Sistemul Administrativ al Italiei

Republica Italiană

Capitală: Roma

Suprafață: 301,340 km² 

Populație: 60.776.531 loc.

Limbă oficială: italiană

Monedă oficială: euro

Sistem politic: republică democratică

– Președinte Sergio Mattarella

– Prim-ministru Matteo Renzi

PIB (PPC) estimare

– Total 2150 miliarde de dolari

Teritoriul actual al peninsulei italice a fost locuit încă de la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr., când primul val indo-european a poposit pe aceste meleaguri; el a fost urmat de noi valuri italice. Etruscii sunt cei care au sosit în Italia în secolele X-IX î.Hr.. În secolul al VIII-lea, grecii au întemeiat primele colonii în Sicilia și în sudul peninsulei. Roma o modestă cetate din Latium, se emancipează în perioada 510-509, de sub suzenaritate etruscă și devine un mare imperiu care a influențat destinul Europei și a cladit bazele unuia dintre cele mai importante sisteme juridice. În Evul Mediu, teritoriul Italiei de azi era format din importante state-orașe care au avut un rol important în istoria dezvoltării economice europene și a culturii universale (Genova,Florența,Veneția.Milano,Bologna etc.).

Italia, oficial numită Republica Italiană, este o republică democratică parlamentară, situată în Europa de Sud, în peninsula Italică și cuprinde unele insule din Marea Mediterană, precum Sardinia, Sicilia. Italia este o țără foarte dezvoltată și una dintre țările fondatoare ale Uniunii Europene.

Electoratul italian a optat pentru forma de guvernământ republicană și pentru regimul politic parlamentar ca urmare a votării unui referendum național. Opțiunea a fost legitimată în adoptării Constituției din 27 decembrie 1947.

Sistemul pluripartidist din Italia se manifestă, de peste 60 ani, prin alternanța la guvernare a două mari alianțe:

Coaliția “Măslinul” formată din:

–      Partidul Democratic al Stangii – P.S.D.;

–      Margherita;

–      Floarea Soarelui.

Coaliția “Casa libertăților” formată din:

–     Forza Italia;

–     Alianța Națională;

–     Centrul Creștin Democrat;

–     Uniunea democratică pentru Republică;

–     Liga nordului

Capitala statului este Roma, reprezentând centrul administrativ, cultural, dar și de transport al Italiei.

Administrația publică

În Italia organizarea administrației statului are o structură piramidală, în al cărei vârf se află Guvernul și ministerele, autoritățile locale fiind subordonate ministerelor. Aici se întâlnește același sistem de organizare administrativă pe trei nivele – comunal, provincial și regional, dispunând de o bogată legislație recentă în materia autonomiei locale. El este, în mare parte, de inspirație franceză, fiind un regim uniform la nivelul întregii țări. Pe lângă autoritățile locale sistemul de administrație descentralizat cuprinde și serviciile publice, care au statut de persoane morale, corpuri cu independență juridică, constituite sub dreptul public și cu diferite grade de putere de autoguvernare.

Italia este țara europeană a cărei Constituție prevede „cea mai amplă descentralizare administrativă în serviciile dependente de stat.” Această descentralizare are ca element esential regiunile care „sunt constituite în organisme autonome având puteri proprii si funcții care le sunt proprii, dupa principiile stabilite de Constituție”.

Conform competențelor corespunzătoare, comunele, provinciile și orașele metropolitane au atribuite funcții administrative proprii, precum și funcții conferite prin legi statale sau regionale.

Potrivit unor dispoziții constituționale exprese, autoritățile publice sunt organizate conform dispozițiilor legale într-o manieră care să permită asigurarea bunei funcționări și a imparțialității administrației. Republica Italiană este organizată în comune, provincii, orașe metropolitane și regiuni. Acestea sunt instituții autonome care au statute, puteri și funcții proprii, acestea fiind stabilite în Constituție.

În prezent, Republica Italiană este împărțită în 20 de regiuni, 103 Provincii și 8100 de municipalități sau comune. Cele 20 de regiuni sunt:

Regiunile Friuli-Venezia Giulia, Sardinia, Sicilia, Trentino-Tirolul de Sud șiValle d’Aosta se bucură de autonomie specială. Fiecare regiune este subdivizată în provincii, iar provinciile la rândul lor se divizează în comune. Există 14 orașe care au alocat un statut special și anume statutul constituțional de zone metropolitane.

Regiunile

Puterea legislativă a Italiei este exercitată prin stat și regiuni. Exercitarea puterii trebuie să respecte Constituția, precum și limitele pe care le impune legislația comunitară și internațională.

Statul deține competență legislativă în următoarele domenii prevăzute de Constituție:

Politica externă și raporturile internaționale ale Statlui; raporturile statului cu Uniunea Europeană; dreptul la azil și condiția juridică a cetățenilor din statele care nu aparțin Uniunii Europene;

Imigrația;

Raporturile dintre Republică și confesiunile religioase;

Apărarea și Forțele Armate; siguranța statului; arme, muniții și materiale exploziveș

Moneda, protejarea economisirii și pieții financiare; protejarea concurenței; sistemul valutar; sistemul fiscal și contabil al statului; justa repartizare a resurselor financiare;

Organe de Stat și legile electorale aferente; referendumurile de stat; alegerile pentru Parlamentul European;

Structura și organizarea administrativă a Statului și a instituțiilor publice naționale;

Ordine publică și siguranță, cu excepția poliției admistrative locale;

Cetățenie, stare civilă și evidența populației;

Jurisdicție și norme procesuale; orgnizare civilă și penală; justiție administrativă;

Determinarea nivelurilor esențiale ale prestațiilor privind drepturile civile și sociale care trebuie garantate pe întreg teritoriul național;

Norme generale privind educația;

Asigurări sociale;

Legislație electorală, organe de guvernare și funcții fundamentale ale comunelor, provinciilor și orașelor metropolitane;

Vamă, protecția granițelor naționale și profilaxia internațională;

Greutăți, măsuri și determinarea timpului; coordonarea informației statistice și informatice a datelor referitoare la administrația de stat, regională și locală; opere de creație intelectuală;

Protecția mediului înconjurător, a ecosistemului și a bunurilor culturale.

Puterea legislativă privitoare la orice domeniu care nu este exclusiv în competența statului, revine regiunilor.

Conform art. 132 din Constituția Italiei, printr-o lege constituțională, se poate dispune fuzionarea Regiunilor existente sau crearea unor noi Regiuni, având cel puțin un milion de locuitori, la solicitarea unui număr de Consilii comunale care să reprezinte cel puțin o treime din populația interesată, condiția fiind ca propunerea să fie aprobată printr-un intermediul unui referendum de majoritatea populației respective.

De asemenea, se poate acorda aprobarea provinciilor sau comunelor care solicită să fie scoase dintr-o regiune și atașată altei regiuni, dupa consultarea Consiliilor Regionale și cu aprobarea majorității populației din provincia sau din provinciile interesate, precum și a comunei sau a comunelor interesate.

Printr-o lege a Republicii, la inițiativa comunelor și după ce se consultă regiunea respectivă, poate avea loc schimbarea circumscripțiilor provinciale, precum și crearea unor noi provincii în cadrul unei regiuni.

După consultarea populației interesate, fiecare regiune poate constitui în cadrul teritoriului său, prin legi proprii, noi comune și poate face modificări asupra denumirilor și circumscripțiilor acestora.

Regiunile sunt create pentru a organiza exercitarea funcțiilor administrative la nivelul comunelor și provinciilor. Regiunile au puterea de a adopta legi în anumite domenii stabilite de Constituție, însă statul având competență generală, legile regionale nu pot contraveni celor statale, interesului regional sau intereselor altor regiuni. Ele au deci puterea de a legifera, întrebuințând ca agent principal de execuție provinciile și comunele. Regiunile sunt, de asemenea, competente să stabilească obiectivele generale ale programării dezvoltării economico-sociale, fiind abilitate, pe această bază să repartizeze resursele necesare pentru investițiile locale.

Conform art. 177, regiunile dețin atribuții exclusive de reglementare în domeniile care sunt prevăzute de legislația în vigoare:

Relațiile internaționale regionale cu UE

Protecția muncii

Educația

Cercertarea

Dezvoltarea culturală

Resursele de mediu

Energia

Securitatea socială

Regiunile nu pot institui taxe de import sau de export între ele și nici nu pot adopta măsuri care să împiedice libera circulație a bunurilor sau a persoanelor între aceste regiuni. De asemenea, Regiunile nu pot să limiteze exercitarea dreptului de muncă în orice parte din teritoriul național.

În cazul nerespectării normelor, tratatelor internaționale, normelor comunitare, în cazul amenințării grave asupra integrității sau siguranței publice, precum și în cazul în care apare necesitatea protejării unității juridice și a celei economice, Guvernul se poate substitui organelor regiunilor, orașelor metropolitane, provinciile și comunelor.

Organele unei regiuni sunt:

Consiliul Regional

Giunta

Președintele Giuntei

În fiecare regiune, există un Consiliu ales și o Giuntă regională, condus de un președinte. În timp ce Consiliul Regional deține puterea legislativă atribuită regiunii, precum și celelalte funcții conferite prin Constituție și legi, Giunta regională are calitatea de organ executiv al regiunii.

Președintele Giuntei este cel care reprezintă regiunea, conducând politica Giuntei și răspunzând pentru aceasta. Președintele Giuntei se conformează instrucțiunilor Guvernului Republicii și are ca atribuții promulgarea legilor și emiterea regulamentelor regionale; exercitarea funcțiilor administrative delegate de stat regiunii.

Prin regiuni s-a dorit instituirea unui regim federalist în Italia, instituindu-se o autonomie de genul cantoanelor elvețiene, însă în realitate aceste regiuni nu sunt state membre în federație, ci sunt limita maximă a unei descentralizări, o autonomie conciliabilă cu sistemul statului unitar. Termenul "descentralizare" înseamnă, în acest caz, că în afara atribuțiilor necesare pentru rezolvarea problemelor locale, statul și regiunea pot să transfere colectivităților locale și alte atribuții, pe care, dintr-un motiv sau altul, nu doresc să le exercite prin organe proprii.

Provinciile

Provinciile răspund pentru implementarea atribuțiilor descentralizate, transferate de la puterea centrală. Provincia este o formă intermediară de colectivitate descentralizată, dar și o circumscriptie administrativă-cadru, de acțiune a administrației centrale.

Provincia constituie în același timp, o formă intermediară de colectivitate descentralizată, dar și o circumscripție administrativă-cadru, de acțiune a administrației centrale. Acest al doilea rol este mult mai important decât primul. Provinciile pot fi divizate în arondismente, în mod asemănător cu împărțirea departamentelor franceze, tot în arondismente.

În Italia, provinciile au pierdut din ce în ce mai multe atribuții în profitul comunelor și regiunilor, dar au trebuit menținute atât ca circumscripții administrative ale Statului cât și ca autorități însarcinate să asigure legătura între regiune și comune și coordonarea celor din urmă. Regimul lor este în mare parte uniform dar pot apărea unele variații de la o regiune la alta. O lege din 1990 a instituit un numar de 9 orase metropolitane.

Provinciile au atribuții în următoarele domenii:

Protecția mediului

Protecția civilă

Protecția resurselor de apă și energie

Protecția patrimoniului cultural

Autostrăzi și șosele

Pescuitul

Protecția florei și faunei

Piața muncii

Educația

Dezvoltarea economică locală

Planificarea teritorială

Parcuri și rezervații naționale

În fiecare din cele 92 de provincii există un Prefect al Republicii, potrivit modelului francez, numit de Consiliul de Miniștri. Acesta acționează ca reprezentantul guvernului în provincie și este subordonat Ministerului Public. Până în 1970, anul în care s-au constituit regiunile, competențele Prefectului de Republică erau destul de mari, astăzi însă, principala lui funcție este să garanteze ordinea publică și să intervină în cazurile de calamități naturale.

Comunele

Funcțiile administrative revin comunelor, cu excepția cazurilor în care, pentru asigurarea exercitării unitare a lor, acestea sunt atribuite provinciilor, orașelor metropolitane, regiunilor și statului, în baza principiului subsidiarității, diferențierii și adecvării.

Comunele își pot adopta propriul statut. În conformitate cu principiul subsidiarității, funcțiile administrative sunt delegate către comune.

Conform Art. 13 din Decretul 267/2000,municipalitățile exercită următoarele atribuții :

Asistența comunitară

Servicii educaționale

Cultură (muzee, expoziții, etc.)

Planificarea urbană

Întreținerea drumurilor locale

Comerțul local

Starea civilă

Poliția comunitară

Planificarea și autorizarea activităților comerciale

Managementul serviciilor publice

Alegerile locale

Serviciul militar

Statistica

Managementul zonelor de comerț

Statul alocă resurse suplimentare și subvenții speciale anumitor comune, provincii, orașe metropolitane și regiuni pentru a promova dezvoltarea economică, coeziunea și solitaritea socială, pentru a înlătura dezechilibrele economice și sociale, pentru favorizarea exercitării efective a drepturilor persoanelor și pentru îndeplinirea unor scopuri diferite de exercitare normală a funcțiilor lor. Comunele, provinciile, orașele metropolitane și regiunile au un patrimoniu propriu și pot recurge la îndatorare doar pentru finanțarea anumitor investiții. Statul nu asigură nicio garanție pentru aceste împrumuturi.

Fiecare Comună are următoarele componente:

Consiliul

Giunta

Primarul

Consiliul comunal este adunarea deliberantă, fiind ales pentru un mandat de câte 4 ani, asemănător sistemului administrativ francez. Numărul consilierilor variază de la 15 membri (pentru comunele având mai puțin de 3.000 locuitori) la 80 membri (pentru comunele cu peste 500.000 locuitori). Consiliul se reunește cel puțin de două ori pe an, iar în situații mai deosebite, la cererea unui anumit număr de consilieri, el poate avea și întruniri cu caracter excepțional. Consiliul exercită funcția legislativă la nivelul comunei, însă legile pe care le adoptă trebuie să se încadreze în contextul național. Comunele au obligația să respecte anumite principii administrative, iar obiectivele lor să nu contravină interesului general. Totodată, operațiunile pe care le finanțează nu trebuie să aducă prejudicii grave bugetului. Consiliul comunal aprobă bugetul și exercită funcția de control asupra activității primarului și a juntei.

Consiliul de Miniștri este format din toți miniștrii guvernului cu și fără portofoliu. Pe baza unor legi nescrise, miniștrii sunt de obicei membri ai Parlamentului. Consiliul de Miniștri este principala instituție de fundamentare a deciziilor, responsabilă pentru toate proiectele Guvernului care urmează a fi aprobate înainte de prezentarea în Parlament. Exercită și putere legislativă aprobând decrete și hotărâri în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului de Miniștri numesc Șeful Departamentului de Administrație publică, directorii generali din ministere și intrevin în soluționarea situațiilor de conflict dintre ministere.

În Italia, la nivelul consiliul comunal se alege un comitet executiv, numit și condus de primar, cu competență generală pentru realizarea obiectivelor stabilite de consiliu și pentru coordonarea serviciilor administrative ale comunei. Primarul, ales prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani , este șeful executivului local și reprezintă comuna în raport cu terții.

Giunta este un organ colegiul, numărul membrilor săi fiind stabilit în funție de importanța comunei. Aceasta este desemnată de către primar. Fiecare membru al Giuntei este responsabil pentru unul sau mai multe din serviciile comunale. Consiliul poate delega o parte din propriile competențe, în atribuțiile giuntei.

Autoritatea supremă a comunei îi aparține primarului. Atribuțiile lui sunt sunt mai puțin numeroase, el îndeplinind funcții protocolare, fiind reprezentantul comunei în anumite împrejurări și având drept de semnătură asupra documentelor și contractelor încheiate cu diferiți parteneri.

Repartiția puterii între giuntă și primar nu ține de textul legii, ci de anumiți factori locale și de importanța comunei. În comunele mici, primarul este autoritatea publică principală, iar în comunele mari, Consiliul și Giunta sunt organele administrative de bază, rolul primarului rămânând unul secundar.

Conform Constituției, Italia dispune de următoarele instituții reprezentative:

Parlamentul

Guvernul

Președintele republicii

Parlamentul

În Italia, inițiativa legislativă aparține Guvernului, Camerei Deputaților, Senatului, Adunărilor Regionale, Consiliului Național pentru Economie și Probleme de Muncă, cetățenilor, dacă această inițiativă este exprimată în scris și este votată de cel puțin 50 000 de cetățeni cu drept de vot.

Parlamentul are o structură bicamerală, fiind alcătuit din două camere cu funcții identice: Camera Deputaților și Senatul. Prima cameră este formată din 630 de deputați, iar cea de-a doua din 315 senatori, la aceștia adăugându-se senatorii de drept pe viață. Fiecare parlamentar reprezintă aproximativ 60 000 de locuitori. Fiecare lege trebuie să fie votată de ambele Camere, ceea ce în Italia se numește „bicameralist perfect”. Membrii Parlamentului sunt aleși prin vot universal și direct pentru o perioadă de 5 ani. Durata mandatului poate fi prelungită doar prin lege și numai în caz de război.

Noile Camerele trebuie alese în termen de 20 de zile de la data încheierii mandatului Camerelor precedente. Mandatul Camerelor precedente se consideră prelungit până la întrunirea Camerelor nou alese.

Camera deputaților își desfășoară activitatea în Palazzo de Montecitorio, iar Senatul se află în Palazzo Madame.

Camera deputaților se alege în urma unui sufragiu universal și direct. Senatul este ales în funcție de criteriul împărțirii regionale, excepție făcând mandatele circumscripției din străinătate.

Au drept de vot cetățenii Italiei care au împlinit 18 ani și sunt înscriși pe listele electorale, dar și cetățenii Uniunii cu reședința în Italia care au împlinit 18 ani, au capacitate electorală deplină în țara de origine și s-au înscris, în condițiile prevăzute de lege, pe listele electorale complementare din localitatea de reședință. Cetățenii italieni cu reședința într-un stat membru U.E. pot vota la consulatul Italiei din statul respectiv, însă cetățenii italieni cu reședința într-un stat care nu este membru al Uniunii își pot exercita dreptul de vot numai în Italia. Are dreptul de a candida orice cetățean italian care a împlinit vârsta de 25 de ani, precum și orice cetățean al Uniunii cu reședința în Italia care a împlinit aceeași vârstă și este eligibil în țara de origine. Votul dublu și declarația falsă se sancționează cu închisoare /amendă.

Numărul senatorilor Republicii nu poate fi mai mic de șapte în niciuna dintre regiuni, excepție făcând Regiunea Mollise care are 2 senatori și Regiunea Valle d’ Aosta care are un singur senator.

Membrii parlamentului sunt persoanele fizice care sunt alese prin vot universal și direct de electorat pentru un mandat de 5 ani și îndeplinesc cumulativ următoarele condiții de eligibilitate:

Cetățean italian

Domiciliul stabil în Italia;

Drepturi civile și politice;

Vârsta de 25 de ani pentru mandatul de deputat;

Vârsta de 40 de ani pentru mandatul de senator.

După ce sunt investiți în funcție, Prim Ministrul și fiecare ministru depun jurământul de încredere. Dacă Prim Ministrul alege sa-și dea demisia, atunci toți miniștrii sunt automat demiși din funcții.

Fiecare Cameră are obligația de a stabili criteriile de neeligibilitare și de imcompatibilitate cu funcția de deputat sau de senator.

Nicio persoană nu poate face parte, în același timp, din ambele Camere.

De obicei, Camerele se întrunesc în prima zi lucrătoare din lunile februrie și octombrie. La inițiativa Președintelui, Președintelui republicii sau a unei treimi din membrii săi, Camera poate fi convocată în sesiune extraordinară. În cazul în care este întrunită în ședință extraordinară o singură Cameră, se consideră că cealaltă este convocată de drept.

Desfășurarea activității în cadrul Camerelor este susținută de implicarea directă a comisiilor parlamentare, diferite ca număr de la o cameră la alta.

Camera Deputaților are 14 comisii, fiecare având aproximativ 45 de membri. Aceste comisii sunt structurate în subcomisii și subcomisii ad-hoc.

Senatul are 12 comisii, fiecare comisie având aproximativ 30 de membri. Comisiile, la rândul lor, sunt structurate în subcomisii, subgrupuri și grupuri de lucru.

Comisiile Parlamentare au autoritate în dezbaterea actelor normative primite de la Guvern și analizarea propunerilor legislative formulate de către cealaltă cameră. Aceste propuneri se dezbat și se aprobă în plen. De cele mai multe ori, comisiile sunt împuternicite să exercite direct puterea legislativă. De asemenea, comisiile parlamentare pot exercita funția de control și pot derula investogații în legătură cu activitatea desfăsurată de Guvern.

Camerele pot crea comisii bicamerale și comisii de interpelare, care să colaboreze cu instituțiile juridice pentru obținerea informațiilor.

Principalele funcții ale Parlamentului:

Funcția legislativă, exercitată de cele doua Camere;

Poate să confere sau să revoce prin vot de încredere Guvernul;

Exercită control asupra executivului;

Revizuiește Constituția.

Fiecare dintre cele două Camere poate să efectueze cercetări în materie de interes public, numind o comisie de anchetă. De asemenea, Constituția prevede ca cele două Camere se reuni în următoatele situații:

Pentru a alege președintele, pentru a-l pune sub acuzația de înaltă trădare sau de atentat la Constituție;

Pentru a asista la depunerea jurământului Președintelui;

Pentru a alege o treime din membrii Consiliului Suprem al Magistraturii;

Pentru a alege o treime din judecătorii Curții Constituționale.

Foștii președinți ai Italiei fac parte din Senat având mandat viager, cu excepția cazului în care renunță la aceasta. De asemenea, președintele are posibilitatea de a numi pe viața 5 senatori, aleși dintre personalitățile care au slujit patria, domeniul științific, artistic, social și literar.

În cadrul fiecărei Camere, au loc alegeri pentru membrii săi, președintele și membrii Biroului Executiv.

Regulamentul fiecărei Camere se adoptă cu majoritatea absolută a membrilor săi.

Ședințele Camerelor sunt în general publice, însă pot exista cazuri în care ședintele fiecărei Camere, precum și ședintele Parlamentului cu Camerele reunite să se realizeze cu ușile închise.

Membrii Parlamentului nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile exprimate și voturile acordate pe parcursul exercitării funției lor. Niciun membru al Parlamentului nu poate fi supus unei percheziții corporale sau domiciliare fără autorizarea Camerei din care face parte. De asemenea, niciun membru al Parlamentului nu poate fi arestat sau lipsit de libertate personală, nu poate fi ținut în detenție, excepție făcând cazuri în care a făcut obiectul unei sentințe de condamnare definitive sau în cazul în care a fost surprins în momentul săvârșirii infracțiunii, pentru care este prevăzută măsura arestării obligatorii în caz de flagrant.

Membrii Parlamentul primesc în timpul exercitării mandatului o îndemnizație prevăzută prin lege.

Guvernul

Autoritatea execitivă este exercitată de către Consiliul de Miniștri, numit de Președintele Republicii.

Sistemul politic italian, foarte divizat, inclusiv în interiorul partidului care deține de regulă, majoritatea relativă, precum și absența unor reguli constituționale care sa permită Președintelui Consiliului de Miniștri tragerea la răspundere a partenerilor responsabili de ruptura politică, au condus la o instabilitate guvernamentală bine cunoscută. Potrivit Constituției italiene, Guvernul se compune din Președintele Consiliului și din miniștri, care formează împreună Consiliul de Miniștri. Deși Constituția mai prevede că, organizarea Presedinției Consiliului de Miniștri, numărul, atribuțiile și organizarea ministerelor se stabilesc prin lege, în realitate, doar numărul și atribuțiile ministerelor se stabilesc prin lege.

Guvernul, numit de președinte, deține și exercită autoritatea în stat. De asemenea, președintele numește și miniștrii, la propunea premierului. Opțiune președintelui pentru Consiliul de Miniștri va fi formulată în urma unui proces de consultare a partidelor politice, desfășurat sub conducerea președintelui. Miniștrii pot fi recrutați din interiorul Parlamentul, sau din afara legislativului. Statisticile arată că miniștrii sunt aleși în general din Parlament, iar atunci când ei sunt aleși din afara Parlamentul, trebuie să fie specialiști cu înaltă calificare sau militari. Există și subsecretari de stat, care sunt adjuncți de miniștri și care au rolul de a-i ajuta la conducerea ministerului respectiv, fără a face parte din Consiliul de Miniștri.

Ședințele Consiliului de Miniștri au rol periodic, sub conducerea președintelui, la sediul acestuia. Deciziile se iau prin consens sau prin vot.

Pentru a fi investit, Guvernul trebuie să primească votul de încredere a camerelor: Camera Deputaților și Senatul. Fiecare Cameră acordă sau revocă încrederea prin moțiune motivată și votată prin voturi nominale. În Italia se utilizează un sistem de autorizare administrativă pe trei nivele: comunal, provincial și regional. Acest regim este folosit uniform la nivelul întregii țări și dispune de o bogată legislație în materia autonomiei locale.

Înainte de preluarea funcțiilor lor, atât președintele Consiliului de miniștri, cât și miniștri trebuie să depună jurământul.

Cele mai importante componente ale Biroului Președintelui Consiliului de Miniștri sunt:

Subsecretarul Biroului Președintelui Consiliului de Miniștri. Acesta este principalul colaborator al președintelui și secretarul Consiliului de Miniștri;

Departamenele, câteva având sarcini de coordonare, iar altele fiind responsabile pentru activitățile desfîșurate în sectoare specifice. Există ministere care sunt conduse de miniștri fără portofoliu, echivalent cu un ministru de stat. Aceste ministere sunt atașate Biroului Președintelui Consiliului de Miniștri si adesea coordonează activitatea dintre diferite sectoare.

Secretariatul General coordonează activitatea diferitelor ministere.

Consiliul de Cabinet, acesta fiind un compartiment responsabil pentru formularea propunerilor de soluționare a problemelor politice și pentru monitorizarea implementării programelor guvernului. Este format dintr-un număr limitat de miniștri, aceștia reprezentând toate partidele reunite în coaliție.

Conferința Permentă a Regiunilor Statului, acest compartiment coordoneză activitățile guvernului central și ale guvernelor regionale.

Consiliul Superior al Administrației Publice și Școala Superioară de Admimistrație Publică, ambele fiind administrate de Ministerul pentru Servicii Civile.

Din cauza fragilității coalițiilor politice, sunt destul de frecvente situațiile când noul Guvern nu reușeste să obțină votul de investitură, fie din partea unei singure camere, fie din partea ambelor camere. Acest lucru duce la reluarea tuturor etapelor care duc la formarea Guvernului.

Nu poate fi vorba de incompatibilitatea între funcția parlamentară și cea guvernamentală, membrii guvernelor fiind în totalitate senatori sau deputați.

Mandatul Guvernului încetează în urma demisiei președintelui Consiliului de Miniștri, înaintată președintelui republicii, care o poate refuza.

Pentru obținerea votului de încredere, Guvernul trebuie să se prezinte în fața Camerelor, în termen de 10 zile. Votul unei Camere sau al ambelor împotriva unei propuneri a Guvernului nu atrage automat dupa sine și obligativitatea demisiei.

Moțiunea trebuie să fie semnată de cel puțin o zecime din membrii Camerei și poate fi luată în discuție abia dupaă 3 zile de la depunerea ei.

Președintele Consiliului de miniștri are următoarele atribuții:

Conduce politica generală a Guvernului și răspunde de aceasta;

Menține unitatea orientării politice și administrative;

Promovează și coordonează activittea miniștrilor.

Miniștrii răspund solidar pentru faptele Consiliului de miniștri și individual atunci când vine vorba despre faptele ministerelor din subordinea fiecăruia. Numărul, atribuțiile și organizarea ministerelor sunt stabilite prin lege.

În cazul în care, în exercitarea funcțiilor lor, președintele Consiliului de miniștri și miniștrii comit infracțiuni, se supun jurisdincției ordinare, în urma autorizării Senatului sau a Camerei Deputaților, în temeiul normelor stabilite prin legea constituțională.

Președintele

Președintele are funcții onorifice și de reprezentare a statului italian, el fiind desemnat să garanteze că politica italiană se realizează în conformitate cu Constituția. Cu toate acestea, în condiții de instabilitate politică, președintele poate dizolva Camerele sau numai una dintre aceste, convoca alegeri și desemna prim-ministrul. Președintele nu își poate exercita acest drept în ultimele 6 luni ale mandatului, înafara situației în care acestea coincid ( în totalitate sau parțial) cu ultimele 6 luni ale legislaturii.

Mandatul președintelui este de 7 ani, existând posibilitatea realegerii lui o singură dată. Mandatul președintelui are o durată diferită față de durata mandatelor camerelor (5 ani), pentru a face astfel imposibilă realegerea de două ori, a aceluiași președinte, de către aceleași camere.

Pentru a putea candida la funcția de șef al statului, trebuie să fie îndeplinite următoarele cerințe:

Cetățenie italiană;

Vârsta de cel puțin 50 de ani;

Beneficiază de drepturi civile și politice;

Nu îi este interzisă deținerea unei funcții politice .

Cu 30 de zile înainte de încheierea mandatului prezidențial, președintele Camerei Deputaților reunește Parlamentul în ședință comună a camerelor.

Președintele este ales de către Parlament, sub formă de vot secret, după o această ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului. În Parlament, sunt integrați 58 de reprezentați, fiind numiți din cele 20 de regiuni. Din fiecare regiune, sunt câte 3 reprezentanți (Valle d’Aosta este singura regiune cu un singur reprezentant), fiind astfel garantată o reprezentare a autonomiilor locale și a minorităților. Alegerea Președintelui Republicii are loc prin scrutin secret și cu majoritatea de doua treimi din membrii adunării. După al treilea scrutin este suficientă majoritatea absolută. Mandatul Presedintelui poate fi reînnoit fără restricții.

Îndemnizația, precum și fondurile și fondurile președintelui sunt stabilite prin lege.

Președintele Italiei își începe mandatul odată cu depunerea jurământului de credință față de Republică și de Constituție, printr-un mesaj trasmis în fața camerelor reunite în ședință comună.

Toate actele Președintelui Italiei trebuie confirmate prin semnatura miniștrilor care l-au propus pentru a fi valabile, aceștia din urmă asumându-și răspunderea pentru acestă confirmare. Pentru a fi valabile, actele cu valoare legislativă și celelalte acte indicate prin lege trebuie contrasemnate și de președintele Consiliului de miniștri.

Funcția de președinte a statului este incompatibilă cu orice alta funcție publică sau privată.

Președintele Italiei îndeplinește următoarele atribuții:

Reprezintă uniunea națională;

Convoacă alegerile pentru noile Camere și stabilește data primei reuniuni a acestora;

Promulgă legi și emite decrete cu putere de lege, precum și regulamente;

Adresează mesaje Camerelor;

În cazurile prevăzute de Constituție, provoacă referendumul popular;

Numește funcționarii de stat, în cazurile prevăzute de lege;

Acrediteză și primește reprezentanții diplomatici, ratifică tratate internaționale, în urma autorizării Camerelor;

Este comandantul Forțelor Armate, prezidează Consiliul Suprem de Apărare;

Declară starea de război decisă de Camere;

Prezidează Consiliul Suprem al Magistraturii;

Poate acorda grației, precum și comutări de pedepse;

Conferă titluri de onoare.

Dintre Constituțiile republicilor parlamentare din vestul Europei, Constituția Italiei oferă cele mai multe posibilități de intervenție din partea Președintelui în raporturile acestuia cu Guvernul.

Mandatul președintele se poate suspenda pe o perioada scurtă de timp în cazul absenței prelungite datorită călătoriilor în străinătate, impedimentelor fizice. În aceste cazuri, atribuțiile șefului de sta vor fi prelute temporar de către președintele Senatului. Întreruperea definitivă a mandatul de președinte are loc în caz de:

Demisie voluntată;

Moarte;

Boală cu caracter permanent;

Destituire pentru înaltă tradare;

Atentat împotriva Constituției.

În caz de întrerupere definitivă din funcție, președintele Camerei Deputaților convoacă în termen de 15 zile alegerea unui nou președinte, excepție făcând cazurile în care cele doua Camere sunt dizolvate sau pănă la sfărșitul mandatului lor mai sunt mai puțin de 3 luni. În aceste cazuri, termenul prevăzut este mai mare.

Președintele nu răspunde pentru faptele comise în exercițiul funcțiunii, cu exccepția cazurilor în care este anchetat pentru fapta de înaltă tradare sau pentru activitate anticonstituțională. Competența de a judeca aceste fapte revine Curții Constituționale. Curtea Constituțională este alcătuită din 15 judecători, numiți pe un mandat de 9 ani, precum și din 16 membri desemnați de Parlament incluși în plenul Curții.

Pentru a fi membri ai Curții constituționale, trebuie îndeplinite următoarele cerințe:

Cetățeni italieni;

Vârsta de 40 de ani;

Să nu aibă calitatea de deputat sau de senator.

În cazul în care se stabilește vinovăția președintelui, Curtea Constituțională se pronunță printr-o decizie irevocabilă și definitivă, neexistând posibilitatea exercitării vreunei căi de atac.

Consiliul de Stat

La început, a exista o aversiune față de sistemul francez, adoptându-se cel belgian, apoi s-a apropiat din nou de cel francez,creându-se Consiliul de Stat.

Consiliul de Stat a fost dotat progresiv cu competente contencioase din ce în ce mai întinse. Printr-o lege din anul 1971 au fost create 20 de tribunale administrative regionale, care au început sa functioneze efectiv, din anul 1974.

Jurisdicția administrativă capătă din ce în ce mai multă importanță. În Piemont, Sardinia și alte state italiene, în secolul XIX nu se recunoștea competența judecătoruluu judiciar asupra actelor administrative. Existau jurisdicții administrative și un Consiliu de Stat de tip napoleonian, cu dublă competență: un consiliu pentru guvern și jurisdicție administrativă.

Astăzi, în situația când executarea unui act aduce atingere unor drepturi, competența judecătorului judiciar rămâne, dar fără a putea anula sau reforma actul – judecătorul constatând că actul administrativ atinge un drept – se mărginește la paralizarea efectelor actului ci privire la recurent și repararea pagubelor cauzate prin executarea actului. Actul nu este anulat și nici reformat.

Când este vorba de lezarea unui interes și nu de violarea unui drept, competent este Consiliul de Stat, care poate anula sau reforma actul ilegal și hotărăște repararea prejudiciilor cauzate.

Când legea prevede expres, Consiliul de Stat are competență și atunci când este vorba de violarea unui drept.

Consiliul de Stat are competență deplină juridicțională, denumită competență „de merito” ( se pronunță asupra meritului actelor administrative). Competența se exercită asupra tuturor actelor administrative, cu excepția actelor de guvernământ și a altor acte prevăzute expres de lege.

Recursul împotriva actelor normative este exclus; se poate face recurs numai împotriva actelor de aplicare a acestora.

Recursul în fața Consiliului de Stat nu este posibil decât după ce s-a epuizat recursul ierarhic. Se admite recursul împotriva tăcerii administrative, ca și în Franța.

Există dificultăți în stabilirea deosebirilor între interes și și drept și pentru disputarea competențelor între Consiliul de Stat și jurisdicția judiciară.

Consiliul de Stat nu are independență deplină, el este subordonat Curții de casație, deciziile sale fiind deduse în fața acestei curți, care exercită funcțiuni de tribunal de conflict.

De când au fost create regiuni în Italia, ai apărut noi jurisdicții administrative. În unele regiuni sunt Consilii de justiție, care sunt secțiuni ale Consiliului de Stat din Roma. Deciziile lor sunt recurate la Consiliul de Stat.

Metode de recrutare

Italia a introdus un nou sistem cu nouă niveluri de competențe ale funcționarilor și cu două niveluri de management superior. Candidații trebuie să participe la un concurs pentru toate posturile superioare celui de-al patrulea nivel.

Pentru nivelurile inferioare, examenul constă în două probe, una scrisă și una orală. Scopul este de a selecta cei mai buni candidați, precum și de a păstra o listă de rezervă. Posturile situate la un nivel superior pot fi obținute în urma unei evaluări a capacităților sau în urma unei combinări a celor două metode de selecție. Evaluarea capacităților se realizează în funcție de calificativele obținute pe parcursul școlarizării cerute și, eventual, în funcție de activitățile depuse la locul de munca anterior, experiența profesională.

Pentru a reface personalul ca urmare a restructurării, Italia a elaborat o metodă prin care funcționarii italieni au posibilitatea de a-și prezenta candidatura la unul dintre posturile vacante, după bunul lor plac. Pentru a fi aduse la cunoștință funcționarilor publici, posturile vacante sunt publicate pe o listă.

Italia a prevăzut in Constituție principiile generale de organizare a administrației publice, aplicabile funcționarilor publici, iar primul statut al acestora a fost adoptat la 22 noiembrie 1908. Pentru Italia sistemul carierei se combina cu cel focalizat pe structura postului. Numai concursurile pentru cele mai importante posturi se organizează centralizat de către Departamentul funcției publice subordonat Consiliului de Miniștri, Dipartimento della funzione pubblica presso la Presidenzia del Consiglio dei Ministri.

În Italia, există posibilitatea promovării funcționarilor publici doar pe baza unui concurs. Acest concurs se organizează o dată la doi ani, iar pentru ocuparea unei funcții de director, candidații vor susține un examen complex. În cazul corpului diplomatic și al prefecturilor, este posibilă promovarea automată.

Există o perioadă de instituire și o perioadă de stagiu, ce au loc consecutiv. Durata acestor perioade variază în funcție de prevederile contractule, însa de regula este de șase luni.

Bibliografie

Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009,

D. Apostol Tofan, Instituții administrative europene, CH Beck, București, 2006

https://ro.wikipedia.org/wiki/Italia

http://www.umk.ro/images/documente/master/institutii_administrative_europene.pdf

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:KJlWYVsqVOAJ:www.anfp.gov.ro/R/Doc/Sistemul%2520administratiei%2520si%2520functiei%2520publice%2520%25C3%25AEn%2520Italia.docx+&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro

http://www.clr.ro/eBuletin/1_2007/Buletin_1_2007.pdf

http://www.creeaza.com/legislatie/administratie/SISTEME-ADMINISTRATIVE-PUBLICE319.php

http://biblioteca-digitala-online.blogspot.ro/2012/12/administratia-publica-locala-in-trei.html

Administratia publica in Romania. Elemente de drept comparat. Studiu de caz.

http://www.umk.ro/images/documente/master/institutii_administrative_europene.pdf

http://www.umk.ro/images/documente/master/institutii_administrative_europene.pdf

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:A55_8ar9yEoJ:www.seap.usv.ro/~razvanv/ANEXE/ITALY.doc+&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro

http://ro.scribd.com/doc/98305792/Lucrare-de-Diploma-administratie-publica#scribd