Sistemele Politice ale Marii Britaniei Si Germaniei

INTRODUCERE: SISTEMUL PARLAMENTAR

„Sistemul politic reprezintă ansamblul persistent și coerent de relații și comportamente sociale instituționalizate, care asigură exercitarea autorități (puterii) asupra societații, alfel spus, realizarea autoreglării sistemului social global”.

Sistemele politice pot fi clasifiacate în două mari categorii, cum ar fi: sisteme politice democratice și sisteme politice totalitare sau dictatoriale.

În cadrul sistemelor totalitare intră regimurile comuniste și monarhiei totalitare, într-adevar acestea putând fi numite și dictaturi. În cadrul sistemelor democartice intră regimul prezidențial, regimul parlamentar și regimul semiprezidențial sau semiparlamentar.

Dintre toate aceste tipologii de sisteme politice menționate mai sus, lucrarea se va axa pe regimul politic parlamentar. Prin această lucrare intenționez să demonstrez faptul că o monarhie constituțiuonală este extraordinar de apropiată de sistemul parlamantar sau poate chiar în esența cele două reprezentând o singura tipologie de sistem politic, având drept exemple Marea Britanie și Germania. Astfel pentru o mai bună ințelegere în locul unei introduceri care să vorbeasca în mare despre aeastă lucrare voi prezenta sistemul politic parlamentar cu specificitățile sale.

Sistemul politic parlamentar este acel sistem politic în cadrul căruia parlamentul deține funcțiile legislative, funcții de control (mai ales asupra organului executiv), și în cadrul căruia președintele joacî un rol minor, mai mult formal. Acelaș lucru se întapla și în cadrul unei monarhii constituționale. În acest cel din urmă caz este bine știut că monarhul are un rol minor, formal sau poate chiar decorativ (spre exemplu in Marea Britanie monarhul are un rol simbolic doar în cadrul ceremoniilor căci în ceea ce priveste funcțiile legislativă și de control acestea aparțin parlamentului). Pentru a putea însa vorbii despre parlamentarisim este necesar să vorbim și despre provenieța acestuia. Parlamentarismul provine din monarhia limitată sau constituțională.

Sistemul parlamentar care a derivat din monarhia constituțională este cnsiderat un regim mixt prin influența pe care o are șeful statului și prin mențnerea a două Camere, una aristocrata și una cenzitară.

Monarhia constituțională și parlamentarismul s-au găsit adesea depașite în sensul monocratic de reacțiile autoritare, sucvențiile după o experianță nefericită de democrație parlamentară în Iugoslavia, România, Bulgaria (în anii 1930, 1934, 1938).

Spre deosebire de restul țarilor occidentale, este de reținut că în Marea Britanie, monarhia parlamentară a trecut ți trece prin fazele indicate, inlocuită puțin cate puțin cu monarhia constituțională.

Depășind variantele naționaliste, statele din Europa occidentală au în comun acelaș tip de instituții politice, cele ale regimului parlamentar. În toate statele Uniunii Europene s-a inrădacinat un regim democratic de tip reprezentativ, punând accentul pe raspunderea guvernului în fața ansamblelor alese prin sufragiu universal.

Acest model nu este imuvabil: tratatele esențiale au evoluat cu timpul, acest lucru explicând controversele legate de doctrină care au putut să opună diverse variante. De fapt aceste multiple variante corespund diferitelor faze istorice ale regimului parlamentar și acestea sunt etape care trebuie amintite înainte de a analiza forma contemporană a parlamentarismului. Acesta nu este un model permanent deoarece regimurile autoritariste și chiar cele totalitare, revoluțiile și războaiele au stat la originea sa și au suferit într-un fel sau altul modificări care au dus la acutualul regim parlamentar.

Dacă înlaturăm statutul general al parlamentarilor, care relevă reguli identice în toate statele, diferențierile vor fi aduse de aplicarea regimului parlamentar. Astfel pentru a explica funcționarea unui astfel de regim este necesară o discție despre organizarea lucrărilor parlamentare.

Durata medie pentru camerele inferioare este de patru ani (cu excepția Franței, Italiei și Luxemburgului, unde mandatul este de cinci ani și Suedia unde mandatul este de trei ani). Însă în camerele superioare durata medie a mandatelor variază după felul în care membrii sunt desemnați (patru ani în majoritatea, cinci ani în Italia, și nouă ani în Franța unde sunt reinoiți parțial la trei ani).

În majoritatea statelor compatibilitatea dintre mandatul parlamentar și funcția guvernamentală reprezintă o regulă ce stă la baza parlamentarismului.

Parlamentul este administrat, prin origine, de principiul de autonomie. Acestă din urmă constă în regula după care ansamblele și-au construit regulamentul. Regula ce a fost pusă în cauză în două moduri: pe de-o parte, o serie de dispoziții, deja reglementate, care reies, în ziua de azi, din constituție (în principal rapoartele cu guvernul și procedura parlamentară); pe de alta parte, anumite state au inclus reglementările camerelor în controlul constituționalității.

Instituțiile parlamentare cunosc însă mai multe modele. Astfel în ceea ce privește conducerea camerelor, tradiția britanică este aceea de a avea un președinte unic și independent, numit speker, ales de comun acord de grupurile parlamentare, el poate sta la putere atât cât dorește, oricare ar fi majoritatea parlamentară. El este cel care conduce dezbaterile, însă nu ia nici o poziție. El deține de asemenea puterea de a desemna presedinții de comisii.

Însa tradiția continentala ( în Franta, Germania și Italia) este aceea de a avea un președinte politic, desemnat de majoritatea parlamtară, și un birou care să îl asiste (birou constituit din proporționalitatea grupurilor). Președintele camerei deține adesea puteri anexe care depind de poziția sa în ierarhia instituționala.

Metoda prin care se fac lucrările parlamentare depinde de piedicile relative puse de comisile și de grupurile parlamentare.

Tradiția parlamentară europeană nu acordă comisilor o importanță la fel de mare cum este cea prevazută în Statele Unite ale Americii. Totuși comisile au, în numeroase parlamente, o importanță decisivă, și în jurul lor se desfașoară lucrările legislative. Comisile sunt specializate pe continent însă vocația lor generală provine din Marea Britanie. Astfel, lucrările comisilor sunt diverse în funcție de tradiții, ținand cont că rolul lor era înainte de a examina legile și de a le imbunătați. În unele state însă comisile pot completa lucrările sesiunii în plen, fie parțial facând inutilă sesiunea publică, fie integral, ca în Italia, unde legislația descentralizată permite comisilor să examineze și să voteze legile. Astfel unele parlamente au dezvoltat în mod sistematic lucrările de informare, lasând de-o parte audițiile spectaculoase (după modelul audițiilor americane). Aceasta procedură folosită la început în comisiile de anchetă sau de control, este în prezent folosită de comisiile permanente (în Germania, Italia și Franța).

Paralel cu comisiile, grupurile parlamentare constituie unul din elementele cheie ale organizării și funcționării parlamentului. După o perioadă lungă de ignoranță, de-a lungul secolului XX, grupurile s-au constituit în mod progresiv și au acumulat treptat o disciplină internă. Acest lucru este rezultatul marilor partide militante, ale căror grupuri erau supuse disciplinei de partid și a reprezentării proporționale cu listă , care a condus la structurarea grupurilor parlamentare. În ziua de azi acestea din urmă dețin puterea decisivă, întarită de reglementările camerelor, dar și de faptul că finanțarea publică a partidelor se face prin aceste grupuri. În Marea Britanie (unde centrul de decizie al partidelor este grupul parlamentar) și în Germania (unde grupurile parlamentare ale partidelor sunt suverane în Bundestag), rolul grupurilor parlamentare este determinant, în ciuda concepțiilor diverse ale partidelor.

Astfel se poate spune că regimurile parlamentare sunt de o largă diversitate. Acestea se situează într-un cadru pluralist și liberal, practicând adesea o alternanță care face să succeadă la putere marile partide din competiție, în mod general puțin numeroase- două sau trei- și care preconizează politici net diferite. Aproape din totdeauna, alternanța este facilitată de faptul că nu se găsesc partide importante în opoziția regimului.

În această lucrare voi vorbi astfel despre regimurile britanic și german, în mod particular reprezentative pentru acest tip de regim, parlamentarism. Trebuie de altfel adăugat și că alternanța regulată nu inseamnă impărțirea egală a puterii. Atât în primul caz cât și în al doilea partidele moderate (conservator în Marea Britanie și crestin-democrat în Germania federală) au beneficiat de perioade mai lungi de exercitare a puterii decât partidele intranzitive (laburist și respectiv social-democrat).

CAPITOLUL I

SISTEMELE POLITICE ALE MARII BRITANII ȘI GERMANIEI

Poate ca nu există îndoială referitoare la sistemele politice deținute de Marea Britanie și Germania însa este bine de precizat cî Marea Britanie are un regim de monarhie constituțională și că Germania are un sistem politic parlamentar. Într-adevăr se poate spune că sistemul politic al Germaniei este de fapt un derivat din regimul de monarhie constituțională al Marii Britanii, însă vom vedea că există atât diferențe cât și asemănări între acestea două.

I.1. MAREA BRITANIE – MONARHIE CONSTITUȚIONALĂ

În general când este pronunțat cuvântul „monarhie”, se face imediat confuzia între o monarhie totalitară sau dictatură și o monarhie constituțională care nu este altceva decât o democrație. Într-adevăr o monarhie inițial avea la bază dictatura era ceva împunător era un regim politic în cadrul căruia monarhul sau regele avea cele mai multe puteri, el deținea toate puterile existente într-un stat astfel devenind dictator. Monarhia limitată sau constituțională provine într-adevăr din monarhia asolută, în ceea ce priveste puterea care continua să aparțină unuia singur, de această dată este limitată prin rolul jucat de alte organe politice subordonate dar eficiente.

Monarhia constituțională a aparut în urma dizolvării violente a monarhiei absolute în urma revoluțiilor din Marea Britanie și Franța. În ziua de azi nu există monarhie totalitară ea devenind prin limitarea puterilor suveranului o monarhie constituțională echivalentul unui regim democratic. Principiul acestui sistem este dat în mod clar chiar de numele acestuia: monarhie limitată sau constituțională.

Iată deci de ce o confuzie între totalitarism și democrație când se vorbește despre monarhie nu ar trebui să apară. O monarhie constitutionala se ghidează după constituție sau mai bine zis în cazul Marii Britanii dupa legi clare și bine delimitate, monarhul ne mai având deja vechile puteri (adică toate), ele fiind preluate de parlament și de executiv. De aici termenul de monarhie limitată sau constituțională. O astfel de monarhie semnificativă chiar poate fi considerată Marea Britanie. Marea Britanie are de fapt un regim democratic, singurele momente când monarhul poate fi impunător rămânâd desfasurarea ceremoniilor somptuase organizate cu anumite ocazii.

Monarhia constituțională este considerată a fi un regim mixt deoarece în cadrul acesteia se combină principiul monocratic de guvernare a unei singure puteri, cu participarea la guvernare unei aristocrații nobiliare și ereditare, care formează Camera Lorzilor și de o oligarhie cenzitară ce conturează Camera Comunelor, formată din reprezentanți ai întregii națiuni.

Marea Britanie contemporană a dus spre punctul de perfecțiune regimul parlamentar bipartidist. Dar această perfecțiune, rezultată mai mult al timpului, al moravurilor și tradițiilor decât al instituțiilor, reprezintă un caz unic în ciuda încercării multora de a imita regimul. Trebuie însă adaugat că dificultațile pe care le-a întâlnit Marea Britanie de-a lungul multor decenii nu au trecut fară să afecteze funcționarea sistemului politic. Astfel se poate spune că acest regim este rezultatul unei lungi evboluții istorice.

La baza aceste montarea puterilor suveranului o monarhie constituțională echivalentul unui regim democratic. Principiul acestui sistem este dat în mod clar chiar de numele acestuia: monarhie limitată sau constituțională.

Iată deci de ce o confuzie între totalitarism și democrație când se vorbește despre monarhie nu ar trebui să apară. O monarhie constitutionala se ghidează după constituție sau mai bine zis în cazul Marii Britanii dupa legi clare și bine delimitate, monarhul ne mai având deja vechile puteri (adică toate), ele fiind preluate de parlament și de executiv. De aici termenul de monarhie limitată sau constituțională. O astfel de monarhie semnificativă chiar poate fi considerată Marea Britanie. Marea Britanie are de fapt un regim democratic, singurele momente când monarhul poate fi impunător rămânâd desfasurarea ceremoniilor somptuase organizate cu anumite ocazii.

Monarhia constituțională este considerată a fi un regim mixt deoarece în cadrul acesteia se combină principiul monocratic de guvernare a unei singure puteri, cu participarea la guvernare unei aristocrații nobiliare și ereditare, care formează Camera Lorzilor și de o oligarhie cenzitară ce conturează Camera Comunelor, formată din reprezentanți ai întregii națiuni.

Marea Britanie contemporană a dus spre punctul de perfecțiune regimul parlamentar bipartidist. Dar această perfecțiune, rezultată mai mult al timpului, al moravurilor și tradițiilor decât al instituțiilor, reprezintă un caz unic în ciuda încercării multora de a imita regimul. Trebuie însă adaugat că dificultațile pe care le-a întâlnit Marea Britanie de-a lungul multor decenii nu au trecut fară să afecteze funcționarea sistemului politic. Astfel se poate spune că acest regim este rezultatul unei lungi evboluții istorice.

La baza aceste monarhii sau a sistemului parlamentar stă de fapt sistemul reprezentativ. Acest sistem apare în Mare Britanie înca din secolul al XIII lea , o data cu conflictul prin care nobilimea și coroana se opuneau una alteia și care s-a materializat în Marea Carta din 1215, care stipuleaza că nici o taxa nu va putea fi ridicată fară Consiliul comun al Regatului care reunește reprezentanții nobilimii și ai înaltului cler. La sfarșitul secolului, acestora li s-au alaturat reprezentanții oraselor și, în secolul urmator, burghezii și nobilii s-au întalnit separat constituind Camera Lorzilor și Camera Comunelor. Până în secolul XVII natura regimului nu s-a schimbat: Parlamentul se reunea pentru durate limitate, dar efectivele sale cresteau în mod progresiv. Importanța sa va deveni primordială o dată cu razboiul civil din secolul XVII, în care monarhia și Parlamentul s-au confruntat (razboi în care Parlamentul s-a opus dinastiei absolute de Stuart) ducând la Dinastia Cromwell. Apoi venirea la putere a Dinastiei Orange-ilor (în 1688), aleasa de Parlament, aduce afirmarea suveranității parlamentare și consacrarea regimului reprezentativ. Însă stabilirea parlamentarismului a fost decisă de formarea unui cabinet responsabil, din punct de vedere politic, în fața Comunilor și nu în fața Monarhului. Acesta din urmă care iși păstrează dreptul de a dizolva Camera Comunlor, are mari beneficii de pe urma noului regim care permite camere inferioare- acesta fiind un mare avantaj- să critice gestionarea afacerilor naționale fără a aduce în discuție persoana Monarhului.

Apoi, instituțiile britanice vor cunoaște o evoluție continuă care va fixa marile tratate ale parlamentarismului, și pe care alte state europene le vor relua apoi progresiv.

În ciuda evoluției acest nou sistem era liberal dar nu și democratic, având în vedere că suportul său electoral ramânea limitat. Astfel Reform Act-ul din anul 1832, mărește numarul cenzorilor, dublează corpul electoral cu profitul burgheziei urbane și elimină susținătorii politici ai monarhiei. Astfel de reforme au fost și cele din 1867, 1872 și aceea din anul 1884 care au ajutat la extinderea sufragiului universal cât și la garantarea sinceritații votului. Mărirea corpului electoral va fii continuă până în secolul XX (în anul 1918 fiind adoptat sufragiul universal feminin și masculin), modificând însași noțiunea de reprezentare, care din abstractă devine concretă, și consacră legitimitatea superioară (democratică) a Camerei Comunelor în fața Camerei Lorzilor. În paralel, eșecul dizolvării regale din 1834 constituie ultima înfrangere a monarhiei asupra Parlamentului și consacrării regimului parlamentar, suveranitatea parlamentară ne mai fiind contracarată cu puterea regală. În acelaș timp avea loc o redistribuire între diferitele organisme prezente în sistem. Cele a caror orientare se situa în afara circuitului democratic erau practic privați de exercițiul puterii. Astfel de cazuri au fost Monarhia, a carei funcție națională înca ii asigura perenitatea, dar mai ales cazul Camerei Lorzilor pe care Actele Parlamentului din 1911 și 1949 au „adormit-o definitiv”. Singurele instituții care și-au conservat împortanța au fost Camera Comunelor, Cabinetul și, mai ales, cele două mari partide competitoare.

Acest regim britanic reprezentativ și parlamentar va servi drept model statelor europene, dar percepția sa va fi confuză: teoretizând fiecare etapă a evoluției sale (cum a facut Montesquieu și constituanții amercani, pentru atapa separării puterilor), fiecare având tendința să vadă doar ce ii este benefic.

Altfel decât în cazul guvernelor formate după principiul separației puterilor, așa cum se obișnuiește pe continentul european sau în SUA, sistemul britanic de guvernare se caracterizează printr-o limitare considerabilă a puterilor. Echilibrul de putere istoric între Coroană, nobilime (Camera Lorzilor) și Camera Comunelor a fost compromis odată cu apariția monarhiei constituționale și preluarea puterii din mâna nobililor ca urmare a reformării legii electorale  în secolul XIX. Dominația Parlamentului s-a transformat mai apoi într-o dominație a Camerei Comunelor, iar mai târziu, odată cu impunerea democrației partinice, într-o dominație a guvernului asupra Camerei Comunelor cu ajutorul majorității parlamentare. Termenul de suveranitate parlamentară a devenit astfel sinonim suveranității britanice. „Așadar în cazul Marii Britanii, analiza stabilitații și funcționalității remarcabile ale instituțiilor politice britanice trebuie obligatoriu să ia în considerare forța tradiției, autrioritatea și primordialitatea normelor cutumiare în raport cu cele formale, fundamentale ale sistemului Westminister”, sistem ce a generat extensii formale în Canada, Australia și Noua Zeelanda. Acestea din urmă fiind într-un fel sau altul dependente de coroana britanică.

În criticile aduse acestui "Model Westminster" de guvernare parlamentară s-a constatat un deficit de contraponderi la puterea executivă și astfel la puterea deținută de șeful guvernului. Susținătorii modelului Westminster au subliniat însă eficiența acestuia, capacitatea sa de a duce la decizii rapide fără apariția unor blocaje instituționale impuse de alte puteri, neexistând constrângerea încheierii vreunui compromis care ascunde sub un văl prea puțin transparent alternativele politice pe care le au alegătorii, dar și mecanismele sale interne de corectură care pot duce până la destituirea șefului guvernului și organizării de alegeri anticipate.

Punctarea schematică a regimului parlamentar al Marii Britanii se poate face prin: coborârea istoriei parlamentului britanic pâna la mileniul I; punerea bazelor actualelor raporturi dintre Camera Comunelor și Camera Lorzilor prin Reform Act-ul din 1932; prin faptul că regimul constituțional britanic este de factură cutumiară; cutuma stând la baza anomaliei din cadrul Parlamentului, Camera Comunelor având rol primordial și fiind singura electivă; modelul Westminister având ca specific guvernarea centrală a premierului (sistemul de premierat); imitarea modelului mai sus menționat de către Canada, Australia și Noua Zeelandă.

Un fapt concludent poate fi acela că perfecțiunea sistemului parlamentar britanic a constituit un model pentru majoritatea țărilor europene, încercarea acestora din urmă de a-l prelua eșuând. Și asta datorită stilului de percepție diferit.

I.2. GERMANIA- PARLAMENTARISM

În cadrul parlamentarismului puterea este detinută de parlament. Parlamentul reprezintă voința politică a poporului iar, președintele este ales de organul reprezentativ (parlamentul). Pe langă funcțiile legislative, parlamentul deține și o funcție de control, mai ales asupra executivului (prim-ministrul și cabinetul lui) investit de către parlament. În cadrul acestui regim președintele joacă un rol mai mult formal (ca și în cazul monarhului), singura funcție pe care o deține este funcția de șef al statului. Un exemplu reprezentativ pentru acest tip de regim îl reprezintă Germania.

Germania este locul de naștere al lui Karl Marx, tatăl spiritual al comunismului. Este de asemenea națiunea care a adus Adolf Hitler și ideologismul său nazist la putere. Psihologia politicii germane conține autoritarism dar și valori democratice fiecare dintre aceste elemente contribuind la tradiția politicii germane existând însa adesea contradicții printre stiințele sociale despre cum aceste orientări politice diferite se amestecă.

Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler și a partidului său, național-socialist, în 1983, Germania devine un stat militarist-corporalist, sau, cu alte cuvinte un stat totalitar. În fapt acest regim era o dictatură bine definită de conducerea țării de către partidul unic de guvernamant, de eliminarea pluralismului și parlamentarismului, cât și de eliminarea libertăților cetațenești și prin propagarea ideilor naziste și ideilor de militarism (dictatura a fost vazută ca al Treilea Reich). Acest regim s-a reflectat în mod agresiv și asupra relațiilor internaționale ale Germaniei, fapt ce a și dus la declanșarea celui de al doilea razboi mondial. După anexarea Austriei și a unei parți din Cehoslovacia și după atacarea Poloniei, în 1939, Germania, deși era aliată cu Italia și Japonia, a intrat în razboi cu Europa dar și cu întreaga lume. Însă pe 8 mai 1945, Germania capituleaza necondiționat, făcând astfel ca cel de al Treilea Reich sa dispară și odată cu el și statul German. În urma Conferintei de la Postdam s-a hotarât excluderea militarizării cât și a nazismului și aplicarea democrației. Astfel pe teritoriile controlate de SUA, Marea Britanie și Franța a fost constituită, la 7 septembrie 1949, Republica Federala Germania cu un regim politic democratic și capitala la Bonn, bazat pe pluripartidism, principiul separației puterilor în stat și suveranitații poporului. Astfel se poate spune că toate aceste principii s-au unit într-o republică parlamentară.

Pe de altă parte, pe teritoriul controlat de sovietici s-a constituit, la 7 octombrie 1949, și Rpublica Democrată Germania cu un regim politic socialist, și capitala la Berlin (oraș împărțit cu RFG), condus de un partid comunist, lipsit de alternanța la putere cât și de o bună administrare economică, împlementându-se diferențierea de RFG.

Prima republică germană (RFG) a fost condusă până în 1963 de cancelarul Konrad Adenauer, acesta aducând o prosperitate și dezvoltare statală și economică. RFG-ul va fi integrat în sistemul politic, economic și militar al Vestului prin intrarea în NATO (1955), prin calitatea de membru fondator al CEE, UE, (1957) și prin intrarea în ONU (1973).

Spre deosebire de RFG, RDG-ul nu a avut parte de prosperitate, sistemul sovietic aducandu-i stagnarea pe plan politic și economic. Însă ea a reușit să se integreze în sistemul politic, economic și militar al Estului devenind membră CAER (1950) și a Tratatului de la Varșovia (1955).

Deși populația era aceeași în ambele republici sovieticii doreau o diferențiere clară între Vest și Est cât și întărirea graniței între acestea. Astfel autoritățile comuniste au decis în 1961 construirea Zidului Berlinului pentru a fortifica linia de frontieră ce separa Berlinul răsăritean de cel occidental. Acest zid nu separa doar cele două republici din punct de vedere teritorial cât și din punct de vedere politic. De fapt s-a încercat separarea regimului democratic Occidental de cel totalitar Estic.

Datorită acestor abbiții politice, în timpul razboiului rece (dintre Vest adică SUA și Est acică URSS) ambele republici germane au resimțit din plin consecințele.

În timpul celui de al nouălea deceniu al secolului XX, in urma conflictului intervenit între sistemul politic sovietic german și cel rus (prin refuzul aplicării reformei propuse de Mihail Gorbaciov), s-a produs schimbarea șefului statului (1989) Erich Honecker cu Egon Krenz. În urma acestei schimbări s-a luat decizia dărâmării Zidului Berlinului, astfel „la 9 noimbrie 1989 Zidul Berlinului, ca frontieră de stat și ca simbol al democrației dintre cele două sisteme politice, se prăbușește”. După această realizare, în martie 1990 se negociază la nivel înalt unificare celor două state. Prin urmare ziua de 3 octombrie 1990 este data oficială a reunificării Germaniei (numele oficial fiind RFG) cu capitala politică în Berlin.

Iată, deci cum s-a produs evoluția regimului parlamentar german, de la dispariție la reunificare și apoi la stabilitate politică.

Specificitatea sistemului parlamentar german, reprezentând în acelaș timp și originalitatea acestuia, este structura federală statală, care binenteles se reflectă și asupra exercitării puterii politice.

Structura sistemului politic german reflectă câteva forțe convergente ce au influențat dezvoltarea politică în timpul cand Legea Fundamentala a fost scrisă. Au menținut puterea veto-ului asupra conținutului final al documentului. Liderii guvernământului de stat și președinții noilor partide politice stabilite au arătat interes în structura guvernamantului. De altfel și elitele administrative, judiciare și economice erau preocupate de forma pe care guvernamantul o va lua. Dar, binenteles publicul german avea cea mai mare miza în creearea noului sistem politic.

În acest context, membrii consiliului parlamentar au hotarât să creeze instituțiile formale pe care un sistem democratic ar putea fi bazat. Există însă, și un interes în a pastra sistemul federal, având în vedere că și imperiul și Republica Weimar au conținut structuri federale, acestea devenind deja o tradiție în cazul Germaniei.

Germania are una dintre puținele structuri federale guvernamentale din Europa. Națiunea este organizată în state (Lander), fiecare cu propriul sau guvern. Guvernele de stat sunt instituții importante în sistemul politic creat de Legea Fundamentală. Puterea politică este împarțită între guvernul federal (Bund) și guvernele statale. Statele, totuși, au voie să creeze jurisdicții în educație, cultură, creearea de legi și planificări regionale.

Structura guvernului statal este bazat pe un sistem preliminar. O legislatură unicamerală numită Landtag, este aleasă în mod direct prin vot popular. Partidul sau coalitia de partide, care controleaza legislatura selectează un ministru-președinte să conducă guvernul statal. După Cancelarul federal, ministrul președinte reprezintă cea mai puternică funcție din Republica Federală. Ministrul președinte selectează un cabinet să administreze agențiile de stat și să îndeplinească funcțiile executive ale guvernământului statal.

Desi guvernământul federal reprezintă cea mai mare putere din legislația politică, statele având responsabilitatea primară în administrarea și implementarea politicii.

Puterile politice ale guvernămintelor statale se extind peste rolurile lor administrarive și legislative spre nivele statale. O cameră a legislaturii federale, The Bundesrat, este compusă din reprezentanți desemnați de guvernămintele statale.

În plus fața de aceste instituții formale, există comitete interguvernamentale și grupuri de planificare pentru a administra diferitele interese ale guvernămintelor statale și ale celui federal. Aceste organizații practică o politică de „federalism cooperativ” prin care guvernămintele de Lander pot coordona prpriile activitați la un nivel regional sau să conlucre cu oficialitățile federale. Aprecierile elitelor spun că oficialii statali și cei federali au stabilit un contact personal frecvent.

Astfel se poate spune că există o alternanță considerabilă între guvernămintele statale și guvernământul federal.

CAPITOLUL II

ASEMĂNĂRILE DINTRE SISTEMUL DE MONARHIE CONSTITUȚIONALĂ AL MARII BRITANII ȘI CEL PARLAMENTAR AL GERMANIEI

Datorită faptului că sistemul parlamentar al Germaniei a derivat sau mai bine spus a fost influențat de sistemul Marii Britanii, având în vedere ca monarhia constituționalî (în varianta ei modernizată) a constituit un model de parlamemtarism pentru majoritatea țărilor europene, asemanările dintre aceste două sisteme politice, aproape similare, apar la nivelul atribuțiilor, formării cât și funcționării instituțiilor de stat precum Presedinte, Cancelar împreuna cu Cabinetul și Monarh, Premier împreună cu Executivul.

II.1. PREȘEDINTE vs MONARH

În cadrul Republicii Wemar, autoritatea executivă era împarțită între două birouri. Aceste două birouri erau cele ale Președintelui și Cancelarului. Însa amândoi, atât Președintele cât și Cancelarul erau subordonați Republicii Federale. Dar, prevederile Legii Fundamentale a Germaniei spun în mod clar că puterea executivă aparține mai mult Cancelarului, funcția de președinte fiind mai mult una ceremonială sau mai bine zis doar formală. Datoria Președintelui este de fapt să mențină legatura, prin vizite de curtoazie a omologilor săi sau a persoanelor cu funcții înalte, cu națiunile străine, sarcinile sale fiind asemănătoare.

Președindete Republicii este ales pentru un mandat de 5 ani de Adunarea Federală (compusă din membrii Bundestagului și un numar de membrii egal cu cel al deputațiilor ales dupa criteriile: să aibă cetațenie germană și varsta de 40 ani). ca în orice regim parlamentar Președintele are mai mult funcții decorative. Aceste funcții sunt: reprezentarea Germaniei pe plan internațional; incheierea tratatelor internaționale; acreditarea și primirea reprezentanților diplomatici; numirea și revocarea judecătorilor; exercitarea dreptului de grațiere; promulgarea legilor; atribuții în ceea ce privește formarea guvernului. Președintele nu răspunde din punct de vedere politic de actele sale ci pentru încălcarea Constituției sau a unei legi federale.

Președintele Federal este de asemenea înlaturat și din competiția sistemului politic și se presupune că lui îi mai ramân atribuțiile privitoare la politica partizană. De exemplu în anul 1984 Richard von Weizaker, a renunțat la funcția sa din Uniunea Creștin-Democrată atunci când a fost numit în funcția de Președinte federal. De asemenea Președintele nu este selectat prin alegeri populare ci este ales de o Convenție Federală formată din toți deputații Bundestag-ului și un numar, egal cu cel al acestora, de reprezentanți ai statelor aleși de legislaturile de stat.

Însă, acesată reducere a rolului formal prezidențial nu înseamnă neapărat că un președinte nu poate fi implicat în procesul politic. Legea Fundamentală îi asigura Președintelui cateva sarcini politici formale, acesta desemnând oficialii guvernamentali și pe cei militari, semnează tratate și legi și exercită puterea de grațiere. În aceste condiții, Președintele îndeplinește numai voința guvernământului, și chiar și aceste actiuni trebuie contrasemnate de Cancelar. Președintele mai are și datoria de a nominaliza un Cancelar în fața Bundestag-ului și poate dizolva Parlamentul dacă legislația guvernamentală pierde un vot de neîncredere. În ambele cazuri, abilitatea Președintelui de a acționa în mod liber este limitată de Legea Fundamentală. Un potențial mai mare îi este acordat de prevederea ambiguă, a Legii Fundamentale, cu privire la faptul dacă Președintele trebuie să onoreze cererile guvernamentale sau dacă acesta le poate refuza. Președintele poate avea dreptul constitutional de veto refuzând să semneze. În mod similar Președintele poate refuza recomandarea facută de Cancelar pentru Cabinet, sau chiar cererea de a dizolva Bundestag-ul. Aceste ambiguități constituționale nu au fost, însă, testate de foști președinti, și în consecința nu au fost clarificate de tribunale. Cei mai multi analiști consideră aceste ambiguități ca fiind o supapă de siguranță adusă în sistemul de verificare și balansare al Legii Fundamentale.

Importanța politică a Președintelui Federal este de asemenea bazată pe factori care depașesc artcolele Legii Fundamentale. Un președinte activ, dinamic, însă, poate avea o influență în modelarea climatului politic al națiunii, prin activitațile sale publice. Dacă îndeplinește aceste condiții, Președintele poate fi consideat o figură politică ce poate pretinde că este mult peste nivelul politicii și care poate să extindă viziunea națiunii asupra preocupărilor sale zilnice.

In cazul Marii Britanii, având în vedere că și numele sistemului politic o spune (monarhie constituțională), omologul Președintelui german este monarhul sau numit de multe ori și Coroana.

Coroana simbolizează de fapt suma puterilor guvernamentale. însă monarhul nu determină personal activitațile majoritare a ceea ce numin Guvernul Majestatii sale. Regina Elizabeth II este aproape în mod exclusiv preocupată de aspectele ceremoniale ale guvernului. Regina iși dă acceptul formal pentru legile aprobate de Parlament dar nu iși poate declara părerea despre legislație. Regina este de asemenea responsabilă pentru numirea Premierului și dizolvarea parlamentului înainte de alegerile generale. În aceste acțiuni, Regina trebuie să îndeplinească voința Parlamentului exact așa cum i-a fost comunicată ei de către liderii partidului de guvernamant. În mod normal ea primeste Premierul o data pe saptamână pentru a discuta lucrările curente. Nici un Premier modern nu a sugerat urmarea unei politici rezultat al dorinței monarhului.

De fapt Coroana este o idee căreia oamenii sunt rugați să îi acorde loialitate. De fapt Coroana este un teritoriu nedefinit și nu se referă la o comunitate primordială de persoane. Ideea de coroană confundă partile demne ale Constituției, care sanctifică autoritatea prin tradiție și mit, cu partile eficiente, care conduc lucrarile guvernamentale.

Monarhul în cadrul acestui sistem este situat în vârful ierarhiei politice a statului. Deși conform legilor cutumiare și scrise monarhul are cel mai important rol în viața politică, în fapt el deține o funcție decorativă, singura funcție adevarată fiind aceea de șef al bisericii. Monarhia este supusă regulii fundamentale de neutralitate politică a suveranului. Prerogativele sale, care sunt numeroase, sunt pur nominale și nici una dintre ele nu poate fi execitată fară contrasemnătura Premierului și a membrilor cabinetului. Trebuie însă subliniat că neutralitatea cerută suveranului nu constă în răspunderea lui pentru partide. Neutralitatea nu reprezintă un arbitraj, ci suveranul trebuie să cunoască și să respecte în mod constant faptele fundamentale ale jocului partidelor. Monarhul britanic este un simbol al tradiției, doar aparent implicat in viața politică, statutul său corespunzând maximei:”Regele domnește, dar nu guvernează”.

El este considerat iresponsabil din punct de vedere politic și se bucură de o adevarată imunitate în materie penală și civilă. Așa- numitul rol politic al monarhului este pur formal, întrucât acesta se conformează, fie dorinței guvernului, fie unor cutume în favoarea acestuia.

În atribuțiile monarhului intră: desemnarea primului ministru (prin aceasta prerogativă a sa, Monarhul desemnează în mod obligatoriu liderul partidului învingător in alegeri); sancționarea legilor (cutuma îi recunoaște acest drept de veto, dar de fapt Regele nu a mai utilizat această prerogativă a sa de al începutul sec.al XVIII-lea); prezintă “Mesajul Tronului” (La deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare este prezentat “Mesajul Tronului” de fapt acest obicei are un rol simbolic fiind o pledoarie în favoarea programului guvernamental al partidului aflat la putere); înmânarea ordinelor și distincțiilor; dizolvarea Camerei Comunelor (această prerogativă are un rol formal, practic inițiativa aparține primului ministru, Monarhul conformându-se cererii acestuia, Camera Lorzilor ne putând fi dizolvată); declararea stării de război și încheierea păcii (Monarhul este abilitat să declare stare de război și să încheie pacea); încheierea tratatelor (Monarhul are posibilitatea de a încheia tratate cu alte state, atât în calitatea sa de Suveran, cât și ca reprezentant al Parlamentului); recunoașterea altor state și guverne.

Monarhul păstreaza rolul necontestat de șef al Bisericii anglicane, fiind de asemenea, șef al Commonwealth-ului britanic.

Deși asemanarile dintre Președintele Germaniei și Monarhul Marii Britanii se pot observa de departe din descrierea celor două instituții, este bine totuși ca acestea să fie evidențiate.

Iată deci o prima asemanare între instituța președintelui și cea a monarhului, ambii au roluri decorative chiar formale neexercitându-și și chiar ne beneficiând de putere legiferatoare. Din punct de vedere legislativ acordul le este cerut președintelui cât și monarhului în mod formal pentru legile deja trecute prin parlament.

De altfel atât Președintele cât și Monarhul îndeplinesc de fapt voința Parlamentului, aceasta fiind deja considerată o a doua asemănare.

O altă asemănare este aceea că ambii pot dizolva Parlamentul sub aceeași procedura și doar cu ocazii excepționale sau în cazul Reginei cu ocazia alegerilor generală.

Funcția de desemnare a Premierului aparține, atât în Marea Britanie cât și în Germania, Monarhului și respectiv Președintelui.

Aceste atribuții comune ale Președintelui și Monarhului reprezintă de fapt specificitați ale parlamentarismului, acesta din urmă limitând binențeles puterile șefilor de stat, reducându-le la formalitați, binențeles puterea determinantp aparținând Parlamentului.

II.2. CANCELARUL FEDERAL ȘI CABINETUL vs PREMIER ȘI EXECUTIV

O altă asemanare dintre regimurile Marii Britanii și cel al Germaniei apare la nivelul Executivului (Guvernului), inclusiv a Premierului. Însă pentru evidențierea asemănărilor dintre aceste instituții, este necesară mai întâi o prezentare a funcțiilor acestora.

Specificul german referitor la guvernământ se încadrează în modelul Kanzlerdemokratie. Specificitatea acestui model constă în faptul că sistemul parlamentar este centrat pe premier, cancelarul fiind principalul factor al deciziei politice, conservându-se însă raporturile dintre puterea legislativă și cea executivă. „Regula majorității absolute pentru desemnarea cancelarului și cea arewvocării lui prin numirea unui succesor reprezintă, alături de sistemul electoral al buletinului dublu condițiile necesare stabilității sistemului politic.”

Una dintre slăbiciunile Republicii Weiner a fost divizarea neclară a autorității executive între președinte și cancelar. Legea Fundamentală a rezolvat această ambiguitate prin diminuarea substanțială a puterii cancelarului federal (Bundeskanzler). Cancelarul joaca un rol atât de central încât în sistemul politic german mai este numit și „democrația cancelarului”. Cancelarul este ales de Bundestag și este responsabil în fața lui pentru conduita guvernului federal. Acest proces garantează autoritatea seubstanțială a cancelarului. El reprezintă majoritatea Bundestag-ului și poate conta pe sprijinul său pentru propunerile sale legislative. De obicei cancelarul conduce propriul său partid, direcționând strategia partidului și conducând partidul spre alegeri.

Un fenomen unic al sistemului german este acela că asigură separarea puterii legislative de cea executivă menținând însă o delimitare parlamentară.

La fel de importante sunt și prevederile Legii fundamentale care limitează controlul asupra Cancelarului și Cabinetului său. Puterea executivă este reprezentată de Guvern, acesta fiind format din Cancelar și ministrii. Cancelarul poate fi propus și de Președinte și de Parlament însă decizia asupra numirii sale, aparține Bundestagului. Prima Propunere pentru postul de Cancelar trebuie să îi aparțină Parlamentului. Dacă din difertite motive această propunere nu există sau nu este aprobată, Președintele va supune votului propunerea sa. Dacă nici în acest caz nu este ales un Cancelar, Președintele are dreptul să dizolve Bundestagul. Într-un sistem preliminar legislatura are în mod normal dreptul să înlăture un șef al executivului pe care l-a ales inițial. Însă pentru ca Bundestag-ul să poată înlătura un Cancelar simultan trebuie să cadă de acord asupra unui succesor. Acest fapt asigură continuitatea în conducerea politică și majoritatea în sprijinul pentru noul Cancelar. Votul constructiv de neîncredere înseamnă că un cancelar nu este apt să mențină o majoritate în toate propunerile legislative. De altfel acest vot ajută la înlăturarea unor inconveniente dificile; opușii nu pot pur și simplu să nu fie de acord cu guvernul, astfel că trebuie să existe un consens asupra unei alternative. Un astfel de vot a fost încercat de două ori în istoria Republicii Federale Germania, și a avut succes o singură dată. În 1982 noua coaliție dintre CDU/CSU și FDP l-a înlocuit pe Cancelarul Schmidt cu un nou Cancelar, Helmut Kohl.

Un alt tip de vot de neîncredere poate fi folosit de Cancelar pentru a atrage susținerea Bundestag-ului. Cancelarul poate atașa un vot de neîncredere unei propuneri legislative venită din partea Guvernului. Dacă Bundestag-ul nu ia în considerare propunerea, Cancelarul poate cere Președintelui federal să declanșeze alegeri pentru un nou Bundestag. Acest tip de vot de neîncredere nu este folosit în mod frecvent, dar vine în ajutorul Cancelarului pentru a testa votul guvernământului sau pentru a crește incapabilitatea Bundestag-ului de a aproba legislația, fapt ce este crucial pentru Guvern.

O altă sursă de putere a Cancelarului este reprezentată de controlul asupra Cabinetului. Guvernul federal este constituit din saptesprezece departamente, fiecare fiind condus de câte un ministru. Ministrii cabinetului sunt înlocuiți sau demiși de către președinte la cererea Cancelarului, aprobarea Bundestag-ului nefiind necesară. Legea fundamentală îi permite Cancelarului să decidă numarul de ministrii ai Cabinetului și îndatoririle acestora de asemenea. Astfel se poate spune că ministrii Cabinetului depind de cancelar în ceea ce priveste autoritatea lor.

Funcționarea Guvernului federal urmeaza principiile Legii Fundamentale. În primul rand principiul cu privire la Cancelar spune că numai și numai Cancelarul este responsabil pentru politica Guvernului federal. Legea fundamentală susține, de altfel, și că politicile formale propuse de Cancelear trebuie urmate de miniștrii Cabinetului, acestea fiind considerate directive legale ce îngaradesc autoritatea ministrilor.

Deși în mare Guvernul german se aseamană cu cel britanic, aici apare un contrast din punctul de vederea al ministrilor. Și asta datorită faptului că Marea Britanie susține împarțirea, în mod egal, responsabilitaților în cadrul Guvernuilui, pe când Cabinetul German este supus Cancelarului.

Un alt principiu al Legii Fundamentale este acela care se referă la autonomia ministerială. Acest principiu îi conferă fiecîrui ministru autonomie să conducă lucrările interne ale departamentului pe care îl conduce fără intervenția Cabinetului. Fiecare ministru este responsabil pentru supravegherea departamentului său.

Principiul Cabinetului se referă la conflictele care apar între departamente. Când aceste conflicte apar (în general referitoare la buget sau jurisdicție) Legea Fundamentala prevede ca ele să fie date spre rezolvare întregului Cabinet.

În consecință se poate spune că acest Cabinet servește la rezolvarea problemelor Guvernnului. De fapt Cancelarul definește programul de guvernamant ce reflectă consensul Cabinetlui.

În cazul Marii Britanii deși denumirea este diferită funcțiile sunt aceleași. Astfel omologul Cancelarului va fi Premierul, iar corespondentul Cabinetului va fi Executivul (Guvernul).

Înainte de a examina ceea ce face Guvernul, trebuie înteles modul în care a evoluat cât și ce anume reprezintă acesta.

Evolutia Guvernului britanic a început în secolul XVIII. La început ministrii erau simplii membrii ai cosiliului privat fără a forma un colectiv. Însa, în 1714, când dinastia Hsnovre a venit la putere, principii germani nu se interesau de afacerile regatului și ignorau limba engleză. Astfel Cabinetul a devenit autonom sub autoritatea Premierului, și s-a detașat de Consiliul privat. O evoluție similară se produce și asupra responsabilității. Ministrii sunt în mod individual responsabili în fața parlamentului pentru actele gestionării lor. Aceasta este o responsabilitate pur penală, care lasă loc unei puneri sub acuzație de către Comuni (procedură de acuzare- impeachment) și unei judecări de către Lorzi, care pot condamna miniștrii la pedeapsa cu moartea. Astfel o responsabilitate colegiala a priori va fi înlocuită de o responsabilitate penală individuală a posteriori. Din acel moment Cabinetul a devenit un organism solidar, condus de Premier, responsabil din punct de vedere politic în fața Comunilor și nu în fața Monarhului.

In mod normal pentru abordarea conceptului de Guvern avem nevoie de referiri la o Constituție. Acest lucru nu este posibil în cazul Marii Britanii deoarece nu există o Constituție scrisă.

În conversațiile politice zilnice, britanicii confundă adesea termenul de „Constituție” cu acela de „guvernamant”. Termenul de „guvernamant” este folosit astfel cu munte sensuri. Însă în mod normal termenul de „oficiali guvernamentali” se referă la funcționari civili.

Dacă ar fi să caracterizam Guvernul britanic într-o frază, ar fi mai bine descris ca fiind Cabinetul de guvernământ. După cum spunea și Walter Begehot „Cabinetul este secretul eficient al Constituției britanice, asigurând uniunea completă și fuziunea aproape completă a executivului cu puterile legislative”. Guvernul britanic reprezintă organismele cheie ale puterii, determinând și conducând politica națiunii.

Principalele funcții ale premierului sunt acelea de lider pe țară și în Parlament al partidului de apartenență; el este responsabil pentru formarea și comportamentul miniștrilor; demite miniștri dacă circumstanțele o cer; selectează Cabinetul; este președintele Cabinetului; el direcționează și coordonează politica; este liderul Camerei Comunelor, controlându-i acțiunile; comunică deciziile guvernul suveranului; este responsabil pentru o varietate de întâlniri și exercită un patronaj considerabil; se întâlnește cu premierii Commonwealth-ului în conferințe periodice și cu șefii altor guverne.

Premierul este o figură importantă în constituția britanică, îndatoririle și puterile biroului său dându-i un prestigiu personal care este limitat doar de propria personalitate datorită cărui fapt el se bucură de sprijinul partidului său. Bineinteles, personalitatea și caracterul premierului va determina felul în care el interpretează scopul funcțiilor sale, metodele prin care le îndeplinește și succesul reușitelor sale. El este intotdeauna dependent de sprijinul partidului său și atunci când majoritatea sa din Camera Comunelor este mică nu-și poate permite să facă propuneri care ar provoca chiar și o mică rebeliune. El trebuie sa-și conducă Cabinetul cu tact, să se poarte în primă instanța ca un președinte astfel încât fiecare membru să fie de acord cu deciziile politice, și doar mai târziu să joace un rol mai decisiv, atunci când simte că o decizie ar trebui luată mai mult după părerea lui.

Ca și premierul Cabinetul are și el funcțiile sale. Cabinetul decide asupra majorității politicilor care ar trebui urmate în cazul afacerilor interne și externe; se ocupă de detaliile politicilor; coordonează politicile diferitelor departamente; ia decizii asupra problemelor majore neprevăzute; formulează planuri de viitor.

Premierul este numit dar nu și ales de Regina. Aceata din urmă nu poate desmena în funcția de Premier decât pe liderul partidului ce a caștigat alegerile, ceea ce înseamna că de fapt Premierul este ales de electori la propunerea partidelor. Însă acest lucru poate fi lejer rectificat, intervenind și cazul în care Premierul demisionează, în timpul legislaturii, din motive personale sau de sanătate (de exemplu demisiile lui A. Eden în ianuarie 1957 și a lui H. Wilson în aprilie 1976).

Executivul este o formațiune redusă, dar cu o importanță particulară (conținând 21 de membrii în cadrul guvernamantului doamnei Thatcher din 1987) în cadrul unei echipe extrem de numeroase ( 105 membrii în cadrul aceluiaș guvernamant). Trebuie precizat ca Guvernul conține ministrii fără portofoliu, miniștrii responsabili ai departamentelor, secretari și sub-secretari de Stat și secretari parlamentari. Premierul este cel care alege membrii Guvernului său, și cel ce ii poate revoca atunci când este cazul. Trebuie însă sa ținem cont că atât membrii Guvernului și Premierul nu au acces decât la camera din care fac parte. De exemplu „A. Douglas-Home a trebuit să demisioneze din Camera Lorzilor să fie ales în Camera Comunelor pentru a ocupa funcția de Premier”.

Este de la sine înțeles că un Guvern atât de numeros trebuie să fie și foarte bine ierarhizat. În varful ierarhiei este situat Cabinetul, care ia deciziile cele mai importante, apoi avem minstrii cu portofolii și la ultimul nivel sunt situați secretarii și sub-secretarii, care sunt tineri parlamentari care sunt chemați pentru a elabora primelelor proceduri guvernamentale.

Miniștri Executivului, șefii principalelor departamente ale guvernământului central, provin din rândurile membrilor partidului majoritar în Camera Comunelor, asigurând astfel controlul guvernamantului asupra legislației. Datorită faptului că partidele parlamentare votează în blocuri, nici un Cabinet nu se asteaptă să fie demis prin pierderea unui vot de încredere, atât timp cat partidul sau deține majoritatea Camerei Comunelor.

Garantarea Cabinetului este cea mai puternică sancțiune pe care o poate avea o politica.

Convenția asupra responsabilității Guvernului cere ca toti miniștrii, să acorde suportul lor deciziilor Cabinetului, sau cel puțin să se abțină să critice în mod public, miniștrii de obicei se înteleg în mod tacit între ei, chiar și atunci cand nu sunt de acord în privința anumitor chestiuni. Dacă un ministru nu este dispus să se puna de acord cu colegii săi, este convențional ca ministrul respectiv să demisioneze din funcție.

Guvernul Marii Britanii este un organ executiv format binențeles din premier și miniștrii. Guvernul reprezintă în fapt victoria electorală a unuia dintre partidele aflate la guvernare. Partidul care a caștigat alegerile va deține majoritatea parlamentară asigurând astfel aprobarea programului de guvernare și a proiectelor guvernului, propuse Parlamentului. Atribuțiile Guvernului sunt: atribuții executive, atribuții legislative (aproximativ 90% din legile votate de Parlament sunt inițiate de Guvern) și atribuții cu caracter financiar (proiectul de buget fiind inițiat de Guvern și votat de Parlament). În cadrul guvernului există două tipuri de miniștri, titulari (seniori) și secretari de stat (juniori).

Importanța Guvernului conta în elaborarea politicilor și coordonarea funcțiilor. De fapt Guvernul este organismul politic ce dă coerența întregii constituții britanice și reprezintă o alternativă pentru separarea puterilor în stat ca bază a organizării guvernului democratic. Prin Cabinet, puterea Executivului este legată direct de legislatură și de electorat.

După anul 1688, legatura dintre Guvern și parlament a devenit mai strânsă. Prin aranjamentele facute pentru Lista Civila in 1697, Camera Comunelor a asigurat că, pentru o mare parte din acțiunile sale, Monarhul va trebui să facă periodic cerere în fața Parlamentului.

Din punctul de vedere al importanței, unii analiști politici se tem că Guvernul devine prea puternic. Cabinetul, prin intermediul partidului, tinde, în prezent, să controleze Camera Comunelor, decât să fie el însuși un subiect al suveranității Parlamentului. Această putere constă în amenințarea cu dizolvarea Camerei Comunelor, în controlul virtual asupra legislației. De altfel, Guvernul face propuneri financiare și prin cererile sale în sesiunea parlamentară, previne discutarea lor de către Camera Comunelor.

În concluzie Guvernul britanic este organismul politic ales de electori să ducă politica anunțată a partidului din care face parte. Guvernul este abilitat să ia toate măsurile necesare conjuncturii politice, fie ele guvernamentale, legislative sau financiare, doar că pentru ultimele două categorii este necesară consultarea cu Camera Comunelor.

CAPITOLUL III

DEOSEBIRI ÎNTRE SISTEMELE POLITICE ALE MARII BRITANII ȘI GERMANIEI

III.1. PARLAMENT vs PARLAMENT

Deși ambele sisteme politice sunt parlamentare trebuie recunoscut că din punctul de vedere al Parlamentului apar diferențe. Deși ambele Parlamente, atât cel german cât și cel britanic sunt bicamerale, diferențele apar asupra felului în care sunt aleși membrii camerelor, asupra felului cum se administrează puterea de către fiecare cameră, dar și la nivelul funcțiilor îndeplinite de fiecare cameră. Iată astfel că singurele asemănări între aceste două Parlamente sunt aceea referitoare la faptul ca Parlamentul deține cea mai mare parte din controlul puterii și aceea referitoare la structură, apărând astfel Parlament bicameral (în ambele cazuri) cu o camera ai cărei membri sunt aleși în mod direct de populație (Bundestag și respectiv Camera Comunelor) și cu o cameră ai cărei membri sunt numiți ( Bundesrat și respectiv Camera lorzilor). Având în vedere că asemănările dintre parlamentele Germaniei și cel al Marii Britanii sunt puține și diferențele fiind numeroase, acestea din urmă vor fi amplu tratate în acest subcapitol.

Parlamentul este corpul care reacționează la propunerile Guvernului în loc să ia inițiativa. În comparație cu Camera Comunelor a Marii Britanii, Bundestag-ul exercită mai multă autonomie asupra Guvernului. Și având în vedere că Parlamentul include Bundestagul se poate spune că Parlamentul Germaniei are mai multă independență și mai multe ocazii să critice propunerile Guvernului. Parlamentul Germaniei este unul bicameral compus din Bundestag și Bundesrat.

Alegerea membrilor primei camere (deputaților) se face în două feluri. Și aceasta pentru că jumătate din deputați sunt aleși prin vot uninominal majoritar, iar cealaltă jumătate prin vot proporțional cu lista. Membrii Bundestagului sunt aleși pentru un mandat de 4 ani. Bundesratul este compus din membrii numiți de guvernele landurilor (mandatele sunt de la 3 la 5, în funcție de mărimea demografică).

Având în vedere că Bundestagul este camera aleasă de populație, se poate spune că deține funcția reprezentativă. Rolul legislativ al Bundesratului este limitat, Bundestagul având o mai mare putere legislativă, deși constituția prevede colaborarea dintre camere.

Fiecare cameră este condusă de câte un președinte și un vicepreședinte, asistați de secretari. Președintele Bundestagului se alege pe durata mandatului legislativ iar cel al Bundesratului este desemnat anual. Bundestagul reprezintă voința populației, iar Bundesratul reprezintă organizarea statală, federală a Germaniei. În afară de funcția legislativă Parlamentul german are dreptul de a numi și revoca Cancelarul (și guvernul). În acest context vorbim de Bundestag, în fața căruia guvernul este răspunzător.

În cazul Marii Britanii Parlamentul este unul bicameral format din Camera Comunelor (Hause of Commons) și Camera Lorzilor (Hause of Lords). Prima dintre aceste camere deține puterea legislativă și caracterul reprezentativ având la bază eligibilitatea. Cea de a doua cameră nu deține aceste caracteristici, ea având la bază ereditatea (membrii săi moștenind ereditar locul lor în cameră). Parlamentul britanic are o îndelungată tradiție, referiri cu privire la acest forum legilativ fiind cunoscute încă dinainte de 1295. Istoria Marii Britanii atestă faptul că regii saxoni aveau obiceiul de a se consulta în probleme impotante cu înalții funcționari ai curții ce alcătuiau un consiliu regal permanent.

Primele mențiuni despre “Parlamentul Britanic” apar la 1295 când regele Eduard I a convocat “Magnum Concilium” ce avea o reprezentare concretă a celor 3 stări sociale: clerul, nobilimea și orașele.

Marele Parlament Britanic semnifică cuprinderea tuturor stărilor sociale recunoscute ca fiind îndriruite să aibă reprezentanți în parlament. Constituirea Camerei Comunelor reprezentând consecința unei evoluții istorice legate în special de necesitatea soluționării constructive a problemelor legate de taxe și impozite.

Raporturile cu coroana exprimau subordonarea parlamentului față de corană; regele având atât atribuți executive cât și legislative.

Principalele diferențe între cele două parlamente apar la nivelul camerelor ce intră în componența lor Bundestag și Bundesrat (camerele Parlamentului german) și Camera Comunelor și Camera Lorzilor (camerele Parlamentului britanic).

III.1.1. BUNDESTAG vs CAMERA COMUNLOR

Instituția centrală a guvernământului federal este Parlamentul. Rolul Parlamentului este de a aproba legi, de a alege cancelarul federal și președintele, de a dezbate politicile de guvernământ și de a observa activitățile miniștrilor federali. Parlamentul este unul bicameral. Una dintre camere este Bundestag-ul (membrii săi fiind aleși în mod direct de populație), acesta reprezentând corpul legislativ al Parlamentului.

Bundestag-ul este compus din 496 de deputați, aceștia fiind doar oficiali aleși în mod direct de populație. Acești deputați sunt desemnați prin alegeri naționale la fiecare patru ani, în cazul în care Bundestag-ul nu este dizolvat permanent. Normele formale ale Bundestag-ului încurajează deputații să evalueze problemele dintr-o perspectivă națională. Chiar Legea Fundamentală stabilește că deputații sunt reprezentanți ai intregului popor și nu delegați pentru interese specifice sau miscări politice. În practică, însă, comportamentul deputaților reflectă în mod clar apartenența lor la un anumit grup.

Cele mai influente grupuri în legislatură sunt partidele politice. În cadrul Bundestag-ului deputații sunt organizați în grupuri stricte ale partidelor (Fraktionen), și aceste grupuri structurează organizarea formală a Bundestag-ului. Fiecare Fraktion este condus de un lider de partid și câțiva asistenți, care sunt responsabili cu direcționarea activităților de partid și de menținerea disciplinei în partid. Conducerea Bundestag-ului și diferitele partide iși coordoneaza acțiunile printr-un consiliu, care se ocupă de planificare și de sarcinile administrative ale Bundestag-ului.

Funcția majoră a Bundestag-ului este să legifereze legislatura, având în vedere că toată legislația federală, fără excepții, trebuie să primească aprobarea acestei camere. Majoritatea legislației luată în considerare de Bundestag este propusă de executiv. Ca și orice parlament modern Bundestag-ul iși concentrează activitatea asupra evaluării programul legislativ guvernamental.

O altă funcție a Bundestag-ului este aceea de a asigura un forum pentru dezbaterile publice.

Bundestag-ul monitorizează de asemenea și acțiunile guvernului din punctul de vedere al politicii și administrației. Cea mai des folosită metodă de monitorizare a activității guvernamentale „ora întrebărilor”, adoptată de la Camera Comunelor a Marii Britanii. Un singur deputat poate submite o întrebare scrisă unui ministru din guvern, întrebare care să facă parte din categoria de probleme de care acesta se ocupă. Reprezentanții guvernuilui răspund acestor probleme pe durata „orei întrebărilor”, în acest timp deputații putând să submită și întrebări suplimentare. O altă metodă de monitorizare a activității guvernamentale este aceea de a submite o întrebare scrisă care să cuprindă un domeniu vast și care necesită un răspuns formal scris sau oral.

În mod normal cei ce submit cele mai multe întrebări sunt deputații partidului din opoziție. Însa și celelalte partide se folosesc de aceste întrebări pentru a-și face punctele de vedere cunoscute. Ca o concluzie asupra celor mai sus precizate putem spune că, în mod tipic parlamentarismului, iată Bundestag-ul are o mare putere de control în special asupra legislației.

Camera Comunelor este moștenitoarea unei tradiții foarte vechi dar care a știut să se adapteze perfect noilor condiții ale parlamentarismului. Această camera deține întreaga putere legislativă, având un caracter reprezentativ conferit prin vot. Membrii acestei camere sunt aleși prin vot pentru un mandat de cinci ani. În cadrul camerei se organizează doua grupuri parlamentare, grupul majoritar (cei care detin puterea) și cel minoritar (opoziția), având în fruntea lor fiecare câte un lider. Această camera este condusă de un Speaker ales din rândul parlamentarilor. Se obișnuia ca Speaker-ul să fie numit de monarh însă acum, președintele Camerei Comunelor este ales prin consens de catre parlamentari, pentru un mandat de cinci ani. Însa tradiția imparțialității sale este atât de bine stabilită și atât de ferm asigurată încât este, în mod normal, reales chiar și dacă se schimbă majoritatea parlamentară. Camera comunelor este și organul în fața căruia guvernul trebuie să răspundă. Astfel Camera Comunelor îndeplinește și funcția de control asupra guvernului. Această funcție poate fi numită „funcție nonlegislativă”.

Opoziției i se oferă toate condițiile pentru libera exercitare a activității politice. Liderul opoziției formează un cabinet din umbră, care îndeplinește rolul unui potențial guvern (shadow cabinet).

Din punctul de vedere al atribuțiilor se poate spune ca funcția principală a Camerei Comunelor este aceea legislativă. De aici și importanța mult mai mare a acestei camere, având în vedere faptul că în cadrul ei se pot vota legile (public bills), care pot fi de orgine guvernamentală (government bills) sau parlamentară (private member’s bills). De altfel Camera Comunelor are și puteri financiare dar trebuie observat că, dacă aceasta votează deschideri de credite și autorizații ale recepțiilor, în acest domeniu nu are nici un drept de inițiativă. În alte cazuri, dezbaterile bugetare sunt în mod strict reglementate (se țin 29 de ședințe doar pentru deschiderile de credit). De altfel Comunii au puteri de control și pot să pună în cauză responsabilitatea politică a Cabinetului. Această ultimă posibilitate a rămas pur teoretică de-a lungul mai multor decenii, dar ea a fost repusă în practică în 1979. Camera Comunelor nu este direct implicată în scrierea legilor. Miniștrii decid de 4 obicei asupra legilor generale, care sunt apoi scrise de avocați experți după instrucțiunile funcționarilor care detaliază intențiile miniștrilor. Detaliile speciale sunt discutate periodic cu partidele afectate și interesate înainte de a fi date spre ratificare Camerei Comunelor. Legile sunt descrise ca acte ale Parlamentului, dar ar fi mai potrivit dacă ar fi numite legi elaborate de comun acord.

Se poate spune că Parlamentul ar mai avea o altă funcție și anume aceea de a mobiliza consensul pentru măsurile speciale de guvernământ. Însă Parlamentul nu poate controla opinia publică pentru că masa electorală nu este pe atât de interesată în munca parlamentară cum sunt comitetele sau profesorii de politică. Vânzarea medie pe zi a ziarului „Hansard”, jurnalul ce conține rapoarte ale dezbaterii parlamentare, arată un număr foarte mic de cititori. Ziarele de specialitate politică sunt citite de 10% din electorat.

Ca funcții nelegislative ale Camerei se pot reține responsabilitatea miniștrilor în fața Parlamentului dar și puterea bugetară a acestuia, cu toate că în sistemul constituțional britanic activitatea bugetară poate fi redusă schematic la următoarea formulă: Guvernul solicită fonduri, Camera Comunelor le acordă, iar Camera Lorzilor aprobă aceasta atribuire.

În ceea ce privește modul de lucru se poate spune că această cameră lucrează în sesiuni parlamentare. Sesiunea durează de fapt tot anul deoarece închiderea celei precedente și deschiderea celei noi nu sunt separate decât de câteva zile, în noiembrie, dar în fapt, camera, care are posibilitatea să se întrunească nu închide sesiunea decât după aproape șase luni. Fiecare sesiune se deschide printr-un Discurs al Monarhului, care permite Premierului să-și facă cunoscute intențiile, și printr-un vot al unei adrese drept răspuns pentru acest discurs, care dă ocazia unei dezbateri politice generale. Cât despre ședințe, trebuie semnalat că ele acordă un loc important întrebărilor orale puse de deputați: le sunt rezervate 45 de minute la începutul ședinței pentru primele patru zile ale săptămânii și acest procedeu de control foarte precis și concret, este luat în considerare atât de parlamentari cât și de opinia publică.

Camera Comunelor folosește de asemenea comitete pentru a cerceta administrația. Un grup mic de parlamentari tineri poate acorda mai mult timp unei probleme decât ar putea o întreagă cameră. Mai mult comitete pot fi constituite din funcționari și alți experți, miniștri, pot face lucru de teren și pot publica rapoarte. Dar comitetele parlamentare au influență politică mică. În momentul în care comitetele depășesc discuțiile detaliate și trec la probleme generale despre principii politice ele adresează probleme de încredere în guvern. Disciplina partidistă conferă de obicei siguranță guvernului împotriva voturilor negative din comitete.

Camera Comunelor este organizată în comisii parlamentare. Sistemul comisiilor parlamentare reprezintă un caz original și tipic britanic, acela al Comitetului Camerei întregi: este vorba doar de camera însăși, întâlnindu-se în formă normală, dar în afara prezenței Speaker-ului și fără nici un aparat. În practică acest sitem tradițional dar prea greoi este din ce în ce mai abandonat spre profitul comisiilor permanente (sau semipermanente, prin compoziția lor) ca în alte țări, dar comisiile britanice au totuși această particularitate de a fi rar specializate pe domenii determinate.

În cadrul Camerei Comunelor există și acea opozitie care asigură responsabilitatea continuă cu privire la căile prin care puterile guvernului sunt exercitate; acceptă responsabilitatea guvernării când electoratul dorește schimbarea politică; cooperează cu guvernul în dezbaterea problemelor supuse parlamentului; exprima principiul liberății cuvântului în Marea Britanie. Spre deosebire de alte state în Marea Britanie opoziția are un rol instituționalizat la fel ca și guvernul. Aceasta joacă un rol foarte important în sistemul de guvernământ, fiind o instituție ce îndeplinește în mod esențial atribuții pozitive. De altfel opoziția formează un cabinet, Shadow Cabinet, care să fie întotdeauna pregătit să preia puterea, în cazul în care se întâmplă ceva cu actualul Guvern. Membrii acestui Cabinet din umbră se întâlnesc exact sub forma unui Guvern lucrând și dezbătând aceleași legi în paralel cu cel investit.

III.1.2. BUNDESRAT vs CAMERA LORZILOR

O a doua cameră a Parlamentului german este Bundesrat echivalentul Camerei Lorzilor din Marea Britanie, apărând însă diferențe între acestea două la nivelul componenței cât și a funcțiilor și rolurilor membrilor acestora.

Bundestrat-ul este consecința sistemului federal german. Cei 41 de membrii ai săi sunt selectați din rândul guvernămintelor de stat pentru a reprezenta interesele acestora în Bonn. În mod normal guvernământul statal selectează membrii dintre cabinete pentru a face parte din Bundesrat. Aici apare deja diferențierea fată de Camera lorzilor a Marii Britanii ai caror membrii sunt cei din nobilime adică lorzi locurile în această cameră fiind ereditare, pe când în Bundesrat la fiecare mandat este posibil ca membrii săi să se schimbe prin selectarea altora.

Mandatele în Bundesrat sunt acordate proporțional cu numarul de locuitori ai fiecarui stat, de la cinci pentru cel mai populat până la trei pentru cel mai puțin populat.

Bundesrat-ul est implicat în mod direct în procesul legislativ, deși autoritatea sa legislativă este secundară Bundestag-ului. În acest caz va fi depistată o altă diferența fată de similara cameră a Marii Britanii (Camera Lorzilor), având în vedere că membri camerei britanice nu sunt implicați în procesul legislativ ei deținand mai mult un rol onorific în Parlament.

Guvernului federal i se cere să submită toate propunerile legislative Bundesrat-ului înaintea înaintării lor spre Bundestag. Totuși în probleme de politică este necesară și aprobarea Bundesrat-ului. În primă fază Bundesrat-ul acesta iși concentrează atenția asupra aspectelor administrative ale legislației federale.

Camera Lorzilor este unică printre camerele parlamentelor vestice pentru că ea nu are un caracter reprezentativ pentru că nu are la baza eligibilitatea membrilor săi, ci ereditatea(membrii mostenind ereditar locul in camera). Originea Camerei Lorzilor, ca organism nobiliar, având prerogativa de a-l consilia pe Rege, trebuie căutată înainte de cucerirea normandă din 1066.

Inițial, Camera Lorzilor a deținut o evidentă superioritate față de Camera Comunelor datorită poziției privilegiate în raporturile cu Coroana, puterea politica a Camerei Lorzilor provenind din compoziția sa socială: marea aristocrație britanică și inalții prelați ai Regatului, legați prin interese comune de instituția regalitatii.

Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Camera Lorzilor a reprezentat centrul real al puterii politice, după care rolul său politic s-a diminuat, devenind simbolic, astfel că, în prezent, puterea politică a parlamentului britanic este concentrată în sânul Camerei Comunelor, fiind exercitată de aceasta, în strânsă legătură cu programul politic și interesele partidului de guvernamant.

Din punctul de vedere al organizării puterilor și al raporturilor dintre ele, vechile cutume constituționale au fost înlocuite cu altele. Astfel, dacă recrutarea prim miniștrilor se făcea, conform cutumei, din rândul Camerei Lorzilor, iar miniștrii răspundeau în fața acesteia, astăzi răspunderea miniștilor se angajează numai în fața Camerei Comunelor, iar premierii sunt recrutați dintre deputați.

Deși această cameră are un caracter ereditar, monarhul are dreptul să numească lorzi indiferent de originea socială a înnobilatului cu condiția să fie bărbat. Astfel, în prezent aproximativ 500 dintre locurile din camera lorzilor sunt ocupate de lorzi numiți. Membrii acestei camere sunt mult mai numeroși decât cei ai Camrei Comunelor, sunt 759 de lorzi. În fapt însă aproximativ 200 de Lorzi participă la sesiunile Camerei. Această camera nu deține absolut nici o putere de control asupra Cabinetului iar puterile sale legislative, care erau formidabile, au fost reduse prin actele din anii 1911(Parliament Act) si 1949. Dar Comunii pot da spre votare proiecte legislative. Deși Lorzii iși permit uneori să mai refuze, în mod provizoriu, texte relativ mici, ei încearca pe cât posibil să nu intre în conflict cu Comunii atunci când este vorba de texte politice importante. Cât despre puterile economice ale Camerei Lorzilor, acestea au fost reduse până la neant chiar din 1911. Din anul 1958, bărbați și femei distinși au fost elegibili pentru numirea ca nobili. Însă, mai tarziu, dintre aceștia mulți s-au retras din viața politică datorită vârstei înaintate.

Atribuțiile Camerei Lorzilor sunt minimale însa ei pot face considerații asupra faptului dacă persoanele se potrivesc sau nu pentru funcțiile ministeriale (precum Camera Lorzilor). Datorită numărului mare de nobili, în rândurile conservatorilor sunt și Lorzi tineri care caută afirmarea politică. Din anul 1963, datorită ambiților politice, moștenitori ai nobilimii au renunțat la statutul ereditar pentru a putea deveni elegibili în Camera Comunelor.

Lorzii nu pot pretinde că reprezintă națiunea pentru că ei nu sunt aleși în mod popular și nici nu pot reprezenta o măcar parte din populație. Mai mult încă Camera Lorzilor a avut întotdeauna o majoritate care s-a conservat, aceasta refuzând și mai mult s-au dovedit a fi nesupuși unui guvernământ conservator deoarece nobilii nu trebuie să se îngrijoreze pentru o înfrângere electorală.

Lorzii pot iniția sau amenda legislația. Guvernământul introduce adesea legislația spre aprobare dacă este vorba de probleme tehnice. Guvernământul poate folosi Camera Lorzilor ca pe o cameră de revizuire pentru a încorpora amendamente sugerate de oricare dintre camere. În plus, ca și Comunii, Lorzii pot discuta probleme publice fără referire la legislație. Guvernământul sau opoziția poate iniția o dezbatere asupra afacerilor externe, sau fiecare nobil poate ridica probleme cum ar fi pornografia sau viitorul agriculturii. Lorzii pot folosi întrebările lor pentru a interoga miniștrii în sensul supravegherii administrației.

În prezent se încearca reducerea acestei camere la un numar de locuri mai mic (92), pentru a adapta sistemul politic la condițiile Marii Britanii contemporane. Această camera pune și mai mare accent pe cutumă, decât cealaltă cameră. Camera Lorzilor este condusă de un Lord Cancelar, care face parte și din guvern.

III.3. SISTEM PARTIDIST IMPERFECT VS SISTEM PARTIDIST PUR

Legea Fundamentală a creat instituțiile politice ale Republicii Federale Germania și a eliminat complexul relațiilor dintre mai multe elemente ale statului și ale guvernelor federale. Roțile guvernării au început să se roteasacă în august 1949 când au avut loc primele alegeri naținale. Mai mult de o zecime de partide au concurat în cadrul alegerilor și conservatorii Uniunii Creștin Democrate (CDU) au accedat ca cel mai mare partid. Sub conducerea lui Konrad Adenauer, CDU a format un guvern de coaliție pentru a prelua controlul noului stat.

Cea dintâi și cea mai importantă provocare a noului guvern era aceea de a rezolva problemele economice care presau Germania de după razboi. Publicul german s-a luptat să reziste în anii imediat urmatori de după razboi. În ciuda progresului care fusese facut din 1949, situația economică era încă neagră. Șomajul era încă mare iar salariul mediu nu era mai mare de 60$ pe lună. Deja parea că Republica Federala va urma Republica Weimar, având în vedera că democrația decadea sub greutatea problemelor economice.

O altă provocare era aceea a formării națiunii. Germania pierduse o parte substanțială din teritorii ca rezultantă a razboiului, și era mai degrabă împartită în Republica Federala de Vest (RFG) și Republica Democrata de Est (RDG). Astfel pentru a deveni o națiune independentă Republica Federala Germania a trebuit să iși recâștige suveranitatea și să dezvolte un sens al identității naționale. Cancelarul a dat mare prioritate recuperarării suveranitații naționale și restabilirea imaginii Germaniei în afacerile externe.

O provocare finală a fost aceea a dezvoltării sprijinului pentru noile instituții ale guvernării democratice. Noul regim s-a nascut cu multe dintre handicapurile care au dus la colapsul Republicii Weimar. Democrația germană a închis tradiția istorică ce era comună altor națiuni din Vestul Europei. Noile instituții politice nu erau doar produsul eforturilor germane dar și rezultanta înfrangerilor din timpul razboiului și au fost impuse de puterile ocupante. „Consensele dintre elite susținând idealurile democratice au condus la eforturi conștiincioase de a reeduce publicul pentru a îl adapta la aceste valori. În mod gradual opinia publică a fost schimbată, și a generat susținere publică pentru instituțiile și procedurile democratice ale Republicii Federale Germania”.

Progresul Germniei, vis-a-vis de aceste provocări, a facut-o să fie țara cu cea mai de succes politică constituind de altfel un exemplu pentru Europa de după război. Până la jumatatea anilor `60 Republica Federala iși atinsese majoritatea țelurilor naționale stabilite deja cu două decenii mai devreme. Având în vedere aceste succese CDU și afiliatul său bavarian Uniunea Social Democrată (CSU) și-au mentinut controlul asupra guvernului național în toată această perioadă.

Însă în a doua jumatate a anilor `60 guvernul a intampinat un nou set de probleme politice, fiind necesară o reformă în educație și creșterea programelor sociale. Astfel în anul 1966 economia a suferit prima recesiune din perioada de după război. Având în vedere greutatea de a lua decizii în domeniul economic și oponența din partea partenerului sau de coaliție, Partidul Liber Democrat (PLD/ FDP), coaliția CDU/CSU a fost forțată să se alăture Partidului Social Democrat (PSD) pentru a forma Marea Coaliție din noiembrie 1966.

După trei ani de Mare Coalitie, alegerile din 1969 au marcat o altă turnură a situației din Germania. O coaliție între PSD și FDP (PLD) a caștigat controlul guvernului național. Astfel au fost întrerupți cei douăzeci de ani de coaliție CDU și CSU. Noul lider a orientat politica germană spre reformă și modernizare. De altfel coliția dintre PSD și FDP (PLD)a instituit o serie de reforme politice domestice. Aceste reforme erau în general îndreptate spre extinderea serviciilor sociale și egalizarea accesului la produsele benefice ale miracolului economic.

În 1974, Brandt, cancelar al coaliției PSD-PLD, a fost înlocuit de Helmul Schmidt. Succesul celui din urmă a fost acela că a moderat efectul timpurilor grele ale economiei. Entuziasmul pentru Ostpoliti a fost pe jumatate înlocuit cu un scepticism reînoit asupra costurilor și beneficiilor acestor politici.

După alegerile din 1980 economia Germaniei se slăbea din ce în ce mai mult iar guvernul se luptă cu probleme privitoare la politică externă și cea domestică. Aceste încordări politice deveniseră prea mari pentru coalița PSD-PLD, aceasta din urmă ne mai făcând față. Diferențele politice au adus o prapastie între partenerii acestei coaliții împingând PLD mai aproape de CDU-CSU.

În anul 1982 creștin democrașii au ispitit PLD să se despartă de socialiști și să formeze un nou guvern cu CDU/CSU sub conducerea lui Helut Kohl, liderul CDU. CDU/ CSU a caștigat o victorie cuprinzatoare în cadrul alegerilor din martie 1983 împreună cu PLD preluând controlul guvernului.

Noul guvernamant era menit să refacă economia și în acelaș timp să continue să se ingrijească de nevoile sociale. În timpul administrației lui Kohl, inflația a scazut în timp scurt, investițiile în afaceri au cresut, schimbul de piață se mișca în favoarea Germaniei, iar piața de acțiuni a crescut brusc.

Astfel suportul popular pentru programul conservator al guvernamantului i-a adus liderului coaliției un nou mandat după alegerile din ianuarie 1987.

După acest istoric al evoluției partidelor germane, este bine de precizat funcționarea sistemului partidist german.

Principiul de bază este în mod evident cel al creeri libere și al activității partidelor al regimurilor pluraliste. Dar textele constituționale nu austabilit un statut veritabil al partidelor.

Astfel articolul 21 al Legii Fundamentale germane prevede că „partidele trebuie să iși declare resursele” și „dacă acțiunile unui partid sau a simpatizanților lor atentează la ordinea liberală și democratică, acesta este neconstituțional”.

Elementul cel mai interesant este acela care permite Curtii Constituționale Federală să interzică partidele care se opun regimului (și nu doar guvernământului). Această dispoziție a articolului 21 a fost folosit îmoptriva unui partid mic de extremă dreapta în anul 1968 și impotriva Partidului Comunist în 1956, însă cel din urmă a fost autorizat să se refacă în 1968.

În Republica Federală Germania apar patru partide mai importante. De la început puterea s-a împarțit între trei partide. Cel de al patrulea partid este Partidul Ecologist sau Verzii și acesta din urmă este un partid nou venit la putere, în urma alegerilor din martie 1983.

Partidul Crestin Democrat (CDU)este de inspirație creștină, după cum spune și numele și este partidul care a condus Germania în cele mai grele momente ale istoriei sale (inclusiv realizarea unificării RFG cu RDG). Acest partid este strâns legat de un partid cu aceeași ideologie, creat în ianuarie 1946, CSU. Organizarea sa conține un congres, o comisie federală si inca doua organe fiind cele mai importante de altfel, un comitet director de 30 de membrii care conduce partidul si un prezidiu compus din membrii invitati dintre cei cu cele mai inalte functii oficiale. Presedintele partidului si secretarul general (ales la propunerea presedintelui) desemnati de congres, fac in mod evident parte din aceste doua organe. Functia de presedinte al partidului si cea de presedinte al grupului parlamentar sunt distincte, insa sunt adesea cumulate.

In urma indelungatelor perioade de guvernare (ultima fiind intre anii 1982 si 1998) partidul a fost erodat, credibilitatea lui scazand in urma descoperirii „unor nereguli grave in finantarea activitatii sale”. Astfel in urma acestor politice, actualmente Uniunea Crestin- Democrata trece printr-o perioada de criza datorita eseului in alegeri din ultimii ani.

Partidul Social-Democrat (SPD sau PSD) este un partid non-marxist (desprinzandu-se de doctrina marxista in anul 1959 in cadrul Congresului de la Bad Godesberg), care accepta obiectivele fundamentale ale sistemului liberal si capitalist chiar daca el tinde sa indrepte nedreptatile si care este totodata si cel mai vechi partid din istoria politica a Germaniei. Bazele cestui partid au fost puse de fapt in anul 1863, fiind interzis pe durata regimului nazist dar reluandu-si activitatea in anul 1945. SPD s-a format, de fapt, pe baza tructurilor sociale ale „muncitorimii industriale si agricole”. Dupa desprinderea de marxism „programul sau politic nu mai are nici o legatura cu doctrina marxista, fiind chiar un adversar al comunistilor”, lucru ce a reprezentat momentul crucial in dezvoltarea PSD pe plan international. Astfel social democratia a devenit „o doctrina a reformismului politic, pluralismului politic si a statului de drept”. Organizarea sa contine un congres, un comitet director si un comitet director si un prezidiu formate de presedintele partidului si de secretarul general. Se observa, astfel, distinctia de principiu dintre elementele conducatoare ale partidului si ale grupuilui parlamentar. Valorile acestui partid sunt acelea de solidaritate si egalitate sociala.

In prezent Partidul Social Democrat impreuna cu Partidul Laburist din Marea Britanie si cu Partidul Democrat din SUA, si-au exprimat dorinta ca social-democratia sa fie redefinita ca o „a treia cale” intre socialism si liberalism clasic.

Partidul Liberal (FDP sau PL) este, din punct de vedere cantitativ, mai putin important. Datorita insuccesului electoral acest partid a fost fortat de circumstante sa coalizeze cu un partid mai mare. Astfel, PL a participat la exercitiul puterii fie alaturi de CDU, fie alaturi de SPD (PSD). El a determinat in mai multe randuri, prin schimabarile de alianta, orientarile fundamentale ale Republicii Federale Germania.

Partidul Ecologist (sau Verzii) este un partid de aparitie recenta. Acesta a devenit partid parlamentar in urma alegerilor din martie 1983. In urma depasirii cu putin a pragului de cinci la suta, PE a obtinut mandate in Bundestag. Situande-se la stanga Partidului Social Democrat, PE este un partid care pune accentul pe problemele mediului inconjurator si ale societatii.

Alegerile sunt cele care ii ajuta pe indivizi sa isi exprime optiunea politica si sa selecteze elitele politice care le vor reprezenta interesele in procesul politic.

Astfel daca vom analiza influenta sistemului electoral asupra partidelor se vor putea observa motivele pentru care sistemul partidist german a ajuns sa fie unul bipartidist imperfect. Si asta datorita faptului ca partidele mici germane au fost oarecum obligate sa se asocieze cu cele mari. Acest lucru a fost insa in beneficiul ambelor partide cel mare devenind partidul de la putere iar cel mic putand fii un partid parlamentar. Plecand de la cele trei legi elaborate de Maurice Duverger in caretea sa „Les partis politiques” ( prima vorbind despre scrutinul majoritar cu un singur tur, a doua vorbind despre scrutinul majoritar cu doua tururi si a treia vorbind despre eprezentarea proportionala) voi analiza astfel influenta modului de scrutin asupra sistemului de partide german.

Cea de a treia lege a lui Maurice Duverger de care am amintit mai sus vorbeste in mod special despre reprezentarea proportionala. Avand in vederae ca sistemul electoral al Germaniei este consderat un sistem proportional personalizat, referirea la aceasta lege va aduce o mai buna intelegere. Astfel aceasta lege elaborata de Maurice Duverger stabileste ac reprezentarea proportionala favorizeaza un sistem multipartidist format din aprtide cu structura puternica si independente unul fat de celalalt. In vazul Germaniei se arata ca pragul de 5%cerut pentru ca un partid sa fie reprezentat in Bundestag contribuie la limitarea numarului de formatiuni politice in tara. Insa dupa cel mai recent experiment electoral arata cu desavarsire ca in mod contrar sistemului majoritar care avantajeaza bipartidismul, reprezentarea proportionala, in ciuda pragului de 5%, avantajeaza un sistem multipartidist de un tip special cu doua partide mairi si doua partide mici. Astfel acest sistem partidist poate fi numit un sistem bipartidist imperfect sau chiar un sistem de „doua partide si jumatate”, desi in utima perioada pare sa meara spre doua partide si doua jumatati.

Sistemul electoral al Germaniei este unul original fiind un sistem de forma mixta cu dublu vot compus din reprezentare proportionala si scrutin majoritar, prima fiind insa cea dominanta („in realitate el apartine scrutinului proportional de compensare”). Astfel reprezentarea proportionala este aceea care determina practic repartitia sufragiilor intre partidele reprezente in Bundestag. De altfel reprezentarea proportionala este aceea care avantajeaza partidele mari ducand in general spre bipartidism. Iata, deci, ca doar sistemul electoral este acela care ne ajuta sa explicam mentinerea la putere a doua partide dominante, crestin-democrat si social-democrat, si a micului partid liberal FDP, care cu un numar foarte mic de sufragii reuseste sa supravietuiasca, jucand chiar un rol determinant. In calitatea sa de partid punte, acesta din urma este cel ce dcide daca puterea va fi exercitata de crestin-demicrati sau de social-democrati. Insa, avand in vedere noua aparitie a verzilor, liberalii se gasesc acum intr-o oarecare dificultatea, datorita faptului ca si PE a devenit un partid punte coaliziand ori cu social-democratii ori cu crestin-democratii.

Eficacitatea sistemului electoral este aceea de aelimina micile partide. De exemplu, in 1949 erau zece partide reprezentate in Bundestag, insa sapte dintre ele au fost eliminate treptat. Iata deci de ce nu au mai ramas decat trei partide la putrere, carora li s-a alaturat si al patrulea in urma alegerilor din anul 1983. Aici apare o anomalie, avand in vedere ca totusi reprezentarea proportionala dezavantajeaza in general partidele mici.

Desi pragul de 5% nu este unul mare, cu acesta obtinandu-se trei sufragii in Bundestag, partidele mici tot nu ating nici acest prag. Acest lucru este consecinta comportamentului alegatorilor care voteaza util si sunt neinteresati de partidele mici care astfel nu au nici o sansa sa ajunga la putere, nici macar de aparticipa. Acest lucru forteaza partidele mici sa se alieze cu cele mari. Desi, in mod normal, sistem,ul partidist german este unul bipartidist datorita aliantelor dintre partidele mici si cele mari acesta a devenit un sistem bipartidist imperfect. Sistemul partidist german putea fi numit si sistem doua partide si jumatate atat timp cat partidul punte era doar cel liberal, insa dupa aparitia „Verzilor” acesta se pare ca inainteaza spre sistem bipartidist imperfect cu doua partide si doua jumatati. Si asta datorita faptului ca, dupa cum este si mai sus metionat, PE a devenit si el partid punte.

Iata deci că desi in mod normal proportionalitatea avantajeaza un sistem multipartidist in cazul Germaniei exista o depasire a tiparului. Desi sistemul partidist german nu contine doar doua partide el paote fi intr-adevar numit bipartidism imperfect datorita faprtului ca unul dintre partidele mari se asociaza cu un partid mic pentru a intruni mai multe mandate. Insa in ultima perioada ambele partide mari s-au asociat cu partide mici si deci s-a ajuns la acea forma de doua partide si doua jumatati, astfel deja fiind vorba de mai mult de doua partide putem vorbi de un caz de bipartidism imperfect dar si de un multipartidism atipic.

Sistemul partidist al Marii Britanii este unul bipartidist pur, existand doua partide dominante, Partidul Conservator si Partidul Laburist, care obtin de fiecare data 90% din voturi cu aproximativ 95%din mandate. In viata politica englezeasca mai exista partide insa dintre acestea unul mai important este Partidul Liberal, fiind pe locul trei insa primele doua domina cu desavarsire. Acest sistem partidist reprezintă unul dintre cele mai remarcabile fenomene. Ceea ce-l face atât de remarcabil este faptul că nu au fost niciodată mai mult de două partide care să joace un rol decisiv, doar că nu au fost întotdeauna aceleași. Fără îndoială că există filiație directă între partidul conservator și partidul troy la origine, la fel cum există între partidul liberal și partidul whig. Dar, în mod sigur, partidul liberal, al cărui rol era important în secolul al XIX-lea sub conducerea lui Gladstone, a fost practic eliminat de partidul laburist, care l-a substituit și l-a redus la un rol ce poate fi calificat neglijabil. Astfel sistemul celor două partide, rupt prin apariția, la sfârșitul sec. al XIX-lea, Partidului Laburist, s-a reconstituit în mod lent prin câștigarea alegerilor de unul dintre partidele prezente. Însă perioada dintre cele două războaie mondiale poate fi numită chiar o perioadă tripartidă. Acest fenomen se explică pe de o parte prin modul de scrutin, iar pe de altă parte prin faptul că Laburiștii s-au constituit prin Trade Unions, adică prin sindicate și că ei beneficiază în continuare de sprijinul lor, lucru ce le-a permis apariția puternică în arena politică.

După cum am menționat și mai sus acest bipartidism perfect este influențat și de modul de scrutin. Și asta deoarece sistemul majoritar cu un tur tinde în mod natural spre bipartidism (Marea Britanie beneficiind de același sistem).

Caracterul decisiv al acestui mod de scrutin îl determină pe elector să voteze util. Dorind eficacitate, el va ignora al treile partid, chiar dacă este apropiat de convingerile sale, dar știe că nu are încă sau poate niciodată importanța numerică indispensabilă participării în lupta pentru putere. Astfel al treilea partid va considera adesea inutilă prezentarea candidaților în orice circumstanță, sau poate va face alianță cu unul dintre celelalte două partide aducându-i sufragii în unele circumscripții pentru a se putea menține pe scena politică dar chiar și așa el singur va renunța la ideea de a fi un partid de importanță națională, deci și la majoritatea în Camera Comunelor cât și la exercitarea puterii.

Modul de scrutin contribuie la formarea majorității parlamentare nete avantajând cele două mari partide (Partidul Laburist și Partidul Conservator) ducând la subreprezentare Partidului Liberal.

Începând cu 1945 niciunul dintre partidele Conservator și Laburist nu a mai obținut majoritatea absolută a voturilor deși s-au apropiat de ea foarte mult. Dar efectul acestui mod de scrutin este acela că o mică diferență de voturi este suficientă pentru a determina, adesea, o diferență vizibilă în planul mandatelor (de exemplu alegerile din 1955, 1956,1966,1970). În orice caz, acest lucru fiind esențial, unul dintre cele două mari partide prezente pe scena politică a obținut întotdeauna (cu excepția februarie 1974) majoritatea absolută a mandatelor.

Cât despre cel de-al treilea partid, modul de scrutin are un efect reductor care nu este prea puțin remarcabil. Chiar dacă ar avea un număr de sufragii care să depășească sau să se apropie de sufragiile obținute de partidul învingător, al treilea partid nu ar beneficia de mai mult de 20% din mandate (spre exemplu: alegerile din februarie și octombrie 1974 după cum se poate observa).

După cum se poate bine observa din cele menționate mai sus pe scena politică britanică există două mari partide politice. În acest cadru este vorba de Partidul Conservator și Laburist.

În ciuda unui reflux în raport cu anii 1950 Partidul Laburist are un număr ridicat de aderanți, în jurul a 1,5 milioane. Liderul este ales dintr-un grup parlamentar după o procedură care a fost în mare modificată în 1974 (majoritate întărită; relaegere anuală) și care îl plasează într-o oarecare măsură, sub controlul grupului. El nu asigură nicidecum direcția efectivă a partidului și exercită o influență decisivă asupra aparatului care dirijează în mod oficial Președintele ales de Comitetul Executiv. Există, de fapt, structuri paralele (Congresul anual, Consiliul Central, Comitetul executiv) permițând aderanților să-și facă auzită vocea. Dar rolul lor rămâne modest și realitatea puterii aparține atât liderului cât și grupului parlamentar.

Cel de-al doilea mare partid din cadrul sistemului partidist britanic este cel Laburist. Partidul Laburist a pastrăt numeroase tratate originale de la constituirea sa inițială prin Trade Unions. El are două categorii distinse de persoane care aderă: pe de o parte aceia a căror adeziune este decisă în mod colectiv de grupul căruia aparțin (în principal Sindicate de salariați) și în această prezență laburismul se prezintă ca o Federație a diverselor grupuri; pe de altă parte cei care aderă în mod individual la secțiunile organizate de partid după 1918, după o bază teritorială. Cea mai cuprinzătoare dintre aceste două categorii este prima, efectivele sindicaliste ocupând în jur de 85% din efectivul total al partidului. Acest lucru face să apară o ezitare, în ciuda numărului foarte ridicat de membri (mai mult de 7 milioane), în a numi Partidul Laburist un partid al maselor. Și asta datorită faptului că cei care aderă nu își manifestă, în definitiv, voința decât într-o manieră indirectă și atât timp cât ei militează, o fac în mod general în cadrul sindicatului și nu în cadrul partidului. Cei care aderă în od individual au, din contră, convingeri ferm declarate.

După o scurtă prezentare a celor două mari partide britanice, pentru o mai bună înțelegere, voi aduce în discuție ideologia și disciplina partidistă.

Ideologiile Partidelor Conservator și Laburist sunt destul de diferite dar deputații lor trebuie să țină cont, pentru acapararea voturilor, și de o disciplină strictă. O caracteristică esențială a partidelor britanice este aceea de a se înțelege asupra faptelor fundamentale ale regimului.

Prin compararea ideologiilor ambelor mari partide se poate observa faptul că Partidul Conservator, în mod evident, nu tinde doar să transforme societatea ci este un partid de gestiune în esența sa, printr-o elită ale căror capacități sunt legate de apartenența lor de establishment. Însă acest lucru este valabil și pentru Partidul Laburist, care a fost mai mult în opoziție decât la putere și a cărui specificitate ideologică este în mod natural mai afectată decât cea a Partidului Conservator. În ciuda radicalizării sale frecvente, Partidul Laburist tinde fără îndoială spre aducerea de numeroase corecturi sistemului capitalist atât cât și funcției în țarile occidentale, dar care nu vrea să-l pună în cauză sub forma sa inițială. De altfel Partidul Laburist orice referire la marxism păstrându-și statutul de Partid Reformist, cu riscul de a se apropia mai mult de Partidul Socialist francez decât de cel Social Democrat german.

Cât despre disciplina partizană, aceasta este foarte strictă, în sensul că membrii Camerei Comunelor, o dată aleși, trebuie să se conformeze directivelor partidului lor și, pentru scrutinele importante să voteze după ordin. Respectul acestora din urmă este astfel controlat de liderii fiecărui partid, aceia ai partidului de la putere ocupând funcții importante în cadrul guvernământului. Trebuie precizat că disciplina partizană este în mod particular necesară partidului de care aparține premierul, pentru că acesta îl menține la putere pe durata legislației. Membrii Camerei Comunelor care-l înfruntă pe premier pot fi aproape siguri că nu vor mai fi propuși de partid în cadrul alegerilor următoare, ceea ce le va lăsa o foarte mică posibilitate, poate chiar îi va priva de a mai fi realeși.

După o discuție amplă despre sistemele partidiste german și respectiv britanic se pot observa în mod clar diferențele, deși ambele sunt bipartidiste (unul este perfect și celălalt este imperfect). Astfel vom avea un sistem bipartidist imperfect sau două partide și jumătate (deși în ultima perioadă tinde spre două partide și două jumătăți) în cadrul Germaniei, și un sistem bipartidist perfect, fără excepții în cadrul Marii Britanii.

Distincțiile între aceste două sisteme partidiste apar datorită modului de scrutin, ambele tări dispun de un sistem majoritar, însă anomalia în cazul Germaniei este dată chiar de reprezentarea proportională care permite totuși o intrare în scena politică și unui partid mai puțin important. Probabil că această anomalie poate fi și rezultatul mentalității electorului, pentru că în cazul Marii Britanii acesta votează util stiind deja că partidele mici nu au șanse, spre deosebire de Germania unde partidele mici asociându-se cu cele mari pot accede la putere și atunci alegătorul știe că votul lui ar putea fi în parte materializat. Deși se poate considera că diferențele sunt evidente, era necesar să fac aceste precizari, pentru a puncta clara distincție dintre aceste două sisteme bipartidiste, cel german și cel britanic. O altă diferența este aceea că partidele mici germane nu s-au situat niciodată în vârful ierarhiei puterii, pe când actualul partid mai puțin important britanic, și anume Partidul Liberal, a deținut puterea până la apariția Laburistilor pe scena politică.

Drept conncluzie se poate spune că fiecare partid are de fapt mai multe tendințe și poate de aici diferențele de la partid la partid. Bipartidismul reprezintă o simplificare și chiar stilizare a sistemului politic, astfel proliferarea și coplexitățile vieții se regăsesc atât în interiorul partidelor britanice cât și în interiorul celor germane.

III.4. CONSTITUȚIE SCRISĂ vs CONSTITUȚIE CUTUMIARĂ

În trecut s-a încercat o rupere de tradiție, ca și în cazul revoluției americane, fortând politicienii să se gândească la bazele autoritații și să scrie cum ar trebui să fie guvernată țara. Astfel au luat ființă constituțiile cum este cea a Germaniei, însa în cazul Marii Britanii aceasta încercare de rupere de tradiție a eșuat, această țara neavând nici în ziua de azi o Constituție scrisă.

Legea Fundamentală a Germaniei este un exemplu excepțional de a produce politică. Constituția reprezintă de fapt construcția unui sistem politic pentru a atinge telurile specifice. Autorii legii fundamentale au conturat o democrație parlametară care să implice publicul, să încurajeze responsabilitatea elitelor politice, să disperseze puterea politică, și să limiteze posibilitatea ca extremistii să vină la putere.

Stilul Constituției reflectă caracteristicile fundamentale ale culturii politice. Normele politice germane implementeaza un respect mare pentru principiile legale. Relațiile politice cer reguli detaliate ale legii pentru ca sistemul să funcționeze corect. Perceptele legale posedă de altfel legitimitate specială. Astfel garantarea drepturilor omului, a fost definită ca indreptațire legală. Pentru a întari autoritatea noului stat, Legea Fundamentala definește de asemenea lucrările sistemului politic cu o precizie neobișnuită. Instituțiile și procedurile formale ale sistemului politic sunt detaliate neobisnuit de mult pentru o constituție.

După unificarea Germaniei constituția oficială a fost aceea a fostei RFG adoptată la 23 mai 1949, ea fiind redenumită legea fundamentală a Germaniei reunificate. Prevederile legii fundamentale spun că Germania este o republică parlamentară cu structură de tip federal (după modelul SUA). Alegerea pentru un regim parlamentar s-a făcut prin luarea în considerare a condițiilor postbelice, Germania tocmai ieșind dintr-o dictatură totalitară (al Treilea Reich). Având în vedere aceste condiții legea fundamentală a Germaniei reflectă suveranitatea poporului, separația puterilor în stat chiar dacă aceasta din urmă nu este în mod special menționată.

Legea fundamentală a Germaniei reflectă în mod clar dorința demilitarizării și denazificării acleor vremuri (perioada postbelică) prin prevederile constituționale referitoare la interzicerea participării armatei la acțiuni desfășurate în afara granițelor statale. Însă datorită faptului că Germania este membră NATO, forțele armate au fost nevoite să aibe acțiuni militare pe teritoriul Iugoslaviei (în conflictul din Kosovo), acest lucru fiind însă reglementat printr-o decizie a Curții Constituționale germane. Ridicarea restricției asupra exercitării forței militare în afara granițelor s-a făcut numai pentru cazurile excepționale, cum a fost cel de față, de menținere a păcii sau misiunii umanitare.

In cazul Marii Britanii, o țară al carui sistem politic se bazează pe cutumă, este lesne de înteles că o constituție scrisă nu există. Constituția acestei țări este una nescrisă, bazându-se pe cutume și tradiții constituționale, la care se adaugă texte legislative, sau legi recente care reglementează instituții juridice cu caracter constituțional. Datorită faptului că este o constituție bazată pe cutumă, aceasta se poate înlocui ușor, oricând, fara vre-o procedură specială de revizuire. Chiar și marile acte care stau la baza istoriei britanice, de la Magna Carta (1215, ce vorbește de principiul libertații civile) la Bill of Rhights (1689, ce vorbește de libertatea discursului și a procedeelor parlamentare), ar putea fi modificate de parlament ca și cum ar adopta o lege obisnuită. Astfel aceste legi ce stau la baza constituției constituie supraviețuirea în fața istoriei, mari valori sentimentale care au o foarte mică valoare juridică.

Deoarece Marea Britanie nu poate să se refere la un singur document cand vine vorba de constituție, acest lucru nu inseamnă ca o constituție britanică nu există. O constituție constă de fapt într-un cumul de reguli și practici ce determină structura și puterile guvernământului. Deci, în cazul Marii Britanii, singura diferența este aceea că, în loc să fie concentrate într-un singur document, acele reguli trebuie descoperite într-o serie de surse.

Astfel în componența constituției nescrise a Marii Britanii mai întra documente istorice precum cele menționate mai sus și The Petition of Right (1628) prin care se prevede folosirea legii marțiale pe timp de pace și închirierea soldaților de către persoane private.

O alta categorie în cadrul careia putem găsii reguli apartenente constituției sunt statutele. În acest sens vom avea drept reguli constituționale urmatoarele: Actul Uniunii cu Scoția (1707); actele Parlamentului (1911 si 1949); Reform Act-ele (din 1832 până în 1884); Actul de Înțelegere (1701); actul Miniștrilor Coroanei (1937); Actul Educației (1944); Actul Commonwealth-ului Constituției Australiei (1900); Actul Judiciar (1925); Statutul Westmaster (1931) și Actul Guvernământului Londrei (1903). Alături de aceste acte se aplică și un mare număr de tradiții și cutume constituționale cu un rol funcțional bine stabilit, de a căror existență și obligativitate este conștientă intreaga națiune engleză, aceste simboluri constituționale cu un caracter tradițional fiind respectate cu rigurozitate, fără a se simți nevoia unei codificări.

Constituția nescrisă britanică este descrisă ca o serie de acte ale Parlamentului, pronuntări judiciare, obiceiuri și convenții despre regulile jocului politic. În consecință Constituția nescrisă a Marii Britanii este un amestec de legi, precedente istorice și convenții mai mult sau mai puțin aprobate, despre cum ar trebui să se poarte politicienii. Ambiguitatea Constituției o face flexibilă, dar dă cateva garanții cetațenești, în acelaș fel în care o face și American Bill of Rights.

Natura esențială a constituției britanice poate fi cel mai bine examinată prin luareaîn considerare a faptelor ei tacite în relație cu o clasificare de constituții. Comparațiile cele mai relative sunt acelea cu constituțiile altor țări apartenente de Commonwealth.

Constituțiile scrise conțin în mod normal trei feluri de prevederi. Obiectivul lor principal este de a descrie principalele instituții politice, puterea pe care acestea o dețin si relațiile dintre ele.

Nici una dintre aceste considerații nu se aplică Marii Britanii. Pentru aproape nouă sute de ani, nici o invadare a granițelor ei nu a întrerupt evoluția inceată a instituțiilor ei politice. O singură data, pe durata Commonwealth-ului, a avut loc o rupere de trecut, Instruentul de Guvernământ al lui Cromwel fiind cel mai mare apropiere a Marii Britanii de o constituție scrisă. Mai mult chiar, Marea Britanie are o populație relativ omogenă. În timp ce câteva prevederi speciale au fost făcute pentru Wales, Scoția si Irlanda de Nord, protecția unei constituții scrise nu și-a arătat niciodată necesitatea.

Deci, când britanicii vorbesc despre constituția lor, folosesc termenul într-un sens mai larg decât cel la care se referă alte persoane, pentru ei însemnând de fapt la reguli legale si nelegale care ajută la guvernare. Abordarea britanică a fost una empirică si nu a fost făcută nici o încercare de a pune cap la cap cele mai importante legi constituționale. Într-adevăr, o constituție nescrisă este privită în general ca fiind avantajoasă.

în fapt substanța Constituției britanice poate fi redusă la două principii esențiale: Rule of Law, baza legală a acțiunilor statale și suveranitatea parlamentului. Rule of Law protejează cetățenii de abuzurile statului, obligând Parlamentul să dea formă legală transferului de putere către guvern. Legile pot fi abrogate sau modificate de Parlament prin majoritate simplă. Și pentru că nu există un document constituțional propriu-zis, nu este nevoie nici de întrunirea unei majorități speciale pentru modificarea acestuia. "Realitatea constituțională", așa cum transpare ea în procesul legislativ, poate fi modificată rapid și cu multă flexibilitate.

Tradiția juridică engleză a simplificat mult practica dezvoltării constituționale. Acesta se sprijină pe dreptul comun (common law). Trăsătura principală a tradiției Common Law-ului este orientarea după cazuri precedente, după decizii-tip, la care se poate face apel în vederea luării unor decizii în noile cazuri. Punctul de plecare în luarea unei hotărâri judecătorești este întotdeauna cazul concret și nu regula generală. În Marea Britanie nu există un cod legal similar codului german BGB. Acest fapt conferă interpretării legilor și, implicit, și a Constituției, o mare măsură de flexibilitate.

Adaptarea legilor și instituțiilor acestei țări de-a lungul secolelor nu ar fi fost posibilă fără tradiția juridică și constituțională engleză și nu a provocat schimbări majore. Părerea larg răspândită că Marea Britanie este o țară foarte legată de tradițiile sale istorice se sprijină deseori pe o considerare superficială a acestei continuități formale. Rolul monarhiei în politica britanică sau cel al Parlamentului, asta pentru a numi doar două exemple importante, a cunoscut, în ciuda acestei continuități, modificări dramatice în decursul ultimilor patru secole.

Cel de-al doilea pilon de bază al Constituției britanice, alături de cel care leagă activitățile statului de litera legii, este suveranitatea parlamentului. Parlamentul este organul care emite legi și care controlează de unul singur procesul legislativ, fără a cunoaște însă constrângerile unei Constituții. Parlamentul este organul constituțional și nu poporul. Nu există nici o Curte Constituțională care ar putea controla deciziile parlamentare și oricum, fără Constituție, aceasta ar fi oricum de neconceput.

Diferențele dintre constituția scrisă a Germaniei și cea nescrisă a Marii Britaniinu ar trebui, totuși, să fie exagerate. În primul rând, un singur document nu poate descrie toate regulile și principiile care determină cum trebuie condusă țara, fară să ajunga la dimensiunile unei enciclopedii și astfel devenind prea greoaie pentru ca cetățeanul obișnuit să o înțeleagă. Constituțiile scrise au, în fapt, doar câteva pagini, și toate trebuiesc suplimentate cu multe alte reguli. În al doilea rând, multe dintre principiile de bază ale Constituției britanice sunt scrise, doar că nu și adunate sub forma unui singur document. Aceste reguli se pot regăsi în statute, în decizii judiciare și în exprimarea politicienilor și avocaților constituționali. Însa este mult mai simplu să spui că Marea Britanie nu are constituție decât să spui că ea are una nescrisă.

Principala calitate a constituției britanice, și exact ceea ce o deosebeste de cea german, este flexibilitatea.

Deși se poate spune că principala diferența între cele două constituții este aceea că una este scrisă și una nescrisă, nu acest lucru face esența diferențierii. Esența diferemțierii este de fapt dată de rigiditatea Legii Fundamentale Germaniei și de fexibilitatea Constituției Marii Britanii. Rigiditatea constituției germane ingreunează astfel modificarea, scimbarea cât și revizuirea ei, pentru că de fiecare data când se încearca una dintre aceste acțiuni, este nevoie de consimțamântul populției (pentru schimbare), sau de lungi dezbateri și aprobări guvernamentale (pentru modifcare sau revizuire). În schimb flexibilitatea constitiției nescrise a Marii Britanii, permite schimbarea și revizuirea doar prin adaugarea și ratificarea de legi fara proceduri complicate.

CONCLUZIE

MAREA BRITANIE SI GERMANIA MODEL DE PARLAMENTARISM CU CENTRALIZAREA PUTERII PE PREMIER (MODELELE WESTMINISTER SI KANZLERDEMOKRATIE)

Daca avem in vedere consideratiile generale ale regimului parlamentar si cele ale monarhiei constitutionale, vom observa deja o asemanare izbitoare intre acestea doua. Insa daca privim atent la detalii precum functionarea (functiile fiecarei institutii precum Presedinte respectiv Monarh, Parlament, Premier si Executiv) si organizarea acesror regimuri, ceea ce inseamna de fapt ierarhizarea institutiilor (detaliere deja facut de-a lungul intregii lucrari), vom observa o asemanare cu atat mai mare cu cat nu mai exista nici o indoiala ca, la fel ca si alte state europene, Germania a avut drept model sistemul politic al Marii Britanii si deci putem clar spune ca Parlamentarismul este derivat al Monarhiei Constitutionale. In fapt putem chiar afirma ca asa-zisa monarhie constitutionala britanica este de fapt parlamentarism in forma sa pura, dupa cum am si precizat de-a lungul acestei lucrarii.

Astfel vom reaminti ideile fundamentale ale parlamentarismului in cazul caruia se acordă impotanță deosebită Parlamentului, acesta devenind adevăratul forum politic de guvernare.

În cadrul acestui regim Guvernul este condus de un prim ministru ce este ținut să răspundă pentru acțiunile sale în fața Parlamentului. Acesta din urmă în condițiile în care apreciază că nu își îndeplinește mandatul îi poate retrage încrederea acordată.

Președintelui republicii îi revin atribuții de reprezentare și protocol, acesta avănd un rol politic minor în rapot cu poziția proeminentă a primului ministru, totuși în situații de criză președintele poate acționa cu succes.

Ca trăsătutri principale ale regimului Parlamentar enumerăm următoare: regula că șeful statului nu răspunde din punct de vedere politic; cea potrivit căreia șeful statului poate dizolva parlamentul; regula că guvernul răspunde din punct de vedre politic în fața parlamentului, atât pentru propriile sale acte cât și pentru cele ale șefului statului; regula potrivit căreia guvernul trebuie să se bucure de încrederea parlamentului, urmând să demisioneze atunci cănd o pierde.

Referitor la relația dintre republica și monarhie, trebuie precizat că în actualele condiții istorice monarhia poate exista numai sub forma celei constituționale, în timp ce republicile pot fi atât prezidențiale, semi – prezidențiale cât și parlamentare.

În concluzie, în țările în care la acest moment exista un regim monarhic (in cazul de fata Marea Britanie), în realitate acesta este unul monarhic constituțional guvernat de principiul fundamental potrivit căruia regele nu se amestecă în politică ci rămâne doar un simbol al statului, păstrând atribuțiile președintelui de republică în cadrul sistemelor parlamentare.

Dupa cele prezentate in aceasta lucrare putem astfel conclude ca in Marea Britanie este exercitat modelul Westminister iar in Germania modelul Kanzlerdemokratie.

O trăsătură principală a modelului Westminster de conducere democratică este, conform specialiștilor, desființarea deliberată a limitărilor aduse puterilor statului, așa cum există ele în multe alte state constituționale. Conducerea majoritară nu cunoaște decât limitările impuse de statul de drept, nu și limitări politice (în afară de dizolvarea guvernului). Prin această strategie se delimitează strict responsabilitățile unui partid exprimate în platforma electorală.

Legislativul, care are sarcina, clar exprimată în denumirea sa, de a elabora legi, are de fapt sarcina să formeze și să susțină puterea executivă." Prin această afirmație vizionară, Walter Bagehot a definit una din particularitățile modelului Westminster. El a mai numit acest lucru esența "ascunsă" a acestui model, "fuziunea funcțiilor legislative cu cele executive" fiind un secret bine păstrat. Cabinetul, care răspunde în fața Camerei Comunelor (House of Commons) și care nu poate fi sancționat de către populație decât la alegeri, prin desemnarea partidului de opoziție, este compus, mulțumită scrutinului majoritar, din liderii unui singur partid. Scrutinul majoritar simplu, care nu funcționează perfect decât în cazul conflictelor sociale unidimensionale, vine în dezavantajul partidelor mai mici, fiind totuși acceptat de majoritatea populației pentru că respectă interesul formării unui executiv eficient.

Guvernul britanic, care, conform tradiției, trebuie să fie compus doar din membrii Parlamentului (nu ca în sistemul prezidențial, unde funcțiile din ministere sunt ocupate de persoane care nu au nimic de a face cu acesta), dispune de puteri mult mai mari decât în alte țări ale lumii. La această situație au contribuit:un tip de scrutin care a permis ca o minoritate de voturi să se transforme (de cele mai multe ori) într-o majoritate absolută de mandate; lipsa unei contra-puteri federaliste; lipsa unei Curți Constituționale (cu toate că verificarea de către tribunale a legitimității activităților miniștrilor a devenit o practică curentă); controlul Camerei Comunelor de către Cabinet, prevăzut în regulamentul Parlamentului și limitarea utilizării dreptului de veto în Camera Lorzilor.

Deci în cazul Marii Britanii putem spune că activitățile guvernului se bazează pe trei principii tradiționale.

Primul dintre aceste principii, este poziția dominantă a primului ministru, ce presupune competența de a decide cu privire la liniile directoare ale politicii. În plus, rolul dominant al primului ministru se face resimțit și în deciziile luate la nivelul guvernării. Primul ministru distribuie de multe ori competențele decizionale unor comitete ad hoc, controlate de el sau de oamenii lui de încredere. Aceste procese decizionale interne sunt ascunse cu mult mai mult decât în Germania de ochiul opiniei publice. Mai important decât acest lucru este capacitatea primului ministru de a exercita o putere extinsă de decizie, nelimitată nici de vreun partener de coaliție și nici de textul Constituției, de Curtea Constituțională, de șeful statului sau de Parlament. Sistemul britanic de guvernare este de aceea numit și guvern prim-ministerial (prime ministerial government) sau, mai polemic, "dictatură electorală" (elective dictatorship ). Bineînțeles că felul în care un prim ministru alege să profite de competențele sale este diferit de la persoană la persoană. Margaret Thatcher, prim ministru conservator între anii 1979 – 1990, a fost cunoscută pentru regimul rigid și principiile politice riguroase pe care le-a impus Cabinetului pe care îl conducea. Tony Blair exercită un control aproape la fel de riguros asupra Cabinetului său, chiar dacă, din punct de vedere ideologic pare a fi mai puțin decis decât era Margaret Thatcher.

În cazul Republicii Federale Germania, după cum am mneționat mai sus avem de-a face cu modelul Kanzlerdemokratie. O specificitate a acestui model este votul de neîncredere constructiv. Acest vot se folosește în două variante: una folosită de Bundestag la alegerea Cancelarului și una folosită de Cancelar împotriva Bundestag-ului. Această procedură își poate găsi logica în asigurarea stabilității vieții politice. Cu ajutorul ei sunt eliminate situațiile nefavorabile bunei desfășurări a vieții politice cum ar fi o demitere ocazională a Guvernului datorită unei proaste funcționări a majorității parlamentare. De altfel votul de neincredere ajută la unitatea opoziției în procesul de formare a unei noi majorități parlamentare. Tot prin această procedură se asigură și creșterea responsabilității politicienilor.

Ca urmare a acestor măsuri apare o guvernare centrata pe Cancelar, numită Kanylerdemokratie. Astfel ca și în Marea Britanie avem de-a face cu un regim parlamentar bazat pe Cancelar, insa cel al Germaniei este urmarea altor reguli politice. Și asta datorită faptului că în cazul Germaniei, cancelarul nu are asigurată susținerea majoritații parlamentare, cum se intâmplă în Marea Britanie (Premierul britanic are asigurat sprijinul majorității parlamentare formată de partidul de guvernământ al cărui lider este), însă acest lucru se compensează prin votul constructiv de neîncredere. Dar delimitarea clară a raporturilor dintre legislativ și executiv este atât de eficientă încât Cancelarul a fost schimbat o singură dată prin proceduri parlamentare (1982).

Drept concluzie putem spune că în cadrul modelului Kanzlerdemokratie Cancelarul este principalul factor care ia decizii politice rămânând valabilă însă claritatea raporturilor dintre legislativ și executiv. O alta concluzie este aceea că procedurile parlamentare germane reprezintă condițiile necesare asigurării stabilității sistemului politic.

Așadar o concluzie a întregii lucrări este aceea că atât Marea Britanie cât și Germania sunt regimuri parlamentare cu centralizarea puterii pe Premier, diferențele fiind la nivelul funcționării sistemului cât și la nivelul constituționalizării. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că Marea Britanie a atins perfecțiunea sistemului parlamentar evoluând (din punct de vedere legislativ și istoric) într-un alt mod decât Germania.

În această lucrare s-a încercat să se demonstreze similitudinea dintre sistemele politice ale Germaniei și Marii Britanii pornind de la premisa că parlamentarismul este derivat din monarhia constituțională sau altfel spus sistemul parlamentarism al Marii Britanii a constituit un exemplu pentru toate țările europene. La aceasta se adaugă faptul că după al doilea război mondial constituirea RFG-ului împreună cu legislația, distribuirea puterii, cât și organizarea statală au fost stabilite de SUA, Marea Britanie și Franța (după al doilea război mondial teritoriile care au format RFG-ul se aflau sub ocupația lor).

ANEXE

Anexa 1: Modelul Westminister

Anexa 2: Modelul Kanylerdemokratie

Anexa 3: Rezultatele alegerilor, guvernele și majoritațile în Germania din 1949 până in 1987

Bibliografie

Al. Radu, Sisteme politice contemporne ediția II revzuiă și adaugită,ed. Cartea Universitară, București, 2004, p 10

Hugues Portelli, Les régimes politiques européens, p.166.

Al. Radu, op.cit. p.64

A. Pop, Meandrele tranziției, București, Editura Corint, 2001

Peter Merkl, The origins of the west German Republic, ed Oxford University Press, New York, 1965, p 65

Walter Bagehot, The English Constitution, ed. World’s Classics, Londra, 1955, p.9

Cristian Ionescu, Sisteme constituționale comparate,ed. Șansa, București, 1994, P. 47

Gabriel Almond și Sidney Verba, The civic culture Revizuita, ed Brown, Boston, 1980, pg 212

Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, ed. ALL ,București,1998, art 21

Pierre Martin, Sistemele electorale și modurile de scrutin, ed. Monitorul Oficial, București, 2003, p.84-87