Sistemele Politice în Europa Centrală și de Est

=== 0fc4022be15b07e24212ab45816c6ef766dafccb_517460_1 ===

Sistemele politice în Europa Centrală și de Est

CUPRINS

INTRODUCERE

În această lucrare, sub titlul ”Sistemele politice din Europa Centrală și de Est” am încercat să reunesc cele mai importante și interesante aspecte ale parcursului pe care statele din această regiune le-au avut. Pentru a înțelege pe deplin modul în care se face politică în statele în speță, și pentru a putea face previziuni valide asupra evoluției acestora, este important să cunoaștem atât ceea ce a dus la instaurarea regimurilor totalitare, cât și ceea ce a făcut ca acestea să se prăbușească.

Parcursul politic al acestor state a fost unul oscilant, chiar imprevizibil, însă tocmai aceste caracteristici le fac, din punctul meu de vedere, unele dintre cele mai interesante de pe continent.

Lucrarea de față este structurată în patru capitole, centrată pe teme de interes dezbătute în subcapitole, în scopul de a reda cât mai fidel și amănunțit cele mai importante aspecte.

În primul capitol, cu titlul Democratizarea în Europa Centrală și de Est am făcut vorbire despre complexitatea noțiunii de democrație și modul în care aceasta a fost privită de către statele din regiune. De asemenea, în subcapitolul doi, am considerat importantă prezentarea diverselor paradigme privind încadrarea geografică și geopolitică a statelor ce aparțin Europei Centrale și de Est. Cel de-al treilea subcapitol al acestui prim capitol este dedicat prezentării punctuale a modalităților prin care statele din Europa Centrală și de Est au evoluat în perioada comunistă și au ajuns să înlăture această ideologie de la conducerea lor.

Capitolul doi reunește aspecte ce țin de clivajele politice, atât în genere, cât și raportate la Europa Centrală și de Est. Primul subcapitol este dedicat reformei și tranziției acestor state, unde, prin indicare celor mai stringente probleme ale tranziției, am încercat să redau lupta pe care acestea au dus-o în scopul de a se alinia statelor democratice.

Cel mai importat clivaj din aceste state l-a reprezentat instaurarea comunismului, ceea ce a dus la o perioadă de instabilitate post-comunistă. Posibilitatea de reparare a acestui clivaj era în mâna partidelor politice, dar acestea s-au angrenat în lupta pentru putere și de cele mai multe ori nu au fost conștiente de rolul pe care ar fi trebuit să îl joace în stabilizarea unui sistem democratic.

În ultimul subcapitol al capitolului al treilea am pus în discuție unul dintre clivajele cu cel mai mare potențial de pericol pentru statele Europei Centrale și de Est, clivajul centru-periferie. Așa cum se știe, una dintre regiunile cele mai diversificate din punct de vedere etnic este cea a Balcanilor. Statele din fosta Iugoslavie au fost cele care au avut cel mai mult de suferit din cauza acestui clivaj. El se traduce cel mai bine în situația din Bosnia și Herțegovina, unde sistemul de guvernare este unul unic, instituția prezidențială fiind ocupată de trei persoane, aparținând celor trei minorități majoritare din țară.

Partidele politice și sistemele electorale dezvoltate în Europa Centrală și de Est în postcomunism au fost cele care au marcat evoluția acestor state către democrație. Astfel, sub titlu omonim, am prezentat în capitolul al treilea al lucrării de față, evoluția și modul de funcționare al acestora. Introducerea pluripartidismului este una dintre cele mai importante schimbări în cadrul acestor state, motiv pentru care am analizat modalitate în care acesta s-a manifestat în aceste state, și cum s-a pliat pe sistemul electoral. În acest scop, am alcătuit o serie de tabele, cuprinzând toate statele din regiune, pentru a ilustra cât mai fidel și concis cadrul legislativ, pluripartitismul și sistemul electoral din acestea. Subcapitolul numărul doi și trei sunt alocate prezentării unei serii de previziuni electorale și de previziuni în ceea ce privește dinamica partidelor politice din Europa Centrală și de Est.

În ultimul capitol, sub titlul România în contextul politicilor europene, am adus această temă în actualitate, reunind informații valoroase privind sistemul politic din statele vestice ale Uniunii Europene, modul în care ele influențează politica statelor central și est europene, și mai ales politica țării noastre. Pentru a putea determina cât mai obiectiv principalele aspecte, am procedat la efectuarea unei analize SWOT pe tema Integrarea europeană și reforma democratică în România. Ultimul subcapitol este dedicat celei mai stringente și actuale probleme ale Uniunii, Brexit-ul englez, și modalității în care aceasta se reflectă în politica românească.

Așadar, pornind de la noțiunea de democrație și valoarea ei, prezentând clivajele politice, sistemele electorale, evoluția partidelor politice din regiune și situația din țara noastră în contextul politicilor europene, consider că am redat complexitatea acestei teme și am abordat subiectele de interes ale acesteia.

Capitolul I. Democratizarea în Europa Centrală și de Est

Problematica unui sistem politic corect este pusă în discuție cu atât mai mult în contextul schimbărilor geopolitice și economice actuale, schimbări ce remodelează statele în esența și forma lor, influențând în mod decisiv viața cetățenilor.

Idealul este personificat de un sistem politic solid, cu instituții guvernate de principii democratice care să reprezinte interesele cetățenilor săi în mod echidistant.

Statul reprezintă rezultatul evoluției formelor de organizare a oamenilor, o formă de organizare eminamente socială.

În prezent, datorită mijloacelor de informare rapide, a crescut interesul și presiunea socială asupra structurii politice, fiind evidețiate și mai mult avantajele și carențele sale, particulare fiecărui stat în parte. Majoritatea statelor lumii se declară ca fiind susținătoare și mandatoare a principiilor democratice, fiind înființate o multitudine de organisme internaționale menite să vegheze la respectarea și aplicarea lor.

În ceea ce privește statele Europei Centrale și de Est, acestea au făcut eforturi în vederea democratizării, proces în care s-au implicat pentru a se alinia tendințelor de pe continent, împinse într-o oarecare măsură de acestea, dar și din dorința cetățenilor de a se implica în procesul de globalizare, de a avea mai multe libertăți și oportunități.

Înainte de a fi împinse spre democrație, aceste state au fost subjugate de regimuri autoritare, în care drepturile individuale nu erau respectate și care, sub egida binelui colectiv, își îngrădeau proprii cetățeni. Perioada de tranziție de la acest regim către unul democratic s-a dovedit de multe ori dificilă, în special datorită proastei administrări, mai mult sau mai puțin voite, a bunurior și resurselor statului.

În toată această ecuație, sistemul politic a jucat un rol deosebit de important, fiind pionul principal pentru vechile regimuri în care loialitatea față de partid și conducător era într-o mare măsură impusă, dar deosebit de apreciată. În mod natural, odată cu căderea acestor regimuri, a avut loc o luptă pentru putere care în multe dintre statele Europei Centrale și de Est s-a dovedit hotărâtoare pentru dezvoltarea statului proaspăt eliberat. În perioada de tranziție, structurile politice au fost cele care au înlesnit ori chiar au împiedicat formarea și consolidarea de noi instituții menite să promoveze și să apere valorile democratice.

Modalitatea prin care aceste state au ales să își administreze libertatea proaspăt dobândită și să se prezinte în fața democrațiilor cu tradiție ale lumii, a contribuit la creșterea ori știrbirea prestigiului național. Imaginea promovată de un stat este aproape la fel de importantă ca sistemul politic care o domină, fiind cunoscut că la nivel macro, în relația cu celelalte state, credibilitatea este un atu significant.

Consider că este important să realizăm această analiză comparativă între statele din regiune, pentru a înțelege modul în care flexibilitatea ori inflexibilitatea unui sistem politic poate tranșa în mod decisiv soarta unei națiuni.

1.1. Evoluția noțiunii de democrație și importanța sa pentru statele din Europa Centrală și de Est

Continentul European este un exponent principal al culturii si civilizației universale, locul în care începând din Antichitate au luat naștere principii democratice aplicabile chiar și societății contemporane. Tot în acest teritoriu au apărut și s-au dezvoltat principalele idei politice și componente ale sistemului politic, noțiunile de: relații, instituții și concepții politice.

Relațiile politice stabilite între conducătorii cetății de către atenienii si spartanii din Grecia Antică sunt unele dintre cele mai vechi si bine structurate. De asemenea, întâlnim o serie de deziderate politice ce stau la baza democrației și în structurile politice ale Romei Antice si republicilor italiene renascentiste și, mai târziu, in celelalte state vest europene.

Concepțiile politice democratice au căpătat din ce in ce mai multă popularitate, ele fiind utilizate chiar si in retorica unor exponenți marcanți ai regimurilor nedemocratice. De pildă, Hitler si Mussolini s-au declarat în repetate rânduri susținători ai idealurilor democratice, cu toate că acțiunile lor vorbeau despre o abordare nedemocratică, caracterizată de refuzul de a accepta o opoziție in guvernare.

În statele cu democrații consolidate, sistemul politic este unul transparent, bazat pe votul cetățenilor care participă astfel la procesul de guvernare, prin reprezentare. În statele nedemocratice dar și în cele aflate în perioada de tranziție, cele mai multe probleme de guvernare pornesc tocmai de la acest proces primordial pentru o corectă funcționare a întregului sistem politic. O abordare ilicită a procesului electoral are din start drept principal scop anihilarea opoziției. Una dintre principalele caracteristice ale unui sistem democratic este întocmai existența opoziției politice ca o modalitate suplimentară de supraveghere si control asupra celor care dețin puterea.

State ale căror regimuri politice si ideologie se aflau la antipozi din perspectiva existenței ori absenței unei opoziții viabile, au ajuns să se auto-caracterizeze în același fel – ca fiind democratice. Un exemplu concret este cel al U.R.S.S. si S.U.A. în perioada Războiului Rece, ambele declarându-se exponenți ai democrației. Așa cum consemnează politologul britanic Andrew Heywood, în ceea ce privește democrația Statele Unite sunt mai preocupate de forma în care se guvernează, ceea ce a dus la recunoașterea sa drept o democrație politică reprezentativă pentru restul lumii. În schimb, în cadrul U.R.S.S. se punea accentul pe scopul guvernării și îndeplinirea țelurilor socialiste pe care se baza întreg sistemul politic și economic.

Adăugând acestor caracteristici cea a absenței unei opoziții în U.R.S.S., fiind cunoscute metodele folosite de Stalin pentru a elimina orice posibil adversar politic, este ușor de înțeles care dintre cele două state se supune principiilor trasate de democrație.

Asemenea S.U.A., majoritatea statelor de pe Continentul European au îmbrățișat o formă de conducere bazată pe principii democratice, mai ales începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, atunci când se ridică noua clasă a burgheziei, care intră în coliziune cu principiile arhaice ale aristocrației. Burghezii sau noii îmbogățiți, cum erau aceștia supra-numiți, susțin crearea unui sistem politic bazat pe meritocrație și reprezentare. Apogeul acestor frământări din ce în ce mai vizibile a fost reprezentat de izbucnirea Revoluției Franceze în 1789 care a reprezentat un semnal de alarmă pentru toate sistemele politice autoritare de la acea vreme și care a reprezentat o oportunitate de a face virajul către democrație pentru multe dintre statele Europei Centrale si de Est.

Secolul al XIX-lea este caracterizat de o relativă stabilitate politică, o perioadă de tranziție și consolidare a noilor instituții și regimuri. În secolul următor are loc un mare derapaj de la tot ceea ce reprezintă democrația, începând cu Primul Război Mondial, continuând cu ascensiunea regimurilor fasciste și naționaliste, trecând prin cel de-al Doi-lea Război Mondial și culminând cu instaurarea și căderea regimurilor Comuniste în Europa Centrală și de Est.

În secolul actual, provocările sunt menținerea și perpetuarea democrației în țările unde aceasta este înrădăcinată și înlesnirea tranziție spre un sistem politic democratic al statelor care încearcă să o dezvolte și consolideze.

Așa cum se poate observa, toate aceste schimbări de paradigmă ce au survenit de-a lungul timpului în statele Europei Vestice și de Sud, au avut o mare însemnătate, influențând mișcările sociale și sistemele politice ale Europei Centrale și de Est.

Cea mai importantă reușită a evoluției sistemelor politice de guvernare democratice este faptul că au făcut din democrație un ideal, un deziderat, dacă nu pentru toate statele lumii, cu siguranță pentru toți cetățenii acestora.

Astfel a luat naștere conceptul și procesul de democratizare care presupune eliberarea de sub vechile cutume autoritare, sumate drept nedemocratice.

Toate acestea au făcut ca noțiunii de democrație să i se atribuie multe fațete, unele reale si altele distorsionate de punerea în practică a acestei ideologii. În acest sens, teoreticianul britanic Bernard Crick comenta referindu-se la notiunea de democrație ca fiind cel mai promiscuu cuvânt din lumea afacerilor publice, fiind amanta tuturor și capabilă să își păstreze farmecul chiar și atunci când amantul o vede cu un altul care profită de farmecele sale în mod ilicit.

1.2. Delimitarea regiunii Europei Centrale si de Est

Din punct de vedere geografic, raportarea la cele patru puncte cardinale pentru a defini poziția statelor în Europa este una facilă, fiind simplu de înțeles și categorisit. Însă, acesta nu are o aplicabilitate practică, fiind necesară și o delimitare a statelor din punct de vedere geopolitic, delimitare care dă naștere unei alte părți a Europei, cea Centrală.

Din acest punct de vedere, au existat o serie de contrcoverse, care continuă până astăzi, privind încadrarea anumitor state în regiunea Europei Centrale. Aceste controverse s-au amplificat după cel de-al Doi-lea Război Mondial, odată cu instaurarea Cortinei de Fier, jumătatea estică a Europei reprezentând din acel moment o categorie distinctă, cea a statelor comuniste.

După căderea regimurilor autoritare din regiune, apartenența ori asocierea cu Europa de Est a rămas similară cu cea a unei regiuni sărace, instabile politic și economic, astfel multe dintre fostele state comuniste au încercat să se detașeze de aceasta, condsiderând-o într-o oarecare măsură denigrantă.

Conceptul de Europa Centrală a început să se înrădăcineze în lexicul utilizat de teoreticieni, istorici, geografi și politologi, fără însă a primi o definiție universal acceptată. Există o serie de organizații culturale, sociale, economice ori politice care utilizează în denumirea lor acest termen, fiecare dintre acestea în mod arbitrar, cu referire la ceea ce consideră ei a reprezenta Europa Centrală.

Din punct de vedere al evoluției geopolitice și economice a sintagmei Europa Centrală, una dintre cele mai importante inițiative de la începutul primului mileniu a fost adoptarea Legii Magdeburg care a reprezentat o inițiativă germană. Aceasta garanta o serie de privilegii locuitorilor orașelor și rapiditatea cu care s-a propagat din Germania în țările germanice și slave ale Europei Centrale și de Est, dovedește existența unor similitudini politico-culturale și economice între aceste state.

Așadar, prin aceasta putem conchide că în primul mileniu se observă o influență Vestică în regiunea Europei Centrale și de Est, granițile acestora nefiind clar determinate, fiind asimilate cu statele aflate la Est de Germania, până la granița cu Rusia de astăzi.

În perioada anterioară Primului Război Mondial, noțiunea de Europa Centrală a primit un nou înțeles, din inițiativa unor teoreticieni austrieci și gemani, sub titultura de Mitteleuropa (Europa de Mijloc).

Ideea că Europa poate fi divizată în 3 mari regiuni, pornind de la Vest spre Est își are originile la mijlocul secolului al XIX-lea.

Nu s-a ajuns însă niciodată la un consens privind limitele geografice și funcțiile specifice ale Mitteleuropa, acest concept prezentând o serie de variațiuni și fiind deosebit de complex.

Inițial, acest termen a fost introdus și utilizat cu înțeles economic, ca un spațiu cu taxe mici pentru interior și mari pentru exterior, cu scopul de a proteja și a ajuta la dezvoltarea sectoarelor industriale și agricole ale statelor aparținând Europei Centrale, state prinse între Vestul dezvoltat și Rusia agrară dar puternică. Aceasta a reprezentant una dintre manifestările politicii de auto-suficiență și protecționism de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Idei similare au fost propuse de economistul Friedrich List intre anii 1830 – 1840 și preluată ulterior de către Ministrul Comerțului Austriac de la acea vreme, Karl von Bruck.

Propunerea unei uniuni a statelor central-europene a fost avansată și pe parcursul secolului XX, fiind animată în special de propagarea în spațiul geo-politic a noțiunii de uniune pan-americană (acord de colaborare economică între cele două Americi).

Sub toate aceste considerente economice invocate de majoritatea teoreticienilor se găseau motivații ideologice. Ideea unei Mitteleurope din punct de vedere politica avea drept scop oferirea unei alternative statelor dominate de autocrația Imperiului Austro-Ungar, unde o majoritate fragilă era reprezentată de austrieci și unguri, însă un procent covârșitor de 47% din populație o reprezentau slavii și celelalte etnii care erau privite ca cetățeni inferiori în Imperiu.

Pe de altă parte, oferirea unei astfel de alternative în care statele europei centrale puteau fi unite sub umbrela Imperiului și având o reprezentare proprie, părea o opțiune mult mai viabilă. Astfel, pe parcursul secolelor următoare s-a născut idea de Mitteleuropa federală al cărei susținător fervent a fost marxistul german Karl Renner. Acesta a imaginat un sistem politic complex, cu un Parlament la nivel central având reprezentanți din fiecare regiune în vederea oferirii unei independențe regionale fiecărei națiuni din cadrul acestei federații.

Conceptul de Mitteleuropa are o importanță deosebită pentru întreaga înțelegere și dezvoltare ulterioară a zonei Europei Centrale, această regiune fiind de cele mai multe ori asimilată cu cea a statelor care au alcătuit Imperiul Austro-Ungar. De asemenea, valoarea acestei idei de unitate în centrul Europei reprezintă o importantă moștenire ideologică pentru statele din regiune.

După al Doilea Război Mondial noțiunea de Europa Centrală și-a pierdut din însemnătate, împărțirea Europei fiind mult mai tranșant făcută, între Vestul Capitalist și Estul Comunist (care cuprindea și o bună parte a Europei Centrale).

Începând cu anul 1980, conceptul de Europa Centrală a devenit unul comun și universal acceptat, cunoscând o revitalizare în urma utilizării sale frecvente de către o parte dintre dizidenții și teoreticienii aflați în exil și proveniți din Cehoslovacia, Ungaria și Polonia.

În această perioadă, noțiunea de Europa Centrală a căpătat o nouă importanță, fiind adusă în discuție ca expresie a rezistenței statelor din regiune împotriva dominației sovietice. Acestea au înțeles că șansele de a se elibera de sub comunism erau mult mai mari dacă acționau împreună și nu la nivel de rezistență politică națională. Această ideologie a fost preluată și de statele Europei de Est, culminând cu așa-numita Toamnă a Națiunilor din perioada 1989 – 1991, atunci când au căzut rând pe rând redutele comuniste din Europa Centrală și de Est.

În genere, se face referire la Europa Centrală ca la teritoriu ce poate fi delimitat geografic și care cupinde în concepția majorității teoreticienilor Slovenia, Austria, Croația, Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria, și în unele concepții, parțial sau total de Țările Baltice, Serbia, Italia, Germania, România și Ucraina.

În ceea ce privește Europa de Est, concepțiile sunt la fel de neunitare și diferă de la un autor la celălalt. Pe lângă delimitarea Nord, Sud, Est, Vest, Centru, mai există și alte state care sunt considerate ca aparținând unor regiuni intermediare. Astfel, au apărut zona Europei Central-Estice (în care este încadrată de multe ori și țara noastră), cea a Europei de Sud-Est (de care aparțin Țările Balcanice, Grecia, Cipru și partea Europeană a Turciei) și a Europei Nord-Estice (din care fac parte Finlanda, Țările Baltice, Rusia și Belarus).

Odată cu căderea regimurilor Comuniste din Europa de Est, a apărut dorința statelor din această regiune de a nu mai fi încadrate într-o categorie care din punct de vedere geopolitic și economic era asimilată sărăciei și sub-dezvoltării. Deși multe dintre țările din fostul Bloc Sovietic sunt actualmente membre sau în curs de aderare la cele mai importante organizații internaționale bazate pe principii democratice (Uniunea Europeană, N.A.T.O. și O.N.U.), acestea nu au căpătat credibilitate totală.

Lupta perpetuă a statelor ce compun Europa Centrală și de Est pentru independență, inițial, și pentru integrare, ulterior și actualmente, este una dintre cele mai importante lecții ale istoriei, care ne poate arăta multitudinea de forme pe care o poate îmbrăca democrația.

1.3. Ridicarea și căderea sistemelor politice socialist-comuniste în Europa Centrală și de Est

Statele din zona Europei central-răsăritene au fost pe parcursul timpului de cele mai multe ori parte componentă a unor alte formațiuni statele, imperialiste, care au încercat (de cele mai multe ori cu succes) să le domine din punct de vedere politic.

Astfel, în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, acestea au văzut o oportunitate bună de a dobândi o oarecare independență politică prin susținerea instaurării unor regimuri de factură naționalistă și comunistă. Bineînțeles, Rusia ca principal exponent al acestei ideologii în regiune a fost un factor determinant în promovarea comunismului cu scopul de a-și extinde influența.

Impactul occidental asupra majorității țărilor din regiune, a fost totuși resimțit, aceste state trecând prin Renaștere, Reformă, Iluminism, Revoluția Franceză și cea industrială. Pe de altă parte, s-a făcut simțită și influența occidentală a Imperiului Otoman, în special în regiunile învecinate cu acesta și în Polonia.

Toate acestea au dus la instaurarea unor regimuri mai mult sau mai puțin democratice, care însă au reprezentat un mediu propice pentru propagarea comunismului.

Analizând în prezent noțiunea de comunism, știm că aceasta face parte dintre monocrațiile populiste, un sistem politic și de guvernare incompatibil cu democrația. Însă, la momentul instaurării acestor regimuri și chiar pe parcursul existenșei lor, prin promovare egalitarismului, erau puse sub umbrela democrației. Ceea ce respingeau comuniștii era Capitalismul. Desigur, regimurile democratice au neajunsurile lor, însă este important să înțelegem cât de ușor se poate cădea în cealaltă extremă, a populismului extrem care duce la uniformizarea până la eradicare a noțiunii de individ.

Trecând peste relativitatea noțiunii de adevăr, cea care ne spune că este posibil ca fiecare dintre noi să deținem o formă a adevărului, pentru a emite o judecată de valoare, în ceea ce privește democrația este necesar să ne păstrăm obiectivitatea.

Pe lângă formel deviante deja puse în discuție, caracterizate de o suprimare a unor drepturi și libertăți vădit democratice, mai există și altele la fel de nocive. Drumul spre comunism și naționalism nu este mereu același, se poate ajunge aici și printr-o nesocotire a limitelor pe care democrația le impune.

Democrația este amenințată în permanență de anumite forme de oligarhie, dar mai periculoase decât acestea sunt consecințele unei filosofii care vede ca scop final al democrației o simplă exprimare a majorității cetățenilor sub forma unei democrații deliberative. Tourain numește această amenințare culturalism, ea reprezentând extema cealaltă a unei democrații exacerbate care duce la sufocarea vocii minorității, printr-o aplicare selectivă a principiilor democratice acestor grupuri de catățeni. Prin aceasta, universalitatea și egalitatea în fața legii își pierde din valoare. În aceste situații, însăși democrația are de suferit întrucât minoritățile sunt forțate să se organizeze în comunități disctincte de majoritate.

În acest context, Tourain afrmă că ar trebui să privim minoritățile ca un barometru care să ne ajute în măsurarea nivelului democrației dintr-un stat. De asemenea, el pledează pentru un proces de democratizare bazat pe emanciparea acestor categorii sociale, ca acesta să se axeze pe incluziune socială și nu pe un sistem eminamente deliberativ.

Pentru a fi mai specifici, Tourain contestă modalitatea în care democrația, prin rolul reprezentativ pe care îl propune cetățenilor, trece peste noțiunea de individ și se axează doar pe cea de grupuri sociale, de majorități.

O mai mare importață acordată individului, consideră acesta, ar facilita procesul de democratizare și ar duce la crearea unei societăți mult mai solide. Teoreticianul dorește să vedem democrația ca pe o combinație între universal și particular, legi și principii universale aplicabile fiecărui cetățean în parte.

O aplicare în mod invers a teoriei lui Tourain privind procesul de democratizare duce la una dintre cele mai recunoscute procese ale sistemului politic comunist, și anume naționalizarea. Prin desființarea proprietății private, combinată cu îngrădirea libertăților personale, comunismul face ca individul să nu mai conteze, având întâietate binele popular.

În cele ce urmează, voi face o analiză individuală a statelor din Europa Centrală și de Est, pentru a reda cât mai concret parcursul sistemelor politice din aceste state înainte de instaurarea regimurilor autoritare din secolul XX și după căderea acestora.

Este importat de menționat faptul că, despre consecințele procesului de democratizare, situația din prezent și perspectivele politice ale acestor state voi face vorbire în capitolele următoare. De asemenea, României îi voi dedica un întreg capitol, ceea ce face redundantă analiza sa aprofundată pe parcursul celorlalte capitole.

În data de 28 octombrie 1918, ca urmare a dizolvării Austro-Ungariei, și-a proclamat independența un nou stat pe harta Europei – Cehoslovacia.

Acest nou stat venea cu o moștenire ideologică occidentală puternică, cu excepția Slovaciei sub-dezvoltată industrial și a regiunii Karpathia cu un nivel de trai scăzut, restul regiunilor erau puternic industrializate și cu un nivel de trai peste medie.

Având în componență o diversitate mare de etnii, cehi și slovaci majoritari, o populație germană semnificativă și un procent de sub 10% de maghiari, Cehoslovacia a încercat adoptarea unei politici deosebit de liberale, tocmai pentru a reconcilia întreaga populație. Sistemul politic a fost unul de inspirație germanică, iar forma de guvernare adopată până în anul 1938 a fost republica centralizată, mai întâi sub Tomáš Masaryk și ulterior sub Eduard Beneš.

Una dintre marile probleme ale statelor din Europa Centrală și de Est din acea perioadă era lipsa unei clase mijlocii, care să susțină economia în mod activ. În situația Cehoslovaciei acesta a fost un avantaj, țara având una dintre cele mai dezvoltate clase de mijloc din regiune.

Acest sistem politic ce se dorea a fi liberal, a suprimat printr-o uniformizare excesivă și suprimare a culturii minorităților, izvorâte din teama de destrămare a statului. S-a mers până la impunerea denumirii de cehoslovac pentru orice cetățean al țării, fiind interzisă folosirea denumirii etnice de ceh, slovac ori oricare alt apelativ.

Cehoslovacia a încercat în perioada interbelică să păstreze sistemul democratic, însă așa cum am precizat, influențele fasciste și naziste din jur deja se resimțeau.

Totodată, atât populația germanică din regiunea Suedetă, cât și slovacii care considerau că cehii îi privesc ca inferiori lor, au început să emită pretenții de autonomie.

Cu toate acestea, dezmembrarea nu s-a produs din cauza acestor tensiuni în perioada interbelică, ci ca urmare a acordului de la Munchen care a avut o serie de consecințe dramatice ce au dus la izbucnirea celui de-al Doi-lea Război Mondial.

După terminarea războiului, guvernul cehoslovac din exil împreună cu conducătorul său Eduard Beneš s-a reîntors în țară. A urmat o perioadă neagră în istoria statului cehoslovac, acesta devenind cel de-al treilea după Germania și U.R.S.S. care a recurs la epurări etnice îndreptate împotriva minorităților maghiare și germane. Totodată, în urma alegerilor parlamentare din 1946 majoritatea a fost obținută de partidul comunist ceh, dar pentru că pierdeau din popularitate au recurs la lovitura de stat din 1948, comandată de către Stalin pentru a-și asigura un aliat în Cehoslovacia. Ca urmare a acestei lovituri de stat, s-a trecut de la republică parlamentară la republică comunistă, monopartid.

Aceste evenimente au avut repercursiuni semnificative asupra sistemului politic. În primul rând, s-a trecut de la o constituție adoptată în 1920, de inspirație occidentală și cu principii democratice, la cea din 1948 și mai târziu cea din 1960, cu influențe sovietice, care suprimau atât libertățile cetățenești, cât și pluralismul politic.

De asemenea, sistemul electoral a fost grav afectat, prin suprimarea opoziției și prezentarea alegătorilor cu o singură opțiune de vot – Frontul Național. Astfel, la alegerile din Mai 1948, comuniștii au câștigat toate mandatele din Parlament.

La începutul anilor `60 țara era într-o criză acută, și preluarea puterii de către Alexander Dubček în 1968 a reprezentat o tentativă de reformare a Cehoslovaciei. Seria de reforme înițiate de acesta care vizau atât sectorul economic și descentralizarea instituțională, cât și acordarea mai multor drepturi cetățenilor a fost privită cu îngrijorare de U.R.S.S. Așadar, în 1969 aceasta a invocat prevederile Pactului de la Varșovia și împreună cu celelalte state din blocul sovietic (cu excepția României), a invadat Cehoslovacia și suprimat astfel valul de reforme.

Cea mai importantă idee cu însemnătate politică care a supraviețuit Primăverii de la Praga a fost propunerea de a divide țara în două state independente, Cehia și Slovacia, pentru a facilita conducerea acestora și a ieși de sub influența Kremlinului. De asemenea, aceste mișcări au trezit o serie de idealuri democratice care au înlesnit tranziția acestor state către democrație, odată cu ieșirea de sub hegemonia sovietică în 1989.

Revoluția din Cehoslovacia a fost supranumită Revoluția de Catifea datorită modului pașnic și non-violent în care s-a desfășurat, partidul comunist demisionând în urma presiunilor populare.

Procesul de democratizare a debutat cu alegeri libere în 1990, drumul ales fiind cel al democrației parlamentare. Însă, tensiunile dintre cehi și slovaci au fost în continuare prezente, astfel că în 1992 s-a decis dizolvarea acestui stat, formându-se astfel Slovacia cu capitala de Bratislava, și Cehia condusă, în continuare, de la Praga.

Dintre toate statele Europei Centrale, ținând cont de perioada istorică parcursă, putem afirma că Polonia a avut cel mai mult de suferit de pe urma regimurilor autoritare vecine.

Fiind plasată incomod, între Germania nazistă și Rusia comunistă, soarta acestui stat a fost decisă de cei doi lideri vecini încă din 1939 printr-un protocol adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov.

După ocuparea țării de către Germania, guvernul polonez democratic reușește să plece în exil, la Londra. De acolo conduce o serie de inițiative menite să ducă la construirea unei rezistențe, care au fost sortite eșecului.

Astfel, în 1940 în teritoriul ocupat de ruși se instaurează primul guvern „democratic popular” și începe procesul de naționalizare care face din Polonia un alt satelit al U.R.S.S.-ului. Opoziția politică este acceptată sub forma a două formațiuni politice Partidul Oamenilor Uniți și Partidul Democrat. Acestea nu au însă nicio putere de decizie sau opoziție reală, guvernul fiind dominat de comuniștii din fruntea Partidului Muncitoresc Unit Polonez.

În 1945, în cadrul Conferinței de la Posdam sunt stabilite noi granițe ale Poloniei de est, fiindu-i adăugate Prusia Orientală și Silezia.

Perioada următoare a fost marcată de grave derapaje anti-democratice prin adoptarea unei Constituții în 1952 care înlocuia instituția președiției cu cea a Consiliului de Stat Polonez. Începând cu același an, alegerile au fost ținute cu prezentarea unei singure liste, cea a Frontului Național Unitar.

Dominația Rusiei continuă și după terminarea războiului, stârnind mai multe valuri de revolte în anii 1956 și 1970, care au culminat în 1980 cu crearea sindicatului Solidaritatea sub conducerea lui Lech Walesa. Recunoașterea acestui sindicat independent în august 1980 de către conducerea comunistă a reprezentat o mare victorie, fiind cea mai vie expresie a opoziției în Polonia la acea vreme. Recunoscând pericolul pe care organizația îl reprezenta datorită creșterii popularității și formării unei rezistențe în jurul ei, U.R.S.S. pune presiune pe guvernul polonez care în 13 Decembrie 1981 declară stare de asediu și interzice orice formă de opoziție.

Problemele economice tot mai acute au forțat guvernul comunist să accepte în 1989 crearea Senatului ca nouă Cameră a Parlamentului, organizarea de alegeri libere și instituirea funcției de președinte a țării. Sindicatul Solidaritatea câștigă aproape toate mandatele din Parlament și postul de președinte al Poloniei în Iunie 1989.

Pentru prima dată într-un stat din Estul Europei funcția de prim-ministru este acordată unui lider al unui partid democrat, începând cu 19 August 1989, în persoana lui Tadeusz Mazowiecki.

Valul de reforme care a urmat în toate domeniile a fost menit în primul rând să abolească sistemul politic comunist, prin desființarea unor funcții politice și formarea de instituții democratice.

Președinte al Poloniei începând cu 9 Decembrie 1990, Lech Walesa a avut o misiune dificilă, dificultățile în a găsi un numitor comun cu Parlamentul și Guvernul ducând la instabilitate politică.

Primele alegeri Parlamentare libere de după război se dovedesc a fi o dezamăgire și fac misiunea de a ajunge la un consens în procesul de legiferare și mai dificilă. Datorită absenței de la urne a majorității alegătorilor, un număr impresionant de 29 de partide intră la guvernare. Partidul fostului prim-ministru Mazowiecki dobândește totuși o majoritate fragilă.

Prin comparație cu celelalte state vecine, cazul Ungariei este unul paticular, aceasta fiind cea care a adoptat un regim comunist mult mai devreme, aproape concomitent cu Rusia.

La doar 4 luni după crearea Partidului Comunist Ungar, în Martie 1919, prin lovitură de stat este declarată Repubica Socialistă Ungară a cărei existență inițială a fost de doar 133 de zile. Aceasta a fost înlăturată de intervenția trupelor românești și a celor din Cehoslovacia, care și-au recuperat și teritoriile deținute de fostul Imperiu Austro-Ungar.

Începând cu anul 1920, în Ungaria se impune dictatura personală a amiralului Horthy Miklos, care duce o politică de contestare a Tratatului de la Trianon în urma căruia Ungaria a pierdut teritorii importante. Acesta dezvoltă relații de colaborare cu Mussolini și Hitler, fiind aliat al acestora în 1941 când invadează Iugoslavia și în lupta contra U.R.S.S.

În luna Martie 1944 trupele naziste ocupă Ungaria iar în Octombrie se instaurează un guvern fascist sub conducerea lui Szalasi Ferenc. Cea de-a doua Republică Populară Ungară este proclamată în Februarie 1946, iar un an mai târziu aceasta recunoaște oficial granițele statului Ungar prin Tratatul de la Paris.

Modelul de dezvoltare al Ungariei este similar cu al celorlalte state staliniste, promovându-se cultul personalității, cenzura, respingerea opoziției politice și îngrădirea drepturilor cetățenești.

În 1948, are loc unirea Partidului Comunist cu cel Socialist, formând Partidul Muncitoresc Socialist Ungar.

Sistemul politic este astfel bazat pe un partid unic, alegeri pe o singură listă, instituții deservite partidului comunist, lipsa separației evidente a puterilor în stat și încălcări flagrante ale principiilor democratice.

În urma revoltei populare care izbucnește în 1956, puterea este preluată de Nagy Imre, cu promisiunea inițierii de reforme și respingerii Tratatului de la Varșovia. Ca răspuns la aceste inițiative, trupele U.R.S.S. intră în Budapesta și înăbușesc revoluția cu mari pierderi de vieți.

După 1956, guvernul nou format sub conducerea lui Janos Kadar inițiază o serie de reforme în domeniul economic pe care le continuă până în anii ’80. Trupele U.R.S.S. părăsesc Ungaria în 1991, iar Partidul Muncitoresc Socialist Ungar se autodizolvă în 1989, reînființându-se sub titulatura de Partidul Socialist Ungar.

Primele alegeri libere de după 1945 au loc în Martie și Aprilie 1990 și reprezintă primul pas concret în direcția democratizării, prin promovarea pluripartidismului politic.

Ungaria este primul stat fost socialist care este admis în 1990 în Consiliul Europei.

Vecinii noștri de la sud, bulgarii, au cunoscut și ei vicisitudinile comunismului și s-au confruntat cu consecințele unui astfel de regim instaurat în țara lor. Evoluția istorico-politică spre acest regim este una particulară, marcată atât de decizii interne dezavantajoase, cât și de imixiunea altor state.

În 1908 ia naștere Țaratul Bulgar prin care se proclamă independența deplină a Bulgariei. Acesta era o dictatură monarhică și va avea însă o durată efemeră, atât datorită unor circumstanțe nefavorabile, cât și unor decizii politice și diplomatice neinspirate.

Cele două Războaie Balcanice marchează decisiv stabilitatea acestui stat. Dacă din cel din 1912 iese victorioasă, un an mai târziu este înfrântă. Ulterior, alege tabăra perdanților și în Primul Război Mondial, fiind nevoită să cedeze Tracia Apuseană Greciei.

Perioada interbelică este una ascendentă pentru Bulgaria, aceasta fiind sematară a Axei din 1941. După participarea la ocuparea Greciei și Iugoslaviei de către naziștii germani și fasciștii italieni, are loc ocuparea Țaratului de către trupele U.R.S.S. în 1944 care se soldează cu răsturnarea regimului absolutist.

Aceasta însă nu duce spre democrație ci spre instaurarea unei alte forme de conducere totalitară, cea sovietică. În anul 1946 este instaurată Republica Populară și Bulgaria începe construcția unui sistem politic sub hegemonia U.R.S.S.

Fiind un satelit supus al Uniunii Sovietelor, Bulgaria a fost membru fondator atât al Tratatului de la Varșovia, cât și al pieței comune est-europene C.A.E.R.

Cu un mandat de prim-secretar al Partidului Comunist de peste 30 de ani, Todor Jivkov a fost peronalitatea politică dominantă a epocii comuniste bulgare.

Sub presiunea schimbărilor politice regionale, acesta a fost înlăturat de la conducerea țării în toamna lui 1989 și înlocuit cu Petar Mladenov. În anul 1990, Jivkov va fi arestat fiind învinuit de fapte de corupție.

După căderea comunismului, Partidul Socialist Bulgar se regrupează sub denumirea de Partidul Socialist, și chiar reușește o victorie la primele alegeri libere din iunie 1990. Totuși, președintele este ales din rândul unui partid din opoziție, în persoana lui Jeliu Jelev. Situație economică precară duce în final la formarea unui guvern de coaliție, urmând a se relua alegerile ulterior.

La 15 noiembrie 1990 este adoptată actuala denumire – Republica Bulgaria.

Jelev își reconfirmă poziția la alegerile din 1992, când câștigă un mandat de președinte pentru 5 ani.

Iugoslavia, întocmai ca și Cehoslovacia, a reprezentat un conglomerat de mai multe minorități și etnii, unite sub aceași conducere statală. Aceasta a determinat existența și perpetuarea unor tensiuni care în final au dus la destrămarea țării.

Serbia a avut un rol central în formarea acestei federații și a fost principalul susținător al menținerii ei. Ca forță implicată direct în declanșarea Primului Război Mondial, prin incidentul de la Sarajevo, victoria în fața Austro-Ungariei a adus Regatului Serbiei de la acea vreme o serie de avantaje.

Astfel, la 1 Decembrie 1918 Serbia declară constituirea Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care mai cuprindea Bosnia Herțegovina, Macedonia, Muntenegru, Dalmația și Voievodina, toate foste teritorii ale Imperiului Austro-Ungar.

Regatul Iugoslaviei, așa cum va fi numită începând cu anul 1929, va fi parte atât la Mica Antantă, cât și la Înțelegerea Balcanică.

Germania și Italia invadează Iugoslavia în 1941, atac susținut de Ungaria și Bulgaria ulterior. Odată cu acest atac, în decurs de o lună, Iugoslavia dispare de pe harta Europei, fiind divizată.

Prin eforturile Rezistenței Iugoslave condusă de Iosip Broz Tito, până în anul 1945 se reușește eliberarea întregii Iugoslavii.

În Ianuarie 1946 se adoptă o nouă Constituție care face trecerea de la vechiul sistem politic regalist la republică sub denumirea Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia).

Poziția Serbiei în cadrul federației era una dominantă, etnicii sârbi fiind cei mai numeroși.

Federația a fost condusă de Tito până la moartea sa în 1980, refuzând încercările sovietice de a se implica în politica de stat iugoslavă și devenind astfel un exponent al mișcării de nealiniere.

Odată cu moartea lui Tito, are loc o deteriorare profundă a situației țării, adâncindu-se conflictele inter-etnice și fiind tot mai dificil pentru conducerea de la Belgrad să găsească modalități de dialog și un numitor comun.

Croația și Slovenia erau cei mai îndârjiți susținători ai ieșirii din federație și formării unui stat unitar ori a două state distincte și independente.

În aceste condiții, are loc un val de trezire a sentimentului naționalist în cadrul Federației, rând pe rând, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia-Herțegovina își declară independența între Iunie 1991 și Martie 1992. La scurt timp, izbucnește un război civil violent, animat de sprijinul acordat comunităților rebele de către sârbi.

Albanezii din Kosovo au cerut începând cu 1992 autonomia și extinderea teritoriului ocupat, solicitări reprimate violent și completate de acțiuni de purificare etnică cu sprijinul armatei și poliției sârbe. După o serie de lupte sângeroase și intervenția N.A.T.O., sârbii s-au retras și în 1999 Kosovo și-a declarat independența.

Pe fondul acestor tensiuni și odată ce majoritatea statelor lumii au recunoscut deja în 1992 independența fostelor Republici Iugoslave, era necesară o schimbare acută de paradigmă.

Astfel, s-a hotarât desființarea fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia și înființarea Republicii Federale Iugoslavia. Aceasta avea în componența sa doar Serbia și Muntenegru, iar aceștia și-au declarat la randul lor independența în 2006, pe cale pașnică, în urma unui referendum.

Figura politică dominantă în acești ani de criză a fost Slobodan Milošević, declarându-se președinte al Serbiei între anii 1989 și 1997, și președinte al Republicii Federale Iugoslave între 1997-2000.

La alegerile din anul 1997, acesta nu a dobândit majoritatea în Parlament, iar mai târziu, în anul 2000 a încercat să fraudeze rezultatul alegerilor, însă a fost înlăturat în urma unor ample mișcări de stradă.

Sistemul politic din Iugoslavia a fost unul particular, pentru că deși a fost bazat pe principii nedemocratice, liderii aflați la conducere au înțeles cât de importantă este păstratea aparenței unei democrații și libertăți. Cel mai probabil, această atitudine își are originea în eterogenitatea etnică a statului, care nu ar fi putut supraviețui fără o deschidere către incluziune și o atitudine tolerantă. Drept dovadă, încercările de suprimare a dorinței de independență națională, au dus la o dezintegrare rapidă a Iugoslaviei.

Capitolul 2. Clivajele politice în Europa Centrală și de Est

Așa cum se preconizează și astăzi, există și au existat întotdeauna discrepanțe între statele Central și Est Europene și cele Vest Europene. În perioada de după cele două Războaie Mondiale acestea s-au accentuat, mai ales deoarece dezvoltarea economică, culturală și socială a țărilor din jumătatea de Est a Europei a fost îngrădită de regimurile politice nedemocratice.

Așa cum vom vedea, în cazul statelor din Europa Centrală și de Est perioada de tranziție le influențează decisiv parcursul democratic, în special datorită imixiunii unor partide politice. Multe dintre acestea, deși se prezentau ca fiind democratice, erau formate din reprezentanți ai vechiului regim care fie s-au dezis doar la nivel declarativ de vechile concepții, fie, neavând o experiență politică democratică au manageriat deficitar întreg procesul de tranziție.

Cei mai importanți piloni ai democrației sunt sistemul electoral care este necesar să fie bazat pe corectitudine și transparență, respectarea principiului separației puterilor în stat și pluripartidismul. Implementarea acestor valori politice suprimate cu agresivitate de regimurile socialist-comuniste din Europa Centrală și de Est s-a dovedit dificilă, mai ales în ceea ce privește construcția de noi partide pe principii democratice.

Însăși sintagma de partid politic era privită cu reticență de către cetățeni, datorită încărcăturii negative pe care aceasta o avea. Majoritatea regimurilor totalitare ale jumătății estice a Europei au fost bazate pe supremația partidului aflat la guvernare, conducătorul acestuia fiind și președintele țării.

Astfel, în jurul partidului și al conducătorului de partid s-a construit un cult al personalității, în primul rând pentru a eclipsa orice formă de opoziție, și mai apoi, pentru a convinge cetățenii de puterea și importanța acestora. Strategia era aceea de a echivala importanța partidului și conducătorului cu însăși statul și astfel de a perpetua ideea conform căreia fiind împotriva acestora te împotriveai de fapt propriei țări. Chiar și în statele Europei Răsăritene în care au fost permise sub o anumită formă partide politice de opoziție, acestea au fost subjugate celui de la conducere iar sistemul electoral era unul vădit deficitar.

Luând în considerare toate acestea, este clară importanța pe care au avut-o și o au partidele politice, motiv pentru care în secolul al XX-lea au fost dezvoltate o serie de teorii privind modalitățile de formare și dezvoltare ale partidelor politice. Cea mai importantă dintre acestea este cea a clivajelor care a pus accent pe modul în care evenimentele istorice marcante, cu un conținut social amplu, au dezvoltat și influențat noi mișcări politice care s-au cristalizat ulterior în partide politice.

Clivajele au fost privite din perspective diferite, ca fisuri de ordin socio-economic, instituțional și politic, noțiunea devenind una de sine stătătoare în politologie ulterior, prin paradigma propusă de o serie de politologi din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Deși studiile lor au vizat Europa Occidentală, este necesar și interesant să le cunoaștem pentru a putea face o paralelă între acestea și cele din Europa Centrală și de Est. În același timp, doar prin buna înțelegere a acestor teorii putem analiza obiectiv modalitate prin care statele din Europa Centrală și de Est au revenit la pluripartidism la sfârșitul secolului al XX-lea, după multe decenii în care a fucționat un sistem monopartid.

Astfel, termenul de clivaj a fost reiterat în anii `60 de către Martin Lipset și Stein Rokkan, care și-au dezvoltat teoria studiind partidele din Europa de Vest. Aceștia au conchis asupra unui număr de patru evenimente istorice care au determinat formarea partidelor politice din Europa de Vest:

1. Reforma și Contrareforma din secolele XVI – XVII.

2. Revoluțiile naționale începând cu cea franceză din 1789.

3. Revoluția industrială din secolele XIX – XX.

4. Revoluția bolșevică din Rusia de la 1917.

Fiecare dintre aceste evenimente a divizat curentele de opinie privind soluționarea conflictului ori cea mai bună cale de urmat pentru reformarea sistemului de guvernare, ceea ce a dus la costituirea de tabere de simpatizanți.

Prin studierea acestora, Lipset și Rokkan au identificat patru tipuri principale de clivaje sociale bazate pe Revoluțiile naționale și pe cea industrială:

1. Clivajul biserică/stat

2. Clivajul muncă/capital sau patronat/angajați

3. Clivajul urban/rural

4. Clivajul centru/periferie

Prin identificarea acestor categorii de clivaje, cei doi teoreticieni au convenit asupra principalelor fisiuni sociale cu un rol determinant în dezvoltarea partidelor politice din Vestul Europei.

Clivajul biserică/stat este unul rezultat în urma construcției statului modern, începând cu Revoluția Franceză dintre 1789-1799, atunci când s-a pus în aplicare o laicizare a politicului prin respingerea influenței Bisericii romano-catolice în cadrul instituțiilor de stat.

Imixiunea clerului în problemele politice ale țării era o chestiune care s-a materializat în multe conflicte politice și care dura de multe secole. Reprezentanții Bisericii uzitau poziția care le era conferită de către membrii congregației lor și invocând dreptul divin, erau chiar cei care confirmau conducătorii statelor.

Rolul lor a fost unul ceremonial la început, însă în timp au ajuns să adune averi impresionante prin implicarea directă în procesul de conducere al statului. Beneficiind în plus de scutiri de taxe și fonduri din partea statului, au reușit să își păstreze poziția timp de peste un mileniu.

Cu toate acestea, mai multe persoane din rândul credincioșilor ori chiar din rândurile Bisericii romano-catolice, s-au opus acestei politici. Astfel au apărut Bisericile reformate, care au avut un rol deosebit în definitivarea acestui clivaj. Mulți dintre reprezentanții acestor noi biserici reformate au devenit aliați ai celor care doreau laicizarea sistemului politic și astfel s-au fomat cele două tabere.

În pofida eforturilor de a desacraliza complet sistemul politic, Biserica a reușit să își conserve o parte dintre avantajele fiscale și să fie o voce importantă ce trebuie ascultată în tranșarea legislativă, spre exemplu, a unor problematici cu conținut etic ori de moralitate. Astfel, chiar și astăzi în majoritatea statelor Biserica romano-catolică (și nu doar aceasta) este o voce importantă în probleme de legislație ce țin de respectarea unor precepte bisericești, cum ar fi divorțul, avortul sau pornografia de pildă.

În urma acestui clivaj, au luat naștere partidele politice creștin-democrate în Vestul și centrul Europei.

În ceea ce privește situația Europei de Est și Sud-Est aceasta fiind preponderent de rit ortodox, nu a dat naștere unor astfel de partide. Totuși, a suferit colateral și în mod diferite de pe urma scindării dintre Biserica ortodoxă și stat, deși influența clerului în problemele de guvernare nu era atât de mare.

Laicizarea s-a produs la nivelul reducerii beneficiilor fiscale și a confiscării și secularizării averilor mănăstirești. Totodată, Biserica ortodoxă a fost lovită puternic de către regimurile socialist-comuniste a căror doctrină era puternic în opoziție cu orice tip de religie, fiind un regim politic eminamente ateu.

Toate acestea au dus la demolarea de biserici, persecutarea membrilor clerului și a credincioșilor. Era interzisă orice formă de manifestare publică a credinței, în final ajungând să fie tolerate procesiuni private ca cea a cununiei sau a botezului.

Partidele creștin-democrate au apărut și în statele Europei Răsăritene, însă doar după căderea regimurilor totalitare și luând drept reper modelul propus de Europa de Vest.

Așadar, clivajul social biserică/stat nu a fost la fel de puternic în Europa de Est, doar statele catolice ale Europei Centrale (Polonia, Cehoslovacia) fiind afectate de această sciziune în mod direct. Țările cu majoritate ortodoxă au fost afectate de clivajul dintre biserică și stat colateral, în primul rând datorită gradului mult mai scăzut de imixiune pe care Biserica ortodoxă l-a avut în sistemul politic. În al doilea rând, datorită parcursului istoric care deși a dus la o confruntare între stat și biserică, s-a ajuns la un numitor comun într-un timp relativ scurt, acest conflict nefiind unul de durată. Totodată, populația s-a aliat clerului, poate tocmai pentru că nu i-a fost oferită o alternativă, așa cum a fost reforma pentru catolicism.

Pentru a înțelege de ce scindarea dintre Biserica romano-catolică și stat a creat un clivaj în Europa de Vest, pe când cea dintre stat și Biserica ortodoxă în Europa Centrală și de Est nu a dus la un astfel de clivaj, este necesar să luăm în considerare un aspect foarte important.

În vestul Europei cetățenii statelor s-au aliat cu cei care doreau reformarea pentru a elimina din sistemul politic toate rămășițele unui regim bazat pe privilegii. În schimb, în Europa de Răsărit cetățenii s-au simțit nevoiți să se alieze cu biserica, deoarece statul era cel care dorea să elimine privilegii atât pentru ei cât și pentru biserică.

Clivajul muncă/capital (sau patronat/angajați) este următorul tip de clivaj pus în discuție de către Lipset și Rokkan, aceștia recunoscând ca sursă a acestei falii între cele două grupuri sociale Revoluția Industrială.

Odată cu industrializarea masivă și crearea unui nou tip de obținere de venituri prin muncă la scară largă, s-a pus în operă și perpetuat un nou conflict, între cei de la conducerea fabricilor și cei care munceau în acestea. Crearea clasei lucrătorilor a permis dezvoltarea fără precedent a Europei de Vest și a întregii lumi. Cei nemulțumiți însă de condițiile de muncă ori de veniturile obținute s-au coalizat în sindicate muncitorești pentru a avea mai multă greutate în negocierile duse cu patronatele.

Acest clivaj a dus la apariția în vestul Europei a partidelor social-democrate. În cazul Europei Centrale și de Est deși au apărut o serie de astfel de mișcări, aceasta nu s-au putut dezvolta întrucât au intervenit rapid regimurile socialist-comuniste care odată cu preluarea puterii au avut drept scop suprimarea oricărei opoziții. După căderea acestor regimuri, la sfârșitul secolului al XX-lea și în Europa Centrală și de Est capătă contur mișcarea social-democrată, însă aceasta este de inspirație vestică, nu un rezultat direct al clivajului muncă/capital.

Clivajul urban/rural este identificat de către Rokkan și Lipset ca avându-și originile la sfârșitul Evului Mediu, atunci când mediul urban a început să se distingă radical de cel rural prin industrializare. Acesta clivaj face parte din categoria clivajelor legate de spațialitate.

Cei doi autori consideră că acest clivaj social prezintă importanță în ceea ce privește distribuția voturilor, mediul urban fiind mai mult înclinat către progres, pe când cel rural caută să prezerve valorile tradiționale.

Din aceste motive, clivajul urban/rural scoate la suprafață două atitudini politice distincte: cea a cetățenilor din mediul urban care sunt orientați spre susținerea unor partide politice cu ideologii modernizatoare, în timp ce alegătorii din mediul rural susțin partide politice care promit sprijin și promovarea ocupațiilor agrare și a lumii rurale.

Dificultatea unei disjuncții clare între partidele politice axate pe susținerea mediului urban și cele care promovează dezvoltarea rurală vine din două surse. Partidele politice în genere, au luat naștere în mediul urban și sunt în strânsă legătură cu industrializarea și dezvoltarea urbană.

De asemenea, interesul tuturor partidelor politice este acela de a atrage un electorat cât mai mare, din toate mediile, ceea ce face dificilă targetarea de către un partid a unui anumit tip de electorat, cu precădere.

Totodată, conducătorii partidelor sunt recrutați de regulă din pătura intelectualității, a persoanelor care chiar dacă nu provin din mediul urban, își desfășoara activitățile în acest mediu.

Așadar, pentru ca un partid să fie devotat electoratului din mediul rural, acesta fie s-a constituit în acest scop, fie include pe lista sa electorală beneficii semnificative și măsuri de sprijinire a mediului rural. Un foarte bun exemplu în acest sens vine din India anilor ’50, când toți conducătorii de partid aparțineau clasei mijlocii urbane, deși India era o țară preponderent rurală.

Deși născute în mediul urban și având ideologii preponderent progresiste și moderne, partidele politice trebuie să ia în considerare întotdeauna mediul rural ca un element stabilizator, de conservare a valorilor ancestrale fără de care statul din a cărui angrenaj de guvernare fac parte nu ar mai avea o identitate proprie.

În acest sens, Huntington afirma că un partid victorios se naște la oraș, însă își dă examenul de maturitate la țară, aceasta deoarece rolul principal al acestora este de unificare a celor două viziuni, cea rurală cu cea urbană.

Tot Hungtington ne vorbește despre ciclicitatea unei susțineri a partidelor de guvernare când de către alegătorii din mediul urban, când de către cei din mediul rural, observând o anumită periodicitate în aceasta.

Totodată, el face o remarcă de interes pentru speța noastră, mai exact, faptul că societățile aflate în tranziție au tendința să aibă la guvernare partide sprijinite de electoratul din mediul rural. Iar pentru membrii opoziției, de regulă populația urbană este cea care îi sprijină.

De asemenea, politologul american mai notează o mare discrepanță între opiniile celor două electorate de pe axa urban-rural, în cadrul acestor state aflate în tranziție.

Acest clivaj politic este prezent și astăzi, atât în statele vest-europene, unde a fost el inițial identificat, cât și în cale din centrul și estul Europei. Practic, în orice stat care își desemnează conducătorii pe baza votului universal avem interese distincte ale celor două medii și, implicit, clivaj urban/rural.

Clivajul urban/rural a dat naștere partidelor urbane și celor rurale. În Europa Centrală și de Est avem exemplul Poloniei, unde după cel de-al Doilea Război Mondial Partidul Țărănesc a respins cooperativizarea, apărând astfel proprietatea agrară și aliindu-se ulterior Partidului Muncitoresc.

Majoritatea acestui tip de partide s-au aliat la guvernare cu Partidele Comuniste, în Bulgaria Partidul Agrar și în România Frontul Plugarilor. De cealaltă parte a baricadei avem partidele urbane, însă acestea nu au apărut ca protectoare ale valorilor urbane, ci doar ca o reacție la apariția celor rurale și au fost restrânse ca număr. Un exemplu în acest sens este Ungaria, unde în perioada interbelică a funcționat un Partid Urban, ca reacție la politica agresivă dusă de Partidul Agrarian.

Clivajul centru/periferie este unul dintre cele mai complexe tipuri de clivaj politico-social existent. Acesta are origine cultural-spațială și face referire la modalitatea în care este percepută conducerea centrală a statului de către reprezentanții minorităților, regiunilor ori celorlalte grupuri de electori individualizați printr-o moștenire culturală comună și care se află într-un spațiu relativ determinat. În momentul în care acest tip de culturi intră în conflict ori dezacorduri politice cu cultura majoritară, dominantă, ia naștere clivajul centru/periferie.

Acest tip de clivaj politic poate apărea doar în cazul statelor centralizate, unde este o conducere centrală clară, care edictează legi pentru întreg teritoriul. De asemenea, o altă condiție de operare a acestui clivaj constă în existența anumitor structuri care să funcționeze regional ori local, nu în afara sistemului politic centralizat, ci la periferia acestuia.

Această ultimă condiție este una foarte importantă, întrucât în momentul în care o asemenea structură nu este una politică ori se află în afara legii, nu mai putem vorbi de un clivaj politic, ci de formațiuni ori organizații care atentează la securitatea statului.

Este de asemenea necesar să facem o precizare privind clivajul centru/periferie. Acest tip de clivaj nu este unul totalmente etnic, existând etnii care coexistă în interiorul statelor, fără a genera divizarea lor politică pe baza apartenenței etnice și implicit crearea unui clivaj centru/periferie.

Consecințele acestui tip de clivaj pot fi dintre cele mai diverse, putem avea o absorbție a populației de la periferie, cum a fost cazul regiunii bretone din Franța, ori disensiuni continue și menținerea unei coeziuni politice fragile, așa cum este cazul în Marea Britanie cu Irlanda și Scoția (situație agravată de Brexit). De asemenea, clivajul centru/periferie poate duce până la o divizare teritorială a formațiunii statele, așa cum s-a întâmplat în situația Iugoslaviei și Cehoslovaciei.

Tocmai datorită complexității acestui tip de clivaj și a repercursiunilor pe care acesta le-a avut pentru statele Europei Centrale și de Est, vom face vorbire pe larg într-un capitol dedicat exclusiv acestuia, în cadrul lucrării.

O serie de alți autori din domeniul științelor politice au preluat, dezvoltat și completat teoria clivajelor a lui Lipset și Rokkan. O perspectivă interesantă este cea a lui Stefano Bartoloni și Peter Mair care au fost interesați să facă teoriile lui Lipset și Rokkan mult mai accesibile și abordabile, să se poată integra în actualitate.

În scopul de a evita orice confuzie între simplele diviziuni sociale și disensiunile care provoacă clivajele politice și sociale, Bartolini și Mair au identificat următoarele trei condiții necesare existenței unui clivaj:

1. Existența unei diferențieri clare pe bază de caracteristici sociale semnificative a două grupuri distincte de indivizi. Aceste caracteristici pot fi de natură religioasă, etnică, ocupațional, etc.

2. Conștiința colectivă a celor incluși în respectiva diviziune, mai exact dorința acestora de a acționa împinși de caracteristicile lor comune și distinctive.

3. Vizibilitatea clivajului redată de formarea unei organizații menite să vocalizeze și să promoveze interesele grupului. Aceste organizații sunt de cele mai multe ori de tip sindical ori partide politice.

Așadar, în opinia acestor autori clivajul are o structură obligatoriu compusă și o exprimare organizațională, care formează opinii politice și în acest mod un electorat și o mișcare politică distinctă de celelalte.

O altă perspectivă semnificativă și deosebit de importantă asupra clivajelor este distincția stânga-dreapta. O lucrare de analiză a acestui clivaj este Stânga și dreapta. Semnificația unei distincții politice a lui Norberto Bobbio. În această lucrare, autorul face referire la o relație conflictuală permanentă între două baricade, care există în permanență în politică, indiferent de numărul de partide existente pe scena politică la un moment dat.

De asemenea, privind partidele de centru, Bobbio face o remarcă deosebit de pertinentă, ca răspuns la criticile aduse de alți autori care susțin că practic distincția dintre stânga și dreapta nu poate exista, atât timp cât aceasta nu este una clară, existând și partidele de centru. Dimpotrivă, remarcă autorul italian, întocmai disjuncția clară între stânga și dreapta ne oferă posibilitatea de a încadra o anumită tipologie de partide politice ca aparținând centrului.

Bobbio are o perspectivă interesantă și asupra statelor est-europene. Acesta remarcă faptul că, odată cu căderea regimurilor nedemocratice și cu primele alegeri libere din aceste state, partidele politice nou înființate nu s-au plasat distinctiv ca fiind de dreapta ori de stânga.

Acest fapt este unul care nu ar trebui să ne surprindă, ținând cont de faptul că societatea se afla într-o perioadă de reformare și tranziție, și mai ales, datorită istoriei comuniste foarte recente din aceste țări. Practic, este cunoscută natura populistă a stângii, iar pentru a aduna voturi erau necesare promisiuni populiste, însă tocmai datorită pericolului posibilei asocieri cu stânga comunistă, aceste noi partide nu s-au catalogat decât ca fiind democratice.

Totodată, numărul extraordinar de mare al partidelor intrate în cursa pentru conducerea noului stat, a făcut imposibilă polarizarea acestora în cele două categorii.

Un alt gânditor italian care distinge clar între stânga și dreapta este Marco Revelli. El propune o serie de 5 criterii distincte pentru a exprima dihotomia dintre acestea, și anume: egalitate/inegalitate, autodirecție/heterodirecție, progres/conservare, raționalism/iraționalism, clase inferioare/clase superioare.

Mergând dincolo de cele trei elemente constitutive ale unui clivaj ale lui Bartolini ori de teoria rokkaniană, putem avea certitudinea că întotdeauna un clivaj duce la înrădăcinarea și perpetuarea unui șablon de comportament politic, șablon care face legătura pe termen lung între subiecții sociali și partididele politice.

2.1. Reformarea și tranziția statelor din Europa Centrală și de Est

Refacerea după cel de-al Doilea Război Mondial a fost dificilă pentru fiecare stat în parte și a depins de gradul de dezvoltare economică interbelic al fiecărei țări, dar și de măsura în care fiecare stat a fost afectat de către confruntările armate propriu-zise. Modernizarea industială, tehnologică și îmbunătățirea standardului de viață al cetățenilor s-a resimțit în toată Europa, însă ritmul a fost unul mai anevoios pentru Europa Răsăriteană.

În special în ceea ce privea confortul cetățenilor și ușurarea muncii acestora. Statele capitaliste au pus accent pe acestea, în schimb statele comuniste deși se erijau în mari centre industriale, de fapt, se confruntau cu o înapoiere tehnologică, de cele mai multe ori determinată de dorința de a asigura cât mai multe locuri de muncă. Aceasta a dus nu de puține ori la o ineficiență a procesului de producție, care dublată de planurile de producție nerealiste, au făcut ca discrepanțele între ce se producea, pe hârtie, și ce se producea de fapt, să fie uriașe.

Aceste regimuri comunist-socialiste, fiind bazate pe colectivizare și desființarea proprietății private și pe planificarea consumului populație, au dus la crearea unui standard de viață scăzut pentru marea majoritate a populației.

Drept urmare a colectivizării, cetățenii au înțeles că, nemaiexistând proprietate privată decât în sens restrâns, producția aparținea tuturor și astfel au ajuns să fie tolerate schimburile de produse pe scară largă între cetățeni. De aici până la schimbul de produse contra servicii nu a mai fost decât un pas, asta împământenind și perpetuând corupția în toate sferele societății.

De asemenea, obstrucționarea unor libertăți fundamentale, ca cea a presei, de opinie, de asociere ori cele de ordin religios, au inflamat și mai mult spiritele, ducând la sfârșitul anilor ‘80 la căderea acestor regimuri politice.

Lupta pentru democratizare a statelor din Europa Centrală și de Est nu s-a finalizat odată cu îndepărtarea de la putere a regimurilor autoritare din aceste state. Putem chiar afirma că procesul de democratizare a debutat prin înlăturarea acestor regimuri, ceea ce a permis instaurarea unor forme de conducere democratice.

Operarea de schimbări la nivel instituțional și funcțional, chiar și în cadrul unui regim democratic de astăzi, se dovedește a fi dificilă. Sunt necesare multe modificări, începând cu cele legislative și terminând cu cele de personal ori organizaționale.

Extrapolând această procedură la nivelul unui întreg sistem politic, instuțional și de stat, este evidentă dificultatea cu care va putea fi pus în practică pentru a fi încununată cu succes un astfel de proces.

Nu există o rețetă a democratizării, ceea ce funcționează într-un stat, poate fi ineficient într-un alt stat. Totul trebuie făcut gradual, soluții trebuie încercate, instituții modelate și remodelate, până se ajunge la un sistem democratic performant.

Toată această perioadă de încercări, reușite și nereușite cu scopul de metamorfozare a unui fost regim nedemocratic într-unul democratic, poartă demunirea de perioadă de tranziție.

Perioada de tranziție este foarte importantă pentru întreg procesul de democratizare, fiind, în fapt, temelia viitorului sistem politic, economic și social al statului. Acțiunile celor care participă în acest proces pot determina dacă statul respectiv alege să se îndrepte spre democratizare și progres ori dacă, dimpotrivă, nu renunță la vechile sisteme doar cu numele.

Întreg procesul de tranziție al statelor central și est-europene de la un regim socialist-comunist la un regim democratic s-a dovedit a fi anevoios, existând state ce pot fi luate drept exemplu pozitiv în acest sens. Însă, în măsură mai mare, din nefericire, există țări care au avut un parcurs cel puțin discutabil, care au stagnat ori chiar regresat pentru perioade îndelungate de timp, fapt ce a întârziat evoluția lor democratică.

Clivajele Europei vestice nu au afectat decât tangențial statele de la Răsărit, considerandu-se că cel mai mare clivaj al Europei Centrale și de Est a fost determinat de instaurarea regimurilor politice totalitare în aceste state.

2.2. Eforturi pentru corijarea clivajelor politice in Europa Centrală și de Est

Așa cum am arătat, deși teoria clivajelor s-a format și dezvoltat în Europa de Vest, aceasta a afectat și influențat și statele Europei Răsăritene. Luând în considerare modelul clivajelor stabilit de Rokkan și Lipsnet, o serie de teoreticieni au emis teorii la fel de valide și importante pentru jumătatea estică a Europei.

Un aport semnificativ a fost adus de Herbert Kitschelt, cel care a publicat mai multe lucrări în care a studiat atât procesul de democratizare și tranziția țărilor din Europa Centrală și de Est spre democrație, cât și modul în care clivajele politice au influențat aceste transformări.

Kitschelt pornește de la ideea prefigurată și de alți analiști în trecut, și anume că pentru țările Europei de Est și Centrale cel mai important factor generator de clivaje a fost instaurarea regimurilor comunist-socialiste în aceste state. Totodată, el identifică un număr de trei condiții ce ar trebui îndeplinite simultan de către un eveniment ori o mișcare socială pentru a putea fi considerată clivaj politic. Aceste trei elemente sunt:

1. Normele care stabilesc cine are dreptul să participe la viața politică.

2. Normele care definesc conduita politică a celor implicați în viața politică.

3. Resursele și disponibilitatea actorilor politici de a le utiliza pentru a avea un cuvânt de spus în cadrul procesului decizionar.

Autorul german operează în jurul conceptului de incertitudine, el remarcând în repetate rânduri rolul acestuia în delimitarea taberelor specifice clivajelor și în adâncirea faliei dintre acestea. Așadar, deși există poli opuși, ca în orice tip de clivaj, particularitatea celor din statele Europei Centrale și de Est constă în faptul că acestea au aceeași forță generatoare – incertidudinea.

Kitschelt identifică o axă principală și complexă, generatoare de clivaje în aceste state, cea liberalism–univeralism vs autoritarism–particularism.

Prin aceasta, teoreticianul german demonstrează existența unei serii de caracteristici specifice democrațiilor post-comuniste. Datorită incertitudinii privind posibilitățile de a fi reprezentativi pe scena politică, actorii politici din aceste state vor căuta întotdeauna să păstreze statul ca pion principal în procesul economic de redistribuire a resurselor și se vor teme de adoptarea unor măsuri de liberalizare. Aceasta deoarece democrația participativă presupune o imposibilitate de contabilizare certă a câștigurilor electorale, motiv pentru care mediul politic va fi mult mai înclinat să opteze pentru un sistem centralizat și o ierarhie certă în ceea ce privește luarea deciziilor politice.

Din acestea, rezultă modalitatea concretă de configurare a partidelor în perioada post-comunistă din încleștarea celor două tabere formate. Așadar, îi avem pe de o parte pe cei care militează pentru o piață liberă și o liberalizare a societății în genere, și la polul opus sunt cei care doresc menținerea unei părți cât mai mare din economie în mâna statului, motiv pentru care sunt împotriva liberalizării.

Ambele tabere însă sunt susceptibile de mari erori, în primul rând prin procesul de privatizare al companiilor de stat. Un proces de privatizare defectuos, realizat de cele mai multe ori printr-o sub-evaluare a companiilor de stat, în special datorită unor înțelegeri private între cei aflați la guvernare și companii private, este una dintre acțiunile care a dăunat cel mai mult tinerelor democrații central și est-Europene.

O remarcă interesantă pe care o face Kitschelt este legată similitudinea dintre configurația partidelor și sistemelor electorale din Europa Occidentală de la sfârșitul secolului al XIX-lea ca fiind similară cu cea a statelor din Europa Răsăriteană din perioada post-comunistă.

Principalul inconvenient al partidelor din Europa Centrală și de Est a constat în ansamblarea acestora în mediul existent, deja creat de către regimurile comuniste, un mediu bazat pe principii nedemocratice în care se încerca instaurarea democrației.

Aceste partide au devenit practic benefeciari și operatori ai fostelor resurse comuniste, iar din structura lor nu de puține ori, au făcut parte indivizi prezenți politic chiar și în comunism. Unii dintre aceștia s-au aflat de parte puterii comuniste, așa cum avem exemplul președintelui României din anii `90, Ion Iliescu, ori au fost opozanți ai regimului comunist, așa cum avem exemplul Președintelui cehoslovac și ulterior ceh, Vaclav Havel.

Mulți dintre membrii fostelor partide comuniste din Europa Centrală și de Est au dobândit, începand cu anii `80 în special, cunoștiințe privind mediul politic intern și internațional, modalități de interpretare ale politicii și chiar informații privind tehnicile de manipulare, lucruri care le-au permis situarea pe panoplia politică chiar și după căderea comunismului. Dacă unii dintre membrii fostului partid comunist au reușit chiar să acceadă la putere, alții s-au reunit sub umbrela social-democrației de stânga, prezendându-se astfel alegătorilor drept o opțiune viabilă.

Partidele postcomuniste s-au confruntat cu două situații principale noi în statele Europei Centrale și de Est. Pe de o parte acestea au avut rolul de a re-organiza societatea civilă, instituțională și resursele economice moștenite din comunism.

Aflându-se în această poziție, ele au întâmpinat dificultăți multiple, începând cu cele de ordin ideologic, și culminând cu mentalitățile comuniste care erau datoare să creeze un sistem democratic. Cea mai mare problemă survenită pe acest fond s-a dovedit a fi cea a corupției, oportunismul celor responsabili cu redistribuirea resurselor eclipsând de multe ori datoria de justețe a acestora.

De asemenea, o altă problemă a fost cea a raționalizării deciziilor luate în vederea explicării cât mai clare și concise în fața cetățenilor a modului în care aceștia urmau să fie guvernați, a resorturilor și pârghiilor puse la dispoziția fiecăruia pentru a se putea exprima politic, în mod democratic.

Această lipsă de comunicare a dus la o serie de mișcări de stradă în vederea susținerii unei traiectorii democratice în unele dintre statele Europei Centrale și de Est. Din această categorie de mișcări au făcut parte Mineriadele din România, și chiar și mai recent, protestele din Ucraina și Republica Moldova. Aceasta este o dovadă în plus a faptului că procesul de tranziție este unul anevoios, de multe ori cu consecințe nefaste împotriva cetățenilor statului.

O mare problemă a statelor în post-comunist a reprezentat-o deziluzia cetățenilor, aceștia fiind puși de multe ori în fața unor probleme de ordin economic cu care nu s-au mai confruntat anterior, fiind cunoscută capabilitatea sistemului socialist-comunist de a asigura locuințe și locuri de muncă pentru majoritatea cetățenilor. Acestea nemaifiind acum asigurate, situația companiilor de stat fiind incertă ori, voit sau nu, una falimentară, cetățenii și-au început drumul în democrație și capitalism prin resimțirea vicisitudinilor acestuia. Brusc, erau oameni pe străzi, fără locuințe, fără locuri de muncă și în colaps financiar.

Privitor la acestea, Jacques Rupnik nota în lucrarea sa din 1993, în urma unei vizite făcută în statele Europei Centrale și de Est: „Blues-ul post-totalitar bântuie țările din Cealaltă Europă. Euforia căderii comunismului a fost urmată de decepție, anemie socială, iar uneori chiar și de apariția unor pericole noi. Unitatea marilor grupări democratice s-a sfărâmat, iar amploarea dificultăților economice face relative în ochii populației câștigurile politice. În loc de societăți civile, se descoperă un peisaj fragmentat, constituit din corporații și jurăminte de credință comunitare”

La toate acestea, partidele de guvernale trebuiau să găsească o soluție, iar cele de opoziție se străduiau să demonstreze că situația ingrată este rezultatul unei proaste guvernări, fără însă a propune soluții alternative, concrete și tangibile.

Desigur, avem și exemplul unor state din regiune care au reușit să își corijeze clivajele și s-au integrat mai ușor și mai simplu decât celelalte în rândul democrațiilor veritabile ale Europei.

Putem lua exemplul Slovaciei, de pildă, care a reușit să se detașeze onorabil de comunism și să creeze un sistem politic puternic și cu adevărat democratic. Toate acestea în ciuda faptului că țara a ieșit relativ târziu, comparativ cu celelalte state din regiune de sub tutela unui regim totalitar, independența față de Cehoslovacia fiind declarată în 1993. Mai mult decât atât, în primi ani de independență, Slovacia părea că se îndreaptă mai degrabă către un regim autoritar, decât către unul democratic, atitudinea sa politică fiind contrară cu cea a statului de uniune – Cehia.

În cadrul primelor alegeri democratice care au avut loc în anul 1992, a fost ales în funcția de prețedinte reprezentantul partidului Mișcarea pentru Slovacia Democrată, Michal Kovac, partid care și-a atras electoratul promovând un program de guvernare bazat pe obținerea independenței față de Cehoslovacia și democratizarea statului. Autonomia a fost obținută în anul 1993, însă măsurile democratice promise au întârziat să apară.

În funcția de premier al Slovaciei a fost propus Vladimir Meciar, care a adoptat o serie de reforme economice și sociale problematice, mai ales în domeniul privatizării.

Președintele Kovac s-a opus măsurilor guvernului condus de acesta și a contribuit prin opoziția sa la destituirea lui Meciar din funcție în 1993. Însă în cadrul alegerilor din 1994, Meciar a fost nominalizat din nou și a obținut poziția de prim-ministru al Slovaciei. El a reușit aceasta prin crearea unei alianțe de guvernare împreună cu Partidul Național Slovac, o mișcare politică de extremă dreapta și Partidul Muncitoresc, o mișcare radicală de extremă stânga.

Politica Sloveniei din această perioadă a ilustrat foarte fidel întregul sistem de conducere a țării, ideologia partidelor extremist-naționaliste facânduse simțită. În principal, datorită suprimării libertății presei, susținerii propagandei și escalării fenomenului de corupție. De asemenea, acest guvern și în special Meciar au primit critici privind utilizarea serviciilor secrete slovace în scopul vendetei personale ori politice, în special datorită scandalului survenit de pe urma răpirii fiului președintelui țării – Michal Kovac, în scopul predării acestuia către autoritățile germane, țară în care era acuzat de o serie de ilegalități în domeniul economic.

Aceste acuze nu au putut fi dovedite, iar o parte dintre cei implicați în răpire au fost arestați și condamnați la pedeapsa cu închisoarea. Premierul Meciar a negat în permanență implicarea sa în această chestiune. Totuși, în anul 1998 când mandatul președintelui a expirat și acesta a preluat provizoriu și funcția de președinte până la definitivarea situației privind noul președinte, Meciar a procedat la grațierea unora dintre cei închiși în conexiune cu cazul răpirii. Această măsură a declanșat foarte multe controverse și a fost unul dintre motivele pentru care partidele din coaliția de guvernare au pierdut o bună parte din electoratul lor.

Toate acestea au dus la etichetarea sistemului de politic al țării din această perioadă ca fiind unul semi-autoritar. Mediul politic din Slovacia a fost totuși deschis către Occident, încă din anul 1997 țara a candidat la Uniunea Europeană și N.A.T.O., candidatura fiindu-i totuși respinsă, sub rezerva unei democrații problematice.

Pe tot parcursul anul 1998 s-a încercat alegerea unui președinte de către Parlament, însă fără succes. Criza politică fiind tot mai acută, s-a hotărât în 1999 organizarea de alegeri directe pentru președenția Slovaciei. Prin aceasta practic s-a dat naștere unui nou sistem de conducere a țării, un sistem ce era tot mai prezent în cadrul statelor post-comuniste central și est Europene, cel al republicii semi-prezidențiale.

Prin aceasta s-a produs repararea unui clivaj, cel dintre extremiști și moderați, extremiștii dorind menținerea unei Republici Parlamentare iar moderații instaurarea unei Republici Prezidențiale, însă cu anumite rezerve.

Republica semi-parlamentară a reprezentat varianta optimă de compromis pentru multe dintre statele Europei Centrale și de Est. Ea a venit ca o soluție a divergenței existente între cei care aveau teama instaurarii unui nou regim autocratic, cu un partid și conducator unic, așa cum existase în comunist, și în consecință respingeau posibilitatea unei Republici Prezidențiale, și cei care își doreau o Republică Parlamentară.

Însă, în situația nouă, de multe ori cu un pluripartidism exacerbat de noua democrație, se creea instabilitate politică, alianțele parlamentare erau fragile, majoritatea dificil de obținut, și așa cum am văzut și în cazul Slovlaciei, se ajungea la imposibilitatea de a alege un Președinte al țării.

Schimbarea și corijarea clivajelor a intervenit în acest stat odată cu alegerile din 1999, atunci când s-a institui sistemul votului direct al populației pentru peședinte, deși Parlamentul își păstreză în continuare majoritatea prerogativelor.

În urma acestor alegeri a fost ales Rudolf Schuster, reprezentat al Partidului Înțelegerii Civice, cel care a susținut o serie de reforme economice și instituționale ce i-au adus popularitate.

Acesta a câștigat totuși la o distanță fragilă de oponentul său, fostul premier Meciar, fapt ce ne arată odată în plus că conștiința politică a cetățenilor era în formare, și perioada de tranziție în Slovacia, în speță, dar și în restul Europei Răsăritene, era în plină desfășurare.

Comparativ cu Slovacia, democrația instaurată în Cehia ca urmare a Revoluției de Catifea, a fost lădată de opinia publică internațională. Aceasta deoarece s-a centrat în jurul unei figuri marcante pentru democrația Central și Est Europeană, în persoana activistului Vaclav Havel. Odată cu alegerea sa în funcția de președinte al țării, s-a pus accentul pe înlăturarea rămășițelor fostului Partid Comunist, împreună cu instituțiile sale. Probabil, această atitudine intransigentă și publică privind comunismul, a făcut din start ca regimul nou instaurat la Praga, să fie considerat pro-democratic. Totuși, și această perioadă a fost marcată de diferendele dintre cehi și slovaci, ceea ce a dus în final la destrămarea uniunii.

Putem afirma astfel că unul dintre clivajele din această regiune, care a contribuit la formarea partidelor politice a fost reprezentat tocmai de aceste conflicte inter-etnice, partidele promovând poziții pro-uniune ori plasându-se în tabăra celor care doreau dizolvarea acesteia, în scopul de a-și atrage cât mai mulți electori.

Poziția lui Havel în acest clivaj este una foarte interesantă, el plasându-se în tabăra susținătorilor Uniunii dintre Cehia și Slovacia. Acesta a fost și motivul pentru care în cadrul alegerilor din 1992, deși a fost singurul candidat, nu a obșinut mandatul de președinte, parlamentarii slovaci refuzând să îi acorde votul de încredere, din considerentele deja exprimate. Mai mult, la momentul în care slovacii și-au declarat independența, acesta a demisionat din funcție, declarând că refuză să prezideze o țară dezbinată.

Ulterior, a candidat la alegerile prezidențiale pentru noul stat Republica Cehă, alegeri pe care de altfel le-a și câștigat. Bazându-se pe o bună reputație și un prestigiu considerabil, Havel a ținut la periferia politicii partidele comuniste nereformate, fiind un contestatar fervent al acestora.

Meritul lui Havel în categoria reformelor economice, constă în conștientizarea timpurie a importanței pe care o piață liberă și nou deschisă o are pentru un stat proaspăt ieșit din comunism, ceea ce a dus la luarea unor măsuri de încurajare a economiei, prin liberalizarea prețurilor, de-monopolizarea anumitor sectoare ale pieții de consum și un proces bine structurat și controlat de privatizare.

Acesta a luat însă și o serie de măsuri care au fost privite cu reticență de către opinia publică din țară și din străinătate. Legea amnistiei promovată de acesta în scopul de a rezolva problema închisorilor supra-populate și de a permite eliberarea prizonierilor care au fost încarcerați pe nedrept în timpul revoluției ori anterior, de către regimul comunist.

Statisticile au arătat însă că, drept urmare a acestei legi, criminalitate în Cehia s-a triplat, unele dintre cele mai atroce crime din acea perioadă fiind comise de persoane eliberate ca urmare a intrării în vigoare a acestei legi. Desigur, nu în puține dintre statele Europei Centrale și de Est, în perioada post-comunistă s-a constatat o creștere a criminalității, chiar și fără luarea unor măsuri similare cu cele pe care Havel le-a luat.

Acest fenomen a fost determinat de faptul că perioada de tranziție a afectat și organele de ordine și instituțiile din domeniu, fiind cunoscute metodele de constrângere, care mergeau până la tortură, ale milițiilor comuniste. Ei bine, noile regimuri democratice au venit împreună cu o serie de drepturi și libertăți fundamentale, care inteziceau astfel de practici. Aceasta a dus la o creștere a criminalității.

De asemenea, lipsa mijloacelor materiale pentru unii dintre cei care în timpul regimului comunist aveau mijloace de subzistență garantate, a contribuit de asemenea la creșterea infracționalității.

Chiar și în aceste circumstanțe însă, situația creșterii infracționalității din Cehia a fost una particulară, mai cu seamă că s-a dovedit în repetate rânduri că cei care recidivau erau beneficiari ai legii amnistiei lui Havel. Totuși, acesta a fost re-ales și a deținut funcția de președinte până în anul 2003.

Succesorul lui Havel a fost Vaclav Klaus, cel mai înverșunat oponent al acestuia. Perioada de 10 ani în care Klaus a deținut funcția de președinte a fost una marcată de criticism din partea opiniei publice internaționale, în primul rând datorită faptului că acesta și-a utilizat dreptul de veto pentru a bloca o serie de legi în domeniul discriminării și al utilizării controlate a anumitor substanțe chimice în anumite tipuri de fabrici. De asemenea, Vaclav Klaus este un euro-sceptic convins, considerat ca fiind unul dintre liderii care au declanșat un nou clivaj pe scena politică europeană, cel pro-U.E. – anti-U.E.

Se observă această tendință la un număr îngrijorător de state membre, motiv pentru care vom reveni asupra acestei teme pe parcursul lucrării.

Situația tensionată dintre Klaus și Uniunea Europeană a creat Cehiei o imagine negativă, acesta manifestându-și în repetate rânduri dezacordul în mod public. De asemenea, acesta a primit critici și pentru simpatia manifestată în mod deschis pentru regimul de la Moscova, încercând în permanență dezvoltarea de relații economice, în special în domeniul combustibilului, cu Rusia.

Înainte de expirarea mandatului său, în 2013, Klaus dă o nouă lege a amnistiei, cu limite foarte largi, ceea ce provoacă o mobilizare a societății civile, care culmină prin semnarea unei petiții de sute de mii de cetățeni care cer acuzarea lui Klaus de trădare. Acesta este acuzat, acuzația fiind ulterior retractată și urmând a se lua o decizie în acest caz.

Experiențele post-revoluționare a celor două state, Slovacia și Cehia, care au format cândva o coaliție, ne arată modul în care dinamica partidelor politice și rolul pe care acestea îl au în desemnarea președintelui țării, poate influența semnificativ destinul și gradul de dezvoltare al unui stat.

De asemenea, putem observa în cazul Cehiei, cum un sistem economic bine reformat conferă stabilitate și un start bun pentru a putea trece cu succes peste perioada iminentă de tranziție.

În ceea ce privește corectarea clivajului post-comusim în partea de Est a Europei, putem lua ca exponențial cazul Serbiei. Acest stat a introdus multi-partidismul în anul 1990, ceea ce a reprezentat un pas înainte, însă nu mare progres.

Aceasta deoarece tot un singur partid a rămas cu cea mai mare influență în acest stat, și anume Partidul Socialist. Format ca urmare a fuziunii dintre Liga Comunistă Sârbă și Alianța Muncitorilor din Serbia, acest partid a păstrat multe dintre figurile politice din comunism și ideologiile promovate de acesta.

Electoratul acestui partid a fost format între 1990 și 1997 din membrii din conducerea întreprinderilor de stat, bugetari, administratori ai sectoarelor publice, grupuri de fermieri neprivilegiați, șomeri și pensionari.

Între anii 1998 – 2002, componența electoratului acestui partid s-a schimbat, ei atrăgând de partea lor bugetarii, “burghezii” care se bazau pe relațiile cu statul pentru a-și menține averile, majoritatea forțelor polițienești și membrii din conducerea armatei și a forțelor de ordine.

Aceste schimbări au fost marcate atât de atitudinea pe care liderul partidului, Slobodan Milosevic a abordat-o în raport cu aceste grupuri, cât și datorită reformelor pe care aceștia le-au promovat, pe unele punându-le în practică, iar pe altele lăsându-le neconcretizate.

Măsurile luate de Milosevic în calitatea sa de președinte al Republicii Federale Iugoslavia și ulterior al Serbiei, în domenii ca cel economic ori fiscal au fost criticate ca fiind părtinitoare, menite să profite lui și unei elite oligarhice. În sprijinul acestor acuzații, sunt aduse argumente ca suprimarea presei, a opoziției politice de orice tip, luarea unor măsuri politice arbitrare, menite să mențină puterea în mâinile Partidului Socialist, și implicit a lui Milosevic.

Suprimarea drepturilor civile și politice prin introducerea unor legi care pedepseau aspru orice tip de critici aduse de o persoană, televiziune, post de radio ori presa scrisă conducătorilor instituțiilor statului, a dus la declanșarea de revolte populare, care au culminat în 1996 cu proteste masive de stradă.

La fel ca și în cazul Cehoslovaciei, datorită moștenirii Iugoslave, în cadrul federației au existat tensiuni etnice, majoritatea statelor membre militând pentru independență. Milosovic a respins orice tip de propunere în acest sens, ripostând chiar cu violență împotriva celor care cereau independența. Aceasta a și făcut ca în 2006 să fie încarcerat pentru a fi judecat pentru crime de război. El a murit în închisoarea din Haga ca urmare a unui atac de cord, în același an.

Lui Milosovic i-a succedat Vojislav Koštunica, lider al Pardidului Democrat Sârb. Acesta însă nu a adus decât o stabilitate aparentă în Serbia, opunându-se declarării independenței de către Kosovo și scoțând de pe agenda de priorități a Serbiei aderarea la Uniunea Europeană. Acesta a acționat totuși în direcția rezolvării clivajului provocat de comunism, prin introducerea unor reforme privind drepturile și libertățile cetățenești, reforme economice și fiscale.

Ulterior, odată cu declarare independenței de către majoritatea republicilor din fosta Iugoslavie, s-a creat Republica Serbia și Muntenegru, al cărui președinte a fost începând cu anul 2003 Svetozar Marovic. Având origini sârbe și muntenegrene, acesta a avut o atitudine împăciuitoare, încercând menținerea acestei unități fragile.

Însă, odată cu încheierea mandatului său în 2006, Muntenegru și-a declarat independența.

Deși considerată a fi o perioadă de relativă stabilitate, guvernarea lui Marovic a fost marcată de către unul dintre cele mai puternice scandaluri în domeniul contractelor încheiate cu statul, ceea ce demonstra că Serbia nu este un stat eliberat de corupție și că perioada de tranziție este departe de a fi încheiată.

Toate acestea se reflectă și au avut consecințe până în prezent, majoritatea fostelor republici Iugoslave fiind printre ultimele acceptate pe lista de candidați ai Uniunii Europene. Excepție fac Croația și Slovenia care s-au dovedit a fi exemple pozitive în ceea ce privește repararea clivajelor post-comunism.

2.3. Statele din centru vs statele de la periferie

Clivajul centru-periferie este unul dintre cele mai prezente clivaje în cadrul statelor din Europa Centrală și de Est în perioada comunistă și cea de tranziție.

Așa cum am arătat, acest clivaj face referire la opoziția dintre cei care susțin unitatea, naționaliști ori centraliști, și cei care doresc descentralizarea ori autonomia, fie ei regionaliști ori federaliști.

Baza clivajului este așadar una culturală, marcată de confruntări etnice, ideologico-politice cu consistență administrativă, ce nu pot fi reconciliate ori sunt foarte dificil de reconciliat pe cale amiabilă.

Din punct de vedere al teoriei partidelor politice, acest tip de clivaj dă naștere pe de o parte, partidelor de centru, care susțin păstrarea unității administrativ-teritoriale a statului, și celor etnonaționaliste ori regionaliste, care militează pentru dobândirea unei autonomii administrative ori chiar pentru separarea de centru.

Comparativ cu restul Europei, acest clivaj a dat naștere unui număr mai mic de partide regionaliste, disproporționat chiar, comparativ cu cel al partidelor de centru rezultate.

Dintre statele Europei Centrale și de Est, cel în care este cel mai evident clivajul centru-periferie, din perspectiva numărului de partide politice create pe baza acestuia, este Croația.

Astfel, în acest stat au luat ființă atât partide de Centru, cât și partide regionale și naționaliste. Astfel, în categoria partidelor de centru avem Forumul Național și Partidul Poporului (Reformiștii). În ceea ce privesc partidele regionale și naționalist-populiste, lista este mult mai lungă. Putem include aici:

– Lista per Fiume (LIST-RI) – partid cu intenții declarate de obține a autonomie orașului croat Rijeka (Fiume în italiană);

– Forumul Democratic Isrian (IDS) – partid ce susține autonomia provinciei Istria.

– Alianța Democrată Croată a Slavoniei și Baranjei (HDSSB) – care este promotor al regionalismului slavon și își bazează ideologia pe conservatorism și populism de dreapta.

– Partidul Croat al Pensionarilor (HSU) – partid politic unic în această parte a Europei, care își centrează politica pe apărarea libertăților și promovarea drepturilor unei singure categorii sociale, cea a pensionarilor.

– Doar Croația – Mișcarea pentru Croația, care este un partid cu viziuni naționaliste, excluzând implicarea altor state ori organisme internaționale în politica, și mai ales, în economia croată. Acest partid se auto-declară și este considerat a fi eurosceptic.

Motivele pentru care Croația, un stat relativ mic și cu o populație puțin numeroasă, a ajuns să aibă un număr atât de mare de partide politice ca rezultat al clivajului centru-periferie, țin atât de varietatea etnică, cât și de moștenirea Iugoslaviei.

Pe de altă parte, există și alte state în regiune, în cadrul cărora coexistă mai multe etnii, și totuși acest clivaj nu este unul atât de evident. Putem lua aici chiar exemplul țării noastre, unde deși știm că coexistă diverse minorități, care sunt coalizate chiar și sub forma partidelor politice, ca Uniunea Democrat Maghiară din România (UDMR) care este și cel mai puternic dintre acestea, totuși, clivajul nu este la fel de evident.

Aceasta deoarece în România nu sunt prezente mișcări politice naționaliste. Desigur, am avut Partidul România Mare, însă acesta nu s-a remarcat în sine ca având o ideologie vădit naționalistă, ci, mai degrabă, a avut un lider cu viziuni naționaliste, pe Corneliu Vadim Tudor.

Așadar, în cadrul acestui clivaj este importat să remarcăm faptul că atunci când nu există o opoziție ideologică, el nu reușește să se contureze ca un adevărat clivaj politic. Spre deosebire de celelalte tipuri de clivaje, care se conturează prin elementele care le definesc, existența clivajului centru-periferie este confirmată de înființarea partidelor politice specifice. Altfel, vorbim doar despre un teritoriu măcinat de disensiuni etnice, ori de grupuri de interese cu viziuni naționaliste, și nu despre un adevărat clivaj cu repercursiuni politice.

De aceea, consider că originile acestui clivaj depășesc sfera social-culturală, chiar și pe cea a politicului, ele fiind adânc înrădăcinate în istoria respectivelor teritorii. Totodată, consider clivajul centru-periferie ca fiind unul dintre cele mai periculoase, având un mare potențial de a genera conflicte sociale și inter-etnice.

Un partid naționalist ori regionalist, este necesar să acționeze cu deosebită prudență, să nu instige prin politica pe care o promovează la excluziune socială ori chiar ură pentru cei pe care nu îi consideră parte din electoratul lor.

Este important și necesar să fie promovate și interesele regionale ori ale minorităților, însă nu trebuie pierdut din vedere interesul național, care ar trebui să aparțină fiecăruia.

Capitolul 3. Sistemele Electorale și partidele politice în Europa Centrală și de Est

Construcția democratică post comunistă a reprezentat o provocare pentru fiecare dintre statele din Europa Centrală și de Est, cele mai afectate fiind cu precădere cele care nu au rupt legătura cu URSS și cele care nua u beneficiat de o conducere cu viziuni și ideologii democratice, care să fluidizeze tranziția.

Trecerea de la mono-partid ori de la o guvernare autoritară, la mutipartidism și principii democratice ca cel al separației puterilor în stat au fost pași necesari, puși în practică, însă nu de fiecare dată au avut rezultatele scontate.

Una dintre primele misiuni ale acestor state a fost crearea și dezvoltarea de sisteme electorale fiabile, care să funcționeze atât în perioada de tranziție, cât și pe viitor, punând astfel bazele democrațiilor după model occidental.

3.1. Evoluția și dezvoltarea sistemelor electorale și a pluripartidismului în Europa Centrală și de Est

Principalul mecanism care permite unui stat să funcționeze este reprezentarea. Astfel, indiferent că vorbim despre un stat totalitar ori unul democratic, guvernarea se face prin punerea în practică a acestui concept.

Desigur, atunci când vorbim despre democrație, reprezentarea trebuie să fie una legală, determinată de un proces electoral real și pusă în operă de instituții și reprezentanți care să aibă în vedere interesul cetățenilor.

În toată acestă dinamică, rolul partidelor politice este deosebit de important, ele promovând diverse ideologii, alcătuind și prezentând strategii de guvernare.

Acestea sunt menite pe de o parte, să ofere opțiuni cetățenilor pentru ca aceștia să aleagă în funcție de interesele lor, iar pe de altă parte, să asigure un loc cât mai important în ierarhia statului reprezentanților partidelor care câștigă cursa electorală.

Așadar, avem pe de o parte interesele cetățenilor, iar pe de altă parte pe cele ale politicienilor. În cazul regimurilor democratice este necesar ca, măcar până la un punct, acestea să conveargă și să fie puse în practică în cadrul programelor de guvernare. Altfel, nu se poate vorbi decât despre o falsă reprezentare, așa cum este în cazul regimurilor totalitare.

Pe lângă acestea, unul dintre cele mai importante elemente al reprezentării este sistemul electoral. Doar în momentul în care acesta este caracterizat de transpareță, echitate și ciclicitate, putem vorbi despre un regim democratic. Prin transparență facem referire la modul deschis în care ar trebui să aibă loc procesul electoral. Echiatea se referă la corectitudinea și seriozitatea cu care toți cei implicați în sistemul electoral ar trebui să acționeze. Iar ciclicitatea face referire la periodicitatea cu care ar trebuie organizate alegeri, fiind necesar ca funcțiile să fie deținute pentru perioade strict determinate, pentru a nu se ajunge la concentrarea puterii în mâinile unui grup de persoane ori, a unei singure persoane.

Și statele comunist-socialiste din Europa Centrală și de Est aveau sisteme electorale, însă fără a îndeplini caracteristicile ante-menționate, valoarea lor era nulă. Mai cu seamă deoarece pluripartidismul lipsea ori chiar era interzis prin lege, fapt care a permis celor interesați înrădăcinarea unor practici și a unei legislații în domeniu menite să le asigure puterea pe termen nedeterminat.

Reprezentarea este un concept invariabil, care se bazează pe principii solide, ce nu pot fi alterate, deoarece orice schimbare afectează regimului politic.

Aceasta este ceea ce s-a întâmplat și în cazul statelor din Europa Centrală și de Est, practic, în momentul instaurării comunismului, însăși noțiunea de reprezentare a fost afectată, fiind pusă în opoziție cu însăși esența ei, voința populației majoritare nu a mai fost considerată necesară, astfel, nemaifiind consultată.

În același mod, în momentul în care aceste regimuri au fost înlăturate, s-a pus accentul pe valoarea pe care o are reprezentarea, încercându-se să se creeze un mecanism politic democratic.

Rapiditatea și eficiența cu care s-au creat resorturile necesare reprezentării democratice în aceste state a fost una variabilă, și a depins în mare măsură de anumiți factori proprii fiecărui stat, însă și de o serie de decizii pe care guvernanții le-au luat în primii ani post-revoluționari.

Este necesar să înțelegem modul în care angajarea pentru democrație funcționează pentru a putea identifica, în cazul statelor puse în discuție, aceste elemente și decizii, unele cu repercursiuni până în zilele noastre.

Un dintre cele mai complexe lucrări care trateze această problematică este cea a lui Juan J. Linz și Alfred Stepan, cu titlul Probleme ale tranziției și consolidării democratice în Europa de Sud, America de Sud și Europa post-comunistă.

În această lucrare, cei doi autori nu fac doar o analiză punctuală a parcursului democratic al statelor din respective regiuni, ci, pun bazele întregului cadru conceptual în ceea ce privește consolidarea democrației dintr-un stat.

Astfel, aceștia remarcă o serie de manifestări de ordin comportamental, atitudinal și constituțional ale procesului de consolidere. Ei afirmă că prin acestea, democrația devine un proces rutinar și se instalează în viața socială, instituțională și chiar și cea psihologică, ajutând chiar și în realizarea calculelor politice de obținere a succesului.

Dimensiunea comportamentală a consolidării democratice se referă la conduita actorilor semnificativi la nivel național, social, politic, economic ori instituțional. În momentul în care aceștia nu utilizează resursele statului pentru a-și atinge scopurile de ordin personal sau de grup și nu crează un regim nedemocratic în acest scop, cursul spre consolidarea democrației nu este perturbat.

Din punct de vedere al atitudinii, cei doi teoreticieni fac referire la opinia publică și societatea civilă. Astfel, doar atunci când cetățenii manifestă un grad de încredere ridicat în instituțiile democratice și procedurile urmate de acestea, democrația poate fi considerată a fi una consolidată. Aceasta, indiferent de nemulțumirea lor față de condițiile economice ori măsurile luate de guvernanți.

O atitudine antisistem este contrară democrației și din acest motiv se consideră consolidat regimul politic din care această atitudine lipsește ori este proprie doar unor fracțiuni izolate ale societății.

În aceeași ordine de idei, atitudinea majorității și încrederea lor în guvernarea democratică și în faptul că acest tip de regim este cel mai potrivit pentru statul în care trăiesc, este un element important în determinarea nivelului de consolidare democratică. Aceasta deoarece sprijinul din partea maselor populare se reflectă în unele dintre cele mai importante aspecte ale democrației, cum ar fi gradul de participare la alegeri și gradul de încredere în forma de guvernare și regimul politic. Este important aici să distingem între suportul pentru democrație și cel pentru guvernanți. Practic, Linz și Stepan avansează ideea conform căreia într-o democrație consolidată cetățenii cer schimbarea eventualilor guvernanți incapabili, nu abolirea regimului.

Manifestările de ordin constituțional au în vedere cadrul legislativ în care actorii politici se obișnuiesc și acceptă să acționeze doar cu respectarea prevederilor legislative și în limitele impuse de acestea. Astfel, democrația este consolidată doar atunci când conducătorii nu doar crează, dar și acționează pe baza principiilor constituționale, legislative, procedurale și instituționale democratice.

Pe lângă cele trei criterii propuse de Linz și Stepan, cel comportamental, atitudinal și constituțional, este necesar să amintim și de testul dublei răsturnări al teoreticianului Samuel Huntington. El consideră necesară în perioada post-totalitarism ca partidul care vine la conducere în primă fază să piardă la un moment dat una dintre următoarele alegeri și cei care vin la putere să piardă alegerile următoare, de asemenea. Practic, pentru ajuta la consolidarea democrației, Huntigton consideră necesar ca partidul ori coaliția de guvernare din primele trei scrutinuri din perioada incipientă a democrației să fie diferite.

Importanța acestei condiții rezidă în faptul că unui sistem neformat, unui stat care are nevoie de schimbări și de o re-planificare a tuturor sectoarelor, îi sunt utile mai multe paradigme, ce pot fi date doar de o conducere efectuată sub diferite ideologii. În același timp, pentru a evita încercarea de acaparare a puterii din nou de către o singură formațiune politică și pentru a asigura o transparență cât mai mare în ceea ce privește utilizarea banului public, această dublă răsturanare este necesară. Așa cum s-a dovedit de multe ori, odată cu schimbarea formațiunii de conducere sunt analizate aspecte ale vechii guvernări de către reprezentanții celei noi, iar în situația în care se găsesc ne-concordanțe ori ilegalități, de cele mai multe ori sunt făcute publice. Totodată, imunitatea acordată politicienilor aflați la guvernare s-a dovedit a fi un impediment în fucționarea justiției, motiv pentru care o astfel de schimbare din funcție ar fi oportună și din acest punct de vedere. Condiția lui Huntigton, spre deosebire de cele ale lui Linz și Stepan care au o serie de elemente variabile, este una ușor de verificat.

Fiind în strânsă legătură cu multe aspecte politice, juridice și sociale, consolidarea democratică și evoluția democrației în statele Europei Centrale și de Este în post-comunism, privită din paradigma celor doi teoreticieni, este una dintre cele mai complexe și utile în determinarea gradului de evoluție al acestor state.

Pentru a sublinia diferențele modului în care s-a făcut consolidarea democrației, Linz și Stepan identifică o serie de tipuri și de variațiuni prezente în fiecare dintre statele analizate.

Astfel, se remarcă faptul că în statele în care deciziile privind urmarea căii democratice ca fiind cea mai bună soluție pentru viitorul țării au întârziat, sunt cele cu evoluția cea mai lentă în consolidarea democratică. Bulgaria este considerat a fi statul care a fost cel mai indecis în alegerea democrației ca regim politic post-comunism. De asemenea, conducerea din Bulgaria chiar și în 1988 avea vederi similare cu o serie de grupuri puternice în societatea civilă, care susțineau totalitarismul. Ezitarea aceasta s-a văzut în evoluția și dezvoltarea ulterioară a statului.

În contrast cu Bulgaria, avem exemplul Cehoslovaciei și pe cel al Ungariei. În anul 1988 sistemul din Cehoslovacia prezenta de peste un deceniu semnalmente ale unei de-totalizări a societății civile și a gândirii politice.

În Februarie 1989 Ungaria era deja pregătită pentru o schimbare de paradigmă, fără a avea însă siguranța că cea mai bună opțiune este una democratică ori una autoritară.

Autorii notează astfel, că la finalul anilor ‘80 cele trei state ante-menționate erau exponente ale unor niveluri de dezvoltare diferite în post-totalitarism. Astfel, avem pe de o parte Ungaria ce reprezită exemplul unui post-totalitarism matur, Bulgaria ce este un exmplu de post-totalitarism timpuriu și Cehoslovacia ce poate fi considerată ca reprezentând un post-totalitarism „înghețat”.

Aceste variațiuni au existat în toate statele din Europa Centrală și de Est, ele influențând construcția democratică, fie în mod pozitiv, fie afectând rapiditatea și stabilitatea acesteia.

Pentru a ilustra cât mai concret și a avea o viziune comparativă și de ansamblu asupra evoluției în post-comunism a pluripartidismului, sistemelor electorale și a consolidării democratice în Europa Centrală și de Est, am procedat la realizarea unor tabele cu statele în cauză și informațiile care ne sunt utile, tabele ce se poate regăsi mai jos. Am procedat la gruparea lor pe principii geografice și geo-politice, pentru a evidenția modul în care, spre exemplu, state care au constituit cândva o uniune, cum sunt cele din fosta Iugoslavie sau Cehoslovacia, au evoluat.

Tabel 1a. Cadrul legislativ, pluripartidismul și sistemul electoral din statele membre ale fostei Iugoslavii: Serbia, Slovenia, Albania și Croația.

Tabel 1b. Cadrul legislativ, pluripartidismul și sistemul electoral din statele membre ale fostei Iugoslavii: Bosnia-Herțegovina, Macedonia, Kosovo și Muntenegru.

Tabel 2. Cadrul legislativ, pluripartidismul și sistemul electoral din: Cehia, Slovacia și Polonia.

Tabel 3. Cadrul legislativ, pluripartidismul și sistemul electoral din: România, Ungaria și Bulgaria.

3.2. Perspective ale evoluției sistemelor electorale și partidelor politice din Europa Centrală și de Est

În prezent, este ușor să înțelegem resorturile democrației, modul în care partidele politice se formează, își desfășoară activitatea și acced în funcții de conducere în cadrul instituțiilor statului. Toate acestea par naturale și firești, însă în perioada post-comunistă, unul dintre principalele impedimente a fost educarea populației în acest sens.

În majoritatea statelor din regiune, populația a fost cea care a denunțat regimul autoritar, și a luptat pentru înlăturarea acestuia, însă, cei care au dorit să facă ceva concret în domeniul politicii, au avut de înfruntat o societate de multe ori nepregătită pentru ceea ce înseamnă democrație și capitalism.

În același timp, în această perioadă, mulți dintre cei care au fost implicați în vechiul regim, au încercat să își mențină poziția politică, ori chiar să speculeze momentul pentru a accede la una mai importantă.

De asemenea, din punct de vedere al re-organizării instituționale și economice, statele Europei Centrale și de Est au fost marcate în post-comunism de dezorganizare. Putem avansa chiar ideea conform căreia, căderea comunismului în multe dintre aceste state a prilejuit o oportunitate de îmbogățire pentru unele dintre personele bine-plasate în vechile regimuri. Astfel, a luat naștere o nouă categorie de noi îmbogățiți.

Pluripartidismul s-a instaurat rapid în statele Europei Centrale și de Est, acesta fiind pentru populație echivalent al democrației. Problemele apărute în acest sector au fost de două facturi, de ordin cantitativ și de ordin calitativ.

În unele dintre state, numărul de partide apărute după căderea comunismului a fost unul extrem de mare, ceea ce nu a permis definitivarea unei majorități clare la primele alegeri organizate. De asemenea, cele care nu au utilizat votul direct în alegerea președintelui țării, optând pentru o Republică Parlamentară, s-au găsit în imposibilitatea de a cădea de acord asupra sprijinirii unui candidat în funcția de peședinte. Această situație a creat disensiuni și instabilitate politică.

Din punct de vedere al aspectului calitativ, așa cum am precizat, printre cei interesați de obținerea puterii și-au făcut loc oportuniștii, cei care făceau parte dintre, ori sprijineau, tocmai acești noi îmbogățiți, iar în statele în care au avut câștig de cauză, întâlnim până și astăzi elemente ale oligarhiei.

Așadar, s-a dorit renunțarea la monocrație și autocrație, în virtutea democrației și a capitalismului, însă, din nefericire, această tranziție a prezentat în toate statele Europei Centrale și de Est perpetuarea unor elemente oligarhice.

O repercursiune gravă a acestora în prezent poate fi văzută la nivel fiscal, acolo unde, deși s-au făcut progrese importante, mai ales cu ajutorul mijloacelor informatice avute la dispoziție, o reformă este în continuare necesară. Putem observa că în aceste state există legislație fiscală care verifică veniturile persoanelor fizice și a companiilor, însă doar din prezent ori din trecutul recent. Nu sunt puse în discuție averile dobândite în perioada imediat următoare căderii comunismului, acestea fiind oarecum chestiuni cunoscute și în mare măsură, tolerate.

Principala greșală a fost reprezentată de considerarea pluripartidismului drept o formalitate necesară instaurării democrației, în vederea constestării puterii autoritare din trecut, fără a pune în valoare beneficiile acestui sistem politic.

În ceea ce privesc teoriile dezvoltate pe baza sistemelor politice din Europa Centrală și de Est, teoreticienii din domeniu au dezvoltat două teorii principale.

O primă teorie are la bază modelul occidental, susținătorii acestuia considerând că este necesară efectuarea unei comparații între sistemele politice dezvoltate în vestul continentului, pentru a putea determina valoarea exactă a celor din regiunea Europei Centrale și de Est.

Acestă analiză comparativă este realizată pentru a determina gradul de identitate dintre modelul occidental și cel al democarațiilor incipiente. De asemenea, se presupune că oferirea unui model predefinit va duce la adoptarea unor comportamente politice și electorale determinate de acestea.

În cazul partidelor politice, aceste demersuri, ce au un fundament sociologic au condus, în mare, la același rezultat: sistemul democratic, în general și cel partidist, în particular, nu funcționează asemeni modelului occidental.

Ce de-a doua abordare, care este o rezultantă a eșecului celei dintâi, este centrată în jurul ideii conform căreia sistemele politice din Europa Centrală și de Est au capacitatea și este totodată necesar să dezvolte sisteme proprii, bazate pe experiențele dobândite și pe specificitatea fiecărui stat.

Prin această paradigmă, se pune accentul asupra modelului propriu de partidism pe care Europa Centrală și de Est îl dezvoltă, model considerat propriu acestor state, având o structură și o funcționalitate specifică. Tipul ideal este considerat în continuare a fi cel de sorginte occidentală, de aceea chiar și această abordare ia drept reper acest etalon, ceea ce face ca poziția analitică să fie similară cu cea a teoriei partidismului occidental.

Majoritatea teoreticienilor propun analiza comparativă cu sistemele politice occidentale, însă de fiecare dată aceștia încearcă să etaleze o serie de particularități specifice statelor din Europa Centrală și de Est.

Dintre aceștia, ne vom opri asupra analizei propuse de Peter Mair, care identifică un număr de factori specifici democrațiilor din regiunea în speță, ceea ce conferă suport teoriei conform căreia sistemele politice ale acestor state sunt de sine-stătătoare. Astfel, aceste sisteme nu sunt doar reproduceri după modelul occidental, ci se particularizează prin mecanisme politice proprii.

Cele mai importante puncte specifice și diferențe identificate din perspectiva analizei propuse de Mair sunt:

1. Cursul diferit pe care îl urmează procesul de democratizare în statele din Europa Centrală și de Est. Raportat la contextul istoric, premisele și reperele luate în calcul, parcursul partidelor politice este unul diferit în mod evident.

2. Elementul de imprevizibilitate dat de opțiunile electoratului. În cadrul sistemelor politice occidentale, unde democrația este consolidată, electoratul este unul predictibil și relativ închis. Prin comparație, în statele din regiunea Europei Centrale și de Est, electoratul este unul maleabil, fără opinii puternice către o anumită direcție sau ideologie, acesta dând un imbold mai mare partidelor politice în încercările de a atrage un electorat cât mai numeros de partea lor. Aceasta determină o organizare diferită a partidelor politice.

3. Diferențe la nivelul contextului competițional. Partidele politice din statele Europei Centrale și de Est au o legătură mai slabă cu electoratul lor, datorită volubilității acestora, motiv pentru care competiția dintre ele este mult mai acerbă.

În acest sens, putem observa unele reminescențe ale propagandei promovată de vechile regimuri, partidele politice utilizând pe scară largă mijloacele media pentru a-și promova interesele ori pentru a-și desființa adversarii.

Aș dori să remarc și faptul că sunt cunoscute pe scară largă cazurile în care persoane implicate politic ori cu interese politice au fost și sunt afiliați unor trusturi importante de media, pe care le utilizează vădit în încercarea de a acapara electoratul.

De asemenea, mediul instituțional și cel birocratic sunt prin natura lor caracterizate de instabilitate, fiind în continuă transformare și tranziție, căutând să satisfacă cerințele apărute pe parcurs.

Mair mai remarcă și lipsa unei conexiuni între partidele politice și societatea civilă, comparativ cu cele din statele occidentale, acestea fiind mult mai imune la presiunile sociale sau media.

4. Diferențele de viziune a elitelor. În cazul statelor Europei Centrale și de Est, conducătorii partidelor politice au o atitudine conflictuală și concurențială exacerbată.

Un alt concept dezvoltat de Mair, de această dată împreună cu Richard Katz, pentru a ilustra cât mai bine rolul pe care partidele politice îl au, nu doar în Europa Centrală și de Est, ci și în cadrul democrațiilor consolidate, este cel de partid de tip cartel.

Prin introducerea acestui concept, cei doi teoreticieni au pus în discuție utilizarea banului public de către partidele politice, în scopul menținerii pozițiilor pe care le dețin.

Aceștia reclamă faptul că partidele utilizează resursele financiare ale statului, profitând de dezinteresul tot mai accentuat pe care cetățenii îl manifestă pentru participarea la viața politică.

Astfel, se conferă oportunitatea formării unor grupuri de interese ce au drept principal scop menținerea statutului economic al membrilor acestora, în detrimentul cetățenilor. Modalitățile de sustragere a banului public sunt diverse, de la contractele cu statul a unor companii aservite membrilor de partid, până la investiții frauduloase și evaziune fiscală.

Din aceste considerente, în prezent, partidele politice au pierdut încrederea și entuziasmul cu care societățile din Europa Centrală și de Est le-au privit imediat după revoluțiile de eliberare de sub regimurile autoritare.

Această lipsă de încredere, oglindită într-o prezență scăzută la vot, o lipsă de implicare în domeniul politicii și un dezinteres pentru tot ceea ce înseamnă acesta, influențează negativ bunăstarea cetățenilor.

De multe ori aceștia consideră că nu au un cuvânt de spus, că oricare ar fi atitudinea pe care o adoptă, nu pot inspira schimbare, iar acest lucru afectează întreaga societate.

Un prim pas ce trebuie făcut este educarea spiritului politic al fiecăruia, pentru a putea conștientiza importanța pe care un sistem politic și electoral viabil îl are pentru întreaga societate.

3.3. Dinamici electorale și predicții politice

Direcția în care se îndreaptă statele de astăzi din punct de vedere politic este una greu de anticipat, mai cu seamă pentru că este în strânsă conexiune cu o serie de factori externi noi. Dintre aceștia, cea mai importantă problematică este cea a terorismului, din care decurge problema migrației, ce este în strânsă conexiune cu cea demografică.

Scăderea demografică afecteză în mod nemijlocit sistemul electoral, schimbul de generații fiind vital pentru o funcționare optimă a acestuia. În același timp, întreaga Europă pare că revine la o situație cu care s-a mai confruntat cu câteva secole în urmă și pe care părea că a depășit-o, și anume, problema minorităților. Valul de imigranți din Orientul Mijlociu și apropiat provoacă tensiuni și nemulțumiri, iar partidele politice, fie că se află la putere ori în opoziție, se văd obligate să ia atitudine și să își exprime un punct de vedere privind această situație.

Realizarea de sondaje de opinie și cunoașterea în permanență a părerilor pe care societatea civilă le are privind orice chestiune de interese național se dovedește întotdeauna utilă și chiar necesară. Totuși, responsabilitatea celor care sunt la conducerea statului trebuie să privescă și dincolo de acestea, să aibă capacitatea de predicție și interpretarea a tuturor datelor, pentru a decide în mod corect și în beneficiul majorității cetățenilor.

În fiecare stat există deja două tabere, nu foarte clar delimitate încă, cea a celor ce susțin primirea de imigranților și cea a celor ce sunt împotriva unei astfel de politici. Există totuși și un număr foarte mare de cetățeni nehotărâți, cu opinii neformate ori dezinteresați.

Situarea unui partid politic pe o poziție fermă privind această chestiune se poate dovedi un succes, ori, dimpotrivă, o catastrofă din punct de vedere electoral. Totuși, atunci când o luare de poziție este necesară de către cei de la conducerea statului, trebuie acționat cu precauție, fiindcă în această speță orice decizie sau remarcă are repercursiuni și un ecou internațional.

Un alt subiect care tinde să formeze două tabere distincte în electoratul european este cel al atitudinii față de Uniunea Europeană. Un euroscepticism a existat încă de la formarea Uniunii, însă acest curent tinde să capete amploare, mai ales odată cu Brexit-ul din Marea Britanie.

În acest context, plasarea pe o poziție certă pro-UE ori contra-UE este ceva necesar pentru fiecare guvern și partid politic din statele membre. Desigur, cererea nu este una formală, ea este impusă de circumstanțe, fiind necesar să se cunoască amploarea fenomenului.

Consecințele asupra dinamicii electorale sunt mult mai directe decât cele din cazul problemei imigrației. Aceasta deoarece euroscepticismul este ceva intrinsec, un curent de opinie dezvoltat în interiorul respectivului stat, având astfel mai multă greutate. Altfel spus, nu pot exista viziuni împotriva Uniunii Europene decât dacă există cetățeni nemulțumiți, iar aceștia ori cei care speculează nemulțumirea lor, se pot coaliza cu ușurință în partide ori formațiuni politice.

De asemenea, așa cum s-a demonstrat, o serie de partide politice existente au preluat această nemulțumire și au trancris-o în programe de guvernare de ieșire din Uniune, pentru a câștiga teren în fața adversarilor lor mai moderați.

În statele Europei Centrale și de Est euroscepticismul este la cote mult mai scăzute, comparativ cu statele vestice. Excepție face Polonia, a cărei populație, conform Eurobarometrului din 2016, are o lipsă de încredere în Uniunea Europeană de aproape 50%.

Singurul partid din regiune cu o viziune eurosceptică declarată este Partidul Cetățenilor Liberi din Croația. Acesta însă nu condamnă Uniunea Europeană datorită viziunilor naționaliste ori a măsurilor economice (așa cum se întâmplă în cazul altor partide din statele vestice din Uniune), ci consideră că nu este o instituție utilă. Partidul croat susține ca realizarea de schimburi economice și dreptul de circulație liber între state să fie chestiuni voluntare, fără a fi reglementate de un organism central.

Pe lângă aceste probleme actuale, există o serie de alte chestiuni care influențează dinamica electorală în statele Europei Centrale și de Est.

Dintre acestea, cele mai notabile sunt:

1. Accentuarea lipsei de încredere a cetățenilor în partidele politice – atât în cele care dețin puterea, cât și în cele de opoziție. Din acest punct de vedere, dinamica electorală se traduce prin absenteism de la urne și o neimplicare a societății civile în viața politică, practic o pierdere a conștienței politice. Este important de sesizat că nu doar neexprimarea opțiunii electorale este un fenomen îngrijorător, ci și o exprimare dezinformată a acesteia. În acest mod pot accede la putere partide politice cu ideologii care susțin măsuri și practici extremiste.

2. Numărul mult prea mare de partide politice, disproporționat în raport cu numărul de cetățeni și care face dificilă coalizarea unei majorități, ceea ce duce la instabilitate politică. Din acest punct de vedere, pot apărea clivaje politice în ceea ce privește dispersia puterii între partidele mari și cele mici, clivaje provocate de faptul că, de regulă, partidele mici urmăresc îndeplinirea unor scopuri imediate, pe când, cele mari, au obiective pe termen lung.

3. Corupția din sistemul electoral. Au fost semnalate probleme în multe state din regiune. În România, spre exemplu, chiar și în prezent sunt în curs de judecare procese penale care au drept obiect fapte de corupție comise în legătură cu alegerile prezidențiale din 2014. Acest fenomen nu duce doar la o scădere a încrederii populației în sistemul electoral, ci afectează întreaga funcționare a statului pe termen lung. Deoarece, cei care au ajuns la putere cu ajutorul fraudei electorale, este evident ca vor continua în aceeași manieră, de regulă prin încercări de utilizare improprie a banilor publici, în scopul de a-și acoperi frauda și de a dobândi venituri ilicite.

Consider că din punct de vedere al posibilității de a face o serie de previziuni electorale și politice privind statele din Europa Centrală și de Est, acestea pot fi divizate în categorii distincte, în funcție de anumite paradigme ce capătă contur în conștiința politică.

Avem astfel, pe de o parte, statele care sunt membre ale Uniunii Europene și cele care nu au încă acest statut, statele care susțin parcursul european, și cele în care euroscepticismul capătă contur. De asemenea, cele cu un sistem electoral incomplet dezvoltat ori cele afectate de corupție la scară largă, care sunt mult mai vulnerabile.

Totodată, volatilitatea în rândul minorităților și imposibilitatea puterii centrale de uniformizare a legislației, astfel încât aceasta să fie considerată echitabilă de toate regiunile și pentru toate etniile, este un alt element care afectează dinamica electorală.

Din punct de vedere al previziunilor electorale și politice, preconizez o creștere a antipatiei pentru Uniunea Europeană, chiar și în statele din Europa Centrală și de Est, însă cu o pondere mult mai scăzută decât cea din statele vest-europene. Aceasta însă, la nivelul opoziției politice, mai degrabă, decât la nivelul societății civile. Antipatiile privind Uniunea Europeană pot genera formarea unor partide politice eurosceptice ori schimbarea direcției ideologice a altor partide care deja sunt prezente pe scena politică.

Din această perspectivă, consider totuși că statele din Europa Centrală și de Est vor fi ultimele care să renunțe la visul european. Aceasta deoarece pentru ele este o chestiune mai recentă, o năzuință perpetuată timp de multe generații, introdusă în programe de guvernare ca un obiectiv principal ani la rând, și considerată benefică de majoritatea populației și a opiniei publice.

În ceea ce privește problematica minorităților și modul în care o gestionare dezastroasă a acestei chestiuni are repercursiuni pe termen lung asupra sistemului politic și a societății, regiunea cea mai afectată este cea a Balcanilor.

Statele din fosta Iugoslavie sunt cunoscute pentru diversitatea lor etnică, motiv pentru care în cadrul lor au luat naștere cele mai multe partide politice cu programe dedicate minorităților.

Un exemplu elocvent este Bosnia și Harțegovina, acolo unde există un număr foarte mare de partide politice care sunt canalizate pe reprezentarea etniilor sârbe, bosniace și croate. De asemenea, în Croația avem partide politice axate atât pe apărarea drepturilor unor etnii, cum este Partidul Democratic Independent Sârb, cât și o serie de partide politice regionaliste.

Un fenomen interesant este acela că, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, partidele politice regionaliste sau cu pretenții de autonomie a unor provincii au devenit mai moderate în opinii. Aceasta este pe de o parte consecință a politicii de eliminare a frontierelor promovată de U.E., politică ce face ca cererile promovate de astfel de partide politice să fie lipsite de obiect.

Pe termen lung însă, este posibil ca partidele ce reprezintă minorități etnice ori afișează tendințe regionaliste să câștige teren, mai ales dacă euroscepticismul va deveni un subiect din ce în ce mai discutat și împărtășit de societatea civilă.

Capitolul 4. România în contextul politicilor europene

Politica fiecărui stat este determinată de o serie de factori interni pe care i-am pus în discuție sub forma parcursului democratic, a clivajelor politice, a sistemului electoral și a caracteristicilor sistemului de partide politice. Pe lângă factorii interni, și în strânsă legătură cu aceștia, există o serie de factori externi care influențează formarea și dezoltarea sistemului politic. Cei mai semnificativi sunt determinați de poziția geopolitică și geostrategică a statului, fiind legați de importanța pe care statul o are ori dorește să o dobândească la nivel regional și global.

Pentru a se putea impune pe scena politică, intervine necesitatea formării de alianțe cu alte state ori organizații recunoscute la nivel mondial. Această tendință s-a accentuat după cel de-al Doilea Război Mondial, în vederea menținerii păcii și stabilității, condițiile necesare și firești dezvoltării statale pe toate planurile.

Din aceste motive, țara noastră a ales să fie membră în cele mai importante organizații la nivel mondial și regional, devenind în anul 1955 membru al Organizației Națiunilor Unite, în 2004 membru N.A.T.O. și din 2007 facem parte din Uniunea Europeană.

Pe lângă beneficiile evidente de parteneriat cu unele dintre cele mai puternice state ale lumii, acest statut presupune și asumarea unor riscuri la nivel economic, al securității ori de ordin politic. Cele din urmă se referă în varianta simplistă la crearea unei falii între două posibile tabere în mediul politic și în societatea civilă, și anume, a celor care susțin statutul de membru al României în respectivele organizații și a celor care se opun ori au rezerve.

Într-o variantă mai complexă, globalizarea produce efecte multiple în rândul cetățenilor, inclusiv a liderilor și a partidelor politice, în special prin promovarea unor concepte unioniste și de uniformizare, considerate contrare promovării valorilor naționale.

4.1. State ale Uniunii Europene

Cea mai importantă organizație la nivel regional pentru statele din Europa Centrală și de Est este Uniunea Europeană. Deși a luat ființă ca un conglomerat de state menit să garanteze de schimburi economice reciproc avantajoase, această organizație a evoluat rapid și a ajuns în prezent să fie compusă din majoritatea statelor europene, având instituții specifice și dezvoltând politici proprii.

Sub deviza ”Unitate în diversitate”, U.E. încearcă, și în mare parte și reușește, să fie un promotor al evoluției și uniformizării diferențelor economice dintre statele din regiune, căutând în același timp să valorifice și să prezerve valorile naționale proprii fiecărui stat membru.

Având în prezent un număr de 28 de state membre, statutul de membru în Uniunea Europeană reprezintă, ori a reprezentat la un moment-dat, un deziderat pentru oricare dintre statele continentului european.

Desigur, au existat și există tensiuni care par să se accentueze în prezent, atât între state membre ale uniunii, cât și între U.E. și alte state ori organizații internaționale. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele cu, Federația Rusă, Turcia, Polonia, Marea Britanie și Grecia.

Conflictul cu Rusia este unul vechi, fiind cunoscută antipatia declarată a acestui stat față de această organizație, mai ales datorită intereselor geostrategice și economice pe care Federația Rusă le are în anumite state europene. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, în perioada modernă și contemporană, unul dintre principalele obictive ale Rusiei este să își mențină supremația asupra statelor care au fost membre ale Pactului de la Varșovia și care au făcut parte din fostul bloc sovietic.

Aici vorbim în mare măsură de state din regiunea Europei Centrale și de Est. Cu o serie dintre acestea, Rusia a reușit să păstreze relații strânse de colaborare ori, chiar a forțat menținerea unor astfel de relații prin deținerea supremației energetice asupra lor. Astfel, state ce Belarus, Ucraina ori Republica Moldova, au întâmpinat dificultăți în procesul de democratizare, fiindu-le impusă, direct ori indirect, interdicții de a se alătura Uniunii Europene ori N.A.T.O.

Tensiunile dintre U.E. și Federația Rusă au degenerat în 2015, odată cu anexarea Peninsulei Crimeea de către guvernul de la Kremlin. Aceasta a provocat impunerea de sancțiuni economice asupra Rusiei, sancțiuni ce sunt în vigoare și care îi afectează chiar și astăzi.

Relația Uniunii Europene cu Turcia a cunoscut mai multe etape și s-a dovedit a fi în prezent la fel de volatilă ca cea cu Rusia. Aceasta se datorează în principal dorinței conducerii de la Ankara de a concentra o putere cât mai mare în mâinile președintelui Recep Tayyip Erdogan, ceea ce contravine principiului democratic de separație a puterilor în stat. În scopul acesta, s-a organizat referendum-ul din 16 Aprilie 2017, prin care au fost supuse votului public o serie de amendamente constituționale cu repercursiuni grave asupra puterii executive. Practic, s-a votat eliminarea postului de prim-ministru, urmând ca miniștrii să fie aleși în mod direct de președinte, eliminându-se totodată posibilitea de înlăturare a Guvernului de către Parlament prin moțiune de cenzură. Cu o majoritate fragilă de 51.49% s-a votat pentru implementarea acestor schimbări.

Pentru Uniunea Europeană, această situație este una îngrijorătoare, mai ales datorită relațiilor tot mai strânse dintre Ankara și Kremlin. Țara noastră joacă un rol foarte important în acestă dinamică, fiind alături de Bulgaria state care se află la granița de Est a Uniunii și care, fie direct, fie indirect (prin intermediul Mării Negre) au granițe comune cu aceste state. Totodată, relațiile tot mai bune pe care România le dezvoltă din punct de vedere economic cu o serie de state din zona Cucazului atrag antipatii atât în Turcia, cât și în Rusia.

În ceea ce privește Polonia, relațiile Uniunii Europene cu acest stat devin din ce în ce mai reci, din mai multe motive. Atitudinea liderilor din Polonia de a schimba în mod repretat judecătorii Curții Constituționale pe criterii politice și fără a respecta rolul puterii legislative în această chestiune, a dus la o adâncire a crizei politice începând cu 2015. Atât societatea civilă, cât și Uniunea Europeană și mediul politic internațional în genere, au adus critici regimului de la Varșovia, fiind puse în discuție chiar și o serie de sancțiuni din partea U.E.

O altă chestiune care a provocat divergențe între Uniunea Europeană și Polonia a fost reprezentată de criza imigranților. În cadrul Uniunii s-a luat decizia ca fiecare stat membru să accepte o cotă-parte din imigranți, în funcție de posibilitățile pe care fiecare le are. Recent, U.E. a anunțat că intenționează să sancționeze statele care nu și-au respectat partea de înțelegere, alături de Polonia mai sunt numite Cehia și Ungaria.

De asemenea, relațiile dintre Polonia și un alt stat al Uniunii Europene, Franța, sunt deosebit de delicate. Aceasta deoarece liderii de la Varșovia s-au declarat deranjați de politica economică despre care proaspătul președinte al Franței a declarat că dorește să fie o prioritate pentru statele uniunii. Emmanuel Macron a făcut referire la promovarea unui protecționism economic în efortul de a înfrâna populismul care devine o problemă în unele dintre statele membre, opinie împărtășită și de către unii dintre liderii Uniunii Europene.

În ceea ce privește politica dusă de Marea Britanie în relațiile cu U.E., situația este incertă și problemele sunt mult mai serioase, acesta fiind primul stat care a decis, în urma unui referendum, părăsirea Uniunii. Totuși, aceast rezultat al referendum-ului pare ca a provocat mai multe nelămuriri și neînțelegeri, decât să aducă o rezolvare a nemulțumirilor privind relațiile cu U.E.

Astfel, deși a trecut aproape un an de la referendumul din 23 Iunie 2016, atunci când 51,9% dintre voturi au fost exprimate pentru părăsirea Uniunii Europene, situația este cu mult mai tensionată și complicată decât înainte de această decizie. Rezultatul referendum-ului a provocat o serie de tensiuni naturale, ce erau previzibile, între Uniunea Europeană și Marea Britanie, însă și o serie de conflicte la nivel intern. Aceasta deoarece anumite regiuni din Regatul Unit s-au pronunțat tranșant împotriva ieșirii din Uniune. Astfel, londonezii au voatat în proporție de 59.9% contra, Irlanda de Nord în proporție de 55.8% și în Scoția un procent de 62.0% s-a pronunțat împotriva ieșirii din U.E. În resul regiunilor, in proporții variabile, de maxim 59.3%, a fost aleasă calea ieșirii din Uniune.

Desigur, regula pe care o impune un sistem electoral democratic este aceea ca minoritatea să se supună majorității, dar atunci când diferența cu care majoritatea își alocă victoria este una infimă, ori atunci când există diferențe atât de clare este foarte probabil să apară tensiuni. Mai ales deoarece în cazul Marii Britanii sunt cunoscute diferendele dintre Irlanda de Nord și Scoția, pe de o parte, și Anglia, pe de altă parte. Criza cauzată de rezultatul referendumului este departe de a fi soluționată, la fel și cea din interior. Sunt aduse în discuție posibilitatea ca Irlanda de Nord și Scoția să rămână în orice circumstanțe membre ale Uniunii Europene, însă asta ar ridica mari probleme, fiind asociată acordării unui grad de autonomie nedorit acestor teritorii, apărând pericolul dezbinării regatului.

La acest moment este dificil să facem previziuni privind soarta Marii Britanii în raport cu apartenența ei la Uniunea Europeană. S-a încercat demararea unor negocieri de ieșire din Uniune, în urma cărora mulți britanicii, atât din mediul politic, cât și din rândul opiniei publice și a societății civile, au înțeles că dobândirea unor condiții avantajoase de ieșire este aproape imposibilă. Aceasta deoarece, pe lângă faptul că, economic vorbind, chestiunile sunt delicate, din punct de vedere politic și strategic, Uniunea Europeană trebuie să se păstreze puternică. Trebuie să arate, și nu doar statelor și organizațiilor internaționale, ci și celorlalte state membre, că puterea constă în păstrarea unității dintre ele. O crucificare a Marii Britanii, în situația în care aceasta va susține ieșirea cu orice preț din U.E., este iminentă și ușor de anticipat, fiind chiar o obligație indirectă a celorlalte state să își exprime nemulțumirea, pentru a susține existența Uniunii.

În ceea ce privește relația Uniunii Europene cu Grecia, aceasta s-a degradat pe baza problemelor de natură economică. Fiind stat membru al U.E. și N.A.T.O. și având o poziție strategică la Marea Mediterană, pe granița de Sud-Est a Uniunii, Grecia a reprezentat dintotdeauna un punct forte pentru aliații săi.

Pe de altă parte, relațiile tensionate de secole dintre Grecia și Turcia, au făcut ca acest stat să caute o apropiere ideologică și o alianță cu statele vest-europene și cu Statele Unite ale Americii. Relațiile turco-grecești sunt tensionate de foarte mult timp, în special datorită conflictului privind supremația asupra insulei Cipru, care este împărțită între cele două state. În această ecuație, Brexitul englez are o semnificație aparte, Marea Britanie fiind unul dintre susținătorii fervenți ai aderării Turciei la U.E.

Situația din Grecia a degenerat la sfârșitul lui 2009, când deficitul bugetar a atins cote alarmante, gradul de îndatorare fiind uriaș, iar Uniunea Europeană a trebuit să intervină cu o serie de măsuri de austeritate. Aceste măsuri au provocat nemulțumire și proteste în masă, ajungându-se la adevărate lupte de stradă.

Modul în care această criză a influențat viața politică este unul deosebit de interesant. În primul rând în Grecia, partidele de stânga și cele radicale de stânga s-au coalizat și au reușit astfel să acapareze puterea în stat. Se observă o ascensiune fulminantă a acestei coaliții numită Syriza.

Dacă la alegerile parlamentare din 2004, ei reușeau să obțină doar 6 scaune în Parlamentul Helen, situându-se pe locul al 4-lea și implicit în opoziție, începând cu alegerile din 2012, popularitatea lor a crescut, devenind cea mai importantă coaliție a opoziției, iar la alegerile din Ianuarie 2015 au obținut majoritatea, fiind la putere chiar și astăzi. Chiar și reprezentarea în Parlamentul European a coaliției Syriza a crescut, în prezent aceștia dețin, începând cu 2014, 6 fotolii de parlamentar european din partea Greciei, din cele 21 disponibile.

De asemenea, tensiunile provocate de măsurile de austeritate, au contribuit la crearea fenomenul Grexit, ce poate fi considerat unul dintre principalele motive care au dus la perpetuarea mișcărilor și partidelor politice eurosceptice pe întreg teritoriul Europei.

O soluție de ieșire din criză a Greciei este considerată a fi ieșirea din Zona Euro, însă acest fenomen ar avea un impact foarte grav asupra întregii Uniuni Europene. Chiar dacă nu toate statele au aderat la zona Euro, majoritatea celor care utilizează această monedă sunt dintre cele mai puternice, iar economiile lor ar fi deosebit de afectate. În același timp, s-ar crea un precedent periculos, existând posibilitatea ca și alte state să recurgă la aceeași metodă, ceea ce ar duce la prăbușirea monedei europene.

Din punct de vedere al politicii Uniunii Europene, atât Brexitul cât și situația creată de tensiunile din Grecia au determinat statele membre să se preocupe mai mult de susținerea și implementarea unor politici de promovare a imaginii U.E., în încercarea de a preîntâmpina ori de a aplana criticile la adresa politicilor practicate de Uniune.

4.2. România în perioada de aderare și integrare: Integrarea europeană și reforma democratică în România

Perioada postcomunistă s-a dovedit a fi una dificilă, marcată de reformarea întregului sistem instituțional, politic și economic. Parcursul de la un sistem politic dictatorial și o economie puternic centralizată, la un sistem democratic și o economie de piață a fost impulsionat și împiedicat de o serie de factori.

În primul rând, la nivel instituțional s-a înțeles prin mai mult control și o mai bună comunicare între departamente, o birocratizare excesivă, care este prezentă chiar și astăzi în toate domeniile statului.

De asemenea, în planul încercării de dezvoltare economică, s-a început un proces de privatizare excesiv. Din acel moment, cei mandatați de cetățeni prin vot democratic să îi reprezinte în acest proces, au înțeles că pot să dobândi beneficii materiale colosale din așa-numite afaceri cu privatizări și economia de stat a fost fraudată. Procesele penale continuă chiar și astăzi.

Mulți dintre cei de la conducerea statului, inclusiv președintele României de la acea vreme, erau persoane care au activat în Partidul Comunist și din această poziție, au perpetuat relații cu U.R.S.S. Chiar și după destrămarea acesteia, însă, apropierea de Rusia era una evidentă.

În același timp, faptul că majoritatea reprezentanților țării noastre nu militau activ pentru integrarea cât mai rapidă a României în structurile de securitate globale și regionale de importanță majoră, a reprezentat un dezavantaj.

România a semnat în 1993 acordul de asociere la Uniunea Europeană, și în 1995 a dobândit statutul de stat asociat la acesteia, ceea ce a reprezentat un progres notabil. Țara noastră a dobândit calitatea de membru în Uniunea Europeană în anul 2007, după parcurgerea unui drum anevoios pentru îndeplinirea tuturor cerințelor de pe agenda de aderare.

Pentru a putea reda cât mai bine acești factori ai reformei și integrării europene a României, propun realizare în cele ce urmează, a unei analize complexe de tip SWOT. Utilitatea finală a unei astfel de analize este aceea de a identifica ce este de făcut în viitor și de a putea face anumite previziuni, pe care le consider deosebit de utile pentru tema aleasă.

S – Punctele forte ale reformei și integrării europene a României

1. Alegerile prezidențiale din 1996, atunci când Emil Constantinescu, reprezentantul Convenției Democrate Române l-a învins pe președintele în exercițiu, Ion Iliescu. Aceasta a reprezentat un progres în apropierea față de statele și organizațiile euro-atlantice, România reiterând pe parcursul guvernării CDR alături de Partidul Democrat, o viziune pro-vest și încercând să șteargă din memoria marilor puteri istoria politico-socială recentă și faptul că țara noastră manifesta mai degrabă o simpatie pro-rusă.

2. Schimbarea de paradigmă, discurs și reformarea Frontului Salvării Naționale prin ruptura produsă în cadrul acestuia, a reprezentat un alt punct forte. Determinată de pierderea alegerilor din 1996, aceasta a dus la apariția Partidului Democrației Sociale din România, al cărui lider, Ion Iliescu, a înțeles că este necesar să manifeste o vocație europeană. Infuziunea unor tehnocrați pro-occidentali, susținută de către Adrian Năstase și o marginalizare a vechilor elite, permite acestui partid să emită pretenții și să câștige alegerile prezidențiale din 2000. Dubla răsturnare a lui Huntington nu se confirmă până la capăt, însă România pare să se îndrepte în direcția corectă. În calitate de prim-ministru, Adrian Năstase își ia angajamentul de a respecta strategia pe termen mediu trasată de Uniunea Europeană.

3. Poziția privilegiată, economică și geostrategică pe care România o are s-a dovedit a fi importantă, atât pentru atragerea investitorilor străini, cât și pentru menținerea vie a dorinței N.A.T.O. și U.E. de a ne avea printre membrii lor. În ceea ce privește investițiile străine, în această perioadă de tranziție, multe dintre acestea s-au dovedit din păcate a fi doar așa-numite afaceri cu statul, pentru unele fiind chiar și în prezent procese pe rol.

4. Menținere unui nivel general satisfăcător al libertății presei. Deși se încerca, uneori cu succes, manipularea opiniei publice prin intermediul mijloacelor media, în România anilor de tranziție nu a existat o îngrădire expresă a libertății acesteia. Acest fapt a permis cetățenilor să se informeze și să își lărgească orizonturile, în sensul în care au avut oportunitatea de a-și creea propriile opinii. Acesta este unul dintre motivele pentru care au avut loc manifestațiile anti-FSN și Ion Iliescu, ce au fost suprimate cu cele două Mineriade. Odată formată conștiința politică, intervine dorința de a-ți manifesta nemulțumirile, de regulă în mod democratic. Însă, atunci când resorturile democratice lipsesc ori nu îți sunt lăsate la îndemână, dorești măcar să îți faci vocea auzită. Aceasta a fost situația declanșatoare și în cazul Mineriadelor, iar libertatea presei a avut un rol crucial în acest fenomen.

5. Tehnologizare și informatizarea. Deși a durat un timp îndelungat, implementarea de noi tehnologii și informatizarea la scară largă, atât a instituțiilor statului, cât și în casele cetățenilor a adus multiple beneficii. Pe lângă o posibilitate în plus de a elimina birocrația excesivă și de a implementa strategii de dezvoltare mult mai rapid, aceasta a ajutat la dobândirea unei noi poziții printre statele moderne ale lumii. Un beneficiu al dezvoltării tardive, dar rapide, constă în faptul că România a beneficiat de la început de tehnologii avansate, nefiind necesar să adapteze unele deja în uz. Aceasta a permis dezvoltarea acestui sector și din punct de vedere economic, ceea ce a dus la o dezvoltare de ansamblu a țării.

6. Opinia general pozitivă a cetățenilor țării față de statele vestice. Indiferent de mesajul transmis de cei de la conducerea țării, pe perioada de tranziție, și chiar și ulterior, nu am avut curente de opinie puternice rusofile ori anti-vest, societatea civilă fiind înclinată categoric către structurile euro-atlantice. Aici a jucat un rol important, și joacă și în continuare, latinitatea poporului român.

W – Puncte slabe ale reformei și integrării europene a României

1. Clivajul neocomuniști și anticomuniști. În perioada post-revoluționară, o mare problemă a fost reprezentată de acest clivaj, care are la bază vechiul regim și simpatiile pe care unii dintre oamenii politici și cetățeni le manifestau față de acesta. Astfel, au apărut neocomuniștii, în care putem încadra și FSN, devenit PDSR, partid care ne-a guvernat marea majoritate a perioadei post-revoluționare. Aceștia susțineau reforme lente, pe când partidele democratice susțineau implementarea de reforme rapide, care să ducă la o democratizare totală.

2. Reformele deficitare în toate sectoarele, urmărindu-se interesul propriu în detrimentul celui colectiv, al cetățenilor. De asemenea, se poate observa urmărirea unor beneficii imediate, și nu structurarea unor planuri de dezvoltare durabilă.

3. Fiscalitatea excesivă și instabilitatea economică, ambele determinante și cu repercursiuni negative asupra potențialului de dezvoltare a statului și îndeplinirii punctelor cerute pe agenda de integrare a U.E.

4. Ascensiunea Partidului România Mare. Rezultatului primului tur de scrutin pentru alegerile prezidențiale din 2000 a fost unul surprinzător și îngrijorător pentru opinia publică internațională. Astfel, candidatul PRM, Corneliu Vadim Tudor, a reușit să obțină un scor impresionant și să intre în turul 2 al alegerilor împotriva lui Ion Iliescu. PRM, un partid politic cu viziuni anti-semite, extremiste, ultra-naționaliste chiar, cu un lider foarte tranșant în declarații, a pierdut însă în turul 2 al alegerilor în fața PDSR-ului. Totuși, prezența pe scena politică, atât de aproape de poziția supremă în stat a unui partid de asemenea factură era îngrijorător pentru întreaga opinie publică.

5. O poziție neclară pe plan internațional. Pe perioada de guvernare a FNS/PDSR dinainte de anul 2000, nu s-a exprimat, de cele mai multe ori o poziție clară a României privind dorința de a accede în organizațiile internaționale, ceea ce a întârziat acest proces, nefiind considerat unul prioritar.

O – Oportunități ale reformei și integrării europene a României

1. Creșterea standardului de viață a cetățenilor prin implementarea de noi reforme. Aici putem integra atât reformele impuse de dinamica socio-economică internă, cât și pe cele necesare în parcugerea agendei de integrare U.E. și N.A.T.O.

2. Creșterea vizibilității internaționale. Aceasta este una dintre principalele oportunități ce ar fi trebuit să fie exploatată pe parcursul procesului de integrare și reformare. Consider că, din nefericire, clasa politică nu a înțeles în integralitate valoarea creșterii nivelului de vizibilitate, motiv pentru care nu a reușit să se impună încă de la început ca un aliat stabil și de încredere. Totodată, guvernanții nu au arătat că sunt conștienți nici de reversul acestei vizibilități, de faptul că toate acțiunile lor, degringolada politică și cea legislativă erau privite acum prin lupă de către toți potențialii noștri aliați. Actualmente, nivelul de încredere pe care aliații noștri îl au este în creștere, însă trebuie avut în vedere faptul că orice tip de derapaj va fi cu atât mai aspru sancționat, cu cât relația este mai strânsă.

3. Oportunitatea de a cere sprijin și de a coopera în vederea dezvoltării durabile a țării noastre. O altă oportunitate conferită de procesul de integrare și de acceptarea candidaturii țării noastre în structurile euro-atlantice, este aceea de a colabora cu specialiști internaționali din toate domeniile, de a beneficia de expertiză și suport în procesul de dezvoltare. Nici oportunitatea aceasta nu a fost fructificată în totalitate. Chiar și în prezent, România se situează pe ultimele locuri în cadrul Uniunii Europene în ceea ce privește absorbția fondurilor puse la dispoziție de aceasta.

4. Oportunitatea de a creea o clasă politică nouă și puternică. Odată cu căderea regimului comunist, la fel ca în cazul fiecărui stat din regiune, și în România s-a creat posibilitatea de făurire a unei noi clase politice, prin introducerea multipartidismului și chemarea cetățenilor la urne. Aceasta este o oportunitate pe care majoritatea statelor nu o au, însă calitatea clasei ce se va creea depinde în mare măsură de nivelul de dezvoltarea al conștiinței politice a cetățenilor. Astfel, elementul de noutate este unul valoros, însă și o clasă politică matură poate fi la fel de valoroasă. Aici intervine un parodox: practic, cu cât clasa politică este mai nouă, cu atât sunt mai mici posibilitățile ca membrii acesteia să cunoască tehnicile de manipulare politică, fiind mai idealiști și punându-se în slujba cetățenilor. Pe de altă parte, în situația unei clase politice mai mature, deja rodată de multe campanii electorale, de ani petrecuți și la putere și în opoziție, mai ales într-un stat în curs de dezvoltare, există o serie de riscuri. Crește dorința de a se menține la putere a politicienilor, iar aceștia dezvoltă o serie de mecanisme de manipulare în scopul de a se menține în topul preferințelor alegătorilor. În esență, cea mai importantă este conștiința politică a cetățenilor, sancționarea de către opinia publică a unei atitudini politice incorect, manifestată prin pierderi electorale, este cel mai eficient mecanism de modelare a unui sistem politic într-unul just. Practic în asta constă oportunitatea, ea este cea a cetățenilor de a observa și decide în cunoștiință de cauză, urmărind parcursul politic al partidelor nou formate.

5. Oportunitatea de a elabora un sistem electoral eficient. Exemplul dat de celelate state pe parcursul dezvoltării lor ar trebui analizat în scopul de a se aplica cea mai bună și corectă formulă electorală. România, la fel ca majoritatea statelor din regiune nu a beneficiat de pe urma acestei oportunități, sistemul electoral fiind schimbat, așa cum am arătat, în mai multe rânduri. Discutăm despre o oportunitate de a elabora acest sistem, deoarece, faptul că sistemul electoral era unul aproape inexistent în perioada comunismului putea reprezenta un foarte bun punct de pornire, fiind necesară crearea de instituții noi, spre exemplu, iar nu o transformare a unora preexistente.

T – Amenințări asupra reformei și integrării europene a României

1. Atitudinea nedemocratică a partidului de guvernare F.S.N. (mai târziu P. D.S. R.). Creat în scopul de a deține puterea provizoriu, intențiile acestuia s-au dovedit a fi, de fapt, de acaparare a puterii. Astfel, dintr-o simplă formațiune fără personalitate politică, menită să asigure interimatul până la primele alegeri libere, FSN s-a constituit sub forma unui partid politic și și-a depus candidatura, ceea ce a declanșat o serie de proteste ample, ce au fost reprimate violent, prin chemarea minerilor în Capitală. Această atitudine a FSN a reprezentat o amenințare la adresa parcursului democratic al țării noastre, în primul rând prin abordarea pe care a avut-o, de amenințări cu violențe și de punere în practică a acestora, chestiuni care au dăunat atât stabilității interne a țării, cât și imaginii României în lume.

2. Amenințarea U.R.S.S. și ulterior, Federația Rusă. Așa cum am mai arătat, Federația Rusă are și în prezent o mare dorință de a păstra controlul asupra fostelor state sateliți sovietici și asupra partenerilor din Pactul de la Varșovia. Din aceste motive, pe tot parcursul perioadei de reformare și integrare, acest stat a încercat inițial o apropiere de autoritățile de le București, ce părea la începutul anilor ’90 foarte plauzibilă, iar ulterior, a încercat stabilirea unor relații de cooperare în domenii ca cel economic, cu scopul de a dobândi autoritate prin intermediul acestui domeniu.

3. Problemele de ordin economic și politic. Aceste două domenii foarte sensibile sunt chiar și astăzi marcate de instabilitate și tensiuni. Cele mai importante amenințări pe parcursul democratizării au venit din partea procesului anevoios de retrocedare a proprietății private, din privatizarea deficitară a companiilor de stat și din imposibilitate majorității partidelor politice de a se păstra pe o linie ideologică stabilă. Această din urmă problemă este una cu care ne confruntăm chiar și astăzi, când avem alianțe între partide politice Socialiste și Liberale, partide cu ideologii diferite, care totuși găsesc un limbaj comun. Din nefericire, acesta nu este cel al dialogului politic, ci mai degrabă, cel al interesului personal. Amenințarea constă în crearea unui sistem instabil, impredictibil și fără o funcționalitate firească.

4.3. România în contextul unei Uniuni Europene fragile

Situația politică din țara noastră prezintă în prezent o serie de caracteristici comune cu situația post-Brexit din Marea Britanie. Aceasta deoarece în cadrul alegerilor parlamentare din 11 Decembrie 2016, pe baza unei prezențe la vot extrem de scăzute, de doar 39.49% din totalul de alegători, majoritatea mandatelor a fost câștigată de Partidul Social Democrat. Procentul cu care aceștia au câștigat însă, de 45.5% din totalul alegătorilor prezenți, a lăsat, la fel ca și în situația referendum-ului pentru Brexit, o majoritate nemulțumită.

Prezența la referendumul britanic a fost cu mult mai ridicată față de cea de la alegerile parlamentare din România, un procent de 72.2% dintre votanți fiind prezenți la urme.

Similitudinea între cele două scrutine constă însă în faptul că cei absenți au fost cei tineri, cu o părere de multe ori contrară celei reieșite în urma votului ori care nu au ori nu doresc să își exprime o opinie politică.

Motivele pentru care aceștia au ales să nu se prezinte la urme sunt diverse, însă de cele mai multe ori se bazează pe neîncrederea în modul în care funcționează statul și sistemul electoral în special. Practic, aceștia consideră că votul lor nu contează, sau, le lipsește conștiința politică, considerând a fi nu de puține ori un subiect trivial, ceva ce preocupă categoriile mai vârstnice.

Astfel, rezultatul alegerilor din Marea Britanie a venit ca o surpriză cu atât mai mare cu cât majoritatea sondajelor arătau că britanicii sunt mai favorabili rămânerii în Uniunea Europeană, decât părăsirii acestora. Din aceste motive poate, electoratul tânăr, din mediul urban, care era în majoritatea sa pro-U.E. a fost cel care a votat cel mai puțin. Auzind foarte multe opinii pro, ori tratând subiectul cu dezinteres, nu au văzut necesitatea exprimării opiniei lor prin vot.

În ceea ce privește situația României la alegerile Parlamentare din 2016, pe lângă motivele deja arătate în cazul Marii Britanii, ce pot determina o prezență scăzută a celor tineri la urne, situația este una diferită și în ceea ce privește posibilitatea de a vota. Aceasta deoarece, în cazul alegerilor pentru Camera Deputaților și Senat din 2016, posibilitatea de a vota pentru cetățenii români pe teritoriul României a fost una limitată și din punct de vedere logistic. Aceasta deoarece, la fel ca și în cazul alegerilor locale, ești prezentat cu o singură posibilitate, aceea de a-ți exprima opțiunea la o secție de votare din județul în care ai domiciliul în Cartea de Identitate. Din punct de vedere socio-economic, cei mai mulți care se află în situația de a avea reședința la o altă adresă decât cea unde au domiciliul în Cartea de Identitate, sunt tinerii, fie că sunt studenți ori în căutarea unor oportunități profesionale în centrele urbane. Altfel spus, majoritatea celor care locuiesc în proximitatea secțiilor de votare la care sunt arondați sunt persoanele vârstnice, cei care au și constituit majoritatea votanților la acest ultim tur de scrutin parlamentar.

În același timp, continuând comparația cu modalitatea de desfășurare a referendumului pentru Brexit, putem observa o diferență semnificativă privind posibilitățile de a vota. Astfel, Marea Britanie prezintă alegătorilor o paletă largă de posibilități pentru a-și exprima opțiunea, toate bazate pe un sistem informatic bine structurat, pentru a nu permite frauda. Așadar, britanicii au avut posibilitatea să voteze în persoană – la secțiile de votare, prin corespondență ori chiar prin delegarea dreptului de vot unei alte persoane pentru a vota în numele tău.

Aceste diferențe la nivel de sistem electoral sunt evidente atunci când contabilizăm prezența la vot, fiind evident că oferirea unor modalități alternative, însă sigure, de exprimare electorală fac ca cetățenii să fie mai implicați în procesul de votare.

Așadar, deși situațiile și sistemele electorale sunt particulare fiecărui stat în parte, sunt evidente lacunele pe care acestea le au și fără o corijare a lor nu se poate discuta de un sistem democratic complet.

CONCLUZII

Scopul acestei lucrări este acela de a prezenta și analiza sistemele politice ale Europei Centrale și de Est, punând în discuție perioada comunistă, cea post-comunistă și cea actuală, pentru a putea emite judecăți de valoare și a face previziuni privind evoluția ulterioară a acestora.

În vederea obținerii unor informații cât mai relevante, este necesar de la început să înțelegem complexitatea noțiunii de democrație, modul în care statele din această regiune se raportează la sistemul democratic etalon și cum a fost acesta influențat de către țările din regiune în speță.

Într-o democrație reală, un rol central îl au partidele politice, mai exact numărul lor (pluripartidismul), existența unei opoziții veritabile și active, procesul electoral transparent și respectarea principiului separației puterilor în stat. Toate aceste valori sunt protejate într-un stat democratic și dezirabile pentru statele în care domnește totalitarismul. Odată cu căderea regimurilor comunist-socialiste din Europa Centrală și de Est, împinse de această dorință de a se număra printre cetățenii respectați ai lumii, atât în propria țară, cât și de către celelalte democrații, statele în cauză au demarat un amplu proces de transformare. Acesta a rămas cunoscut sub diverse denumiri, însă cele mai curente sunt cea de perioadă de tranziție, reformă ori, simplu, proces de democratizare.

Eticheta de țară în perioada de tranziție a fost atașată astfel acestor state, și a devenit sinonimă instabilității de toate tipurile: economică, fiscală, instituțională, politică ori chiar socială. Practic, democrațiile stabile catalogau statele din regiune ca fiind în criză, însă având circumstanțe atenuante, date de comunism, și cu dorința de a merge într-o direcție bună, cea a democrației.

Accederea la putere a regimurilor comuniste în fiecare dintre statele Europei Centrale și de Est, fie că a avut loc treptat, ca în cazul României, ori prin violențe, cum a fost cazul Cehoslovaciei (lovitura de Stat din 1948 comandată de Stalin), a însemnat o limitare a drepturilor și libertăților cetățenești. Totodată, acestea au dus la o agravare a situației politice, prin măsurile economice luate, ca cea a naționalizării și a raționalizării resurselor, eliminarea opoziției și instaurarea unor regimuri propagandiste.

Comunismul este considerat clivajul cel mai marcant pentru statele din regiunea central-estică a Europei. Desigur, sub o formă ori alta, și celelalte clivaje s-au făcut resimțite.

Clivajul biserică-stat s-a resimțit datorită faptului că regimul comunist este în esența sa bazat pe ateism și respingerea spiritualității de orice tip, fiind eminamente laic.

Clivajul patronat-angajați a primit o altă formă, cea a rupturii dintre statul care impunea și dorea îndeplinirea unor planuri de producție de multe ori irealizabile, datorită cărora angajații au fost determinați să se alieze conducătorilor întreprinderilor în scopul de a prezenta realitatea așa cum își dorea partidul conducător.

Clivajul urban-rural a fost de asemenea prezent, prin industrializarea excesivă a agriculturii, care a produs de multe ori o mișcare inversă, a celor de la oraș către mediul rural, statul având puterea să decidă locul în care va activa profesional o anumită persoană. Aceasta a dus la o propagare în mediul rural a unor concepții specifice centrelor urbane.

Cel mai mare impact l-a avut clivajul centru-periferie, cel care macină chiar și astăzi statele din Balcani, în special. Acest clivaj de factură socio-culturală, ce poate avea repercusiuni importante asupra integrității teritoriale ale unui stat, este cel în care, pe de o parte avem unioniștii, iar pe de altă parte pe cei care susțin autonomia teritorială a unor provincii. Pentru a pre-întâmpina eventuale probleme izvorâte dintr-un astfel de tip de clivaj, Bosnia și Herțegovina este unul dintre statele care a venit cu o soluție unică, aceea de a avea o instituție a președinției deținută de trei persoane concomitent, fiecare reprezentant al uneia dintre minoritățile majoritare. Toate statele din regiune însă, garantează locuri în Parlament minorităților naționale. Un caz special este cel al Poloniei, unde deși nivelul de etnii minoritare este de sub 4% din populația totală, aceștia nu impun un prag juridic pentru partidele reprezentante ale minorităților, pentru a le permite și acestora accesul la guvernare.

Condițiile de accedere la guvernare sunt foarte importante, acestea determinând numărul de partide ce pot intra în Parlament, formarea unei majorități fiind vitală democrației. În caz contrar, având exemplul Serbiei, în care au avut loc nu mai puțin de șapte runde de alegeri legislative extraordinare din 1990 până în prezent, putem observa consecințele negative ale unui sistem electoral neperformant.

De asemenea, numărul de parlamentari pentru fiecare locuitor este un alt reper care trebuie luat în considerare pentru a determina eficiența legislativului, deoarece este necesar să fie găsit echilibrul dintre un sistem legislativ numeros și costisitor, și unul cu o reprezentare suficientă și eficace.

Așa cum am arătat, situația politică a statelor din Europa Centrală și de Est a fost influențată, direct ori indirect, pozitiv sau negativ, de celelalte state de pe Continent. Apariția Uniunii Europene a reprezentat un nou obiectiv pe agenda acestor state, cel al integrării. Obiectivul a fost atins de unele dintre ele, însă pentru altele este în continuare pe lista de priorități.

În același timp, tensiunile din interiorul Uniunii Europene afectează dinamica atât din statele membre, cât și din cele care sunt în proces de aderare. Aceste tensiuni au produs apariția unei noi mișcări ideologice, cea eurosceptică. Cele mai afectate state de această ideologie par a fi statele Central-Europene (Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia), unde deja au apărut mai multe partide cu viziuni eurosceptice. Alte ideologii de partid îngrijorătoare sunt cele rusofile ce se manifestă în Bulgaria, și cele islamofobe, manifestate în Bosnia și Herțegovina.

În ceea ce privește țara noastră, parcursul acesteia către democrație a fost unul anevoios, și pare să continue și astăzi, datorită tensiunilor politice și sociale create pe baza luptei de putere continuă dintre partidele politice. Reforma și integrarea europeană au produs o serie de dificultăți, însă au reprezentat și o oportunitate pentru dezvoltarea țării și pentru creșterea nivelului de încredere pe care statele lumii îl arată țării noastre. Odată cu dobândirea statutului de membru in N.A.T.O. în 2004, și de membru al Uniunii Europene în 2007, România a dobândit stabilitate în anumite domenii, ca cel al securității și apărării, însă nu a reușit corijarea completă a vulnerabilităților din domenii ca cel economic ori politic.

În toate aceste state, cel mai mare progres în sistemele politice, consider că îl reprezintă dezvoltarea culturii și interesului politic al cetățenilor.

Pentru o serie de state în care aceștia au fost educați timp de decenii în spiritul supunerii față de politic, faptul că cetățenii au devenit mult mai critici și implicați în viața politică este un mare progres. Fără o conștiință politică bine sedimentată a cetățenilor, un sistem nu poate fi niciodată cu adevărat democratic, cetățenii fiind cei mai buni ocrotitori ai democrației.

BIBLIOGRAFIE

=== 0fc4022be15b07e24212ab45816c6ef766dafccb_518212_1 ===

* Cehoslovacia

Revoluția

– La 17 noiembrie, la Praga, poliția a atacat mii de studenți care protestau împotriva regimului comunist. Acest eveniment a provocat începerea demonstrațiilor.

– În urma demonstrației studențești, mai multe proteste au avut loc în câteva orașe din Cehoslovacia, adunând din ce în ce mai mulți participanți. Pe 19 noiembrie, fost înființat Comitetul de Coordonare a Studenților, precum și Forumul Civic (Občanské fórum), principala organizație anti-sistem, avându-l ca lider pe Václav Havel. O zi mai târziu, sute de mii de protestari luau cu asalt străzile din Praga, Bratislava și Ostrava. Întrucât guvernul comunist a refuzat să negocieze cu Forumul Civic, o grevă generală a fost programată pentru 27 noiembrie. Milioane de oameni au fost prezenți la demonstrațiile din 27 noiembrie, ceea ce l-a încurajat pe Havel să ceară demisia guvernului și schimbarea constituției. Deoarece autoritățile comuniste nu au fost de acord cu demisia președintelui și a primului-ministru, studenții au extins greva până pe 3 decembrie, timp în care au avut loc câteva reforme constituționale, precum trecerea la multipartidism. Pe 10 decembrie, președintele Gustav Husak și-a dat demisia, după ce numise un nou guvern de coaliție care includea reprezentanți ai opoziției. Václav Havel, devenit primul președinte al Cehoslovaciei libere, a facilitat tranziția țării către democrație.

Materiale de citit:

Primăvara de la Praga un articol foarte bun este acesta: https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2014/08/29/1968-primavara-de-la-praga-si-interventia-din-cehoslovacia/

Revoluția cehoslovacă: http://www.academia.edu/20035476/Revolutia_de_Catifea_din_Cehoslovacia

Analiză comparativă privind statele din Europa Centrală și de Est: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/144/art09-claret_sinescu.html

Tranziție și privatizare: https://gandeste.org/politica/tranzitia-la-economia-de-piata-un-proces-de-%E2%80%9Edefrisare-economica%E2%80%9D/9767

Tranziția în Cehia: http://incomemagazine.ro/articles/o-tranzitie-de-succes

Tranziție și postcomunism: http://www.contributors.ro/global-europa/a-meritat-sa-fie-distrus-comunismul/

Analiză privind tranziția și privatizarea: http://conspecte.com/Geoeconomia/de-la-economia-socialista-la-cea-de-piata-in-europa-centrala.html

=== 0fc4022be15b07e24212ab45816c6ef766dafccb_518212_2 ===

CADEREA COMUNISMULUI SI DEMOCRATIZAREA IN EUROPA CENTRALA SI DE EST

Prabusirea ca si nasterea comunismului ca forma de organizare politica a unei societati au fost in opinia politologilor, istoricilor dar si a opiniei publice evenimentele care au marcat in mod deosebit istoria secolului al XX-lea.

Comunismul este o formațiune socială cu două faze în dezvoltarea sa: faza inferioară, socialismul, și faza superioară, comunismul propriu-zis, dezvoltat din primul, cînd forțele de producție ating un nivel foarte ridicat, mijloacele de producție sînt proprietate socială, nu mai există clase sociale, dispar deosebirile esențiale dintre oraș și sat și cele dintre munca fizică și cea intelectuală și cînd nivelul productivității muncii și al conștiinței sociale asigură condiții pentru aplicarea în repartiție a principiului „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi“. Comunismul, în concordanță cu dezvoltarea amplă a științei și culturii, presupune și o organizare calitativ superioară a întregii activități economico-sociale, o diviziune nouă, comunistă a muncii, întemeiată pe afirmarea liberă, deplină și multilaterală a capacității, aptitudinilor și talentului tuturor membrilor societății.

Comunismul este o societate fără clase, în care se realizează egalitatea socială deplină a tuturor membrilor societății. Comunismul va cunoaște și modificări profunde în structura organizatorică a societății. Statul, în calitate de instrument de clasă, va dispărea din ansamblul instituțiilor sociale; unitățile de producție și teritoriale vor fi administrate în mod democratic cu participarea tuturor membrilor lor, asigurîndu-se rotația periodică în funcțiile administrative în raport cu aptitudinile și calitățile lor profesionale.  Marx a relevat caracterul istoric al politicii, definit ca expresie a unor raporturi de clasă. În comunism, organizarea societății își va pierde caracterul politic, de clasă, de dominație socială a unei clase, realizîndu-se ca proces de autoconducere.  comunismul, ca ideologie si sistem politic, este considerat o antiteza la ceea ce constituie principala premisa a gândirii liberale, de exemplu individualitatea si unicitatea persoanei.

Regimurile comuniste au avut efecte de omogenizare si totodata de diferentiere.Conducatorii lor au impartasit un tel comun,construirea socialismului pe linia trasata de sovietici.Devierea de la ortodoxia comunista a atras sanctiuni,nu numai pentru persoanele trimise in gulaguri,ci si pentru tarile excluse din reteaua de institutii politice,economice si militare.Simultan,integrarea tarilor in sistemul sovietic le-a indepartat de democratiile europene cu economii de piata.Efectul divizarii a fost cel mai bine observat la granita dintre cele doua Germanii,unde granicerii est-germani patrulau avand ordinul sa impuste pe oricine ar incerca sa fuga in Vest.Dupa cum a afirmat Therborn”Europa de Est a devenit si mai estica”.URSS s-a indreptat spre comunism o generatie inainte fata de vecinii ei si a fost puterea hegemonica in cadrul blocului comunist.

Uniunea Sovietica nu numai ca a indemnat alte tari sa o urmeze,dar a avut o multime de institutii specializate pentru a se asigura ca o vor face.Politic,partidele comuniste erau obligate sa urmeze linia Moscovei.In domeniul economic,introducerea economiei de comanda a fost completata prin organizarea de catre Moscova a schimbului economic intre tarile blocului sovietic.In spatele tuturor aceste procese era puterea militara a Uniunii Sovietice,institutionalizata in cadrul Pactului de la Varsovia.Amplasarea unei Cortine de Fier care sa divizeze Europa,departe inspre vest fata de granitele istorice ale Rusiei,a atins un scop militar complementar celui politic,de creare a regimurilor comuniste din Europa Centrala si de Est.Sub conducerea sovietica s-a format o alianta militara,Pactul de la Varsovia,care era un tratat comun de aparare impotriva unui posibil atac german.In absenta institutiilor de piata, a fost nevoie sa se organizeze comertul international cu bunuri si materii prime intre economiile de comanda,in special pentru tarile central-est europene care nu aveau suficiente materii prime si depindeau de Uniunea Sovietica.Relatia a fost oficializata in 1949 prin formarea Consiliului pentru Asistenta Economica Reciproca(CAER).

Istoria a intors o pagina cand puterea comunista s-a prabusit in Europa Centrala si de Est,aparand noi regimuri care s-au rupt de trecutul comunist.In decursul la aproximativ doi ani ,intre sfarsitul anilor 1989 si 1991,toate statele foste comuniste din Europa de Est si Centrala au trecut la postcomunism.Postcomunismul este un nou fenomen care consta in respingerea dominatiei straine si a comunismului ca sistem al puterii,explorat initial de catre Zbigniew Brzezinski”intr-un sistem postcomunist disparitia comunismului nu a ajuns in punctul in care nici teoria marxista,nici vechea practica a comunismului nu mai dicteaza prea mult-daca nu chiar deloc-in privinta politicii publice curente.Post-comunismul va fi doar un sistem in care comunistii auto-declarati nu iau in serios doctrina comunista ca ghid pentru politica sociala”.

In post-comunism este respinsa dominatia straina,care pentru majoritatea tarilor din Europa Centrala si de Est venea din partea Uniunii Sovietive.Rusia reprezenta dominatia straina in cazul multor parti ale URSS iar in cazul Iugoslaviei-Serbia.In post-comunism era respins comunismul ca sistem al puterii era repudiata falsitatea,ipocrizia,elitismul,coruptia ,incompetenta,performantele slabe ale comunistilor.Numerosi cetateni din fosta lume comunista doreau colapsul puterii comuniste si considerau ca aveau nevoie de orice lucru pe cat posibil opus comunismului.Se dorea un sistem pluripartidist,intrucat comunismul insemna un stat cu un partid unic.Si daca in comunism economia era centralizata si planificata,se dorea o economie de piata si aflata in cea mai mare parte in proprietate privata.Adoptarea acestor doua concepte de democratie si de economie de piata contura mirajul bunastarii,niveluri mai bune de trai pentru cetatenii din ex-spatiul sovietic.

Un regim post-comunist este o reactie la regimul anterior;in Europa Centrala si de Est,reactia a produs cererea de democratizare.Totusi mostenirea vechiului regim face acest lucru greu de realizat. Cand un regim se prabuseste si altul nou se formeaza,structura puterii politice este destramata.Totusi,mostenirea culturii politice ramane.Un regim care incepe sa se democratizeze trece prin multa nesiguranta;singurul lucru stiut este ca predecesorul lui a cazut si a lasat mostenire multe probleme.Un regim nou poate primi o mostenire usoara sau una grea de la predecesorii sai,in functie de nivelul pana la care regimul anterior a respectat suprematia legii,a tolerat institutiile societatii civile si a institutionalizat competitia electorala si responsabilitatea guvernantilor.Acolo unde institutiile de baza ale democratiei lipsesc sau sunt slab dezvoltate,democratizarea trebuie sa porneasca de la zero.In locul dezvoltarii si reformarii institutiilor existente,o democratie noua post-comunista trebuie sa creeze institutiile pe un loc gol.

Societatile post-comuniste au inceput democratizarea prin introducerea de alegeri libere si concurentiale,in 1990,toti cetatenii avand drept de vot.Alegerile libere erau necesare pentru a inlatura vechiul regim,ele fiind astazi element regulat si periodic al politicii in Europa Centrala si de Est.Guvernantii au recunoscut ca infrangerea electorala sau pierderea votului de incredere in parlament inseamna ca ei trebuie sa-si paraseasca posturile,si au facut-o in mod pasnic.Ex-comunistii au putut castiga multe voturi doar prin transformarea politicilor si a partidelor lor,asa incat sa se adapteze competitiei democratice.Sistemul legal socialist a lasat mostenire unele constrangeri asupra conducatorilor si putina protectie pentru drepturile omului,in special ale minoritatilor.Schimbarea radicala o constituie desfiintarea institutiilor represive care reprezentau simbolurile comunismului.Insa mostenirea coruptiei din economia de comanda a ramas.A existat coruptie la nivelul deciziei guvernamentale,care a adus beneficii celor cu pozitii superioare in nomenklatura de partid.A existat coruptie si favoritism si la nivelurile de jos,ceea ce a incurajat lipsa de respect fata de lege,atunci cand intra in conflict cu interesele individuale.Teoretic,introducerea economiei de piata ar putea intari societatea civila,prin crearea de institutii independente din punct de vedere financiar fata de stat.Practic insa,privatizarea a implicat uneori transferul corupt de active in beneficiul privat,iclusiv in mainile fostei nomenklaturi.Astfel s-a intarit cinismul,iar la locurile de munca au fost incurajate obiceiuri specifice vechii economii de comanda.

Daca instalarea regimurilor comuniste a depins de cresterea influentei sovietice,caderea lor a decurs din schimbarile interne din Uniunea Sovietica,evolutii care au distrus vointa Moscovei de a tine sub control jumatate din Europa. Dupa venirea la putere ,in 1985,MihailGorbaciovsiadeclaratintentiadeaintarisistemulsovietic.Perestroika(restructurare)intentiona sa faca structurile economice si politice sovietice mai eficace,iar glasnost(deschidere)a fost initial conceput sa incurajeze discutiile dintre comunisti cu privire la ceea ce ar trebui sa faca partidul-stat.Gorbaciov nu a cautat sa abandoneze conducerea partidului unic;el a afirmat in mod repetat ca reforma va avea loc „in limitele alegerii socialiste pe care poporul nostru a facut-o ,odata pentru totdeauna,in octombrie 1917”.Atitudinea lui Gorbaciov fata de alegeri a demonstrat limitele impuse reformei.La alegerile pentru Congresul Deputatilor Poporului al URSS din 1989 s-a permis participarea mai multor candidati,dar toti trebuiau sa accepte rolul de conducator al Partidului Comunist,sapte optimi dintre castigatori fiind membri de partid.Gorbaciov nu a dorit niciodata sa testeze prin alegeri libere sprijinul popular fata de pozitia sa.Atunci cand s-a infiintat postul de presedinte ales,in 1990,liderul sovietic a convins Congresul Deputatilor sa-l aleaga pe el insusi,pe motiv ca timpurile erau prea tensionate pentru a organiza alegeri concurentiale.

Abandonarea clara a Doctrinei Brejnev de catre Gorbaciov si adoptarea Doctrinei Sinatra la sfarsitul anilor `80,sunt un factor major care explica prabusirea puterii comuniste central-est europene.Liderul sovietic considera ca amestecul URSS in afacerile altor state comuniste reprezenta un obstacol pentru propria dezvoltare.Astfel,renuntand la controlul intern,Gorbaciov spera sa obtina asistenta occidentala in incercarile sale de accelerare a dezvoltarii economice.

In Europa Centrala si de Est,restructurarea le-a permis dizidentilor sa ceara schimbari radicale intr-un regim comunist instrainat,iar deschiderea a permis exprimarea libera a parerilor impotriva dominatiei sovietice.Partidele comuniste nu se mai bazau pe sprijinul sovietic pentru a-si mentine puterea.Folosirea fortei,ca in trecut,ar fi submimat negocierile lui Gorbaciov cu puterile occidentale pe tema coexistentei pasnice.Doar in tarile baltice,pe atunci parte a Uniunii Sovietice,Moscova a facut o demonstratie de forta;ea s-a dovedit a fi ineficienta si a fost curand abandonata.Partidele comuniste nationale au inceput sa se imparta intre durii ostili schimbarii si moderatii,care cautau,o intelegere cu cei care in trecut fusesera exclusi de la putere.

Identitatea nationala a reprezentat o forta in destramarea vechilor state si in crearea de noi state in Europa Centrala si de Est. Euforia de scurta durata care a urmat imediat dupa sfârsitul comunismului a lasat loc rapid unui sentiment de insecuritate si dezorientare. Oamenii erau nevoiti sa reconstruiasca o identitate comuna, pentru a înfrunta un viitor nesigur. "Natiunea" a oferit acea identitate, iar nationalismul a dat directia. Prin urmare, nationalismul a umplut golul ideologic cauzat de disparitia politicii comuniste si a jucat un rol important nu numai în impunerea, ci si în colapsul regulilor comuniste.

Schimbarile aduse de cel de-al doilea razboi mondial au redus eterogenitatea etnica a statelor pentru ca minoritatile care se temeau ca genocidul impotriva evreilor s-ar putea indrepta si impotriva lor,s-au refugiat spre locuri mai sigure.Caderea comunismului a sporit omogenitatea,prin destramarea celor mai mari trei state multinationale,Uniunea Sovietica,Iugoslavia,Cehoslovacia.Prin urmare,staul-natiune este etalonul in Europa Centrala si de Est.Schimbarea cea mai dramatica a fost pentru cehi si slovaci.Cand regimul comunist a cazut,Cehoslovacia era impartita din punct de vedere etnic:53%cehi,31%slovaci,8%moravi,4%unguri si alte nationalitati.”Divortul de catifea”a dus in 1992 la crearea a doua state-natiuni separate.Belarus si Ucraina au cele mai mari minoritati nationale.In Ucraina exista o minoritate rusa de mai mult de 10 milioane de oameni.

Tari cu minoritati importante, ca România si Slovacia, sunt constant amenintate de conflicte interne. În cele din urma, în state foarte omogene din punct de vedere etnic, ca Albania sau Polonia, nationalismul a ramas în mod evident absent din dezbaterile politice interne. Toate partidele comuniste care au luat puterea în Europa Centrala si de Est dupa 1945 au facut apel la nationalism în încercarea lor de a-si asigura sprijinul popular. Fiecare dintre ele a promovat o forma specifica de "comunism national" care propunea viziuni aparte ale naturii si obiectivelor comunitatilor nationale în comparatie cu tot ceea ce existase înainte de cel de-al doilea razboi mondial.

Esecul economic a reprezentat o alta cauza importanta a prabusirii comunismului.Economiile comuniste au cunoscut multe realizari in primele lor etape,cu ritmuri impresionante de crestere,insa incetinite in timp.Incetinirea a avut numeroase ramificatii .Una dintre acestea era faptul ca lumea comunista nu numai ca nu reusea sa ajunga din urma Occidentul ci se si indrepta in sens invers.Industria grea era privilegiata fata de industria bunurilor de consum generand numeroase lipsuri si frustrari printre cetateni.Daca economiile comuniste ar fi reusit sa il multumeasca pe consumator,atunci declinul ritmurilor globale de crestere ar fi fost mai putin semnificativ.Statul sovietic incercase sa influenteze si sa se amestece in prea multe tari,pe cheltuiala propriului popor iar la sfarsitul anilor `80 isi depasise deja resursele si a trebuit sa plateasca pretul prabusirii.

J.F.Brown identifica sase factori care au dus la colapsul puterii comuniste in Europa Centrala si de Est:40 de ani de esec;nelegitimitatea comunismului;opozitia societala;pierderea increderii in propria capacitate de conducere a elitei comuniste si refuzul de a-si folosi mijloacele pentru pastrarea conducerii;imbunatatirea relatiilor dintre Est si Vest;impactul evolutiior sovietice din timpul guvernarii Gorbaciov.Paul Kennedy identifica trei factori care au dus la colapsul sistemului sovietic;o criza a legitimarii;o criza a productiei economice si a asistentei sociale;o criza a relatiilor etnice si culturale.

Caderea comunismului a fost atat de brusca,incat nu a permis evolutia gradata a institutiilor.Au fost organizate alegeri libere pentru a confirma sfarsitul vechiului regim si apoi a fost redactata o noua constitutie.Noile guverne alese au putut face schimbari politice rapide si au desfiintat institutiile cele mai nepopulare.Presiunea strazii a avut o influenta mare asupra negocierilor in Germania de Est.In octombrie 1989,demonstratii masive de strada au inceput in Leipzig,Dresda si Berlinul de Est.Regimul est-german nu a folosit forta pentru a le suprima,asa cum se intamplase anterior.Pe 9 noiembrie 1989,Zidul Berlinului a fost deschis,iar in cateva luni regimul discreditat al Germaniei de Est a inceput negocierile pentru ca teritoriul tarii sa fie alipit Republicii Federale,subforma a cinci landuri,astfel creandu-se o Germanie unita si democratica.

Romania a fost un caz exceptional prin aceea ca regimul comunist al lui Nicolae Ceausescu nu s-a bazat pe o ideologie,ci era o dictatura personala despotica.Sustinatorii lui Ceausescu nu tolerau opozitia si nu erau dispusi sa negocieze;comploturile si intriga erau metode normale de stimulare sau de abordare a schimbarii.Independenta lui Ceausescu fata de Moscova i-a permis sa respinga evolutia spre schimbare din Uniunea Sovietica pe motiv ca nu se potriveste conditiilor din Romania.La mijlocul lui decembrie 1989,incercarile regimului de a reprima demonstratiile din Timisoara,oras cu numerosi vorbitori de limba ungara,au erupt in viloenta.Un miting proguvernamental in Bucuresti s-a transformat intr-o demonstratie impotriva regimului.Ceausescu si sotia lui au fugit din capitala,dar au fost capturati,judecati si pusi sub acuzatia de genocid si delapidare,si executati. În jur de 1.500 de persoane au murit de asemenea în luptele de stradă confuze din București, Timisoara și alte orașe, între 16-22 decembrie 1989.

Un membru al PCR marginalizat de către Ceausescu în anii '80, Ion Iliescu s-a impus ca o figura cheie a FSN, care a preluat în București pârghiile administrative ale Romaniei și a proclamat restaurarea democrației și a libertății. Partidul Comunist Român a fost scos în afara legii, și cele mai nepopulare măsuri ale lui Ceaușescu au fost anulate.Alegeri prezidențiale și parlamentare au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu partidele istorice, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, Iliescu a obținut 85% din totalul voturilor exprimate. FSN a primit astfel, două treimi din locurile din Parlament și prim-ministru a fost desemnat Petre Roman, un profesor universitar, o figură a Revoluției, acesta inițiind câteva reforme pentru piața liberă. Nemulțumiți de menținerea influențelor vechilor structuri din era Ceaușescu, manifestanți anti-comuniști au început să demonstreze în Piața Universității în Aprilie 1990. Apoi, după sosirea minerilor din Valea Jiului în București și dispersarea "golanilor" din Piața Universității în 13-15 iunie 1990, președintele Iliescu le-a mulțumit public acestora, alimentând astfel zvonurile despre implicarea puterii în venirea minerilor în București. Minerii au atacat de asemenea sediile de partid și casele liderilor opoziției. Guvernul Roman va demisiona în septembrie 1991, atunci când minerii s-au întors în București pentru a cere salarii mai mari și îmbunătățirea condițiilor de muncă. Un tehnocrat, Theodor Stolojan, a fost numit la conducerea unui guvern interimar până la organizarea unor noi alegeri.

Parlamentul supune referendumului o nouă Constituție democratică, aprobată prin referendum național în Decembrie 1991. Cel mai mare partid de până atunci FSN s-a scindat în două grupuri, conduse de Ion Iliescu (FDSN) pe de-o parte, și de Petre Roman (FSN), pe de altă parte în martie 1992; partidul lui Roman va adopta numele Partidul Democrat (PD). Alegerile naționale septembrie 1992 s-au soldat cu victoria președintelui Iliescu, și a partidului său FDSN, cu o majoritate substanțială. Cu sprijinul parlamentar al noilor partide naționaliste PUNR și PRM, și al foștilor comuniști ce au format partidul PSM, un guvern tehnocrat s-a format în Noiembrie 1992, sub conducerea unui nou prim-ministru, și anume Nicolae Văcăroiu, economist de formație. FSDN-ul devine Partidul Democrației Sociale din Romania (PDSR) în iulie 1993. Primul-ministru Văcăroiu a guvernat în coaliție cu trei partide minore, care de altfel au și abandonat coaliția până la algerile din noiembrie 1996. A fost o perioadă tulbure a istoriei României, presărată cu numeroase scandaluri cum ar fi căderea jocurilor piramidale de tipul Caritas-ului.

Emil Constantinescu, reprezentând Convenția Democrată Română (CDR) a învins președintele în exercițiu, Ion Iliescu, înlocuind-ul astfel la conducerea statului. Victor Ciorbea a fost numit Prim-ministru, punându-se și bazele aderării la NATO și UE. Ciorbea rămâne la conducerea Guvernului până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile. Reprezentând unul din partidele istorice (PNTCD),Radu Vasile se va confrunta cu una din cele mai importante crize de subminare a autorității statale a României, în urma manifestațiilor minerilor conduși de Miron Cozma. Radu Vasile a fost și el înlocuit de Mugur Isărescu, un tehnocrat care era și guvernatorul Băncii Naționale, în timpul căruia s-a înregistrat prima creștere economică de după revoluție. În alegerile din 2000 castiga din nou Ion Iliescu și partidul său PSD. Primul ministru a fost numit Adrian Năstase, iar guvernarea PSD, deși a dus la integrarea României în NATO și a încheiat negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană a suferit din cauza numeroaselor scandaluri de corupție. 12 decembrie 2004 Traian Basescu a devenit presedintele tarii iar la 1 ianuarie 2007 România împreună cu Bulgaria intră în Uniunea Europeană și devine membru oficial al acestei organizații.

Noua organizare politica a Europei a fost precedata de evenimente si relatii politice extrem de contradictorii.Perioada de inceput a anilor `90 s-a caracterizat prin destructurarea unor state si aparitia altora,determinand o noua distributie a relatiilor politice si a raporturilor de putere pe continent.Prabusirea comunismului in Europa Centrala si de Est a dus la prabusirea ultimului mare imperiu occidental care supravietuise ,16 republici independente inlocuind in 1991,colosul de ieri.O alta caracteristica a acestei perioade este promovarea etnocentrismului si autonomia minoritatilor din spatiile supuse destructurarii.

Afirmarea independentei si ascensiunea nationalismului,respingerea dominatiei externe constituie unul dintre motivele pentru care declararea suveranitatii si independentei este o trasatura predominanta multor state postcomuniste,alaturi de o afirmare proeminenta a diverselor tipuri de nationalism. Absenta totala a unei culturi de compromisuri,o alta trasatura ilustrand faptul ca in majoritatea statelor postcomuniste cultura democratica este inca slab dezvoltata.Prin urmare notiunile de consensualitate si de compromis nu sunt internalizate.In unele tari,in perioada revolutionara 1989-1991,cetatenii nu au inteles prea bine care sunt posibilitatile de auto-imputernicire in sfera politicului.

Marile asteptari din partea liderilor-in multe state postcomuniste au fost alesi lideri charismatici,puternici,de la care initial cetatenii au avut asteptari nerealiste.Iar daca s-a dovedit ca presedintele are capacitati limitate,multi cetateni erau nemultumiti sau chiar ostili.

Confuzia morala si prabusirea marxism-leninismului a lasat in urma un fel de vid moral.Chiar daca pentru unii cetateni biserica a umplut acest vid,multi altii nu au putut sa se apropie de religie.Acest vid a contribuit la cresterea ratei de infractionalitate,o alta caracteristica a multor state postcomuniste.

Instabilitatea este evidenta in acele regiuni ale lumii foste comuniste in care exista stare de razboi,mai ales in parti ale fostei Iugoslavii si ale fostei URSS.De aici deriva si sentimentul larg de insecuritate generat si de nivelul ridicat al somajului si incertitudinile privind proprietatea si nivelurile ridicate ale inflatiei.Instabilitatea este generata si de declansarea unor grave conflicte interne,o renastere a miscarilor nationaliste,state divizate,minoritati care isi cer independenta.Izbucneste razboiul din Cecenia,mica republica autonoma din Federatia Rusa care si-a proclamat independenta in 1991,declansand un conflict armat prin nerecunoasterea acesteia de Uniunea Sovietica.In provincia Kosovo din Iugoslavia izbucneste un conflict etnic si religios intre etnicii albanezi de religie islamica versus sarbii de religie ortodoxa.

La inceputul anului 1991,Cehoslovacia,Polonia si Ungaria si-au anuntat public intentia de a nu mai coopera cu Organizatia Tratatului de la Varsovia.Ungaria nu numai ca respingea organizatia dar dorea sa se alature NATO,cea mai mare amenintare din partea taberei adverse.Tratatul de la Varsovia se prabusea sub ochii sovieticilor. Este constituit Grupul de la Visegrad,format din Cehoslovacia,Polonia si Ungaria iar armatele sovietice din tarile foste satelite sunt retrase.

Sfarsitul comunismului a fortat in mod neasteptat politicienii sa instaureze noi regimuri, in locul celor vechi. Data fiind diferenta majora dintre institutiile comuniste si cele democratice, punctul de plecare este uneori descris ca fiind crearea unei “democratii pornind de la zero”. Crearea unei noi democratii post-comuniste nu se poate realiza la cerere, din moment ce institutiile care in Occident au evoluat pe parcursul a generatii intregi nu se pot naste peste noapte din epava unui stat comunist. Exista un deficit de politicieni experimentati in problemele democratiei, alternativele disponibile fiind amatorii bine intentionati si ex-comunistii cinici. Mica este si oferta de functionari publici obisnuiti sa administreze statul de drept si sa furnizeze serviciile publice intr-un mod cinstit. La fel este si oferta de partide politice bine organizate si de incredere cu care indivizii sa se identifice si care sa le reprezinte interesele. Guvernariile tariilor post-comuniste se confrunta cu cererea poporului de a se alinia Europei de Vest, in timp ce inca mai duc povara “mostenirii nefericite a socialismului real”.

Alegerile libere din Europa Centrala si de Est din 1990 au prefatat introducerea democratiilor noi pe o jumatate din continent. Rezultatele alegeriilor au demonstrat sprijinul popular de care se bucura partidele democratice. Alegerile libere au dat sansa de a candida atat partidele democratice cat si cele nedemocratice. Libertatea de asociere face posibila aparitia demonstratiilor de strada si a protestelor pentru intimidarea unui parlament ales, asa cum s-a intamplat in Bulgaria si Romania. Libertarea cuvantului da ocazia politicienilor aflati in opozitie sa se afirme si sa denigreze guvernul ales punand in cauza competenta si integritatea ministriilor. Mai mult, alegerile nu reprezinta decat o zi din mandatul unui guvern. Ziua alegeriilor are o mare importanta pentru politicienii democrati; ceea ce se intampla dupa alegeri ii afecteaza in principal pe cetateni.

Spre deosebire de deomocratizarea din alte timpuri si locuri, cea de acum implica o dubla transformare. Deoarece regimul comunist are o economie de comanda si nu de piata condusa de birocrati, regimurile post-comuniste trebuie sa creeze in acelasi timp institutii ale economiei de piata si institutii democratice. Transformarea simultana a politicii si economiei si interactiunea posibil exploziva dintre cele doua, fac ca rezulatele sa fie imprevizibile. Practica guvernarii intr-o tara cu o democratie nou creata este un proces de tip incercare-eroare, o cautare pe un teren inca nedescoperita. Unor politicieni care inainte nu raspundeau in fata electoratului sau altora, amatori in problemele guvernarii, li s-au incredintat dintr-o data postul de conducere. Bunele intentii nu sunt de ajuns pentru a asigura o democratie noua.

Definitia scurta a democratiei este „guvernarea de catre popor”, dar realitatea este diferita: o guvernare democratica este un ansamblu de institutii. Aceste institutii nu apar dintr-un grup de demonstranti care infrunta curajos politica comunista cu lozinca „noi suntem poporul”. Acest slogan era o provocare pentru autoritatea unui regim nedemocratic, dar nu putea fi piatra de temelie a unei noi democratii. Pentru a lansa o noua democratie, elitele trebuie sa formeze institutiile viitoare si sa determine modul in care acestea vor functiona. Introducerea in Europa Centrala si de Est a institutiilor noii democratii, in locul celor profund nedemocratice, reflecta cererea unanima a poporului de a se elibera de regimurile cu vocatie totalitara. Noile elite au ales, adica au negociat si au redactat regulile noilor constitutii, de multe ori nu in conditii ideale.

Prabusirea unor regimuri are loc adeseori in ciuda dorintelor elitelor politice ,iar conducatorii comunisti din Europa Centrala si de Est cu siguranta nu au anticipat caderea abrupta a sistemului lor,ca urmare a destramarii puterii comuniste,chiar si in Uniunea Sovietica.Nici dizidentii care si-au riscat libertatea pentru a-si face cunoscuta opozitia morala fata de regimul comunist nu au pregatiti schitele de constitutie pentru noul regim democratic.Si totusi noile democratii au rasarit dintr-o data pe jumatata din continent.Brusc in golul creat au aparut regimuri care proclamau intentii democratice.Elitele au decis ce posturi se vor ocupa in urma alegerilor,nu au mai putut impune poporului cu cine sa voteze dar au creat un sistem electoral menit sa transforme voturile in mandate parlamentare,o decizie care a afectat imediat sansele lor de a castiga functii.

Revolutia post-comunista a fost un proces abrupt de schimbare a regimului.Au trecut doar cateva luni timp in care un regim interimar a pregatit tranzitia de la vechiul regim comunist la un regim in care guvernul sa apara in urma alegerilor libere.Negocierile care au dus la transferul de putere de la un regim comunist la unul rezultat in urma alegerilor libere au durat cateva saptamani sau cateva luni.Organizarea de alegeri libere a reprezentat imperativul momentului si toti politicienii au realizat ca noul regim nu se poate baza pe forta armatei sau pe ideologia unui partid,ci si pe voturile poporului.Primele alegeri libere au demonstrat public faptul ca partidul comunist nu mai detine monopolul puterii.Intre noiembrie 1989, cand a cazut Zidul Berlinului si primele alegeri libere din Ungaria s-au scurs doar 4 luni;Cehoslovacia,Bulgaria si Romania,6 luni- si aproape peste tot comunistii au fost marii invinsi.

Noile democratii s-au instalat in Europa Centrala si de Est inainte ca o constitutie sa poata fi adptata.Constititia nu e esentiala intr-o democratie:Mare Britanie este o democratie,dar constitutia ei a ramas tot timpul nescrisa .Asa cum nici o constitutie scrisa nu garanteaza democratia:constitutia sovietica din 1937 este una din sutele de constitutii nedemocratice.In majoritate tarilor post-comuniste,adoptarea noii constitutii s-a facut mult dupa instalare noii democratii.

Introducerea uni regim cu aspiratii democratice a fost in concordanta cu dorintele poporului.Mai intai de toate,eradicarea comunismului reprezenta un raspuns pozitiv la cererea poporului de a se rupe de trecut.Regimurile comuniste nu numai ca au avut minusuri,dar au facut poporul constient de aceste minusuri prin eforturile permanente ale partidului de a mobliliza necontenit masele spre a se conforma cerintelor statului.Cuvintele poilitologului argentinian Guilllermo O`Donnel sunt in egala masura valabile si in Europa Centrala si de Est:”Nevoia de democratie are multe intelesuri,dar in toate cazurile a avut un puternic numitor comun:asa ceva sa nu se mai intample niciodata!Indiferent de ideile deseori confuze,utopice sau limitate pe care cineva le poate avea despre democratie ,este clar ca totul se reduce la a eradica despotii,o data pentru totdeauna”.Nevoia de democratie a fost un strigat care a unit grupurile in lupta impotriva comunismului.

Pentru a supravietui in competitia cu alte regimuri,trecute sau ipotetice,o noua democratie are nevoie de sprijinul maselor populare.Intr-un regim nedemocratic,sprijinul popular nu are importanta in comparatie cu nevoia de sustinere din partea armatei,politiei si a altor instistutii coercitive.Dar intr-o democratie,sustinerea populara este elementul de baza in mentinerea uni astfel de regim.

La scurt timp dupa cel de-al doilea razboi mondial,Winston Churchill a oferit o justificare competitiva a democratiei:”Multe forme de guvernamant au fost si vor fi puse la incercare in aceasta lume a greselii si suferintei.Nimeni nu pretinde ca democratia e perfecta sau atotstiutoare.Intr-adevar,s-a spus ca democratia este cea mai rea forma de guvernamant,cu exceptia tuturor celorlalte forme care au fost din cand in cand incercate”.Ipoteza lui Churchill recunoaste in mod explicit ca poate exista o competitie in ceea ce priveste oferta,intre elitele democratice si cele nedemocratice:recunoaste in mod implicit ca poate aparea si o cerere de alternative nedemocratice.Pentru a fi sprijinita.o democratie noua nu trebuie sa fie ideala.Poate fi sprijinita ca o alternativa „clasata pe locul doi”sau ca un rau mai mic in comparatie cu multitudinea de alternative nedemocratice.Democratia nu aduce cu ea sfarsitul politicii sau al problemelor ,ea nu este nici mai mult nici mai putin decat un mijloc de a face fata dificultatilor guvernarii,intr-o societate moderna.In noile democratii post-comuniste,liderii nu trebuie sa sa teama de obiectivele indepartate;grija lor de moment este sa rezolve problemele presante ale transformarii din domeniile politic,economic si social.Obiectivul unui regim nou este sa-i multumeasca pe toti,adica sa infiinteze institutii suficient de tolerabile,pentru a fi acceptate in comparatie cu cele precedente sau cu forme alternative de conducere nedemocratica.

Pentru a considera instalarea unei democratii completa e nevoie de mai mult decat alegeri libere,cu competitie intre partide democratice;e nevoie de guvernanti responsabili in fata electoratului,de institutii eficiente ale societatii civile,de oficiali ai guvernului care sa adere la suprematia legii.Un regim este o democratie completa daca are toate cele patru calitati:guvernarea respectand suprematia legii;institutiile societatii civile sunt active si independente de stat,organizeaza alegeri libere si corecte;guvernantii sunt raspunzatori in fata electoratului.

A intelege transformarea tarilor post-comuniste este important nu numai pentru milioanele de oameni care traiesc sub noile regimuri,dar si pentru cetatenii din democratiile stabile.Ridicarea Cortinei de Fier relanseaza legaturile vechi intre tari;acest lucru devine evident in cazul reunificarii Germaniei.Marea Baltica si Dunarea au redevenit cai navigabile centraleinnouaEuropa.Cinci state membre ale Uniunii Europene-Finlanda,Suedia,Austria,Italia si Germania-au granite comune cu tari post-comuniste.Tarile post-comuniste asteapta acum sa devina membre ale unei Uniuni Europene largite,cu o populatie de peste 400 de milioane de locuitori si un produs intern brut mai mare decat SUA sau Japonia. Calitatea de membru in Uniunea Europeana reprezinta o atractie pentru tarile post-comuniste.Tarile UE ofera piete cu valuta forte pentru exporturile,iar ajutorul financiar pe care UE il acorda membrilor mai saraci este o necesitate.Zece tari ex-comuniste si-au depus candidatura dupa prabusirea comunismului si li s-a acordat statutul de asociat.In 1997,UE a inceput negocierile pentru acordarea calitatii de membru cu Republica Ceha,Ungaria,Polonia,Slovenia si Estonia,tari care se considera ca au progresat semnificativ in adoptarea institutiilor democratice si de piata.

A crescut numarul problemelor interetnice,ceea ce a determinat tarile sa se ocupe de securitatea locala.In tarile post-comuniste populatia socializata intr-o cultura politica cu multe valori nedemocratice isi poate exprima acum liber opinia despre noul regim oferit de elite.In momentul prabusirii regimurilor comuniste,adultii de varsta medie traisera deja peste 40 de ani de socializare intr-un regim nedemocratic.Din punctul de vedere al fiecarui individ,democratizarea a insemnat o disontinuitate brusca,desi binevenita,a cursului invatarii politice.

Dupa caderea comunismului ,fiecare tara a blocului socialist a fost confruntata cu problemele dureroase si dificile ale tranzitiei.Intr-o tara obisnuita tranzitia a insemnat trecerea de la totalitarism la democratie si de la economia centralizata la cea de piata.In cazul Rusiei,tranzitia a insemnat si trecerea de la statul imperial la cel post imperial.Daca in planul dificultatilor reale trecerea de la economia centralizata la cea de piata se dovedeste complicata in cazul Rusiei, in planul perceptiei cea mai delicata problema este cea a trecerii de la statul imperial la cel postimperial.Este delicata pentru ca de 300 de ani rusii traiesc in minte cu ideea imperiala,care le oferea un gen de compensatie la greutatile si lipsurile vietii cotidiene.De data aceasta,prabusirea imperiului a fost insotita de o prabusire a nivelului de trai,a securitatii personale.

Sunt conturate o serie de etape distincte in tranzitia de la puterea comunista spre postcomunism,dintre care criza conducerii-in cateva tari au existat semne clare ale unei crize a conducerii ,in perioada premergatoare colapsului puterii comuniste.Persoana care era considerata in general drept liderul fie a demisionat datorita presinilor,fie a fost inlaturata.Printre exemple se numara Kadar in Ungaria,Ceausescu in Romania,Jakes in Cehoslovacia.

Partidul isi pierde rolul de conducator-in majoritatea tarilor s-a renuntat la referirile constitutionale privind rolul de conducator al partidului comunist in stat si societate,in primele etape ale prabusirii puterii comuniste.Legalizarea partidelor de opozitie-guvernele comuniste au recunoscut oficial dreptul altor partide politice de a exista si de a concura la alegeri cu partidul comunist,in Romania aceasta avand loc in decembrie1989.Organizarea de alegeri parlamentare concurentiale-legalizand alte partide,partidul comunist a permis alegeri parlamentare cu adevarat competitive.Deseori partidul comunist sau fost comunist a obtinut rezultate slabe in aceste alegeri.

Denumirea statului este modificata,noile denumiri sunt simboluri importante ale respingerii trecutului si ale inceputului unei noi ere.Noile denumiri abandoneaza orice referinta la socialist sau popular,intrucat ambii termeni sunt asociati cu era comunista.

Adoptarea unei noi constitutii sau modificarea considerabila a celei vechi este considerata etepa finala,in Romania si in Slovenia a fost adoptata in decembrie 1991.

Odata cu caderea comunismului la sfarsitul anilor `80, tarile din Europa Centrala si de Est s-au luptat cu procesul de tranzitie spre economia de piata libera avand o gama variata de rezultate. Federatia Rusa a cunoscut o crestere masiva in industrializare, avand ca rezultat inregistrarea unui venit mediu pe locuitor de 500$ .Republica Ceha, datorita eforturilor depuse in procesul de tranzitie, a inregistrat o medie a venitului lunar pe locuitor de 1000$ .

Companiile din Europa de vest si cele americane au incercat sa patrunda in aceste tari prin introducerea marcilor proprii pe piata prin exporturi, filiale, fuziuni si achizitii. Sute de marci vestice sunt disponibile acum prin intermediul globalizarii pe o piata care a fost izolata de restul lumii. Printre marcile de top intalnim: Coca-Cola, Microsoft, IBM, General Electric si Intel. Oricum, in contextul cursei pentru a castiga o cota mai mare din cadrul noilor piete, globalizarea marcilor a avut o conotatie negativa. Marcile internationale sunt promovate in limba engleza iar bunurile, produse cu ajutorul unor muncitori nu foarte bine pregatiti, sunt de o calitate inferioara, dar au un nivel ridicat al preturilor ceea ce le face inaccesibile pentru majoritatea consumatorilor.

In timpul regimurilor comuniste, produsele si serviciile oferite consumatorilor erau saracacioase si foarte putin variate. Cozile interminabile pentru ofertele limitate de produse erau o imagine obisnuita din moment ce guvernul directionase toate fondurile spre armata si eliminarea datoriilor. In cele mai multe tari comuniste serviciile de administratie publica, spitalele si scolile au fost neglijate datorita unei investitii minimale. In aceste tari, schimbarea este limitata din cauza zecilor de ani de presiuni ideologice ce erau fundamental opuse marketingului.

In urma prabusirii Uniunii Sovietice si a regimurilor comuniste din Europa Est-Centrala, socialismul de tip marxist-leninist a fost discreditat ca forma de guvernare si organizare sociala. Triumful oranduirii capitaliste si al societatii liberal-democrate parea atat de categoric, incat politiologul american Francis Fukuyama declarase prematur "sfarsitul istoriei". Dupa parerea lui, regimul democrat-liberal in combinatie cu piata libera si-au demonstrat ireversibil superioritatea si deci vor deveni modelul universal pentru modernizare si armonie sociala. Desi regimurile comuniste nu au avut succes in transformarea societatii conform viziunii lor utopice asupra lumii,in cele patru decenii schimbarile facute au transformat mediul inconjurator si economia si au alterat mult structura sociala.Pe langa schimbarile directe si vizibile din societate,noile democratii s-au lovit de necesitatea de a indrepta raul facut .In momentul de fata, aproape jumatate dintre tarile lumii sunt considerate libere. Ele isi aleg liderii prin procese electorale "deschise", accepta o opozitie politica asertiva si garanteaza atat proprietatea privata, cat si drepturile individuale ale cetatenilor.

BIBLIOGRAFIE :

1.LESLIE HOLMES- „POSTCOMUNISMUL”,EDITURA INSTITUTUL EUROPEAN,2004

2.RICHARD ROSE,WILLIAM MISHLER-„DEMOCRATIA SI ALTERNATIVELE EI”,EDITURA INSTITUTUL EUROPEAN,2003

3.CLAUDE KARNOOUTH-„COMUNISM /POSTCOMUNISM SI MODERNITATE TARZIE”,EDITURA POLIROM,2000

4.PAUL CLAVAL-„GEOPOLITICA SI GEOSTRATEGIE”,EDITURA CORINT,2001

5. http://www.markmedia.ro

6. http://ro.wikipedia.org

7. http://www.marxists.org

8. http://www.revista22.ro

9. http://www.dntb.ro