a banilor, dupa ce a atins cel mai jos nivel la inceputul anului 1996, a urmat un trend crescator ce reflecta presiunea inflationara inregistrata în economie. Procesul de remonetizare a economiei nu a cunoscut nici o imbunatatire.

Cu toate ca în 1996 ratele dobanzilor în lei au inregistrat o scadere, tinzand sa devina negative în termeni reali, creditele acordate în valuta au crescut. Acest fenomen se datoreaza în principal acordarii unei sume mari de credite în valuta sub-sectoarelor economice care au inregistrat cele mai mici cresteri de preturi în 1996 ( producatorii sau distribuitorii produselor cu preturi administrate, ca energia ). în acelasi timp bancile si-au extins creditele în valuta.

Structura politicii monetare în 1996 a ramas similara cu cea practicata în 1995, inclusiv mecanismul de refinantare, ratele de dobanda practicate de Banca Nationala și cererile privind rezerva minima obligatorie. Regulile privind lichiditatea valutara introduse în aprilie 1996 au urmarit diminuarea imprumuturilor în valuta.

In 1996, pentru prima data din 1992, s-a inregistrat o inrautatire în domeniul refinantarii, volumul creditelor neguvernamentale crescand de la aproximativ 20 % la mai mult de 27 % în ultimile luni ale anului. în concluzie, acordarea de credite în economie era tot mai dependenta de refinantarea acordata de Banca Nationala.

In 1996, cererile de refinantare au crescut la 3 747 miliarde lei. Creditele directe – clasificate de Banca Nationala a Romaniei în credite structurale, preferentiale și credite acordate cu derogare de la regulament – au crescut la 2 126 miliarde lei, creditele acordate celor doua banci insolvabile – Dacia Felix și Credit Bank – au insumat 1 871 miliarde.

Creditele directe au crescut gradual atat în valoare absoluta cat și în termeni relativi. La jumatatea anului, insumau 46,2 % din total și au crescut la 52,4 % la sfarsitul anului 1996. Impreuna cu creditele acordate celor doua banci insolvabile – care de fapt erau tot credite directe – au generat un procent al refinatarii de 78 % din totalul creditelor acordate de Banca Nationala.

Au fost introduse masuri de supraveghere speciala asupra Bancii Dacia Felix și din iulie 1996 aceste masuri au fost aplicate și pentru Credit Bank declarata insolvabila de Banca Nationala.

In Anul 1997, mecanismul de refinantare în ansamblul sau a functionat în special ca un instrument de absorbtie monetara, volumul mediu al creditului de refinantare diminuandu-se de la nivelul de 5 441 miliarde lei inregistrat la sfarsitul anului anterior, la 740 miliarde de lei la 31 decembrie 1997. Dupa stoparea refinantarii directionate, creditele structurale, creditele cu dobanda preferentiala și cele acordate cu derogare de la regulament s-au redus progresiv. Prin rambursarea creditelor structurale pe parcursul anului 1997 s-a realizat o absorbtie de 2 660 miliarde lei. La sfarsitul anului, în bilantul Bancii Nationale a Romaniei mai figura un volum 1,65 miliarde de lei reprezentand creditul cu dobanda preferentiala acordat conform H.G. numarul 61/1993 – pentru procurarea de tractoare și masini agricole, cu scadenta la 31 martie 1999 și un volum de 578,1 miliarde lei.

Restrangerea creditului directionat s-a dovedit insuficienta pentru a neutraliza injectiile de lichiditate generate de cumpararile de valuta ale Bancii Nationale, care s-au amplificat în primavara lui 1997. în aceste conditii, mentinerea în parametrii proiectati a bazei monetare a fost facilitata de reducerea treptata și suspendarea, incepand din luna mai, a creditului de licitatie.

In 1997, Banca Nationala a Romaniei a acordat credit special unei singure bancii – Bancorex – în lunile octombrie și noiembrie, credit care a crescut progresiv pana la un nivel de 2 974 miliarde lei. Aceasta finanțare a reprezentat o solutie temporara la problemele de lichiditate a bancii, pana în momentul preluarii la datoria publica a unor credite neperformante ale acesteia. Ulterior creditul special a fost acoperit prin titluri de stat achizitionate de Banca Nationala a Romaniei de la banca în cauza.

Pe masura reducerii volumului refinantarii, dar mai ales o data cu suspendarea creditului de licitatie, rolul director al dobanzii de refinantare s-a atenuat sensibil.

Avand ca obiectiv trecerea spre niveluri pozitive pe masura temperarii inflatiei, în special a celei corective, politica dobanzilor a fost marcata la inceputul anului de majorarea taxei oficiale a scontului de la 35 la 50 %. Incepand cu 15 iulie aceasta dobanda a fost redusa la nivelul de 40 %, pentru a semnala intentia de relaxare a politicii monetare, dar și ca o confirmare a tendintelor de reducere a dobanzilor, manifestate deja în sistemul bancar.

Pana în anul 1997, Banca Nationala a fost lipsita de posibilitatea efectuarii de operatii cu titluri de stat, datorita nefunctionarii pietei secundare ca urmare a lipsei de atractivitate a dobanzilor la titlurile tranzactionabile. în luna februarie, Banca Nationala a cumparat primele titluri de stat în suma de 744 miliarde de lei, pentru ca în luna aprilie și mai sa vanda o parte din ele – 495 miliarde lei – în scopul sterilizarii excesului de lichiditate; refacerea portofoliului de titluri ar fi generat creștere a lichiditatii majorand deja excesul deja existent în sistem.

Activarea pietei secundare a titlurilor de stat s-a realizat prin introducerea în luna aprilie a mecanismului licitatiei la plasarea acestor titluri, care a conferit randamentelor lor un caracter competitiv. Stocul titlurilor de stat emise a crescut pana la sfarsitul anului la 15 380 miliarde lei – din care 14 742 miliarde lei în sistemul bancar – ceea ce reprezenta 24,7 % din masa monetara a lunii decembrie.

Volumul tot mai mare al intrarilor de capital a impus largirea gamei instrumentelor de politica monetara : din luna iunie Banca Nationala a fost autorizata, în baza unei ordonante guvernamentale, sa atraga depozite de la banci. Prin atragerea de depozite remunerate cu o dobanda competitiva, capacitatea de absorbtie a lichiditatii și marja de manevra a Bancii Nationale a Romaniei în realizarea principalelor obiective cantitative au crescut. Utilizarea acestui instrument – folosit și de alte tari datorita flexibilitatii sale – a fost cea mai potrivita, avand în vedere ca excesul de lichiditate din sistem a fost generat de intrari de capital superioare celor programate. Aceasta decizie a constituit un act de o responsabilitate deosebita asumata de Banca Nationala.

In anul 1997, atragerea de depozite de la banci a constituit cel mai utilizat instrument de politica monetara. Volumul mediu al depozitelor atrase a crescut de la 1 025 miliarde de lei în luna iunie ( 13 % din baza monetara ) la 5 778,8 miliarde lei în luna decembrie – 44,6 % din baza monetara. Principalul avantaj al acestui instrument a constat în flexibilitatea ridicata pe care a conferit-o conducerii politicii monetare.

Si în anul 1997 mecanismul rezervelor obligatorii a detinut un loc central în sistemul instrumentelor de politica monetara ale Bancii Nationale. Incepand din 1 iulie rata rezervelor minime obligatorii a fost majorata de la 7,5 % la 10 % în contextul permanentizarii de intrarilor de capital strain.

Dobanda bonificata la rezervele obligatorii constituite în lei a fost majorata în doua etape la 22 % în luna martie și la 30 % în luna aprilie. Urmand trendul descendent al celorlalte rate ale dobanzii, dobanda bonificata s-a redus apoi în luna iulie la 15 %. Pentru a descuraja bancile în a mentine rezerve sub nivelul prevazut, banca centrala a majorat în luna februarie rata dobanzii penalizatoare pentru deficitul de rezerva pana la nivelul ratei dobanzii la creditul lombard.

Procesul de refacere a increderii în moneda nationala, remarcat în trimestrul al doilea al anului a fost urmat ulterior de relaxarea controlului monetar. Dupa o puternica deteriorare consemnata în primele patru luni ale anului, viteza de rotatie a banilor s-a redus de la 6,54, nivel inregistrat în luna aprilie, la 5,42 în luna august, pentru ca în lunile urmatoare ea sa creasca din nou. Corespunzator acestor evolutii, remonetizarea economiei, initiata în luna mai, a fost ulterior intrerupta, masa monetara inregistrand pe ansamblu anului o contractie, în termeni reali, de 18,5 %.

In anul 1998, obiectivul declarat al politicii monetare a fost coborarea ratei anuale a inflatiei la nivelul de 45 % în decembrie 1998, fata de decembrie 1997. Politica monetara, sprijinita în parte de politica fiscala, a reusit una din putinele performante economice pozitive ale anului 1998, reducand rata inflatiei –40,6 %- chiar sub nivelul programat initial.

Declinul durabil al ratelor si, pe acest fond, relansarea economica și sporirea ocuparii pe termen mediu și lung, sunt strict conditionate de asigurarea unei dezinflatii sustinute.

Pentru a atinge obiectivul sau final, politica monetara a optat și în 1998 pentru strategia bazata pe ancora monetara, principalele avantaje pe care aceasta le confera în economia romaneasca fiind posibilitatea de control nemijlocit al bazei monetare de catre banca centrala și corelatia stransa existenta intre variabilele monetare și inflatie.

Refinantarea de la Banca Nationala a reprezentat, în contextul anului 1998, cel mai putin eficace instrument al politicii monetare. Creditul de refinantare s-a redus în valoare medie zilnica cu 184,8 miliarde lei, pe seama rambursarii creditelor acordate în anii anteriori cu derogare de la regulament sau preferential.

Dupa ce creditul lombard a inregistrat niveluri reduse în lunile ianuarie și februarie, apelul bancilor la acest credit a incetat inainte de intrarea în vigoare a noului statut al Bancii Nationale, care interzice creditarea pe descoperit de cont a bancilor.

In anul 1998, mecanismul rezervelor minime obligatorii a devenit mult mai activ decat il consacra indeobste practica economica. Activizarea lui a fost impusa în principal de caracterul de permanenta pe care il capatase excesul de lichiditate din sistemul bancar, a carui sterilizare devenise impovaratoare pentru banca centrala.

Rata rezervelor minime obligatorii s-a majorat în februarie 1998, de la 10 % la 12,5 %.

In regulamentul privind rezervele minime obligatorii care a intrat în vigoare în luna august, principalele modificari au fost extinderea bazei de calcul rezervelor obligatorii și introducerea unei marje de fluctuatie a rezervelor –prin stabilirea unui nivel minim și a unuia maxim al rezervelor -. Totodata rata rezervelor minime obligatorii pentru mijloacele banesti în lei s-a majorat de la 12,5 la 15 %, iar pentru depozitele în valuta aceasta s-a diminuat de la 20 la 15 %.

Banca Nationala poate cumpara titluri de stat de pe piata secundara, fie în scopul injectarii de lichiditate, fie în acela de a-si crea portofoliul necesar viitoarele operatiuni cu titluri de stat. Prin creștere a portofoliului sau de titluri de stat de la o valoare nominala de 3 257 miliarde lei la 9 361 miliarde lei la sfarsitul anului 1998, banca centrala a injectat de-a lungul anului un volum insemnat de lichiditate.

La nivelul bancii centrale, baza monetara – calculata ca medie zilnica lunara – a crescut cu 49,2 %, volumul acesteia ajungand în decembrie 1998 la 9 354,8 miliarde lei. Daca expansiunea numerarului în circulatie a fost de 24,6 % disponibilitatile bancilor în conturi curente deschise la Banca Nationala au crescut cu 135,1 % – de la 2 789,8 miliarde lei, la 6 500 miliarde lei .

Cea mai mare parte a cresterii amintite se datoreaza creditului neguvernamental. Soldul creditelor acordate de banci la 31 decembrie 1998 totaliza 59 086,5 miliarde lei ceea ce echivaleaza cu o creștere anuala de 64,6 % ( 17,1 % în termeni reali ).

In cazul creditelor restante se constata pastrarea miscarii ascendente din ultimii ani. Volumul acestora a crescut de la 9 021 miliarde lei la 31 decembrie 1997, la 19 031 miliarde în decembrie 1998, adica de la o proportie de 25,1 % din totalul creditului neguvernamental, la 32,2 %. Partea covarsitoare a creditelor restante – peste 85 % – sunt credite în valuta concentrate la un numar redus de banci cu probleme din sectorul bancar. Structura pe termene a creditului neguvernamental la 31 decembrie 1998 evidentiaza inclinatia atat a clientilor, cat și a bancilor de a imprumuta bani pe termene cat mai scurte, sub 12 %, consecinta a orizonturilor decizionale scurte, în principal datorita incertitudinilor induse de perpetuarea inflatiei asupra agentilor economici.

Impulsurile transmise de autoritatea monetara prin intermediul instrumentelor sale nu au fost receptate intotdeauna cu acuratete de piata monetara – veriga importanta a mecanismului de transmisie a politicii monetare.

Astfel în 1998, piata monetara interbancara – exclusiv interventiile Bancii Nationale – a cunoscut o dinamizare semnificativa, în special din momentul introducerii noului regulament al rezervelor minime obligatorii. în intervalul iulie-decembrie, volumul depozitelor interbancare a crescut cu 78,7 %, atingand la sfarsitul anului cel mai inalt nivel istoric : 6 544 miliarde lei; aceeasi traiectorie au avut-o și tranzactiile pe aceasta piata, varful lor fiind atins în noiembrie – 1 916 miliarde lei. Acest comportament se explica, pe de o parte, prin creștere a volumului depozitelor atrase de doua banci cu capital de stat pe fondul deteriorarii situatiei lor financiare si, pe de o parte, prin apelul mult mai semnificativ al altor banci la resursele pietei, justificat de dificultatile de constituire a rezervelor obligatorii în contextul exigentelor impuse de noul regulament.

In mod paradoxal, reducerea taxei scontului și a ratei lombard, care viza sa consolideze anticipatiile dezinflationiste, a fost urmata de inversarea sensului de evolutie a ratelor dobanzilor pietei interbancare, ca efect al revigorarii anticipatiilor inflationiste incepand cu luna august. Ratele dobanzilor inerbancare au cunoscut o creștere exploziva, prima de risc incorporata ducand nivelul lor mediu real pozitiv la peste 80 %; în acest timp, ratele nominale ale dobanzilor zilnice la depozitele interbancare au atins un nivel maxim de 244 % – în luna decembrie.

Mult mai putin flexibile, ratele dobanzilor practicate de banci în relatiile cu clientii nebancari s-au situat pe paliere mult inferioare dobanzilor pietei interbancare. Acest comportament reflecta falia atipica existenta intre costul resurselor pe piata interbancara, pe de o parte, și cel al resurselor atrase din economie, precum și randamentul plasamentelor în afara sistemului interbancar, pe de alta parte.

Desi s-a redus la mijlocul anului la 14,4 puncte procentuale, ecartul dintre dobanzile active și pasive s-a mentinut relativ ridicat, nivelul sau din luna ianuarie – 23,5 puncte procentuale – fiind cel mai inalt din ultimii patru ani. Pe de o parte, aceasta evolutie arata agravarea dificultatilor financiare prezente și viitoare ale bancilor și inrautatirea portofoliului de credite, iar pe de alta parte, ea poate sa exprime reticienta bancilor în a acorda noi credite, acestea preferand plasamentele mai putin riscante și purtatoare de randamente mai ridicate – titluri de stat, depozite la Banca Nationala . de asemenea, ecartul sporit agraveaza problemele de valoare neta a firmelor.

În anul 1999 cel mai pregnant conflict căruia BNR a trebuit să-i facă față a fost cel dintre susținerea procesului dezinflației și atenuarea dezechilibrului extern pe seama eliminării supraaprecierii monedei naționale și în consecință, a ameliorării competitivității externe a economiei; celei din urmă i s-a asociat și obiectivul achitării integrale a serviciului datoriei externe și, ulterior al creșterii rezervelor valutare. În acest context, componenta valutară a deținut rolul dominant in conducerea politicii monetare.

Dacă în primul trimestru acest conflict s-a manifestat prin acceptarea unui ritm alert de depreciere colectivă a leului, care contravenea decelării inflației, începând cu trimestrul al doilea s-au contrapus împiedicarea reaprecierii în termeni reali a leului, pe de o parte și menținerea in limite neinflaționiste a ancorei monetare, pe de altă parte. Pe ansamblul anului, banca centrală a achiziționat de pe piața valutară, în sumă netă 764 milioane dolari SUA. Excesul aproape permanent de avlută care a caracterizat piața valutară în al doilea semestru s-a datorat, în principal, masivei ajustări a contului curent; astfel activele externe nete ale BNR au crescut cu 930 de milioane dolari SUA, în condițiile în care toate plățile în contul datoriei publice externe din anul 1999 (c.c.a 1540 milioane dolari SUA) au fost onorate integral și la timp.

În condițiile regimului de flatare controlată a cursului de schimb, intervențiile BNR au reușit să limiteze reaprecierea puternică a monedei naționale, deprecierea în termeni reali a leului în acest an a fost de 9,4 %, contribuind astfel la ameliorarea poziției externe a economiei românești.

În condițiile în care sprijinul acordat de BNR celorlalte obiective, s-a materiawlizat în partea a doua a nului în injecții monetare (reprezentând ca sumă brută) 10,6 % din PIB și 41,3 % din masa monetară), apărarea stabilității monedei naționale în vederea asigurării stabilității prețurilor a necesitat o masivă sterilizare a excesului de lichiditate.

Spre deosebire de anul anterior refinanțarea a constituit în 1999 unul din principalele instrumente de injecție monetară, volumul total al sreditului special acordat celor două bănci aflate în proces de restructurare (BANCOREX și BANCA AGRICOLĂ) ridicându-se la peste 10000 miliarde lei.

Definitorii pentru acest an sunt creșterea volumului operațiunilor și a lichidității injectate de BNR (fie din proprie inițiativă, fie în conformitate cu alte normative emise), prin cumpărarea titlurilor de stat emise de Ministerul Finanțelor în contextul restructurării bancare.

Volumul total al operațiunilor cu titluri de stat derulate de BNR în 1999 au fost de peste 52236 miliarde lei (inclusiv valoarea titlurilor emise

În procesul preluării la datoria publică a creanțelor bancare neperformante, iar valuarea titlurilor de stat denominate în lei deținute de BNR la sfârșitul anului, s-a situat la 16840 miliarde lei, din acestea 55% reprezentau titluri emise în contul restructurării sitemului bancar în cursul anului 1999.

Intervențiile BNR pe piața valutară au reprezentat capitolul la care, în trimestrul IV, s-a consemnat o premieră, prezenta în calitate de cumpărător net a BNR pe această piață atât în luna octombrie, cât și în luna decembrie. Amploarea cumpărărilor nete s-a soldat la nivelul întregului an cu injectarea în sistem a peste 12500 miliarde lei.

Pentru contracararea efectului net al operațiunilor soldate cu injecții monetare, BNR a exploatat la maximum instrumentul atragerii de depozite. Volumul depozitelor atrase a atins în acest an cel mai înalt nivel; în cursul lunii octombrie, estimat ca valoare medie, acesta a depășit pragul de 7500 miliarde lei, ceea ce a reprezentat aproape 67% din volumul disponibilităților băncilor în conturi curente.

În semestrul al doilea au avut loc trei majorări ale ratelor rezervelor minime obligatorii eferente depozitelor în lei: la 20% începând cu 16 iulie, la 25% începând cu 1 noiembrie și la 30% începând cu 1 decembrie. Simultan cu majorarea rezervelor în lei la 20% începând cu 16 iulie s-a operat aceiași majorare și pentru rezervele aferente depozitelor în valută.

În 2000 masa monetară (M2) totaliza la 31 decembrie 2000 un volum de 134.222,5 miliarde lei, cu 45% mai mult față de finele anului 1999. În termeni reali masa monetară a scăzut cu 6,3 %.

Masa monetară în sens restrâns (M1), agregat care include în esență banii de tranzacții, a înregistrat o creștere anuală de 34,2% și a însumat la sfârșitul anului 29.668,9 miliarde lei (22,1% din masa monetară).

Depozite în lei ale agenților economici, în sumă de 14.733,9 miliarde lei au înregistrat, cel mai ridicat ritm anual de creștere, de 59,3%.

Cvasibanii s-au majorat cu 48,3% ajungând la 104.453,6 miliarde lei.

La nivelul BNR, baza monetară (M0), calculată cu media zilnică a crescut substanțial în decembrie 1999 comparativ cu finele anului 1998 de la 19.354,7 miliarde la 34.701 miliarde lei.

Diminuarea substanțială a volumului creditelor restante de la 32,2% în 1999 la 14,8% în 2000, este în principal consecința preluării de către Agenția de Valorificare a Activelor Bancare a unui volum important de creanțe neperformante din portofoliul Băncii Agricole.

Creditele în lei au crescut în 2000 cu numai 0,7% ajungând la 24.444,9 miliarde lei.

Creditul neguvernamental net a crescut substanțial pe parcursul anului 2000 de la 20.832,8 miliarde lei la 43.620,9 miliarde lei, creșterea fiind determinată de: emisiunile de titluri de stat în lei (21.087,8 miliarde lei în 2000 față de 8.170,8 miliarde lei în 1999) și în valută (530 milioane $ SUA în 2000) destinate finanțării restructurării Băncii Agricole; emisiunile curente de titluri de stat lansate de Ministerul Finanțelor pe piața internă;

depozitele atrase de Trezorerie de pe piața monetară.

2.3. Analiza pe bază de bilanț a activității Băncii Naționale a României.

Structura activelor și pasivelor

Volumul global al activității băncii la 31 decembrie 2000 a fost de 98.740,4 miliarde lei. Activele externe conțin ponderea principală în total active (72,2%), iar pasivele externe reprezintă 35,2% din total pasive.

Analiza activului bilanțier. În perioade 31 decembrie 1999 – 31 decembrie 2000 activul bilanțier a crescut de la 50.884,7 miliarde lei la 98.740,4 miliarde lei (cu 62,2%).

Structura activului bilanțier

Activele externe au cunoscut o creștere de 29.533,8 miliarde lei, respectiv cu 70,7% având următoarea structură:

disponibilul în DST la Fondul Monetar Internațional a crescut cu 171,1 milliarde lei, creștere determinată de cumpărările de DST, dobânzile încasate și diferențele favorabile de curs înregistrate;

aurul monetar, format din lingouri și monede la standarde internaționale, a crescut cu 74,6% față de anul 1999, creștere datorată atât achizițiilor de pe piața internă, cât și reevaluării stocului de aur la sfârșitul anului 2000 la prețul de 170.703 lei/g;

depozitele la vedere și cele la termen s-au diminuat cu 12.605 miliarde lei;

valorile mobiliare străine au crescut de 4,7 ori față de anul 1999, la 31 decembrie 2000 acestea au avut un sold de 28.122 milliarde lei, fiind formate din titluri de stat în valută (22.676 miliarde lei) șî obligațiuni cumpărate de BNR în sumă de 5.446 miliarde lei;

participațiile externe la 31 decembrie 2000 prezenta un sold de 21.692 miliarde lei, înregistrând o creștere de 2,4 ori față de anul 1999. Banca Națională a României deține participații la: Fondul Monetar Internațional, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Reglementelor Internaționale, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Agenția pentru Garantarea Multilaterală a Investițiilor și Corporația Internațională Financiară.

Valorile mobiliare (reprezentând certificate de trezorerie achiziționate de către BNR de pe piața secundară a titlurilor de stat) a crescut ca pondere în total activ de la 15% în 1999 la 17,1% în 2000 iar ca valoare absolută de la 9.141,8 miliarde lei la 16.838,9 miliarde lei.

Ponderea creditelor în total active a crescut de la 0,9% în 1999 la 2,2% în 2000, fiind acordate, în principal, băncilor aflate în proces de restructurare. În vederea evitării riscurilor de neplată (atât risc de credit cât și de dobândă sau de lichiditate), datorită acordării acestor credite, BNR a emis Normele privind calculul, constituirea, diminuarea sau anularea provizioanelor specifice de risc de credit și de dobândă și a constituit în anul 2000 proviziune specifice de risc și de credit și de dobândă în sumă de 731,1 miliarde lei.

Valorile imobilizate și stocurile au scăzut ca pondere în total active de la 1,8 % în anul 1998 la 1,2% în anul 1999, iar ca valoare absolută au crescut de la 1119,1 miliarde lei la 1188,7 miliarde lei. În structură, acestea sunt formate din construcții, terenuri, mijloace de transport stocuri materiale, alte valori.

Analiza pasivului bilanțier. Creșterea pasivului bilanțier s-a realizat, în principal, pe seama pasivelor externe și a disponibilităților băncilor BNR.

Structura pasivului bilanțier

Numerarul în circulație reprezintă 18,9% din pasivul bilanțier și constituie o sursă proprie de acoperire a activelor. Creșterea numerarului în circulație cu aproximativ 6370 miliarde lei față de începutul anului se datorează în special mnjorării plăților cash determinate de: plățile compensatorii acordate persoamnelor disponibilizate; măsurilor de indexare a pensiilor și a altor venituri cu caracter social; plățile determinate de retragerile de numerar din depozitele populației, în principal de al BANCOREX și BANKCOOP; plățile compensatorii (efectuate în numerar) pentru deponenții de la banca Albina.

Volumul total al obligațiilor către instituțiile finan ciare și băncile externe, inclusiv obligațiunile emise de BNR reprezintă 40,6% din totalul pasivului, fiind inferioare activelor externe.

Principalele obligații ale BNR față de instituțiile financiare internaționale provin din:

echivalentul în lei al împrumuturilor în DST primite de la Fondul Monetar Internațional, în sumă de 27 551,2 miliarde lei care a crescut față de perioada precedentă cu 14774,4 miliarde lei, pe seama majorării cotei de capital a României laFMI, creditelor primite de la FMI și diferențelor favorabile de curs ca urmare a reevaluării DST;

disponibilității ale BIRD (179 miliarde lei ) și ale Agenției pentru Garantarea Mltilaterală a investițiilor(2,7 miliarde lei);

depozite la termen atrase de la bănci centrale (1867,9 miliarde lei);

împrumuturi financiare de la bănci străine (3.596,2 miliarde lei).

Valoarea obligațiunilor emise de BNR pe piața externă se situa la 31 decembrie 2000 la nivelul de 5.365,8 miliarde lei, reprezentând emisiuni de obligațiuni (SAMURAI 2) pe piața japoneză.

Disponibilităților la BNR la data de 31 decembrie 2000 au fost de 30.963,4 miliarde lei, cu o pondere în total pasive de 31,3%. În structură acestea au fost formate din:

rezerve minime obligatorii în lei, în valoare de 17.336,4 miliarde lei;

disponibilități blocate de instanțele judecătorești în sumă de 15,6 miliarde lei;

depozite în lei ale băncilor, în sumă de 2.662 miliarde lei;

contul special de decontare privind participarea României la Internațional Commercial Black Sea Bank, în sumă de 66 miliarde lei;

rezerve minime obligatorii în valută în sumă de 10.876 miliarde lei;

conturile băncilor în faliment, în sumă de 7,4 miliarde lei.

Capitalul Băncii Naționale a României a fost de 146,5 miliarde lei, cu 46,5 miliarde lei în creștere față de începutul anului, care împreună cu rezervele și fondurile proprii dețineau 5,7% în totalul pasivului.

Contul special de reevaloare nu a prezentat sold, deoarece din acest cont s-au efectuat acoperiri ale sumelor rămase neregularizate cu bugetul de stat, conform Legii nr. 97/1997 privind reglementarea participațiilor statului la FMI.

3. BANCILE COMERCIALE SI ROLUL LOR IN FINANTAREA ECONOMIEI

3.1 Rolul si functiile bancilor comerciale

Băncile comerciale sunt instituții financiare specializate atât în atragerea de resurse (constituirea de depozite) și plasarea acestora prin acordarea de credite, cât și efectuarea plăților între titularii de cont, agenții economici.

Inițial au mijlocit creditul comercial direct între agenții economici, prin preluarea de la aceștia a titlurilor de credit comercial (cambii) de unde și denumirea lor. În ultimii ani, produsele și serviciile băncilor comerciale s-au diversificat foarte mult prin angajarea în operațiuni, altă dată aflate în zona de graniță cu alți intermediari financiari.

Se manifestă, de altfel, o tendință accentuată de diminuare a deosebirilor dintre băncile comerciale și băncile de economii și dintre băncile comerciale și cele de afaceri cre se ocupă, îndeosebi, cu investirea depozitelor pe termen lung, evoluția lor fiind orientată către tipul de bănci universale (în special în spațiul european).

Legătura directă cu agenții economici (persoane fizice sau juridice) în ce privește constituirea și utilizarea depozitelor, în principal sub forma distribuirii de credite, conferă băncilor și calitatea de centru de efectuare a plăților între titularii de cont.

În raport de cele menționate, putem identifica următoarele activități specifice băncilor comerciale:

● atragerea disponibilităților monetare prin operativitate și condiții de depozitare avantajoase din punct de vedere al remunerării, lichidității, disponibilității și siguranței;

● acordarea de credite pe diferite termene;

● asigurarea unei circulații eficiente a mijloacelor și instrumentelor de plată în scopul derulării rapide a decontărilor între clienții băncilor;

● păstrarea în siguranță a valorilor;

● sporirea și diversificarea ofertei de servicii financiare pentru clienți, persoane fizice și juridice.

Unele din aceste activități sunt generatoare de operațiuni bilanțiere -pasive și active-, altele generează operațiuni extrabilanțiere, într-o gamă largă și în permanentă diversificare.

Băncile comerciale constituie veriga de bază (primară) a sistemului bancar, calitate dată de faptul că ele inițiază marea majoritate a operațiilor bancare.

Operațiile pasive ale băncilor comerciale sunt acele operațiuni prin care aceste bănci își procură mijloace de lucru. În mod obișnuit ele sunt operații prin care băncile își încep și își prelungesc activitatea.

1. Operațiile de constituire și completare a capitalului propriu.

Constituirea se realizează diferit în funcție de modul de organizare a băncilor. Pentru băncile private constituirea capitalului se realizează prin subscrieri de către persoanele fizice, iar pentru cele pe acțiuni, prin emiterea de acțiuni și vânzarea lor.

Completarea capitalului propriu se face prin capitalizarea unei părți din profit.

În totalul operațiilor pasive aceste operații ocupă un loc relativ modest, nedepășind 5-6% din operațiile pasive.

2. Operațiile de depuneri sunt operațiile de bază ale băncilor comerciale, realizate de diferiți clienți ai acestora. Depunerile pot fi la vedere (se pot retrage oricând) sau pe termen (se pot retrage după trecerea unei anumite perioade).

Operațiile de depunere la vedere se realizează, în cea mai mare măsură, ca operațiuni prin contul curent, prezentând anumite caracteristici:

● reflectă o apropiere pronunțată între bancher și client, apropiere dată de frecvența deosebit de accentuată pe care o comportă;

● exigibilitatea mare a acestor depuneri în contul curent este generată de caracterul instabil al lor;

● au caracter contractual, în sensul că între bancher și client se încheie un contract de bancă, în care sunt stipulate toate drepturile și obligațiile clienților, respectiv bancherilor;

● o altă caracteristică este legată de faptul că se lasă la latitudinea clientului să-și aleagă banca la care să-și facă depunerile.

Depunerile în conturi de economii privesc perioade mai mari. Aceste depuneri reprezintă cvasibani. La rândul lor sunt de mai multe feluri:

● depuneri previzionale, la care clientul indică termenul la care pot fi retrase;

● depuneri de precauțiune, care apar în conturile de economii dar care pot fi retrase prin acțiunea de trecere a lor în contul curent;

● depuneri definitive, care apar atunci când un client vizează un anumit scop; sunt depuneri pentru care s-a renunțat la restituire.

Pentru bănci separarea operațiunilor de depuneri funcție de caracterul lor, are semnificații deosebite atunci când se pune problema lichidității lor. Aceasta este asigurată în condițiile în care există o concordanță între caracterul depunerilor (caracter temporar sau de durată) și caracterul plasamentului în credite pe termen (scurt, mijlociu și lung).

3. Operațiunile de împrumut de la bănci mai mari în rang pot să îmbrace forma rescontului, a împrumutului pe gaj de cambii și a operațiunilor de pensiune a cambiilor. Mai ales în perioade de instabilitate monetară operațiunile de rescont dețin locul principal în ansamblul operațiilor pasive ale băncii.

4. Alte operații cuprind operațiile de dotare pe care le realizează băncile mari pentru băncile mici și operațiile de emitere a bonurilor de casă ce se efectuează pentru acoperirea golurilor temporare de casă.

B. Operațiile active (se mai numesc și operații de plasamente bancare) sunt operații prin care băncile își îndrumă mijloacele lor de lucru procurate anterior.

1. Operațiunile de credit cuprind:

● operații cambiale de scont, de împrumut pe gaj de cambii și de pensiune, când băncile acordă împrumuturi;

● operații de împrumut pe gaj de mărfuri (pe bază de warant) și documente (pe bază de scrisoare de trăsură și conosament) ce se solicită când perioada de transport este mare, iar prezentatorul documentelor dovedește că a expediat marfa;

● operațiuni de împrumut pe gaj de acțiuni și efecte publice (lombard). În cazul acestor operațiuni gajul este reprezentat pe hârtiile de valoare ce se depun la bancă ca și garanție. Odată cu rambursarea împrumutului, banca restituie hârtiile de valoare;

● avansurile în cont curent apar atunci când banca lasă posibilitatea clienților lor de a efectua plăți mai mari decât disponibilul existent, astfel incât contul curent devine cu sold debitor la bancă, refelectând împrumuturi acordate de banca clientului respectiv. Denumirea de avansuri decurge din caracterul pasager al situației în care contul curent apare cu sold debitor la bancă. Ele dispar atunci când apar disponibilități în contul curent, care depășesc soldul debitor. Pentru aceste împrumuturi băncile percep o dobândă superioară dobânzii bonificate la depunerile în cont curent;

● operațiunile de credit personal apar atunci când banca acordă împrumuturi fără garanții materiale, pe bază de garanție morală, reflectată în buna reputație, trăsături de caracter ale clienților, etc. Pentru aceste credite, ca urmare a riscurilor mari, băncile percep dobânzi superioare dobânziilor practicate la restul creditelor;

● împrumuturile pentru investiții, sunt destinate procurării unor mașini, echipamente industriale, construcții, etc., ele acordându-se pe termen mijlociu și lung.

2. Operațiile comerciale pot fi:

● de cumpărare aur și devize. Practicarea lor are la bază o serie de considerente: aurul și devizele pot fi transformate în lichidități, operațiile de cumpărare de devize, băncile le realizează pentru asigurarea mijloacelor de plată străine pentru clienții lor;

● operațiile cu mărfuri sunt operații ocazionale pe care băncile le fac în situația în care debitorii din împrumuturi pe gaj de mărfuri nu rambursează împrumutul, și ca atare, banca intră în posesia gajului, din vânzarea căruia își recuperează sumele date ca împrumut;

● operațiile de cumpărare de acțiuni și efecte publice au drept scop procurarea de active ușor mobilizabile. Uneori băncile cumpără asemenea acțiuni pentru a realiza un câștig. Mai pot viza și realizarea controlului asupra unor societăți pe acțiuni. Aceste operațiuni sunt cunoscute sub denumirea de operații de open-market;

● operațiile de report se realizează prin cumpărarea de hârtii de valoare de la diferiți posesori, cu obligația pentru aceștia de a le răscumpăra după o anumită perioadă.

3. Operațiile de comision, cuprind operațiile pe baza cărora băncile încasează comisioane și speze bancare de la clienți. Cuprind:

● operațiunile de remitere de sume bănești prin bancă. Ele se realizează mai ales atunci când clienții băncilor au sedii în localități diferite. Remiterea de sume prin bănci este justificată din următoarele puncte de vedere:

– băncile au filiale și sucursale în teritoriu și pot realiza ușor acest lucru;

– chiar dacă se realizează efectiv prin transport de sume, sunt mai sigure decât prin poștă.

● operațiile de incasso sunt acelea prin care băncile primesc și remit documente pentru încasare de la diferiți clienți ai lor (facturi, cambii, cecuri, etc.);

● operațiile de acreditiv constau în separarea unei sume din contul unui client, care are calitatea de cumpărător și trecerea ei într-un cont de depozit bancar la dispoziția băncii furnizorului. Pe măsura livrării mărfurilor de către furnizor și pe măsura dovedirii acestei livrări prin documente, banca furnizorului trece suma aferentă în contul furnizorului;

● operațiile de mandat sunt acele operații pe care băncile comerciale le realizează în numele și din însărcinarea unor clienți, în care sens băncile acționează în numele clienților lor. Ele privesc ținerea unor registre, efectuarea anumitor plăți, etc.

Activitatea bancară se întrepătrunde cu activitatea economică penetrând în mecanismul complex al acesteia, având totodată, rolul de a servi procesul decizional și luarea măsurilor în legătură cu politica monetar-financiară a statului.

Unii autori mai deosebesc o funcție a banilor, respectiv cea de creație economică. Această funcție se manifestă pe plan financiar și pe plan tehnic.

Pe plan financiar ea se exprimă în următoarele forme:

– participarea băncilor la capitalul social al societăților comerciale. Coform prevederilor art.28 al Legii nr.33/1991 participarea unei societății bancare la o firmă sau întreprindere al cărei obiect nu are legătură cu activitatea bancară nu poate depăși 20% din capitalul firmei sau întreprinderilor respective. Aceste dețineri conferind anumite calități proprietarului în administrarea întreprinderilor precum și riscuri mari, nu sunt îngăduite băncilor comerciale peste limita respectivă.

Prin aceste dețineri, acțiuni în portofoliul propriu, băncile ar avea un rol sporit în conducerea și chiar reunirea monopolistă a întreprinderilor și, de asemenea, ar fi îndemnate să riște, exagerat, resursele puse la dispoziție cu alte destinații. Li se interzice de asemenea băncilor comerciale operațiile de vânzare-cumpărare a acțiunilor care ar însemna participarea băncilor la acțiunile speculative de bursă, considerate incompatibile cu atribuțiile băncilor și dăunătoare creditorilor băncii;

– acordarea, în vederea obținerii calității de asociat sau de acționar, de împrumuturi participative în favoarea societăților comerciale la care banca participă;

– acordarea de credite bancare societăților comerciale.

Pe plan tehnic, funcția de creație monetară se manifestă în următoarele forme:

– băncile joacă rolul de consilier financiar al agenților economici în căutare de resurse de finanțare și de mijloace de investire a resurselor;

– băncile acordă asistență societăților comerciale în cazurile de majorare a capitalului acestor societăți, prin subscripție publică sau în cazul emisiunii de obligațiuni, punând la dipoziție rețeaua lor de ghișee sau chiar garantând subscrierea acțiunilor și a obligațiunilor.

3.2. Analiza resurselor si plasamentelor bancare

Structura resurselor bancare și analiza lor în dinamică

Executându-și rolul de intermediar între agenții care dispun de capitaluri și cei care au nevoie de capitaluri suplimentare băncile efectuează operațiuni specifice, cu comportament diametral opus:

operațiuni active;

operațiuni pasive.

Operațiunile pasive au fost generate de necesitate atragerii de capitaluri temporar diponibile în vederea formării resurselor de creditare și se referă la procurarea și mobilizarea resurselor financiare. În acest grup de operațiuni se cuprind: depozitele bancare, rescontul (și operațiunile similare) și capitalul propriu.

Cea mai consistentă parte a resurselor bancare o formează depozitele bancare, care reprezintă totodată și una dintre principalele funcții ale băncilor în general și a celor de depozit în special.

Există mai multe forme ale depunerii, care se deosebesc între ele prin avantajele pe care le oferă, fiecare formă fiind determinantă pentru modul în care banca valorifică aceste resurse de creditare.

1. Depozitele la vedere se caracterizează prin elasticitate, deponenții putându-le retrage oricând total sau parțial. Aceștia pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plăți, existând riscul scăderii spontane ale acestora, cu puternice implicații asupra băncii.

Depozitele la vedere au mai multe forme de existență:

● conturile curente;

● conturile de depozit.

Conturile curente sunt o formă specială a depunerilor la vedere; ele nu au termen de restituire și reprezintă partea cea mai însemnată a depunerilor bancare.

Depunerile în conturi curente se realizează prin atragerea capitalurilor bănești și rezervelor din casă, temporar disponibile. În aceste conturi se înregistrează intrări prin: cecuri, viramente, ordine de plată ale altor persoane în favoarea titularului de cont și ieșiri operate de bancă la ordinele titularului de cont către creditorii săi.

Depunerile în conturi curente nu sunt remunerate sau beneficiază de o dobândă redusă.

Conturile de depozit sunt cele ce asigură fructificarea economiilor pe un termen mai îndelungat, ceea ce determină băncile să impună restricții cu privire la încasări și efectuarea de plăți ca și pentru retrageri.

2 Depozitele la termen sunt condiționate de restituirea lor numai după expirarea unui termen fixat prin convenție între deponent și bancă. Aceasta oferă avantaje deoarece sumele respective pot fi întrebuințate în procesul de creditare pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse. Pentru băncile comerciale, forma principală de atragere o reprezintă conturile de depozit și de investiții.

În condițiile în care economiile populației reprezintă o importantă forță financiară ce rivalizează cu acumulările întreprinderii, băncile comerciale deschid clienților și conturi de economii simple.

Rescontul reprezintă o modalitate de procurare a resurselor noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale, provenit din scontare, unei alte bănci, băncilor de scont sau băncii de emisiune. Băncile atrag mijloace bănești pe această cale când resursele existente nu satisfac cererile de credite, sau în scopul unei mai bune valorificări.

Prin efectuarea rescontării în aceeași zi cu scontarea, banca obține un profit rezultat din diferența dintre dobândă la care se scontează (mai mare) și taxa scontului- dobândă practicată la banca de emisiune.

Doar băncile agreate sunt admise la rescontare și, de aceea, operațiile de rescont au la bază întotdeauna o convertire prealabilă între banca scontatoare și banca de emisiune.

Prin convenție, se fixează cuatumul creditului, respectiv suma portofoliului pe care banca comercială îl poate prezenta la rescont și condițiile rescontului.

Operațiile de lombardare constau în împrumuturi pe garanții de efecte publice, operațiuni prin care banca de depozit obține de la banca de emisiune resurse pe termen scurt prin valorificarea hârtiilor de valoare.

Lombardarea și rescontul sunt operații prin care se realizează recreditarea.

În procesul recreditării, băncile îmbină sistemul angajării de resurse la prețuri fixe cu sistemul angajărilor la prețuri libere pe piața monetară – OPEN MARKET.

Capitalul propriu și fondurile de rezervă (constituite pe baza profitului brut), au o pondere relativ redusă în formarea resurselor de creditare ale băncilor deoarece cele mai multe bănci își formează capitalul propriu prin emisiunea și subscrierea de acțiuni.

Fiind confruntate cu lipsa de lichiditate, băncile apelează la alte unități de profil. Aceasta a dus la formarea unor relații financiare specifice, care alături de reglementările pe baza cărora se desfășoară, formează piața interbancară.

Experiența SUA a fost preluată și pe alte piețe naționale în ceea ce privește atragerea deponenților individuali, a economiilor familiilor, prin generalizarea conturilor NOW (Negociable Orders of Withdrowd ) în 1981 și în 1983 a conturilor SUPER NOW. Caracteristic acestora e dobânda ridicată acordată pentru soldul disponibilităților, în timp ce acesta poate fi utilizat și pentru plăți curente.

Ca o variantă a conturilor NOW au apărut conturile ATS (Automatic Transfer System) ce presupun menționarea în cont a unui depozit minim neremunerat, destinat plăților curente, în timp ce sumele încasate ce depășesc acest plafon sunt virate automat la regimul dobânzii din economii.

Pentru mobilizarea deținerilor de fonduri ale firmelor, băncile folosesc certificate de depozit și fondurile comune de creanțe (băncile pot înstrăina, în condiții de piață, anumite creanțe, recuperând resursele investite pe care le poate orienta către alte operații de credit.

Valorificarea bonurilor de tezaur aflate în posesia băncilor prin convențiile de răscumpărare presupune vânzarea bonurilor de tezaur aflate în portofoliu, cuplată cu convenția de răscumpărare la un preț ce include și dobânzile cumulate corespunzătoare termenului operației (amplu folosite în Japonia, SUA, Germania și Spania).

Desfășurarea oricărei activități economice (productivă sau comercială), necesită existența resurselor financiare, capacitatea de creditare a băncilor fiind puternic influențată de resursele disponibile. O bună gestionare a resurselor contribuie la îndeplinirea funcțiilor băncii și obținerea de profit.

B. Structura plasamentelor bancare și analiza lor în dinamică

Alături de operațiile pasive, prin care băncile atrag sumele temporar disponibile, un rol important îl au și operațiile active ale băncilor, operații de angajare a resurselor. Acestea cuprind:

● operații de creditare a firmelor;

● operații de creditare a persoanelor particulare;

● operații de plasament.

Operațiunile de creditare a firmelor

Au ca linie strategică de bază, sprijinirea prin credite a reformelor economice, prin stimularea sistemului de aprovizionare, acordarea de credite pentru activitatea curentă de producție și pentru realizarea unor obiective de investiții.

Creditarea necesităților de capital fix.

Cel mai adesea nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor se satisfac prin recurgerea la piața de capital, emisiuni pentru creditarea echipamentelor, operațiune practicată într-o mai mare măsură de către băncile de creditare pe termen mijlociu și lung, de băncile de ramură.

Deoarece creditele pentru investiții sunt în general credite pe termen mediu și lung, băncile sunt interesate în special de viitorul întreprinderii, de posibilitatea acesteia de a obține profit, de structura financiară a întreprinderii, fiind deci necesară o analiză financiară prin compararea unui număr de bilanțuri și de conturi de rezultate.

2. Credite pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare a întreprinderilor.

Aceste nevoi sunt satisfăcute pe două căi:

● prin creditarea creanțelor comerciale;

● prin acordarea de credite de trezorerie.

Creditele de exploatare sunt cele ce finanțează activele circulante ale bilanțului.

Creditarea creanțelor comerciale înseamnă pentru bănci a prelua, contra monedă, creanțele comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor.

Una din formele clasice ale mobilizării creanțelor o reprezintă scontul. Scontarea constă în cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei. Este foarte utilă, pentru că industriașul sau comerciantul mărește viteza de circulație a activelor în circulație, obținând o anticipare a încasării creanțelor.

Beneficiarul cambiei este îndreptățit să primească valoarea actuală a cambiei (Va).

Prin scontare, creditul comercial se transformă în credit bancar.

Pensiunea este operațiunea prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarului, cu condiția răscumpărării lor de către acesta, la termenele cuvenite. Efectele ce fac obiectul pensiunii rămân de regulă la beneficiar, iar banca cumpărătoare primește angajamentul de răscumpărare emis de beneficiar și borderoul efectelor respective.

Împrumutul pe gaj de efecte comerciale se acordă atunci când solvabilitatea beneficiarului de cambii este apreciată pozitiv de către bancă, dar acesta are îndoieli în legătură cu capacitatea de plată a celorlalți semnatari. Împrumutul acordat acoperă parțial valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.

Împrumuturile pe gaj de efecte publice si actiuni – lombardarea.

Operațiune practicată îndeosebi în Anglia, SUA, Germania, bonurile de tezaur, titlurile de împrumut reprezentând o parte importantă a patrimoniului întreprinderilor și persoanelor.

Creditele de trezorerie sunt credite obținute de întreprinderi, când activul circulant din bilanț nu este finanțat integral de la clienți și de la diverși debitori, și când această insuficiență nu este acoperită de fondul de rulment.

Aceste credite sunt pe termen scurt, până la un an și au două forme:

● avansul în cont curent;

● creditele specializate.

Avansul în cont curent se practică pe scară largă în Anglia și SUA, având ponderi importante și în alte țări. Se acordă prin plata cecurilor emise de titularii de cont și în cazul în care aceștia nu au disponibilități, în cadrul unei limite convenite – OVERDRAFT.

Creditele specializate sunt destinate necesitățiilor legate de desfășurarea producției. Din această categorie fac parte:

– creditele sezoniere (de campanie);

– creditele pentru stocuri – garantate prin warant, pentru acoperirea mărfurilor susceptibile a fi gajate, aflate în docuri sau în curs de transport.

Warantul ete utilizat pentru obținerea și garantarea creditului și poate fi utilizat și ca efect de comerț. El atestă existența mărfurilor într-un depozit și permite transmiterea proprietății prin mențiuni făcute pe o parte a documentului respectiv, prin recipisa Warant.

– creditele de prefinanțare – credite de acoperire a cheltuielilor pentru producțiile de loturi destinate exportului sau pieții publice (livrări pentru instituții publice adjudecate prin licitație).

Operatiuni de creditare a persoanelor particulare

Creditele acordate de bănci pentru particulari au o structură corespunzătoare cererilor efective ale acestora. Pot fi:

● credite destinate cheltuielilor pentru procurarea de locuințe. Au forme diverse și implică intervenția unor instituții de credit ipotecar, ce-și procură resursele prin emisiuni de obligațiuni (SUA), sau subscrieri de efecte în favoarea ofertanților de capitaluri de către utilizatorii lor (bănci sau instituții ce acordă credit ipotecar);

● creditele pentru bunuri de folosință îndelungată se acordă cu simple facilități de băncile comerciale. Caracteristic acestora este existența unor garanții duble prin gajarea bunurilor de referință și regularitatea venituriilor debitorului;

● creditarea cheltuielilor curente se caracterizează prin împrumuturi personale cu termene de la 3 luni la 2 ani și împrumuturi pe baza cărților de credit.

Operațiuni de plasament

O cale de plasare a resurselor băncii o reprezintă achiziția de valori mobiliare. În unele țări, legile de organizare bancară prevăd ca modalitate obligatorie de asigurare a lichidității, deținerea de active ușor lichidabile (bonuri de tezaur, titluri de împrumut de stat, etc.), diminuându-se în acest mod posibilitățile de creditare a economiei.

Extinderea sau limitarea posibilitățiilor băncilor de a efectua operații de plasament, prin oferte avantajoase făcute de banca de emisiune pe piața liberă, constituie o latură a politicii monetare și de credit, frecvent utilizată în prezent.

3.2 Analiza dinamicii resurselor si plasamentelor bancare in cazul Bancii Comerciale Romane

A. Atragerea si gestionarea resurselor

Băncile își desfășoară activitatea în cadrul unui sistem de relații de concurență și interdependență și au legături reciproce de determinare cu agenții economici (în sensul lor larg: stat, întreprinderi, populație), cu mediul economic în care acționează. Ele au un rol de bază în aplicarea politicilor monetare ale băncii centrale, supunându-se reglementărilor acesteia, dar, în același timp, nivelul și orientarea politicilor proprii de dezvoltare sunt determinate de calitatea și volumul activităților economice din zona în care își desfășoară rolul de intermediar financiar.

Pe de altă parte, conform propriilor interese și strategii, băncile pot stimula dezvoltarea anumitor activități și sunt promotoarele unor comportamente noi de consum și de economisire la nivelul societății, aceasta în concordanță cu funcțiile lor specifice de protejare a resurselor financiare excedentare încredințate, de intermediere între cei care dispun de asemenea resurse și cei care au nevoie de ele și pe cea de transfer al plăților în economie.

Din această perspectivă – a optimizării activității prin realizarea unui echilibru corespunzător între plasamente și resurse – reiese importanța ce trebuie acordată acestui domeniu al managementului bancar: gestionarea pasivelor.

După cum se cunoaște, sumele de care dispun băncile pentru a efectua plasamente se constituie din trei surse principale:

● resursele proprii, formate din capitalul social și fondurile proprii constituite conform reglementărilor în vigoare și strategiei proprii;

● economiile populației și ale agenților economici, precum și resursele atrase de la alte instituții financiare;

● împrumuturile de la alte bănci și instituții financiare din țară și străinătate, precum și de la banca centrală (în completare și numai pe termen scurt).

În contextul accentuării concurenței din mediul bancar românesc și pe fondul mutațiilor care au loc în economia reală (ce vor constitui o adevărată “piatră de încercare”), Banca Comercială Română și-a propus realizarea unui raport optim între plasamente și resurse, iar în cadrul acestora între resursele proprii și cele atrase, astfel încât depozitele să devină sursă de bază pentru dezvoltarea băncii.

În acest sens, banca și-a conceput politicile proprii în domeniul atragerii și gestionării resurselor, pornind de la obiectivele strategice stabilite, de reducere a dependenței de finanțarea instituționalizată de la băncile corespondent sau de deponenții mari și de adoptare a acelor măsuri care să ducă la creșterea capacității de finanțare a creditului din depozitele atrase de la clienți.

De asemenea, în cadrul sistemului său de planificare și prognoză, un loc important îl ocupă planurile operaționale, ce susțin și fundamentează planurile financiare și bugetul de venituri și cheltuieli; în cadrul acestora, planul de atragere a resurselor și proiecția fondurilor proprii ale băncii constituie elemente primordiale.

Pentru a putea desprinde câteva caracteristici și a trage câteva concluzii referitoare la problematica resurselor constituite de Banca Comercială Română, am considerat sugestivă analiza perioadei ultimilor 6 ani adică 1995-2000.

Referitor la evoluția resurselor băncii, se observă tendința ascendentă a acestora, odată cu dezvoltarea activității de ansamblu a băncii, cu diversificarea gamei de produse și servicii oferite:

După cum se observă, resursele B.C.R. au sporit de la an la an în ritmuri susținute (164,0% în 1996, 143,8% în 1997, 184,9% în 1998 și 199,2% în 1999, superioare indicelui prețurilor de consum, cu excepția anului 2000), ceea ce înseamnă o creștere în termeni reali a acestora. Aceste cifre, atât pe ansamblu cât și în structură, reflectă o dată în plus lărgirea ariei de activitate a băncii, care, după cum se cunoaște, s-a desprins din Banca Națională la sfârșitul anului 1990, preluând operațiunile comerciale ale acesteia și neavând, din acest motiv, o experiență îndelungată în domeniu. Pe de altă parte, ele reflectă faptul că B.C.R. și-a propus în permanență să-și îmbunătățească structura resurselor sale, astfel încât să fie capabilă să răspundă în orice moment semnalelor pieței -ea însăși în consolidare- și să facă față “provocărilor” transmise de aceasta ca urmare a transformărilor pe care le suferă economia românească în ansamblu.

In 2000, desi in termeni nominali bilantul bancii a crescut cu 52,8 % fata de anul anterior, in termeni de ajustare la inflatie cresterea se reduce la 11,3 %; aceasta dinamica este superioara celei a anului 1999 cand bilantul ajustat la inflatie a reprezentat 85,8 % fata de 1998.

Este de mentionat ca este pentru al doilea an consecutiv in care banca nu apeleaza la imprumuturi de la banci – BNR si banci comerciale, iar depozitele de la banci au inregistrat o crestere de aproximativ 100 de miliarde de lei, ceea ce nu a influentat masura in care aceste resurse se gasesc in total pasiv.

Pozitia predominanta in total bilant o detin depozitele clientilor, a caror pondere a continuat sa creasca si in 2000, de la 71,3 % in 1999 la 72,2 % in 2000. Depozitele de la clienti sunt constituite in proportie de 70,7 % la termen si 29,3 % la vedere.

Analizând evoluția elementelor componente, se pot face câteva comentarii.

1. Capitalurile proprii au înregistrat, în general, dinamici superioare mediei resurselor, ca urmare a preocupării continue a băncii de a-și consolida atât capitalul social, cât și fondurile proprii ca suport al dezvoltării sale și în scopul acoperirii riscurilor specifice. Astfel, în perioada 1995-2000 au avut loc două majorări ale capitalului social –constituirea capitalului în valută în anul 1996 și majorarea capitalului în lei în 1998 ca urmare a alocării unor sume din profitul realizat drept surse proprii de constituire a fondului de dezvoltare și a includerii unor sume înregistrate ca diferențe de curs valutar.

De asemenea, din profitul înregistrat de bancă sau constituit fondurile proprii: fondul de rezervă și rezerva generală pentru riscul de credit (determinate pe baza profitului brut), fondul de dezvoltare, fondul imobilizărilor corporale, alte rezerve și alte fonduri.

Consolidarea permanentă a acestora, ca rezultat al bunei activități desfășurate de bancă, a făcut ca ponderea lor în totalul capitalurilor proprii să crească continuu, cu excepția anilor menționați. Toate aceste schimbări sunt reflectate în situația următoare:

Pentru asigurarea creșterii în termeni reali a capitalurilor proprii (deziderat realizat în general până în prezent), banca se va baza în special pe dezvoltarea activității, reducerea cheltuielilor și creșterea calității plasamentelor sale.

Legat de capitalurile proprii, mai trebuie menționat un aspect –faptul că ele au un aport redus, în formarea resurselor de creditare ale băncilor. Astfel, la B.C.R., chiar dacă ponderea lor în total resurse a crescut (de la 9,4% în 1995 la 11,0% în anul 2000), ea rămâne modestă în comparație cu resursele atrase. De altfel, trebuie căutat acel raport optim între resursele proprii și cele atrase care să asigure un indice corespunzător de solvabilitate: dacă resursele atrase sunt prea mari în raport cu capitalul, se poate diminua capacitatea acestuia din urmă de a face față eventualelor perturbări ce pot apărea.

In 2000 capitalul social a continuat sa creasca intr-un ritm sustinut – 132,3 % in conditiile ajustarii la inflatie, superior dinamicii de ansamblu a bilantului; de asemenea profitul nedistribuit a inregistrat o majorare cu 13 % iar pe total fondurile proprii au crescut cu 21,9 %.

2. Resursele din disponibilitățile titularilor de cont, în lei și valută, reprezintă cea mai importantă resursă a B.C.R.: 62,5% din totalul resurselor în 1995, 60,1% în 1997, 66,6% în 1999 și 74,8% în 2000. În cadrul lor, resursele constituite la termen înregistreză, în general, dinamici superioare mediei, atât la cele în lei cât și la cele în valută, astfel încât ponderea totalului resurselor atrase la termen (lei + valută) crește continuu -de la 3,3% în 1995 la 32,4% în 1997 și 52,6% la sfârșitul anului 2000. Acestă mutație este rezultatul politicii B.C.R. de deplasare a raportului dintre depozitele la vedere și cele la termen spre cele din urmă, în scopul creșterii stabilității resurselor sale (chiar dacă, pe total, și disponibilitățile la vedere înregistrează un sold mediu permanent, deci o anumită stabilitate) și al îmbunătățirii indicatorilor de lichiditate.

Atunci când se analizează resursele atrase sub forma disponibilităților și depozitelor, de o deosebită importanță este prezentarea acestora pe segmente de piață.

Din acest punct de vedere, structura lor se prezintă astfel:

Principala caracteristică o constituie dinamica accentuată și, ca atare, ponderea crescândă a depozitelor persoanelor fizice: în anul 2000, pentru prima dată, depozitele populației le devansează pe cele ale agenților economici, ca rezultat al creșterii interesului B.C.R. în atragerea categoriei de clienți reprezentată de populație. În perioada scursă după 1989, populația a devenit un factor tot mai activ pe piața monetară, dezvoltându-și comportamentul de economisire, relația cu băncile în complexitatea ei reprezentând, din acest punct de vedere, unul din clienții-țintă pe care banca și-a propus să-i atragă și să-i mențină în sfera sa de activitate. În acest sens, B.C.R. și-a diversificat gama produselor și serviciilor oferite (de exemplu: s-au creat depozite cu maturități foarte diverse, în lei și în valută, cu facilități suplimentare –capitalizarea, reînnoirea automată – au fost create produse specifice – certificatele de depozit, cardurile etc.), dar, în același timp, a căutat să degaje profesionalism și încredere, să ofere imaginea unei bănci stabile, mai ales în contextul creat de greutățile mari întâmpinate de câteva bănci comerciale românești.

Revenind la depozitele B.C.R., trebuie remarcat faptul că depozitele persoanelor fizice și juridice reprezintă baza, în continuă expansiune, a depozitelor atrase. De altfel, în toți acești ani banca a urmărit reducerea dependenței de piața interbancară și a dorit să facă din depozite principala formă de alimentare a resurselor băncii.

În acest sens, unul din produsele specifice B.C.R., care se adresează în primul rând populației dar și agenților economici, este certificatul de depozit în lei – titlu de credit emis de bancă prin care se mobilizează o parte din disponibilitățile bănești ale acestora.

Și în ceea ce privește agenții economici banca dorește o diversificare a clientelei sale, în sensul accentuării atragerii agenților economici cu capital privat, a căror activitate este de presupus că se va dezvolta puternic în următorii ani, ca urmare și prin susținerea politicilor macroeconomice.

În cadrul celei de a treia componente a resurselor din disponibilitățile titularilor de cont sunt cuprinse disponibilitățile și depozitele băncilor și instituțiilor financiare din țară și străinătate, în lei și valută.

Evoluția acestora a fost puțin contradictorie, în sensul că, deși în termeni nominali s-a înregistrat mai întâi o scădere, iar apoi o creștere a acestor sume, din punct de vedere relativ, al proporției în care contribuie la formarea resurselor atrase de la titularii de conturi, a avut loc o diminuare continuă a acestei proporții în perioada 1997-1999 (de la 24,9% la 14,5%). În anul 2000, ponderea este de 7,6%, diminuarea depozitelor agenților economici fiind compensată de majorarea depozitelor populației. Aceste sume includ și resursele atrase de la CEC sub forma unor depozite cu termene variate, la care nivelul dobânzii este în funcție de volumul și maturitatea depozitelor respective. De asemenea, au fost cuprinse aici și depozitele publice, care reprezintă resurse ale unor instituții publice constituie în depozite la B.C.R. în baza unor acte normative. O pondere însemnată în cadrul acestora o au disponibilitățile și depozitele F.P.S.

O ultimă remarcă este legată de evoluția disponibilităților și depozitelor în valută: acestea au căpătat o greutate tot mai mare în totalul resurselor – de la 8,5% în 1995 la 20,1% în 2000 (desigur, nu trebuie neglijată influența devalorizării monedei naționale).

In 2000 pentru depozitele in lei dobanzile au variat intre 8% si 45 % pe an, rata medie ponderata fiind de 38 % pe an. Fluctuatiile astfel inregistrate s-au datorat in primul rand necesitatii adaptarii ofertei bancii la miscarile de piata si in al doilea rand evolutiei ratei inflatiei.

La depozitele in valuta s-au bonificat dobanzi intre 2 % si 6 % pe an,rata medie ponderata fiind de 4 %.

Din punct de vedere al structurii clientilor banca se sprijina intr-o masura mai mare pe depozitele persoanelor fizice, a caror pondere a depasit 50 % din total depozite ale clientilor.

3. Împrumuturile de la bănci reprezintă o sursă de completare a celorlalte două, la care se recurge în ultimă instanță. În special împrumuturile de la banca centrală se efectuează în cazul unor dificultăți financiare temporare, știut fiind faptul că prețul acestor resurse este mai mare.

În ceea ce privește B.C.R., tendința înregistrată în perioada 1995-1999 a fost de menținere a ponderii acestor resurse în total la un nivel relativ constant (10,3%-11,9%), cu excepția anului 1996. În anul 2000 ponderea acestor împrumuturi a scăzut la 7,6%. În structură, însă, s-au produs câteva mutații importante.

Prima se referă la creditele de refinanțare de la Banca Națională, ca o concretizare a efortului B.C.R. de a diminua permanent nivelul lor relativ sau chiar soldul lor:

Creditele de refinanțare acordate de B.N.R. sunt: creditul structural (taxa scontului), creditul de licitație, creditul special, creditul lombard, la care se adaugă creditul cu dobândă preferențială (“înghețat” din 1993, aflat în curs de lichidare), cu derogare de la regulament (conform Legii nr.20/1996, H.G. nr.527/1996) și creditul nedirecționat.

Ne vom limita la a sublinia faptul că atât anul 1998, dar mai ales în 1999, au existat perioade întregi în care banca nu a apelat la creditul de licitație și deloc la cel lombard, ponderea deținând-o creditele structurale acordate în baza ordonanțelor și hotărârilor Guvernului.

Cea de a doua schimbare importantă de structură se referă la apariția și dezvoltarea împrumuturilor primite în valută de la bănci din străinătate. Sunt incluse aici liniile de finanțare în valută, pe termen scurt, mediu și lung, al căror sold este în creștere de la o perioadă la alta. Acestea provin în special de la bănci cu renume pe piața bancară internațională: American Express New York, Creditanstalt, Raiffeissen. De asemenea, este vorba de emisiunea de euroobligațiuni – prima din România – care a avut loc în cursul anului 1997, sub coordonarea băncii Merrill Lynch și care s-a bucurat de un succes deosebit, ca rezultat al unei percepții corecte și îmbucurătoare pe plan extern a evoluției Băncii Comerciale Române. Investitorii sunt și în acest caz instituții importante din Europa (Marea Britanie, Germania, Austria, Olanda, Elveția, Franța etc.) și S.U.A.

In 2000 depozitele de la alte banci sunt in marea lor majoritate – 98,8 % – depozite la termen, iar sumele datorate bancilor si institutiilor financiare din strainatate repezinta 86,1 % din totalul depozitelor de la banci. Dobanzile platite institutiilor financiare din strainatate pentru depozitele constituite au variat intre 3 % si 6 %, rata medie ponderata fiind de 4 % pe an.

In 2000 consolidarea componentelor fondurilor proprii s-a realizat in principal pe seama profitului, dar si pe baza altor surse reglementate prin legislatie, cum sunt cele rezultate din diferentele favorabile de curs valutar si prin includerea in capitalul social a sumei de 300 333 milioane lei reprezentand dividende aferente anului 1999, rambursate bancii de catre actionari.

Pe aceasta baza s-a putut realiza o protectie efectiva a bancii fata de riscurile induse de plasamentele efectuate si de mediul in care isi desfasoara activitatea.

La sfarsitul anului 2000, raportul de solvabilitate calculat potrivit reglementarilor Bancii Nationale este de 18,92 %, in crestere fata de anul anterior, nivel considerat corespunzator.

Gestionarea pe termen scurt a activelor și pasivelor stă în atenția Comitetului pentru gestionarea activelor, pasivelor și riscului bancar, condus de un vicepreședinte, care permanent în vedere optimizarea profitabilității acestora.

Pe de altă parte, această activitate este realizată în cadrul Direcției de trezorerie, care monitorizează pozițiile de lichiditate a băncii, în lei și valută, și care analizează orientările din cadrul pieței monetare. Monitorizarea piețelor financiare în scopul stabilirii nivelului optim al lichidității se realizează prin participarea la piața interbancară internă și la activitatea de arbitrajare internațională.

În acest sens, B.C.R. calculează diferiți indicatori de lichiditate, în funcție de depozitele la vedere, de total depozite, total depozite + împrumuturi și de total active, precum și expunerea în funcție de depozitele la vedere și total depozite. Ei exprimă capacitatea băncii de a-și onora obligațiile în momentul în care acestea au ajuns la scadență și au înregistrat o tendință pozitivă.

În plus, prin introducerea raportului zilnic de lichiditate poate fi urmărită în mod operativ situația activelor și pasivelor, inclusiv credite și provizioane, în scopul anticipării și soluționării eventualei lipse de lichidități.

Analiza plasamentelor Bancii Comerciale Romane

Băncile apreciază întrega activitate prin prisma contribuției acestora la maximizarea profitului, odată cu supravegherea atentă a diferitelor riscuri la care sunt expuse. În aceste condiții, managementul activelor și pasivelor trebuie să acționeze permanent, astfel încăt să-și adapteze bilanțurile bancare la nivelul riscurilor considerate acceptabile de către bancă.

Luarea în calcul a riscurilor determină băncile să facă anumite opțiuni în ceea ce privește mărimea și structura financiară. Pentru a realiza aceste opțiuni în cele mai bune condiții, băncile trebuie să-și adapteze permanent deciziile pentru o cât mai bună gestionare a bilanțului propriu.

Dinamica plasamentelor Bancii Comerciale Romane in perioada 1998 – 2000

În cadrul managementului activelor proprii, B.C.R. are în vedere 3 obiective principale:

● asigurarea unei calități crescute a activelor proprii;

● stăpânirea riscurilor, în special în domeniul plasamentelor;

● evoluția favorabilă a activelor bilanțiere din punct de vedere al participării acestora la obținerea de profituri corespunzătoare.

În acest sens, urmărind evoluția băncii din punct de vedere al activelor, putem constata următoarele aspecte mai semnificative:

● creșterea față de anul precedent în ritm satisfăcător a activelor proprii, aceasta fiind de 84,9% la sfârșitul anului 1999 și de 99,2% la sfârșitul anului 2000;

● acordarea unei atenții sporite activităților de comerț exterior concretizată printr-o prestație bună din partea băncii în asigurarea decontărilor pentru un număr tot mai mare de clienți;

● sprijinirea societăților comerciale cu capital privat prin acordarea de credite, acestea reprezentând la sfârșitul anului 2000 cca. 31,2% din total credite, față de 25,0% la sfârșitul anului 1998;

● creșterea exigenței în procesul de creditare printr-o abordare mai selectivă și prudențială a cererii de creditare, respectiv încurajarea societăților comerciale cu activitate economică bună, cu desfacere a producției asigurată, respingând solicitările unităților cu pierdere sau fără desfacere asigurată și fără perspective de redresare.

Operațiunile active ale Băncii Comerciale Române sunt acele operațiuni prin care banca își angajează resursele în vederea îndeplinirii funcționalităților statutare și a obținerii de profit.

Pentru a analiza fenomenele intervenite în evoluția plasamentelor, cu implicație directă asupra creditelor, ca urmare a majorării nivelului dobânzilor oferite de bănci, în tabelul nr.1 se prezintă dinamica și structura elementelor de activ:

.

Activele imobilizate cuprind imobilizări corporale, imobilizări financiare și imobilizări necorporale. Ele înglobează în principal valoarea mijloacelor fixe și a investițiilor în derulare, tendința lor fiind de creștere de la an la an, ajungând de la 229,8 miliarde lei în 1998 la 794,2 miliarde lei în 2000.

Imobilizările financiare se regăsesc în titluri de participare ale băncii sub formă de capital la societăți nebancare, valoarea lor la sfârșitul anului 2000 fiind de 7.231 milioane lei.

Dobânzile și comisioanele de încasat cuprind dobânzi de încasat la plasamentele acordate în lei, precum și cele acordate la plasamentele în valută. Și la această poziție se observă o creștere permanentă, în valoare absolută, ajungând în anul 2000 la 1.030,3 miliarde lei.

Majorarea dobânzilor de încasat în mod deosebit în anul 2000 este determinată atât de creșterea nivelului mediu al dobânzilor active practicate, cât și de imposibilitatea încasării lor datorată incapacității de plată a agenților economici.

Titlurile de plasament reprezintă certificate de trezorerie, în lei și valută, emise de Ministerul Finanțelor începând cu anul 1996. Vânzarea titlurilor de stat se face prin licitație de către Banca Națională, ca agent al Ministerului Finanțelor, iar intermediarii pieței primare depun oferte de cumpărare în cont propriu și în contul clienților.

Majorarea volumului plasamentelor în titluri de stat arată preocuparea Băncii Comerciale Române de a diversifica structura activelor prin plasamente cu risc minim, aducătoare de venituri sigure în condiții de profitabilitate ridicată, respectiv gradul înalt de adaptabilitate la conjunctura pieței financiare. Titlurile de plasament au crescut în anul 2000 față de decembrie 1999 cu 2.281,1 miliarde lei.

Titlurile de plasament sunt singurele elemente din activ care s-au situat, în termeni nominali, peste nivelul inflației la sfârșitul anului 2000.

Disponibilitățile, depozitele și acreditivele în lei și valută au înregistrat un ritm ascendent, ajungând la o valoare de 5.540,8 miliarde lei la 31.12.2000.

În structura disponibilităților și a depozitelor în lei, principalul post îl constituie depozitele interbancare în lei, care au crescut față de 31.12.1999 cu 2.477 miliarde lei la 31.12.2000.

Creditele bancare reprezintă elementul cel mai important din activul bilanțului oricărei bănci, atât ca pondere cât și din punct de vedere al valorificării resurselor, deoarece dobânzile încasate la aceste credite constituie, în general, principala sursă de venituri.

Politica de creditare a Băncii Comerciale Române se circumscrie obiectivelor strategice generale ale țării, de tranziție spre economia de piață, în mod deosebit restructurării și privatizării economiei românești.

Pentru a releva poziția principală pe care B.C.R. o ocupă în cadrul băncilor comerciale din România, în tabelul de mai jos se prezintă ponderea creditelor acordate clienților în totalul băncilor comerciale.

Ponderea B.C.R. în total bănci comerciale a crescut de la 19,5% în anul 1999 la 21,1% în 2000, fiind o reflectare a preocupărilor băncii de a-și plasa resursele, dar nu în orice condiții.

Ca urmare a aplicării unei politici bancare prudente, deși volumul creditelor Băncii Comerciale Române acordate clienților în ultimii ani a crescut în valoare absolută, ponderea lor în total bilanț a scăzut de la 56,1% la 31.12.1999 la 38,3% la 31.12.2000.

Aceste ponderi explică tocmai atenția cu care banca combină cererea de finanțare, pe care în general o încurajează, cu respectarea regulilor bancare de prudență și asigurare împotriva riscului de nerambursare.

Creditele reprezintă poziția care influențează cel mai mult nivelul de ansamblu al bilanțului, ele ajungând în anul 2000 la 144,6% față de 31.12.1999 în termeni nominali, iar în termeni reali la 57,5%.

Fără a se urmări o analiză detaliată a creditelor, este necesar a se arăta structura creditelor pe categorii, pentru a releva unele situații generale și conjuncturale de acordare a creditelor.

Soldul creditelor evidențiate în bilanțul contabil la 31.12.2000 a fost de 6.678,4 miliarde lei, mai puțin provizioanele specifice de risc, respectiv 884,3 miliarde lei.

Pe categorii de credite, situația se prezintă astfel:

Se observă o dinamică mai accentuată la creditele în valută +116,7% față de creditele în lei, care au crescut doar cu 26, 8%

Trebuie menționat că, din creșterea totală a creditelor în valută, cca. 15% reprezintă creșterea efectivă a creditelor, diferența de aproximativ 85% se datorează deprecierii cursului monedei naționale față de dolarul american.

Dacă în primele luni ale anului 2000 s-a înregistrat o cerere scăzută de credite din partea clienților, în a doua parte a anului s-a observat o relansare a cererii de credite datorită în special reducerii inflației și a dobânzilor practicate, care au ajuns la finele anului la cca. 50% pe an.

După prezentarea succintă a principalelor poziții în activul bilanțului băncii se poate trage o concluzie edificatoare în ceea ce privește dinamicile celor 3 principale elemente de activ (creditul, titlurile de plasament și dobânzile, comisioanele și taxele) față de anul 1999, și anume creșterea mai accentuată a titlurilor de plasament față de o dinamică mai lentă a creditului (tabelul nr.1).

Din analiza activității de creditare rezultă cuprinderea în sfera creditării a tuturor ramurilor economiei naționale, banca contribuind la relansarea activității de producție în multe sectoare economice, dar mai ales în industrie, a cărei creditare este asigurată în proporție de 2/3 prin unitățile teritoriale ale Băncii Comerciale Române.

Este semnificativă în acest sens situația ponderii creditelor pe principalele ramuri de activitate la 31.12.2000 în total credite acordate: construcții de mașini 14,5%, textile-pielărie 14,1%, agricultură și industrie alimentară 13,3%, metalurgie 11,6%, chimie și petrochimie 11,5%.

În ceea ce privește dispersia pe forme de proprietate a creditelor, la sfârșitul anului 2000 se observă o tendință de creștere mai accentuată a creditelor acordate clienților din sectorul privat.

Structura plasamentelor Bancii Comerciale Romane in 2000

In anul 2000 principalele componente ale activului bilantier, reprezentand o pondere de 81 % sunt constituite din plasamentele bancii.

In structura plasamentelor, pe primul loc se situeaza creditele si avansurile acordate clientilor insumand 9 262 miliarde lei, in crestere reala cu 8,6 % fata de anul 1999, in conditiile unei rate a inflatiei a cumulat, de la inceputul anului 2000, a fost de 40,6 %.

Analizand dupa scadenta, majoritatea creditelor existente in sold la sfarsitul anului, 86 % o reprezinta creditele pe termen scurt – sub 1 an.

Din total, creditele in lei existente in sold la 31 decembrie 2000 insumau 6 824 miliarde lei, respectiv 73,7 %, in timp ce in devize detineau o pondere de 26,3 %.

Plasamentele bancii sub forma de credite se regasesc in toate ramurile economiei, cu preponderenta in industrie.

Ponderi importante pe sectoare de activitate o detin creditele din comert, agricultura si industrie alimentara, metalurgie, textile, mijloace de transport, chimie si petrochimie.

Comparativ cu anul 1999, se remarca o crestere mai semnificativa a creditelor in comert – 74,1 %, metalurgie –25,5 % si agricultura – 10,0 %, in timp ce in ramurile textile, mijloace de transport, chimie si petrochimie s-au inregistrat scaderi.

Din analiza creditelor pe forme de proprietate rezulta o dinamica mai mare a celor destinate sectorului privat – 245 % fata de sectorul de stat – 115 %, ceea ce confirma orientarea plasamentelor bancii, corespunzator strategiei proprii, spre sectorul privat al economiei care are o contributie importanta in creearea produsului intern brut.

O alta componenta importanta a plasamentelor bancii, in anul 2000, o reprezinta certificatele de trezorerie care, pe langa siguranta oferita, au avut si o dobanda superioara celei de pe piata monetara.

Certificatele de trezorerie au crescut cu 47,5 % fata de anul 1999, un ritm mai accelerat de crestere avand cele in devize – 99,0 %. Depozitele constituite la alte banci sunt in marea lor majoritate depozite pana la 3 luni, insumand 3 484 miliarde lei, inclusiv provizioane, iar depozitele la vedere sau la termen, peste 3 luni, reprezinta sume mai mici. Plasamentele la bancile straine includ plasamentele la banci din Europa occidentala – 2 021 miliarde lei, la banci din Asia – Pacific (55 miliarde lei) si la banci din America de Nord in suma de 7 miliarde lei.

Dobanzile plasamentelor la banci straine au variat intre 1 % si 10 % (3 % si 6 % in 1999), iar la bancile romanesti intre 40 % si 60 % ( 60 % si 80 % in anul 1999 ).

Sumele de primit de la Banca Nationala a Romaniei se regasesc in majoritate in conturi curente – 3 188 miliarde lei si numai 0,1 miliarde lei in depozitele constituite.

Conturile curente la Banca Nationala au ca scop satisfacerea rezervei minime obligatorii impuse de Banca centrala si nu sunt disponibile finantarii operatiunilor curente ale bancii.

Dobanda variaza intre 10 % si 15 % pentru rezervele in lei, respectiv intre 2 % si 4 % pentru rezerve in devize.

Banca Comercială Română susține în continuare această dinamică favorabilă sectorului privat, mai ales în contextul procesului de privatizare a întreprinderilor cu capital de stat.

Stuctura și calitatea portofoliului de credite al băncii constituie o reflectare a politicilor de credit ale acesteia, prin care se stabilesc atât principiile de creditare cât și nivelurile maxim admise ale riscurilor ce decurg din activitatea de creditare. Pe baza rezultatelor obținute din analiza calității creditelor se întreprind măsurile necesare de constituire a provizioanelor specifice, potrivit reglementărilor în vigoare.

Evaluarea calității portofoliului de credite se face semestrial, pe baza Normelor nr.3/1994 ale Băncii Naționale a României, precum și a reglementărilor proprii de lucru ale Băncii Comerciale Române.

Pentru fiecare categorie de credit aprobat se constituie provizioane specifice care sunt destinate acoperirii eventualelor credite care ar putea prezenta incertitudine în recuperarea lor. Tehnicile utilizate de manageri pentru a controla cât mai bine riscul de credit trebuie incluse în instrucțiunile interne ale băncii și stabilite prin strategia și politica de credit.

Analiza preliminară a creditului, precum și controlul ulterior al acestuia trebuie să aibă în vedere și apariția altor riscuri complementare, cum ar fi: riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul valutar.

3.4 Creditul bancar si rolul sau in finantarea economiei

Francezul Charles Gide definește creditul ca fiind schimbul unei bogății prezente contra unei bogății viitoare, iar profesorul F. Leitner afirmă că “prin credit se înțelege cedarea și primirea unui bun la o epocă, în credința că același bun, sau altul de aceeași valoare, va fi restituit la o dată viitoare, potrivit înțelegerii între părți “.

Creditul bancar constituie o formă de suplinire și completare a celui comercial, având însă o sferă mai largă, fiind mai elastic și mai eficient. La baza formării creditului bancar se află disponibilitățile devenite temporar libere în urma rotației de ansamblu a fondurilor participante la procesele economice.

Participanții la angajarea creditului bancar sunt, pe de o parte, băncile, care apar în calitate de creditori, iar, pe de altă parte, diferiții agenți economici care solicită credit, în calitate de debitori.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite, care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau cu recuperarea ulterior, pentru investiții.

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile între bancă și parteneri se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal, sub formă de dobânzi.

Operațiunile de credit bancar, în sensul raporturilor bancă-întreprindere, se realizează într-o diversitate de modalități, putând fi grupate, în funcție de criterii determinante, în tipuri de credite:

● conform perioadei de acordare a creditului, sunt evidențiate, în mod tradițional, trei scadențe: termen scurt (2 ani), termen mediu (2-7 ani), termen lung (7 ani). Această grupare se poate dovedi uneori ambiguă, având în vedere că, în mod frecvent, creditele pe termen lung sunt uneori acordate sub forma creditelor pe termen scurt reînnoibile;

● conform formării ratei dobânzii, se pot distinge credite cu rată a dobânzii formată pe piață (în mod liber) și credite bancare cu rata dobânzii privilegiată. În cazul primului tip de credite rata dobânzii este stabilită de organismele care distribuie creditul fie în funcție de evoluția dorită de autoritățile monetare, fie în mod individual de instituțiile de credit, în funcție de “rata de bază”, publicată de Asociația băncilor. Variația ratei dobânzii practicate de către bancă este generală, în acest caz, de costurile efectuate pentru alimentarea cu resurse financiare.

Rata privilegiată a dobânzii vizează acordarea unor credite cu dobânzi reduse, stimulative, unor sectoare economice considerate prioritare, practicându-se o politică de credite selective, politică impusă, după cel de-al doilea război mondial, de către autoritățile monetare.

Acțiunea asupra ratei dobânzii este fie directă (prime, bonificații la rata dobânzii distribuite de stat), fie indirectă (exonerarea de rezervele obligatorii sau, acolo unde e cazul, excluderea de la normele de plafonare (limitare) a creditelor. În prezent, în țările dezvoltate, acest tip de credite este mult diminuat, creditarea bancară orientându-se spre mecanismele de piață;

● conform beneficiarilor creditelor, se disting trei tipuri de credite: acordate particularilor, acordate întreprinderilor, acordate statului.

În cazul creditelor acordate particularilor, un rol important îl dețin creditele de trezorerie, care îmbracă mai multe forme, toate caracterizându-se prin formarea liberă a ratei dobânzii. Categoriile de credit caracteristice sunt: avansuri pe titluri, plăți amânate prin cărți de credit; avansuri în cont curent debitor (cea mai dezvoltată modalitate de credit de trezorerie); împrumuturi personale; cumpărări în rate; leasingul; cauțiunile. Creditele pentru construirea locuințelor dețin o pondere semnificativă în volumul creditelor bancare și nonbancare, acordate particularilor îmbrăcând diverse forme, în funcție de necesități și de obiective.

Creditele acordate întreprinderilor reprezintă între 35-50% din creditele bancare totale, putând fi delimitate, având în vedere scadența, creditele pe termen scurt și creditele pe termen mediu și lung.

Creditele pe termen scurt sunt de o mare diversitate, acestea având drept scop să acopere insuficiența, trecătoare sau permanentă, de fond de rulment a întreprinderilor, determinată de decalajul între cheltuielile și veniturile lor.

De regulă, acest tip de credite este divizat în două categorii: credite de mobilizare a creanțelor comerciale și creditele de trezorerie. Prima categorie, al cărui obiect sunt efectele de comerț (scrisori de schimb, bilete de ordin, etc.) s-a concretizat inițial sub forma scontului, definit ca cesiunea unui efect de comerț, de către beneficiarul acesteia, unei bănci înaintea scadenței prevăzute. Treptat, pentru accelerarea circuitelor de creditare s-au creat noi categorii de credite, cum sunt: creditul de mobilizare a creanțelor comerciale (se aplică ansamblului creanțelor, structurate conform scadenței), extrasul după scrisoarea de schimb, afacturajul (preluarea de către o instituție financiară, a tuturor facturilor unei întreprinderi).

Creditele de trezorerie se bazează pe garanții inferioare acelora care decurg din mobilizarea creanțelor comerciale, fiecare categorie de credit de acest tip fiind destinată unor nevoi specifice ale întreprinderii.

Avansul în cont curent corespunde fie unei facilități de casă pe durate foarte scurte, fie unei “acoperiri de gol de trezorerie”, acordat în mod permanent. Un caz particular de avans în cont curent îl reprezintă creditul “spot”, materializat printr-un înscris, al cărui cost este apropiat de rata pieței monetare.

Creditul de trezorerie propriu-zis permite acoperirea, pe o perioadă variind între 10 zile și 6 luni, a insuficiențelor previzibile de fonduri pentru a regla aprovizionările și finanțările de stocuri.

Liniile de credite, credite pentru export, avansuri pe titluri, acreditivul, creditele de finanțare a stocurilor, etc. sunt unele din categoriile, foarte diversificate, ale creditului de trezorerie.

Creditele pe termen mediu și lung sunt destinate finanțării investițiilor, în funcție de nevoile cărora le sunt afectate și de duratele pentru care sunt acordate, generând riscuri diferite, ele reprezentând un pariu pe rezultatele viitoare ale întreprinderilor

Aceste împrumuturi prezintă trei caracteristici principale:

● asigură finanțarea investițiilor în toate domeniile de activitate, în funcție de orientările induse de piață și dorite de autoritatea publică;

● creditele nemobilizabile se substituie din ce în ce mai mult creditelor mobilizabile;

● sunt oferite de ansamblul instituțiilor financiare. În cadrul acestui tip de credite, se disting două categorii: credit-bail, mobiliar și imobiliar (corespunzător leasingului pentru bunuri de consum), constând într-o locație, vizând o opțiune de cumpărare la scadență și prețul din contract, a unui bun de echipament pentru o durată egală cu aceea a amortizării fiscale și împrumuturile participative (împrumuturi nenegociabile), rezervate instituțiilor de credit, statului, societăților de asigurări, societăților industriale și comerciale, prin care economisirea este orientată spre finanțarea întreprinderilor, în vederea consolidării structurii financiare a acelor întreprinderi care nu pot accede la piața obligațiunilor.

Cele cinci forme de credit, cu tipurile și categoriile lor, dispun de o serie de caracterizări care le reunesc și le deosebesc, în același timp.

Dacă creditul comercial și cel obligatar presupun raporturi directe între creditor și debitor, posibil să se desfășoare în sfera bancară, de la început până la sfârșit, celelalte trei forme (bancar, ipotecar, de consum) presupun desfășurarea unor raporturi de credit complementar, intermediate prin bănci.

De fapt, raporturile de credit se desfășoară în mod necesar pe două planuri:

● procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile, în situația în care creditorul este deținătorul de disponibilități, iar depozitar este banca, în acest caz raportul de credit fiind prealabil;

● procesul de redistribuire a capitalurilor disponibile, în care utilizatorii, în calitate de debitori, recurg în mod necesar la bănci comerciale sau specializate.

Funcția de repartiție a creditului mai poartă denumirea de funcția distributivă a creditului cu același înțeles. Această funcție are două laturi inseparabile: cea de mobilizare și cea de redistribuire.

Îndeplinindu-și funcția de repartiție, creditul mobilizează și redistribuie 3 mari categorii de resurse:

● Capitalurile disponibile degajate temporar din circuit;

● Capitalurile rentierilor;

● Economiile și veniturile diferitelor clase și pături sociale.

Funcția de control a creditului este proprie atât creditului din economia de piață, cât și creditului socialist, între cele două situații existând deosebiri remarcabile. Astfel, în condițiile economiei socialiste funcția de control a creditului avea o sferă mult mai cuprinzătoare, în timp ce în economia de piață ea are o sferă mai limitată, referindu-se strict la problemele creditării, fără să privească întreaga activitate din întreprinderi.

Funcția de emisiune a creditului constă în capacitatea creditului de a crea noi mijloace de plată în economie, pe lângă cele mobilizate și redistribuite prin îndeplinirea funcției de repartiție. Îndeplinirea de către credit a acestei funcții izvorăște din particularitățile banilor de cont de a se multiplica.

Această capacitate de emisiune a creditului (de a crea noi mijloace de plată în economie) este totuși limitată, limitele depinzând de o serie de factori legați de: mărimea rezervei de lichiditate reținută de bănci, structura masei monetare din circulație, modul de organizare a sistemului național, modul de realizare a creației monetare, ritmul creșterii economice, etc.

Rolul creditului este concretizat în rezultatele obținute în economie prin manifestarea relațiilor de credit sau în contribuția creditului la realizarea anumitor obiective de politică economică. Acest rol poate fi privit în următoarele direcții mai importante:

● prin prisma contribuției sale în realizarea procesului de egalizare a ratei profitului, în sensul că fiind un mijloc de redistribuire între ramuri ale capitalurilor disponibile el participă și la acest proces;

● contribuția creditului în intensificarea procesului de concentrare a capitalului, în sensul că, procesul acumulării capitalului este favorizat prin credit, în condițiile în care acesta vizează obiective de investiții. Ca atare, întreprinzătorii își pot spori capitalul real fără să aștepte ca din profit să sporească acest capital, ci prin creditul ce vizează obiective de investiții. În condițiile actuale acest aspect este deosebit de accentuat și îi favorizează pe cei care își reînnoiesc frecvent capitalul fix, care în lupta de concurență sunt cei avantajați;

● contribuția creditului în intensificarea procesului de centralizare a capitalului, în sensul că accesul la credit este permis mai mult firmelor puternice (acestea putând plăti și dobânzile relativ ridicate la credit), ele fiind favorizate în lupta de concurență cu firmele mai mici și slabe (acestea din urmă dând faliment, fiind înghițite de firmele mari);

● contribuția creditului în favorizarea speculației cu hârtii de valoare, în sensul că prin credit se pot cumpăra asemenea hârtii de valoare pentru a le revinde la cursuri superioare;

● contribuția creditului la ridicarea nivelului de trai al populației, în sensul că prin credit se pot procura bunuri de valoare mare și folosință îndelungată.

În economia de piață creditul prezintă anumite caracteristici și anume:

● părțile participante la relația de credit au, în toate cazurile, fie calitatea de deținători de capital, fie calitatea de utilizatori de capital;

● obiectul creditului îl constituie transmiterea de capital de împrumut fie sub formă bănească, fie sub formă de marfă;

● este în bună măsură credit acordat de bănci cu toate că inițial el a îmbrăcat și forma creditului comercial (vânzarea pe datorie a unor mărfuri);

● are o dublă destinație, în sensul că poate duce la creșterea capitalului real (în cazul creditului pentru investiții), fie că servește doar mișcării capitalului (a trecerii lui din forma materială în forma bănească).

Analiza riscului de creditare – metodologia Bancii Comerciale Romane

Principala operațiune efectuată de către băncile comerciale este acordarea de credite, care se situează, ca pondere pe primul loc în cadrul plasamentelor totale.

Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcție a managementului bancar este de a controla și analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar.

Procesul de analiză a calității portofoliului de credite constituie o acțiune care se repetă, parcurgând mai multe momente, dintre care se detașează două:

● momentul ce precede acordarea creditului și care include, în principal, analiza financiară a clientului, respectiv analiza internă, la care se aduc în completare și aspecte nefinanciare;

● etapa acordării și post-acordării creditului, care presupune o atentă supraveghere a clientului beneficiar de împrumut, a modului în care se rambursează ratele de credit și dobânzile.

Este cunoscut că normele bancare românești stabilesc unele restricții sau condiții în acordarea creditului de care, ca orice bancă comercială, și Banca Comercială Română ține seama și își face prin această prismă propriile verificări de încadrare în aceste prevederi. Vom exemplifica:

● împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor nu pot depăși, cumulate 20% din capitalul și rezervele băncii.

● regiile autonome pot contracta credite în proporție de cel mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent, pentru acoperirea cheltuielilor curente, în condițiile în care mijloacele acestora nu sunt suficiente în decursul unui an;

● suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii.

Împrumutul mare este definit ca fiind egal cu suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur debitor, inclusiv garanții și alte angajamente asumate în numele acestuia, în lei și valută, ce depășesc 10% din fondurile proprii ale societății bancare: nu se include împrumuturile garantate de stat sau de alte societăți bancare. Regula se aplică și oricăror acordări de noi credite, indiferent de sumă, care, cumulat cu angajamentele provenite din perioadele anterioare, depășesc limita de 10% din fondurile proprii ale băncii;

● toate creditele și scrisorile de garanție și orice alte angajamente în lei și valută pe termen scurt, mediu și lung, acordate unui agent economic, indiferent de forma de organizare și de natura capitalului social, nu vor putea depăși de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respectiv.

Capitalurile proprii ale agentului economic reprezintă capitalul social și primele de capital, diferențele din reevaluare, rezervele, fondul de dezvoltare, alte fonduri, profitul nerepartizat reportat din anii precedenți, subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate;

● clienților incluși în programele guvernamentale speciale de restructurare și redresare financiară, banca le va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste programe.

Analiza și clasificarea portofoliului se fac având în vedere și evaluarea performanțelor financiare ale împrumutatului, precum și serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacității sale de a-și onora datoriile la scadență.

Agenții economici sunt clasificați în 5 categorii (A, B, C, D, E), în vederea determinării performanțelor lor financiare:

Categoria A – performanțele financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată, se prefigurează și menținerea în perspectivă a performanțelor financiare la nivel ridicat.

Categoria B – performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel în perspectivă mai îndelungată.

Categoria C – performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire.

Categoria D – performanțele financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclicitate în intervale scurte de timp.

Categoria E – performanțele financiare arată pierderi și există perspectiva clară că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Această încadrare a agenților economici se face pe baza analizei financiare, ce permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile, care, apoi, se coroborează cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile. Serviciul datoriei, potrivit normelor Băncii Comerciale Române, este apreciat astfel:

● bun – în situațiile în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă de 7 zile;

● slab – când ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 zile;

● necorespunzător – în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de peste 30 zile.

Metodologiile B.C.R. stipulează că serviciul datoriei unui agent economic față de bancă va fi unic și se va stabili în funcție de modul de achitare a datoriilor împrumutatului (credite și dobânzi), indiferent dacă acestea provin de la creditele în lei sau de la cele în valută.

De asemenea, serviciul datoriei unui agent economic este determinat de vechimea cea mai mare a creditelor și/sau dobânziilor neplătite.

În urma analizei performanței financiare și a serviciului datoriei, creditele sunt clasificate astfel:

Standard – acele credite care nu implică deficiențe și riscuri, rambursarea lor făcându-se la timpul și termenele prevăzute, respectiv credite acordate unor clienți solvabili, pentru afaceri bune;

În observație – acele credite acordate unor clienți cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, în anumite perioade de timp, întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și dobânzilor aferente. Pentru acești clienți, banca estimează o scădere a profiturilor lor în viitor, ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionării tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piață, a altor probleme de natură tehnică, organizatorică, de personal;

Substandard – sunt creditele care prezintă deficiențe și riscuri care periclitează rambursarea datoriei, ele neputând fi recuperate integral în cazul în care deficiențele creditului nu sunt corectate pe parcurs;

Îndoielnice – sunt împrumuturile care nu pot fi rambursate, iar garanțiile lor sunt incerte;

Pierdere – sunt creditele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

Serviciul datoriei, în combinație cu performanțele financiare, permite încadrarea creditului în cele 5 grupe de calitate (tabelul nr.1).

O formă de asigurare împotriva riscului este provizionarea. Sistemul de provizionare în cadrul B.C.R., reglementat de normele în vigoare, este destinat protejării capitalului băncii, protejării depozitelor persoanelor fizice și juridice, acoperirii eventualelor credite cu incertitudini în recuperare.

În vederea determinării provizioanelor specifice de risc, expunerea brută a debitorului, respectiv soldul creditelor pe termen scurt, mediu și lung, în lei și valută (în echivalent lei), curente și restante și dobânzile aferente acestora înregistrate la 30 iunie sau 31 decembrie, poate fi micșorată doar cu valoarea unor angajamente cum ar fi: garanții de la Guvernul României sau de la B.N.R., garanții de la bănci înregistrate în unele șări din categoria A nominalizate de B.N.R. în cadrul limitelor de risc acceptate, depozite gajate plasate la B.C.R., garanții de la alte bănci din România în cadrul limitelor de risc acceptate, colaterale non-cash acceptate de bancă.

Expunerea netă se determină diminuând volumul creditelor angajate și dobânzilor aferente cu valoarea reală a garanțiilor, stabilită în funcție de posibilitatea de valorificare a acestora pe piață, chiar dacă, în unele cazuri, aceasta este diferită de valoarea din evidența contabilă.

Dacă valoarea reală (de piață ) a garanțiilor constituite este acoperitoare pentru expunerea brută, expunerea netă va fi zero și, în acest caz, nu vor fi constituite provizioane.

În vederea administrării riscului general de credite, rezultat din activitatea de creditare, banca are obligația să constituie rezerva generală pentru riscul de credit, în limita de 2% din soldul creditelor acordate existent la sfârșitul anului, în conformitate cu Normele nr.10/1995 ale B.N.R.

Banca constituie provizioane specifice de risc, în conformitate cu Normele B.N.R nr.3/1994 pentru următoarele categorii de credite și dobânzile aferente acestora:

● credite “pierderi” – în limita a 100% din soldul acestora;

● credite “îndoielnice” – în limita a 50% din soldul acestora;

● credite “substandard” – în limita a 20% din soldul acestora;

● credite “în observație” – în limita a 5% din soldul acestora.

Pentru creditele “standard” nu se constituie provizioane.

La 31 decembrie 2000, Banca Comercială Română dispunea în bilanț de următoarele rezerve și provizioane de risc (tabelul nr.2)

În cele ce urmează va fi prezentată analiza privind calitatea portofoliului de credite angajate de clienții Băncii Comerciale Române și determinarea provizioanelor specifice de risc la data de 31 decembrie 2000.

Banca urmărește permanent și controlează întregul portofoliu de credite în vederea adoptării măsurilor care se impun pentru limitarea riscului. Astfel, semestrial, se analizează calitatea creditelor și, pe baza rezultatelor obținute, se constituie provizioane, atât pentru credite, cât și pentru dobânzile aferente, în conformitate cu normele în vigoare.

Stuctura portofoliului de împrumuturi acordate, existente în sold la 31 decembrie 2000, precum și a dobânzilor neîncasate aferente acestora se prezintă în tabelul nr.3.

Din datele prezentate în tabel, rezultă că ponderea creditelor de calitate bună (standard și în observație) a fost de 41,3% din totalul portofoliului, cele de calitate medie (substandard) 21,3%, iar creditele cu risc major (îndoielnice și pierdere) 37,4%.

Din dobânzile aferente creditelor existente în sold la 31 decembrie 2000, 16,9% corespundeau creditelor de bună calitate (standard și în observație), 8,0% creditelor substandard, cu o calitate medie, 5,9% creditelor îndoielnice, iar 69,2% celor considerate pierdere.

Pe forme de propietate, structura portofoliului de împrumuturi existente în sold la 31 decembrie 2000 și a dobânzilor aferente acestora, din punct de vedere al calității, se prezintă în tabelul nr. 4.

Creditele acordate agenților economici din sectorul privat se remarcă printr-o calitate superioară celei a plasamentelor din sectorul de stat, numai o cincime din volumul total al acestora fiind încadrate drept pierderi (proporție dublă în cazul sectorului de stat).

În funcție de calitatea creditelor existente în sold, la 31 decembrie 2000, și volumul dobânzilor neîncasate aferente acestora, au fost constituite provizioane specifice de risc.

Structura și nivelul de provizionare se prezintă în tabelul nr. 5

Expunerea brută a fost recalculată, pe seama creanțelor băncii scoase în afara bilanțului (investite cu titlu executoriu), potrivit reglementărilor B.N.R. și, respectiv, prevederilor legale.

La 31 decembrie 2000, ponderea provizioanelor specifice de risc în funcție de calitatea creditelor a fost la creditele “în observație” de 1,4%, la cele “standard” 6,0%, la creditele “îndoielnice” 22,9%.

Analiza riscului de creditare, pe baza calității portofoliului, se face de către toate societățile bancare din România, clasificarea clienților ținând cont de evaluarea performanțelor financiare ale acestora și capacitatea de a-și onora datoria la scadență (Normele 3/1994 ale B.N.R.).

În urma acestei analize, se determină creditele neperformante care generează pentru bănci cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins în cazul creditelor trecute la pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic și care sunt acoperite din provizioanele constituite.

Putem afirma că urmărirea operativă a calității creditelor din portofoliu ar trebui realizată prin sisteme de evaluare pe bază de punctaj, prin tehnici informatice de gestiune a datelor, precum și pe baza unor sisteme expert în vederea gestionării riscului de creditare individual și global, pe toate piețele creditului. Toate aceste tehnici permit, la nivel național, minimizarea influenței principalei cauze a falimentelor bancare: proasta gestiune a resurselor încredințate.

Pentru protejarea față de pierderile din credite, băncile folosesc atât provizionarea (preponderentă), cât și cedarea riscurilor prin asigurare. Astfel, banca poate încheia asigurări, cu instituții specializate, în vederea acoperirii riscurilor de pierderi la portofoliul de credite.

În analiza creditelor cu probleme, de mare importanță sunt garanțiile, respectiv tipul și mărimea lor. Acestea sunt solicitate de bănci pentru acoperirea creditelor acordate (în lei și valută) și a altor angajamente (deschideri de acreditive, scrisori de garanție bancară, avalizări).

Garanțiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului, pentru a acoperi, prin valorificare, debitul neacoperit de beneficiarul facilităților oferite de bancă.

Până în anul 1998, în România, executarea garanțiilor nu avea un caracter obligatoriu. Băncile trebuiau să inițieze acțiuni în justiție pentru obținerea titlului executoriu, și abia după această procedură se putea trece la vânzarea bunurilor constituite drept garanție materială a creditului.

Prin Legea bancară nr.58/1998 a fost reglementată executarea garanțiilor, în cazurile limită, când numai prin valorificarea acestora se mai pot acoperi pierderile suferite de bănci.

4. PERFORMANTELE BANCILOR COMERCIALE

4.1. Analiza veniturilor si cheltuielilor bancilor comerciale

Din punct de vedere contabil veniturile si cheltuielile bancilor comerciale se impart in:

Cheltuieli :

cheltuieli cu exploatarea bancară (cheltuieli cu operațiunile de trezorerie și interbancare, cheltuieli cu operațiunile cu clientela, cheltuieli pentru operațiunile cu titluri, cheltuieli pentru operațiunile de leasing, locație simplă și asimilate, cheltuieli privind datoriile subordonate și fondurile publice alocate, cheltuieli privind operațiunile de schimb, cheltuieli privind operațiunile în afara bilanțului, cheltuieli cu prestările de servicii financiare, alte cheltuieli de exploatare bancară);

cheltuieli cu personalul (cheltuieli cu remunerațiile personalului, cheltuieli privind asigurările și protecția socială și alte cheltuieli de personal);

impozite și taxe (cheltuieli cu impozitul pe salarii și cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate);

cheltuieli cu materialele, lucrările și serviciile executate de terți (cheltuieli cu materialele, cheltuieli privind obiectele de inventar, cheltuieli privind alte stocuri, cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți, cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate);

cheltuieli diverse de exploatare (venituri retrocedate privind operațiunile de exploatare bancară efectuate în comun, cota-parte privind operațiunile de exploatare nebancară efectuate în comun, cota-parte din cheltuielile sediului social, pierderi din cesiunea imobilizărilor, alte cheltuieli diverse de exploatare);

cheltuieli cu amortizările privind imobilizările necorporale și corporale (amortizarea imobilizărilor necorpolare și corpolare);

cheltuieli cu provizioane și pierderi din creanțe nerecuperabile (cheltuieli cu provizioane pentru creanțe din operațiuni interbancare, cheltuieli pentru provizioane pentru creanțe din operațiuni cu clientela, cheltuieli cu provizioane privind operațiuni cu titluri și operațiuni diverse, cheltuieli cu provizioane pentru valorile imobilizate, cheltuieli cu provizioane pentru riscuri și cheltuieli, cheltuieli cu provizioane reglementate și pierderi din creanțe nerecuperabile).

Cheltuieli exceptionale :

cheltuieli excepționale (cheltuieli excepționale privind operațiunile de gestiune; cheltuieli excepționale privind amortizările și provizioanele; alte cheltuieli excepționale).

Potrivit legii, contabilitatea veniturilor se ține pe feluri de venituri, după natura lor, care se grupează astfel:

Venituri curente :

venituri din activitatea de exploatare bancară (venituri din operațiunile de trezorerie și interbancare, venituri din operațiuni cu clientela, venituri din operațiunile cu titluri, veniturile din operațiunile de leasing, locație simplă și asimilate, venituri din credite subordonate, părți în cadrul societăților comerciale legate, titluri de participare și titluri ale activității de portofoliu, venituri din operațiunile de schimb, veniturile din operațiuni în afara bilanțului, venituri din prestările de servicii financiare, alte venituri din activitatea de exploatare bancară).

venituri diverse din exploatare (cheltuieli refacturate, cota-parte din operațiunile de exploatare nebancare efectuate în comun, cota-parte din cheltuielile sediului social, venituri din cesiunea imobilizărilor, venituri accesorii, alte venituri diverse din exploatare);

venituri din provizioane și recuperări de creanțe amortizate (venituri din provizioane pentru creanțe din operațiuni interbancare, venituri din provizioane din operațiuni cu clientela, venituri din provizioane privind operațiunile cu titluri și operațiunile diverse, venituri din provizioane pentru valori imobilizate, venituri din provizioane pentru riscuri și cheltuieli, venituri din provizioane reglementate, venituri din recuperări de credite amortizate).

venituri din reluarea rezervei generale pentru riscul de credit.

Venituri exceptionale :

venituri excepționale (venituri excepționale di operațiuni de gestiune, venituri excepționale din provizioane, alte venituri excepționale).

Rezultatul exercițiului, respectiv profitul sau pierderea, se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile exercițiului, indiferent de data încasării sau plății lor.

Rezultatul exercițiului (profitul sau pierderea) cuprinde rezultatul curent, rezultatul excepțional și impozitul pe profit.

Rezultatul curent reprezintă diferența dintre veniturile din operațiunile curente, respectiv veniturile din exploatare și veniturile din provizioane și recuperări de creanțe amortizate și cheltuieli curente, respectiv cheltuielile de exploatare și cheltuielile cu provizioanele și pierderi din creanțe nerecuperabile.

Rezultatul excepțional reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile excepționale, ca urmare a unor operațiuni efectuate de bancă, care nu sunt legate de activitatea normală, curentă a acesteia.

Rezultatul exercițiului reprezintă soldul final al contului de profit și pierdere supus repartizării.

Determinarea profitului sau pierderii, precum și repartizarea profitului pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare se înregistrează în contabilitate în moneda națională.

4.2. Evolutia veniturilor si cheltuielilor in cazul BRD si BCR 1999 – 2000

datele prezentate si supuse analizei sunt exprimate

in termenii puterii de cumparare a leului la 31 Decembrie 2000

In urma analizei veniturilor si cheltuielilor din dobanzi se desprind urmatoarele concluzii

Veniturile incasate din dobanzi de BRD – Societe Generale si Banca Comerciala Romana au scazut in 2000 fata de anul 1999, in conditiile in care ratele dobanzilor la creditele sau avansurile in lei in anul 2000 au variat intre 45 % si 65 % fata de anul 1999, cand acestea au fost intre 60 % si 78 %. Rata dobanzii la creditele in valuta variaza de la 6 % la 13 %, 7 % la 15 % în 1999. In conditiile unei rate a inflatiei pentru anul încheiat la 31 decembrie 2000 de 40,7 % cele doua banci au urmarit prin politica prudentiala ce a constat in aplicarea strategiei de creditare pe termenn scurt, limitarea gradului de expunere, diminuarea riscului in creditare si asigurarea permanenta a lichiditatii.

Analizand veniturile din dobanzi in cazul celor doua banci observam ca nivelul veniturilor din dobanzi realizat de Banca Comerciala Romana il depaseste pe cel obtinut de Banca Romana de Dezvoltare – Societe Generale, dar acest nivel trebuie corelat cu cheltuielile cu dobanzi pentru o analiza mai corecta.

De aceea in continuare vom analiza veniturile nete din dobanzi.

Scaderea in termeni reali a veniturilor celor doua banci se reflecta si in veniturile nete din dobanzi inregistrate.

Astfel veniturile nete din dobanzi realizate de Banca Romana de Investitii–Societe Generale au inregistrat o scadere de 29,7 %, in termeni absoluti de 544 943 milioane lei ( in 1999 veniturile nete din dobanzi se ridicau la 1 834 944 milioane de lei iar in 2000 erau de 1 290 001 milioane de lei ).

De asemenea a avut loc o diminuare si in cazul veniturilor nete realizate de Banca Comerciala Romana care au inregistrat a reducere in suma absoluta de 1 081 318 milioane lei corespunzatoare unei reduceri

procentuale de 22,7 % ( in 1999 veniturile nete din dobanzi insumau 4 775 920 milioane de lei in comparatie cu anul 2000 cand masurau 3 674 602 milioane de lei ).

In anul 2000 veniturile nete de dobanzi realizate de Banca Comerciala Romana depasesc de 1,84 ori veniturile nete din dobanzi realizate de Banca Romana de Dezvoltare.

Veniturile nete din speze si comisioane:

Ca urmare a studiului graficului ce indica evolutia veniturilor din taxe si comisioane inregistrate de catre cele doua banci rezulta o scadere a acestor venituri, de 54 657 milioane de lei – 21,9 % (de la 459 335 milioane venituri din speze si comisioane in 1999 la 404 678 milioane de lei in 2000 ) in cazul Bancii Romane de Dezvoltare – Societe Generale respectiv de 227 038 milioane de lei – 23,2 % (de la suma de 979 287 de milioane de lei in 1999 la 752 249 de milioane lei in 2000) in cazul BCR.

Si in cazul veniturilor nete din diferente de curs valutar Banca Romana de Dezvoltare inregistreaza o diminuare de 50,23 % iar Banca Comerciala Romana inregistraza o reducere de 41,99 % reduceri in sume absolute de 151 627 milioane de lei in cazul BRD respectiv de 263 606 milioane de lei in cazul BCR.

Pentru a ne face o imagine completa asupra veniturilor celor doua banci analizate,este necesar sa evidentiem ponderea fiecarei categorii de venituri in totalul veniturilor.

Structura veniturilor realizate de BRD in anul 2000

Din graficul prezentat anterior reiese locul pe care il ocupa fiecare grupa de venituri in totalul veniturilor realizate de Banca Roman de Dezvoltare – Societe Generale. Se observa poderea covarsitoare a veniturilor din dobanzi in totalul veniturilor – 84 %, urmatoarele venituri imporatante ca pondere fiind veniturile din comisioane si speze bancare. Veniturile valutare si alte venituri au o pondere redusa, de 5 % in total.

Structura veniturilor realizate de BCR in 2000

Si in cazul Bancii Comerciale Romane se observa ponderea dominanta a veniturilor din dobanzi – 88 % in total venituri ( veniturile din dobanzi fiind de 8 638 682 milioane de lei in timp ce veniturile totale se ridica la 9 792 428 milioane de lei ). Din nou veniturile din diferente nete de curs valutar si alte venituri ocupa o pondere foarte mica.

Analiza cheltuielilor.

Alaturi de cheltuielile cu dobanzile, un rol principal il ocupa cheltuielile cu provizioanele specifice de risc, al caror studiu se face pe baza graficului:

In cazul Bancii Romane de Dezvoltare se observa o crestere a cheltuielilor cu provizioanele de la 198 011 milioane de lei in 1999 la 314 747 milioane de lei in 2000, corespunzatoare unei cresteri procentuale de 58,95 %, acesta crestere denotand incadrarea creditelor cu mai mare prudenta pe cele 5 categorii de riscuri, in conditiile imbunatatirii portofoliului de credite. Acest fapt este demonstrat de scaderea ponderii creditelor clasificate in categoriile “Indoielnic” si “Pierdere” de la 11,8 % in 1999 la 10,9 % in 2000.

Banca Comerciala Romana inregistreaza o diminuare a cheltuielilor cu provizioanele de 11,11 %, in suma absoluta de 231 584 milioane de lei.

Alaturi de cele doua categorii de cheltuieli prezentate anterior, un loc principal il ocupa si cheltuielile generale ale sociatatii bancare. In cadrul acestora ponderea cea mai mare o ocupa cheltuielile cu salariile si cele cu amortizarile. Pentru exemplificare prezentam structura cheltuielilor generale la cele doua banci:

Se observa ca in cazul Bancii Romane de Dezvoltare – Societe Generale dar si al Bancii Comerciale Romane ponderea cea mai mare o reprezinta cheltuielile cu salariale si conexe si cheltuielile administrative. Astfel cheltuielile salariale si conexe in 1998 inregistrate de BRD se ridicau la 410 054 milioane de lei, reprezentand 57 % din cheltuielile generale, iar in cazul BCR aceste cheltuieli insumeaza 881 673 milioane de lei adica 69 % din cheltuielile generale.

Se observa totusi ca in cazul BRD cheltuielile reprezentand amortizarile au o pondere mai mare (13 % ) in cheltuielile generale decat in cazul BCR(4 % ).

In urma analizei profiturilor nete inregistrate de cele doua banci observam o crestere a profitului net inregistrat de Banca Romana de Dezvoltare – Societe Generale de la 45 241 milioane de lei in 1999 la 141 378 milioane de lei in 2000, corespunzatoare unei cresteri procentuale de 312,49 % in timp ce la Banca Comerciala Romana s-a inregistrat o diminuare a profitului net de la 925 735 la 751 219 milioane de lei, corespunzatoare unei variatii procentuale de 18,86 %.

4.3 Performanta in activitatea bancara. Indicii gestiunii bancare. Analiza pe baza de bilanț

Evaluarea permanentă a performanțelor unei bănci constituie o necesitate de mare importanță atât pentru managerii băncii, acționariat și auditori, dar nu în ultimul rând pentru participanții piețelor monetare, care, prin natura activității, au relații de afaceri cu băncile.

În practica curentă evaluarea performanțelor unei bănci se conturează utilizând o multitudine de indicatori a căror mărime este rezultatul comparării posturilor bilanțiere.

Acești indicatori pot fi grupați în 4 categorii de bază, respectiv:

● indicatori ai calității activelor;

● indicatori privind adecvarea capitalului;

● indicatori privind lichiditatea;

● indicatori privind profitabilitatea.

Indicatori ai calitatii activelor:

Acești indicatori pun în evidență structura activelor unei bănci atât din punct de vedere al performanței dar și din punct de vedere al capacității de a produce venituri.

Cel mai folosit este gradul de utilizare al activelor

Indicatori privind adecvarea capitalului – solvabilitate

Nivelul acestor indicatori reflectă capacitatea băncii de a susține cu ajutorul capitalului propriu întrega activitate. Acești indicatori se exprimă astfel:

Indicatori privind lichiditatea :

Rezultatele managementului lichidității se pot comensura cu ajutorul următorilor indicatori:

lichiditatea interbancară exprimă poziția unei bănci față de celelalte bănci din sistem comparându-se creanțele cu obligațiile băncii în raport cu restul băncilor din sistem. Acest indicator poate fi determinat separat pentru relația cu banca centrală și separat pentru celelalte bănci;

ponderea creditelor în total active ne arată gradul de lichiditate al activelor, cunoscut fiind faptul că gradul de lichiditate al creditelor este redus. Un nivel ridicat al acestui indicator reflectă o lichiditate scăzută activă;

ponderea creditelor în sursele atrase de la clienți și de la celelalte bănci ne arată proporția în care sursele atrase se regăsesc în credite, active cu un grad de lichiditate mai redus;

ponderea activelor în sursele atrase de la clienți și de la celelalte bănci este opusul indicatorului anterior, iar nivelul acestuia indică proporția în care sursele atrase de la clienți se regăsesc în active lichide;

riscul lichidității se comensurează prin compararea numerarului și a disponibilităților la vedere de la alte bănci cu obligațiile la vedere de la alte bănci și clienți. Disponibilitățile la vedere la alte bănci reprezintă active cu lichiditate imediată cu condiția ca băncile partenere să fie solvabile. Acest risc se gestionează prin limite, urmărind;

● constituirea rezervelor minime obligatorii;

● asigurarea disponibilului pentru onorarea tuturor plăților solicitate de clienți;

● eliminarea excedentului de numerar din caserii;

● menținerea volumului de credite la un nivel acceptabil.

Indicatori privind profitabilitatea

În practica bancară internațională profitabilitatea globală a băncii se măsoară prin indicatorii randamentului capitalului sau a fondurilor proprii (ROE-“Return Of Equity”) și randamentul activelor (ROA – “Return Of Assets”). Dacă acești indicatori sunt mai mari decât cei ai unor bănci similare, banca respectivă este o bancă performantă.

Calculat ca procent acest indicator măsoară randamentul procentual al fiecărei unități monetare de fonduri proprii.

Acest indicator măsoară venit net general de fiecare unitate monetară de active.

Randamentul fondurilor proprii este legat de randamentul activelor prin multiplicatorul fondurilor proprii (EM – “Equity Multiplier”).

ROE = ROA x EM (4)

Multiplicatorul fondurilor EM compară activele cu fondurile proprii astfel că o valoare mare a acestui indicator arată un grad mare de îndatorare financiară (Financial Leverage). El reprezintă atât o măsură a profitului, cât și a riscului. Astfel, un multiplicator al fondurilor proprii mare majorează randamentul fondurilor proprii numai când venitul net este pozitiv, dar indică de asemenea un risc ridicat de solvabilitate, accentuând pierderile când randamentul activelor este nefavorabil.

Marja de profit si utilizare a activelor

Randamentul activelor (ROA) se poate descompune în produsul dintre marja de profit (PM) și utilizarea activelor (AU)

Se pot calcula 4 indicatori suplimentari:

● rata cheltuielilor cu dobânda reprezintă raportul dintre cheltuielile cu dobânda și venitul total din exploatare;

● rata altor cheltuieli reprezintă raportul dintre alte cheltuieli decât dobânda și venitul total din exploatare;

● rata provizioanelor pentru creditele rambursate reprezintă raportul dintre provizioane și venitul total din exploatare;

● rata impozitelor reprezintă raportul dintre impozitul pe venit și venitul total din exploatare.

În practica bancară din România, date fiind specificitățile legate de metodele contabile folosite, forma de proprietate și limitele existente încă în activitatea bancară se utilizează o serie de indicatori de rentabilitate, parte din ei având aceeași reprezentare ca și în practica internațională. Exemplificăm:

● marja netă a dobânzii determinată ca raport între veniturile nete din dobânzi și media activelor generatoare de venituri;

● venituri nete din dobânzi/active medii reflectă eficiența cu care sunt administrate activele;

● alte venituri din activitatea operațională/active medii unde alte venituri = venituri din taxe și comisioane + venituri din operațiuni valutare;

● alte cheltuieli din operațiuni + provizioane credite neperformante/active medii arată costul activității, altul decât cel cu dobânda;

● rentabilitatea economică = profit net/active medii;

● rentabilitatea capitalului = profit net/capital propriu;

● rata brută a profitului = profit brut/venituri totale;

● rata netă a profitului = profit net/venituri totale.

Solvabilitatea

Obiectivul acestor indicii este de a oferi criterii precise pentru bănci în legătură cu consolidarea fondurilor proprii și cu limitarea intervențiilor lor în operațiunile apreciate în mod deosebit ca periculoase.

Indicele de acoperire a riscurilor (indicatorul de adecvare a capitalului) se determină ca un raport dintre capitalul propriu și activele ajustate în funcție de risc. Activele cu risc sunt acele active care ar determina pierderi pentru bancă, ca urmare a existenței unuia din următoarele riscuri:

– portofoliul de titluri deținut de bancă să nu atingă valoarea contabilă când este vândut;

– alte active să fie vândute sub valoarea contabilă;

– beneficiarii de credite să nu ramburseze sumele datorate băncii.

Băncile trebuie să aibă suficient capital pentru a acoperi riscul unor astfel de pierderi.

Activele bancare sunt corectate în funcție de riscul prezentat cu procente ce variază între 0 și 100. Astfel, numerarul și celelalte active foarte lichide sunt considerate fără risc asociindu-li-se un grad de risc 0, după cum creditelor nesusținute li se asociază un grad de risc major și se ajustează cu un coeficient de 100. Sunt ajustate în funcție de risc și elementele extrabilanțiere.

Principalele puncte ale Convenției de la Basel referitoare la adecvarea capitalului sunt:

● minimum 8% din activele ajustate în funcție de risc trebuie să fie acoperite de capitalul de bază, structurat în capital de rangul 1 și capital de rangul 2;

● minimum 50% din capitalul băncii trebuie să fie capital de rangul 1 reprezentând capitalul social + rezervele declarate;

● restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rangul 2 sau capital suplimentar constituit din rezervele nedeclarate, titluri debitoare și rezerve din reevaluări.

Sunt luate în calcul și elemente în afara bilanțului (garanțiile). Fiecare țară poate să-și stabilească și să aplice propriile criterii pentru stabilirea capitalului adecvat, dar nivelul minim este cel stabilit prin Convenția de la Basel.

Acești indicatori se prezintă sub forma următorului raport: capital propriu/active ajustate în funcție de risc > 8%.

Indicele de împărțire a riscurilor se referă la 2 tipuri de restricții impuse societăților bancare care vizează:

● creditele acordate unui singur client nu pot depăși 15% din capitalul bănci;

● limitarea expunerii băncii față de clienții care angajează credite mari în sensul că totalul creditelor mari acordate (ce depășesc fiecare în parte 15% din capitalul băncii) poate fi de maxim 8 ori mai mare față de capitalul propriu.

Indicele participanților

Se are în vedere stabilirea unui nivel maxim admis de participare a societăților bancare în cadrul altor societăți bancare sau non-bancare astfel:

● fiecare participare să nu depășească 5% din fondurile proprii ale societății bancare;

● totalul participanților să nu depășească 50% din fondurile proprii ale societății bancare.

Prin monitorizarea participațiilor unei bănci se limitează posibilitatea efectuării unor operațiuni prea riscante pentru bancă.

Lichiditatea

Restricțiile impuse în legătură cu lichiditatea au drept scop asigurarea unui nivel rezonabil al acesteia care să permită băncii onorarea tuturor solicitărilor clienților. În fapt se urmărește stabilirea unei corelații între fondurile proprii, resursele permanente și utilizările pe termen lung.

Acest coeficient măsoară gradul de lichiditate pe termen lung al utilizărilor din fondurile proprii sau din resursele pe termen lung.

Această restricție impune utilizarea mecanismului “transformării” (utilizarea resurselor la vedere pentru finanțarea plasamentelor pe termen mediu și lung) într-o asemenea manieră încât să nu afecteze lichiditatea pe termen scurt.

Limitele prevăzute de indicii Cooke sunt avute în vedere și în România, legislația impunând băncilor următoarele cerințe:

● respectarea nivelului minim de solvabilitate;

● nedepășirea expunerii maxime față de un singur debitor precum și a expunerii maxime agregate;

● respectarea nivelului minim de lichiditate;

● clasificarea creditelor acordate și dobânzilor neîncasate aferente acestora și constituirea provizioanelor specifice de risc;

● respectarea poziției valutare exprimată procentual în funcție de nivelul fondurilor proprii;

● administrarea resurselor și plasamentelor băncii;

● respectarea nivelului maxim al participanților băncii.

4.4 Studiu comparativ a performantelor a doua unitati bancare.

Rata rentabilitatii financiare sau profitul la capital ( return of equity ) este cea mai semnificativa expresie a profitului, care masoara rezultatele managementului bancar, in ansamblul sau si arata, pentru actionari, efectul angajarii lor in activitatea bancara.

Rentabilitatea capitalului investit a inregistrat o scadere in 2000 fata de anul 1999 in cazul celor doua banci. Astfel in cazul Bancii Romane de Dezvoltare – Societe Generale rata rentabilitatii financiare a scazut de la 62,89 in 1999 la 25,3 % in 2000, respectiv de la 36.36 % in 1999 la 18.90 % in 2000 in cazul Bancii Comerciale Romane. Acestă scădere se datorează măsurilor luate de cele două bănci de asanare a unor credite neperformante, fie prin transferul la AVAB fie prin scoaterea în afara bilanțului. Prin aceste măsuri calitatea activelor la sfârșitul anului 2000 este mult îmbunătățită ceea ce constituie o premisă promițătoare pentru derularea în mai bune condiții a operațiunilor bancare în anulk 2001.Astfel au fost utilizate provizioanele existente pentru acoperirea unor credite neperformante si a dobanzilor aferente acestora iar pentru volumul de credite neperformante si dobanzile aferente neacoperite cu provizioane s-a procedat la inregistrarea ca pierderi din creante nerecuperabile.

Rentabilitatea financiara inregistrata de BRD in 2000 este superioara celei inregistrate de BCR ( 25.3 % in comparatie cu 18.90 % ).

Rata rentabilitatii economice sau profitul la active ( return of assets ) reflecta efectul manageriale de a utiliza resursele financiare ale bancii pentru a genera profit.

Rata rentabilitatii economice inregistraza o scadere in cazul BRD de la 13,44 % in 1999 la 4.1 % in 2000, iar in cazul BCR se inregistreaza o scadere a acestei rate de la 5.46 % in 1999 la 3,1 % in 2000. Aceasta reducere a ratei rentabilitatii economice a avut drept cauza, ca si in cazul ratei rentabilitatii financiare diminuarea profitului in cazul celor banci ca urmare a curatirii bilantului de creditele neperformante pe fondul unei usoare cresteri a activelor intre cei doi ani analizati.

Rata rentabilitatii economice inregistrata de BRD este superioara celei inregistrate de BCR cu 1 %, reflectand o mai mare eficienta bancara in cazul BRD.

Efectul de parghie ( laverage multiplier ) este un indicator de mare expresivitate pentru banca in calitate de intermediar financiar. Acesta actioneaza atunci cand angajarea unor resurse noi este avantajoasa, respectiv cand costul resurselor este mai mic sau cel putin egal cu rentabilitatera economica.

Cei trei indicatori se afla intr-o relatie directa:

ROE = ROA x efecul de parghie

Acest indicator variaza proportional cu ponderea capitalului in total pasive bancare. Cu cat ponderea capitalului este mai mare, riscul bancar este mai mic si efectul de parghie de asemenea si invers, in conditiile in care ponderea capitalului este mai mica, riscul bancar si efectul de parghie sunt mai mari.

In cazul BRD efectul de parghie inregistraza o crestere de 2,5 % corespunzatoare unei majorari a riscului bancar fata de 1999, iar cazul BCR are loc o reducere de aproximativ 0,5 %, corespunzatoare unei diminuari a riscului bancar.

Se observa ca in 2000 ponderea capitalului in total pasive bancare este mei mare in cazul BCR, care inregistraza un risc bancar mai mic.

Rata profitului. Marimea acestui indicator depinde in primul rand de raportul intre veniturile si cheltuielile bancare si in al doilea rand de structura veniturilor si costurilor bancare si reprezinta principalul indicator de analiza in cazul in care se urmareste reducerea costurilor bancare.

In cei doi ani BRD inregistreaza nivele superioare ale ratei profitului, in comparatie cu BCR. Totusi se remarca din nou reducerea inregistrata de acest indicator pe parcursul celor doi ani supusi studiului, BRD inregistrand o reducere de 13,4 % ( de la 29,90 % in 1999 la 16,86 % in 2000), in cazul BCR avand loc o reducere de mai mici proportii – 1,85 % ( de la 10,82 % in 1999 la 8,97 % in 2000). Din nou aceasta diminuare in termeni reali a ratei profitului a avut drept cauza principala curatirea bilantului de creditele neperformante si dobanzile aferente.

Gradul de utilizare a activelor. Marimea acestui indicator depinde de rata dobanzii pe piata si de structura activelor bancare.

Venituri totale

GUA = x 100

Active

Maximizarea indicatorului se realizeaza pentru un nivel dat al ratei dobanzii pe piata prin cresterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri ( cele mai rentabile ). Aceste active sunt si cele mai riscante: cresterea ponderii lor implica si o crestere a nivelului de risc bancar. Aceasta crestere nu poate fi nelimitata pentru ca si posturile de activ care nu aduc venituri sunt necesare pentru desfasurarea unei activitati bancare normale.

Din grafic se observa o reducere a acestui indicator in cazul BRD de la 42,8 % in 1999 la 33,54 % in 2000 si cazul BCR de la 50,47 % in 1999 la 34,67 % in 2000.

In concluzie:

Banca Romana de Dezvoltare

La finele anului 2000 totalul bilantului a crescut cu 55,2 % fata de anul precedent, nivel care acopera rata inflatiei de 40,7 % si asigura si o crestere in termeni reali.

Banca a realizat un indicator de adecvare al capitalului de 18,3 %, iar profitul inainte de impozitare, ca urmare a curatirii bilantului a fost de numai 641 miliarde de lei, in totalul activelor purtatoare de dobanda creditele au continuat sa reprezinte cel mai important plasament al bancii, atingand 61,7 %, in crester cu 49,5 % fata de anul precedent.

Si in anul 2000 BRD si-a mentinut cota de piata in domeniul creditului neguvernamental de circa 10 %, calitatea portofoliului de credite cunoscand o imbunatatire vizibila in 2000, astfel ca ponderea in total portofoliu a creditelor indoielnice si pierdere a scazut la 10,9 % fata de 11,8 %, iar cele neperformante de la 6,7 % la 5,3 %, comparativ cu anul precedent.

Bilantul Bancii Comerciale Romane, exprimat in termenii puterii de cumparare a leului, la 31 decembrie 2000 insuma 28 241 500 milioane lei. Aceasta prezinta o crestere in termeni nominali de 52,7 % iar in termeni reali de 11,1 % fata de anul 1999.

În aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 39/1999 la 10 septembrie 1999 BCR a absorbit BANCOREX preluând de la aceasta active de 8716,1 miliarde lei și pasive de 11 073,9 miliarde lei. Diferența de 2357,8 miliarde lei reprezentând pierderea contabilă a BANCOREX, a fost acoperită de Ministerul Finanțelor cu titluri de stat, care au fost utilizate de BCR pentru rambursarea parțială a creditului special de 4319,8 miliarde lei acordat BANCOREX de BNR.

Privatizarea BCR se desfășoară conform programului convenit între Comosia de Privatizare și Consultantul Merrill Lynch, întregul proces fiind structurat în două module distincte.

Numarul clientilor persoane juridice a ajuns la 31 decembrie 2000 la aproape 190 000 iar al persoanelor fizice la 1,4 milioane in care nu se include posesorii de certificate de depozit.

In structura plasamentelor bancii pe primul loc s-au situat creditele si avansurile acordate clientilor, care au insumat 9 262 miliarde lei, in crestere cu 8,6 % fata de 1999. Remarcam ca in 2000, al doilea an consecutiv, BCR nu a apelat la imprumuturi de la banca centrala sau bancile comerciale.

In totalul depozitelor de la clienti, cele de la persoane fizice depasesc deja 50 %, BCR detinand 30 % din totalul depozitelor persoanelor fizice la bancile comerciale din Romania. Profitul net dupa impozitare la 31 decembrie 2000 insuma 751 miliarde lei.

In conditiile unui sistem bancar care cuprindea la 31 decembrie 2000, 39 de banci comerciale, Banca Comerciala Romana detinea in bilantul agregat al bancilor din Romania la acea data 19.8 % din totalul bilanturilor bancilor comerciale, 37,3 % din totalul creditelor guvernamentale, 24,9 % din depozitele clientilor din Romania si 24,7 % din fondurile proprii ale bancilor comerciale.

Reglementarile BNR stabilesc un raport de adecvare a capitalurilor proprii, fata de activele ponderate cu riscul, de minim 8 %, BCR realizand un raport de adecvare de 18,92 %.

In 2000, Banca Romana de Dezvoltare – Societe Generale inregistreaza un nivel superior din punct de vedere al indicatorilor rentabilitatii bancare in raport cu Banca Comerciala Romana:

● rata rentabilitatii financiare de 25,3 % depaseste nivelul inregistrat de BCR ( 18,9 % ), indicand un mai bun management bancar;

● rata rentabilitatii economice de 4,1 % este superioara celei inregistrate de BCR cu 1 %, indicand eficienta mai mare si o mai buna optimizare a operatiilor active;

● efectul de parghie de 4,67 % mai mare decat cel inregistrat de BCR indicand un risc bancar asumat mai mare in cazul BRD;

● rata profitului de 16,86 % depaseste nivelul realizat de BCR – 8,97 %

● singurul indicator inferior celui inregistrat de BCR este gradul de utilizare a activelor 33,54 % fata de 34,67 %

● ambele banci inregistreaza un nivel corespunzator al gradului de adecvare al capitalului 18,3 % in cazul BRD si 18,9 % in cazul BCR, fata de nivelul minim admis de BNR de 8 %.

CONCLUZII:

● Pana in 2000 procesul inflationist declansat odata cu liberalizarea preturilor s-a situat in permanenta peste nivelele prognozate datorita: dezechilibrului structural dintre cerere si oferta, disfunctionalitatilor din perioada de tranzitie ( concretizate in pierderi materiale si scurgeri masive din avutia nationala ), indisciplinei financiare si liberalizarii graduale a preturilor ( ce genera la fiecare ajustare o majorare prin contaminare a tuturor preturilor ).

● Politica monetara si financiara nu poate da rezultate pe termen lung, daca nu este sustinuta si de masuri care sa amelioreze si comportamentul la nivel microeconomic, restructuararea sectorului real fiind hotaratoare.

Ansamblul economiei se reflectă și în sistemul bancar. Creditul acordat econiomiei reale s-a diminuat datorită pe de o parte reducerii activității din economie, pe de altă parte politicii mult mai prudențiale a băncilor de a împrumuta în principal statul.

În ansamblu sistemul bancar la sfârșitul anului 2000 este mai puțin vulnerabil ca urmare a măsurilor mult mai severe și mai hotărâte ale BNR atât în reglementare cât și în supraveghere (înființarea Centralei Riscurilor Bancare la 1 februarie 2000).

In perioada Ianuarie 1999-Decembrie 2000 se poate concluziona ca in sistemul bancar romanesc s-au acordat in principal credite pe termen scurt ( 55%), iar ca tip de credit predomina creditele de trezorerie acordate pentru completarea disponibilitatilor debitorilor (52%). Din punct de vedere al monedei in care s-au acordat creditele, dolarul american detine aproape jumatate din total ( 45%). Ca destinatie industria este sectorul de activitate care a atras cele mai multe credite ( 52%), iar in functie de forma de proprietate a beneficiarului de credite proprietatea privata detine cea mai mare pondere in totalul creditelor acordate ( 79%).

BIBLIOGRAFIE:

A.Pintea, Gh. Ruscanu – ”Banci in economia romaneasca” – Editura Economica 1995

● C. Basno, N. Dardac, C. Floricel – “Moneda, Credit, Banci” – Ed. Didactica si Pedagocica

Emanuel Odobescu – Marketingul bancar national si international

Gh. Manolescu – Moneda si ipostazele ei – Editura economica 1997

● Vasile Dedu – “Gestiune Bancara” – Editura Didactica si Pedagigica

● Vasile Lazarescu – “Bancile in economia de piata din Romania” – Editura Agora 1998

● Banca Comerciala Romana – Anale – seria III

Colectia revistei lunare a Bancii Comerciale Romane 1996 – 2000

Colectia revistei “ Tribuna Economica “ 1996 – 2000

Rapoartele lunare, trimestriale, anuale ale Bancii Nationale a Romaniei 1990 – 2000

● Rapoartele anuale ale Bancii Romane de Dezvoltare, Bancii Comerciale Române 1998 – 2000

● Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancara

● Legea nr. 101/1998 privind statutul B.N.R.