. Sistemul Bancar. Cartile de Plata

CAPITOLUL 1.

INSTRUMENTE DE PLATĂ DE DEBIT

1.1 CAMBIA

1.1.1 Concept. Trăsături specifice

Cambia ca instrument de plată și ca titlu de credit, a avut de-a lungul secolelor un rol deosebit în dezvoltarea și promovarea comerțului european și mondial.

În funcționalitatea ei, cambia are multe laturi cu o deosebită semnificație. Elementele definitorii ale cambiei, pe scurt, pot fi formulate astfel:

Cambia este un instrument de plată ce exprimă obligația asumată de un debitor de a plăti la scadență o sumă de bani determinată în favoarea unui beneficiar.

O caracteristică principală a cambiei este transferabilitatea ei. Cambia poate fi transmisă de la o persoană la alta, ceea ce înseamnă, pa de o parte, că obligația plătitorului, în termenii în care a fost formulată, rămâne valabilă, în timp ce creditorul se poate schimba de nenumărate ori, pe măsură ce cambia trece, din diverse cauze, și cu diferite motivații, din mână în mână.

Evident trecerea acestui instrument de la o persoană la alta are temeiuri economice.

Transferul de creanțe de la o persoană, de la un creditor (vechiul, inițialul creditelor), la alt creditor (nou, actual) are un caracter oneros și se realizează pe baza interesului, nemijlocit, al fiecăreia din părțile contractate.

Intervine astfel negociabilitatea cambiei.

Noul creditor acceptă cambia ca un instrument de plată, purtător al unei anumite valori.

Noul creditor va accepta cambia, care în principiu are o valoare nominală la un anumit moment în viitor, plătind sau recunoscând cambiei o anume valoare la data consimțământului privind preluarea cambiei.

Deci, se practică pentru cambia transferată un anumit preț acceptat de ambele părți, sau mai precis negociat și acceptat.

Transferul de creanțe ca element specific al funcționalități cambiei a fost instituit ca principiu al dreptului cambial, având drept bază de plecare principii de drept existente în dreptul cambial european.

Se poate spune că transferul de creanțe specific cambiei se bazează pe cesiune de creanțe și subrogare, principii de drept utilizate anterior.

Astfel, cesiunea de creanțe reprezintă actul prin care un creditor transferă altei persoane dreptul de creanță, fie la modul gratuit, fie la modul oneros.

Actul de subrogare intervine atunci când o persoană își asumă obligațiile alteia, își arogă deci unele răspunderi.

Toate persoanele implicate în cambie, mai ales în calitate de temporari beneficiari răspund solidar privind plata la scadență a cambiei.

Acest principiu de drept care se introduce cu timpul în dreptul cambial cutumiar european și apoi este preluat în dreptul scris, se consideră că este principial străin față de normele dreptului european.

Deci cambia la modul în care este utilizat și astăzi implică posibilitatea transferului de creanțe prin negocierea între părți. Transferul de creanțe în cazul cambiei presupune însă obligația remanentă pentru fiecare deținător al cambiei de a răspunde solidar pentru plata cambiei la scadență.

Acest principiu care se consideră străin dreptului european are o mare însemnătate pentru participanții la circuitul cambiei, cei care având un drept de creanță prin cambie, îl transferă prin vânzare, cesiune etc. altuia. Punerea în practică a acestui principiu înseamnă de fapt că, dacă cel obligat la plata cambiei la scadență nu poate efectua plata, beneficiarul poate obliga la plată pe oricine din cei implicați în cambiei car au răspundere solidară.

Acest fapt are două mari consecințe pentru consolidarea circuitului de plăți și întărirea răspunderii în relațiile reciproce între agenții economici.

Pe de o parte creditorii, oricare din ei, care vin să preia cambia au încredere sporită în instrumentul de plată, reprezentat de cambie, întemeiat pe obligația tuturor semnatarilor cambiei de a răspunde pentru creanța instituită prin cambie.

Pe de altă parte la rândul său, fiecare din deținătorii cambiei vor manifesta o deosebită atenție față de persoana care preia calitatea de creditor, așa cum la preluarea cambiei a analizat capacitatea de plată a persoanelor implicate în cambie.

Având în față perspectiva de a răspunde pentru plată dacă ceilalți sau unul din ceilalți nu vor plăti, fiecare participant veghează la asigurarea garanției privind plata cambiei.

Cambia este (primordial) un instrument de plată cu termene depărtate în timp. Este de fapt un instrument de plată privind o sumă a cărei plată este prevăzută la un anumit termen.

1.1.2 Necesitatea și rolul cambiei

Necesitatea și rolul cambiei poate fi apreciat semnificativ din trei puncte de vedere strâns legate între ele: monetar, comercial, al creditului.

1.1.2.1 Necesitatea și rolul cambiei din punct de vedere monetar

Lumea europeană dar nu numai ea, s-a confruntat, de-a lungul secolelor, cu lipsă de monedă.

Lipsa de monedă ca expresie a stării economice la un moment dat, într-un stat sau pe o piață dată, se referă la faptul că moneda existentă nu poate satisface necesitățile determinate de volumul schimburilor economice și relațiilor de plăți, cu alte cuvinte funcție de activitatea economică globală.

Deci în fapt, există bunuri care pot fi vândute, există agenți economici sau persoane care au dorința și capacitatea economică de a le achiziționa, dar nu există potențialul de plată exprimat prin monedă efectivă.

Fenomenele s-au manifestat inițial în condițiile în care moneda utilizată, principală, era confecționată din metal prețios.

Situațiile în care economia resimțea lipsa de bani reprezentau momente în care producția sau afluxul de metal prețios rămânea în urmă față de volumul schimburilor economice.

Aceste evoluții discordante în activitatea economică și producția minelor de aur și argint care în termeni majori de-a lungul secolelor înseamnă primordial lipsa de metal prețios, lipsa metalului monetar, lipsa de bani, au călăuzit omenirea în a promova mijloace de plată care să înlocuiască parțial banii în circuitul monetar.

Striviții de necesitatea acestor cerințe presante a relațiilor de schimb, oamenii au trebuit să găsească soluții operative să inoveze sau să adopte principii noi, să inventeze și să pună în practică instrumente de credit noi, între care, primordial, cambia, pentru a avea astfel mijloacele de plată necesare pentru o susținută dezvoltare a vieții economice.

Utilizând și acceptând cambia ca mijloc de plată, agenții economici au putut astfel, pe baza propriilor lor înscrisuri, să suplinească, într-un moment, într-un act al schimbului, lipsa de bani.

Transferabilitatea cambiei, posibilitatea utilizării sale ca mijloc de plată pe temeiul transcrierii transferului pe fața posterioară a cambiei conduce la utilizarea aceleiași cambii ca mijloc de plată în numeroase cazuri succesive.

Astfel crește eficiența cambiei ca instrument de plată. Mai mult dezvoltarea istorică duce la un moment dat la apariția bancnotei, în 1609 la Hamburg și Amsterdam, în 1615 în Suedia.

Bancnota, o cambie a băncii înlocuiește de fapt cambiile agenților economici.

Cu timpul bancnotele în anumite condiții istorice conduce la afirmarea ei, ca formă precumpănitoare sau exhauzită a monedei, recunoscute ca mijloc legal de plată. Astfel, cambia ca atare, prin ea însăși și îndeosebi prin evoluția bancnotei, apărută prin filiație, ocupă un rol important în viața economică, primordial ca instrument de plată.

1.1.2.2 Necesitatea și rolul cambiei ca instrument al comerțului

Germenii orânduielilor vieții economice moderne inclusiv a cambiei, principiilor și dreptului cambial își au sorgenitatea în activitatea cetățenilor italieni.

Acesta de-a lungul unei perioade îndelungate (anii 500 – 1500 e.n) au reprezentat placa turnantă a comerțului Europei cu Orientul și prin intermediere cu Externul Orient, semnificativă pentru obiectivele economice ale vremii.

Termenul de cambie provine de la cuvântul italienesc CAMBIO care înseamnă la modul general SCHIMB.

Vânzătorul mărfii care acceptă cambia avea să fie la scadență beneficiarul unei sume exprimată în monedă STRĂINĂ, deci un mijloc de plată pe piața unei țări diferite de a lui, unde va avea o capacitate de cumpărare exprimată prin suma inclusă în cambie.

Iată deci că în acele condiții cambia subînțelegea posibilitatea pentru creditorul cambiei de a accede la un mijloc de plată în monedă străină, pe o piață alta decât a lui.

Cambia reprezintă prin acesta un instrument de promovare a comerțului internațional, primordial.

Sub alt aspect cambia exprimă acordul beneficiarului cambiei de a amâna plata și prin acesta o relație de credit, ea însăși factor de facilitate a comerțului, în general.

1.1.2.3 Necesitatea și rolul cambiei ca instrument de credit

Prin termenii săi, respectiv prin semnificația majoră a înscrisului cambial, cambia exprimă un raport de credit. Plătitorul desemnat în cambie se obligă, sau este obligat să plătească, suma respectivă la un anumit termen de regulă depărtat în timp.

Acesta înseamnă amânarea plății factor esențial al relației dintre părți.

Rezultă că beneficiarul a consimțit și plătitorului îi este îngăduit să plătească mai târziu atunci când potențial acestuia îi va fi în măsură să obțină, de regulă prin vânzarea sau valorificarea mărfurilor ce au făcut obiectul actului ipostazele mijlocele de plată legale.

Acesta este una din ipostazele procesului cambial, adică în numeroase cazuri procesul cambial se oprește aici.

El se încheie la termen prin plata cambiei.

Într-o serie de cazuri însă procesul cambial are dezvoltări deosebite, în sensul că au loc numeroase transferuri ale cambiei de la un creditor la altul, ca urmare a utilizării succesive a cambiei ca mijloc de plată. Adesea trecerea creanței la un nou creditor înseamnă de fapt plasarea capitalului disponibil al acestui nou creditor. Înfăptuit într-un singur act sau în câteva acte succesive, transferul de creanțe înseamnă de fapt valorificarea capitalurilor disponibile ale noului creditor, de regulă creditor final.

Acesta plasează capitalul său prin prețul oferit la achiziție, respectiv valoarea actuală a sumei înscrise în cambie:

Va = VN – S = 10000 – 300 = 9700

La scadență posesorul cambiei va încasa valoarea nominală a cambiei (VN = 10000 în exemplul folosit) și va asigura astfel recuperarea capitalului avansat (Va = 97000) și ceea ce îi revine prin valorificarea capitalului, dobânda sau scontul, după termen preluat din limba italiană (S = 300).

Preluată prin transferuri succesive, cambia ar putea avea următoarele prețuri de transfer:

10000 – 300 = 9700

10000 – 250 = 9750

10000 – 100 = 9900

În aceste situații dobânda se împarte între cei trei participanți la transfer.

9750 – 9700 = 50

9900 – 9750 = 150

10000 – 9900 = 100

Transferurile succesive sunt determinate de interesul de valorificare a capitalului disponibil exercitat de diverse instituții de credit din economie, intermediari, în posesia capitalurilor colectate de la diferiți debitori.

Deci în economie se polarizează la instituțiile de credit capitalurile disponibile și se creează implicit necesitatea de a le valorifica.

Pe de altă parte în economie se manifestă cerere de capital disponibil funcție de volumul producției și schimburile determinate.

Satisfacerea celor două soluții majore din economie se efectuează prin transferul de creanțe, care exprimă astfel, fluxul resurselor de la deținătorii la utilizatori.

Astfel de regulă prin intervenția mai multor verigi ale sistemului de credit din economie, are loc o redistribuire a capitalurilor în economie prin credit.

Prin transferul creanțelor de la creditor la creditor, are loc în echivalență un proces de translație a capitalurilor disponibile din economie, dinspre origini (creditori finali) spre utilizatori (debitori finali).

Astfel printr-un adevărat lanț al transferurilor de creanțe prin acțiunea creditorilor, capitalurile disponibile sunt orientate spre utilizatorii direcți, asigurându-se pe ansamblu în economie o utilizare eficientă a capitalurilor disponibile.

1.1.3 Cadrul general al procesului cambial

Cambiaectiv valoarea actuală a sumei înscrise în cambie:

Va = VN – S = 10000 – 300 = 9700

La scadență posesorul cambiei va încasa valoarea nominală a cambiei (VN = 10000 în exemplul folosit) și va asigura astfel recuperarea capitalului avansat (Va = 97000) și ceea ce îi revine prin valorificarea capitalului, dobânda sau scontul, după termen preluat din limba italiană (S = 300).

Preluată prin transferuri succesive, cambia ar putea avea următoarele prețuri de transfer:

10000 – 300 = 9700

10000 – 250 = 9750

10000 – 100 = 9900

În aceste situații dobânda se împarte între cei trei participanți la transfer.

9750 – 9700 = 50

9900 – 9750 = 150

10000 – 9900 = 100

Transferurile succesive sunt determinate de interesul de valorificare a capitalului disponibil exercitat de diverse instituții de credit din economie, intermediari, în posesia capitalurilor colectate de la diferiți debitori.

Deci în economie se polarizează la instituțiile de credit capitalurile disponibile și se creează implicit necesitatea de a le valorifica.

Pe de altă parte în economie se manifestă cerere de capital disponibil funcție de volumul producției și schimburile determinate.

Satisfacerea celor două soluții majore din economie se efectuează prin transferul de creanțe, care exprimă astfel, fluxul resurselor de la deținătorii la utilizatori.

Astfel de regulă prin intervenția mai multor verigi ale sistemului de credit din economie, are loc o redistribuire a capitalurilor în economie prin credit.

Prin transferul creanțelor de la creditor la creditor, are loc în echivalență un proces de translație a capitalurilor disponibile din economie, dinspre origini (creditori finali) spre utilizatori (debitori finali).

Astfel printr-un adevărat lanț al transferurilor de creanțe prin acțiunea creditorilor, capitalurile disponibile sunt orientate spre utilizatorii direcți, asigurându-se pe ansamblu în economie o utilizare eficientă a capitalurilor disponibile.

1.1.3 Cadrul general al procesului cambial

Cambia și procesul cambial în special, implică multe aspecte care fiecare în parte, trebuie să fie analizate funcție de specificul cerințelor și funcționalitățile lor.

Dar analiza specială a fiecărui aspect nu este posibilă fără o cunoaștere prealabilă a specificului și funcționalităților cambiei în ansamblul său.

De aici s-a impus necesitatea unei tratări separate, dar sintetice și expresive a funcționalității generale ale cambiei.

În felul acesta demersul ulterior, când fiecare aspect va fi analizat în detaliu, în specificul său funcțional, acesta să poată fi înțeles prin faptul că sistemul de ansamblu în liniile sale generale este cunoscut și reprezintă de acum baza de percepere, apreciere și corelare.

1.1.3.1 Cambia forme

Să revenim asupra semnificației conceptuale a cambiei.

Cambia reprezintă un înscris ce exprimă relațiile între debitor și creditor, respectiv consimțământul debitorului sau ordinul adresat debitorului de a plăti o anumită sumă la scadență.

Cambia reprezintă astfel un instrument de plată. Prin acesta cambia este un semn al creditului, exprimând relația de credit între cele două părți.

Pe de altă parte cambia este un semn al banilor reprezentând pentru creditor expresia unei sume de bani, ce-i va reveni în timp, la data precizată de scadență.

Cambia are două forme de existență:

biletul la ordin;

trata.

Biletul la ordin este forma cambiei care se realizează prin intermediul a 2 participanți: beneficiarul și plătitorul. A rezultat din cele expuse anterior, și insistăm asupra acestui aspect, că relațiile exprimate în cambie sunt rezultate și deci determinate a unor relații economice anterioare între părți.

Astfel în cadrul biletului de ordin relația de credit poate decurge în general dintr-o operație de vânzare de marfă de către beneficiar în favoarea debitorului, viitor plătitor.

În consecință debitorul semnează biletul de ordin prin care se obligă să efectueze plata la scadență a sumei respective.

Grafic în această semnificație relațiile între părți pot fi reprezentate astfel:

MARFĂ

CUMPĂRĂTOR FURNIZOR

OBLIGAȚIUNE DE PLATĂ

DEBITOR BENEFICIAR

Fig 1. Biletul de ordin. Relații economice și de credit.

Subscriitorul sau emitentul biletului la ordin își afirmă obligația de a plăti prin expresia „voi plăti” suma prevăzută în acest „bilet” la ordin, mențiuni expresive, semnificative a căror obligativitate este stabilită prin lege.

Semnătura plătitorului este o confirmare a obligației asumate.

Trata – este denumirea istorică a cambiei în care sunt implicați trei participanți: beneficiarul, trăgătorul și trasul.

Dacă apreciem noțiunile de tras și trăgător prin prisma limbajului curent, noțiunile par desuete și diferite oricum de cele obișnuite.

Astfel trăgătorul îmbracă semnificația celui ce obligă dă ordin să se plătească iar trasul cel care este obligat prin această dispoziție deci prin ordin, să plătească.

Comerciantul cu ridicata efectuând livrări către diverși agenți economici, comercianți cu amănuntul (din mărfurile furnizate de beneficiar) este în măsură să ordone în calitate de trăgător, destinatarilor mărfurilor, să facă plăți, în condiții către beneficiar, în fapt izvorul de proveniență a mărfurilor vehiculate. La rândul său aflat în posesia mărfurilor de care beneficiază și dispune trasul poate accepta motivat ordinul dat de trăgător și în mod normal prin acesta este obligat să efectueze plata la scadență.

1.1.4 Structura formală a cambiei. Norme de redactare

1.1.4.1 Mențiuni obligatorii în redactarea cambiei

Legea prevede opt mențiuni obligatori prezente în cambie. Lipsa uneia duce la considerarea cambiei drept nevalabilă.

Denumirea de CAMBIE

În textul cambiei trebuie să apară la modul evident expresia de CAMBIE. Ea trebuie scrisă ORIZONTAL, DEASUPRA SEMNĂTURII TRĂGĂTORULUI.

Deși ar putea să aibă toate celelalte mențiuni bine redactate și dispuse lipsa denumirii de cambie duce la nulitatea cambiei.

2. Ordinul necondiționat de a plăti o sumă determinată

Caracterizarea prin necondiționare a ordinului înseamnă că de fapt acesta nu poate fi afectat, restrâns etc. prin alte elemente cuprinse în text.

Obligația cuprinsă în cambie nu poate fi afectată nici de condiții suspensive (de suspendare a obligație) nici de condiții rezolutorii (de anulare a obligației). Orice condiții puse în cambie ar afecta încrederea beneficiarilor și ar împiedica de fapt circulația cambiei, știrbindu-i calitățile esențiale ca instrument de plată.

Astfel în mod firesc orice condiționări limitări sau contraprestații duc la anularea cambiei.

Suma prevăzută în cambie trebuie să fie înscrisă în cifre și litere. Dacă între cele două expresii cantitative există diferență se va considera valabilă suma înscrisă în litere.

3. Numele plătitorului (Trasului)

mențiunea cu privire la numele plătitorului trebuie să fie amănunțită și completă, conținând nume și prenume, respectiv toate elementele privind numele care sunt cuprinse în actele de identitate ale plătitorului, pentru a asigura o rapidă identificare și localizare a acestuia.

4. Scadența

stabilirea termenului de plată la emiterea cambiei este obligatorie. Așa cum se va vedea prin excepție poate lipsi termenul concret din textul cambiei. În această situație cambia se consideră că are scadența la vedere, respectiv la solicitarea beneficiarului, de regulă la termene convenite între părți.

5. Locul unde se efectuează plata

Arătarea locului unde se efectuează plata trebuie exprimat în modul cel mai explicit.

Locul plății poate fi considerat întreg teritoriul localității indicate. Dacă nu se indică localitatea, atunci locul de plată se consideră în localitatea unde este domiciliat trasul. Locul poate fi de asemenea precizat în mențiunea privind localitatea, pe care trasul o face în dreptul său.

6. Numele beneficiarului sau purtătorului

Calitatea de beneficiar poate fi atribuită purtătorului.

BENEFICIARUL sau PURTĂTORUL trebuie să fie identificați în amănunt în cambie.

7. Data și locul emiterii

Aceste date au o multiplă utilitate:

a) concretizează termenul de la care decurge dobânda ce se datorează între părți;

asigură constatarea capacității legale a semnatarilor(vârsta legală de angajare a drepturilor civice)

permite determinarea valabilității drepturilor semnatarilor de a angaja acțiunea cambială (acțiunea de regres, de pildă);

Dacă locul emiterii lipsește, se consideră ca loc al emiterii localitatea înscrisă lângă numele trăgătorului.

8. Semnătura trăgătorului

semnătura trăgătorului trebuie să fie autografă, deci de el însuși, manuscrisă, scrisă cu mâna, în condițiile tehnice arătate (cu pix sau cerneală albastră).

1.1.5 Acceptarea cambiei

Acceptarea este actul prin care trasul se obligă în scris să plătească la scadență suma arătată în cambie.

Pentru a înțelege circumstanțele acestui act să reamintim condițiile de emitere a cambiei.

Cambia este emisă de trăgător – care înscrie mențiunile în cambie și semnează cambia, pe care o înmânează beneficiarului. La emitere, trasul nu este prezent, de regulă și nu există obligație pentru trăgător să-l anunțe în mod formal.

Totuși nu se poate concepe că, de fapt trasul n-ar ști despre ce este vorba. Pentru a emite cambia trăgătorul are un drept de creanță asupra trasului provenit din livrări de mărfuri, prestări de servicii etc.

Semnatarii cambiei, trăgătorul și giranții, stabilesc de fapt regimul acceptării.

Astfel trăgătorul sau giranții stabilesc în cambie termenul de acceptare și obligativitate acestei acțiuni. Acceptarea devine astfel obligatorie.

Acceptarea este hotărâtoare în cazurile în care cambia are stabilită scadența la un anumit timp de la vedere.

Termenul stabilit de lege pentru prezentarea la acceptare este de maxim un an. În cazul în care beneficiarul nu face această operațiune timp de un, trasul este eliberat de răspundere.

Se poate spune că această neprezentare, în termen, la acceptare este un mijloc de a ierta pe tras de datoria respectivă.

Formularea mențiunii de acceptare trebuie scrisă pe cambie fie3 pe față fie pe verso.

1.1.6 Avalul. Garanția bancară

Avalul este garanția prin care un ins denumit avalist garantează efectuarea plății pentru una din persoanele obligate în cambie.

În principiu raporturile dintre avalist (cel care garantează) și avalizat (cel care este garantat) nu decurg din cambie, ci sunt raporturi personale, asupra căror resturi toată lumea este interesată să se păstreze discreție.

De cele mai multe ori avalurile se acordă de către bănci pe cale oneroasă prin plata unui comision.

Avalul poate fi dat și de persoanele implicate în cambie, cu sublinierea că nu pot da aval nici trăgătorul, nici acceptatul cambiei, trasul.

Prin natura sa avalul, are un caracter strict personal, fiind legat numai de persoana avalizată.

Avalul poate fi integral sau parțial situație în care se delimitează cu precizie obligația asumată de avalist.

Avalistul poate fi la rândul său garantat prin aval.

Apare astfel situația de co – avalist ceea ce înseamnă co – debi – tor angajat în răspunderea cambială.

La rândul său avalistul se poate adresa prin acțiune de regres către toți participanții la cambie, sau numai la unul din ei, pentru a-și recupera sumele angajate.

1.1.7 Scadența și plata cambiei

1.1.7.1 Scadența cambiei

Normele legale stabilesc anumite condiții de preciziune pentru felul în care se formează scadența cambiei și anume: să fie certă, să rezulte cu precizie din text, să fie unică și să fie posibilă.

Practica cunoaște multiple feluri de formulare a scadenței: la vedere și la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp de la emiter, la o dată fixă.

Scadența la vedere exprimată prin această formulă „la vedere” în limbajul economic format de-a lungul secolelor are semnificație la întâlnirea celor două părți, iar pentru beneficiar, în cazul cambiei are înțelesul de prezentare.

Termenul stabilit de lege pentru încasarea cambiei la vedere este de 1 an.

Dacă beneficiarul nu folosește această perioadă pentru a se prezenta la încasarea semnificația legală a actului este absolvirea debitorului de obligația din cambie.

Scadența la un anumit timp de la vedere este stabilită de trăgător dar giranții ulteriori au calitatea de a modifica perioada de timp, fie în sensul depărtării scadenței, fie în sensul apropierii sale.

Scadența la un anumit timp de la emitere poate fi precizată printr-un număr de zile, săptămâni, luni sau chiar ani. Exprimarea în luni nu ține seama de variația numărului de zile din lună.

1.1.7.2 Plata cambiei

Plata cambiei este exigibilă la scadență.

Dacă trasul plătește cu anticipație cambia, o face pe contul său.

Momentul legal de plată este una din următoarele două zile lucrătoare ulterioare scadenței.

Plata se face fie prin prezentarea beneficiarului, fie prin compensare. În condițiile moderne de azi, cambiile sunt incluse din timp, de către beneficiar între plățile supuse compensării.

Cerința legală este respectarea locului plății înscris pe cambie: la locul stabilit, la locul scris lângă numele trasului sau la sediul celui care încasează cambia. În vederea efectuării plății, trasul în postura de plătitor este îndreptățit să facă unele verificări privind:

identitatea posesorului;

succesiunea regulată a girurilor.

Beneficiarul este obligat să primească și plăți parțiale, pentru restul de plată, fiind îndreptățit să urmărească pe cale silită.

Confirmarea plății are loc obligatoriu prin mențiunea de „achitat” pe care o face posesorul cambiei și o semnează.

Cambia este restituită trasului. Trasul care plătește cambia la scadență sau anterior după efectuarea plății este considerat eliberat de obligația din cambie.

Suma de plată poate fi exprimată și în valută.

1.1.8 Alte forme semnificative privind funcționalitatea cambiei

În procesul cambial pot apărea intervenienții.

Intervenienții în cambie sunt persoane dina afara cadrului cambial care sunt interesați să ia locul unei persoane obligate în cambie prin efectuarea plății cambiei.

Intervenientul nu este obligat să explice sau să demonstreze motivația actului său. El este obligat ca în cel mult 2 zile de la efectuarea plății să notifice operațiunea celui pentru care a plătit, pentru ca acesta să țină seama de toate consecințele ce decurg de aici.

Alterarea este o stare ce poate apare la o cambie, decurgând din ștersături sau modificări a unor mențiuni sau cuvinte.

Alterarea nu este o cauză de nulitate a cambiei.

Dacă însă numele unei persoane nu se poate distinge, cambia se consideră inoperantă.

Cei interesați vor lua măsurile de rigoare pentru a reconstitui sub o altă formă, conținutul raportului cambial.

Anularea cambiei este posibilă atunci când intervin cazuri de pierdere distrugere sau sustragere a cambiei. În această situație se dă o ordonanță de anulare a cambiei, care se notifică trasului. Și în acest caz raportul cambial poate fi reconstituit de cei în drept întrucât valorile trasului precum, eventual și ale celorlalți obligați rămân valabile.

Prescripția cambiei este modul de stingere a obligațiilor prin neexercitarea dreptului celor în cauză.

Prescripția intervine dacă vreme de 3 ani cei în posesia cambiei nu au solicitat plata, persoanelor obligate în cambie.

1.2 BILETUL LA ORDIN

Biletul la ordin reprezintă instrumentul prin care emitentul se angajează să plătească la un anumit termen o sumă determinată de bani în favoarea beneficiarului sau celui care-l deține. Spre deosebire de trată, care presupune prezența a cel puțin trei persoane, biletul la ordin, în calitatea de instrument de credit comercial, pune în legătură în procesul creării sale, doar două persoane: emitentul și beneficiarul. El este creat de emitent în calitate de debitor care se obligă să plătească o sumă de bani la vedere (prezentare) sau la o anumită dată unui beneficiar având calitatea de creditor.

De regulă un bilet la ordin este emis la cererea creditorului ca o recunoaștere a datoriei debitorului. Deci procesul creării lui implică două părții: persoana fizică sau juridică care emite biletul la ordin denumită; persoana care încasează suma, în calitate de creditor sau beneficiar. Beneficiarul are următoarele posibilități de a-și exercita drepturile decurgând din conținutul biletului la ordin și anume:

dacă scadența este la una anumit timp de la vedere, prezintă biletul la ordin emitentul pentru avizare deoarece după această procedură curge termenul de scadență;

prezintă trasului la plată biletul la ordin;

girează biletul la ordin în favoarea unei alte persoane, înscriind pe verso-ul biletului la ordin următoarele date: numele girantului; data girării și semnătura girantului;

scontează la bancă biletul la ordin înainte de scadență și primește suma înscrisă, mai puțin comisionul băncii pentru astfel de operații.

Principalele elemente obligatorii care trebuie să le conțină biletul la ordin și care îl definesc sunt:

data și locul emiterii;

numele emitentului;

denumirea băncii și numărul contului deschis emitentului;

scadența și locul de plată;

suma de plată;

numele beneficiarului;

numele avalistului și semnătura acestuia;

felul biletului la ordin.

Prin conținutul biletului la ordin rezultă că acesta reprezintă o promisiune de plată și nicidecum un mandat de plată. Formula consacrată este „voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin suma de…”. El se transmite prin girare, obligațiile rezultând din emiterea și utilizarea acestuia titlu supunându-se regulilor generale specifice procesului cambial. Totuși acceptarea biletului la ordin nu se admite deoarece emitentul are aceleași obligații ca și cel care acceptă o cambie.

De asemenea regulile și procedurile referitoare la plată, scadență, girare protestul cambiei etc. sunt aplicabile și biletul la ordin.

Vom prezenta în continuare principalele etape în circuitul unui bilet la ordin:

Firma A se încheie un contract cu firma B pentru achiziția unor bunuri de investiții urmând ca suma să fie achitată în termen de 30 de zile de la recepția lor;

În acest scop firma A completează un bilet la ordin prin care se obligă să plătească bunurile achiziționate de la firma B. Deci firma A are calitatea de emitent, iar firma B pe cea de beneficiar al biletului la ordin;

La scadență respectiv peste 30 de zile firma B prezintă biletul la ordin pentru încasarea sumei, fie la emitent fie la banca acestuia, achitându-se contravaloarea înscrisă pe el (fig.2).

(1)

încheie contractul

(2)

emite biletul la ordin

(3)

prezintă la plată biletul la ordin

(4)

la scadență achită suma

(se stinge creanța)

Fig 2. Filiera biletului la ordin

1.3 CECUL

1.3.1 Concept și elemente

1.3.1.1 Concept și circuit

Cecul pune în relația directă trei persoane: trăgător, tras, benecreditor sau al unui credit în cont la bancă dă ordin băncii să achite din contul său suma înscrisă pe cec, fie la ordin titularului, fie la ordinul unui terț, fie al purtătorului. Astfel spus cecul reprezintă un ordin scris dat de client băncii sale prin care cere acesteia să plătească o anumită sumă, fie lui pentru retrageri de numerar, fie către o persoană specifică de client pentru plata unei datorii.

Cecul pune în relație directă trei persoane: trăgător, tras, beneficiar.

Trăgătorul este cel car emite cecul. Acesta în baza unui disponibil constituit în prealabil la o bancă dă ordin necondiționat acesteia aflată în poziția de tras, să plătească la prezentare o sumă de bani, determinată, unei terțe persoane sau însuși trăgătorului aflat în poziție de beneficiar.

Trăgătorul este persoana care dispune plată și poate fi un cumpărător, beneficiar al unei prestații sau debitor dintr-o cauză dată și care prin emiterea cecului se achită de obligația de plată.

Trasul este persoana care efectuează plata din dispoziția trăgătorului și care de regulă, este o bancă. Banca eliberează carnete de cecuri titularilor de cont în baza depozitelor constituite și alimentate din depuneri, virări de sume, credite acordate de bancă.

Beneficiarul este persoana fizică sau juridică în favoarea căreia se face plata urmare a faptului că a avut calitate de vânzător de mărfuri, prestator de servicii sau creditor pentru trăgător. În anumite situații, beneficiarul poate fi chiar emitentul (trăgătorul) cecului.

Cecul se trage deci, asupra băncii în limita fondurilor emitentului constituie în prealabil la o valoare corespunzătoare cecului, certă, lichidă, exigibilă și disponibilă. Există posibilitatea verificării de către bancă a existenței acoperirii cecului emis prin:

Certificatul cecului, caz în care banca blochează pentru un număr de zile suma certificată;

Vizarea cecului, situație în care banca certifică existența depozitului, dar nu se obligă să-l blocheze.

Emiterea de cecuri fără acoperire poate fi asimilată cu infracțiunea de escrocherie, în cazul în care acesta s-a făcut în scopul de a produce prejudicii sau de-a împiedica o altă persoană în executarea drepturilor sale. În cazul unor abateri grave sau repetate, asupra emitentului poate fi pronunțată o interdicție juridică pe mai mulți ani și poate fi însoțită de măsuri de publicitate, fiind înregistrată ca și interdicția bancară la Banca Centrală.

Principalele etape în circuitul ce cecului sunt:

Firma A, achiziționează mărfuri de la firma B. Prima are cont curent deschis la Banca X, iar firma B are cont deschis la Banca Y;

În baza disponibilului din contul curent, Banca X eliberează un carnet de cecuri firmei A;

La achiziționarea mărfii, firma A completează o filă din carnetul de cecuri cu datele necesare și suma reprezentând contravaloarea mărfii, o semnează și o înmânează firmei B;

Din acest moment, firma A, apare în calitate de trăgător, banca X are calitatea de tras, iar firma B în calitate de beneficiar;

Firma B prezintă cecul la Banca Y care îl transmite Băncii X pentru încasare;

Banca X achită cecul Băncii Y;

Prin această operațiune se stinge datoria firmei A față de firma B;

1.3.1.2 Elementele cecului

Sunt obligatorii într-un cec următoarele elemente:

a) denumirea de cec. Trebuie să figureze expres în textul ordinului de a plăti, dat băncii de trăgător prin intermediul lui;

b) ordinul necondiționat de plată a sumei înscrisă în cec. Se utilizează formula „plăți în schimbul acestui cec…”. Ordinul trebuie să fie clar, precis și necondiționat și să refere la plata unei sume de bani, menționându – se și unitatea monetară în care se exprimă .

c) numele trasului, respectiv denumirea băncii plătitoare;locul de plată (adresa exactă) pentru ca beneficiarul să știe unde să se prezinte pentru încasarea sumei înscrise pe cec. În cazul neachitării cecului, beneficiarul va îndeplini, în locul indicat ca loc al plății formalitățile cerute de lege pentru păstrarea drepturilor sale;

data și locul emiterii cecului. Se fac precizări clare privind ziua, luna și anul emiterii pentru a permite calcularea de către bancă (tras) a termenului de prezentare la plată a cecului. Data emiterii trebuie să fie unică, posibilă și certă. De asemenea, locul emiterii trebuie să figureze alături de data emiterii. În cazul în care el nu este precizat se consideră localitatea trăgătorului (emitentului);

semnătura celui care emite cecul (trăgătorul). Banca Centrală și băncile comerciale pot cere ca formularele de cec să poarte ștampila emitentului lipsa acesteia neafectând totuși, valabilitatea acestui instrument de plată.

1.3.2 Operațiuni în procesul utilizării cecului

Principalele operațiuni pe care le implică utilizarea cecului, ca instrument de plată sunt

a) operațiuni de gir;

b) operațiuni de aval;

c) operațiuni de plată;

operațiuni de regres și de protest;

a) Operațiuni de gir

Cecurile circulă prin gir, operație prin care posesorul acestuia, numit girant, transferă altei persoane numită giratar toate drepturile ce decurg din titlul respectiv. Girul trebuie să fie necondiționat, neputând fi grevat de contraprestații sau de orice fel de raporturi cauzale care ar putea schimba caracterul abstract al obligației asumate prin cec. Mențiunea privind circulația cecului prin gir se face pe verso, operațiunea denumindu-se și andosare.

Dacă cecul nu prevede clauza la ordin, acesta este transmisibil numai în forma și cu efectele unei cesiuni de creanță ordinară. Cesiunea de creanță este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor, prin care creditul (cedant) transmite în mod voluntar (cu titlu oneros sau gratuit) dreptul său de creanță unei alte persoane (cesionar) și care devine, astfel, noul creditor care încasează de la debitor creanță cedată.

b) Operațiunea de aval

Avalul este o garanție personală prin care o persoană denumită avalist (cel care dă avalul) garantează obligația asumată de una din persoanele obligate în cec (avalist) direct sau pe cale de regres, pentru toată suma prevăzută sau pentru o parte din aceasta.

c) Operațiunea de plată a cecului

Cecul este plătibil la vedere datorită faptului că banca este obligată să-l achite la prezentare sau într-un termen foarte scurt. Prin această trăsătură se individualizează funcția de instrument de plată deoarece contribuie la compensarea și lichidarea obligațiilor de plată.

Sunt cazuri când trăgătorul și tras există o înțelegere potrivit căreia plata cecului se face numai după ce acesta a fost avizat de trăgător, printr-o formulă înscrisă pe cec „plătiți numai după aviz”. De asemenea, banca (trasul) poate cere, în urma plății, ca cecul să-i fie predat cu mențiunea „achitat de către posesor”.

Când un cec este tras în două locuri având calendare diferite, ziua emiterii este înlocuită cu cea corespunzătoare a calendarului locului de plată. De regulă, cecul se plătește în monedă locală (de exemplu în lei pentru cecurile plătibile în țara noastră). Excepție fac următoarele două situații:

trăgătorul exprimă suma de plată într-o altă monedă cea locală, iar plata urmează să se efectueze în acea monedă;

trăgătorul exprimă suma de plată într-o altă monedă dar stipulează că plata efectivă se va face în moneda proprie (locală), la cursul zilei.

d) Operațiunea de regres și de protest

Plata cecului poate fi refuzată de trăgător numai în caz de furt sau de pierdere a acestuia. Banca acestuia poate refuza plata cecului fără acoperire, iar în cazul acoperirii parțiale este obligată să facă plata parțială a cecului până la concurența provizionului constituit. Neplata cecului în termen dă dreptul beneficiarului sau reprezentantului legal al acestuia de a înainte un protest, care este un act notarial prin care se înregistrează refuzul la plată.

1.3.3 Tipuri de cecuri

Putem clasifica cecurile în raport de anumite criterii, două fiind cele mai importante și anume: beneficiarul plății și modul de încasare.

Din punct de vedere al beneficiarului, deci al persoanei către care este plătibil, există următoarele tipuri de cecuri:

a) cec nominativ (cec girabil) care se plătește unei anumite persoane cu sau fără clauza la ordin. Dacă cecul nu are precizată clauza la ordin, al nu poate fi transmis prin gir sau andosare, ci numai pe calea cesiunii ordinare;

b) cec la purtător. Se plătește fie persoanei desemnate de beneficiar, fie purtătorului acestuia. Acest tip de cec se transmite prin simpla sa remitere de la un purtător la altul.

În raport de al doilea criteriu, respectiv al modului de încasare distingem următoarele tipuri de cecuri;

cec nebarat;

cec barat;

cec de virament;

cec certificat;

cec circular;

cec de călătorie.

a. Cec nebarat (de casă sau alb) se plătește cash (în numerar) sau în cont, fără nici un fel de restricții, la dorința beneficiarului sau în alb.

b. Cec barat. Denumirea este dată de cele două linii paralele (verticale sau oblice) oriunde pe suprafața cecului. Există două tipuri de cecuri barate: cec cu barare generală, când spațiul delimitat de cele două linii nu are nimic înscris și care circulă prin gir, fiind valabil numai în posesia ultimului deținător; cec cu bară specială , dacă în spațiul dintre cele două linii este înscrisă denumirea băncii. Bararea cecurilor se poate face, fie în momentul emiterii, fie în cursul circulației sale, de către oricare dintre posesorii ulteriori ai instrumentului respectiv.

c. Cec de virament. Este însoțit de clauza ca „plătibil în cont” sau „numai pentru virament”. Deci, plata cecului se face numai scriptural creditându-se contul beneficiarului, operațiunea echivalând practic cu plata cecului.

d. Cec certificat. Este un titlu de credit al ordin emis de la o bancă asupra subunităților sale sau asupra altei bănci. Prezintă următoarele caracteristici mai importante:

este plătibil la vedere, în termen de 30 de zile de la emiterea în oricare din locurile indicate pe cec de emitent (trăgător) care are, de regulă, și calitatea de tras; dacă trăgătorul și trasul nu sunt una și aceeași bancă este obligatoriu ca între ei să existe înțelegeri bileterale;

emitentul se obligă definitiv să efectueze plata cecului în favoarea beneficiarului care este și clientul său. Plata cecului se face din disponibilul constituit în prealabil de beneficiar, clientul său. Beneficiarul i se poate efectua plata la oricare din locurile indicate pe instrument de către banca emitentă.

e. Cec de călătorie. Se emite ca și biletele de bancă în sumă fixă și se exprimă atât în monedă proprie, cât și în valută. Se pune în circulație, fie pe perioade de timp limitate, fie pe perioade nedeterminate. Se caracterizează prin faptul că în momentul emiterii sale, trăgătorul poate condiționa plata prin faptul că în momentul emiterii sale, trăgătorul poate condiționa plata lui de identitate dintre semnătura persoanei care l-a primit și cea a persoanei care-l încasează la prezentare. De asemenea, trăgătorul poate fi una și aceeași persoană cu trasul, în caz contrar ele având relații de cont reciproce.

Utilizarea cecului de călătorie se caracterizează prin următoarea succesiune a operațiilor:

trăgătorul emitent vinde cecul de călătorie unei persoane care devine posesor;

posesorul în momentul cumpărării, semnează pe fiecare cec în prezența emitentului;

posesorul le remite altei persoane, care devine beneficiar, în schimbul obținerii de bunuri, servicii sau chiar numerar. În momentul remiterii către beneficiar, posesorul semnează din nou pe fiecare cec, identitatea între cele două semnături confirmând legalitatea cecului;

beneficiarul încasează suma înscrisă pe cec de la banca emitentă, prin relații operative interbancare.

1.4 ORDINUL DE PLATĂ

1.4.1 Definire și elemente specifice

În practica bancară viramentul este consacrat sub forma ordinului de plată.

Ordinul de plată este un instrument de plată și de decontare utilizat pentru strângerea unor obligații devenite exigibile, respectiv o dispoziție dată în favoarea unei terțe persoane. Așa cum s-a arătat, ordinul de plată este revocabil, adică poate fi anulat înainte de a fi încasat de către beneficiar, motiv pentru care se apreciază că prezintă anumite riscuri legate de bonitatea și buna intenție a ordonatului. Până în momentul plății suma este deci, la dispoziția ordonatorului, respectiv a emitentului.

Fiind un instrument de virament (transfer) de credit el reprezintă o dispoziție necondiționată dată de emitent unei bănci de a pune la dispoziția unui beneficiar o sumă de bani, respectiv de a plăti sau a face să se plătească această sumă. Respectiva dispoziție se consideră ordin de plată numai dacă banca dispune de fondurile reprezentate prin suma specifică (fie debitând contul emitentului, fie încasând suma de la acesta) și nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.

Pentru înțelegerea mecanismului de derulare a operațiilor pe care le implică utilizarea acestui instrument în efectuarea transferului de fonduri de la debitor (plătitor) la creditor (beneficiar) se impune să explicăm conținutul pe care trebuie să-l dăm următoarelor elemente specifice:

emitent. Este persoana care emite pe cont propriu un ordin de plată și poate fi un agent economic sau o bancă;

plătitor. Reprezintă persoana care emite în nume și pe cont propriu un ordin de plată. În calitate de plătitor poate fi un client al băncii inițiatoare sau chiar banca respectivă;

Beneficiar. Este persoana desemnată de plătitor prin ordin de plată de a primi o sumă de bani și poate fi un client al băncii destinatare sau chiar banca însăși;

Banca inițiatoare și/sau emitentă. Este cea care emite ordinul de plată în cadrul unui transfer – credit;

Banca destinatară. În această calitate este orice sediu care primește și acceptă un ordin de plată, fie în numele său, fie pentru a pune la dispoziție unui beneficiar, client al său, o anumită sumă de bani;

Banca receptoare. Este orice bancă care primește spre executare u n ordin de plată și, deci , și banca destinatară;

Banca intermediară. Orice bancă emitentă sau receptoare alta, decât cea inițiatoare sau destinatară, funcționează ca bancă intermediară;

Recepția. Este procedura prin care o bancă recunoaște că a primit spre autentificare, acceptare și executare un ordin de plată;

Autentificarea. Este tot o procedură prin care banca stabilește dacă ordinul de plată a fost emis de persoana specificată pe el și care are calitatea de emitent;

Acceptarea. Prin acceptare banca recunoaște valabilitatea ordinului de plată recepționat în vederea executării, angajându-se totodată să execute serviciul de a transfera fondurile la termenele și în condițiile stipulate de emitent.

Refuzul. Reprezintă procedura utilizată în cazul în care o bancă receptoare decide că nu este posibil să execute un ordin de plată dat de un client sau că executarea ar determina costuri excesive ori întârzieri în finalizarea transferului-credit;

Executarea. Constă în emiterea de către o bancă a unui ordin de plată în scopul de a pune în aplicare un ordin de plată acceptat anterior. Executarea se face în cadrul uneia sau două zile bancare.

În raport cu cele menționate, un ordin de plată trebuie să conțină următoarele elemente obligatorii:

Ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani;

Numele beneficiarului și numărul contului acestuia, deschis la banca destinatară;

Numele plătitorului și numărul contului deschis acestuia la banca inițiatoare;

Denumirea băncii inițiatoare și a băncii destinatare;

Elementele de natură să permită autentificarea emitentului de către banca inițiatoare.

1.4.2.Obligațiile părților implicate în circuitul de plată

1. Obligațiile emitentului

Emitentul este obligat printr-un ordin de plată numai dacă acesta a fost emis de el sau de către o altă persoană care are mandatul de a-l reprezenta.

Concret, plata obligației emitentului față de banca receptoare se consideră efectuată în una din următoarele situații:

Banca receptoare a debitat contul emitentului deschis la acesta;

Banca emitentă (care poate fi și banca inițiatoare) creditează contul băncii receptoare deschis la ea, iar acesta din urmă utilizează fondurile desemnate de suma respectivă;

Banca emitentă creditează contul băncii receptoare deschis la o altă bancă și acesta folosește fondurile respective;

Banca centrală creditează contul băncii receptoare în cadrul decontării final;

Obligațiile băncii receptoare (alta decât banca destinatară)

Se apreciază că o bancă a acceptat un ordin de plată în momentul recepției (dacă între ea și emitent există un acord în acest sens), în cel al înștiințări emitentului că a acceptat ordinul respectiv sau în momentul în care procedează la executarea, respectiv debitarea contului emitentului deschis la ea, ca plată pentru ordinul respectiv.

În cazul în care nu acceptă un ordin de plată, ea are obligația să comunice de neexecutarea acestuia, nu mai târziu de ziua bancară următoare ultimei zile a perioadei de executare.

Dintre obligațiile care și le asumă banca receptoare cele mai importante sunt:

Să execute ordinul de plată în ziua bancară în care l-a acceptat sau cel mai târziu în ziua bancară următoare.

Înștiințarea în timp util a emitentului de neonorarea ordinului de plată, fie că acest lucru nu este posibil, fie că antrenează costuri excesive sau întârzieri în finalizarea transferului – credit, solicitându-i instrucțiuni suplimentare.

CAPITOLUL 2

CĂRȚILE DE PLATĂ

Cartea de plată este un instrument cu ajutorul căruia se poate efectua plata unui produs sau serviciu, având la bază un sistem organizat pe baze contractuale între deținător, emitent și comerciantul sau prestatorul de servicii. De asemenea cu ajutorul anumitor cărți de plată, deținătorul poate dispune sau retrage numerar în și din contul său personal. Este, deci, un instrument de plată fără numerar, prin care un posesor autorizat poate achita contravaloarea unor bunuri și/sau servicii cumpărate de la comercianții abilitați să o accepte sau prin utilizarea căreia poate obține lichidități de la banca emitentă.

2.1 CARACTERISTICIL TEHNOLOGICE ALE CĂRȚILOR DE CREDIT

Substanța și structura cărții de plată prezintă caracteristici semnificative.

Tipuri tehnologice cele mai uzitate azi sunt:

Cărțile de plată magnetice și

Cărțile de plată cu microprocesor.

a) Cărțile de plată magnetice

Cărțile de plată magnetice emise de bănci, comercianți etc., prezintă caracteristici comune pentru toate sistemele naționale de plată prin acest instrument și anume:

Sunt confecționate din material plastic și simbolul emitentului și o hologramă și standardizate de ISO (Organizația Internațională de Standardizare);

Prezintă pe partea din față denumirea și simbolul emitentului și o hologramă tridimensională vizibilă la lumina ultravioletelor;

Prezintă pe partea din față numărul cărții de plată, numele posesorului autorizat și data expirării;

Pe verso prezintă o bandă magnetică și un panel de semnătură.

Culorile de funda, și desenul hologramei se aleg de fiecare emitent. În afara numelui posesorului imprimat în relief, apar cuvinte marcă pentru identificarea tipului cărții și simboluri ce indică tipul de posesor.

b) Cărțile cu microprocesor

cunoscute sub numele de cărți inteligente (SMART CARDS) cu memorie, sau cu circuite integrate, acestea includ în substanța lor o capsulă operculată în care sunt poziționate dispozitivele electronice.

Astfel confecționat dispozitivul nu depășește mărimea unei pastile medicamentoase plate și nu afectează eleganța cărții de plată.

În memoria cărții de plată sunt structurate cele patru zone de stocare a informațiilor:

Nonconfidențiale (elemente de identificare a emitentului, numărul de cont al titularului, termenul de valabilitate etc.),

Confidențiale (soldul disponibil),

Inaccesibile (valoarea PIN sau alte chei de codificare, respectiv de decodificare) și

Înregistrările care captează detalii unice specifice fiecărui tranzacții și care sunt sintetizate într-o „Agendă”.

Cartea cu microprocesor, această inovație majoră, prezintă avantaje considerabile pentru întrebuințările existente, ele referindu-se, în principal, la securitatea care o oferă: documentată contrafacerea și falsificarea este aproape imposibilă; controlul codului confidențial al posesorului în momentul plății este mai fiabil; mijloacele de luptă contra abuzurilor sunt întărite prin dispozitive de control al frecvenței și intensității utilizatorilor pentru plată.

Această tehnologie permite extinderea considerabilă a întrebuințării cărții prin deschiderea accesului spre servicii noi. Fiecare dintre partenerii implicați în utilizarea acestui instrument percepe diferit ATRACȚIA cărților cu microprocesor.

Băncile aflate la originea introducerii lor, sunt motivate pentru utilizarea acestora, cel puțin din următoarele considerente: securitate; diminuarea pe termen lung a costurilor; imposibilitatea de a administra o masă crescândă de cecuri; tranzacțiile de unică valoare; noi servicii, la concurență cu cărțile private.

Cartea bancară cu microprocesor asigură aceleași funcții ca și cea cu pistă magnetică pe care o substituie, motiv pentru care posesorul (utilizatorul) percepe destul de greu, într-o primă etapă, importanța schimbării oferite de această nouă tehnologie. Doar noile servicii atașate vechilor utilizări favorizează o luare la cunoștință a avantajelor învoirii oferite de bănci.

Acest tip de carte oferă o atracție suplimentară pentru comercianți. Securitatea sporită, printr-o mai bună identificare a posesorului și a solvabilității sale, exclude obligația prezentării unui act de identitate sau a unui contact telefonic cu centrul de autorizare. Paralel acestei creșteri a securității plății, comercianții sunt sensibilizați și de reducere a comisionului impus de bănci. Aceste motivații legate de fiabilitate și de noile tehnologii se lovesc, însă, de cifra ridicată pe care o presupune o investiție necesară pentru a echipa fiecare punct de vânzare.

Perfecționările aduse sistemului de plăți prin acest tip de carte bancară tinde să afirme vocația sa universală de a transforma radical comportamentul posesorilor ei.

Potențialul considerabil al noilor utilizări ale cărții este legat de capacitatea de memorizare care permite dezvoltarea nu numai a serviciilor bancare, dar și participarea ei în alte prestații de servicii.

Interesul inițial și principal al introducerii lor a fost consolidarea serviciilor bancare. Importanța investițiilor necesare a justificat o acțiune globală, corporastică și nicidecum, o acțiune izolată a unei singure bănci. Introducând dosarul fiecărui client în memoria cărții a avut loc o descentralizare, comparativ cu cartea magnetică a fișierului clienților pentru a putea fi exploatat mai direct. În memorie figurează numele, adresa și profesia posesorului, precum și inventarul produselor financiare pe care le deține, inclusiv soldul contului său. Fiecare lucrător de la ghișeu dispune, deci, de criterii de identificare care îi permit o percepere mai bună a nevoilor fiecărui client. De asemenea, comparativ cu cartea magnetică prezintă și alte avantaje:

Calitatea cărții de a primi și stoca date, concentrate într-un sistem informatic centralizat;

Dezvoltă și servicii bazate pe calitățile relaționale ale microprocesorului. Video – banca „tele – banking” reprezintă noul tip de servicii electronice oferite particularilor (banca la domiciliu) și firmelor (gestiunea trezorerie în timp real). Aceste servicii oferă un mare câștig de timp și o mare autonomie în gestiunea conturilor clienților, fiind, însă, dependente de infrastructura telematică.

De asemenea printre partenerii interesați în utilizarea cărților cu microprocesoare, sectorul distribuției apare ca cel mei sensibil la potențialul oferit: în mod direct prin noile posibilități de teleplată (deci, de dezvoltare a comerțului electronic) și în mod, indirect prin colectarea de informații asupra clientului.

Există trei motivații esențiale care condiționează dezvoltarea telecumpărătorilor:

Simplificarea trecerii la actul de cumpărare, care incită o integrare sporită a procesului tranzacțional;

Confortul clientului care favorizează extinderea acelei părții a tranzacției efectuate la domiciliu.

2.2 TIPURI DE CĂRȚI DE CREDIT

Putem clasifica marea diversitate a cărților de plată în raport de următoarele criterii mai importante:

Din punct de vedere al funcțiilor specifice pe care le îndeplinesc;

Din punct de vedere al emitentului;

2.2.1 Tipuri de cărți de plată în raport de funcțiile specifice pe care le îndeplinesc

În raport de acest criteriu există următoarele tipuri:

cărți de credit;

cărți de debit;

cărți de retragere a numerarului;

cărți de garantare a cecurilor;

cărți multifuncționale sau derivate;

cărți pentru transferul electronic de fonduri la punctele de vânzare.

1. Cartea de credit. Este un instrument de plată care confirmă faptul că posesorul i-a dat deschisă o linie de credit pentru o anumită perioadă și pe baza căreia pot face plăți sau retrage plății prin prelevarea din depunerile viitoare în monedă scripturală. Creditul se întinde pe un termen relativ scurt (câteva săptămâni) și poate fi gratuit sau pe un termen mai lung (până la câțiva ani), caz în care este însoțit de o dobândă al cărui nivel este apropiat de cel pentru orice credit de consum.

2. Cartea de debit. Este un instrument de plată care permite posesorului bunuri sau servicii prin debitarea directă a contului său personal.

3. Cartea pentru retrageri de numerar. Este un instrument cu ajutorul căruia posesorul poate depune sau retrage numerar prin distribuitorul automat de bilete (cash dispenser),operațiunea reflectându-se, după caz, în creditul, respectiv debitul contului său personal deschis la o instituție financiară. Dacă retragerea de bilete dintr-un CASH DISPENSER (distribuitor automat de bilete) este o operațiune relativ simplă, realizarea ei este totuși foarte complexă și face apel la tehnici avansate în domeniul informaticii și telecomunicațiilor.

4. Cartea de garantare a cecurilor. Reprezintă un instrument care garantează că suma de plată înscrisă pe cec are acoperire în contul personal al deținătorului.

5. Cartea multifuncțională sau derivată. Are funcții mixte și facilități sporite și derivă din celelalte tipuri de cărți menționate.

2.2.2.Tipuri de cărți în funcție de calitatea emitentului

Din punct de vedere al emitentului grupăm cărțile în următoarele 3 marii familii:

cărți emise de bănci (cărți bancare);

cărți emise de comercianți (cărți private);

cărți emise de alte instituții sau organizații.

2.2.2.1 Cărți bancare

După anii 1980 numărul deținătorilor și volumul plăților reglate prin cărțile bancare au cunoscut o creștere spectaculoasă. În țările dezvoltate s-au făcut eforturi pentru unificarea ofertei și eliminarea concurenței bancare dacă avem în vedere că unele bănci emiteau gratuit astfel de cărți. Se naște un nou fenomen și anume interbancaritatea care oferă posibilitatea oricărui deținător de cărți, oricare ar fi emitentul bancar, să o utilizeze în toate distribuitoarele de numerar și pe lângă toți comercianții.

Cărțile bancare prezintă prin ele însăși o atracție particulară pentru consumatori, aceștia apreciindu-le pentru avantajele pe care le oferă:

facilitatea de retragere numerarului în afara programului agențiilor bancare;

securitatea, mai ales prin utilizarea cărților cu microprocesoare. Totuși se manifestă și anumite rețineri în utilizarea lor, lucru explicabil prin faptul că ele incită la consum, creează dificultăți în privește controlul cheltuielilor și lipsa gratuității în raport cu cecurile sau cu cărțile private (emise de comercianți).

Oferta pe piața cărților bancare a fost marcată de uniformitatea și de existența unei mari diversității în cadrul unei game unice comune tuturor băncilor care se asociază.

Generalizând experiența multor țări putem afirma că această gamă poate avea următoarele patru niveluri distincte în funcție de posibilitățile de utilizare:

cărți pentru retrageri de numerar;

cărți naționale;

cărți internaționale;

cărți internaționale de prestigiu;

1. Cărți pentru retrageri de numerar. Au de regulă două niveluri de utilizare:

Nivelul 0, care dă dreptul la servicii oferite de instituția emitentă, nefiind reglementate prin acorduri interbancare, emiterea lor fiind gratuită.

Nivelul 1, a cărei folosire permite accesul la rețeaua interbancară a distribuitoarelor de numerar. Cărțile de acest nivel sunt emise contra cost și sunt folosite ca și primele pentru retrageri de numerar în limita unui plafon variabil în funcție de banca emitentă. În plus ele oferă și posibilitatea de a cunoaște soldul contului și ultimele operațiuni efectuate.

2. Cărți naționale. Denumite de nivel 2 aceste cărți sunt administrative prin acorduri interbancare, supunându-se unor dispoziții comune. Este vorba despre cărți care permit, ca și cele de nivel inferior, retrageri de numerar prin distribuitoare aflate pe teritoriul național, în baza unui plafon variabil. În plus cartea națională permite și reglarea plăților în cazul achiziției de bunuri de la comercianții afiliați. Poate fi personală sau profesională și oferă două opțiuni: debit rapid și debit ulterior. În primul caz contul deținătorului este debitat în momentul efectuării tranzacției în termeni asemănători cu cei pentru încasarea unui cec.

3. Cărți internaționale. Se definesc prin nivelul 3 al acordurilor interbancare și prezintă importanță asemănătoare cu cărțile de nivel 2 (naționale) dar folosirea lor este extinsă la efectuarea de plăți în străinătate. Sunt grupate în două rețele (VISA și EUROCARD – MASTER CARD) și sunt utilizate ca și cărțile naționale pentru plăți și retrageri de numerar (pe plan național), fiind folosite, în plus, în același operațiuni și în străinătate.

4. Cărți bancare internaționale de prestigiu. Aceste cărți de „gamă înaltă ”, definite prin nivelul 4 al acordurilor internaționale, sunt cărți internaționale de plată care oferă servicii multiple:

Retrageri de numerar care oferă servicii multiple;

Asigurarea automată a călătoriei;

Servicii de rezerve asigurate;

Închirieri de mașini fără garanție;

Protecție juridică;

O gamă largă de alte garanții și asigurări însoțite de indemnizații mai ridicate.

2.2.2.2 Cărțile private ale comerțului

dacă cartea bancară este definită prin accesibilitatea ei în orice lanț de magazine, cea privată este acceptată de un comerciant sau grup de comercianți. Oricare ar fi, însă, dimensiunea emitentului, obiectivul major este fidelitatea clientelei iar scopul este stabilirea unei legături constante între cartea și magazinul care a emis-o, inclusiv activizarea utilizării sale. Pentru a seduce consumatorul cartea privată trebuie să fie la fel de practică în utilizare ca și cea bancară.

Pentru a-și învinge concurenții, emitenții atașează cărților private tot mai multe servicii (produse financiare, asigurări, servicii personalizate etc.) prin care urmăresc:

Stabilirea unei relații directe cu clienții;

Dinamizarea vânzărilor (în special non-alimentare) și care justifică apelarea la credințe;

Oferirea unor servicii mai bune (viteza la casă, de exemplu);

Stimularea cumpărătorilor, eventual prin promovări deosebite de mărfuri;

Administrarea mai bună a serviciilor (după livrare);

Conferirea unei imagini moderne firmei etc.

Diversitatea practicilor comerciale face să apară mai multe strategii posibile:

Strategia 1 – acceptarea cărții bancare și dezvoltarea paralelă a cărților private;

Strategia 2 – refuzarea cărții bancare și dezvoltarea propriilor cărții private;

Strategia 3 – acceptarea cărții bancare și renunțarea la emiterea unei cărți private, dar adăugând eventuale servicii suplimentare.

Cărțile private oferă în general patru avantaje:

plata din disponibilitățile clientului;

creditul;

retrageri de numerar;

servicii anexe;

1. Plata din disponibilități: cartea prezintă în funcție de punctele de vânzare două posibilități de reglare a plății:

prima este plata imediată. Se menționează opțiunea pentru plata din disponibilități, caz în care nivelul cumpărătorilor va fi prelevat ulterior asupra contului bancar atașat cărții, fără cheltuieli suplimetare și în termenul de încasare a unui cec.

A doua constă în faptul că respectivul client primește în fiecare lună extrasul de cont detaliat pentru cheltuielile sale. El poate alege posibilitatea să regleze cash, trimițând un cec gestionarului cărții sale.

2. Creditul. Deținătorul cărții preferă plata pe credit sau parțial credit, parțial din disponibilității. În fiecare lună primește un extras de cont și poate alege între cel puțin următoarele tipuri de credite:

Plata amânată gratuit, al cărei termen poate varia între 20 – 50 zile, începând de la data efectuării cumpărăturilor;

Un credit scurt cu plata în 2 – 3 vărsăminte lunare și cu plafonarea, în general a cheltuielilor;

Eșalonarea plăților pe o perioadă de la 3 la 24 luni, cumpărătorul purtând stabili cote lunare care – i convin cel mai bine, rata dobânzii variind de la un comerciant la altul;

Credit revolving, respectiv o linie de credit permanentă pe care deținătorul o poate folosi după opțiunea sa în limita plafonului stabilit în cadrul ei.

3. Retrageri de numerar. Acest serviciu îl oferă câteva cărți de mare suprafață și îmbracă două forme:

Din disponibilități, caz în care suma retrasă este debitată în același interval de timp ca și un cec, ca pentru cumpărăturile plătite cash;

Pe credit, caz în care clientul beneficiază pentru retrageri de numerar de condiții de credit identice creditului permanent.

4. Alte servicii. Comercianții și, în particular, marile magazine, dau dovadă de mare creativitate în materie de servicii anexe, atașate, îndeosebi, marilor, cărți private și anume:

Reduceri speciale de la 5 – 20% acordate deținătorilor de carte;

Dreptul de la o remiză de „fidelitate” la sfârșitul anului, calculată la nivelul mărfurilor cumpărate, sub formă de credit;

Oferirea unui credit personal sub formă de cec emis asupra contului permanent, utilizabil în afara magazinelor sale;

Asigurarea mașinilor și a locuinței;

Asigurarea pentru răspundere civilă;

Asigurarea contului și a cărții care să acopere riscurile de boală, șomaj, pierderea sau furtul cărții;

2.2.2.3 Cărți emise de alte instituții și organizații

Printre emitenții de cărți se numără nu numai băncile și comercianții, ci și un număr de alți parteneri: instituții internaționale specializate; instituțiile de credit; companiile de transport și telecomunicații; companiile autorutiere și de închirieri de vehicule; companii petroliere; agenții de turism etc.

Patru mari tipuri de cărți pot fi identificate în cadrul acestei mari familii:

Cărți de plată sau de credit cu largă acceptabilitate, utilizabile pentru toate tipurile de comerț;

Cărți de plată selective, cu accesibilitate redusă;

Cărți care se substituie plății (cărți de abonament);

Cărți de identificare care dau dreptul sau nu la anumite avantaje sau servicii, dar care nu pot fi folosite ca instrumente de plată.

1. Cărțile de plată sau de credit cu largă acceptabilitate. Aceste cărți, utilizabile pe lângă un număr mare de puncte de vânzare pot fi asimilate prin întrebuințare cu cărțile bancare. La criteriul accesibilității răspund două tipuri de cărți foarte diferite prin clientela cărora li se adresează și prin natura emitentului lor. Unele emise de instituții internaționale, sunt în același timp cele mai vechi și cele mai prestigioase. Celelalte emise de instituții de credit care sunt, deopotrivă, efectul dezvoltării recente a pieței cărților.

În structura lor cele mai importante sunt cărțile acreditive internaționale emise de Diners Club, American Express și American Express Gold. Clientela este foarte omogenă cu venituri ridicate și care călătoresc mult în scop de afaceri și motive personale.

Aceste trei cărți oferă o gamă largă de servicii și privilegii:

Instrumentele de plată cu mare acceptabilitate în peste 170 de țări, fără limită de sumă, cheltuielile fiind debitate într-un termen foarte scurt (10 zile) prin prelevare automată;

Retrageri de numerar în numeroase agenții și ghișee, agreate în toată lumea;

Asigurarea automată și gratuită a călătorilor;

Asigurarea medicală și materială internațională gratuită;

Garanții pentru pierderea sau furtul cărților;

Garanții pentru rezervare hotelieră;

Linii de credite permanente egale cu câștigul pe mai multe luni;

Numeroase alte servicii (abonament ziare, agenții de voiaj etc.).

2. Cărți de plată selective. Printre cărțile care oferă posibilitatea de plată pe lângă un număr limitat de puncte de vânzare un loc privilegiat trebuie acordat celor a căror folosire este limitată la o singură categorie de bunuri și servicii. În structura lor includem:

Cărțile de telefon;

Cărțile companiilor petroliere;

Cărțile de asigurare.

3. Cărți de abonament. Sunt cărți cu utilizare specifică și clientelă limitată, emiterea lor fiind făcută de companiile de transport aeriene și rutiere.

4. Cărți de identitate. Sunt cele mai modeste prin utilizare lor în raport cu ansamblul cărților. Pot fi afectate numai unei folosiri în scop de identificare a posesorului, oferind și unele avantaje. Emitenții lor sunt, în general, firme care închiriază mașini, agenții de turism, hoteluri, diverse cluburi și organizații profesionale.

CAPITOLUL 3

SISTEME DE COMPENSARE

În sistemul de plăți modern în care se asigură zilnic milioane de plătitori și milioane de beneficiari, fiecare din ei titulari de cont la bănci diferite, efectuarea tuturor plăților devine un proces complex care trebuie s[ fie, prin cooperare tuturor băncilor, structurat, organizat, corelat și încheiat, zi de zi.

Inițierea viramentelor, funcție de circuitul oricărui instrumente de plată între bănci, este doar începutul procesului de decontare.

Mesajele emise de bănci privind operațiunile de plată creează un păienjeniș de relații reciproce între bănci care trebuie la modul general organizat, și apoi, în desfășurare, structurat și periodic, respectiv zilnic, comensurat. Pe această bază se stabilesc obligațiile reciproce între bănci care trebuie să fie onorate și pentru a căror stingere băncile devenite datoare să aibă, sau să-și procure, resursele necesare.

3.1 CIRCUITE MONETARE. TRANSFER ȘI CONVERSIUNE

În economia fiecărei țări există mai multe circuite monetare, pentru că, în fapt, în economie sunt mai multe instituții care emit monedă și fiecare din aceste spețe de monede au o sferă de utilizare diferită.

Astfel este cunoscută că în fiecare economie există:

O emisiune de bancnote efectuată de Banca Centrală (de emisiune);

O emisiune de monedă divizionară efectuată de departamentul de trezorerie (Tezaur), respectiv Ministerul Finanțelor;

O emisiune de monedă scripturală efectuată de către băncile comerciale.

Fiecare din aceste monede, funcție de sfera de utilizare, are un circuit monetar diferit.

Circuitele monetare se deosebesc funcție de trei criterii semnificative prin:

Instrumente de plată specifice circuitului;

Ansamblul de utilizatori;

Modul în care se corelează cu celelalte circuite, prin existența uni organism central de compensație, care asigură corelarea în cadrul circuitului și corelarea cu celelalte circuite;

Să examinăm primul dintre circuite, circuitul monetar al bancnotelor emise de Banca Centrală de emisiune sau al deținerilor de monedă centrală.

Deținerile de monedă centrală se materializează în următoarele ipostaze:

Bancnote aflate la populație sau în casieriile agenților economici;

Bancnote în casieriile băncilor;

Depozite ale băncilor la banca de emisiune;

Depozite ale publicului (agenți economici și persoane fizice) la banca de emisiune;

Din cele de mai sus se poate aprecia sfera (largă) a utilizatorilor și pe de altă parte, instrumentul folosit cu precădere, bancnota.

Depozitele monetare de o asemenea structură sunt de fapt depozite de monedă legală cu o deplină și imediată valabilitate în toate ipostazele și funcțiile monetare. Este moneda cu funcție multilaterală în economie în care toată lumea vede întruchiparea monedei și-și dorește să o aibă.

Să examinăm, comparativ circuitul monedei scripturale.

Moneda scripturală reprezintă moneda scriptică rezultând ca o sumă a soldurilor conturilor titularilor deschise la bănci, o sumă a depozitelor bancare. Aceste depozite pot proveni din depuneri de monedă efectivă, prin înscrierea unei sume în contul beneficiarului. Existența unui asemenea procedeu de majorare a depozitelor dă o anumită relativitate credibilității acestei monede și implică anumite rezerve în acceptarea ei.

Moneda scripturală funcționează însă fără restricții în cadrul aceleiași bănci, fiind acceptate necondiționat viramentele făcute în favoarea unui beneficiar prin prelevare de la alt client ale aceleiași bănci.

Astfel, dintre clienții săi banca își creează propriul său subcircuit monetar bazându-se pe un ansamblu de utilizatori proprii și de instrumente specifice: ordin de virament, cecuri etc.

În cadrul acestui circuit bancar poate acorda unele facilități unor clienți în efectuarea plăților, de regulă prin acordarea de credite în condiții avantajoase.

La modul probabil banca poate face în favoarea ambelor părți aranjamente convenabile în legătură cu desfășurarea plăților.

Se poate spune că în propriul său subcircuit, în raporturile cu propriii săi clienți, banca are unele libertăți de operare, pe care le poate aplica cu acordul părților.

Situația este cu totul alta atunci când beneficiarii sau ordonatorii plăților își au conturile la alte bănci. Se operează aici cu elementele aparținând a două subcircuite distincte.

Situația diferită se exprimă prin aceea că are loc operațiunea de transfer. Prin cumularea plăților reciproce între două bănci în cursul aceleiași zile rezultă obligația expresă a unei bănci, față de alta, de a plăti o anumită sumă.

Operațiunile de plăți ordonate de clienți creează obligații reciproce între bănci și, pentru stingerea acestora, un transfer între circuitele monetare, prin utilizarea monedei centrale.

Operațiunile curente ale băncilor determină frecvent și procese de conversiune, respectiv necesită transformarea unei forme a banilor în alta.

Operațiuni de mare frecvență și firească utilitate au acest substrat.

Astfel depunerea zilnică a numerarului de către magazine, restaurante, hoteluri etc. la bănci implică preluarea numerarului, în bancnote sau monede și înscrierea, în contul titularului, a sumei respective.

De asemenea operațiunile de eliberare a numerarului către titularii de conturi, la solicitarea acestora, înseamnă pentru bancă diminuarea obligațiilor față de titularul de cont (o dată cu scăderea soldului acestuia) prin punerea la dispoziție a semnelor monetare respective: bancnote, monedă divizionară etc.

3.2 COMPENSAȚIA ETAPE, CONCEPT

3.2.1 Compensația, Definiție, Concept

compensația este o noțiune de amplă utilizare, aplicabilă în multiple omenii.

Plecăm de la conceptul general. Compensația angajează două caracteristici ale unui fenomen, de regulă diametral opuse și notate pozitiv și negativ (sau debit și credit în cazul nostru).

Compensația înseamnă primordial compararea celor două caracteristici pentru ale stabili dimensiunile respective. Caracteristica cea mai mică dă de fapt dimensiunile compensării, în sensul că dă mărimea în care cele două caracteristici se compensează, respectiv se anihilează reciproc. În continuare pentru fenomenul respectiv rămâne valabilă acea caracteristică de dimensional este mai mare, și care după diminuarea echivalentă cu partea ce se compensează (aferentă părții contrarii anihilate) rămâne valabilă.

Să exemplificăm.

Fie date două caracteristici esențiale: a și b în dimensiunile lor.

a

b

segment m segment n

(compensare) (caracteristică b rămasă valabilă)

Revenind la problemele noastre, compensarea în sistemul de plăți înseamnă, pentru fiecare bancă, compararea, în cadrul unei perioade dat, a drepturilor de încasări (sume creditoare) și a obligațiunilor de plăți (sume debitoare), față de altă bancă, sau față de toate celelalte bănci cuprinse într-un sistem dat, în scopul de a stabili măsura în care acestea se anihilează reciproc (se compensează) și suma netă rămâne de încasat sau de pltăit.

Această sumă, de încasat sau de plătit, reprezintă valoarea sedimentară ca efect al stingerii definitive a tuturor plăților cuprinse în compensare pentru banca respectivă.

Compensările pot fi bilaterale, când se supun compensării plățile reciproce dintre două bănci. Aici în mod direct se stabilește poziția fiecărei bănci rezultate din operațiunile de plăți reciproce.

Compensările multilaterale care includ toate băncile cuprinse într-un sistem dat. Aici fiecare bancă se reprezintă și delimitează față de toate celelalte bănci. Evident, cu cât este mai cuprinzător, adică include un număr mai mare de bănci cu atât compensarea devine mai eficientă, înregistrând un grad ridicat de compensare și asigurând operativitate în derularea plăților în economie.

În cadrul compensărilor interbancare se creează relații speciale între comunitatea unităților bancare membre, luată ca atare, și fiecare bancă membră a comunității.

Fiecare participant, deci fiecare bancă, se opune întregii comunității de participanți pe care o personalizează prin compensator respectiv prin casa de compensație.

Fiecare participant solicită plata creanțelor creditoare (în fapt datorii asumate de numeroase bănci componente ale sistemului) unui singur debitor: casa de compensație.

Implicit fiecare participant datorează pentru creanțele sale debitoare (în fapt la ordinul a diferite alte bănci) unui singur creditor: casa de compensație.

Fig. 2 Compensări: bilaterale și multilaterale

Astfel compensația se dovedește a fi în sine „sistem de lichiditate de creanțe prin concentrarea tuturor debitelor pentru toți debitorii și tuturor creanțelor pentru toți creditorii, către un singur debitor și creditor, unde făcându-se apoi diferența se obține pentru fiecare participant, un simplu și singur sold debitor sau creditor, după natura soldului operațiunilor compensate”.

Compensarea interbancară poate diferi funcție de substanța operațiunilor ce se supun compensării.

Se utilizează astfel compensarea în sistem brut, situație în care se supune compensării, totalitatea operațiunilor dispuse de clienții băncilor sau decontate în favoarea lor.

În această situație informațiile cu privire la aceste plăți (sau chiar documentele privind plățile respective) se concentrează la un centru de compensare unde se desfășoară, efectiv și integral, operațiunile de compensare.

O altă formă – compensarea în sistem net – presupune o divizare a activității necesitate pentru efectuarea compensării între băncile participante și centrul unic de compensare.

În acest sistem, în vederea compensării, pentru perioada ce se supune compensării (de regulă o zi), fiecare din băncile participante inventariază relațiile de plăți reciproce cu fiecare din băncile participante, și prin însumarea și compensare „ad-hoc” stabilește soldul operațiunilor reciproce cu fiecare din băncile participante la compensare.

O altă diferențiere a compensări se face din punct de vedere al raportului între momentul compensării interbancare și momentul decontării în favoarea beneficiarului plății.

O modalitate caracteristică unor tehnologii de lucru mai vechi, care implică de pildă transportul efectiv al documentelor suport – hârtie la centrul de compensare și apoi la banca unde își are contul titularul beneficiar al plății, are loc decontarea post – compensație.

Aceasta înseamnă că se face mai întâi regularizarea (respectiv compensarea) plăților dintre bănci ca operațiuni de bază.

3.2.2 Etapele compensării

Etapele procesului de compensare sunt:

Inventariere – structurare;

Soldare – compensare;

Stingerea datoriilor reciproce între bănci.

3.2.2.1 Inventariere – structurare, etapă a compensării

Oricare ar fi sistemul de compensare și oricare perioadă de referință, procesul de compensare implică existența unui flux de informații într-un oarecare cadru organizatoric prin care să se poată inventaria toate operațiunile reciproce ale băncilor participante care să se structureze într-un cadru normat.

Astfel fiecare bancă vine în relație cu fiecare din celelalte bănci:

Pe de o parte, pe linie debitoare (adică are să dea celorlalte bănci);

Pe de altă parte pe linie creditoare (respective are de primit).

Astfel prin inventariere și structurare în cadrul unei situații – șah operațiunile pot fi poziționate astfel:

Situația bănci cuprinse în compensare

În această situație se reprezintă poziția fiecărei bănci în raport de fiecare din băncile participante, fapt ce asigură de la început o bază precisă și corelată privind modul de angajare în operațiuni reciproce pentru fiecare dintre băncile angajate în sistemul de compensare.

În acest cadru se pot identifica erorile într-un moment în care acestea se pot preveni și implicit, așa cum se va vedea băncile, puternic expuse, respectiv prea mult îndatorate, își pot evalua, din timp, posibilitatea de a satisface cerințele compensării.

3.2.2.2 Operațiunile de soldare – compensare

operațiunile de soldare – compensare se desfășoară pe baza situațiilor rezultate din operațiunile de inventariere – structurare și reprezintă de fapt esența procesului de compensare.

Operațiunile înregistrate pentru fiecare bancă sunt după însumare soldate.

Astfel pe această bază se pot stabili:

Sumele brute de primit sau de plăți pentru fiecare bancă;

Soldurile nete rezultate din compensare;

Gradul de compensare;

Reluăm situați anterioară, care acum se majorează cu operațiunile de soldare – compensare;

Situația băncilor cuprinse în compensare. Rezultatele compensări

Din tabel se desprind anumite mărimi semnificative pentru calitatea procesului de compensare:

Sumele intrate în compensare ca sume ale operațiunilor debitoare, respectiv ale operațiunilor creditoare intervenite între bănci expresie a totalului plăților reciproce în perioada dată (în cazul nostru 720);

Soldurile rămase neacoperite prin aranjamente reciproce, sume care reprezintă solduri nete de încasat sau de plată, care odată efectuate, asigură stingerea integrală a obligațiunilor între bănci privind operațiunile de plăți intrate în compensare (în cazul nostru = 65);

Prin diferență vom determina sumele compensate: total sume intrate în compensare – solduri necompensate (720 – 65 = 655);

Gradul de compensare ca rezulta din raportul:

Sume compensate / sume intrate în compensare = 655 / 720 = 90,97%

Stabilirea soldurilor datorate din compensare are o deosebită importanță pentru băncile devenite acum debitoare. Ele urmează acum, de fapt în câteva ore, să se preocupe pentru a procura resursele necesare pentru a plăti sumele datorate, nu unei anumite bănci, ci ansamblului de bănci cuprinse în sistemul de compensare.

La rândul lor băncile solduri excedente se vor preocupa de plasarea resurselor prisositoare de care dispun.

3.2.2.3 Stingerea datoriilor reciproce dintre bănci

Stingerea datoriilor reciproce între bănci se delimitează expres ca etapă a compensării desfășurată într-un moment ulterior, distant cel puțin cu 2-3 ore față de etapa anterioară, etapă în care participanții au aflat care sunt rezultatele și respectiv care sunt pentru ele efectele compensării.

Funcție de modul de organizare și de dispersia rețelei, participanții sunt anunțați cu privire la rezultatele provizorii ale compensării. Sunt vizate în primul rând băncile deficitare, care sunt obligate să procure resurse pentru încheierea în fapt a compensării și pentru a asigura astfel stingerea obligațiunilor pentru toți plătitorii aflați în compensare.

O singură absență a unei bănci plătitoare, imposibilitatea ca acesta să-și acopere datoriile față de sistemul de compensare este suficientă pentru a distruge de fapt eșafodajul compensării în cadrul structurat dat.

În asemenea împrejurări este necesară să se reconstituie o nouă structură a compensării prin eliminarea băncii sau băncilor care nu au capacitatea de a plăti.

Să ne ocupăm acum de cazurile normale în care băncile deficitare pot să-și procure resursele trebuitoare și compensarea să se desăvârșească, confirmându-se astfel stingerea integrală a plăților aflate în compensare.

Să urmărim în continuare un exemplu, de fapt continuare celui abordat.

Vom încerca să redăm, ipotetic, etapele de derulare a procesului de stingere a plăților intrate în compensare.

În derularea acestui exemplu, ca expresie a aspectelor reale, intervin elementele noi:

Considerarea disponibilităților pe care băncile le au în conturile de la banca de emisiune sau la sistemele de compensație ce funcționează sub auspiciile Bănci Emisiune și care reprezintă rezerva de monedă centrală a băncilor care poate fi utilizată pentru stingerea oricărui datorii;

Presupunerea ipotetică a faptului că sumele necesare pentru stingerea plăților sunt procurate exclusiv de către băncile deficitare prin credite obținute de la alte bănci participante la compensare și care au solduri excedente. Aceste operațiuni se desfășoară între bănci pe așa-zisa piață interbancară;

Atribuirea de semne algebrice pentru desemnarea calităților diferite ca sens. Astfel am notat:

Cu semnul minus, soldurile deficitare;

Cu semnul plus (respectiv lipsite de semn) soldurile excedentare.

În ansamblul său procesul de stingere rezultă din operațiile succesive înfățișate în următorul tabel:

În cadrul acestui tabel devin distincte cele două etape conclusive ale compensației: soldul provizoriu la Casa de compensație și soldul final la Casa de compensație.

Soldul provizoriu la Casa de Compensație (III) se determină pentru fiecare bancă prin însumarea algebrică:

Soldul inițial (I) la Casa de compensație + Soldul din compensare (II).

Astfel în cadrul acestei etape intermediare se pun în temă băncile deficitare (în cazul nostru B și E) de necesitatea de a acoperi, și respectiv de a găsi, resursele acoperite ale soldului provizoriu din compensare!

3.3 ROLUL COMPENSAȚIEI ÎN ECONOMIA MONETARĂ

ȘI PE PIAȚA CREDITULUI

După cum s-a arătat efectuarea plăților în economie implică un amplu număr de participanți angajați în cadrul unor circuite sau subcircuite monetare tipice.

Efectuarea plăților înseamnă, în unele cazuri ruperea circuitelor sau subcircutelor respective, necesitând acte de transfer sau conversiune.

În condițiile extinderii generalizate a bancarizării, a cuprinderii agenților economici și persoanelor în sistemul bancar ca titulari de cont, efectuarea plăților între subiectele economice nu poate fi desfășurată de cât prin cooperare între bănci prin sistemul de compensare a plăților.

Astfel sistemele de compensare centralizată zilnic întregul circuit de plăți inițiate de titulari dispersați în întreaga economie națională și asigură stingerea acestora, primordial prin procedeul de compensare.

Compensarea reprezintă astfel, pe de-o parte, singura modalitate de a satisface relațiile de plăți între parteneri aflați în diferite părți ale țării și incluși în unul sau altul din circuitele sau subcircuitele monetare.

Compensarea tuturor sau majorității plăților monetare printr-un singur proces centralizat este forma cea mai economică de a asigura derularea plăților la modul operativ.

Compensarea desfășurată în sisteme centralizate organizate oferă condiții optime pentru încheierea circuitelor de plăți declanșate în mod spontan de titularii de cont răspândiți în întreaga țară. Încheierea normală a compensării înseamnă implicit stingerea tuturor plăților intrate în compensare. Se încheie astfel un circuit al circulației monetare scriptuale care a fost declanșat în etapa dată a plăților. Viitoarea compensare va include și va rezolva, va încheia de asemenea, prin stingere un alt circuit al monedei scriptuale.

Compensarea implică, cu necesitate, utilizarea creditului și desfășurarea unor operațiuni tipice pe piața interbancară.

Pentru a înțelege procesul trebuie să analizăm unele din momente deja parcurse.

Să examinăm condițiile în care băncile participante la compensare sunt puse în situația de a-și procura resurse pentru a satisface cerințele rezultate din compensare.

În primul rând soldul din compensare nu decurge dintr-un act de voință al băncii, ci este o rezultantă a operațiunilor dispuse de clienții băncii în corelare cu deciziile de plăți operate de partenerii clienților băncii, care își au conturi deschse la alte bănci.

O bancă cu același nivel al depozitelor, funcție de dimensiunile monetare ale încasărilor și plăților clienților săi pateu fi excedentară sau deficitară, în ziua respectivă, vis-a-vis de celelalte bănci.

Dacă notăm cu I și P încasările și plățile unei bănci putem avea:

Fie o situație execdentară, când

Fie o situație deficitară, când

Pentru fiecare zi situația poate fi alta, funcție de fluxuri de încasări și plăți ale băncii respective.

Deci deficitul sau excedentul este un fenomen monetar ce decurge din actele normale, dar necorelate cu banca, ale clienților băncii, și actele partenerilor clienților băncii, pe care de asemenea banca nu le poate prevede.

Deci banca trebuie să facă față în cazul unei situații deficitare, unui fenomen conjuctural trecător. Și situațiile inverse au, de fapt, același caracter.

Astfel în mod firesc izvorul resurselor necesare băncilor deficitare pot fi chiar băncile participante la compensare, care au devenit și ele, pe neașteptate, excedentare, în aceleași condiții conjucturale.

Este firesc să se constituie aici o piață a creditului cu funcționare tipică, zilnică, specifică unde apar:

Pe de o parte, băncile deficitare din compensație ca solicitanți,și

Pe de altă parte băncile excedentare de compensație, ca ofertanți.

Astfel se va proceda la redistribuirea resurselor excedentare prin credite pe termene foarte scurte și scurte, în condiții de piață:

Cu dobânzi negociate zilnic, funcție de jocul cererii și al ofertei;

Cu intermediari specifici denumiți curtieri;

Cu influență substanțială a Băncii de Emisiune care joacă adesea un rol regulator.

Rolul Băncii de Emisiune este de a asigura o redistribuire a resurselor între bănci, normală, fără tensiuni. Funcție de această cerință și funcție de orientările privind dezvoltarea economiei, Banca de Emisiune își va formula o proprie politică monetară și de credit, respectiv își propune să determine diminuarea sau expansiunea creditului în economie.

Astfel Banca de Emisiune poate să-și exercite intervenția sa în economie:

Fie prin nivelul dobânzii la care ea este dispusă să acorde credit, și prin care influențează într-un sens evoluția de piață a dobânzii;

Fie prin stabilirea unui anumit volum de credit care îl acordă economiei, contribuind astfel la majorarea nivelului ofertei implicit la stabilirea unui preț al creditului, funcție de oferta majorată și nivelul dat al cererii.

Astfel rezultă că o parte importantă a creditelor contractate de bănci cu partenerele lor (alte bănci comerciale sau Banca de Emisiune) sunt credite decurgând din operațiunile de plăți dispuse de clienți.Aceste credite devin necesare pentru a asigura încheierea și stingerea circuitelor de plăți într-un moment dat (o zi operativă) în economie.

În condițiile în care toate datoriile între bănci determinate de stingerea operațiunilor de plăți dispuse de client au fost acoperite, a fost parcursă o etapă distinctă a raporturilor valorice între subiectele economice. Efectuarea, respectiv stingerea plăților către diferiți beneficiari, asigură acestora reconstituirea fondurilor avansate pentru derularea proceselor de producție și distribuție.

În acest cadru în care relațiile de plăți între subiecții economici au fost satisfăcute, ca o consecință a acoperirii datoriilor reciproce între bănci, întreaga economie națională este în măsură să inițieze noi procese economice și în consecință noi plăți, care vor avea o rezolvare succesivă similară și care vor sprijini și facilita, în consecință, continuitatea proceselor economice.

3.4. REVOCABILITATEA ȘI IREVOCABILITATEA

ÎN SISTEMELE DE COMPENSARE

Analizând desfășurarea procesului de compensare putem aprecia că efectele compensării în cadrul exemplelor abordate anterior sunt;

plățile intrate în compensare sunt considerate efectuate și obligațiile titularilor de cont debitori către titularii de cont creditori, stinse;

ca urmare a compensării între băncile participante se instituie obligații reciproce între ele, respectiv apar necesități de resurse la unele bănci (cele debitoare), care trebuie să efectueze plăți imediate către sistemul de compensație, în fapt în favoarea băncilor creditoare.

Activitatea de procurare a resurselor de către băncile debitoare pentru a asigura satisfacerea obligaților lor către sistemul de compensare devine hotărâtoare în realizarea efectivă a procesului compensației.

Acolo unde una sau mai multe din băncile participante nu sunt în măsură să-și procure resursele necesare pentru acoperirea datoriilor lor către sistem, respectiv către alte bănci, ele sunt excluse din procesul de compensare.

În acest caz este necesară reluarea calculelor de compensare numai pentru băncile rămase în compensație.

Ne întâlnim astfel cu fenomenul de revocabilitate aplicat într—o sferă largă a sistemelor de compensare.

Se subînțelege astfel că cele două momente succesive ale procesului de compensare, care există în marea majoritate a sistemelor de compensare, sunt considerate necesare:

pe de o parte , pentru procurarea resurselor;

pe de o altă parte, pentru refacerea calculelor pe baze noi având în vedere excluderea unor bănci de la compensare pe principiul revocabilității.

Clauza de revocabilitate are o deosebită semnificație pentru vitalitatea sistemului. Nu se poate colabora în vederea accelerării plăților cu parteneri care n-au mijloace necesare să-și respecte obligațiile de plată, respectiv n-au resurse să-și acopere soldurile debitoare rezultând din compensare.

În acest sens revocabilitatea acționează ca o măsură care apără sistemul și pe toți participanții (inclusiv clienții băncilor) împotriva rău platnicilor.

Dar revocabilitatea are în sine efecte negative importante.

În vreme ce unele bănci vor fi excluse, chiar numai o zi, de la compensare, pentru clienții băncilor respective ca și pentru parteneri aceasta va însemna întârzierea plăților.

Pe de altă parte, aplicarea cauzei de revocabilitate, aceea ce presupune excluderea unor participanți de la compensare, înseamnă restrângerea compensării și a efectelor sistemului, dar mai ales implică incertitudine privind durata stingerii plății pentru participanți, și îndeosebi pentru clienții băncii, titulari de cont.

Ei sunt conștienți că se află dependenți de un sistem (de compensare), în care și prin care nu pot conta cu siguranță în derularea rapidă a relațiilor de plăți, deși sistemul este organizat în acest scop, și în general o calitate primordială a fiecărui sistem de compensare este cuprinderea unui cere cât mai larg de participanți.

Excluderea de la compensare a unor participanți implică și cheltuieli suplimentare, pe de o parte la centrul de compensare pentru refacerea calculelor de compensare, iar pe de altă parte la plățile implicate.

Sub un alt aspect toți clienții băncilor intrate în poziție de revocabilitate și implicit toți clienții băncilor membre ale sistemului de compensare vor resimți efecte negative prin întârzierea unora din plățile ordonate, pe baze reale, de către plătitori.