Sistemul Bancar din Franța

Sistemul Bancar din Franța

Cuprins:

SISTEMUL BANCAR DIN FRANȚA

Istoria sistemului bancar din Franța

Sistemul bancar până la fondarea Băncii Franței

În Evul Mediu și la începutul epocii moderne, activitățile bancare din Franța au cunoscut o dezvoltare mai dificilă decât în țările vecine, cum ar fi Italia, Țările de Jos sau Provinciile

Unite. Agricultura foarte precară și participarea destul de limitată pe scena schimbului internațional, influența dominantă a bisericii catolice, precum și predicile preoților , care erau împotriva acordării de credite cu dobândă, precum și o mentalitate ostilă față de cămătărie , practicată de marii comercianți, a împiedicat dezvoltarea liberă a activităților bancare.

Cu toate acestea, expansiunea comerțului care a început în secolul al XIII-lea prin activitățile târgurilor din Champagne și apoi prin dinamismul piețelor comerciale, cum ar fi porturile regale mari sau orașul Lyon, precum și nevoile financiare ale guvernului au condus treptat la utilizarea practicilor bancare din ce în ce mai necesare.

În general metodele bancare au fost inventate în Italia, care apoi au ajuns și în Franța, operațiunile de schimb valutar realizate manual, utilizarea facturilor pentru transferul de fonduri, precum și operațiunile de credit care s-au dezvoltat în legătură cu aceste operațiuni, depozite, credite, transferuri și diverse investiții.

Bancherii din această profesie, carea uneori deveneau foarte bogați, au fost în primul rând străinii, care trăiau izolați de comunitatea națională, în special italieni și evrei. Italienii erau numiți Lombarzi. În Paris, care deja era un oraș bancar, schimbătorii de bani din Piemont s-au stabilit cu traiul pe o stradă, care de atunci a fost numită Rue des Lombards. Unii francezi de asemenea lucrau în bănci, însă aceștia erau mai puțini la număr decât străinii. Unul dintre aceștia a fost celebrul Jacques Coeur (1395-1456), majoritatea profiturilor sale au venit din rolul său în calitate de furnizor regal a produselor din lux. El a căzut în disgratie în anul 1451, iar bunurile sale au fost confiscate. Pentru francezi băncile reprezentau în continuare un risc foarte mare în comparație cu întreprinderile obișnuite.

Prima extindere reală a băncilor în Franța , a avut loc în secolul al XVIII-lea. Desigur eșecul lui John Law , 1716-1720, a avut grave consecințe. Banca Generală care îi aparținea, căreia i-a fost acordat privilegiul de a emite bancnote, a fost destinată în același timp pentru a salva statul de credite publice, care a fost grav afectat de costul războaielor purtate de Ludovic al XIV-lea. Redresarea economiei trebuia asigurată prin dezvoltarea creditului comercial.

Apariția speculației și emisiune excesivă de monedă fiduciară a condus la prăbușirea sistemului. Cu toate acestea progresul economic și a afacerilor mari în special, precum și nevoia continuă a statului de a împrumuta bani a condus progresiv la apariția unei structuri de credit, care a fost relativ diversificat sub conducerea lui Ludovic al XVI-lea, care a fost bazat în multe orașe mici provinciale pe băncile locale , care asigurau circulația facturilor de schimb de finanțare a comerțului și a creditului comercial. Unele case bancare puternice s-au stabilit în orașe active cum ar fi Lyon, Bordeax, Saint Malo, și în special în Paris. Deși exiatau bancheri catolici, care erau născuți în Franța, majoritatea însă erau din țări străine, În special din Elveția și Italia. Activitățile lor au fost multiple, ei finanțau comerțul internațional, puneau creditul internațional în serviciul suveranului, și au participat la finanțarea importantelor întreprinderi ale timpului, armament,asigurări maritime și primele întreprinderi industriale. Astfel băncile au devenit adevărate întreprinderi care aduceau profit.

Revoluția Franceză, a fost privită cu simpatie de mulți bancheri la început, însă în curând a început să distrugă condițiile de credit. Treptat condițiile revolutiei au forțat bancherii să-și lichideze afacerile. După ameliorarea situației politice și economice în 1794, nevoile economiei care nu mai avea mijloace de plată, precum și cele de stat a favorizat renașterea creditului și reapariția marilor bancheri. La scurt timp după lovitura de stat din 9 noiembrie 1799, care a închis epoca Revoluției, cel mai influent bancher din toți bancherii , a fondat cu acordul lui Bonaparte, Banca Franței.

Banca Franței era responsabilă pentru operațiunile de decontare și creditele pe titluri de valoare cu ajutorul facturilor, pe care banca a fost autorizată să le emită. Structurile de credit care au fost mai apoi stabilite s-au confruntat cu un climat economic adesea tulburat din cauza războaielor constante, și a fost necesar să se aștepte întoarcerea păcii, odată cu prăbușirea imperiului, înainte ca aceste structuri să poată evolua în întregime.

O nouă revoluție bancară

În urmă cu treizeci de ani, sectorul bancar francez a fost extrem de reglementat și împărțit. Cu toate acestea, din cauza a numeroase motive , sistemul bancar a suferit modificări substanțiale de atunci, în special în cursul ultimilor ani.

În primul rând, legea bancară din 1984, care a plasat toate băncile, indiferent de statutul lor, în fața acelorași reguli, această lege a condus la desființarea specializării de credit și la liberalizarea sistemului bancar. Astfel din 1999, băncile de economii (Caisse d’Epargne) și-au asumat statutul de bănci cooperatiste, acum la nivel egal cu Credit Agricole, și în 2002, băncile mutuale au devenit membri ai Federației Bancare Franceze (FBF). Ca o consecință a liberalizării creditului, toate aceste instituții au intrat în competiție pe piața lor internă, în condiții de egalitate, cu practic nici o restricție. Într-adevăr, de la introducerea în 1989 a unui raport de solvabilitate, globalizarea serviciilor financiare în Europa care a avut loc între 1993 și 1999, la inițiativa Comisiei Europene, precum și crearea monedei unice europene la începutul anului 2002, băncile franceze s-au confruntat cu o concurență tot mai mare de bănci străine. Mai mult decât atât, în 1987, sub conducerea guvernului Chirac, mai multe bănci mari au fost privatizate, inclusiv Société Générale , Crédit Commercial de France , Paribas și Suez , un an mai târziu, Caisse Naționale de Crédit Agricole a devenit o bancă mutuală . După o pauză procesul de privatizare a fost reluat în 1993 cu privatizarea BNP, și a Crédit Lyonnais în 1999 . Acest proces de deznaționalizare s-a încheiat cu privatizarea Banque Hervet în 2001, și cu vânzarea acțiunilor deținute de stat cu 10% în Crédit Lyonnais în2002.

În cele din urmă, băncile nou privatizate au trebuit să se confrunte cu o economie mai instabilă. În timpul anilor nouăzeci, mai multe crize majore au străbătut lumea. Economia franceză s-a întâlnit cu o recesiune substanțială în 1993, în timp ce Asia se confrunta cu o criză financiară majoră în 1998, și piața imobiliară a fost perturbată în această perioadă. Prin urmare , criza financiară majoră , care a atins apogeul în 1997-1998 , a lovit Crédit Foncier , Crédit Lyonnais , CIC și Société Marseillaise de Crédit deosebit de grav .

În 1996 , Crédit locale de France a fuzionat cu Crédit Communal de Belgique și a dat naștere la o nouă entitate : Dexia , o companie belgiană , în timp ce Crédit Agricole , o societate mutuală , a preluat Indosuez ;

În 1997 , Société Générale a achiziționat Crédit du Nord din Paribas , în timp ce Crédit

Național a cumpărat Banque Française du Commerce extérieur ( BFCE ) , dând naștere la

Natexis ;

În 1998 , Banques Populaires a preluat Natexis , și în luna aprilie a aceluiași an , Crédit Mutuel a preluat controlul asupra Uniunii européenne du CIC ;

În general, cu toate acestea, concentrarea sectorului bancar a înregistrat progrese rapide: în 1984, existau 1556 bănci în Franța. Băncile franceze trebuie să îmbunătățească în continuare profitabilitatea lor, dacă doresc să reziste concurenței străine în mod corespunzător. În cele din urmă, băncile franceze vor trebui să se adapteze la noile condiții, care rezultă din competetia cu noi jucători pe piață, oferind noi servicii prin intermediul internetului, dezvoltarea de noi canale pentru distribuirea produselor. Cu toate acestea, băncile franceze au îndeplinit provocări similare cu succes în trecut.

Tipuri de instituții

În Franța, desfășurarea activităților bancare și financiare este limitată la autoritățile autorizate. Mai mult decât atât, aceste unități sunt supuse supravegherii de către autoritățile de reglementare. La 1 ianuarie 2013, au existat 572 de instituții de credit în Franța , autorizate de Autorité de Contrôle Prudentiel (ACP).

Instituțiile de credit pot avea cinci forme diferite:

Băncile comerciale (acestea sunt toate cu capital integral privat din 2000) ele pot efectua toate operațiunile bancare, primirea de fonduri de la public fără limitări, operațiuni de creditare, furnizarea de mijloace de plată, activități de schimb valutar, tranzacții cu aur, metale prețioase și monede, servicii de consultanță pentru clienți individuali și întreprinderi, investiții de capital, activități non-bancare etc.

Băncile mutuale și cooperatiste- pot efectua de asemenea toate operațiunile bancare.

Băncile de credit municipale- înființate de autoritățile locale, care presupun atragerea de depozite de la populație și oferirea creditelor angajaților și instituțiilor din sectorul public.

Dețin monopolul în emiterea de credite de gaj.

Instituții financiare-nu pot primi depozite pe un termen mai mic de 2 ani,exercită una sau mai multe activități de specialitate, dintre care cele mai frecvente sunt creditele de consum, finanțare în leasing, credite acordate companiilor, factoring, cauțiuni și garanții.

Instituții financiare specializate- au o misiune de interes public precum dezvoltarea regională, finanțarea afacerilor mici, finanțări imobiliare etc.

La 1 ianuarie 2013 existau:

Indicatori de apreciere

Pentru a caracteriza sistemul bancar francez am calculat următorii indicatori:

Numărul de bănci și sedii bancare = 40.000, acest indicator ne arată dimensiunea rețelei bancare din Franța.

Numărul de bănci la 100.000 de locuitori –arata gradul de întâmpinare a clienților prin dezvoltarea rețelelor băncilor. Acest indicator se calculează ca raport între numărul de bănci din sistem și numărul de locuitori înmulțit la 100.000.

Gradul de intermediere bancara- acest indicator este calculat ca raport dintre total credite bancare acordate și PIB, înmulțit la 100.000. Cu cât este mai mare acest indicator, cu atât sistemul bancar este mai dezvoltat.

Valoarea creditelor acordate în Franța a crescut la 2.080.029 mil EUR în ianuarie 2014 față de 2.064.540 mil EUR din decembrie 2013. Valoarea creditelor acordate în Franța este raportată de către Banque de France.

Gradul de concentrare bancară sau cota de piață – exprimă ponderea activului agregat sau a creditelor, a depozitelor primelor trei sau cinci bănci din sistem în total activ, respectiv credite, depozite etc. la nivelul întregului sistem bancar. Cu cât este mai mare acest indicator, cu atât sistemul bancar este mai concentrat și competiția este mai slabă.

Pentru a calcula acest indicator am luat primele trei bănci: BNP Paribas, Crédit agricole și Société générale.

Rezultatul ne arată că sistemul bancar francez este foarte concentrat și slab competitiv.

Indicele Herfindahl-Hirschman măsoară gradul de concentrare bancară, se stabilește prin suma pătratelor poziției de piață a tuturor sau a primelor bănci din sistem din punct de vedere al cotei de piață. cu cât acest inicator este mai mare cu atât sistemul bancar este mai concentrat și competiția mai slabă.

Valoarea maximă a indicatorului ÎHH este de 10.000, în condițiile în care în sistem există o singură bancă. Nivelul acestui indicator poate fi interpretat astfel:

un nivel sub valoarea de 1000 sugerează o piață bancară înalt competitivă;

un nivel situat între valorile 1adul de concentrare bancară sau cota de piață – exprimă ponderea activului agregat sau a creditelor, a depozitelor primelor trei sau cinci bănci din sistem în total activ, respectiv credite, depozite etc. la nivelul întregului sistem bancar. Cu cât este mai mare acest indicator, cu atât sistemul bancar este mai concentrat și competiția este mai slabă.

Pentru a calcula acest indicator am luat primele trei bănci: BNP Paribas, Crédit agricole și Société générale.

Rezultatul ne arată că sistemul bancar francez este foarte concentrat și slab competitiv.

Indicele Herfindahl-Hirschman măsoară gradul de concentrare bancară, se stabilește prin suma pătratelor poziției de piață a tuturor sau a primelor bănci din sistem din punct de vedere al cotei de piață. cu cât acest inicator este mai mare cu atât sistemul bancar este mai concentrat și competiția mai slabă.

Valoarea maximă a indicatorului ÎHH este de 10.000, în condițiile în care în sistem există o singură bancă. Nivelul acestui indicator poate fi interpretat astfel:

un nivel sub valoarea de 1000 sugerează o piață bancară înalt competitivă;

un nivel situat între valorile 1000 și 1800 indică o piață bancară moderat competitivă;

un nivel peste valoarea de 1800 indică o piață bancară foarte concentrată și slab competitivă.

În concluzie sistemul bancar francez este foarte concentrat și slab competitiv.

Dimensiunea depozitelor sau a creditelor pe cap de locuitor, acest indicator este calculat că raport între volumul depozitelor sau a creditelor totale din sistemul bancar și numărul de locuitori dintr-o țară. Cu cât este mai mare acest indicator, cu atât sistemul bancar este mai dezvoltat.

Ponderea creditelor neperformante în total credite acordate, acest indicator este calculat că raport între creditele neperformante și total credite acordate în sistem.

Valoarea indicatorului a fost preluată de pe www.worldbank.org și constituie 4,3 %, ceea ce ne arată că sistemul bancar francez este eficient în alocarea resurselor.

Factori de influență

Revoluția Franceză, care a condus la crearea Băncii Franței;

Legea bancară din 1984, care a plasat toate băncile, indiferent de statutul lor, în fața acelorași reguli, această lege a condus la desființarea specializării de credit și la liberalizarea sistemului bancar;

Globalizarea serviciilor financiare în Europa (1993-1999) la inițiativa Comisiei Europene;

Crearea monedei unice europene, care a condus la intensificarea concurenței cu băncile din străinătate;

Criza financiară din 1997-1998.

Tendințe

Principalele tendințe ale sistemului bancar francez sunt:

Creșterea tranzacțiilor pe piața financiară și modificarea metodelor de intermediere bancară;

Extinderea serviciilor electronice;

Internaționalizarea bancară;

Noi fuziuni ale băncilor;

Noi performanțe în activitatea Băncii Centrale;

Atingerea standardelor internaționale a sectorului bancar;

Implementarea noilor metode de supraveghere bancară;

BANCA FRANȚEI

Istoric

Crearea Băncii Franței – 1800

Banca Franței a fost creată la 18 ianuarie 1800 de către Primul Consul Napoleon Bonaparte, cu scopul de a favoriza creșterea activității economice după puternica recesiune din perioada Revoluției. Sarcina băncii era cea de emitere de bilete la purtător și la vedere în schimbul scontării efectelor de comerț.

Banca Franței avea un rol limitat în ceea ce privește emisiunea, câmpul de acțiune era doar în jurul Parisului și nu o elibera de concurența instituțiilor existente. În această perioadă, Suedia și Anglia dispuneau deja de o instituție de emisiune.

Preveniți de experiențele neplăcute ale Băncii lui Law, redactorii statutului, au preferat să încredințeze punerea în circulație a monedei de hârtie unei autorități independente de puterile publice. Organizarea băncii era sub forma unei societăți pe acțiuni, cu un capital de 30 milioane de franci, din care o parte a fost subscrisă de către Primul Consul și 200 de acționari, cei mai importanți alcătuiau Adunarea Generală. Consiliul General era însărcinat cu administrarea Băncii și era compus din 15 regenți, care erau desemnați de Adunarea Generală și 3 cenzori care aveau misiunea de a-i supraveghea gestiunea. Comitetul central era ales de Consiliul General, compus din trei membri, din care unul avea funcțiile președintelui Comitetului Central, Consiliului General și Adunării Generale.

Banca Franței s-a deschis la 20 februarie 1800, neavând la acea perioadă vărsat tot capitalul. Dreptul exclusiv de emisiune a fost primit pentru o perioadă de 15 ani începând cu data de 14 aprilie 1803.

Din primii ani de funcționare Banca Franței a întâmpinat numeroase greutăți, dintre care criza finanțelor publice și diminuarea încasărilor Băncii care a atras după ea restricții la rambursarea biletelor. Toate acestea l-au condus pe Napoleon să provoace o reformă care să redea guvernului o autoritate mai mare în direcția stabilității. O lege din 22 aprilie 1806 prevedea înlocuirea Comitetului Central printr-un guvernator asistat de 2 sub-guvernatori, cei trei fiind numiți de către împărat. Operațiunile Băncii trebuiau să fie conduse până în anul 1936 după decretul imperial din 16 ianuarie 1808, care promulga statutele fundamentale.

Decretul decidea ( în anumite orașe de provincie în care dezvoltarea comerțului se simțea) instituțiile sucursalelor numite case de scont. Un decret din 6 martie 1808 autoriza cumpărarea Băncii de către Hotelul Toulouse, pentru a-și desfășura serviciile.

Extinderea dreptul de emisiune, dezvoltarea rețelei și a activităților 1808-1936

Dreptul de emisiune acordat Băncii în 1803 a fost reînnoit în patru reprize până în 1945. S-a extins în orașele care aveau deja înființate casele de scont, fiind generalizat, în 1848, după absorbția băncilor departamentale de emisiune.

Banii Băncii Franței au avut “curs liber” (puteau să nu fie acceptați la plată) până în 1848. Pe de altă parte, suma emisiunilor nu era supusă niciunei restricții dar Banca trebuia să asigure rambursarea la vedere, în numerar banii de hârtie pe care îi emitea.

Răsturnările politice din 1848 au provocat o criză care antrena instituirea “cursului forțat”, care scutea instituția de rambursarea biletelor care îi erau aduse. Pe lângă acestea, era implicată înlocuirea “cursului liber” prin “cursul legal”, obligația de a accepta biletele la plată fiind pentru particulari și casele publice. Emisiunile erau plafonate în schimbul introducerii cursului forțat.

Cursul legal și cursul forțat au încetat să mai fie confundate, odată cu înlocuirea prin legea din 6 august 1850, apoi a fost readoptat în timpul Războiului din 1870. Cursul forțat (suspendarea obligației de rambursare a biletelor) trebuia să fie succesiv abandonat sau restabilit în voia evoluției situației financiare a țării. În timp ce cursul legal (obligația de a accepta bilete la plată) nu trebuia să fie restabilit după 1870.

Implementarea Băncii în provincie a demarat încet până în 1848, cu toate că existau în acea perioadă doar 15 case, s-a dezvoltat foarte mult în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Numărul caselor ridicându-se la 160 în 1900, mai apoi la 259 în 1928.

Volumul operațiunilor a crescut ușor, odată cu această extindere geografică a activității Băncii, Economia nu a încetat să crească grație unei politici hotărâte de taxe moderate și a unei remedieri a condițiilor de acces la scont. Avansurile de titluri, create în 1834 și de altfel limitate la efecte publice, au fost ca urmare stinse prin alte categorii valorice.

Pe de altă parte, Banca a avut o contribuție activă la menținerea valorii monedei prin cumpărări și vânzări de aur, cu rata fixă, practicate sub regimul convertibilității.

Restabilirea cursului forțat în 1914 trebuia să suspende această activitate până în 1926, dată la care institutul de emisiune a fost oficial autorizat să intervină pe piața valutară pentru a putea stabili cursul francului.

În schimbul dreptului său de emisiune, Banca trebuia să asigure gratuit serviciul caselor de contabili ai Trezoreriei și să aprobe avansurile Statului atunci când situația finanțelor publice o cerea.

Naționalizarea statului 1936-1945

După victoria electorală din 1936, Guvernul Frontului Popular estimase contrar interesului general că Banca Franței păstrează prea mult timp statutul juridic de drept privat care era al său.

Legea din 24 iulie 1936 oferă puterilor publice mijloace directe de intervenție în gestiunea băncii. Cei 15 regenți fiind înlocuiți cu 20 de consilieri, din care doar 2 aleși de Adunarea generală. Ceilalți, care reprezentau interesele economice și sociale și cele colective ale națiunii erau desemnați de guvern.

Adunarea generală era deschisă tuturor, îninte acces aveau doar cei 200 de acționari mai importanți, de unde referirea adesea la cele 200 de familii.

Pe de altă parte, obligația făcută în 1806 către guvernator și sub-guvernatori de a

deține un anumit număr de acțiuni ale Băncii a fost anulată. Această reformă este însoțită de o codificare de texte care să conducă institutul de emisiune. Ea marchează o întărire a autorității puterilor publice, fiind doar un început spre naționalizare, care intervenea o dată cu legea din 2 decembrie 1945.

Naționalizarea prevedea transferarea capitalului băncii către stat la 1 ianuarie 1946 și cum că acționarii vor primi obligațiuni, în schimbul acțiunilor, în număr de 4 obligațiuni pe o acțiune, rambursabile în 8 ani. Cele 3% din obligațiunile rămase în circulație au fost rambursate începând de la 3 ianuarie 1965, dată de la care au încetat să mai poarte interes.

Reformele din 1936 și 1945 au retras interesele private întărind controlul statului, ele n-au putut nicicum diminua rolul guvernatorul cu privire la puterile publice și nici să reducă autonomia de gestiune recunoscută Băncii.

Reforma statului 1973

Legea naționalizării din 2 decembrie 1945 prevedea că statutul Băncii, structura

Consiliului General și regimul impozitelor și al txelor să fie modificate înainte de 28 februarie 1946. La inițiativele guvernatorului în 1972, reforma statutului a fost suportul legii din 3 ianuarie 1973, prin care organizarea și activitatea Băncii ducea la definirea misiunilor esențiale. Operațiunile erau reglementate de Stătut, ca intervenții, de o manieră destul de suplă pentru a permite toate evoluțiile care puteau să se dovedească oportune.

Alcătuirea Consiliului general este profund modificată, consilierii sunt numiți

în funcție de competența lor, nu numai ca reprezentanți ai sectorului economic și

financiar. În sfârșit, prerogativele Consiliului general au crescut semnificativ și noile taxe ușurează sensibil reglementarea operațiunilor. Ele lăsând Consiliului grijă de a decide modalitățile de aplicare. Numărul cenzorilor reprezentând statul,2 după 1945, e redus la unul singur. Unicul cenzor își vede puterile întărite în schimbul creșterii celor ale consiliului. Prin naționalizare statul a devenit singurul proprietar al băncii și i se recunoaște dreptul ministrului Economiei și Finanțelor de a aproba distribuirea veniturilor și dividendelor.

Reforma capitală:Independența 1993

Legea din 4 august 1993 marchează un moment decisiv în istoria băncii. Dorința de a oferi un statut de independență Institutului de emisiune se explică prin voința de a asigura continuitate și permananță acțiunii politicii monetare, eliberată de preocupările pe termen scurt și de a impune astfel credibilitate.

O condiție necesară a acestei credibilități este că politica monetară să aibă la bază un angajament clar în favoarea stabilității prețurilor, indiferent de evoluțiile vieții politice naționale. Această concepție conform căreia independența băncii centrale este cel mai bun mod de organizare instituțională posibilă, care a fost pe de altă parte, analizată în procesul Uniunii Monetare Europene, care a întărit necesitatea reformei statutului Băncii Franței.

Integrarea în Sistemul European al Băncilor Centrale 1998

Începând cu anul 1998 Banca Franței face parte din Sistemul European al Băncilor Centrale, care era compus din 25 bănci centrale naționale ale Uniunii Europene din Banca Centrală Europeană cât și din Eurosistem, compus din BCE și din 12 bănci centrale naționale ale țărilor care au adoptat moneda euro.

Un rol important în reușita UEM îl au independența băncilor central, fiind o condiție juridică stipulată în Tratatul de la Maastricht. Legea adoptată de Parlament la data de 12 mai 1998, modifică statutul băncii franceze, întărind independența asigurată deja de legea de la 4 august 1993.

Legea din 12 mai 1998 definea rolul Băncii și îi garanta independența. Banca Franței făcând parte din Sistemul European al Bănciilor centrale (SEBC) avea dreptul de a participa la îndeplinirea misiunilor și obiectivelor desemnate prin Tratatul de la Maastricht.

Misiunile principale ale SEBC :

– definirea și punerea în practică a politicii monetare a Comunității Europene;

– deținerea și administrarea rezervelor oficiale ale statelor membre;

– promovarea bunei funcționări a sistemului de plăți;

– conducerea operațiunilor de schimb;

– menținerea stabilității prețurilor.

După noul statut, în cadrul SEBC, se prevede sprijinirea politică economică generală a Guvernului de către Banca Franței. Legea cuprinde următoarele dispoziții: guvenatorul Băncii franceze înaintează un raport privind operațiunile băncii, o dată pe an președintelui Republicii și Parlamentului, Comisia de finanțe din cadrul Ansamblului Național și Senatului deține cunoștințe despre conturile băncii, guvernatorul poate fi verificat de Comisia de finanțe (în vederea stabilirii deciziei de respectare a regulilor de confidențialitate ale Băncii Centrale Europene).

Obiectivele Băncii Centrale a Franței

După 1999 Banca Centrală a Franței, membră a Eurosistemului, a contribuit la pregătirea și punerea în practică a politicii monetare unică în zona euro, al cărei obiectiv principal îl constituie stabilitatea prețurilor. Banca centrală asigură bună circulație a monedei, supravegherea mijloacelor de plată și stabilitatea financiară. Misiunile stabilității financiare:

-controlul și supravegherea intermediarilor financiari;

-analiza situației financiare a întreprinderilor;

-protecția persoanelor fizice în domeniul economic și financiar.

Alte obiective ale băncii centrale:

-securitatea sistemelor de plată;

-funcționarea eficientă a pieței interbancare în zona euro;

-promovarea cooperării între celelalte bănci din system;

-prestează servicii specifice colectivităților publice, întreprinderilor și persoanelor particulare, precum și sectorului bancar și monetar.

Funcțiile Băncii Centrale

După 1998, Banca Franței a devenit parte integrantă din SEBC, fiind deposedată de funcția de reglare a politicii monetare. Banca Franței continuând să exercite principalele funcții , dar sub autoritatea BCE.

Emisiune de monedă

Banca centrală se ocupă de punerea în circulație a bancnotelor și monedelor emise, retrăgâdu-le pe cele deteriorate și aprovizionând cu efectiv adecvat necesităților comerțului.

Bancherul guvernului

Banca centrală este responsabilă de rezervele statului, estionează creditul pentru sectorul public și administrează emisiunile de datorie publică. Tipul acesta de funcție este mai limitat pentru a garanta independența băncilor centrale referitoare la guverne, deoarece acum câteva decenii guvernele aveau puterea de a obliga banca centrală să-i acorde credite.

Lipsa de independență pune în dificultate realizarea obiectivului de stabilitate monetară, care în aceste condiții rămâne subordonat obiectivelor guvernelor.

Bancă a băncilor

Banca centrală a Franței:

ține în custodie rezervele băncilor private și controlează volumul acestora;

determină coeficienții rezervelor(procentajul din depozite pe care banca privată trebuie să-l distribuie rezervelor).

împrumută bani băncii private în funcție de cantitatea și tipul de dobândă ce se determină conform strategiilor politicii monetare;

coordonează și intervine pe piața interbancară(cunoaște și controlează creditele pe care băncile le practică între ele).

Controlul schimburilor

gestionează schimbul valutar;

controlează toate încasările și plățile internaționale;

se ocupă frecvent de elaborarea Balanței de Plăți;

centralizează rezervele de devize(ce include monedele și bancnotele emise de străinătate, conturile la instituții bancare și efectele de plată).

Consultanță

Rapoartele oficiale elaborate cu scop informativ, de către Banca Centrală asupra situației economice a țării au un mare efect asupra așteptărilor întreprinzătorilor și asupra previziunilor guvernului, acestea influențând deciziile de investiții private și cheltuielile publice.

Politica monetară

Politica monetară urmărește stabilizarea francului francez în mecanismul schimbului European. Instrumentele politicii monetare sunt:

– rescontul;

– rezervele obligatorii;

– acțiunile asupra activului băncilor;

– politica ratei dobânzii.

În ce privește rescontul efectelor de comerț, Banca Franței fixează pentru fiecare bancă, un cuantum maxim de acceptare automată la rescont a creditelor pe termen scurt mobilizate acordate de bancă. Rata rescontului este fixată tot de Banca Centrală și are influențe asupra activității de creditare pe termen scurt a clientelei, nu a mai fost publicată de Banca Franței după 1987.

Din 1967, Banca Franței a impus băncilor, obligația de a constitui la Banca Centrală, rezerve proporționale cu anumite părți din activ sau din pasiv ale bilanțului lor. După 1992, procentele pentru aceste rezerve au fost stabilite la 1% pentru depozitele la vedere și cele pe libret și 0,5% pentru depozitele la termen.

Acționând asupra lichidității sistemului bancar pe piața monetară se exercită controlul masei monetare prin rata dobânzii. Principalul segment al pieței monetare este piața interbancară.

După 1986, Banca Franței a decis să creeze o categorie de intermediari pe piața interbancară, care au fost numiți „operatori principali", fiind totodată și agenți ai intervențiilor băncii centrale.

BANCI REPREZENTATIVE ALE SISTEMULUI

BNP PARIBAS

Istoric

BNP Paribas este una dintre cele mai mari grupuri bancare la nivel mondial, cu primul sediu global la Paris, iar cel de`al doilea la Londra Acesta a fost creat prin fuziunea dintre Banque Nationale de Paris (BNP) și Paribas în anul 23 mai 2000.

Birou sediu de BNP Paribas ( 16 Boulevard des Italiens Paris 9e ), este o clădire monumentală Art Deco realizate în 1931 de către arhitectul Joseph Marrast .
BNP Paribas a scăpat de criza creditelor 2007-2009, cu un profit net raportat de 3 miliarde de € pentru anul 2008, si 5.8 miliarde de € pentru anul 2009, doi ani stimulați de profituri din tranzacționare cu venit fix in BNPPCIB (Corporate si Investment Banking). Acesta este în prezent condus de Pierre de Longuemar.

BNP a fost fondat în anul 1869 de un grup de bancheri și investitori printre care Adrien Delahante, Joubert Edmond si Henri Cernuschi, iar în 1933 a fost privatizată.

In 1999, BNP si Société Générale au dus o bătalie complexă pe piața bursieră cu Société Générale: de licitare pentru BNP Paribas si de licitare pentru Société Générale si contra-licitare pentru Paribas. Oferta pentru BNP Société Générale nu a reușit, in timp ce oferta sa pentru Paribas a reușit sa conduca la o fuziune a BNP Paribas un an mai tarziu la 22 mai 2000.

BNP Paribas este o banca universală împarțită în trei unitați strategice de afaceri: 'retail banking', 'corporate banking & Investment', și 'soluții de investiții' și are 3 a trei piețe interne: Franța, Italia si Belgia.

În anul 2006 , BNP Paribas a achiziționat banca italiană Banca Nazionale del Lavoro ( BNL ) . Italia devine a doua piață bancară internă .

La data de 29 aprilie 2009, BNP Paribas a obținut aprobarea acționarilor Fortis Holding, pentru achiziționarea de Fortis Bank . Procesul de integrare a fost așteptat să fie finalizată la sfârșitul anului 2011, banca belgiană avea de 25 % din totalul de BNP Paribas8 .

În 2013 , BNP Paribas a fost declarată ca " Banca Anului " de către revista de specialitate IFR ( Revista Internațională de Finanțare ) pentru o reducere semnificativă a ponderii datoriei

În aprilie 2013, BNP Paribas a fost clasat pe locul 22 în Forbes 2000 listarea cele mai mari companii din lume , ceea ce face cea mai mare companie franceza .
La 17 iunie 2013, BNP Paribas lansează banca online numit Bank Hello Bank!.. La începutul lunii octombrie , banca a anunțat 5000 de conturi deschise . Banca a oferit 25.000 de conturi deschise până la sfârșitul anului 2013.

Logo-ul BNP Paribas din 2000 (proiectat de designerul Laurent Vincenti, condusă de directorul de comunicații Antoine Sire13) se numește curba de off. Stele evoca Europa și universalitate. Transformarea de pasăre a stelelor evocă deschidere, libertate, dezvoltarea, capacitatea de a evolua și de a se adapta. Rotunjire și deplasarea curbei sunt pe logo-ul în lumea de viață. Pătrat verde simbolizează natura și optimisme.

Acționariat

La 31 decembrie 2006, BNP Paribas deținea un capital de 1.860.934.954 euro, divizat in 930.467.477 acțiuni. Acțiunile pot fi nominale sau la purtator având valoarea egală, astfel nici un detonator nu poate beneficia pentru aceeași acțiune de un dividend mai mare sau de drepturi de vot sporite.

Principalii acționari sunt Compania de Asigurări AXA, angajații băncii, publicul, investitorii instituționali din interiorul Europei sau din afara continentului. Nici un acționar, exceptand AXA, nu deține mai mult de 5% din capitalul BNP Paribas sau din drepturile de vot, evitând astfel pierderea controlului asupra băncii

Tip de instituție. Oferta de produse și servicii

Această activitate generează 55,8% din PNB. BNP Paribas are 7.300 de sucursale bancare la nivel mondial, inclusiv 6.500 în Europa și în bazinul mediteranean
Banca are 2255 de filiale în Franța, pentru 7,3 milioane de clienti. Acesta servește 5 milioane de clienti din Statele Unite (BancWest cincilea depozit bancar din America de Vest), 2,7 milioane de clienți în Italia (după achiziționarea de Banca Nazionale del Lavoro (BNL)). 5.1 milioane de clienti rămase sunt împărțite între Belgia (BNP Paribas Fortis) și Luxemburg (Banque Générale du Luxembourg (BGL)) și pe piețele emergente (Turcia, Maroc, Ucraina …)

Aceasta include, de asemenea, servicii non-bancare cum ar fi creditele de consum (Cetelem, nr european 1), ipoteca, activitățile de finanțare de afaceri de investiții (BNP Paribas Leasing Solutions), precum și servicii de închiriere cu (Arval). Aceste întreprinderi sunt printre liderii din Europa

Cele mai importante domenii de activitate pe care se concentreaza BNP Paribas sunt:

banca de detaliu ( aproximativ 50% din produsul bancar net );

banca de finanțare si investiții ( aproximativ 40% din PBN );

activitati de gestiune de active;

asigurari;

gestiune de patrimoniu;

leasing,

In aprilie 2009, BNP Paribas a platit aproximativ 15 miliarde de euro pentru a deține 75% din Fortis Bank Belgia si 66% din Fortis Bank Luxembourg, afaceri bancare belgiene care au facut din BNP cea mai mare banca din zona euro prin depozitele deținute, devansand trustul ING si Deutsche Bank.

Banca belgo-luxemburgheza susținea ca intervenția unor fonduri externe era necesara pentru a menține functionalitatea bancii. Guvernul belgian a incercase deja salvarea instituției de credit printr-o infuzie de capital de 11 miliarde de euro, care insă s-a dovedit a fi insuficientă. În schimbul acestei achiziții si BNP Paribas iși va ceda o parte din acțiunii astfel statul belgian va prelua 11% din acțiunile trustului bancar BNP, iar guvernul luxemburghez va deține si el 1% din acțiunile bancii franceze.

Tranzactia transforma BNP Paribas in cea mai puternică bancă din Europa la capitolul depuneri. Grupul francez va deține 600 de miliarde de euro doar din depuneri, cu peste 70 de miliarde mai mult decat liderul actual ING. De asemenea odata cu achizita grupului Fortis, BNP Paribas , va avea la dispoziție peste 1500 de noi agenții in 6 state ale Uniunii Europene si va deveni primul operator bancar în Belgia și Luxemburg.

Prezentă în peste 60 de țări , BNP Paribas ofera un set de solutii integrate pentru investitorii privați și instituționali . Aceasta include activități legate de colectarea , gestionarea, dezvoltarea , protecția și gestionarea de economii și bogăție . Aceasta este împărțită în șase întreprinderi complementare : Private Banking ( BNP Paribas Wealth Management , bancă privată 4 în lume ) , Asset Management ( grupate în BNP Paribas Investment Partners ) , economii și de brokeraj on-line ( BNP Paribas Investitorii personale ale caror Cortal Consors ) titluri de ocupare ( BNP Paribas Securities Services ) , Real Estate ( BNP Paribas Real Estate ) , Asigurare ( Cardif și BNP Paribas Assurance ) .

Indicatori de apreciere. Evoluții

BNP Paribas a devenit cea mai mare bancă de conducere la nivel global, 2.670 de miliarde de dolari de active sub contract, la sfârșitul anului 2010.

In 2008 venitul net bancar este de 23376 miliarde de euro in 2012 creste cu 15696 miliarde de euro,venitul net i cota grupuli la fel in 2012 atinge maximul fata de ceilalți ani până în 2012 de 6553 miliarde de euro.

Tabelul nr 1 Datele financiare in milioane de euro

Sursa- Societe Generale îndeplinește cerințele de conformitate cu standardul 20000 MSI financiar.

*Interpretare proprie

2006- investitorii instituționali dețineau 69.30%, Axa 5.50%, 5.20% angajați.

2008:- Atunci când se analizează cumpărarea anumitor activități de bancassurance Fortis de către BNP Paribas, statele belgiene și luxemburgheze deține 11,7% și 1,1% din capitalul bancii franceze,

Aprilie 2009: Guvernul francez a devenit cel mai mare actionar al BNP Paribas, cu 17% din actiuni. Statul belgian, prin IFPS-FPIM, este al doilea cel mai mare actionar, cu 11,7% din actiuni.

Februarie 2011: Acționarii semnificativi sunt investitori instituționali (65.90%), IFPS-FPIM (10,80%) și Axa (5,20%). 5,60% din acțiuni sunt deținute de către angajați și 5,40% de către acționari individuali. În cele din urmă, 0,30% sunt deținute de autocontrol.

Société Générale

Societe Generale este unul dintre cele mai mari bănci franceze și unul dintre cele mai vechi . Este unul dintre cei trei piloni ai industriei franceze non- reciprocă bancare ( de asemenea, numit "Old Trei " ), cu LCL ( Crédit Lyonnais ) și BNP Paribas. De la începuturile sale banca este prima banca franceză . Ea a fost fondată de un grup de industriași ( inclusiv Paulin Talabot care a fost primul director ) și a familiei Rothschild sub II al doilea Imperiu , 4 mai 1864 , "pentru a promova dezvoltarea comerțului și industriei în Franța » . Primul președinte al băncii este influent industrial Eugène Schneider (1805-1875) , urmat de William Deninger spus Denière , apoiScot Edward Blount

In anul 1871,BRD-Société Générale îți deschide prima filiala straină la Londra, cu ajutorul careia reușește mai apoi să dezvolte rapid o rețea internațională prin extinderea activității Sogenal în Europa Centrală (Germania, Austria, Elveția și Luxemburg)și prin deschiderea sucursalelor din Africa de Nord în anii 1909-1911 și mai târziu în Statele Unite ale Americii (1940).

Banca începe să construiască o clientelă de întreprinderi mici și persoanelor fizice prin intermediul rețelei sale . Sediul la Paris urmată de întreprinderile mari . În același an , 1871 , banca intra pe piata de probleme publice franceze . Cu toate acestea , Franța se confruntă cu o perioadă de stagnare economică între 1871 și 1893 , a dus la prăbușirea mai multor bănci . Société Générale continuă să se extindă și are 148 de ATM-uri în 1889

În 2012 ca parte a unui plan pentru a proteja ocuparea forței de muncă ( PSE ) , Societe Generale va elimina mai mult de 1200 de posturi în Corporate și de investiții , inclusiv 880 în Franța . Reducerea forței de muncă , grupul urmează aceeași cale ca și concurenții săi BNP și Credit Agricole . Compania a anuntat intr-un comunicat justifică această decizie : " un set de măsuri de însoțire și garanții sociale pentru angajații în cauză "
În al treilea trimestru , banca a anunțat că a vândut filiala sa greacă Geniki Bank a Hellenic Bank Piraeus Bank , o tranzacție care a fost finalizat în decembrie , vânzarea rezultând într-o pierdere de aproximativ 100 de milioane în conturi . De asemenea, ca parte a restructurării sale , banca a anunțat în decembrie vanzarea participatiei de 77 % din filiala egiptean National Societe Generale Bank ( NSGB ) la Qatar Banca Națională pentru 1.97 miliarde dolari și vânzarea de către filiala sa Rosbank de la înființarea Belarus BelrosbankAlfa Bank rus .

Acționariant

Societe Generale este prima bancă care a semnat Pactul PME depus la 11 dec. 2007, care i-a permis sporirea competitivitații și capacitații de a aduce noi soluții în ceea ce privește responsabilitațile sociale, de mediu, precum și obligația de a incheia afaceri. Anul 2007 prezintă o valoare capitalizată bursieră pentru Société Générale Group de 46,2 miliarde EUR, cu un numar de acțiuni de 466.582.593 si 1,25 EUR/acțiune. Anul 2008 a cunoscut o majorare a capitalului cu 116.654.168 de acțiuni.

Tip de instituție

Bazandu-se pe o politică ce urmarește dezvoltarea activității centrale, prin creșterea achizițiilor și inovare, scopul urmărit de bancă este satisfacerea tuturor cerintțelor clienților.

Activitatea -Société Générale este axată în principal pe: servicii financiare specializate, retail bancar, serviciile și managementul investițiilor globale și clienți corporate și banca de investitții.

Oferta de servicii și produse financiare oferite de activitatea de retail bancar include: asigurări de viața și non-viața, creditul bancar, finanțarea vânzărilor, finanșarea bunurilor de capital a profesionistilor, leasingul etc.

Société Générale își concentrează activitatea pe 3 domenii:

Banca de retail și servicii financiare;

Gestionarea activelor și “private banking”;

Banca de persoane juridice și investiții.

Oferta de produse și servicii

Managementul investițiilor globale și a serviciilor s-a dezvoltat pe cinci linii, și anume:

Société Générale Asset Management (SGAM)

SGAM este unul dintre cei mai importanți manageri ai activelor, care permite clienților sai un acces preferențial atât in privința activelor fundamentale, cât și in privința activelor alternative.

SG Private Banking

Prezintă soluții pentru clienții ce dispun de o avere neta ce depaseste un milion de euro. În ceea ce privește taxele, raspunderea civilă: planificarea proprietații si serviciilor financiare de inginerie; pentru structurarea produselor: expertiza internațională; resursele mutuale; resursele private și soluții financiare in ceea ce privește proprietaâile imobiliare, precum și accesul la piața de capital.

Société Générale Securities Services (SGSS)

SGSS este specialitat în oferta de servii ca: administrarea resurselor și al portofoliului, execuție, distribuire și aranjare; servicii de securitate back-office, custodie, transferuri de agenți etc. Din acest punct de vedere, SGSS se regaseste pe locul opt în lume, având un profit de aproximativ 2.583 miliarde de euro.

Newedge (multi asset brokerage business)

Newedge este o sucursală de brokeraj, aparținand in proporție de 50% Société Générale și 50% Calyon, care asigura clienților instituționali accesul la peste 70 de piețe la nivel global.

Boursorama (banca online)

Boursorama este una dintre cele mai importante bănci specializate in economisirea online, având peste 6.2 milioane de comenzi efectuate, aferente unui total impresionant de 13.2 miliarde de euro.

Indicatori de apreciere. Evoluții

Activitatile bancare desfașurate de Société Générale in 2007 au realizat un venit net de 21,9 miliarde de euro și un venit brut de 7,6 miliarde de euro, ambele având un nivel scazut față de anul precedent.În care în 2011 venitul net crește până la 25,6 miliarde și venitul brut până la 2,3 miliarde deci a avut un progres foarte mare

Tabelul nr.2 Datele financiare in milioane de euro

Sursa- Societe Generale îndeplinește cerințele de conformitate cu standardul 20000 MSI financiar.

*Interpretare proprie

Activitatea grupului în anul 2007 a fost marcată de:

rezultate excelente în domeniul de retail banking, private banking și servicii de securitate;

efectele crizei din domeniul bancar pentru clienții corporate și a bancii de investiții, precum și în activitatea de gestiune a profiturilor;

o fraudă imensă și totodată un cost de pre-impozitare care atinge un nivel de aproximativ 4.9 miliarde EUR.

Concluzii

Comparând cele 2 bănci dupa venitul net bancar în anul 2011 ne dăm seama ca BNP Paribas are un venit cu 13436 miliarde de euro mai mare decât Société Générale.

După tipul de instituții diferă foarte mult

Comparând acționariatul BNP Paribas îl depașețte cu 813813309 de acțiuni pe Société Générale.

Ambele bănci fac parte din cei trei piloni ai industriei franceze și au o mare conribuție la susținerea economie naționale.

Bibliografie

Căpraru, Bogdan. Sisteme și operațiuni bancare, Editura C. H. Beck, 2008;

https://www.banque-france.fr

http://www.tradingeconomics.com

http://www.worldbank.org

http://www.bnpparibas.com

http://www.societegenerale.com

http://www.credit-agricole.com

http://www.fbf.fr

Căpraru, Bogdan. Sisteme și operațiuni bancare, Editura C. H. Beck, 2008;

https://www.banque-france.fr

http://www.tradingeconomics.com

http://www.worldbank.org

http://www.bnpparibas.com

http://www.societegenerale.com

http://www.credit-agricole.com

http://www.fbf.fr