Sisteme Monetare

1.Sisteme monetare:noțiune, elemente,tipuri de sisteme monetare naționale.Sistemul monetar European.Sistemul monetar internațional. Sistemul monetary al RM

NotiuneSistemul monetar poate fi definit ca un anumit mod de organizare și reglementare a circulației monetare dintr-o țară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv. De asemeanea putem găsi și următoarea definiție că sistemul monetar reprezintă „totalitatea instrumentelor și tehnicilor, precum și un complex de instituții și modalități care permit reglementarea circulației monetare dintr-o țară, prin intermediul unui ansamblu de norme juridice care sunt adoptate de autoritatea publică”.
Cu aceeași semnificație este utilizată definiția dată de academicianul Costin Kirițescu după care sistemulmonetar național reprezintă „ansamblul normelor legale și al instituțiilor care reglementează,organizează și supraveghează relațiile bănești dintr-un stat”
Organizarea monetară își are începuturile încă din antichitate, când, de exemplu, în Lidia s-au centralizat și uniformizat operațiunile de batere a monedelor din aur și argint, stabilindu-se între aceste două metale un raport de valoare de l la 13. Extinzându-se ulterior la popoarele vecine (perșii, grecii și romanii), s-a ajuns ca Imperiul Roman de Mijloc să dispună de autoritate legal învestită cu dreptul de batere a monedelor, respectându-se reglementările precise privind emisiunea și circulația monetară.

Un concept cuprinzător al sistemului monetar se definește, ca un complex de instituții și modalități care permit reglementarea circulației monetare dintr-o țară, prin intermediul unui ansamblu de norme juridice care emană de la autoritatea publică, cât și ca totalitatea instrumentelor și tehnicilor de plată.

Apariția sistemelor monetare poate fi plasată, conform aprecierilor istoricilor monetari, atît în perioada antichității cît și a Evului mediu, însă toate sistemele monetare respective s-au caracterizat prin:
•făramițare
•simplitate•
deteriorareamonedei
Făramițarea ca trăsătură esențială, rezultă din descentralizarea baterii monedei și din lipsa de unitatea circulației monetare (fiecare monetărie situată în fiecare oraș al Greciei antice, de exemplu, bătea propriemonedă).
Simplitatea sistemului monetar rezultă din numărul insuficient de elemente ale acestuia (unitatemonetară, paritatea respectivă, titlul metalului pe care îl reprezintă
Deteriorarea monedeconstă în uzura acesteia și posibilitățile de falsificare (prin reducereaconținutului de metal prețios din care erau confecționate monedele).
Elemente-La modul general, se consideră că un sistem monetar cuprinde următoarele elemente-
-metalul monetar;
-unitatea
monetară;
-baterea și circulatia monedei cu și fără valoare intrinsecă

-emisiunea si circulatia bancnotelor convertibile, respective a banilor de hărtie;
-emisiunea si circulatia monedei scripturale

Sistemul monetar este folosit într-o țară pentru a alimenta populația (subiecții economici) cu moneda și pentru a controla schimbul propriei monede cu celelalte monede străine. De asemenea, sistemul monetar include elemente care pot fi utilizate într-o economie pentru implementarea politicii monetare. Definiția „sistemului bănesc" include o serie de factori obiectivi și subiectivi ce determină formele și conținutul acestui sistem, condiționate de existența și puterea de influență exercitată asupra lui de către relațiile marfa-bani în dezvoltare, modul de organizare a circulației bănești la nivelurile micro- și macro- ale economiei naționale.

Sistemul monetar al oricărei țări trebuie, în primul rând, să se refere la unitatea monetară, ca semn al banilor sau ca mijloc de plată, iar în al doilea rând trebuie să precizeze paritatea și titlul metalului pe care-1 reprezintă.

Crearea diversității unităților monetare în decursul timpului a devenit prerogativul exclusiv al statului, datorită în primul rând nevoii de stabilire a echivalenței între două sau mai multe unități monetare emanate de sistemele monetare ale statelor.

Formarea sistemului monetar unic într-un stat a fost reclamat și de necesitatea asigurării stabilității semnelor monetare, cât și de o anumită elasticitate a masei monetare, care să permită adaptarea ofertelor de monedă la cerințele de semne monetare ale economiei naționale.

1Metalul monetar constituie bază a sistemului monetar, în sensul că reprezintă metalul din care suntconfectionate monedele care circulă în interiorul granitelor unui stat, putând fi reprezentat de aur, argint saude ambele metale.La baza organizării primelor sisteme monetare nationale au stat metalele prețioase (fie aurul, fieargintul, cum s-a intamplat în condițiile sistmelor monometaliste, sau ambele metale, cum s-a intamplat încondițiile sistemelior bănești bimetaliste

).Sistemele monetare bazate pe aceste metale monetare se numesc sisteme

metaliste,în cadrul cărora sedisting:

•Sisteme monometaliste (bazate pe un singur metal monetar);
Sisteme bimetaliste(bazate pe două metale monetare).
 Unitatea monetara- reprezintă, după cum spunea Marx „uniforma națională” pe care o îmbracăbanii.Denumireaunității monetareare surse diverse: fie metalul din care era confecționată moneda (deexemplu „aureus”), fie greutatea acesteia (de exemplu „tales”, devenit ulterior „dolar ” sau „tolar 

”),denumirea monedei altei țări etc.Orice sistem monetar clasic presupune definirea prin lege a unității monetare naționale, a careiemisiune reprezintă și un atribut al suveranității naționale.

2Unitatea monetară

Orice sistem monetar își definește în primul rând care este unitatea monetară, precum și raportul unității monetare față de metalul monetar. Definirea prin lege a unității monetare este un atribut al instituțiilor monetare naționale, realizându-se în funcție de etalonul care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar și implicând evidențierea a trei elemente caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară; cursul de schimb. Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal prețios fixată prin legea monetară a statului, care servește la stabilirea parității, îndeplinind deci funcția de etalon monetar.

Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două unități monetare, luându-se în considerare valorile lor paritare. în funcție de modul de definire a elementelor care o determină, au existat mai multe forme.

– paritatea aur sau metalică

– paritatea valutară, când valorile paritare ale monedelor sunt exprimate într-o valută, de exemplu, dolarul .

-paritatea DST, când monedele își definesc valorile paritare în DST.

Cursul de schimb, care asigură compararea valorică a unităților monetare, este sinonim, ca ordin de mărime, cu paritatea. Cursul reprezintă prețul unei monede în alte monede.
Baterea și circulația monedei ca element al sistemului monetar cuprinde baterea:
-Monedelor cu valoare intrinsecă(confectionate din aur si argint);
 De exemplu: dacă în anul 1933 un dolar american avea un conținut în aur de 1,5 grame, o monedă de undolar avea aceeași greutate, iar una de 10 dolari cîntărea de 10 ori mai mutt, adică 15 grame de aur.Sistemele monetare naționale clasice prevedeau baterea liberă a monedelor din aur și argint. Oricepersoană deținătoare de metal prețios sub firmă de lingouri avea dreptul sa se prezinte la monetaria statului șisă solicite preschimbarea cantității respective în monede-aur, plătind pentru serviciul prestat un comision.
Monedelor fără valoare deplină(confectionate din aliaje de metale nepretioase, zinc,aluminiu)
Emisiunea și circulația bancnotelor (banilor de hârtie) prezintă importanță în cadrul unuisistem monetar prin faptul că de-a lungul timpului, statele au recurs la înlocuirea monedelor cu valoareintegrală și a bancnotelor convertibile cu bani de hîrtie, neconvertibili, reprezentativi.Totodată emisiunea și circulația banilor de hîrtie este reglementată la nivelul fiecărei țări și vizeazăaspecte referitoare la emisiune și la relațiile dintre banca centrală și băncile comerciale, cu scopuldimensionării corecte a masei monetare.Emisiunea si circulatia monedei scripturale 

tipologia sistemelor monetare

În funcție de elementele componente ale sistemelor monetare, s-au putut identifica, de-a lungulevoluției lor următoarele tipuri:

sisteme monetar metaliste

sisteme monetar nemetaliste.

Sistemele monetare metaliste au la bază metalul monetar, în funcție de care se poate realize distincția între bimetallism șimonometalism

Bimetalismul– este un sistem monetar în cadrul căruia etalonul monetar este confecționat dindouă metale, aur și argint, baterea monedei fiind liberă pentru ambele metale, iar circulația lor simultantă șiparalelăBimetalismul a fost adoptat în Anglia în anul 1716 și a fost menținut un secol, în Franta în 1803 și a fostmenținut până în 1876, iar în România în 1867 fiind mentinut până în anul 1890.Fundamental, pentru functionarea acestui sistem, era baterea monedelor din două metale: aur si argint, între care exista un raport legal, fix.
Au existat trei tipuri de bimetallism
bimetalismul integral;
bimetalismul paralel;
bimetalismul parțial.
Bimetalismul integral (cunoscut și sub denumirea de varianta monedei duble) se caracteriza prinfaptul ca prin legea monetară se stabilea un raport de schimb fix între cele doua metale monetare aflate în circulație. Acest raport valoare a fost în medie de 1 la 15 sau1 la 15,5. Baterea monedelor din aur și argint eraliberă, monedele avînd putere liberatorie egala.Dificultatea esențială a bimetalismului provenea din faptul că pe piața liberă nu era obligatorierespectarea egalității1gram aur = 15,5 grame argint
Inițial, raportul legal corespundea cu raportul stabilit pe piață, însă datorită fluctuațiilor care interveneau încantitățile de aur și argint disponibile, se produceau modificări în nivelul prețurilor celor două metale.Dacă, de exemplu, ca urmare a unei producții sporite, argintul devenea mai abundent pe piață, atunciprețul său în raport cu al aurului se diminua.Raportul comercial diferea atunci de raportul legal, putînd înregistra, de exemplu nivelul:1 gram aur= 17,5 grame argint.
În această situație, deținătorii de aur nu aveau interesul de a-l utiliza ca monedă, fiindmai rentabil să-l cedeze pe piață, primind în schimb cantitatea echivalentă de argint.Astfel, prin vînzarea unui kg de aur se putea obține o cantitate de argint cu două kg în plus față deraportul legal. Prețul argintului în aur devenea înferior prețului legal, iar aurul manifesta tendință de a părăsicirculația monetară.Stabilirea raportului între ambele metale intră în contradicție cu schimbarea prețurilor de piață aleacestor metale. Ca urmare, unul dintre aceste metale are un preț legal mai mic decît prețul de piață, iar celălalt metal – un preț mai mare.Dezvoltându-se, această contradicție duce la eliminarea din circulația monetară a metalului cu prețullegal mai mic decît prețul de piață (legea Copernic – Gresham).Această lege economică obiectivă a fost descoperită de cunoscutul savant polonez Copernic în 1526,și a fost formulată defînitiv de fînansistul englez Gresham în 1560. Conform acestei legi, așa-numiții “banirăi” resping din circulația monetară “banii buni” în condițiile cînd este stabilit în legislație raportul dintremetalele monetare.În decursul primei jumătăți a sec. al XIX-lea, aurul și argintul au fost, pe rînd, atît moneda rea, cît șimoneda bună, fără ca raportul de piață să se abată considerabil de la cel legal.Însă, odată cu descoperirea de noi zăcămînte de aur în a doua jumate a secolului, argintul devinemoneda bună, datorită raportului comercial între cele două metale, care se modifică în favoarea argintului.Piesele din acest metal au, atunci, tendința de a ieși din circulație. Confruntate cu astfel de probleme,autoritățile țărilor bimetaliste: Franța, Italia, Belgia, Elveția s-au reunit la Paris, în anul 1865 cu scopuladoptării unor măsuri corespunzătoare: argintul este transformat în „moneda rea”. Ulterior, după creareaUniunii Monetare Latine, după 1870 situația evoluează în favoarea aurului, ceea ce conduce la un aflux deargint către țările membre ale Uniunii
Avantajul era asigurarea unei oferte suficiente de monedă, precum și pe acela al stabilității valoriimonedelor, care se realize prin procese compensatoare.
Dezavantajul principal consta în faptul că raportul de valoare stabilit prin lege între cele două metale intra uneori in contradictie cu cel de pe piata.
În acest caz moneda din metalul mai pretios era retrasă din circulație, rămînînd sa îndeplinească funcțiimonetare moneda supraevaluată juridic. Acest fenomen este întîlnit sub denumirea de „legea lui Gresham",sub expresia « moneda rea scoate din circulatie moneda bună »

Bimetalismul paralel (sau bimetalismul în varianta monedei paralele) s-a deosebit de prima variantăprin faptul că raportul de valoare dintre doua metale monetare nu era fixat de stat, prin lege, acestea circulîndindependent pe piață, fără intervenția autoriților monetare.Aceasta varianta s-a practicat în Germania, unde monedele din aur și argint circulau dupa propria valoarePrețul mărfurilor era exprimat astfel atît în aur, cît și în argint și se modifica în principal în funcție de evolutialiberă a raportului dintre cele două metale prețioase

Bimetalismul parțial ( întîlnit și sub denumirea de bimetalism „șchiop”sau „compozit”) a reprezentato varianta a bimetalismului integral și s-a caracterizat prin faptul ca presupunea utilizarea ambelor metale camonede însă baterea era liberă numai pentru monedele din aur. Baterea monedelor divizionare din argint eracontrolată de către stat, iar între cele două metale era stabilit un raport oficial. Tipul clasic de bimetalism înaceastă variantă a fost practicat de către țările Uniunii Monetare Latine (Franta, Italia, Elveția și Grecia).

Particularitățile bimetalismului au fost:
1.baterea și circulația liberă a monedelor din două metale (aur și argint)

2.existau două prețuri

3.sistemul a funcționat în secolelle XVI – XVIII
Monometalismul – comparativ cu sistemul precedent, în cadrul monometalismului, rolul de metalmonetar este îndeplinit fie de aur, fie de argint.După abandonarea bimetalismului, cele mai multe țări au folosit etalonul aur ca baza a sistemelor lor monetare naționale.Marea Britanie a adoptat monometalismul în anul 1816, SUA în anul 1853, Portugalia în anul 1854,Germania în anul 1873, iar Rusia si Japonia în 1897.Atunci cînd metalul monetar (etalonul monetar ) a fost reprezentat de argint, sistemul a fost denumit“silver standard”,iar în cazul folosirii aurului ca metal monetar denumirea sistemului a fost“goldstandard” acesta fiind cel mai răspândit sistem monometalist.Monometalismul aur se va impune în majoritatea țărilor, deși unele țări (China, Indochina ș.a) aupreferat monometalismul argint. În cadrul monometalismului argint, etalonul a fort reprezentat de moneda deargint, fără ca moneda de aur să circule în paralel, așa cum au circulat monedele din argint încadrulmonometalismului aur. În afara monedei de argint, ca moneda principală (moneda etalon), circulațiabanească din aceste țări a fost deservită și de monedele divizionare, confecționate din alte metale, față de careera stabilit un raport fix de schimb.
Sistemele monetare bazate pe etalonul aurau fost urmatoarele:

 a)Sisteme bazate pe etalonul aur – monedă se diferentiază de celelalte sisteme prin următoareleaspecte:♦ reprezintă forma clasică a etalonului aur;♦ aurul circulă liber în interiorul țării sub formă de monede precum și în relațiile cu alte state;♦ baterea monedelor de aur, în cadrul acestui sistem, era nelimitată;♦ în circulație existau bancnote liber convertibile în aur, la pretul stabilit de către stat;♦ masa monetară se adapta la necesitătile economiei prin baterea monedelor de aur și tezaurizarea lor.Insuficienta cantității de aur comparativ cu dimensiunile producției au condus la renunțarea la acest etalon, înanii premergători primului război mondial, cu exceptia SUA unde s-a mentinut până în anul 1923.

b)Sisteme bazate pe etalonul aur – lingouri,caracterizate prin următoarele trăsături:♦ în circulație se aflau bancnote convertibile în lingouri (1 lingou = 12,44 kg aur);♦ convertibilitatea era limitată (erau convertibile numai sumele care aveau valoarea cel putin egală cu aunui lingou);

♦ aurul era folosit în relațiile de plată internaționale;♦ băncile de emisiune au început să concentreze cantităti importante de aut monetar;♦ rolul băncilor centrale consta în interventiile prin care se urmărea echilibrarea masei monetare, în functie devariatia stocului de aur. În perioada crizelor economice, sistemul monetar s-a caracterizat printr-o instabilitateaccentuată;

c) Sisteme bazate pe etalonul aur-devize

Devizădevize se înțelege valuta acelei țări, care asigură schimbul liber al banilor de hârtie pemetal prețios mijloc de plată exprimat în monedă străină.

Convertibilitate reprezintă dreptul rezidenților și al nerezidenților de a schimba moneda naționalăpe altă valută străină prin vînzare-cumpărare, pe piață, liber, fără nici o restricțieCaracteristic acestor sisteme monetare a fost ca moneda aflată în circulatie să fie garantată atît cumetal pretios (aur) cît și cu devize.
♦ unitatea monetară a fiecărei tări era definită printr-o anumită cantitate de aur, sau printr-o valută;
♦ în circulatie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau, ulterior, convertibile în aur.
♦ o astfel de organizare a generat o stare de dependentă a sistemelor din tările mai putin dezvoltate fată decele dezvoltate, prin faptul că acoperirea în aur a monedei unei tări reprezenta si acoperirea în aur a valuteialtei tări;
♦ institutionalizarea acestui etalon monetar sa realizat în cadrul Conferintei Monetare si FinanciareInternationale de la Bretton Woods, din 1944, ocazie cu care sau pus bazele Sistemului Monetar International. Dintre principiile care au stat la baza SMI retin atentia următoarele aspecte, strict legate defunctionarea etalonului aur – devize:între valutele diferitelor tări era admisă o oscilatie de maxim ±1% fată de paritatea oficială.
Odată cu dezvoltarea relațiilor economice de piață, monedele confecționate din metal prețios auînceput să se retragă treptat din rotație în schimbul apariției banilor de hârtie.Raportul dintre monedele din metal prețios și banii de hârtie permanent se schimba în direcția măririicotei banilor de hârtie. În S.U.A., Marea Britanie și Franța acest raport a constituit 3:1 în 1815, 1:1 în 1860,1:3 în 1885. În 1913 monedele confecționate din aur și argint constituiau numai a șasea parte din masamonetară a țărilor din lume, inclusiv monedele din aur – numai a zecea parte.În timpul crizei economice mondiale (1929 – 1933), și sub înfluența acesteia, au fost lichidate toateformele monometalismului în toate țările lumii (Marea Britanie – 1931, S.U.A. – 1933, Franța – 1936).

De reținut:În prezent aurul nu mai îndeplinește funcții monetare, majoritatea specialiștilor considerînd că procesul demonetizării sale este ireversibil. Totodată, deprecierea necontrolată a sistemelor monetare, dezechilibrele și fenomenele inflaționiste reclamă, în concepția altor specialiști, revenirea laetalonul monetar aur.
Particularitățile monometalismului au fost:
1.baterea liberă a monedelor sau din aur sau din argint)
2.exista un sigur preț

3.sistemul a funcționat în secolul XIX

Sistemele monetare nemetaliste. 

Sistemul monetar de hârtie prevede că în rotația monetară se aflăinstrumentele monetare, valoarea reală a cărora nu coincide cu valoarea nominală.

 Sistemele monetare nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului din definirea unitătii monetare,respectiv definirea monedelor se realizează fată de valuta altei tări sau fată de o monedă cos (DST), dupăcum FMI recomandă tărilor membre, si se află la bazele functionării sistemelor monetare contemporane.Definitoriu pentru sistemele monetare actuale este etalonul putere de cumpărare.

Manifestarea puterii de cumpărare, în calitate de etalon monetar, rezultă din contributia diferită abunurilor si serviciilor, din cadrul unei economii nationale sub formă de corespondent al monedelor aflate încirculatie.

Particularitățile sistemului monetar al monedei de hîrtie

1.păstrarea rezervei în aur în băncile centrale și la persoanele individuale sub forma monedelor,lingourilor, bijuteriilor 

2.trecerea la titlurile de credit, care nu au posibilitatea de a fi schimbate în aur 

3.moneda națională este bancnota emisă de banca centrală

4.emisiunea de bancnotă în circulație se datorează creditarii statului către bănci

5.lărgirea emisiunii de bancnotă pentru acoperirea deficitului bugetar 

6.dezvoltarea și menținerea în cieculația monetară a decontărilor prin virament și în același timpmicșorarea decontărilor fără numerar 

7.crearea și dezvoltarea din partea statului a mecanismaelor de reglementare monetar-crediatră

Noțiunile de etalon monetar, monedă – etalon și unitate monetară sunt atât de legate încât de multe ori se consideră ca fiind sinonime. Dacă moneda legală este semn sau instrument monetar, etalonul monetar reprezintă modalitatea de precizare și concretizare a unității monetare.

c) Sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare

în prezent aurul nu mai îndeplinește funcții monetare, majoritatea specialiștilor consideră că procesul demonetizării sale este ireversibil. Totodată, deprecierea necontrolată a sistemelor monetare dezechilibrele și fenomenele inflaționiste reclamă, în concepția altor specialiști, revenirea la etalonul aur.

Moneda emisă și pusă în circulație în prezent pe plan național și internațional are drept corespondent un etalon format prin contribuția bunurilor și serviciilor create în cadrul fiecărei economii, făcând imposibilă, datorită diversității acestor bunuri și servicii, redarea sub o formă fizică a valorii de întrebuințare care corespunde la un moment dat unității monetare. Etalonul devine o abstracție, metodele practice de determinare a puterii de cumpărare a monedelor, și pe această bază a cursurilor de schimb, au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon și urmărirea lui prin intermediul indicilor de preț.Bază a sistemului monetar național, ale cărui caracteristici și mecaniusme se determină în dependență de fluctuațiile din economie ,fiind dependent de contribuția cantitativă, structurală și calitativă a tuturor mărfurilor și serviciilor produse în economia națională și mondială.Valoarea monedei ,respectiv puterea de cumpărare, decurge din nivelul prețului. În acest fel puterea de cumpărare a unei unități monetare reprezintă capacitatea acesteia de aachiziționa bunuri și servicii într-o economie într-o țară dată la un moment dat, sau ce cantitate de mărfuri și servicii se po achiziționa prin intermediul unității date.

Teoretic, banul – marfă etalon putere de cumpărare rezultă din relația:

Pc= Q/P

Pe plan internațional, puterea de cumpărare a monedei naționale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor de schimb (prețul monedei) reale (fundamentate economic), cursuri urmărite de corporațiile financiare și bancare internaționale, acest curs nefiind operativ în tranzacțiile comerciale și valutar – financiare.

3) Baterea și circulația monedelor

Monede cu valoare integrală

Monedele bătute din metal monetar (aur și argint) aveau valoare integrală, adică valoarea intrinsecă a monedei corespundea valorii nominale a acestora. De exemplu: un dolar cântărea 1,5 grame de aur, deci 15 grame de aur valoarea 10 dolari.

Baterea liberă a acestor monede a constituit elementul esențial al mecanismului intern de reglare a circulației monetare.

Monede fără valoare integrală

Aceste monede au o valoare intrinsecă foarte mică în raport cu valoarea nominală, valoarea determinată de valoarea aurului pe care-1 reprezintă în circulație. Confecționate din metale obișnuite (aramă, nichel etc.)"utilizate ca monede divizionare, aceste monede, a căror batere era-monopolizată de stat, produceau un venit egal cu diferența dintre valoarea nominală (cu care era învestită) și valoarea reală a metalului din care erau confecționate.

Moneda divizionară este considerată, în momentul emiterii, ca un venit al statului, în momentul emisiunii de către Banca Centrală reprezentând o creanță față de tezaur.

4) Convertibilitatea monetară

Moneda de hârtie

Împreună cu moneda de cont, moneda de hârtie a preluat funcțiile monetare, devenind instrumentul monetar ideal.

La început, legătura monedelor de hârtie cu metalul monetar se realiza prin păstrarea în depozitele băncii emitente a aurului, ca activ de bilanț, în timp ce moneda de hârtie, înscrisă în bilanțul băncii, reprezenta o obligație a băncii față de viitorii posesori de bilete de bancă (bancnote), în această perioadă s-a menținut mecanismul convertibilității, moneda de hârtie fiind preschimbată, la cerere, în echivalentul aur – monedă. Treptat necesarul de monedă de hârtie a depășit cantitatea de metal monetar din rezerva băncii (dependentă de capacitățile de a produce asemenea metal), ceea ce a determinat desprinderea monedei de hârtie de moneda de aur, în rezervele băncii de emisiune fiind introduse efecte publice și comerciale. Convertibilitatea internă a monedelor de hârtie este limitată și după 1933 este exclusă definitiv, moneda de hârtie și moneda de cont rămânând singurele forme de monedă în circulație, sprijininclu-se tot mai mult pe producția de bunuri și servicii, garanția lor materială transferându-se clin depozitele băncii de emisiune în economie.

Prin etalon monetar se înțelege unitatea monetară fixată și recunoscută de stat ce servește ca măsură a valorilor materiale ale societății.

Totalitatea dispozițiilor legale privitoare la etalonul monetar și circulația monedei formează sistemul monetar.

în funcție de conținutul etalonului monetar adoptat, practica monetară a consacrat mai multe tipuri de sisteme monetare:

-sisteme monetare având drept etalon metalul monetar, în raport de care au funcționat sisteme monetare bimetaliste, bazate pe un dublu etalon (aur și argint); sisteme monetare monometaliste, funcția de etalon fiind îndeplinită de unul din cele doua metale (aur sau argint);

-sisteme montare bazate pe etalonul combinat (aur-devize);

-sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.

Sistemul Monetar European (SME)

SME este un sistem înființat în anul 1979 pentru colaborarea în domeniul politicii monetare în cadrul Comunității Europene (CE). înființarea SME a fosi cea de-a doua încercare în vederea integrării sistemului monetar, după ce prima încercare. Planul Werner, eșuase în anul 1970. Obiectivul SME era să creeze în Europa o zonă monetară stabila. Cele trei elemente componente ale SME au fost ECU, mecanismul de schimb și intervenție,, precum și creditele. Ideea de bază a acestui sistem este ca monedele implicate în acest sistem să se mențină în raporturi reciproce strânse. In cazul în care cursul de schimb al unei monede își atinge limita superioară sau inferioară, băncile centrale participante trebuie sa intervină pe piață. Dezvoltarea încununată de succes a SME a condus, ia sfârșitul anilor 80, la demararea unei noi inițiative în direcția uniunii monetare, încheiată odată cu crearea Uniunii Monetare Europene, la data de 1 ianuarie 1999 (politică monetară). Sistemul monetar european a trecut prin mai multe faze;

în prima a fost concepută moneda „ecu" (actualul „euro");

s-a urmărit apoi ca mecanismele de schimb să permită dirijarea fiecărei monede naționale către viitoarea monedă unică:

instituirea unor mecanisme de credit, furnizând ajutor financiar pe termen scurt și lung.

ecu a fost definit ca monedă comună în 1979, fiind imaginat proporțional cu nivelul potențialului economic al fiecărei țări membre. Euro a devenit realitate la l ianuarie 2002, înlocuind varianta mai veche a monedei unice și a circulat în paralel cu moneda națională timp de 2 luni, înlocuind-o apoi în întregime. Originile Uniunii Europene Perioada 1946-1950:

îdeea europeana – evoluție.

Mișcarea pan~europeana (1923; Congresul de la Viena, în 1926)

» Uniunea Federalista Europeana a fost creata în Paris, 1946, ca o mișcare muiti-partidă.

• Liga Europeana pentru Cooperare Economica, la inițiativa Iui Paul van Zeeland, în1947(studii asupra diverselor aspecte economice ale cooperării: mobilitatea capitalului,întreprinderile,monedele etc.).

Este un stadiu de tranziție de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetara în care s-a prevăzut următoarele:

• Politicile monetare, deși continuau sa fie naționale, urmau a fi strâns coordonate.

Renunțarea la realinierea parităților. Deoarece în urma crizei din 1992- 93 s-a trecut la un sistem de cvasiflotare, realinierea parităților nu mai era necesara. In realitate, marjele ele fluctuate s-au menținut foarte aproape de vechile marje admise, care se încadrau în -+/- 2.25%.

Banca Centrala Europeana

Banca Centrala Europeana (a înlocuit Institutul Monetar European) – O instituție independenta atât fata de guvernele statelor participante la U EM, cât si fata de organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmărind exclusiv atingerea obiectivelor sale așa cum acestea au fost formulate prin statut. Capitalul social al băncii centrale europene este de 5 milioane Euro. Acest capital s-a format prin contribuția băncilor centrale ale celor 12 tari membre precum si a cotelor părți subscrise de către băncile centrale ale unor tari nemembre. Calculul acestor contribuții s-a făcut în funcție de PIB si mărimea populației si urmează a fi plătit în întregime.

Stabilitatea preturilor este obiectivul principal al BCE, așa cum a fost acesta stabilit prin statut, si se definește ca o creștere anuala a Indicelui Armonizat al Preturilor de Consum (HICP) pentru zona euro de sub 2% pe termen mediu (file:H:\Euro,htm). O asemenea formulare nu exclude oscilații ale preturilor pe termen scurt, dar cu o încadrare în tendința- de stabilitate prevăzuta. La mijlocul anului 1998, au fost nominalizate statele care îndeplinesc condițiile de participare la viitoarea uniune monetara, tinându-se\ seama atât de gradul îndeplinirii criteriilor economice prevăzute, cât si de opțiunea acestora .privind participarea sau neparticiparea la Uniunea Monetara. Tarile care au fost selectate pentru uniunea monetara sunt:, Austria, Belgia. Finlanda, Franța, Germania, Italia, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Spania, Portugalia. Din 15 state ale UE, patru nu au fost induse pe lista inițiala fie deoarece au optat pentru" a nu participa la uniunea monetara prin ceea ce se numește opt-out (Danemarca, Suedia, Regatul Unit), fie deoarece nu îndeplineau condițiile privind performanta economiei (Grecia). De la l ian, 2001, Grecia a intrat în uniunea monetara.

Integrarea monetara este denumirea procesului de formare a unei zone monetare, a unui spațiu în care monedele mai multor tari sunt fie legate între ele în mod irevocabil sau fiecare moneda se leagă irevocabil de o moneda "ancora" pe baza unui anumit raport fie monedele naționale sunt înlocuite cu o singura moneda, care va fi folosita în întreaga zona. Atât într-un caz, cât si în celalalt, ne aflam în fata unui proces de unificare monetara.

O uniune monetara formata în acest mod trebuie sa corespunda unei zone monetare optime, întelegându-se prin aceasta un spațiu economic care poate urma aceeași politica monetara: tarile respective au renunțat la politica monetara proprie, la folosirea instrumentelor de politica monetara, în special ja instrumentul curs valutar, în favoarea unei politici monetare si de curs comune în condițiile Uniunii Europene. Așa cum arata datele publicate în Eurostat, tarile Uniunii Europene, la fel cu celelalte economii dezvoltate, se caracterizează printr-o creștere a interdependentelor economice, exprimata prin creșterea ponderii schimburilor reciproce în PÎB – expresie a gradului de deschidere spre exterior,. Ca urmare, o strânsa cooperare în domeniul tuturor masurilor care afectează comerțul reciproc devine obligatorie daca se dorește realizarea anumitor obiective comune. Eficienta unor masuri limitate la teritoriul național devine, în aceste condiții, discutabila.

Efectele organizationale generate de introducerea EURO

In vederea determinării efectelor generate de introducerea EURO asupra furnizorilor de echipamente trebuie analizate principalele modificări structurale cu care aceștia se confrunta. In domeniul aprovizionării, industria furnizoare de echipamente se afla intr-un proces de restructurare generat de fenomenul globalizarii si strâns legat de acesta, dezvoltările rapide din domeniul tehnologiei. EURO va accelera si mai mult modificările structurale din industria furnizoare europeana fortand-o sa devină competitiva la nivel mondial.

EURO va accelera tendința deja existenta pe piața furnizoare din Europa si anume de „europenizare", de concentrare a furnizorilor, de apropiere a acestora de producători, de preluare de către furnizori a unor costuri legate de dezvoltarea si realizarea produselor.

Eliminarea barierelor apărute ca urmare a existentei diferitelor cursuri de schimb valutar va reprezenta un real ajutor adus concernelor producătoare care-sî vor putea reduce numărul de furnizori direcți si se vor orienta cu precădere asupra celor mai „profitabili" furnizori europeni, atragandu-i pe aceștia in jurul zonelor de producție. Tot mai mulți producători tind sa deplaseze anumite etape ale procesului de producție in exterior, translatandu-se in etape corespunzătoare procesului de aprovizionare de la terți („outsourcing"). Acest proces este rezultatul intensificării luptei concurentiaie, standardizării si alianțelor competitive.

3. Sistemul monetar al Republicii Moldova

Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993, odată cuintroducerea în rotație a unității monetare naționale. Cadrul instituțional al acestui sistem a apărut în 1991,odată cu aprobarea de către Parlament a legilor Cu privire la Banca Națională de Stat a Republicii Moldova” și “Cu privire la bănci și activitate bancară”.

În baza acestor legi în 1991, în a doua jumătate a anului, a fost creat un sistem bancar din douăniveluri:

1)Banca Națională a Republicii Moldova;

2)Bănci Comerciale.La sfârșitul anului 1995 Parlamentul a aprobat două legi noi, care au înlocuit legile bancare din 1991:

“Legea cu privire la Banca Națională a Republicii Moldova” și “Legea instituțiile financiare”.
Aceste legi au determinat bazele juridice ale sistemului monetar, precum și funcțiile BNM înorganizarea circulației monetare și a sistemului monetar. Totodată aceste legi reglementează într-o măsurămai mare, față de legile precedente, organizarea și efectuarea rotației monetare.Scara prețurilor în Republica Moldova s-a stabilit stihiinic (spontan, neorganizat, ne controlat),mijloacele bănești se emit în rotație de Banca Națională în baza operațiilor de credit ale acesteia.Politica monetară, valutară și creditară se elaborează de Banca Națională în comun acord cuGuvernul.

Sistemul monetar al R.M are următoare elemente

:1.unitatea monetară

– leul – este singura unitate monetară legală pe teritoriu RM
2.mecanismul de emisiune

– dreptul de emisiune a monedei efective, organizarea circulațieimonetare și retragerea monedei este un atribut al BNM

3.modul de asigurare

– leul este asigurat cu toate activele BNM, inclusiv cu aur, HVS;rezervele băncilor comerciale

4.structura masei monetare

– în circuit sunt bancnote și monede metalice, care au o puterelegală

5. mecanismul reglementării monetar-creditare

6.modul de stabilire a cursului valutar

– raportul dintre leu și moneda străină se detrminăzilnic- cursul valutar oficialSistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul elaborării șiintroducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate țările dezvoltate (instrumentele desupraveghere bancară, crearea atributelor pieței hârtiilor de valoare, implementarea mecanismului contabilconform principiilor internaționale, etc.)

2.Circulația monetară: esență,organizare,forme, masă monetară.Agregatele și indicatoriimasei monetare.Factorii volumului și structurii masei monetare.Circulația monetară în RM.

Esența legii circulației bănești își găsește expresia în faptul că orice cantitate de bani, necesară pentru exercitarea funcției de mijloc de circulație, trebuie să fie echivalentă cu suma prețurilor (costurilor) mărfurilor vândute, împărțită la numărul de rotații (viteza circulației) ale unităților monetare omonime.

…circulația monetară … un ansamblu coerent și complex de fluxuri și circuite prin intermediul cărora se desfășoară mișcarea banilor, în procesul realizării mărfurilor și serviciiloR.

„Mișcarea banilor în exercitarea funcțiilor sale în numerar și fără numerar reprezintă circulația monetară.”

Prin circulație monetară se înțelege mișcarea continuă a banilor, înveșmântați în diverse forme, în procesul de exercitare de către monedă a funcției mijloc de circulatie.
Latura calitativă a circulației monetare este caracterizată de:

expansiunea gamei formelor monedei;

genurile instrumentelor de plată;

amploarea diversității modalităților de achitare;

pluritatea formelor de decontare.

Aspectul cantitativ al circulației monetare este definit de:

indicatorii monetari,

indicii masei monetare;

circuitul monetar.
Circuitul monetar reprezintă suma tuturor plăților efectuate într-o anumită perioadă de timp

O dată cu dezvoltarea relațiilor marfă-bani, pe măsura trecerii de la stilul de gospodărire administrativ de comandă și planificare centralizată la mecanismul de piață de autoreglare a economiei, rolul banilor s-a schimbat în mod radical. Înlocuirea rigidelor instrumente limită-normativ prin alegerea liberă a genurilor și sferelor activității de antreprenoriat și acordarea unor drepturi largi proprietarilor – producători de mărfuri pentru realizarea actelor de cumpărare-vânzare după principiul concurenței și formării liberale a prețurilor le-a atribuit banilor un rol activ în organizarea producției sociale.

FORMELE CIRCULAȚIEI MONETARE Diversitatea instrumentelor monetare șivarietateatehnicilor de transmitere-recepționare a acestora imprimă circulației monetare multiplicitate.
Circulația monetară se derulează în:

CIRCULAȚIA MONETARĂ ÎN NUMERAR Circulația monetară în numerar reprezintă un proces continuu de mișcare a monedei și se caracterizează prin deplasarea numerarului.

Instrumentele circulației monetare în numerar:

moneda principală;

moneda divizionară.

Modalitatea de plată în numerar înseamnă transmiterea directă, nemijlocită a banilor.

CIRCULAȚIA MONETARĂ FĂRĂ NUMERAR

Circulația monetară fără numerar se definește prin transferarea (virament), de pe cont pe cont a banilor. Circulația monetară fără numerar își găsește expresie în decontări, ce reprezintă operațiuni prin care sunt stinse irevocabil obligațiile legate de transferurile de mijloace bănești între doi sau mai mulți participanți la tranzacție și are loc prin debitarea contului de decontare al participantului plătitor și prin creditarea contului de decontare al participantului beneficiar.

DECONTĂRILE FĂRĂ NUMERAR. În contextul decontărilor fără numerar se evidențiază instrumentele circulației monetare fără numerar și modalități de plată prin virament.

INSTRUMENTELE CIRCULAȚIEI MONETARE FĂRĂ NUMERAR

Instrumentele circulației monetare fără numerar sunt:

cecul;

cambia;

bilet la ordin;

card-ul bancar etc.

MODALITĂȚI DE PLATĂ PRIN VIRAMENT

transferul de credit;

debitarea directă;

acreditivul;

incasso-ul;

compensarea bancară.

Transferul de credit este modul de achitare prin ordinul de plată emis de plătitor băncii sale pentru transferarea sumei de bani echivalentă valorii tranzacției de pe propriul cont în contul beneficiarului de mijloacele bănești din banca acestuia.

Debitarea directă este modul de achitare prin cererea de plată emisă de beneficiarul de mijloacele bănești echivalente valorii tranzacției prin banca sa în vederea transferării de pe contul plătitorului din banca acestuia a sumei de bani respective și înscrierea acesteia în contul beneficiarului.

Acreditivul este modalitatea de achitare prin care plătitorul rezervă o suma de bani comparabilă cu valoarea tranzacției și pe măsura executării contractului prin ordinul plătitorului sau cererea beneficiarului de mijloacele bănești suma de bani, integral sau în rate, se transferă de pe contul plătitorului din banca acestuia în contul beneficiarului.
Incasso-ul este modul de transferare (încasare) a mijloacelor bănești din contul plătitorului (datornic) în baza cererii emise de organele de resort (judecătorii, inspectorat fiscal etc.)

Compensarea bancară reprezintă stingerea obligațiilor de plată către o bancă cu drepturile de creanță pe care le are de încasat de la aceeași bancă și stabilirea unui sold care se decontează prin casa de compensație.

Casele de compensatii sunt institutii specializate in asemenea operatiuni si pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul bancii centrale. De cele mai multe ori, casele de compensatii apartin asociatiilor bancare, actionarii fiind bancile din cadrul asociatiei. Ele sunt organizatii nonprofit care presteaza servicii, reciproc utile, pentru membrii sai.

În Republica Moldova circulația monetară derulează în ambele forme ale sale:

circulația monetară în numerar;

circulația monetară fără numerar.

Circulația monetară în numerar se efectuează prin transmiterea nemijlocită a banilor efectivi de la un deținător la altul. În acest scop se folosește bancnotele și moneda divizionară emise de Banca Națională a Moldovei.

Numerarul în Republica Moldova se constituie din:

bancnote cu nominalul de 1,5,10,20,50,100,200,500,1000 lei;

moneda divizionară cu nominalul de 1,5,10,25,50 bani.
CIRCULAȚIA MONETARĂ FĂRĂ NUMERAR ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Se organizează în conformitate cu:

– Regulamentul cu privire la transferul de credit nr.373 din 15 decembrie 2005;

Regulamentul cu privire la debitarea directă nr.176-181/644 din 30 decembrie 2005

Acreditivul etc.

TRANSFERUL DE CREDIT

Transferul de credit reprezintă o serie de operațiuni care începe prin emiterea de către emitent a ordinului de plată și executarea de către banca plătitoare a acestuia în scopul punerii la dispoziția beneficiarului a unei sume de mijloace bănești și se finalizează prin înregistrarea de către banca beneficiară a sumei respective în contul beneficiarului.

Tipuri:

Transferul ordinar este utilizat în scopul efectuării tuturor plăților, care nu se referă la bugetul public național și poate fi inițiat atît de către clientul băncii (titular de cont bancar) cît și nemijlocit de bancă în nume și pe cont propriu, precum și la transferarea sumelor încasate în numerar de la persoanele fizice.

Transferul bugetar este utilizat în scopul efectuării plăților care se referă numai la bugetul public național și poate fi inițiat atît de către clientul băncii (titular de cont bancar) cît și nemijlocit de bancă în nume și pe cont propriu, precum și la transferarea sumelor încasate în numerar de la persoanele fizice.

Documente:

Ordinul de plată – document de plată în baza căruia se efectuează transferul de credit.

SCHEMA TRANSFERULUI DE CREDIT

DEBITAREA DIRECTĂ

Debitarea directă este o modalitate de plată care constă în debitarea de către banca plătitoare a contului bancar al plătitorului cu suma plății indicată în cererea de plată emisă de beneficiar și creditarea corespunzătoare de către banca beneficiară a contului bancar al beneficiarului.

Debitarea contului bancar al plătitorului de către banca plătitoare se efectuează în conformitate cu mandatul de debitare directă, iar creditarea corespunzătoare de către banca beneficiară a contului bancar al beneficiarului în conformitate cu angajamentul privind debitarea directă.

Documente:

Cererea de plată – document de plată în baza căruia se efectuează debitarea directă.

SCHEMA DEBITĂRII DIRECTE

NOȚIUNE DE MASĂ MONETARĂ

Conceptul masă monetară a evoluat de la o perioadă la alta în funcție de cunoașterea fenomenului monetar și de formarea capacităților de gestiune atât a sectorului monetar, cât și, prin acesta, a economiei în ansamblu.

Așa, multă vreme s-a considerat că masa monetară ar fi constituită numai din monedă cu valoare deplină.

Apoi în masa monetară au fost incluse și bancnotele și biletele de tezaur.

Ulterior s-a acceptat cuprinderea în masa monetară și banii de cont.

În prezent masa monetară reprezintă o agregare de mijloace monetare suficient de largă.

Noțiunea „masă monetară” are mai multe sinonime: masa banilor în circulație; masa bănească.

„Masa banilor în circulație – mărime eterogenă constând din suma activelor care por fi utilizate pe teritoriul unei țări pentru cumpărarea de bunuri și servicii și pentru achitarea datoriilor” (KIRIȚESCU Costin).

Masa monetară – totalitatea mijloacelor de cumpărare, plată și acumulare, care deservesc diverse raporturi și care aparțin persoanelor fizice și juridice și statului” (ПОЛЯК Г.Б.).

„Masa monetară se reprezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor și serviciilor și pentru plata datoriilor” (STOICA, V. DEACONU, P.).

„Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichidități, existente la un moment dat în cadrul unei economii”(MANOLESCU, Gh.).

Masa monetară reprezintă totalitatea eterogenă a mijloacelor de lichiditate existente la un moment dat în cadrul unei economii
COMPONENTELE MASEI MONETARE

moneda efectivă sau numerarul (moneda principală și divizionară);

moneda de cont (disponibilități în conturi curente);

depuneri la termen;

alte active.
AGREGATELE MONETARE

Raționamentul care stă la baza măsurării cantității de bani reiese din următoarea axiomă: întrucât banii sunt rezerva de active lichide folosite pentru efectuarea tranzacțiilor, cantitatea de bani, de fapt, este cantitatea acestor active.

În aspect conceptual ideea este simplă, însă tehnica realizării în practică este suficient de dificilă.

Aceasta este condiționat de faptul că activele menționate posedă diferit grad de lichiditate.

Cu toate acestea, în scopul măsurării cantității de bani în economie, se folosesc anumiți indicatori, rezultați din gruparea activelor lichide, care au fost numiți agregate monetare.

Agregatele monetare până în anii ”70 ai secolului trecut aveau o structură relativ simplă, fiind considerate drept monedă, mijloacele de plată cu plasamente lichide pe termen scurt, incluse în pasivul băncilor. Agregatul monetar reprezintă un ansamblu de active monetare de diferită structură și conținut ale activelor lichide ce servesc ca măsurătoare a unor unor fracțiuni sau a totalului masei monetare.

AGREGATELE MONETARE
ÎN ȚĂRILE DEZVOLTATE

C – grupează toate mijloacele de plată sub forma monedei efective (bilete de bancă și moneda divizionară)

M1 – include C+depunerile în conturi curente

M2 – constă din M1+ depozitele la termen și conturi de economii în băncile comerciale;

M3 – cuprinde M2+ active cu grade diferite de lichiditate și în structura cărora pot fi incluse certificatele de depozit, bonuri de casă, conturi de economii pe termen mediu ș.a. titluri.

L – constă din M3+ titluri emise pe termen mediu și lung negociabile și care pot fi transformate mai rapid sau mai lent în mijloace de plată, respectiv în lichidități.

2.3. NIVELUL, STRUCTURA ȘI DINAMICA MASEI MONETARE

Indicatorii de estimare a parametrilor masei monetare și evoluției acesteia.

La ei se referă indicatorii:

de nivel;

de structură;

de dinamică.

INDICATORII DE NIVEL AI MASEI MONETARE -Nivelul masei monetare reprezintă mărimea acesteia pe fiecare agregat monetar la o anumită dată . Un indicator special de nivel este ponderea masei monetare în PIB. Acesta se calculează potrivit relației:

MM / PIB x 100 %. Tot pentru evaluarea nivelului masei monetare se folosește indicatorul baza monetară (BM), care se calculează ca suma dintre banii în numerar (C) și rezervele băncilor comerciale la Banca centrală (R).

BM = C +R.

INDICATORII DE STRUCTURĂ AI MASEI MONETARE- Structura masei monetare reprezintă ponderea fiecărui constituent în totalul ei.

Structura masei monetare (Smm) se determină potrivit relației:

Smm = Ci / MM x 100%,

unde:

Ci – componentul masei monetare i;

MM – masa monetară;

i – genul componentului

INDICATORII DE DINAMICĂ AI MASEI MONETARE- Dinamica masei monetare remarcă modificarea parametrilor cantitativi ai ei de la o perioadă la alta.

Indicatorii de dinamică principali sunt creșterea absolută (∆AM) și creșterea relativă (IAM) a masei monetare și se calculează potrivit relației:

∆AM = AMi1 – AMi0,

unde:

AMi1 – agregatul monetar de genul i la data de referință;

AMi0 agregatul monetar de genul i la data de bază;

i – genul agregatului monetar.

IAM = AMi1 / AMi0 x 100%.

INDICATORII DE EVALUARE A EFECTELORMASEI MONETARE
1)rata dobânzii;-Efectele variației indicatorului ratei dobânzii asupra masei monetare se manifestă în funcție de perioada de timp, și anume:

pe termen scurt – o creștere a dobânzilor accelerează creșterea masei monetare, iar o scădere, o încetinește.

pe termen mediu, o creștere a dobânzii încetinește creșterea masei monetare și invers.

Indicatorul principal de efect este rata dobânzii (r). Aceasta exprimă raportul procentual dintre dobânda plătită pentru angajarea creditului și valoarea creditului:

R = D /Cx100%.
2)rata de schimb.

3)viteza de rotație a banilor;

Viteza de rotație a banilor este indicatorul care exprimă numărul mediu de utilizări a unității monetare în tranzacții pentru plata mărfurilor și serviciilor, onorării obligațiilor, transferul capitalului într-o anumită perioadă de timp.

FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ VITEZA DE CIRCULAȚIE A BANILOR

conjunctura economică,

agregatele monetare,

organizarea plăților,

factorul psihologic etc.
ECUATIA SCHIMBULUI
M x V = P x Y,

unde:

M – cantitatea de bani ce se află în circulație (masa monetară);

V – viteza de circulație a banilor;

P – nivelul prețurilor (mărimea medie);

Y – volumul real al producției.

Agregatele monetare IN RM se calculează potrivit Regulamentelor Băncii Naționale a Moldovei

M1- include banii în circulație (M0) + depozitele la vedere;

M2 – constă din M1 + depozitele la termen + instrumentele pieței monetare;

M3 – constă din M2 + depozitele în valută.

Circulația monetară îndeplinește două funcții, care se regăsesc continuu în mișcarea banilor:

funcția de instituționalizare, prin care circulația monetară generează, dezvoltă și extinde sistemul monetar și componentele acestuia;

funcția de subzistență, de emisiune, prin care se realizează punerea în circulație și retragerea din circulație a banilor.

Transformarea mărfii în bani se realizează în trei modalități:

a) modalitatea "în numerar", situație în care moneda funcționează în principal ca măsură a valorii și ca mijloc de schimb;

b) modalitatea "pe credit", moneda funcționând ca mijloc de plată;

Această modalitate utilizează adesea instrumente financiare de schimb (cambia, cecul etc), utilizând la scadență banii de cont (scripturali), adică plata prin virament.

c) modalitatea "în valută", utilizată în realizarea schimbului interțări se diferențiază semnificativ, în cadrul circulației monetare de ansamblu. Circulația monetară reprezintă unitatea dintre cele trei modalități interdependente, care se influențează reciproc.

Dimensiunile internă și internațională ale circulației monetare sunt completate, într-o abordare sistemică, cu dubla perspectivă prin care trebuie înțeleasă circulația monetară:

circulația monetară concepută ca un proces unitar complex, cu un conținut și funcții determinate;

circulația monetară concepută ca o diversitate concretă de forme și modalități, prin care se realizează mișcarea banilor.

In unitatea sa prin diversitate, circulația monetară îndeplinește două funcții, care se regăsesc continuu în mișcarea banilor.

funcția de instituționalizare, prin care circulația monetară generează, dezvoltă și extinde sistemul monetar și componentele sale;

funcția de subzistență, de emisiune, prin care se realizează punerea în circulație și retragerea din circulație a banilor.

Realizarea acestor funcții prezintă particularități evidente în prezent când au loc mutații determinante în înseși funcțiile monedelor, îndeosebi ale funcțiilor de mijloc de circulație și de plată universal.

In sens restrâns, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată care permit deținătorului achiziționarea imediată de bunuri, servicii și efectuarea de plăți directe. Potrivit acestei definiții, în structura masei monetare se cuprind două componente:

Numerarul (sau moneda efectivă) este componenta cea mai lichidă a masei monetare. Numerarul este necesar pentru achiziționarea de bunuri, servicii și pentru efectuarea diverselor plăți din economie.

Disponibilitățile în conturile curente deschise la bănci, casele de economii, alte instituții financiare etc. sunt considerate monedă și deci sunt incluse în masa monetară, pentru că titularii acestor disponibilități pot să-și procure bunuri, servicii (cu ajutorul cecurilor, cârdurilor etc.) și să efectueze plăți directe pentru achitarea datoriilor.

Aceste două componente ale masei monetare mai poartă numele de monedă propriu-zisă.

În sens larg, masa monetară reflectă nu doar mijloacele de plată propriu-zise, ci și ansamblul activelor financiare lichide susceptibile să se transforme imediat sau într-un termen scurt în monedă propriu-zisă, fără riscul unei pierderi semnificative de valoare. Masa monetară în sens larg cuprinde, pe lângă moneda propriu-zisă (numerarul și disponibilitățile în conturile curente):

depozitele la termen și în vederea economisirii, constituite la bănci, casele de economii etc, care au un grad mai redus de lichiditate pentru că nu pot fi folosite pentru efectuarea de plăți directe. Includerea lor în masa monetară este justificată de faptul că, din punctul de vedere al influenței pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului și structurii cheltuielilor titularilor, și deci asupra cererii solvabile, nu există deosebire față de disponibilitățile din conturile curente;

titlurile de pe piețele financiare considerate substitute apropiate monedei propriu-zise, pentru că sunt ușor negociabile și nu comportă o pierdere semnificativă de valoare (certificate de depozit emise de bănci, bonuri emise de instituții și societăți financiare, bonuri de tezaur negociabile emise de stat etc). Gama acestor instrumente diferă de la o țară la alta, în funcție de condițiile specifice fiecărei țări și de alți factori, așa cum vom arăta în paragraful următor.

Indicatori monetari: informații care permit cunoașterea, analiza și previzionarea proceselor monetare.

Masa monetara, în compoziția sa, nu înregistrează decât moneda deținută de subiecții economici nonfmanciari (firme, gospodării, instituții publice),moneda deținută de sistemul bancar și utilizată în relațiile dintre instituțiile bancare nefăcând parte din masa monetară.

Delimitarea masei monetare și constituirea componentelor sale, agregatele monetare, presupun utilizarea unor criterii care să permită selecționarea acelor elemente de natură să ofere posibilități pentru realizarea unei politici monetare prin care să se influențeze eficient și pozitiv sfera reală, agregatele monetare constituindu-se atât în calitate de indicatori de măsurare monetară, cât și în calitate de obiective ale politicii monetare

Agregatele monetare reprezintă un ansamblu de active monetare deținute de agenții nefinanciari rezidenți, care prezintă particularitatea că agregatul cel mai restrâns este inclus în agregatul de mărime imediat superioară ș.a.m.d., astfel încât agregatul cel mai larg, cel al lichidității, le include pe toate celelalte.

Prin construirea agregatelor monetare, autoritățile monetare urmăresc nu doar o simplă cunoaștere a volumului mijloacelor de plată, ci și ca acestea să ofere informații care să le permită orientarea evoluțiilor monetare în funcție de obiectivele urmărite.

Una dintre problemele principale legate de agregatele monetare o reprezintă stabilirea activelor financiare care se cuprind în structura lor. în acest sens s-au conturat două metode de abordare a agregatelor monetare, care pun în evidență criteriile de selecție a elementelor componente, și anume: metoda apriorică și metoda empirică. în cazul primei metode, criteriile de selecție sunt: gradul de lichiditate, posibilitatea controlului prin măsuri de politică monetară, legătura cu evoluția reală (economia reală). Metoda empirică, susținută îndeosebi de economistul american Milton Friedman, are în vedere drept criteriu stabilirea legăturilor funcționale dintre activele financiare și evoluția economiei reale, evidențiată prin testarea diverselor grupuri de agregate monetare, formate pe baza unor ipoteze alternative. In practică, stabilirea concretă a activelor financiare care se cuprind în structura agregatelor monetare se realizează prin combinarea celor două metode.

Construirea agregatelor monetare ridică două probleme speciale, și anume :

încadrarea activelor financiare care se află la granița definițiilor adoptate și care pot fi sau nu incluse într-un agregat, de exemplu depozitele la termen care pot fi transformate cu ușurință în monedă propriu-zisă și care în unele țări pot fi utilizate ca atare pentru plăți, în aceste cazuri, decizia de a include sau nu activul financiar respectiv este convențională;

identificarea statistică a definițiilor adoptate pentru agregatele monetare. în acest sens se au în vedere posibilitățile de obținere a datelor.

Agregatele monetare sunt mărimi definite de către autoritățile monetare, care servesc ca suport al politicii monetare, în particular, pentru supravegherea creșterii mijloacelor de plată.

Agregatele monetare definite de Banca Centrală Europeană, construite prin integrarea succesivă a activelor cu caracter monetar care figurează în pasivul bilanțului consolidat al instituțiilor finaneiar-monetare, sunt (figura 1):

agregatul monetar restrâns (Mi), în care se includ moneda fiduciară (bancnotele și monedele metalice) și depozitele la vedere;

agregatul monetar intermediar (M2), care cuprinde, pe lângă Mj, depozitele la termen (pe o perioadă de până la doi ani inclusiv) și depozitele cu preaviz de cel mult trei luni. Agregatul M2 poartă și denumirea de cvasimonedă pentru că include plasamente care pot fi disponibile în orice moment, cu aplicarea unor restricții (de exemplu comisioane, penalități, existența unui preaviz etc), dar nu pot servi în mod direct la efectuarea plăților;

agregatul monetar M3 – care reprezintă masa monetară în sens larg – include M2, la care se adaugă instrumente negociabile, considerate substitute apropiate depozitelor, emise de instituțiile financiar-monetare.

Problematica agregatelor monetare se circumscrie conceptului mai larg al lichidității, considerată în trei perspective: a unui instrument financiar, a unui agregat economic, a economiei.

Spre deosebire de practica monetară europeană, în Republica Moldova se utilizează următoarele agregate monetare (tabelul 1).

Tabelul 1 Agregatele monetare

Mecanismele economice funcționează într-o manieră mediată, prin intermediul a numeroase voințe umane, care pot să le altereze sau chiar să le blocheze. Ca urmare, este necesară analiza factorilor determinanți ai multiplicatorului creditului, adică analiza comportamentelor agenților economici care conferă procesului de multiplicare monetară adevărata sa face ca multiplicarea creditelor, care nu este decât virtuală, să devină reala, este voința clienților de a solicita credite de la bănci. O bancă poate foarte bine să dispună de rezerve excedentare amploare. Acești factori sunt:

1) cererea de credite bancare;

2) preferința utilizatorilor de monedă pentru moneda scripturală;

3) politica băncii centrale.

1. Cererea de credite bancare reprezintă principalul factor determinant al multiplicatorului creditului. într-adevăr, forța care, adică poate dori să creeze monedă scripturală, însă dacă nu are clienți care să-i ceară credite, nu va putea utiliza efectiv rezervele excedentare respective și, deci, nu va putea emite monedă.

2. Preferința utilizatorilor de monedă pentru moneda scripturală (corelativ, pentru numerar) constituie un alt factor determinant al multiplicatorului, care exprimă partajarea masei monetare totale în monedă legală și în monedă scripturală, în conformitate cu dorințele utilizatorilor de monedă.

3. Politica băncii centrale este cel de-al treilea factor determinant al valorii multiplicatorului.

3.Banca centrală: apariție,evoluție,organizare, funcții, operațiuni, rol. Banca Națională a Moldovei.

Aparția și organizarea băncilor centrale

Analiza sistemelor bancare contemporane evidențiază că acestea sunt structurate pe două nivele, respectiv banca centrală și băncile de rang secundar, denumite și bănci de sistem. Rolul băncii centrale rezultă din monopolul asupra emisiunii montare și din funcția de autoritate monetară, pe care a preluat-o treptat și pe măsură ce s-a implicat în afacerile statului și, în mod special, în politica economică. în acest context, este necesară precizarea faptului că, în momentul inițial al formării sistemelor bancare, nu exista o delimitare între operațiunile realizate de băncile comerciale și cele centrale (sau de emisiune). În perioada convertibilității monetare, activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu al băncilor centrale. Identificarea celor două tipuri de bănci s-a înfăptuit în timp, prin concentrarea emisiunii de monedă la nivelul unei singure bănci, banca centrală, care a început, astfel, să dețină monopolul asupra operațiunii de emisiune.

Acest proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcție de gradul de evoluție economică și socială a țărilor. Astfel, în Anglia, banca centrală s-a înființat în anul 1694, sub formă de societate privată pe acțiuni; în anul 1880 se organizează Banca Franței, iar în anul 1863, băncile naționale din SUA. Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin reglementări ale statului, s-a realizat mai târziu, printr-o serie de legi, care au marcat evoluția sistemelor monetare. Pot fi enumerate câteva momente: în anul 1844, în Anglia se stabilește sistemul de emisiune (prin legea lui Robert Peel); în 1848, în Franța, se elimină dreptul de emisiune monetară al băncilor departamentale; în 1913 în SUA se creează Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bănci federale de rezerve.

Deși, în perioada actuală, băncile centrale ale tuturor țărilor, cu excepția celor 12 bănci de rezervă din SUA, sunt bănci cu capital de stat, de-a lungul evoluției lor în timp, s-au identificat mai multe categorii de bănci, în funcție de proveniența capitalului. Astfel, în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, băncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, iar în țări, precum România și Belgia, capitalul băncilor a fost mixt.

Activitatea băncilor centrale, gestionarea și execuția politicii monetare, este coordonată de anumite organisme, în a căror componență se află membri numiți după diverse criterii. Astfel, în funcție de măsura în care alegerea guvernatorului și a membrilor Consiliului de Administrație depinde de raportul dintre puterea politică și banca de emisiune, se poate stabili gradul de independență al băncii centrale. Structurile băncilor centrale sunt, în mare parte, legate de factori politici ai țărilor respective și de tradiția acestora. în țările centralizate există o unică instituție, banca centrală, care deține sucursale sau agenții în regiuni sau departamente, în timp ce în țările federale, structura federală se regăsește și la nivelul băncii centrale, în grade diferite. Astfel în Germania, în anii 1940, aliații favorabili federalizării puternice a acestei țări au impus 11 Bănci Centrale ale landurilor, pentru înlocuirea băncii Reichsbank. Ulterior, în anul 1948, s-a creat un institut central de emisiune, considerat o filială a băncilor centrale din cele 11 landuri. în 1957, după recuperarea suveranității Germaniei, această instituție a fost înlocuită cu Deutsche Bundesbank, iar în structurile de conducere au fost incluși toți președinții băncilor federale.

Evoluția numărului de bănci centrale și sporirea rolului acestora

Băncile centrale, diferite de la o țară la alta, ca formă și dimensiune, și-au dezvoltat propria lor politică, în contextul economic și cultural respectiv, însă, de-a lungul secolelor și-au îndeplinit obiectivul principal, de menținere a valorii interne și externe a monedei. Interpretarea acestui objectiv prezintă particularități de-a lungul timpului. Astfel, în perioada etalonului aur, obiectivul a fost formulat în termeni ai convertibilității metalice; ulterior, prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii, obiectivul băncii centrale a fost reformulat în termeni de stabilitatea a prețurilor. Alături de acestea, obiectivele intermediare au prezentat o mare variabilitate, însă, indiferent de modificările produse în formularea obiectivelor, băncile centrale au acceptat ideea că stabilitatea monetară constituie o contribuție importantă la stabilitatea financiară, și, de asemenea, rolul lor a evoluat o dată cu dezvoltarea sistemului financiar.

Apariția tuturor băncilor centrale în perioada secolelor XVII-XVII1 s-a bazat pe băncile comerciale existente și cărora li s-a încredințat, de către guvernele țărilor respective, rolul de „bancher" al statului, cum a fost cazul Olandei și al țărilor scandinave.

În alte țări, băncile centrale s-au înființat pentru a emite moneda necesară războaielor (Banca Angliei, 1694) sau pentru a spori stabilitatea monetară după cheltuielile generate de războaie, prin emisiunea de titluri guvernamentale (cum a fost cazul Băncii Norvegiei, 1816, al Reichsbank în 1876, sau al băncii Danemarcei, în 1818). Analiza cronologică a băncilor centrale evidențiază că acestea s-au constituit prin transformarea unor bănci comerciale, prin dobândirea gradua'lă a unor drepturi de monopol asupra emisiunii de monedă, și prin acceptarea responsabilității de împrumutător de ultim resort.

Creșterea numărului băncilor centrale și asumarea de către acestea a rolului de împrumutător de ultim rang evidențiază implicarea lor efectivă în asigurarea stabilității sistemului financiar. Reprezentativ în acest sens este cazul Sistemului Federal de Rezerve creat în 1913, ca reacție promptă la panicile bancare și crizele semnificative din anul 1907, spre deosebire de băncile centrale Scandinave și cele din America Latină, care au avut responsabilități în asigurarea prudenței bancare numai după anul 1939, când s-au diversificat formele de intervențiile ale statului în economie.

Funcțiile și operațiunile băncilor centrale

Funcțiile băncilor centrale. Fiecare bancă centrală are o sarcină prioritară – să mențină puterea de cumpărare și cursul valutar al monedei naționale și să asigure stabilitatea și lichiditatea sistemului bancar, eficiența și fiabilitatea sistemului de plăți. Pentru a realiza aceste obiective, Banca Centrală îndeplinește următoarele funcții de bază: reglementarea sistemului bănesc și de credit, emiterea cu drept de monopol a bancnotelor, precum și funcțiile – economică externă, de bancă a băncilor, de bancă a guvernului, de control și supraveghere (monitorizare) a activității instituțiilor de credit.

În sistemul măsurilor de exercitare a influenței managementului bancar asupra implementării politicii bănești și de credit a statului, funcția de reglementare a sistemului bănesc și de credit este cea mai eficientă și ocupă un loc prioritar.

Funcția de emitere cu drept de monopol a bancnotelor. Băncii Centrale, în calitate de reprezentant al statului, i se atribuie monopolul doar asupra emisiunii bancnotelor, adică a monedei naționale de credit, unanim acceptată în țară ca mijloc de stingere a creanțelor.

Funcția de realizare (implementare) a politicii valutare. Banca Centrală este promotorul politicii valutare de stat, ce prevede un complex de măsuri al căror scop constă în consolidarea pozițiilor economice externe ale țării. Obiectivele (direcțiile) politicii valutare sunt determinate de situația economică și politică din țară, de starea balanței de plăți și circulației bănești, precum și de angajamentele sale pe plan extern, asumate ca participant (membru) al organizațiilor internaționale valutare și de credit.

În linii generale, politica valutară constă în:

reglementarea cursului valutar pe calea menținerii cursului de schimb al monedei naționale;

înfăptuirea reglementării (gestiunii) valutare și a controlului valutar pe calea reglementării decontărilor internaționale, balanței plăților, controlului circulației valorilor valutare atât în propria țară, cât și dincolo de frontierele ei, participarea la elaborarea prognozei și organizarea procesului de întocmire a balanței de plăți;

formarea rezervelor valutare și administrarea acestora, realizând operațiuni în sfera circulației rezervelor valutare în aur;

înfăptuirea colaborării valutare internaționale și participarea la lucrările de pregătire a acordurilor (convențiilor) internaționale asupra problemelor respective, colaborării cu băncile centrale ale altor țări, precum și cu organizațiile valutare și de credit internaționale și regionale, reprezentând țara dată în aceste organizații.

Funcția de bancă a băncilor. Spre deosebire de băncile comerciale, Banca Centrală nu se implică în relații directe cu oamenii de afaceri și populația. Clientela sa de bază o alcătuiesc băncile comerciale, care acționează ca un fel de intermediari între sfera economică și Banca Centrală. Aceasta din urmă păstrează numerarul disponibil al băncilor comerciale, adică rezervele lor de casă. Istoricește, băncile comerciale plasau aceste rezerve în Banca Centrală cu titlu de fond de garanție pentru amortizarea depozitelor. În sec.20, băncile comerciale din majoritatea țărilor, conform legii, erau datoare să-și păstreze o parte din rezervele de casă la Banca Centrală. Aceste rezerve se mai numesc rezerve bancare obligatorii. Banca Centrală stabilește raportul minimal dintre rezervele obligatorii și obligațiile depozitare (norma rezervelor obligatorii).

Funcția de bancă a guvernului. După cum s-a remarcat, indiferent de cui aparține capitalul, băncile centrale sunt strâns legate de instituția statului. În calitate de bancher al guvernului, Banca Centrală se prezintă și în calitate de casier, creditor, consultant financiar. Banca Centrală își deschide conturile pentru guvern și departamentele guvernamentale. În majoritatea țărilor, una din atribuțiile Băncii Centrale este executarea de casă a bugetului de stat. Veniturile guvernului, provenite din impozite, taxe și împrumuturi, sunt trecute într-un cont fără dobândă al trezoreriei din Banca Centrală, toate cheltuielile guvernului fiind acoperite din acest cont.

Funcția de control și supraveghere (monitoring). În majoritatea țărilor lumii, Banca Centrală exercită controlul și supravegherea băncilor în scopul menținerii stabilității și fiabilității sistemului bancar, apărării intereselor deponenților și creditorilor. Într-o serie de țări (Australia, Italia, Rusia) funcția de control și supraveghere o îndeplinește în mod exclusiv Banca Centrală; în alte țări (Germania, Elveția, Franța) – Banca Centrală, în colaborare cu de alte organisme (trezoreria, comisia bancară etc.), iar în unele țări (Canada, Austria, Danemarca, Norvegia) – alte organisme, nu Banca Centrală.

Principalele obiective ale funcției de supraveghere și control, exercitată de Banca Centrală asupra băncilor comerciale, sunt:

eliberarea licențelor pentru activitatea bancară și efectuarea anumitor tipuri de operațiuni (valutare, cu hârtii de valoare, cu metale prețioase);

verificarea și analiza dărilor de seamă financiare, prezentate de instituțiile bancare, efectuarea reviziilor pe teren;

stabilirea normativului pentru rezervele obligatorii și instituirea sistemului de normative economice, controlul respectării lor.

■ Utilizând criteriul bilanțier, operațiunile băncii centrale pot fi analizate ca operațiuni active și operațiuni pasive.

Operațiunile active desfășurate de băncile centrale se concretizează în:

operațiuni de creditare;

decontări interbancare;

operațiuni de vânzare-cumpărare de aur și devize.

Ponderea cea mai mare o dețin operațiunile de creditare, concretizate în acordarea de credite, atât statului, sub forma creditelor guvernamentale, cât și celorlalte bănci din sistemul bancar, prin operațiunile de rescontare și refinanțare.

în relațiile cu băncile comerciale, banca centrală realizează operațiuni de rescontare, respectiv acceptă titlurile de credit pe care băncile le dețin în portofoliul lor și care provin din vânzările pe credit ale mărfurilor. De asemenea, banca centrală poate acorda credite pe gaj de efecte comerciale, situație în care titlurile de credit rămân în proprietatea băncii comerciale, servind băncii de emisiune doar ca garanție a rambursării împrumutului. Un astfel de credit se practică atunci când operațiunile de reescontare nu sunt favorabile, datorită dobânzilor, sau atunci când perioada de timp este mai mjcă decât în cazul rescontului. Nivelul maxim care se poate acorda sub forma unui astfel de credit reprezintă mai puțin de 100% din valoarea portofoliului de titluri.

O altă formă de creditare pe care o practică băncile centrale este creditul pe gaj de efecte publice, numit și credit de lombardare. Titlurile care constituie garanția unui astfel de credit sunt obligațiunile și bonurile de tezaur, cumpărate de către băncile comerciale, cu ocazia emisiunilor lansate de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Legislațiile care reglementează activitatea băncilor centrale din diferite țări prevăd și posibilitatea acestora de a acorda credite guvernamentale în mod direct, în general pe baza bonurilor de tezaur, pe o perioadă mai mică de 1 an.

Operațiunile de decontare, inter- și intrabancare prezintă importanță, datorită locului pe care îl deține banca centrală printre participanții la compensarea multilaterală a plăților.

Prin operațiunile de vânzare-cumpărare de aur și valute, banca centrală își consolidează rezerva valutară și influențează cursul valutar al monedei naționale țață de valutele principale, în funcție de obiectivele politicii monetare și valutare practicate în țara respectivă.

Operațiunile de pasiv ale băncii centrale constau în următoarele:

formarea capitalului propriu;

depunerile sau sursele atrase;

emisiunea monetară.

Rolul băncilor centrale în gestiunea crizelor bancare

Majoritatea crizelor bancare constituie o manifestare complexă și interactivă a unor puncte slabe din domeniul economic, financiar și structural.

În opinia unor autori (Kirkpatrik, 2000), crizele financiare implică următoarele sectoare: cel monetar, financiar și cel al întreprinderilor, un fenomen recent fiind cel al legăturii care se manifestă între balanța de plăți externă și criza sistemului bancar.

Într-un număr sporit de cazuri, crizele sistemice sunt precedate de ajustări macroeconomice majore care, deseori, conduc economiile către stări de recesiune, după ce au fost previzionate stări de creștere economică.

Deși cauzele crizelor sunt în zona macroeconomică, totuși este o greșeală a considera originea crizelor în acest domeniu, întrucât cele mai multe puncte slabe se află în interiorul sistemului bancar (împrumuturi peste limita acceptată, o slabă monitorizare a riscurilor și controlului).

Analizele recentelor crize financiare în țările dezvoltate și slab dezvoltate, evidențiază anumite cauze caracteristice ale acestora:

analiza necorespunzătoare a riscului;

managementul și controlul neadecvat;

supravegherea oficială necorespunzătoare;

publicarea unor informații inadecvate;

guvernantă corporativă necorespunzătoare (la nivelul băncilor și al societăților cliente ale băncilor).

În scopul limitării amplorii crizelor bancare, băncile centrale intervin, acționând ca împrumutător de ultim rang sau impunând sistemelor bancare anumite cerințe, în ceea ce privește mărimea capitalului.

Banca Națională a Moldovei: rol și funcții

Banca centrală este institutul bancar aflat în fruntea întregului aparat bancar, care are ca atribuții: emisiunea banilor, concentrarea rezervelor bănești ale băncilor comerciale și acordarea creditelor acestora, influențarea directă și indirectă a volumului și costului creditelor, acordarea de împrumuturi statului și păstrarea tezaurului de stat. în Republica Moldova funcțiile băncii centrale le îndeplinește Banca Națională a Moldovei.

Banca Națională a Moldovei (BNM) este o persoană juridică publică autonomă și este responsabilă față de Parlamentul Republicii Moldova. La moment capitalul BNM este subscris de stat în mărime de 200 milioane de lei.5 El poate fi majorat prin decizia Consiliului de administrație, și această decizie trebuie să fie aprobată de Parlament.

Obiectivul principal al Băncii Naționale este de a realiza și a menține stabilitatea monedei naționale. Pentru atingerea acestui scop BNM stabilește și menține condițiile pieței monetare, de credit și valutare, care conduc la dezvoltarea economiei naționale.

BNM are următoarele atribuții fundamentale:

stabilește și promovează politica monetară și valutară în stat;

acționează ca bancher și agent fiscal al statului;

întocmește analize economice și monetare, adresează guvernului propuneri, aduce rezultatele analizelor la cunoștința publicului;

autorizează, supraveghează și reglementează activitatea instituțiilor financiare;

acordă credite băncilor și statului;

supraveghează sistemul de plăți din republică și facilitează funcționarea ficientă a sistemului de plăți interbancare;

activează ca organ unic de emisiune a monedei naționale;

păstrează și gestionează rezervele valutare ale statului;

întocmește balanța de plăți a statului;

în numele Republicii Moldova își asumă obligații și execută tranzacțiile ezultate din participarea Republicii Moldova la activitatea instituțiilor ublice internaționale în domeniul bancar, de credit și monetar în conformitate cu condițiile acordurilor internaționale.

Conform atribuțiilor stipulate prin lege, BNM îndeplinește următoarele funcții:

de emisiune monetară;

stabilește și conduce politica monetară și valutară a țării;

bancă a băncilor;

agent fiscal și bancher al statului.

BNM – centru de emisiune monetară în Republica Moldova

Obiectivul esențial al politicii BNM este reglementat prin Legea„Cu privire la Banca Națională a Moldovei", cap. VIII, în temeiul căreia BNM este unica instituție autorizată să emită bancnote și monede metalice și să le pună în circulație pe tot teritoriul țării. Unitatea monetară în Republica Moldova este leul moldovenesc cu subdiviziunea sa banul. Moneda se emite și se pune în circulație în concordanță cu creșterea economică.

BNM administrează direct rezerva de bancnote și de monede metalice, elaborează programul de emisiune a acestora și asigură emisiunea regulată de bancnote și de monede metalice în vederea satisfacerii nevoilor de numerar ale țării. Banca Națională, organizând tipărirea bancnotelor și baterea monedelor metalice, ia măsuri în scopul păstrării în siguranță a banilor care nu sunt puși în circulație.

BNM este singură în drept, în baza regulamentelor sale, să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale bancnotelor și monedelor metalice care sunt mijloc de plată în republică.

BNM stabilește și conduce politica monetară și valutară a tării

Banca Națională conlucrează cu guvernul în atingerea obiectivelor sale și, conform legislației în vigoare, întreprinde acțiuni necesare pentru a realiza o astfel de conlucrare. La stabilirea politicii monetare și valutare BNM consultă organele economice și financiare corespunzătoare ale guvernului. Banca Națională furnizează organelor economice și financiare ale guvernului, la cererea acestora, informații referitoare la problemele monetare și financiare și invers, organele menționate, la rândul lor, furnizează la cererea Băncii Naționale informații referitoare la problemele macroeconomice, monetare sau financiare.

Banca Națională a Moldovei efectuează patru tipuri de operațiuni de piață deschisă: vânzări și cumpărări ale valorilor mobiliare de stat, precum și acorduri REPO – operațiuni de cumpărare a valorilor mobiliare de stat, cu condiția răscumpărării lor la o dată și la un preț stabilit (tranzacții REPO de vânzare și REPO de cumpărare). Ele sunt utilizate în conformitate cu obiectivele politicii monetare pentru momentul stabilit.

Mecanismul rezervelor minime obligatorii ale băncilor comerciale este un important instrument al politicii monetare. Banca Națională stabilește băncilor comerciale cerințele menținerii rezervelor obligatorii față de depozite și alte pasive similare specificate în acest scop. Aceste rezerve se mențin prin reținerea banilor în numerar în casă sau în conturile corespondente ale băncilor (sau în contul special destinat rezervelor obligatorii) la BNM.

Politica dobânzii. în baza Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei, art.18, BNM, îndeplinind funcția de bancă a băncilor, este în drept să acorde credite băncilor comerciale. Prin acest instrument al politicii monetare, BNM poate influența volumul de credite acordate de băncile comerciale economiei naționale și, respectiv, majorarea sau micșorarea masei monetare din circulație. Acordarea de credite băncilor de către Banca Națională are scopul menținerii lichidității economiei naționale și a băncilor. Creditele bancare pot fi acordate conform legislației sub formă de avansuri, împrumuturi, cumpărări, vânzări, scontări și rescontări ale instrumentelor negociabile, pe bază competitivă sau necompetitivă. Din 1991 până în prezent Banca Națională a Moldovei a utilizat următoarele forme de credite: licitații de refinanțare, facilitatea de lombard, credite overnight, credite directe, REPO de cumpărare etc.

Creditele acordate de BNM băncilor comerciale sunt asigurate prin:

valori mobiliare emise de guvern cu scadența nu mai mare de un an de a data achiziționării lor de către BNM;

cambii simple sau trate emise în scopuri comerciale, conținând două au mai multe giruri» dintre care cel puțin unul să aparțină unei bănci i să fie cu scadența nu mai mare de 9 luni de la data achiziționării de NM;

titlurile emise cu privire la bunuri sau mărfuri asigurate integral împotriva riscului sau a pierderilor la nivelul stabilit de BNM;

depozitele și alte conturi la BNM sau la o altă banca acceptată de ea, eprezentând orice fel de active pe care BNM le poate cumpăra, vinde au negocia.

Banca Națională poate acorda credite neasigurate numai în cazuri excepționale, când acestea sunt necesare în scopul protejării integrității sistemului bancar.

Banca Națională stabilește și aduce la cunoștința publicului ratele minime ale dobânzii la care se acordă creditele băncilor, criteriile conform cărora băncile vor fi eligibile pentru a li se acorda credite.

Reprezentând prețul banilor, rata de bază joacă un rol important în formarea cererii pentru resursele creditoare ale BNM, influențând în acest fel banii de rezervă și masa monetară. Esența folosirii ratelor dobânzii în calitate de instrument al politicii monetar-creditare este următoarea:

în condițiile în care procesele inflaționiste se intensifică și inflația efectivă depășește directiva stabilită, BNM micșorează volumul creditelor ferite băncilor comerciale, majorând rata creditelor respective;

în caz contrar, când nivelul inflației și alți indicatori monetari corespund politicii monetare a BNM și crește cererea față de credite, BNM ărește volumul creditelor oferite, micșorând rata de bază.

în condițiile creșterii nivelului de inflație, acest instrument se utilizează cu precauție, deoarece micșorarea volumelor licitațiilor creditoare poate duce la mărirea ratei dobânzii, ceea ce constituie un impuls negativ pentru economie. Ca rezultat, se vor„scumpi" creditele acordate de băncile comerciale economiei naționale.

Politica BNM a ratelor dobânzii pe parcursul anilor s-a bazat pe analiza dinamicii proceselor inflaționiste, indicatorilor monetari și macroeconomici, a situației pe piața financiară și a fost orientată spre menținerea ratelor dobânzilor reale la un nivel pozitiv inferior, stimulând astfel cererea sectorului real de economiei la credite și, corespunzător, creșterea economică.

Dacă în perioada de acordare a creditelor de refinanțare BNM stabilea rata de refinanțare în funcție de cererea și oferta pe piața de credit, începând cu 2001 ratele de dobândă la instrumentele financiare sunt stabilite folosind metoda coridorului. Drept reper în stabilirea ratelor la totalitatea instrumentelor utilizate servește rata de bază aplicată la refinanțarea băncilor prin operațiuni REPO de cumpărare a valorilor mobiliare de stat pe un termen de două luni, efectuate în cadrul operațiunilor de piață deschisă.

Licitația de depozit. Banca Națională a Moldovei, în scopul menținerii condițiilor pieței monetare, efectuează operațiuni de depozit în temeiul art. 45 din Legea cu privire la Banca Națională a Moldovei nr. 5548-XII din 21 iulie 1995 și conform actelor normative privind efectuarea operațiunilor respective. Banca Națională a Moldovei efectuează operațiuni de depozit6 prin intermediul licitațiilor de depozit și acceptă de la bănci depozite în lei pe termene de până la 180 de zile. De asemenea, BNM acceptă și depozite overnight7 de la bănci în scopul menținerii condițiilor pieței monetare. Băncile care sunt admise la licitația de depozit și la plasarea depozitelor overnight trebuie să corespundă următoarelor criterii:

• să nu aibă datorii restante la credite și dobânzi aferente față de BNM în ultimele 2 luni;

6. Regulamentul BNM cu privire la modul de efectuare de către BNM a operațiunilor de depozit în lei moldovenești cu băncile comerciale, din 28 decembrie 2000.

7. Regulamentul BNM cu privire la depozitele overnight acceptate de Banca Națională a Moldovei de la bănci, nr. 65 din 27.03.2003. să mențină rezervele obligatorii la nivelul stabilit la moment și în ultimele 2 luni; să nu comită încălcări în tranzacțiile de plasare a depozitelor la BNM n ultimele 10 zile.

Data și condițiile desfășurării licitațiilor de depozit se determină de către Banca Națională a Moldovei în funcție de condițiile pieței monetare interne. în scopul desfășurării licitațiilor de depozit se creează o comisie de licitație, alcătuită din 4 persoane, angajați ai Băncii Naționale a Moldovei. Licitațiile de depozit sunt desfășurate de Banca Națională a Moldovei în formă de concurs al ratelor de dobândă propuse de bănci în cererile-contracte în limita ratei maxime de dobândă stabilite de Banca Națională a Moldovei. Cu o zi înainte de licitația de depozit, Banca Națională a Moldovei comunică condițiile acestei licitații. Băncile vor remite la Banca Națională a Moldovei cererile de participare, indicând maximum cinci variante de rate de dobândă. Cererile se primesc la Banca Națională a Moldovei până la orele zece, după care se examinează și se aprobă sau se resping, arătându-se motivul respingerii. Cererea perfectată în conformitate cu condițiile stabilite are valoarea unui contract încheiat între Banca Națională a Moldovei și banca comercială.

Cererile acceptate se includ într-o lista preliminară de înregistrare a cererilor de participare la licitație în ordinea crescândă a ratelor de dobândă propuse de bănci. în baza listei preliminare se întocmește Programul determinării rezultatelor licitației de depozit. Cererile primite pentru participarea la licitație se sistematizează conform mărimii ratelor de dobândă propuse de bănci, începând cu rata minimă și încheindu-se cu nivelul ratei de dobândă maximă. Cererile se satisfac la ratele propuse de bănci. în cazul în care două sau mai multe variante de cerere sunt propuse la aceeași rată de dobândă și volumul maxim de depozite s-a epuizat sau în cazul când ratele propuse coincid cu rata maximă a Băncii Naționale a Moldovei, acceptată drept limită de satisfacere, cererile se satisfac proporțional cu volumele înaintate.

Apoi comisia de licitație stabilește rata maximă de satisfacere a cererilor, acceptând cererile propuse în volumul licitat, și perfectează Programul de determinare a rezultatelor licitației de depozit, în care indică:

ratele de dobândă la care au fost acceptate cererile de depozit;

volumul depozitelor acceptate;

titulatura băncilor câștigătoare:

• rata medie ponderată în funcție de cererile de depozit satisfăcute.

BNM intervine pe piața valutară pentru susținerea cursului monedei naționale în raport cu alte monede. Consiliul de administrație al BNM are atribuții importante în stabilirea regimului valutar al țării.

Banca Națională a Moldovei în acest scop are dreptul:

să cumpere, să vândă și să negocieze monede de aur, lingouri de aur și alte metale prețioase;

să cumpere, să vândă și să negocieze valută străină;

să cumpere și să vândă bonuri de tezaur și titluri de valoare, emise sau garantate de către guvernele altor state și de instituțiile financiare pulice internaționale;

să stabilească rata la care va cumpăra, va vinde sau va efectua alte operațiuni valutare.

4. Capitalul propriu al băncii

Resursele băncilor constau din resurse proprii și resurse atrase. Societățile bancare trebuie să dețină un înalt grad de lichiditate, să dispună și de capital propriu suficient pentru cazuri excepționale.

Resursele proprii ale BC sunt constituite din capitalul subscris de acționari și din beneficiile distribiute și înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc.

Deținerea capitalului propriu contribuie în mare măsură la asigurarea stabilității băncii și a eficienței activității ei. El este important mai ales în faza inițială a activității financiare a băncii, când fondatorii efectuează un șir de cheltuieli necesare pentru a începe activitatea bancară – procurarea terenului pentru construcție, arenda, procurarea utilajului, remunerarea muncii ș. a. În afară de aceasta din aceste resurse sunt formate principalele rezerve necesare băncii.

Capitalul bancar propriu îndeplinește trei funcții esențiale:

Funcția de protecție: înseamnă protecția deponenților și al creditorilor băncii. În caz de falimentare a băncii, din acest fond sunt achitate toate obligațiunile față de deponenți și creditori; se menține solvabilitatea pe parcursul activității băncii indiferent de apariția unor cheltuieli neprevăzute. Aceasta este funcția de bază a capitalului statutar.

Funcția operativă: rezidă în asigurarea băncii cu mijloace financiare care constituie baza activității bancare. Resursele fundamentale pentru efectuarea operațiunilor active sunt resursele atrase. În cadrul acestei funcții a capitalului propriu se asigură o bază adecvată a operațiunilor bancare în conformitate cu sarcinile băncii.

Funcția de reglementare: a capitalului propriu se raportează neapărat și la interesul populației și al altor clienți ai băncii pentru o funcționare cu succes a băncii, la legile și normele în vigoare care îi permit BNM de a efectua controlul propriu asupra activității BC. Aceste reguli presupun menținerea capitalului propriu minimal, care permite băncii să obțină autorizația pentru activitatea bancară; să existe o limită privind valoarea creditelor acordate unui debitor; să existe o suficiență a capitalului raportat la activele ponderate la risc etc.

Componența capitalului propriu:

1) Capitalul social – se constituie din valoarea aporturilor primite de la acționari în contul achitării acțiunilor și va fi egal cu produsul valorii nominale a acțiunilor plasate și numărul acestora. Toate acțiunile oferă drepturi și obligații acționarilor în funcție de tipul acțiunilor deținute. Deținătorilor de acțiuni ordinare au Dreptul de a participa la Adunarea generală a acționarilor și de a-și da votul în scopul aprobării diferitelor instrucțiuni, ordine ce sunt de competența lor. Deținătorii de acțiuni preferențiale au dreptul de a primi dividende fixate sau nefixate la finele fiecărui an. Capitalul acționar poate fi majorat sau micșorat în baza hotărârii Adunării generale a acționarilor. Majorarea capitalului se va produce prin emiterea de noi acțiuni sau prin vărsarea mijloacelor bănești în scopul majorării valorii nominale a acțiunilor existente. Micșorarea capitalului acționar se va efectua în baza diminuării valorii nominale a acțiunilor sau în baza răscumpărării de către bancă de la acționari în vederea lichidării.

2) Surplusul de capital este format din contul diferenței de prețuri în urma plasării acțiunilor și a valorii nominale atât la prima emisiune, cât și la celelalte emisiuni suplimentare.

3) Profitul nerepartizat reprezintă profitul acumulat pe parcursul anului de gestiune după impozitare și plata dividendelor. La sfârșitul anului de gestiune, repartizarea profitului se va aproba prin majoritatea voturilor Adunării generale a acționarilor. Profitul poate fi distribuit în scopul lărgirii rețelei bancare prin: deschiderea de filiale, reprezentanțe; pentru achitarea dividendelor acționarilor ce dețin acțiuni ordinare; pentru investiții în noi tehnologii bancare; pentru extinderea operațiunilor și serviciilor bancare etc.

4) Fondurile de rezervă ale băncii sunt de mai multe tipuri: – fond de rezervă; – fondul de risc; – fondul de reevaluare a mijloacelor fixe; – fondul de stimulare economico-materială; – alte fonduri cu destinație specială. Fondurile proprii au ca obiectiv asigurarea solvabilității, lichidității și protejării împotriva riscului de credit și al ratei dobânzii, riscului valutar și a altor riscuri.

Fondul de rezervă trebuie să constituie nu mai puțin de 15% din valoarea capitalului social al băncii, fiind format prin defalcările anuale din profitul net până la atingerea mărimii prevăzute în statutul băncii. Volumul defalcărilor se stabilește de Adunarea generală a acționarilor și trebuie să constituie nu mai puțin de 5% din profitul net al societății bancare. Capitalul de rezervă este plasat de bănci în active cu lichiditate înaltă, care asigură folosirea acestora în orice moment. Capitalul de rezervă este folosit numai în cazul insuficienței de profit și se repartizează pentru acoperirea pierderilor băncii și/sau plata dobânzii sau a altor venituri aferente obligațiunilor plasate de ea.

BNM reglementează băncile prin Reg cu privire la suficiența capitalului ponderat la risc privitor la menținerea și formarea unui anumit nivel al capitalului normativ total (CNT), capitalului minim și suficienței capitalului ponderat la risc.

Cap. Normativ Total = capitalul de gr I + capitalul de gr II – cotele de participare în capitalul altor BC

Capital de gradul I este componenta de bază a CNT, care se calculează ca suma dintre:

acțiuni ordinare

acțiuni preferențiale cu dividende nefixate și acțiuni preferențiale cu dividende fixate necumulate emise cu termen nelimitat;

surplus de capital ( mijloace bănești obținute de la comercializarea acțiunilor peste valoarea nominală (fixată), incluse în punctele a) și b);

profitul nedistribuit și rezervele obținute sau majorate ca rezultat al distribuirii profitului;

minus suma totală a următoarelor:

mărimea necompletă a reducerilor pt pierderi de la credite și leasing financiar (fondul de risc);

active nemateriale nete.

Capitalul de gradul II este componenta suplimentară a CNT și include suma:

acțiuni preferențiale cumulative și parțial cumulative cu scadență nefixată;

surplusul de capital atribuit acțiunilor preferențiale cumulative și parțial cumulative inclusiv acțiunilor preferențiale convertibile în acțiuni ordinare sau în alte clase de acțiuni preferențiale;

datoriile subordonate cu scadență nefixată,

datorii subordonate cu scadență și acțiunile preferențiale, răscumpărarea și/sau convertirea cărora este prevăzută prin decizia de emitere a lor, recuperabile cu termen limitat

Minus mărimea sumei articolelor enumerate mai sus care depășește mărimea capitalului de gradul I.

Capitalul minim necesar este suma minimă a capitalului stabilită de BNM, pe care BC trebuie să o dețină și să o mențină pt efectuarea activităților financiare. Din anul 2008 mărimea capitalului minim necesar stabilită de către BNM este de 100 mln lei. În decursul a 13 ani norma capitalului minim necesar a crescut de 100 ori. Acestă creștere a impus băncile medii și cele influente de a-și concentra mijloacele în emisiunea de noi acțiuni, iar băncile cu o situație financiară slabă au dispărut de pe piața bancară. Astfel, observăm o creștere considerabilă în dinamică a CNT pe întregul sistem bancar.

Coeficientul suficienței capitalului ponderat la risc servește la evaluarea capitalului băncii și se calculează prin raportul dintre CNT și activele ponderate la risc. BC trebuie să dețină coeficientul suficienței capitalului de cel puțin 12%. Orice bancă care nu dispune de capital normativ total și de coeficientul minim al suficienței de capital la nivelurile specificate nu este în drept de a efectua plata dividendelor sau oricare alte distribuiri de capital.

Posibilități de optimizare a gradului de suficiența a capitalului

Creșterea capitalului bancar poate fi realzată prin:

generarea internă de capital, prin prelevări din profit

achiziționarea de capital prin emisiune de acțiuni

Generarea internă de capital, prin prelevări din profit. Dacă profitul nerepartizat e suficient pt creșterea de capital al băncii, aceasta reprezintă de obicei cea mai bună formă de creștere a capitalului. Prelevarea profitului poate determina dividende mai mici și un preț mai mic pe acțiune, dar totuși este una din cele mai puțin costisitoare surse de capital pt majoritatea băncilor.

Achiziționarea de capital prin emisiune de acțiuni e rezultatul deciziei proprietarilor. Emisiunea de acțiuni poate fi o soluție aceptată sau nu de proprietari, deoarece acest mod de a crește capitalul atrage după sine micșorarea dividendelor pe care aceștia le pot obține. Băncile mari pot apela cu ușurință la emisiuni de acțiuni. Băncile mici nu au asemenea posibilități, lor le lipsește reputația națională, și investitorii se feresc să le cumpere acțiunile.

5.Resursele atrase ale bănci

Resursele atrase reprezintă totalitatea mijloacelor bănești care sunt utilizate de către bancă în procesul desfășurării activității, dar care nu-i aparțin cu drept de proprietate și care necesită rambursare.

Categorii de resurse atrase

Resurse depozitare – acumulate din depozitele persoanelor fizice și juridice;

Resurse nedepozitare – împrumuturi, credite preluate de bancă de la Banca Centrală, alte bănci, organizații financiare internaționale, precum și mijloace bănești colectate prin emisiunea certificatelor de depozit și a obligațiunilor.

Depozitul reprezintă mijloace bănești încredințate unei bănci spre păstrare, fără specificarea unui termen sau pe un termen anumit fixat, deponentul avînd dreptul să-și retragă conform termenului stabilit mij banești cu o dobîndă stabilită.

Depozitele se clasifică după următoarele caracteristici:

Termenul de scadență

depozite la termen – mij bănești depuse de PF sau PJ pe o perioadă fixată în scopul economisirii. Depozitele le termen se clasifica în: depozite pe TS (pînă la 1 an), depozite TMediu (1-5 ani), depozite TL (>5 ani)

depozitele la vedere –mij banești depuse în contul de depozit de către PF sau PJ fără a specifica termenul de retragere a acestora. În comparație cu depozitele la termen în cadrul depozitelor la vedere nu este necesar anunțul prealabil al băncii pentru extragerea sumei, dobânda fiind mai mică sau lipsind.

Categoria deponenților:

depozitele persoanelor fizice

depozitele persoanelor juridice

depozitele statului

3. Modul de calcul și de achitare a dobânzii depozitele se clasifică în:

depozite la vedere și conturi curente fără dobânzi;

depozite cu dobânzi.

Modul de calcul al dobânzilor poate fi simplu și capitalizat. Dobânzile bonificate de către bănci la conturile de depozit depuse spre fructificare se calculează după formula clasică:

Băncile propun clienților dobânzi capitalizate la depozite în cazul stimulării atragerilor de resuse bănești disponibile. Băncile vor calcula dobânda bonificată în mod capitalizat utilizând următoarea formulă:

4. Categoria valutei

depozite în monedă națională

depozite în valută

Rolul depozitelor la crearea resurselor atrase ale băncii.

Din moment ce mijloacele atrase sunt folosite ca sursă principală pentru acordarea de credite, băncile comerciale respectă în permanență următoarele principii: termenul, lichiditatea, riscul nerambursării, profitabilitatea. Când resursele sunt plasate, se studiază în profunzime: perioada de plasare, posibilul risc de nerambursare a respectivelor resurse, apărut în urma plasării și dacă rata profitului la credite va acoperi cheltuielile suportate de bancă în scopul atragerii acestor mijloace.

Resursele depozitare formează cuantumul majoritar al resurselor atrase din motivele:

Formează funcția principală a băncii – de depozitare

Relațiile depozitare stau la baza relației între bancă și client

sunt cele mai ieftine din toate resursele atrase

existența necesității unui depozit pentru efectuarea decontărilor bancare

prin intermediul depozitelor se realizează posibilitatea de economisire a populației

volumul depozitelor formează volumul încrederii în bancă.

Resursele nedepozitare procurate de la Banca Națională a Moldovei

Dacă resursele se procură de la BNM ele se vor numi cr centralizate, iar dacă de la alte BC – cr decentralizate.

Pentru creditarea necesităților pe TS ale BC BNM oferă următoarele facilități de refinanțare:

Credit intraday este un credit sub formă de trageri în descoperit de cont (overdraft) pe conturile de decontare ale băncilor, acordat de BNM pe parcursul zilei operaționale pentru asigurarea efectuării plăților curente în termen, garantat cu valori mobiliare amanetate BNM.

Credit overnight este o formă de credit acordat de BNM peste noapte băncilor, pentru acoperirea descoperitului de cont neachitat la sfârșitul zilei operaționale, precum și în scopul menținerii rezervelor obligatorii, garantat cu valori mobiliare amanetate BNM. Se acordă în MDL, cu termen de rambursare în prima sesiune de decontare a următoarei zile operaționale și se consideră credit cu termen de o zi.

Pt a avea acces la acest credit e nevoie ca BC: – să încheie contract privind prestarea acestor operațiuni cu BNM, – să nu aibă restanțe la creditele acordate anterior, – să dispună de garanții în volum corespunzător formate din HVS cu termen de circulație de la 2 la 10 zile pînă la scadență disponibile în contul propriu al BC la BNM.

În cazul neachitării creditului și a dobînzii aferente cr devine expirat și BNM încasează incontestabil suma restantă din contul LORO al BC, iar HVS sunt blocate și se deblochează în ziua achitării totale.

Operațiunile REPO: operațiuni de vînzare a HV cu obligația concomitentă de a le răscumpăra în termenul stabilit. Scadența maximă a operațiunilor REPO e de 180 zile. Dobânda la acest împrumut se formează ca preț de vînzare și preț de cumpărare a actului. Prețul de cumpărare nu trebuie să fie mai mic ca prețul de vînzare. Prețul la care se răscumpără HV va include și dobânda pentru termenul de deținere de către BNM a HV respective.

Facilitatea de lombard –cumpărarea de către BNM a activelor eligibile vîndute de o BC la un preț determinat care este urmată de recumpărarea acelorași active de către BC de la BNM la un preț determinat de recumpărare timp de cinci zile (5) maximum. Activele eligibile sunt HVS dematerializate emise de Min Fin în MDL, care au un termen de circulație de pînă la 91 zile din data cumpărării lor și prevăd data scadenței dipă data recumpărării acestora. Dacă BC nu rambursează împrumutul, BNM va debita contul LORO al băncii și va aplica penalități prin majorarea ratei facilității de lombard.

Facilitatea de lombard are ca scop implementarea unui mecanism pentru administrarea lichidității băncii comerciale. Banca comercială și BNM pot încheia un contract de facilitate de lombard pentru a asigura achitarea exactă și la timp a obligațiunilor de plată a BC.

6. Operațiuni active ale băncilor comerciale

Banca poate efectua mai multe tipuri de operațiuni. Din punct de vedere a modificărilor produse în bilanț operațiunile se disting:

Operațiuni bilanțiere;

Operațiuni extrabilanțiere.

Operațiunile bilanțiere pot fi:

– Operațiuni active, operațiuni care provoacă modificări pe activul bilanțului bancar și se caracterizează în cea mai mare parte prin plasamente bancare care generează venituri, precum și active ce nu generează venituri (numerar, mijloace fixe);

– Operațiuni pasive, operațiuni care provoacă modificări prin pasivul bilanțului bancar și se caracterizează prin formarea resurselor bancare atît proprii, cît și atrase.

Operațiunile extrabilanțiere – nu provoacă modificări în bilanț, reprezintă cumpărarea ori vînzarea de drepturi sau acordarea de servicii clientelei fără a se investi capital bancar.

Banca poate realiza 3 tipuri de operațiuni active:

operațiuni de trezorerie sau operațiuni de formare a lichidităților bancare.

plasamente bancare-constituie sumele cheltuite de bancă în scopul obținerii de profituri și sunt de 2 tipuri:

plasamente în portofoliu de credite (operațiuni de creditare);

plasamente în portofoliul hârtiilor de valoare (operațiuni investiționale).

imobilizări-operațiuni de creare și formare a mijloacelor fixe ale băncii și a activelor nemateriale (înoirea softurilor bancare).

Operațiunile de creditare ale băncii

Operațiunile de creditare ocupă ponderea principală în componența operațiunilor bancare. Veniturile din operațiunile date ocupă circa 85-90% din veniturile totale ale băncii.

Creditul bancar este împrumutul bănesc acordat solicitanților de către instituțiile specializate (instituții bancare) sub formă bănească, pentru un timp determinat, prin care se procură diverse bunuri, se achită cheltuielile curente sau se efectuează alte plăti.

Pentru a putea contura rolul și funcțiile creditului bancar trebuie evidențiate și analizate următoarele particularități specifice creditului bancar:

obiectul creditului bancar este reprezentat de disponibilitățile bănești sub formă de monedă fiduciară sau monedă scripturală;

participanții (subiecții) creditului bancar sunt: cel ce acordă creditul, numit creditor (banca) și cel care primește și folosește creditul, numit debitor (ag econ, populația, statul, alte bănci și instituții financiare);

scadența – momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului. Un element important, este stabilirea perioadei de grație – perioada dintre momentul angajării creditului și momentul începerii rambursării lui.

asigurarea creditului, formată din bunuri ce se constituie la dispoziția sau solicitarea creditorului sau a unui terț pentru a asigura îndeplinirea de către debitor a obligațiunii de rambursare a sumei creditului, achitării dobânzilor și a taxelor de credit;

dobânda este reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor creditorului său pentru împrumutul acordat pe un termen determinat și pentru riscul asumat de acesta în caz de neonorare a obligațiunilor de credit.

Funcțiile creditului:

1)Funcția distributivă. Această funcție constă în mobilizarea resurselor bănești, disponibile la momentul dat în economie, de către bănci și redistribuirea lor – prin acordarea de credite – spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanțare.

2)Funcția de transformare a economiilor în investiții. Se realizează echilibrul macroeconomic. Economisirea care nu este urmată de investire constituie o tezaurizare și reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică. În același timp nu oricine își poate asuma riscurile unei investiții, iar dacă se și întâmplă acest lucru investițiile nu pot fi valorificate din lipsă de capital. Creditul bancar este cel care pune la dispoziția întreprinzătorului capitalul necesar , asigurând transformarea economiilor inactive în investiții.

3)Funcția de emisiune monetară. În circulație s-a diminuat volumul numerarului fiind înlocuit de alte forme și instrumente de plată mai avantajoase și mai eficiente. Prin aceasta s-a realizat o reducere considerabilă a cheltuielilor produse de circulația monetară, s-au implementat noile tehnici și instrumente de plată determinate de acțiunea cr, asigurându-se o creștere a volumului și a valorii tranzacțiilor economice.

4)Funcția de asigurare a stabilității prețurilor. Se realizează prin reglarea dimensiunilor cererii și ofertei de mărfuri și servicii, prin creditarea de către bănci a consumului și prin crearea stocurilor.

Principiile și clasificarea operațiunilor de creditare

Principiile esențiale în procesul de creditare sunt:

prudența bancară ca principiu fundamental ce trebuie să caracterizeze întreaga activitate a unei bănci;

credibilitatea împrumutaților, care reprezintă suportul moral și elementul psihologic esențial fără de care creditul nu poate exista. Credibilitatea presupune cunoașterea clientului printr-o permanentă activitate de informare și documentare cu scopul de a acumula informația necesară privind aspectele concrete ale activității acestuia. Toate operațiunile de credit și de garanție se consemnează în documente contractuale. Pe parcursul derulării creditului în scopul minimizării riscului de nerambursare banca va monitoriza activitatea creditorului;

planificarea creditelor reprezintă planificarea surselor bănești din care banca va acorda credite, dar totodată și planificarea clasificării portofoliului de credit conform diverselor destinații;

rambursarea și achitarea creditului. Creditele acordate trebuie să fie avantajoase atât pentru bancă, cât și pentru debitori, drept care debitorul va avea posibilitate să-și lărgească afacerea, dar și să ramburseze creditul și să achite dobânzile în termenii stabiliți. Dobânzile și comisioanele bancare sunt negociabile și se înscriu în contractele de credit.

asigurarea creditului. Creditele se acordă pe bază de garanții, consemnate în contractele de credit și în contractele de garanții imobiliare/mobiliare/cesiune de creanță/fidejusiune etc. Garanția trebuie să acopere datoria maximă a clientului către bancă, formată din credite, dobânzi și comisioane.

Literatura de specialitate atestă diferite opinii privind stabilirea formelor creditului. Formele principale cu care se prezintă creditul în economia de piață sunt: creditul bancar, creditul comercial, creditul de consum, creditul obligator, creditul ipotecar.

Creditele bancare sunt oferite de către BC. Acestea acordă clienților săi diverse tipuri de credite bancare care pot fi clasificate în baza mai multor criterii:

în funcție de perioadă

– Creditele la vedere sunt acele credite care se acordă pe termene scurte (termenele se stabilesc de fiecare bancă în mod particular în funcție de politica de creditare internă) agenților economici cu o situație economică foarte bună care, din anumite motive, justificate economic, nu pot face temporar față plăților. Aceste credite sunt acordate la solicitarea agenților economici prin intermediul contului curent în limita unui plafon stabilit de bancă. Rambursarea creditelor se va efectua pe măsura realizării încasărilor, diminuându-se corespunzător soldul debitor al contului curent. La data scadenței plafonul își va pierde valabilitatea. Asemenea credite de obicei se acordă pentru acoperirea decalajului ce se manifestă în cadrul fluxului de lichidități, ca urmare a întârzierii încasărilor față de plăți.

– Creditele la termen anumit implică rambursarea creditului la scadența/scadențele stabilite și negociate între bancă și creditor. Creditele la termen pot fi acordate atât persoanelor fizice, cât și celor juridice. Cel mai mic termen de acordare a creditului este de o zi – creditul „overnight". Acest credit se acordă numai băncilor în scopul menținerii lichidității. Creditele pe termen lung pot fi acordate până la câteva zeci de ani. De regulă, aceste credite poartă un caracter investițional sau ipotecar.

Creditele pe termen se împart în:

credite acordate pe termen scurt (pe o durată ce nu depășește 12 luni);

credite acordate pe termen mediu (termene cuprinse între un an și cinci ani);

credite acordate pe termen lung (cu o durată de cinci și mai mulți ani).

În funcție de beneficiarul creditului

-credite acordate populației;

a) Credite acordate pentru procurarea bunurilor de consum. Aceste credite pot fi utilizate la achiziționarea de bunuri: mobilă, televizoare, covoare, frigidere, mașini de spălat rufe, tehnică de bucătărie etc.

b) Credite pentru cumpărarea, construcția caselor individuale de locuit. Băncile, îndeosebi cele ipotecare, acordă credite PF pentru procurarea sau construcția caselor de locuit. Aceste credite sunt acordate de bănci pe termen lung (10-30 ani).

c) Credite pentru cumpărarea automobilelor. Garanția acestor credite este, de regulă, automobilul, precum și alte garanții suplimentare. Termenul de rambursare a creditului pentru acest tip de operațiune va fi de 2-5 ani; ratele de dobândă sunt relativ reduse. De obicei, aceste credite sunt cumpărate de către bancă de la distribuitorul specializat de automobile în pachet de valori mari.

d) Credite pentru studii. Acest tip de credite nu este profitabil pentru bănci și are o pondere mică în portofoliul de creditare. Se acordă pentru întreținerea studenților pe perioada studenției și poate să acopere, parțial sau total, taxele școlare. Rambursarea creditului are loc în perioada de derulare din sursele unei persoane terțe, de obicei ale părinților studentului.

-credite acordate agenților economici;

a) Credite pentru cheltuieli curente: aprovizionări în vederea constituirii de stocuri de materii prime și materiale, energie, combustibil, mărfuri etc. necesare realizării și finalizării producției de mărfuri, executării de lucrări și prestări de servicii cu desfacere asigurată. Aceste credite se acordă în baza unei documentații specifice din care trebuie să rezulte obiectul creditat și cauzele economice ce au stat la baza formării stocurilor și cheltuielilor respective Din punctul de vedere al tehnicii de creditare, aceste credite se acordă pe un termen de maximum 180 de zile.

b) Credite pentru stocuri și cheltuieli sezoniere. Ele se acordă pentru constituirea de stocuri și acoperirea cheltuielilor sezoniere de materii prime și produse doar agenților economici care constituie astfel de stocuri (stocuri de produse agricole, agroalimentare, precum și orice alte stocuri care nu sunt de natura celor curente și se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru fără a depăși 12 luni de la constituire).

c) Credite pentru importul și exportul de produse. Acestea presupun existența obligatorie a contractelor sau comenzilor ferme de desfacere, a acreditivelor irevocabile deschise sau a altor forme de plată garantate bancar. Din documentația respectivă trebuie să rezulte: cantitatea și felul mărfii, condițiile și graficul de livrare, modalitatea și termenele de plată, prețul mărfii în funcție de relația stabilită etc. Un asemenea credit va fi garantat prin deschiderea acreditivului de export irevocabil și necondiționat în favoarea furnizorului, cât și prin alte forme de plată garantate bancar. Creditele aferente producției de export se acordă cu scopul de a aproviziona cu materii prime, materiale, semifabricate, combustibil, energie etc. livrate din interiorul țării sau din afara ei în vederea realizării de produse cu desfacere asigurată la export, deci vizează întregul ciclu de aprovizionare – producție – desfacere. Creditul pentru stimularea exportului se poate acorda pe măsura efectuării cheltuielilor specifice fiecărei etape a ciclului de producție.

d) Creditele pentru obiective de investiție se acordă pentru:

amenajarea, transformarea, reutilarea capacităților de producție sau a spațiilor comerciale; prestările de servicii, asigurarea cu spații proprii ori închiriate în concesiune sau locație de gestiune;

achiziționarea unor mașini și utilaje destinate lucrărilor din agricultură, comerț, industrie, transport etc;

animalelor de producție, reproducție și de tracțiune;

procurarea acțiunilor de către asociațiile salariaților și membrii societăților comerciale care se privatizează;

achiziționarea de tehnologii de vârf, linii de fabricație complexe etc;

construirea capacităților de producție (fabrici, centre comerciale, turistice, agricole etc).

În vederea obținerii creditelor pentru investiții, banca va solicita, pe lângă documentația de bază, următoarele documente specifice: documentația tehnico-materială aferentă obiectivului de investiții; memoriul justificativ pentru listele de utilaj și alte dotări; planul de afaceri; proiecția surselor și a utilizării acestora până la rambursarea integrală a creditelor pentru investiții; fluxul de lichidități pentru perioada de creditare; acordurile și avizele pentru realizarea investiției; lista cheltuielilor de capital, în cazul în care investiția se suporta i parțial de către buget etc.

-credite acordate băncilor și instituțiilor financiare;

Credite acordate băncilor. Băncile pot acorda credite altor BC cu scopul de a menține cota rezervelor obligatorii, de a menține lichiditatea băncilor comerciale și în alte scopuri. Creditele acordate altor bănci sunt, de obicei, pe termen scurt: de la o zi până la câteva luni. în comparație cu creditele acordate pf și pj, acestea au o Rd mai mare. Cu toate acestea, ele implică un risc de nerambursare mai mic și, în consecință, sunt mai sigure. BNM acordă credite BC ca creditor de ultimă instanță, sub formă de credite overnight, facilitate de lombard, cât și operațiuni REPO de cumpărare.

Credite acordate companiilor de leasing. Băncile pot acorda societăților de leasing credite pe termen de cel mult 5 ani pentru cumpărarea de active care fac obiectul tranzacțiilor de leasing. Nivelul creditelor nu poate depăși 8 5 % din prețul de achiziție a activelor ce urmează a fi închiriate. Totodată, se va ține cont de cuantumul chiriei ce urmează a fi percepută de societatea de leasing, deoarece aceasta reprezintă principala sursă de rambursare a creditului.

Acordarea creditelor pentru operațiuni de leasing presupune respectarea următoarelor condiții:

– existența contractelor de leasing;

– activele care fac obiectul contractelor de leasing trebuie să fie asigurate;

– termenul de acordare a creditului nu va depăși durata contractului de leasing;

– contractul de leasing nu trebuie să fie reziliabil pe perioada acordării creditului;

– plata chiriei se va efectua din contul societăților de leasing

– activele ce fac obiectul contractelor de leasing și cesiunea de creanță asupra încasării chiriilor,

c) Credite acordate altor instituții financiare. în RM băncile pot acorda credite și alor instituții financiare.

-credite acordate statului.

Banca centrală acordă credite statului pentru ca acesta să poată finanța sectorul social, să poată construi clădiri de stat (spitale, policlinici, case de cultură și de artă, poduri etc),să construiască și să instaleze sisteme energetice, să acopere cheltuielile în caz de forță majoră (cutremure de pământ, inundații, alunecări de teren etc.), să construiască și să instaleze trasee de combustibil, să întrețină orfelinate, case de bătrâni etc.

În funcție de destinație

– Creditele de consum se acordă populației pentru achiziții de automobile personale, aparate de uz casnic, mobilă, pentru achitarea taxelor școlare, pentru cheltuieli de concediu, medicale etc. Aceste credite sunt acordate pe termen scurt sau mediu persoanelor fizice pentru cultură, sănătate, învățământ etc, fiind destinate să acopere costurile bunurilor și serviciilor de care beneficiază ele.

– Creditele productive sunt credite acordate ag econ pt activitatea curentă și credite pentru investiții.

IV) După modul de acordare și de rambursare

credite ordinare – creditele se acorda integral prin deschiderea contului de împrumut în baza unui document de plată. Rambursarea se face conform acordului părților, expus în contractul de credit și în graficul de rambursare a creditului și de achitare a dobânzii aferente. Rambursarea poate fi: integrală la data finală fixată în contractul de credit; în rate egale, periodic: lunar, trimestrial, semestrial, anual; sume fixe la date fixe; alte modalități;

overdraftul – este un instrument al pieței monetare, un credit pe termen scurt, de regulă, până la o lună, destinat pentru executarea unor plăți curente. Acest credit se utilizează în cazul necesității executării unor plăți curente, dar care depășesc suma din contul curent al debitorului. Costul overdraftului, adică dobânda și comisionul, de obicei sunt mai mari decât la alte tipuri de credit. în calitate de asigurare a overdraftului se utilizează frecvent mijloacele bănești înregistrate în contul curent al debitorului sau fideiusiunea unei terțe persoane juridice sau fizice. De aceea overdraftul se acordă de regulă clienților disciplinați și cu reputație bună privind utilizarea serviciilor bancare;

avansurile în cont curent sau creditele de casă/trezorerie reprezintă un tip de raporturi de credit ce se întemeiază pe o bună cunoaștere a activității întreprinderii, fără a fi consemnate prin contracte relative la fiecare angajament. Ele sunt menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat în obiecte care să reprezinte o garanție veridică.

linia de credit este o modalitate generală de acordare a creditelor, care presupune efectuarea creditării în contul curent sau deschiderea unui cont separat de împrumut. Ea permite accesul clientului debitor la sume ale căror valoare să se înscrie în plafonul maxim aprobat de bancă. Creditul acordat se face în urma unei cereri aprobate de către bancă, în limitele unui plafon stabilit de aceasta. Mărimea plafonului depinde de mai mulți factori: poziția întreprinderii pe piață; natura activității desfășurată de aceasta; rezultatul analizelor efectuate de către inspectorii băncii la unitățile economice respective. Linia de credit poate fi simplă sau revolving;

creditele de scont servesc pentru finanțarea subscrierii de titluri de credit și pentru finanțarea agenților economici la bursă.

creditul factoring. Factoringul implică procurarea facturilor de plată neplătite, care succed din relația de afaceri dintre furnizori și cumpărătorii mărfurilor și serviciilor sau din încasarea datoriei de debitor.

În funcție de modul de asigurare

-Creditele neasigurate nu implică nici un fel de garanție imobiliară sau mobiliară ori chiar fideiusiune. De obicei, creditele neasigurate sunt acordate sub formă de overdraft, în cârdurile de credit sau avansuri în conturile curente.

-Creditele asigurate sunt însoțite de garanții reale: gaj, ipotecă, depozit bancar etc, cât și garanții personale: cauțiune/fideiusiune, garanție bancară etc.

În funcție de risc

Creditele standard reprezintă tipul de credite ce nu implică riscuri în privința rambursării ratelor scadente și a achitării dobânzii la termen. Acestea sunt împrumuturi acordate clienților solvabili,care desfășoară o activitate rentabilă, având asigurate toate condițiile tehnico-organizatorice ce pot genera și în perspectivă o performanță financiară ridicată.

Creditele supravegheate sunt creditele acordate unor clienți cu o situație economico-financiară bună în prezent, dar pentru care, în perspectivă, se prevăd unele greutăți în menținerea performanțelor financiare la același nivel, ca urmare a unor posibile probleme de natură organizatorică, care țin de personal, de obiectul sau de ramura de activitate. Riscul de credit este minim.

Creditele substandard sunt creditele acordate unor clienți cu o situație economico-financiarâ satisfăcătoare, în prezent însă tendința de înrăutățire a activității lor este evidentă, existând riscul imposibilității de a-și onora integral datoria față de bancă. Există riscul ca pierderile să fie mai mari decât creditul obișnuit, risc provocat de unul din factorii: situația financiară a debitorului este nefavorabilă sau se înrăutățește; asigurarea creditului este insuficientă sau se înrăutățește; alți factori nefavorabili, care trezesc îngrijorarea privind imposibilitatea debitorului de a rambursa creditul în conformitate cu condițiile existente de rambursare. Asemenea credite necesită o atenție deosebită din partea conducerii băncii, deoarece există probabilitatea ca banca să suporte pierderi dacă nu vor fi înlăturate neajunsurile.

Creditele dubioase sunt împrumuturile incerte din punctul de vedere al rambursării creditelor și plății dobânzilor. Activitatea împrumutaților este nerentabilă, neasigurând fondurile necesare onorării datoriilor. Probabilitatea pierderilor este extrem de mare, dar există factori importanți, concreți și bine argumentați care în curând se vor realiza și vor putea contribui la ameliorarea situației de rambursare a creditului. Clasificarea acestor credite în categoria creditelor compromise se amână până la stabilirea precisă a stării creditului dat.

Creditele compromise sunt împrumuturile care prezintă un risc pentru bancă. Activitatea nerentabilă a împrumutaților determină incapacitatea acestora de a-și onora obligațiile față de bancă și, în consecință, acumulările de debite eronează garanțiile, banca neavând posibilitatea de a se proteja împotriva riscului de neplată.

Necesitatea și principiile de formare și gestiune a fondului de risc

În procesul de creditare banca se confruntă cu riscul de creditare pentru a acoperi pierderile banca formează un fond special, pentru aceasta ea grupează toate creditele în 5 grupe mari în funcție de riscul de creditare.

Standart – 2%

Supravegheat- 5%

Substandart – 30%

Dubioase- 60%

Compromise – 100%

Formînd fondul de risc pentru acoperire.

Pentru a aprecia nivelul stabilității portofoliului creditar managerii vor calcula gradul global de expunere la risc (Gg) a portofoliului:

FR – fondul de risc; P- portofoliul de credite.

Operațiunile băncii cu hârtiile de valoare

Activitatea de investiție în prezent se consideră activitatea pe piața HV. BC pe piața de capital pot apărea în următoarele ipostaze:

1. În calitate de emitent –atunci cînd emit acțiuni pentru formarea sau completarea fondului statutar precum și în cazul în care emit alte titluri de HV pentru formarea resurselor atrase. Aceste resurse la rîndul său pot fi utilizate în cadrul operațiunilor active.

2. În calitate de intermediar – băncile pot apărea sub forma:

a. Secțiilor sau societăților de broker – sunt operațiunile care băncile execută ordinile clienților.

b. De dealeri – atunci cînd băncile activează pe cont propriu, cîștigul lor rezultă din diferența dintre prețurile de vînzare și prețurile de cumpărare.

c. De market-makers – sunt considerați formatori ai pieței, în cazul în care stabilesc cursurile hîrtiilor de valoare pe piață.

3. În calitate de garant – operațiunile de garantare a băncilor pe piața hîrtiilor de valoare se prezintă prin operațiunile de underwriting – autogarantarea plasării valorilor mobiliare pe piață. Cu alte cuvinte, plasarea hîrtiilor de valoare prin intermediari. Pentru aceste operațiuni underwriter încasează comision care se prezintă ca valoarea procentuală din valoarea de emisiune.

Operațiuni cu hârtii de valoare de stat

Banca participa la licitatiile organizate de BNM în numele si din contul propriu, precum si în numele propriu din contul mijloacelor clientilor la însărcinarea acestora.

Operatiuni de procurare a hârtiilor de valoare de stat (HVS) în numele investitorilor la licitatiile primare – în baza contractelor încheiate cu clientii (persoane juridice si fizice), banca receptioneaza în toate filialele cereri de participare la licitatii. 

Operatiunile de vânzare-cumparare a HVS pe piata secundara – La dispozitia clientilor sai banca efectueaza operatiuni pe piata secundara a HVS din numele si contul lor la termene si rate convenite.

Operatiunile REPO cu HVS – ofera clientilor posibilitatea de a primi resurse financiare în decursul unei zile, în cazurile când acestia nu doresc sa vânda HVS pe care le detin sau când ratele la HVS pe piata nu sunt favorabile. În baza contractelor REPO încheiate cu banca, clientii pot vinde bancii HVS obtinând mijloacele banesti necesare, angajându-se sa le rascumpere peste un anumit timp la un pret stabilit în contract.

creditarea operatiunilor asigurate prin hartii de valoare de stat;

Investițiile după trăsăturile lor pot fi clasificate în:

a. Investițiile directe –asigură investitorului un control real a emitentului.

b. Investițiile de portofoliu – totalitatea de active care sunt gestionate ca un tot întreg.

c. Investițiile reale – sunt însoțite de un suport real

– mijloace fixe

– investițiile financiare – au la baza active financiare – hîrtii de valoare, creditele, valutele.

– investițiile în active nemateriale – brevetele, Copyright, ™, know-how-urile.

Valorile mobiliare se cumpără pentru menținerea lichidității, creșterea venitului și ca mod de asigurare în cazul luării creditelor de la BNM sau de la alte bănci.

Majoritatea investițiilor se fac în HVS. Ele au o profitabilitate mai mică dar asigură un grad înalt de lichiditate și de risc minimal.

Portofoliul investițional reprezintă totalitatea valorilor mobiliare achiziționate și deținute de bancă la un moment dat de timp.

În componența portofoliului investițional al băncii pot fi:

HVS;

HV corporative:

Sub formă de acțiuni;

Sub formă de obligațiuni.

HV emise de alte bănci: cambii, certificate de depozit.

Motivele plasamentului bancar în HV sunt:

Portofoliu HV generează venituri sub formă de dobânzi sau dividente.

HV pot fi vîndute de bancă înainte de scadență, astfel banca majorează lichiditatea activelor sale.

HVS pot fi utilizate ca gaj pentru preluarea creditelor centralizate.

Banca prin portofoliul HV își diversifică riscul pe teritoriu.

Principiile de formare a portofoliului investițional sunt:

Profitabilitatea HV-banca va selecta în portofoliul său acele HV care pot garanta un profit mai mare.

Situația financiară a emitentului-care garantează rambursarea HV de acțiuni sau plata de dividende pentru acțiuni.

Scadența HV de care este direct legată lichiditatea lor, cu cît scadența HV este mai mică rezultă o lichiditate mai mare.

Titlurile financiare joacă un rol important în gestionarea activului băncii, deoarece:

ele permit băncii să utilizeze toate fondurile de care dispune la momentul dat;

pot ajuta banca cu resurse lichide, prin achiziționarea de titluri financiare care se potrivesc nevoilor de lichiditate ale băncii;

contribuie la diversificarea portofoliului de active;

protejează împotriva riscurilor financiare.

În scopul investirii mijloacelor bănești de către băncile comerciale în valorile mobiliare corporative, ele vor participa pe piața valorilor mobiliare prin efectuarea tranzacțiilor de cumpărare la Bursa de Valori a Moldovei sau pe piața extrabursieră. În acest scop, BC au posibilitatea de a cumpăra acțiuni sau obligațiuni ale SA în scopuri investiționale, adică de a le păstra în portofoliul băncii până la scadența lor, acumulând dividende sau dobânzi.

Procurând acțiuni, BC vor avea dreptul la participarea în capitalul societății, reprezentând dreptul de proprietate asupra unei părți a companiei, și vor obține venit sub formă de dividende, în funcție de tipul acțiunilor procurate și de nivelul profitului companiei.

BNM reglementează și impune anumite restricții privind deținerea unei cote substanțiale cu drept direct sau indirect de proprietate în capitalul unei unități economice. Nici o bancă, singură sau în acord cu una sau mai multe persoane cu care acționează împreună, nu poate să dețină, fără permisiunea scrisă a BNM:

o cotă substanțială în capitalul unei unități economice (cu excepția deținerii cotelor în capitalul altor BC din RM) și o cotă care, conform valorii ei curente, depășește 15 la suta din CNT al băncii;

valoarea curentă totală a unor cote ce depășesc 50% din CNT al băncii.

Veniturile din activitatea investițională sunt de 4 tipuri: *dobănzile, *venitul din sporirea costului capital al VM, *comision pt acordarea serviciilor investiționale, *SPREAD-ul – diferența din costurile de cumpărare și vânzare a VM.

Riscul legat de hîrtiile de valoare, cunoaștem mai multe tipuri de risc:

– Riscul ratei dobînzii – în cazul modificării ratei dobînzei investitorul va înregistra cîștiguri și pierderi. Dacă în următoarele perioade Rd va crește atunci investitorul trebuie să le vîndă și invers la scăderea Rd investitorul poate să procure HV. Pt a minimiza riscul Rd investitorii utilizează headging-ul (metoda de acoperire riscului).

Riscul creditar – reprezintă cazul în care valoarea hîrtiei de valoare precum și veniturilor curente nu vor fi plătite la timp sau în cele mai rele cazuri cu întîrziere. Pentru a evita acest tip de risc sunt agenții specializate în reiting care arată gradul de siguranță a fiecărui emitent.

– Riscul afacerii(de țară) – reprezintă faptul cînd unele situații într-o țară pot apărea diferite crize economice care vor afecta economia în ansamblu și piața de capital. Pentru a minimiza acest risc, investitorii trebuie să cumpere hîrtii de valoare a emitenților din diferite țări.

– Riscul lichidității – se manifestă prin faptul că în cazul în care investitorul va dori să vîndă hîrtiile de valoare date, va trebui să dispună de o piața secundară bine dezvoltată deaceea pentru a minimiza acest tip de risc este nevoie de a investi numai în acelea hîrtii de valoare care au o piața secundară bine dezvoltată.

– Riscul scadenței(revocare) – reprezintă acel tip de risc care poate apărea în cazul în care emitentul își rambursează datoria înainte de scadență, în acest caz investitorul poate pierde o parte din veniturile curente. Pentru al minimiza trebuie de cumpărat hîrtii de valoare înaintate sau hîrtii de valoare care nu dau dreptul emitentului scadenței anticipate.

– Riscul de inflație – apare in cazul cînd în economie este înregestrată o inflație mai mare de 10% pe an, în acest caz investitorul va înregestra pierderi în prețuri reale, deaceea pot fi cumpărate acelea hîrtii de valoare care presupun indexarea veniturilor (veniturile se vor actualiza în dependența de indicele prețurilor).

Operațiuni de credit specifice ale băncii comerciale

Operațiunile active specifice ale băncii sunt creditarea prin leasing, factoring și forfeiting.

Necesitatea: Penetrarea BC pe piața serviciilor de leasing e legată, în primul rind, de faptul că leasingul e un business cu o necessitate de capital foarte mare, iar bancile sunt deținătorii resurselor bănești de bază din economie. În al doilea rind, operațiunile de leasing, fiind o formă a creditului și anume a creditului commercial, sunt atrîns legate de creditarea bancară.

Leasingul – activitatea de antreprenoriat de investire a unor mijloace temporar disponibile sau împrumutate, pe bază de contract, conform căruia locatorul procură cu titlu de proprietate echipamentul indicat de locatar, de la vînzătorul(furnizorul) stabilit de acesta și îl acordă contra plată locatarului în posesiune și folosință temporară în scopuri de întreprinzător.

Leasing area trăsături caracateristice cu arenda și creditarea. Deosebirea constă în faptul că în cazul arendei plățile care sunt efectuate către arendatar nu au nimic comun cu valoarea obiectului leasingului, iar în cazul creditării debitorul de la bun început devine proprietar al obiectului leasingului însă în cazul leasingului abia după lichidarea contractului, dacă este stipulat în contract.

Ca obiect al leasingului servesc mijloacele de transport, mașinile, complexele tehnologice și echipamentul care, potrivit clasificatorului în vigoare, se raportează la fondurile fixe, cu excepția celor interzise sau limitate pentru libera circulație pe piață în conformitate cu legislația.

Subiecții participanți la operațiunea de leasing:

Locatorul: Pf sau PJ care practică activ de întreprinzător și care procură cu titlu de proprietate echipament de la un anumit furnizor, pt al da în chirie. Ca locatori pot fi BC și companiile de leasing. Pe plan mondial, în calitate de locator de obicei apar companiile de leasing, care în cele mai multe cazuri sunt companii-fiice ale băncilor mari.

Locatarul: PF sau PJ care parctica activ de înreprinzător și care ia în posesiune și în folosință temporară echipamentul comendat la alegerea sa direct de la vînzătorul indicat de el

Vînzătorul (furnizorul): # producătoare sau altă Pf sau PJ care practică activ de întreprinzător și care vinde locatorului în proprietate echipament, pt ca acesta sa-l dea în posesiune sau folosință temporară unui terț.

Tipurile relațiilor de leasing și rolul băncilor

1)Există 2 tipuri de bază ale leasingului:

Leasingul operațional – leasingul, în condițiile căruia riscurile și avantajele aferente folosirii și deținerii activelor primite în leasing rămăn pe seama locatorului. În cazul cestei forme de leasing locatorul transmite activele sale locatarului pe un termen anumit pentru necesitățile temporare. La expirarea contractului de leasing activele se restituie locatorului. Pe durata termenului de leasing locatarului i se transmite numai dreptul de folosire a bunurilor transmise în leasing, iar drepturile și obligațiile de proprietar aparțin locatorului.

Principalele criterii ce caracterizează leasingul operațional se referă la următoarele:

Termenul de derulare a contractului de leasing operațional este cu mult mai mic decât termenul normativ de exploatare a obiectelor de leasing.

Obligațiile privind deservirea tehnică, reparație, asigurarea sunt asumate de compania de leasing.

Utilizatorul leasingului poate rezilia contractul, dacă bunurile sunt într-o stare ce pune în imposibilitatea folosirea lor.

Riscul pierderii întâmplătoare sau al deteriorării bunurilor este asumat de locator.

Mărimea plăților de leasing în cazul celui operațional sunt mai mari decât în
leasingul financiar, deoarece locatorul trebuie să țină cont de riscurile suplimentare, legate, de exemplu, de lipsa clienților pentru închirierea repetată a bunurilor, de deteriorarea sau distrugerea bunurilor.

6. La expirarea termenului de valabilitate a contractului de leasing, de regulă, bunurile sunt returnate locatorului

Leasingul financiar – leasingul, în condițiile căruia predominantă din riscurile și avantajele aferente folosirii și deținerii activelor luate în leasing trec de la locator la locatar, cu respectarea obligatorie a uneia din următoarele condiții generale:

La expirarea contractului de leasing dreptul de proprietate asupra activelor trece la locatar;

La expirarea contractului de leasing locatarul are dreptul să procure activul;

Printre principalele criterii ce caracterizează leasingul financiar menționăm:

Locatorul procură utilaje special pentru a transmite în leasing;

Dreptul de alegere a utilajelor și a furnizorului aparține locatarului;

Furnizorul este conștient că utilajele sunt procurate special pentru a fi transmise
în leasing, utilajele sunt furnizate direct în adresa locatarului și sunt recepționate de si
spre utilizare;

Reclamațiile referitoare la calitatea utilajelor, integritatea livrării, înlăturarea
defectelor în perioada de garanție se transmit nemijlocit furnizorului;

Riscul pierderii sau al deteriorării accidentale a utilajelor este transmis locatarului
după semnarea actului de primire – predare a utilajelor puse în exploatare.

2)După volumul de predare a echipamentului leasingul poate fi:

a. Leasing net – clientul execută toate operațiunile legate de exploatare, reparare, etc.

b. Leasing brut – cînd societatea de leasing efectuiază operațiuni de reparare, înlocuire, etc.

3)După sectorul pieței în care se efectuează operațiunile:

a. leasing intern – toți participanții sunt din aceeași țară

b. leasing internațional

4) După termenul leasingului

a. leasing pe TS – max 3 ani

b. leasing pe TL – de la 3 la mai multi ani

Elementele plății de leasing și determinarea mărimii ei

Plata pt leasing: costul utilajului+dobînda+comision+servicii

Plata pt leasing se înparte pe perioade PL/n=plata lunară

În componența costului de leasing intră următoarele lemente:

Amortizarea echipamentului

Plata pt achitarea mijloacelor de credit ( dobînda, comisioane)

Marja de leasing în care se include venitul locatorului pt serviciile oferite

Comision de risc

Suma plătită pt asigurarea echipamentului

Riscuri în operațiunile de leasing

Riscul de mk – pericolul de a nu gasi locatari pt echipamentul procurat, caracteristic leasingului operational. Măsuri de minimizare: marirea cotei de risc în plată, vinderea obiectului afacerii la sf termenului de leasing, folosirea în afaceri a echipamentelor solicitate.

Riscul uzurii morale a echipamentului. Măsuri de minimizare: stabilirea perioadei în care contractul nu poate fi desfacut, achiziționarea la sf contractului a echipamentului de către locatar.

Riscul de preț – riscul pierderii potențiale a profitului, legat de modificarea prețului obiectului de leasing în perioada contractului. Măsuri de minimizare:prevederea în contract a clauzei recalculării costului de leasing

Riscul lichidității nebalanțate – posibilitatea pierderii financiare și apare în momentul cînd locatorul nu e capabil să refinanțeze operațiunile sale din cauza atragerii capitalurilor împrumutate. Măsuri de minimizare: fixarea mijloacelor bănești în timp și volum, crearea fondului de rezervă, diversificarea operațiunilor pasive.

Riscul de neachitare de către locatar a plății de leasing. Măsuri de minimizare: analiza situației financiare a locatarului, limitarea valorii unui contract de leasing, solicitarea garanțiilor de la terți, asigurarea riscului de neplată.

Riscul de dobîndă – riscul pierderilor ca rezultat al creșterii ratelor procentuale, plătite de compania de leasing pt creditele bancare. Măsuri de minimizare: cumpărarea-vînzarea de futures financiare, încheierea swap-ului procentual, stabilirea unor clauze contractuale de dobîndă.

Riscul valutar – posibilitatea pierderilor în urma fluctuării cursurilor valutare. Măsuri de minimizare: la fel ca și riscul de dobîndă.

Riscurile juridice și politice – apar mai des în cazul leasingului internațional. Riscul politic presupune pierderi financiare, legate de instabilitatea politică, iar cel juridic – pierderi ce apar ca rezultat al modificărilor legislative ce țin de aceste operațiuni.

Operațiunile de factoring ale băncilor comerciale: necesitate

Factoringul – contract încheiat între factor și aderent, prin care aderentul transferă factorului o parte sau toate creanțele pe care le posedă asupra terților debitori, după care factorul se obligă să încaseze și să suporte riscul insolvabilității debitorilor.

Scopul operațiunilor de factoring e anularea riscului provenit din operațiunile creditoare și efectuarea plăților în termen ale agenților economici. Acest sistem e favorabil mai ales furnizorilor care efectuează nimeroase livrări în loturi relativ mari, care au o activitate sezonieră sau o clientelă dispersată și ca rezultat întîmpină greutăți în încasarea creanțelor.

Participanții operațiunilor de factoring:

Vănzătorul/creditorul de mărfuri, numit și aderent

Factorul – companie de factoring sau BC

Cumpărătorul/debitorul de mărfuri

Realizarea factoringului:

Vînzătorul și cumpărătorul încheie un contract de vînzare-cumpărare a mărfurilor

Vînzătorul, cumpărătorul și factorul încheie documente juridice privind efectuarea operațiunii de factoring

Factorul, anterior încheierii contractului, analizează atît cumpărătorul, cît și vînzătorul

Vînzătorul transmite facturile factorului pt a le achita

Factorul preia asupra sa de la creditor titlurile de creanță și creditează cu suma corespunzătoare contul vînzătorului

Determinarea plății pentru operațiuni de factoring

Pt creanțele preluate, factorul plătește vînzătorului valoarea actuale a creanțelor, diminuată prin comisionul său. Astfel, factorului îi revin:

1. comisionul pt factoring – reprezintă 1,5% – 3% din valoarea creanțelor.

2. dobînda aferentă pt perioada pînă la scadența fiecărei creanțe, care este cu 1% sau 2% mai mare decît rata dobînzii pe piața creditelor pe termen scrut.

De obicei, factorul plătește 80-90% din valoarea facturii, iar 10-20% constituie comisionul factorului. Cumpărătorul debitor stinge datoria față de factor transferîndu-i valoarea creanțelor.

Există 2 tipuri de factoring: convențional și confidențial.

Factoringul convențional – sistem universal de deservire financiară a clientului și include evidența contabilă; decontările cu furnizorii și cumpărătorii; creditarea asigurată; reprezentarea; etc. Așa deservire se execută, deobicei, cu scontarea facturilor.

Factoringul confidențial – formă de creditare a furnizorului, garantată prin mărfurile livrate și creditarea cumpărătorului pt efectuarea plăților. Clienții achită plata prevăzută în contract, care în esență reprezintă dobânda la credit.

Factoringul poate fi deschis și închis – cumpărătorul este înștiințat despre contractul de factoring sau nu.

Clasificarea operațiunilor de factoring:

După modul de efectuare a operațiunii de factoring:

Factoring închis – cumpărătorul nu e anunțat despre vînzarea creanțelor de către adherent factorului.

Factoring deschis – este înștiințat cumpărătorul-debitor de existența operațiunii de factoring

După convențiile încheiate între furnizor și factor:

Cu drept de regres – oferă dreptul factorului de a cere rambursarea creditului de la adherent în cazul neonorării plății de către cumpărător

Fără drept de regres

După sectorul pieței unde se efectuează operațiunile de factoring:

Factoring intern – toți participanții sunt din aceeași țară

Factoring internațional

Forfeiting – este operațiunea asemănătoare cu factoring, însă ține de operațiunile de export-import și este operațiune de o singură dată.

7. Operațiuni de comisionare și conexe ale băncilor comerciale:

Operațiuni de comisionare sunt operațiunile pentru care banca încasează profit fără a investi capital : operațiuni de consultanță, de brokeraj, de underwriting, de trust.

Operațiuni conexe – operațiunile efectuate de bancă în virtutea funcțiilor sale care modifică concomitent atât activul cât și pasivul bancar pot fi efectuate atât din numele băncii cât și din numele clientului: decontările bancare, operațiunile valutare, operațiunile cu metale prețioase, operațiuni de clearing.

Motivele pentru care banca își desfășoară serviciile sale de bază prin operațiuni de comisionare sunt:

1. Concurența puternică pe piața creditului care face banca să caute alte surse de venit;

2. Dorința de a acorda clientului cît mai multe servicii posibile

3. Este o sursă de profit

4. Nu sunt riscante

5. Nu necesită majorarea CNT

Operațiunile de trust sunt operațiunile băncilor sau ale instituțiilor financiare de gestiune a mijloacelor (bani, valori mobiliare, bunuri etc.) clientului și de îndeplinire a unor servicii la ordinul și în interesul clientului, în baza unui contract.

Subiecții operațiunilor de trust sunt:

fondatorul trustului – persoana fizică sau juridică ce dispune legal în proprietate de anumite bunuri sau valori mobiliare care, la rândul lor, sunt transmise companiei de trust conform contractului încheiat;

compania de trust – persoana juridică care, din ordinul fondatorului, ia în gestiune anumite active;

beneficiarul – persoana fizică sau juridică în folosul căreia este executat contractul încheiat între fondator și compania de trust.

Operațiunile prestate PF de companiile de trust:

•gestionarea dispoziției de moștenire a clientului în baza testamentului. Sarcina de bază în cadrul acestei operațiuni este folosirea testamentului pentru a obține hotărârea instanței judecătorești de a stinge activele moștenirii, de a plăti cheltuielile administrative și de a lichida datoriile, de a plăti impozitele, de a repartiza bunurile rămase și de a acorda ser vicii personale membrilor familiei;

gestionarea averii clientului în baza contractului. Astfel de operațiuni apar în urma acordului între persoana de încredere și beneficiar în legătură cu transmiterea averii în interesul beneficiarului;

servicii de agent ca: acceptarea valorilor mobiliare pentru păstrare; obținerea veniturilor aferente valorilor mobiliare, vânzarea/cumpărarea valorilor mobiliare; închirierea seifurilor etc.

Operațiunile prestate Pj de companiile de trust:

servicii de agent: acceptarea valorilor mobiliare pentru păstrare; obținerea veniturilor aferente valorilor mobiliare, vânzarea/cumpărarea valorilor mobiliare; închirierea seifurilor etc.;

servicii de gestionare: tranzacții cu valorile mobiliare; urmărirea cursului valorilor mobiliare din portofoliul clientului; achitarea notelor de plată ale clientului; organizarea emisiunilor suplimentare de valori mobiliare; întocmirea polițelor de asigurare; transmiterea drepturilor de proprietate asupra hârtiilor de valoare; achitarea dividendelor și dobânzilor; gestionarea fondurilor; eliberarea averii din garanție; obținerea tuturor veniturilor și transferarea lor în contul beneficiarului sau al proprietarului; girarea și scontarea cambiilor; eliberarea de cecuri etc.

Trustul este de trei tipuri:

Pentru persoane fizice:

agent – prin el banca gestionează averea clientului în baza unui contract obligându-se ca în urma acestei gestiuni banca coordonează fiecare operațiune a sa cu clientul (se va numi trust indirect). Dacă contractul nu prevede coordonarea respectivă trustul se va numi agent deplin.

Prin testament – presupune transmiterea în gestiune a patrimoniului în favoarea unui moștenitor de către posesorul averii

Pentru firmele comerciale:

trust complet – firma transmite în gestiune toată activitatea sa

trust incomplet – doar o parte de obicei se ține cont de activitatea de bază a firmei

Pentru firme necomerciale

Firme necomerciale – denumite fonduri care în virtutea activității sale acumulează mijloace bănești și au necesitatea gestiunii lor eficiente.

trust direct – dacă firma necomercială nu stabilește o politică de investire pentru bancă;

trust discret – dacă firma necomercială impune băncii anumite condiții de gestiune.

Surse de profit: comisionul pentru trust este format din 2 părți:

partea fixă – sub formă de % față de costul patrimoniului aflat în gestiune

onorar primit de BC în cazul când din gestiunea patrimoniului s-a obținut un câștig cel indicat în contract;

Actualmente în Republica Moldova activează atât companii de trust, cât și bănci comerciale ce au dreptul de a efectua astfel de operațiuni.

In Republica Moldova băncile au dreptul de a presta următoarele servicii de trust:

primirea și schimbarea în baza contractelor a bunurilor societăților supuse privatizării și administrarea acțiunilor nou-emise;

administrarea pe bază de contract a valorilor mobiliare ale societăților pe acțiuni și a altor valori;

depozitarea și păstrarea valorilor mobiliare;

acordarea serviciilor de Consulting fiduciar (trust).

Servicii acordate de bănci pe piața de capital

Pentru a efectua operațiuni de cumpărare/vânzare a valorilor mobiliare, BC trebuie să dețină licența de participant profesionist pe piața valorilor mobiliare de brokeraj sau de dealer. Aceste autorizații sunt eliberate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, conform anumitor proceduri stabilite prin legislație.

Una din condițiile înaintate față de membrii BVM este că trebuie să dețină licența de brokeraj sau dealer, astfel băncile, cât și ceilalți membri, în conformitate cu Regulamentul BVM, pot să efectueze tranzacții în exclusivitate, la bursă prin intermediul agenților lor de bursă (persoane fizice care dețin licențe de broker).

BC, deținând aceste licențe, pot efectua operațiuni cu valorile mobiliare corporative pe piața bursieră (la Bursa de Valori a Moldovei), cât și pe cea extrabursieră, și tranzacții cu titlurile de valoare de stat pe piața extrabursîeră (piața interbancară a titlurilor de valoare de stat).

Pentru a face tranzacții cu valorile mobiliare pe piața bursieră, BC trebuie înregistrate la unul din nivelurile Listingului (trei niveluri de cotare) sau în non-listingul bursei. în acest scop băncile comerciale vor depune un set de documente Consiliului bursei, spre a fi aprobată cererea de includere la un nivel de cotare.

1. Activitate de dealer – activitatea de cumpărare a valorilor mobiliare, în numele și din cont propriu, pentru vânzarea lor ulterioara în scopul obținerii de profit. Banca, în calitate de dealer – participant profesionist la piața valorilor mobiliare în baza licenței eliberate de Comisia Națională, desfășoară activitatea de dealer pe piața bursieră și pe cea extrabursieră. BC în marea lor majoritate îndeplinesc funcția de dealer primar în cazul efectuării operațiunilor pe piața valorilor mobiliare de stat. În acest context băncile participă pe piața extrabursieră a valorilor mobiliare efectuând tranzacții de vânzare, cumpărare sau acorduri Repo cu valorile mobiliare de stat.

În cadrul desfășurării activității de dealer pe piața valorilor mobiliare, dealerul poate cumula activitatea de dealer ca activitate de bază pe piața valorilor mobiliare numai cu activitatea de brokeraj, underwriting, consulting investițional și de administrare a investițiilor în conformitate cu actele normative în vigoare.

2. Activitatea de administrare a investițiilor – activitate desfășurată de banca comercială în baza contractului de administrare fiduciară a următorului patrimoniu transmis acestuia: • valori mobiliare; •mijloace bănești destinate investirii in valori mobiliare; * valori mobiliare și mijloace bănești obținute ca rezultat al administrării fiduciare a valorilor mobiliare.

In RM băncile comerciale nu pot fi organizații de administrare a investițiilor fondurilor de investiții, însă ele pot deține licența de organizații de administrare a investițiilor PF și PJ.

Conform contractului de administrare a investițiilor, fondatorul administrării transmite, pe un termen stabilit, patrimoniul respectiv celeilalte părți (BC), care își asumă obligația de a administra patrimoniul dat în interesul fondatorului administrării sau în interesul persoanei indicate de el (beneficiarului).

Transmiterea în administrarea managerului a valorilor mobiliare nu implică transmiterea către acesta a dreptului de proprietate asupra lor.

3. Activitatea de ținere a registrului – activitate de colectare, înregistrare, prelucrare și păstrare a datelor în vederea constituirii sistemului de ținere a registrului deținătorilor de valori mobiliare nominative.

Banca trebuie să deschidă în registru câte un cont personal pentru fiecare persoană înregistrată, în modul stabilit de către Comisia Națională, și să opereze în registru toate modificările și completările necesare.

De asemenea, în obligațiile băncii intră efectuarea, conform dispoziției persoanelor înregistrate, operațiilor în conturile personale ale acestora.

In cazurile în care în registrul deținătorilor de valori mobiliare ale emitentului dintr-o clasă anumită au fost înregistrate mai mult de 50 de persoane, banca trebuie să informeze Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

4. Activitatea de depozitare – se desfășoară de depozitar, participant profesionist pe piața valorilor mobiliare, prestând servicii de păstrare a valorilor mobiliare și/sau de evidență a drepturilor deponenților asupra valorilor mobiliare. Băncile ce dețin licențe de depozitare eliberate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare pot presta astfel de servicii.

Operațiuni cu valutele

Băncile pot efectua atât operațiuni de cumpărare/ vânzare a valutei străine, cât și alte operațiuni în valută străină. Băncile acorda servicii de transfer rapid de numerar în valută; pot efectua decontări internaționale utilizând diferite modalități de plată: acreditive, ordine de plată, incaso documentar; pot elibera garanții bancare în scopul asigurării plăților internaționale și a creditelor acordate în valută; pot deschide și gestiona conturi în valută pentru persoanele fizice și juridice; pot acorda credite în valută rezidenților, pot efectua operațiuni valutare pe piața valutară internă și pe cea internațională, cât și alte operațiuni în valută.

În funcție de persoana clientului banca efectuează 2 tipuri de operațiuni valutare:

Specificul stabilirii cursului la banca comercială

Stabilirea cursului valutar de catre o banca se face in funcție de următorii factori:

cursul stabilit în ziua precedentă

raportul dintre cerere și oferta, dintre dispozițiile de cumpîrare și de vînzare la nivelul BC în cauzî

cursurile stabilite de celelalte BC de pe piata respectiva, precum si de casele de schimb.

Banca stabilește cursurile de vânzare/cumpărare a valutei străine în tranzacțiile cu persoanele juridice, în același timp, respectivele cursuri pot fi unice pentru toți clienții sau individuale în funcție de valoarea tranzacției.

Poziția valutară a băncii

Poziția valutară reprezintă soldurile mijloacelor în valută străină (care formează activele și obligațiunile bilanțiere ale băncii în valutele respective, precum și obligațiunile extrabilanțiere de procurare și vânzare în valută străină) care creează riscul obținerii veniturilor sau cheltuielilor suplimentare la modificarea cursurilor valutare.

Activele bilanțiere în valută reprezintă: numerarul în valuta străină, mijloacele contului Nostro în valută, deschis în băncile din străinătate și din RM, plasamente ale băncilor autohtone în străinătate și în alte bănci din RM, mijloace plasate „overnight" în valută, valorile imobiliare în valută, credite acordate în valută, cerințe privind leasingul financiar și alte active în valută.

Obligațiunile bilanțiere în valută reprezintă: mijloacele conturilor Loro ale băncilor din străinătate și ale băncilor din RM, depozitele la termen ale băncilor din străinătate și din RM, împrumuturi „overnight" credite primite în valută, depozite ale clienților în valută și alte obligațiuni.

Obligațiunile extrabilanțiere de procurare sunt reprezentate de: cumpărări de valută la operațiuni curente și la termen, procurarea valorilor mobiliare în valută, iar obligațiunile extrabilanțiere de vânzare sunt: vânzări de valută la operațiuni la vedere și la termen, vânzarea valorilor mobiliare în valută.

Poziția valutară este de două tipuri: deschisă și închisă.

Poziția valutară se consideră închisă, dacă activele bilanțiere în valută, precum și obligațiunile extrabilanțiere de procurare în această valută, sunt egale cu obligațiunile bilanțiere în valuta respectivă, precum și cu obligațiunile extrabilanțiere de vânzare în această valută.

Poziția valutară se consideră deschisă, dacă activele bilanțiere în valută, obligațiunile extrabilanțiere de procurare în această valută nu sunt egale cu obligațiunile bilanțiere în valuta respectivă, precum și cu obligațiunile extrabilanțiere de vânzare în această valută.

Mărimea poziției valutare deschise reprezintă diferența dintre suma activelor bilanțiere într-o anumită valută străină, a obligațiunilor extrabilanțiere de procurare în această valută, suma obligațiunilor bilanțiere în valuta respectivă și a obligațiunilor extrabilanțiere de vânzare în această valută.

In funcție de mărimea poziției valutare deschise se disting:

• poziția valutară deschisă lungă

poziția valutară deschisă scurtă

În scopul supravegherii respectării de către bănci a limitelor poziției valutare deschise, băncile trebuie să prezinte la BNM „Raportul privind poziția valutară deschisă a băncii" conform formelor, regulilor și în termenele stabilite de BNM. Astfel, băncile prezintă – săptămânal și lunar rapoarte privind poziția valutară deschiși, care urmează să fie întocmite în MDL în conformitate cu formele și conform prevederilor regulamentare. Raportul săptămânal privind poziția valutară deschisă reflectă informația detaliată la finele ultimei zile lucrătoare și informații în mod concis pentru fiecare zi lucrătoare a săptămânii, iar raportul lunar privind poziția valutară deschisă, ce reflectă o informație detaliată la finalul ultimei zile lucrătoare a lunii. Dacă raportul poziției valutare deschise (lungi sau/și scurtă) la diverse valute liber convertibile și neconvertibile depășește restricțiile stabilite de BNM, atunci banca urmează să anexeze la raportul privind poziția valutară deschisă documentul intern privind poziția valutară deschisă zilnică.

în cazul depășirii la finele zilei a limitelor stabilite ale raportului poziției valutare deschise, banca autorizată este obligată:

în următoarea zi lucrătoare să lichideze depășirea comisă;

să prezinte la Banca Națională a Moldovei explicații privind cauzele depășirilor comise, precum și rapoartele privind poziția valutară deschisă In mod desfășurat pentru ziua depășirii, pentru ziua precedentă și pentru ziua lichidării depășirii. Aceste rapoarte și explicații urmează a fi prezentate la Bana Națională a Moldovei concomitent cu raportul privind poziția valutară deschisă pentru perioada gestionară, în care a fost comisă depășirea;

să prezinte orice alte documente la cererea BNM Explicația trebuie să conțină cauzele concrete ale depășirii cu indicarea sumelor de valute vândute și cumpărate, precum și enumerarea măsurilor întreprinse de către bancă în scopul lichidării depășirii.

Specificul organizării creditării în valută

Băncile au dreptul de a acorda credite în valută. Drept resurse de creditare în valută pot servi mijloacele depozitate ale clienților în valută și liniile de credit acordate băncii de către băncile din alte state sau de către instituțiile financiare de credit internaționale. Băncile autorizate pot acorda credite numai în valute acceptate de BNM.

Beneficiari de credite în valută sunt:

persoanele juridice și fizice care desfășoară activitate de întreprinzător în scopul decontărilor cu nerezidenții pentru importul de mărfuri și servicii;

băncile autorizate să desfășoare activități financiare;

PF și PJ care desfășoară o activitate de antreprenoriat, precum și băncile ce finanțează anumite proiecte. Astfel de credite e acordă împrumutaților din contul mijloacelor în valută din liniile de credit, obținute de către banca rezidentă de la instituția financiară internațională sau de la bănci nerezidente.

Dacă creditele în valută acordate împrumutaților sunt destinate și parțial pentru decontările cu alți rezidenți ai Republicii Moldova, împrumutaților li se permite să le utilizeze numai în lei moldovenești, după vânzarea sumei pe piața valutară.

Rambursarea creditelor în valută și a dobânzilor aferente acestora se efectuează în valuta prevăzută în contractele de credit în calitate de valută de achitare.

Operațiuni de vânzare-cumpărare a valutei

Băncile autorizate au dreptul să efectueze operațiuni de cumpărare și vânzare din cont propriu, cât și din contul clienților, participând la tranzacțiile efectuate pe piața valutară interbancară (tranzacții extrabursiere), fiind executate în conformitate cu Acordul privind piața interbancară de operațiuni valutare în RM.

Orarul de lucru al caselor de schimb valutar se stabilește de conducătorul băncii în funcție de necesitățile clienților și de regimul intern de lucru al băncii. Banca poate avea o rețea cu un număr nelimitat de case de schimb valutar.

PJ pot să cumpere valută străină numai în cazul în care aceasta este necesară pentru efectuarea plăților permise din străinătate și în cazul rambursării creditelor în valută străină, acordate de băncile RM.

Riscurile valutare și gestiunea lor

Riscul valutar – riscul pierderilor în urma schimbului valutelor străine și valuta națională.

Diminuarea acestui gen de risc se obține prin monitorizarea zilnică a gradului de balansare a structurii activelor și obligațiunilor în valută străină, stabilirea adecvată a cursului valutar în operațiunile de cumpărare și vînzare a valutelor atît la clientela băncii, cît și pe piața interbancară, controlul continuu al structurii portofoliului creditelor acordate în valute străine pe termenii respectivi și ratele dobinzilor, reglementarea altor active în valută, aplicarea unei politici flexibile de atragere a mijloacelor în valută străină pentru termenii corespunzători costului lor ș.a.

Gestiunea riscului valutar

Prin imunizarea băncii

ajustarea periodică a pozițiilor valutare pentru a suprima pozițiile lungi și scurte;

este o operație scumpă care nu permite să se speculeze o anumită poziție în funcție de tendința cursului valutar.

Acoperirea riscului valutar

folosirea unor metode și tehnici specifice în special a instrumentelor derivate (hedging).

8. Operațiunile de plăți și decontări în favoarea clienților băncii

Sistemul de plăți reprezintă un set de aranjamente pentru descărcarea obligațiilor asumate de agenții economici cu ocazia procurării de resurse reale ori financiare, altfel decât prin barter, deci prin transferul titlului de proprietate asupra unor active, care, în virtutea faptului că sunt larg acceptate sunt cunoscute sub numele de bani. Sistemul de plăți concentrează toate tranzacțiile de schimb din economie pentru descărcarea de obligații pecuniare și se constituie într-un mecanism integrat cunoscut sub numele de sistem de plăți de interes național aflat sub supravegherea băncii centrale.

Sistemul de plăți are două funcții complementare: intermedierea tranzacțiilor și garantarea schimburilor. Intermedierea este asigurată de băncile comerciale și de alți agenți nonbancari (companii de plăți, brokeri, poșta) care efectuează servicii de transfer de fonduri și de stingere a obligațiilor de plată. Acești agenți desfășoară activități de interes public și de aceea sunt supuși autorizării, supravegherii prudențiale și altor forme de control din partea băncii centrale. Garantarea este asigurată în final de banca centrală prin deschiderea de conturi centralizate ale băncilor comerciale care sunt și un mecanism de garantare a tuturor decontărilor din economie, precum și prin sistemul de împrumutător de ultimă instanță.

Tipuri de transferuri de fonduri:

Viramentul

de credit;

de debit;

Cecul

Acreditivul

Cardul

Instrumentele de plată cu numerar sunt reprezentate prin moneda metalică și bancnote (moneda de hârtie) și reprezintă cea mai veche formă de circulație monetară.

Instrumentele de plată fără numerar sunt documente standardizate care conțin instrucțiuni de plată date de plătitor băncii sale pentru transferul fondurilor către banca beneficiarului. Pe baza instrumentului de plată se fac înregistrări în conturile partenerilor de la băncile lor care atestă diminuarea respectiv majorarea creanțelor monetare asupra băncilor. Instrumentele de plată folosite în tranzacții sunt următoarele: dispoziția de plată, cambia, cecul, biletul la ordin, cardul. De asemenea, mai sunt unele instrucțiuni de plată care generează transferuri de fonduri ca: debitul direct și plățile programate.

Structura sistemului de transfer al fondurilor în Republica Moldova

În conformitate cu Strategia de dezvoltare a sistemului național de plăți al RM, sistemul de plati al RM este compus din urmatoarele componente:

1. Sistemul de decontari ale plăților urgente și de mare valoare, de regulă, acesta este sistemul de decontari pe bruto in timp real (RTGS), care este operat de BNM

2. Sistemul de decontari pentru platile de mica valoare, de regula, acestea sint sisteme de compensare cu decontare pe neto la intervale de timp prestabilite (DNS);

3. Sistemul platilor cu carduri;

4. Sistemul de decontari ale tranzactiilor cu valori mobiliare.

Sistemul de plăți a RM poate fi caracterizat astfel:

Subiecții participanți la plăți:

Subiecți ai sectorului nonfinanciar (firme comerciale, necomerciale, organisme publice, statul – care furnizează mărfuri și servicii și frecvent reprezintă beneficiari sau plătitori în procesul de plată);

Gospodării, persoane fizice care sunt plătitori în cazul procesului de achitare sau beneficiari în cadrul transferului de fonduri în folosul lor;

Sectoare financiare – pot fi atât plătitori cât și beneficiari în procesul de intermediere a plăților sau când efectuează plăți în numele și interes propriu.dffffffffffffffffffffffffffff

Obiectul care stă la baza plății:

Obiecte reale sub formă de mărfuri și servicii;

Datorii financiare în procesul de achitare a creditelor și dobânzilor

Diferite obligativități

Modul de efectuare a plăților:

Modificarea înscrisurilor în conturi când soldul unui cont se debitează, soldul altui cont se creditează – decontare;

Stingerea obligativităților reciproce care se numesc compensare sau clearing;

Emiterea de drepturi asupra activelor plătitorului sub formă de creanțe de datorie(cambiile).

Formele de plată:

De credit emise de plătitor

De debit emise de beneficiar

Localizarea plății:

La nivel național când subiecții participanți la plată sunt rezidenți ai unuia și aceluiași sistem;

La nivel internațional. Dacă nerezidentul este plătitor – export, beneficiar – import.

Termenul de plată:

Achitare în prealabil – plata anticipează livrarea mărfurilor și serviciilor;

Plata posterioară care poate fi imediată sau la termen(prin angajament, pe termen lung).

Tipuri de transferuri de fonduri:

Viramentul

de credit;

de debit;

Cecul

Acreditivul

Cardul

h)Tipul instrumentului de plată:

dispoziție de plată

cererea dispoziției de plată

dispoziția de incaso

cecul

cardul bancar

i)Forma instrumentelor de plată:

Materializat (pe suport de hârtie)

Nematerializat(înscris)

Mixt

Existența garanției în procesul de plată:

Plăți garantate (cambia, cec, acreditiv)

Plăți negarantate (cardul, viramentul)

Sisteme informaționale utilizate:

Sistemul național de telecomunicare prin care se efectuează transmiterea de informație de la participanții de plată la executorii plății;

Prin curier în lipsa sistemului național;

Sistem de telecomunicație intern (swift).

Evoluția și perspectivele sistemului de transfer al fondurilor în RM

Evoluția în domeniul instrumentelor de plată se manifesta în trecerea de la suportul hârtie la suportul magnetic și electronic, precum și înmagazinarea unui volum cât mai mare de informații care să poată fi prelucrată informatic, astfel ca plata să se facă aproape în timp real, similară cu plata numerarului.

Efectuarea plăților prin intermediul viramentului – concept și procedeul bancar al viramentului

Esența transferului prin intermediul viramentului de credit (a dispoziției de plată)

Viramentul de credit reprezintă o serie de operațiuni care începe prin emiterea de către emitent a ordinului de plată și executarea de către banca plătitoare a acestuia în scopul punerii la dispoziția beneficiarului a unei sume de mijloace bănești și se finalizează prin înregistrarea de către banca beneficiară a sumei respective în contul beneficiarului.

În funcție de specificul utilizării, viramentul de credit se clasifică în transfer ordinar și transfer bugetar.

Viramentul ordinar este utilizat în scopul efectuării tuturor plăților, care nu se referă la bugetul public național și poate fi inițiat atât de către clientul băncii (titular de cont bancar) cât și nemijlocit de bancă în nume și pe cont propriu, precum și la transferarea sumelor încasate în numerar de la persoanele fizice.

Transferul (viramentul) bugetar este utilizat în scopul efectuării plăților care se referă numai la bugetul public național și poate fi inițiat atât de către clientul băncii (titular de cont bancar) cât și nemijlocit de bancă în nume și pe cont propriu, precum și la transferarea sumelor încasate în numerar de la persoanele fizice.

Viramentul de credit este efectuat de bancă în baza diferitor instrumente de plată specifice:

– Dispoziția de plată (ordin de plată);

– Dispoziția de plată trezorerială (în cazul viramentului bugetar);

– Dispoziția de plată acceptată (în cazul efectuării viramentului prin intermediul adresa Întreprinderii de Stat „Poșta Moldovei”).

În circuitul dispoziției se efectuează succesiv următoarele operațiuni:

(a) recepția – operațiunea prin care o bancă recunoaște primirea dispoziției de plată și validitatea acesteia (integritate fizică, informații obligatorii de identificare și transfer de fonduri, nu conține ștersături, modificări, condiționări);

(b) autentificarea – procedura de recunoaștere a persoanei pe care emitentul dispoziției de plată o autoriza să semneze autentic, prin confruntarea semnăturii înscrise pe document cu cele din fișa specimenului de semnătură, precum și prin diverse procedee convenite cu banca pentru prevenirea plaților neautorizate;

c) acceptarea (autorizarea) – procedura prin care o bancă recunoaște ca valabil o dispoziție de plată recepționată, obligându-se să execute serviciul de a transfera fondurile la termenele și în condițiile dispuse de emitent;

(d) refuzul – procedura utilizată în cazul în care banca receptoare consideră că nu este posibil să execute ordinul din dispoziția de plată dat de către emitent;

(e) executarea –procedura de debitare a contului emitentului și după caz: (i) creditarea contului beneficiarului dacă ambii parteneri au conturi la aceiași unitate bancară; (ii) transmiterea dispoziției de plată într-un sistem de plăți; (iii) transmiterea dispoziției de plată către banca corespondentă.

Ordinul de plată se emite:

a) într-un singur exemplar în cazul emiterii de către banca plătitoare la efectuarea transferului de credit în nume și pe cont propriu;

b) în două exemplare în cazul emiterii de către titularul de cont bancar, precum și de către banca plătitoare la efectuarea transferului în numele titularului de cont bancar;

c) în trei exemplare în cazul emiterii de către titularul de cont bancar la efectuarea transferului de credit în adresa Întreprinderii de Stat „Poșta Moldovei”, la care se anexează la necesitate și trei exemplare ale listei destinatarilor mijloacelor bănești.

Transferul prin viramentul de debit (cererea dispoziție de plată și incasoul)

Viramentul de debit se efectuează în baza cererii dispoziției de plată și a incasoului.

Cererea dispoziție de plată este cererea beneficiarului de a i se transfera în contul lui a anumitei sume în baza documentelor de livrare a mărfii, efectuarea serviciilor și îndeplinirea documentelor. Astfel cererea dispoziție de plată întocmită de beneficiar se transmite plătitorului pentru a fi acceptată împreună cu documentul care confirmă livrarea mărfurilor sau efectuarea serviciilor. În cazul cererii dispoziției de plată banca plătitoare nu poate efectua transferul din cont fără acceptul plătitorului. Cererea dispoziție de plată e prezentată băncii plătitoare fie de către plătitor sau de beneficiar. Ea fiind valabilă un an trebuie să conțină termenul de prezentare spre accept și termenul de prezentare la banca plătitoare. Se întocmește în două sau mai multe exemplare. Unul este semnat de către beneficiar și tot pe primul exemplar plătitorul își pune acceptul lui și indică data acceptului. În cazul când în cont nu sunt resurse suficiente banca remite documentul beneficiarului indicând lipsa de resurse.

Incasoul – dispoziția beneficiarului privind extragerea în mod incontestabil a unei sume indicate din contul plătitorului fără consimțământul acestuia. Deci incasoul permite debitarea incontestabilă a contului debitorului în baza documentului care oferă dreptul beneficiarului să inițieze această plată fără acordul plătitorului. Aceste documente pot fi:

Dispoziția organelor judecătorești cu privire la executare silită a anumitei plăți.

Sunt sume ce trebuie transferate în folosul bugetului de stat conform legii sistemului bugetar si procesului bugetar.

Incassoul presupune ca banca plătitoare să transfere din contul plătitorului suma indicată în documente, iar în cazul lipsei resurselor în cont sau insuficienței acestora banca va transfera suma cu ajutorul documentelor (nota de transfer).

Debitul direct (engleză direct debit) este tipul de transfer de debit prin care băncile sunt autorizate de clienții plătitori să efectueze automat decontarea serviciilor din conturile lor la simpla cerere a furnizorilor și de transfer a sumelor la băncile acestora. Pentru efectuarea acestor plăți este necesar să se asigure un cadru juridic între participanții la tranzacții și între aceștia și băncile lor privind derularea operațiunilor, astfel: între furnizor și debitor se încheie o convenție privind dreptul furnizorului de a iniția plata fără acordul prealabil al debitorului; între banca plătitoare și debitor se încheie o convenție de mandat privind acceptul debitorului pentru plata din cont fără ordinul expres al acestuia; și între banca colectoare și furnizor se încheie un angajament privind debitarea directă. În acest fel, banca plătitoare devine mandatarul debitorului de a executa instrucțiunile de plată primite de la furnizor în favoarea acestuia. Mandatul devine un act juridic întrucât se transferă anumite drepturi de dispoziție altei persoane decât proprietarul fondurilor și care are caracter permanent până la revocarea acestuia de către debitor. Un asemenea procedeu se folosește în special pentru plata serviciilor cu caracter de repetabilitate ca: energia electrica, telefon, gaze, apa etc.

9.Lichiditatea bancară: concept, rol, metode de calcul și influența ei asupra activității BC..Strategiile de administrare a lichidității. Indicatorii de lichiditate.Gestiunea riscului de lipsă de lichiditate,evaluarea riscului,modalități de reducere a inflației riscului de lichiditate.

Lichiditatea este o proprietate generalǎ a activelor și exprimǎ capacitatea acestora de a fi transformate rapid și cu o cheltuialǎ minimǎ în monedǎ lichidǎ (numerar sau disponibil in contul curent), necesare pentru a-și obora obligațiile sale la solicitarea clienților, sau la necesitate în orice moment. Însuficiența de lichiditate duce la amînarea plăților și declararea insolvabilității bancare. Lichiditatea bancară este mai degrabă o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Lichiditatea exprimă capacitatea unei bănci de a-și finanța operațiile curente. Riscul de lichiditate, pentru o bancă, este expresia însăși a probabilității pierderii acestei capacități de finanțare.

Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci este de a estima și de acoperi in mod corect nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ dacă banca deține in portofolii prea multe active financiare lichide față de nevoile sale.

Dar, pe de altă parte, prea puține lichidități pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, și pot genera chiar falimentul bancar. Lichiditatea adecvată a fiecărei bănci din sistem este extrem de importantă și pentru minimizarea riscului sistematic datorită riscului de contagiune prin sistemul de plăți interbancar.

Elementul principal al gestiunii lichidității este poziția monetară. Poziția monetară a unei bănci reprezintă valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale lichide. Această abordare este justificată de caracterul imediat al obligațiilor care exprimă nevoile de lichiditate bancară.

Ce mai importantă sarcină a gestiunii lichidității este evaluarea în mod corect a necesităților de lichidități pentru fiecare moment de timp și acoperirea acestor necesități cu costuri mici.

Strategiile de administrare a lichidității (Anexa 1)

M simplă de estimare a necesarului de lichiditate

M mixtă de estimare a necesarului de lichiditate

Calcularea lichidității bancare în conformitate cu limitele impuse de BNM (Principiul I și II al lichidității)

Calcularea principalilor indicatori de aprecierea lichidității bancare (indicatori pe active și pasive)

Indicatorii de lichiditate.

Indicatorii de lichiditate cei mi utilizați sunt: poziția lichidității, pasivele nete și indicele de lichiditate, transformarea medie a scadențelor și rata lichidității.

Poziția lichidității. Acest indicator a apărut din practica gestiunii de trezorerie și este folosit ca indicator de fundamentare al acesteia și al acoperirii nevoilor de lichiditate pe termen scurt. Poziția lichidității se calculează pe zile (pentru săptămîna următoare), pe luni (pentru luna următoare) și pe luni (pentru anul curent).

Poziția lichidității = Active lichide – Pasive imediate, unde,

activele lichide = moneda băncii centrale + plasamente scadente de încasat;

pasive imediate = depozite volatile + împrumuturi scadente de rambursat.

Optimizarea poziției lichidității bancare presupune echilibrarea celor două elemente principale: activele lichide și pasivele imediate și deci obținerea unei poziții nule. Acest fapt este impus de gestiunea riscului și de maximizarea rentabilității bancare.

Valoarea acestui indicator poate fi:

Negativă – atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligațiilor imediate. In această situație trebuie să se recurgă la surse de lichiditate pentru acoperirea acestui deficit. Deficitul poate fi acoperit fie prin imprumuturi la banca centrală (pentru nevoi sezoniere), pentru apelarea la imprumuturile interbancare (rezervele imprumutate), prin lichidarea inainte de termen a unor active din portofoliu (eventual cuplată cu o operație de restructurare a acesteia), fie prin titularizarea unor credite.

Pozitivă – atunci resursele lichide de care dispune banca depășesc necesarul său pentru perioada corespunzătoare. Situația este de apreciat, dar nu trebuie neglijat aspectul mărimii acestui excedent de lichiditate. Mărimea excedentului admisibil se poate folosi ca o normă internă de gestiune. Aceasta deoarece elementele în baza cărora s-au făcut calculele sunt mărimi anticipate și nu certe și deci este bine să avem o rezervă, minimă de lichiditate. Pe de altă parte, activele lichide sunt cel mai prost plasament bancar în termeni de rentabilitate și nivelul lor trebuie minimizat.

Așadar, deși se dorește o poziție a lichidității nulă, de cele mai multe ori se acceptă și un excedent minim justificat de un comportament rațional. Mărimea absolută a acestui excedent se poate stabili fie în funcție de cheltuielile de gestiune a portofoliului, fie în funcție de marja medie de eroare înregistrată anterior la aprecierea în avans a poziție lichidității. Dacă aprecierea se face în funcție de cheltuieli, atunci mărimea limitei este egală cu valoarea minimă a portofoliului de titluri ale datoriei publice pentru care veniturile realizate în urma plasamentului le egalează pe cele de gestiune a acestuia. Pentru mărimi ale excedentului de lichiditate peste această limită se justifică plasarea sumelor disponibile pe termen scurt, de preferat cu scadențe în perioadele cu poziția lichidității negativă.

Pasivele nete. Această grupă de indicatori are trei componente distincte ce pot fi calculate în baza acelorași date:

pasivele nete simple se calculează pentru fiecare perioadă ca diferență intre pasivele și activele cu aceeași scadență. Acestea arată pentru fiecare perioadă măsura în care activele scadente acoperă obligațiile scadente. Pentru pasivele nete pozitive, banca trebuie să găsească surse suplimentare de acoperire a obligațiilor scadente. O observație de reținut este aceea că suma absolută a pasivelor nete este egală cu zero (pentru că total active + total pasive).

GAP-ul de lichiditate se determină pentru fiecare scadență „t” ca diferență intre pasivele exigibile

la scadența „t” și activele lichide la scadența „t”.

GAP = Pt – At,

unde :

GAP – pasive nete simple aferente scadenței t;

At – active cu scadența t;

Pt – pasive cu scadența t′.

Pasive nete simple = Pasive scadente – Active scadente.

pasivele nete cumulate se calculează ca diferență intre pasivele și activele cumulate corespunzătoare fiecărei perioade. Pasivele nete cumulate sunt folosite pentru a semnala perioade de maximă lichiditate.

Pasive nete cumulate = Pasive cumulate – Active cumulate.

indicele lichidității se calculează pe baza acelorași date, prin raportarea activelor și pasivelor din fiecare perioadă. Activele/ pasivele din fiecare perioadă sunt ponderate fie cu numărul mediu de zile corespunzător fiecărei perioade, fie cu numărul curent al grupei de scadențe respective. Valoarea indicelui depinde doar de mărimea activelor/ pasivelor corespunzătoare fiecărei perioade, iar sistemul de ponderare folosit nu poate schimba valoarea supra sau subunitară a raportului. O ponderare proporțională cu numărul mediu de zile corespunzător fiecărei scadențe va da un rezultat mai precis. (IL=∑Pasive ponderate/∑ Active ponderate )

Față de 1 valoarea indicatorului exprimă transformarea de scadențe practicată global de bancă:

Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1, vom spune că activele și pasivele băncii sunt perfect corelate pe fiecare scadență. În acest caz nu se poate vorbi despre un risc de lichididate. Remarcăm totuși că această situație este doar una teoretică, deoarece este imposibil ca, la nivelul unei bănci, fiecare resursă atrasă să fie alocată exact pe aceeași maturitate și sumă. Pentru 1 sau valori foarte apropiate de 1 banca nu face practic transformare de scadențe;

Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o predominanță a utilizărilor asupra resurselor și, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluții pentru a-și finanța deficitul de lichiditate. Pentru valori subunitare transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe termen lung. Este o situație tipică ce avantajează banca atunci când curba dobânzilor este crescătoare;

Situația în care indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus de resurse ale băncii, deci unui excedent de lichiditate. Pentru valori supraunitare transformarea practicată este prin pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În acest caz nu există risc de lichiditate pentru că activele își ating scadența înaintea surselor care le-au finanțat. Din punctul de vedere al rentabilității plasamentelor o astfel de structură nu este avantajoasă decît pentru scurtele perioade de timp când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decît cea pe termen lung.

Coeficientul fondurilor proprii și al resurselor permanente se calculează ca raport între resursele pe termen lung ale băncii și utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani) și urmărește să împiedice o finanțare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puțin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.

unde:

CoFPRP – coeficientul fondurilor proprii și resurselor permanente;

ResTL – resurse pe termen lung (fonduri proprii + resurse atrase pe termen mai mare de 5 ani );

UtilizTL – utilizări pe termen lung (imobilizări, participații, credite acordate pe termene mai mari de 5 ani, valori mobiliare pe termen lung).

Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă este obligată să o păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se dimensionează prin aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii stabilită de către banca centrală, la volumul depozitelor atrase de fiecare bancă. Această obligativitate are un aspect prudențial legat de asigurarea unei lichidități minime băncilor pentru a face față solicitărilor de retragere a depozitelor.

RMOnec = r x D ⋅

ER =RMOef − RMOnec (> 0)

DR =RMOef −RMOnec (< 0)

unde:

RMOnec – rezerva minimă obligatorie necesară pe care banca trebuie să o constituie la banca centrală;

RMOef – suma efectivă aflată în contul unei bănci deschis la banca centrală;

ER – excesul de rezervă;

DR – deficitul de rezervă;

r – rata sau cota rezervei minime obligatorii;

D – volumul depozitelor atrase de bancă.

Lichiditatea și administrarea resurselor și plasamentelor sunt evaluate în funcție de:

trendul și stabilitatea depozitelor;

gradul și trendul utilizărilor pe termen scurt, sursele volatile de fonduri, finanțarea activelor pe termen lung;

accesul la piețele monetare și alte surse de finanțare;

adecvarea surselor de lichiditate și abilitatea de a face față nevoilor de lichiditate;

eficiența politicilor și practicilor de lichiditate, strategiile de administrare a fondurilor;

sistemele informatice de administrare și planurile de finanțare;

capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza și controla lichiditatea și nivelul de diversificare al surselor de finanțare.

În evaluarea adecvării poziției de lichiditate a unei instituții financiare, o atenție deosebită ar trebui acordată nivelului curent și viitor al surselor de lichidități, comparativ cu nevoile de fonduri, precum și adecvării practicilor de administrare a fondurilor in funcție de mărimea, complexitatea și profilul de risc al instituției. In general, practicile de constituire a fondurilor ar trebui să confere certitudinea că o instituție este capabilă să mențină un nivel al lichidității suficient pentru a face față în timp obligațiilor sale financiare și a răspunde nevoilor bancare legitime.

Practicile ar trebui să reflecte capacitatea instituției de a administra schimbările neplanificate cu privire la sursele de constituire a fondurilor, ca și reacția la modificările condițiilor pieței, care pot afecta posibilitatea unei lichidări rapide a activelor, cu pierderi minime. In plus, practicile de constituire a fondurilor ar trebui să confere certitudinea că lichiditatea nu a fost menținută cu costuri înalte sau printr-o încredere excesivă in sursele de constituire a fondurilor care se dovedesc a nu fi utilizabile in timp, datorită stresului financiar sau schimbărilor adverse in condițiile pieței.

Definirea ratingurilor rezultate din analiza indicatorilor pentru componenta lichiditate:

Rating 1 indică niveluri de lichiditate puternice și practici de administrare a fondurilor bine dezvoltate. Instituția are acces sigur la suficiente surse pentru constituirea de fonduri in termeni favorabili, pentru nevoile de lichidități prezente și anticipate.

Rating 2 indică niveluri de lichiditate și practici de administrare a fondurilor satisfăcătoare. O serie de deficiențe minore pot fi constatate in practicile de administrare a fondurilor.

Rating 3 indică niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor care necesită îmbunătățiri. Instituțiile clasificate in acest rating nu au acces rapid la fonduri in termeni rezonabili sau pot înregistra deficiențe semnificative in perioadele de administrare a fondurilor.

Rating 4 indică niveluri de lichiditate deficitare sau practici inadecvate de administrare a fondurilor. Instituțiile clasificate in acest rating nu sunt capabile să obțină un volum suficient de fonduri in termeni rezonabili pentru asigurarea nevoii de lichiditate.

Rating 5 indică niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor atît de deficitare, încît viabilitatea instituției este grav amenințată. Instituțiile clasificate in această categorie cer asistență financiară externă imediată, pentru a asigura rambursarea obligațiilor la scadență sau alte nevoi de lichiditate.

În analiza lichidității sunt utilizați următorii indicatori:

1. Lichiditatea curentă

Lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente

Limite:

2. Rata lichidității

Rata lichidității = Active lichide/Total depozite atrase

Limite:

3. Credite acordate clientelei/Depozite atrase de la clienți

Credite acordate clientelei/Depozite atrase de la clienți = (Credite acordate clientelei + Creanțe restante și îndoielnice din operațiuni cu clientela + Provizioane pentru creanțe restante și îndoielnice din operațiuni cu clientela)/(Conturi de depozite + Certificate de depozit + Carnete și librete de economii). Limite:

Gestiunea riscului de lipsă de lichiditate, evaluarea riscului, modalități de reducere a influenței riscului de lichiditate

În scopul menținerii credibilității față de clienți și comunitatea financiară, băncile trebuie să probeze în permanență un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor și a ieșirilor de fonduri trebuie realizată în așa fel încît să existe în permanență suficiente lichidități la nivelul instituției bancare.

Riscul lipsei de lichidități se manifestă în urma necorelării scadențelor dintre posturile de activ și cele de pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii scadențelor la active și al reducerii scadențelor la pasive.

Dacă creditele și dobânzile nu sunt rambursate conform planului, banca se confruntă cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanțate. Efectele sunt similare și când clienții retrag sume importante din depozitele constituite la bancă.

Riscul de lichiditate are mai multe accepțiuni:

1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile și capitalul său să fie afectate, datorită incapacității de a-și onora la termen obligațiile, fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile

2. riscul de lichiditate include:

a. incapacitatea băncii de a-și finanța portofoliul de active pe maturitățile și la ratele de dobîndă corespunzătoare;

b. incapacitatea băncii de a lichida poziția la momentul oportun și la un preț rezonabil

3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităților dintre fluxurile de încasări și cele de plăți

4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadențelor cash-flow-urilor unui grup de active, pasive și instrumente extrabilanțiere

5. riscul de lichiditate constă în pierderile potențiale de profit și/sau capital ca urmare a eșuării în respectarea obligațiilor asumate și derivă din insuficiența rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

Măsurarea riscului de lichiditate. Metodele de măsurare a riscului de lichiditate diferă prin modul de calcul al indicelui de lichiditate, ele având în comun graficul de rate scadente.

Graficul de rate scadente este un tabel care clasifică activele și pasivele după durata rămasă până la scadența finală.

Graficul indicelui de lichiditate se poate face prin trei metode:

Metoda decalajelor succesive constă în calculul pentru fiecare clasă de scadență a unui decalaj ca diferență între active și pasive, decalajul reprezentând un indicator de volum, durată și scadență specific fiecărei clase. Calculul pune în evidență discordanțele de scadență, respectiv ieșirile masive de fonduri la care banca trebuie să facă față perioadă după perioadă. Astfel, în tabelul 1, banca trebuie să găsească resurse suplimentare pentru următoarele 7 zile de 600 mii lei pentru a satisface ieșirile de fonduri.

Tabelul 1. Grafic de scadență și calculul decalajelor succesive, în mii lei

Metoda decalajului cumulat, graficul de scadență este cumulat pe clase de scadență, calculul activelor și pasivelor cu aceeași scadență se face cumulat, iar decalajele rezultate sunt de asemenea cumulate pe întreg orizontul de timp luat în calcul, așa cum este arătat în tabelul 2, nivelul și data apariției nevoii maxime de lichidități va fi peste 6 luni.

Tabelul 2. Grafic de scadență și calculul decalajelor cumulate, în mii lei

Decalajul cumulat maxim este de 6800, această nevoie de finanțare se va manifesta în decursul următoarelor 6 luni.

Metoda numerelor, constă în ponderarea activelor și pasivelor fiecărei clase de scadență cu numărul mediu de zile al fiecărei clase (tabelul 3). Apoi se calculează raportul:

∑pasive ponderate / ∑active ponderate.

Tabelul 3. Grafic de scadență și calculul indicelui de lichiditate prin metoda numerelor, în mii lei

Indicele de lichiditate :

23040/58510 = 0.39%.

În mod practic, gestiunea riscului de lichiditate al unei bănci constă în:

cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanță din portofoliul băncii fără a suferi pierderi excesive;

găsirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu al investițiilor băncii.

Gestiunea riscului de lichiditate impune o abordare distinctă a gestiunii pe termen scurt, gestiunii trezoreriei și gestiunii pe termen lung.

Gestiunea riscului pe termen scurt permite măsurarea cu precizie a riscului de lichiditate a băncii așa cum s-a arătat anterior.

Gestiunea trezoreriei permite determinarea unei structuri oprime a activului băncii în așa fel încât prin asumarea riscului de lichiditate banca să nu înregistreze pierderi.

Gestiunea pe termen lung a riscului de lichiditate permite băncii să elaboreze politica ei de creditare știindu-se faptul că lichiditatea este un factor de constrângere a băncii vizavi de activitatea de creditare.

Factorul esențial al gestiunii riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt este acela de a găsi căi de acces pentru bancă pe diferite piețe, care să-i permită o ajustare rapidă a graficului de scadențe active-pasive cu minimum de cheltuieli.

Băncile au posibilitatea ca prin folosirea unor tehnici specifice să elimine până la reducere riscul de lichiditate. Aceste tehnici vizează resursele și plasamentele băncii.

Tehnicile care vizează resursele băncii sunt următoarele:

atragerea depozitelor de la populație;

căutarea unor depozite stabile;

creșterea fondurilor proprii;

refinanțarea. Constă în cedarea, gajarea sau concesionarea unor titluri de creanțe pe care banca le are în portofoliul ei, în schimbul lichidităților de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de refinanțare de la BNM care acționează ca împrumutător de ultimă instanță.

Tehnicile privind plasamentele băncii vizează în mod exclusiv gestiunea tezaurului băncii. Gestionarea tezaurului unei bănci înseamnă a asigura în mod continuu un echilibru între lichidități și plasamente. Acest lucru presupune:

prevederea evoluției zilnice a intrărilor și ieșirilor de fonduri și deci a soldului net al băncii la sfârșitul zilei;

acoperirea deficitelor și plasarea excedentelor.

10.Strategia gestiunii pasivelor băncii comerciale. Necesitatea și problemele gestiunii pasivelor. Gestiunea calității și costului pasivelor, evaluarea riscului de insolvabilitate a băncii.

Determinarea costurilor diferitelor tipuri de resurse, care pot constitui fonduri pentru bancă, impune luarea în considerare a influenței fiecărei categorii de resurse asupra riscurilor bancare de lichiditate, de rată a dobânzii, de creditare, de insolvabilitate.

Calitatea resurselor atrase se va determina după următoarele criterii :

Componența resurselor atrase: se cunosc resurse atrase depozitare și nedepozitare. Volumul resurselor depozitare se planifică în conformitate cu necesarul de plasamente. În caz de necessitate se vor atrage resurse nedepozitare. Evaluarea necesarului de resurse nedepozitare de va efectua după formula:

Discrepanța fondurilor = suma plasamentelor planificate – suma depozitelor planificate.

În cazul când apare rezultatul negativ, banca va procura resurse nedepozitare sub forma:

Factorii care influențează alegerea resurselor nedepozitare sunt:

costul resurselor

riscul asociat fiecărul tip de resurs

termenul de scadență

mărimea băncii, de care depinde tipul de resurs la care ea poate avea acces

necesaru de depunere a gajului

norme de reglementare din partea statului.

Costul resurselor atrase. Evaluarea costului resurselor permite managerilor băncii să decidă asupra prețului diferitelor categorii de resurse pentru a le selecta funcție de posibilitățile de plasamente și de dobânzile, pe care acestea la generează.

Volumul cheltuielilor bancare cu resursele atrase de va determina:

unde

C – cheltuielile de atragere a resurselor bancare,

Pj – volumul pasivului de tip j

ij – rata dobânzii, plătită pentru pasivul de tip j

Rata dobânzii medie, plătită pentru o unitate monetară de capital atras, se va determina prin raportarea cheltuielilor respective la volumul total de resurse atrase.

Plățile asupra dobânzilor nu limitează cheltuielile bancare cu resursele atrase, fiind necesar să se calculeze cheltuielile la o rata critică, sau costurile marginale:

unde

sitDit – plățile asupra dobânzilor;

CO – alte cheltuieli operaționale ale băncii, altele decât dobânzile;

Aprof – suma activelor profitabile ale băncii.

Cheltuielile calculate în acest mod sunt la o rată critică a rentabilității, deoarece, pentru a-și menține profitabilitatea, banca nu-și poate permite să plaseze aceste resurse la o dobândă mai mica decât această rată.

Variația frecventă a ratelor de dobândă conferă cheltuielilor medii ponderate nesiguranță și irealitate.

Costul marginal al resurselor atrase evaluează costul achitat de bancă pentru a cumpăra o unitate suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi:

unde

D’ – resurse, atrase la o rată de dobândă nouă;

D – resurse atrase la rata de dobândă veche;

i – rata de dobândă, estimată ca la care se pot plasa resursele atrase.

Acest indicator reprezintă în valoare absolută volumul modificării costurilor bancare cu atragerea resurselor, însă pentru a putea fi comparabil cu rata de rentabilitate la plasamente este necesară transformarea lui în valoare relativă.

Rata costului marginal rCm al resurselor atrase poate fi comparată cu rentabilitatea marginala a plasamentului pentru a se concluziona asupra bonității lui.

În cazul majorării ratelor de dobândă de către bancă, costurile marginale vor crește, dat fiind faptul, că banca este obligată să achite dobânzile majorate nu numai pentru resursele atrase suplimentar, dar și să ofere aceiași rentabilitate la depuneri clienților vechi, care acceptase de fapt dobânda anterioară majorării. Analiza costurilor marginale permite determinarea limitei valorice până la care banca poate să-si extindă volumul resurselor atrase atâta timp, cât cheltuielile marginale de atragere a noilor resurse nu vor face să scadă veniturile marginale din plasamentul lor.

Politica de formare a dobânzilor de bază pasive influențează structural clientela bancara și depunerile bancare, care la rândul sau, determina deciziile manageriale în strategia dezvoltării profitabilității băncii:

Formarea ratei de bază a dobânzii la depozite este un capitol separat în strategia vitală a băncii. Dobânda la depozit va fi utilizată, în primul rând, pentru majorarea profitabilității băncii și păstrarea fezabilității ei, mai apoi pentru atragerea clienților sau în lupta concurențială, deoarece cu cât este mai mică marja între rata dobânzii la credite și rata dobânzii la depozite, cu atât mai sensibilă este banca la modificările ratei dobânzii la depozite pe piața.

Gestiunea capitalului bancar

Sectorul bancar este unul dintre cele mai reglementate sectoare din întreaga societate, iar regulile privind capitalul bancar reprezintă ponderea cea mai semnificativă din aceste reglementări. Această importanță deosebită care se acordă capitalului bancar se datorează faptului că băncile sunt, de fapt, intermediari pe piața financiară, și astfel nu-și folosesc decât într-o măsură foarte mică propriile resurse.

Funcții ale capitalului:

– asigurarea cadrului de funcționare instituțională ;

– asigurarea necesarului inițial de lichiditate și acoperirea riscului de faliment;

– factor de încredere în potențialul instituțiilor de profil, legat de siguranța depunerilor și de posibilitatea onorării solicitărilor clientelei;

regulator al creșterii instituționale.

Necesitatea gestiunii capitalului propriu se determină în funcție de doua aspecte:

din punct de vedere al corespunderii cerințelor de reglementare

din punct de vedere al creșterii volumului și calității lui.

Sub primul aspect se determină gradul de suficiență al capitalului sau adecvarea lui. Adecvarea capitalului presupune stabilirea convențională a nivelului minim de capital, în funcție de anumiți parametri ce reflectă dimensiunea activității băncii și a riscurilor asociate, de natură să asigure o corelație între beneficiile optenabile și pierderile potențiale datorate asumării unui anumit nivel de risc.

Această măsură restrictivă, acceptată pe plan internațional, nu își propune o acoperire totală a factorilor de risc, fapt care ar conduce la un blocaj operațional, ci doar să asigure o corelație între beneficiile optenabile și pierderile potențiale datorate asumării unui anumit nivel de risc.

Obiectivul reglementării este promovarea stabilității și a siguranței sistemului financiar – bancar prin intermediul normelor prudențiale și prin măsuri de supraveghere in scopul reducerii riscurilor.

După sfera de cuprindere, definim norme naționale și norme internaționale.

Reglementările naționale urmăresc trei obiective:

protecția depunătorilor împotriva riscului de faliment;

siguranța sistemelor de plăți și compensări;

prevenirea riscului sistemic.

Reperul de bază utilizat în acest sens poartă numele de Norma Cooke și se bazează pe relația:

În același mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a angajamentelor rezultând din operațiuni extrabilanțiere, unde se folosesc următorii

coeficienți:

– 0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%);

– 0.5, pentru facilități de emitere a obligațiunilor și angajamente de creditare

de peste un an (risc 50%);

– 0, pentru garanții de credit și convenții tip REPO (risc 100%).

Actualmente este în desfășurare implementarea cerințelor noi cu privire la capital (Basel II) ele prevăd următoarele modificări:

Cuprinderea în formula de adecvare a capitalului a influențelor riscului operațional, care va duce la relația:

Cea mai mare dificultate o constituie evaluarea riscurilor de piața și a celor operaționale. De această evaluare depinde volumul de capital considerat necesar pentru activitatea băncii. În conformitate cu recomandările Comitetului de la Basel evaluarea riscurilor va fi realizată prin metode proprii, corelate cu specificul mediului economic în care funcționează băncile comerciale.

o altă perfecționare în domeniu privește considerarea riscului de țară sau de companie, pe baza unui rating determinat de instituțiile specializate, coeficienții de risc corespunzători fiind incluși în procesul de agregare prin care se determină riscul global.

Nu în ultimul rând, creșterea transparenței activității băncilor, prin publicarea unui număr sporit de informații auditate, este de natură să evidențieze mai exact nivelul riscurilor asumate, în funcție de care se operaționalizează procedurile de adecvare a capitalului.

limite minimale pentru indicatorii de solvabilitate:

KNT/Ar > 12%

Totodată sub aspectul corespunderii cerințelor de reglementare se va mai studia și impactul majorării capitalului asupra rentabilității lui (prin ROE)

Sub cel de al doilea aspect al gestiunii capitalului se va determina posibilități de acomodare cu cerințele de adecvare a capitalului :

– restructurarea portofoliului de active – ideea convertirii creanțelor cu risc ridicat în elemente de activ fără risc, sau cu risc scăzut. Avem în vedere, în acest sens, operațiunile de titularizare, de lichidizare și alte forme de reducere a riscului de credit (garanții suplimentare, convertire în contracte de leasing ș. a.).

– diminuarea globală a activului în contextul prezervării fondurilor proprii, alături de reducerea volumului operațiunilor extrabilanțiere.

majorarea capitalului prin

resurse proprii – creșterea profitabilității băncii, diminuarea fondurilor neobligatorii, creșterea părții de beneficial nerepartizat, diminuarea dividendelor achitate;

din resurse externe – emisiune de acțiuni, convertirea datoriilor în acțiuni, emisiunea obligațiunilor subordonate, etc.

– consolidarea capitalului.

Interesul managementului bancar față de analiza calității capitalului bancar este din următoarele motive:

corespunderea cantității de capital deținute de bancă, normelor impuse de autorități – după componentele necesare și după cotele prestabilite de normative (este bine să vă aduceți aminte care este cota maximă a datoriilor subordonate permisă de cerințele de reglementare în total KNT și a altor componente);

existența cantității de capital la bancă în volumul destul pentru tipul de activitate pe care-l prestează banca;

Al doilea motiv este cauza apariției insolvabilității la bancă, riscul lipsei de capital este probabilitatea apariției stării de insolvabilitate pentru o bancă la un moment dat de timp.

Analiza se efectuează prin:

1. Norma Cooke

A totale

2. coeficientul efectului de pîrghie = ––––

CP

În SUA sunt recomandați următorii indicatori de analiza riscului de capital:

11.Necesitatea și problemele gestiunii activelor bănci. Gestiunea calității activelor.Gestiunea risculuide modificare a ratei de dobîndă: evaluarea influenței modificărilor ratei de dobîndă asupra bilanțului bancar.

Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităților a băncii care generează profit și asigură realizarea scopului general al managementului bancar, totodată activele sunt cele care generează cel mai mare risc pentru bancă de aceea gestionarea lor necesită a fi prudentă.

Necesitatea gestionării activelor reiese din analiza caracteristicilor principale a lor care sunt:

Structura activelor trebuie să corespundă legislației în vigoare. Sub acest aspect se va gestiona corespunderea activelor față de normele de lichiditate, provizioanelor față de risc, a necesităților pentru acoperirea riscului ratei dobînzii.

Activele trebuie să corespundă cerințelor de lichiditate a băncii – banca își va menține activele lichide în cantități estimate de ea în conformitate cu politica și strategia de dezvoltare.

Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de profit a băncii. Profitul reprezintă nu numai dorința acționarilor dar și sursa de existență și stabilitate a băncii.

Activele trebuie să fie sigure – creșterea profitabilității duce la creșterea de risc. Scopul managementului activelor este să se coreleze profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat de bancă, banca nu se va implica în active mai riscante.

Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen și sensibilitate la rata dobînzii pentru a evita și alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de dobîndă pe piață. Activele bancare – disponibilitățile băncii ce generează profit sau asigură activitatea normală a băncii.

Necesitatea gestiunii activelor:

Genereză profit – conduce la creșterea profitabilității și îndeplinirea scopului managementului bancar.

Generează riscuri – prin gestiunea lor se tinde la diminuarea pierderilor provocate de riscuri sau a costurilor suplimentare privind gestiunea lor. Gestiunea performantă a activelor va tinde să găsească punctul optim dintre profitabilitate și risc.

Activele bancare ca structură vor fi restricționate de limitele impuse de autoritățile monetare. Gestiunea corectă în această direcție va diminua cheltuielile bancare excepționale privind amenzile, precum și diminuarea costurilor posibile provocate de supraevaluarea posibilităților bancare în unele activități.

Necesitatea de lichidități – impune gestiunea corectă a structurii activelor ceea ce conduce la diminuarea cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de urgență sau reducerea profitului din neinvestirea excedentului de lichiditate.

Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor de scadență a activelor cu termenii de scadență a pasivelor. Necorelarea activelor și pasivelor după termenul de scadență generează probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri înalte din fluctuarea ratelor dobînzii.

Gestiunea calității activelor

Activele bancare sunt generatoarele esențiale de profituri, gestiunea cărora rezolvă scopul esențial al managementului bancar și anume maximizarea profiturilor cu diminuarea riscurilor. Iar structura activelor reprezintă raportul diverselor ca calitate active la total active bilanțiere.

Iar portofoliul activelor a unei bănci comerciale este structurat în patru categorii mari:

Numerar în bancă;

Portofoliul investițional ;

Portofoliul de credite;

Clădiri, mijloace fixe și alte imobilizări.

Normele juridice și instrucțiunile acționează asupra operațiunilor active prin două căi:

Stabilind treptele investirii a unei părți din resursele bancare pentru unele sau altele operațiuni active. Majoritatea resurselor atrase sunt constituite din depozite la vedere și la termen. Iată de ce condiția primordială în vederea plasării corecte a patrimoniului băncii este satisfacerea la moment și pe deplin a retragerilor de capital.

Existența resurselor creditare destule pentru satisfacerea cererilor de împrumut. Se știe că creditul este operațiunea cea mai profitabilă a băncii. Neputința ei de-a oferi un credit în condiții avantajoase va trezi auspicii din partea clienților, ceea ce poate duce la iscarea unor probleme, și în fine la încetarea existenții ei.

Calitatea activelor bancare constă în:

Structura activelor

Diversificarea activelor

Profitabilitatea activelor

Lichiditatea activelor

Riscul activelor

Activele pot fi structurate în :

Active monetare (bani)

Portofoliu de hîrtii de valoare

Portofoliu de credite

Imobilizări (clădiri, mijloace fixe)

Determinînd ponderea fiecărui component în structură băncile își aranjează structura activelor în conformitate cu strategia și scopul urmărit. Pentru a-și atinge scopul de maximizare a profitului băncile tind să majoreze ponderea activelor generatoare de profit în total active. Acest proces poate condiționa:

Diminuarea ponderii activelor lichide – lipsuri temporare de lichidități ce duc la creșterea cheltuielilor prin procurarea urgentă a resurselor.

Diminuarea investițiilor în imobilizări – pierderea clientelei, deoarece se face pe baza închiderii de filiale sau refuzului de modernizare a mijloacelor fixe și rețelelor informatice existente.

Structura ideală a activelor ar fi:

Active monetare – 10%

Portofoliul de hîrtii de valoare – 30%

Credite – 50-55%

Contul portof. cred. – 2-5%

Factorii externi ce influențează structura activelor:

Nivelul de dezvoltare și capacitatea pieței monetare

Dezvoltarea pieței capitalului

Limitele impuse de către actele de reglementare

Starea generală de dezvoltare a țării

Factorii interni ce influențează structura activelor:

Strategia de dezvoltare a băncii

Diminuarea bancară și a unităților teritoriale

Capitalul bancar: CNT/APR ≥ 12% (CNT-Capitalul Normativ Total; APR-Active Ponderate la Risc)

De mărimea CNT depinde volumul APR. O bancă cu CNT mai mare poate să-și permită investiții în portofoliu de credite, imobilizări sau HV corporative în volum mai mare. Băncile cu CNT scăzut își vor menține volumul Activelor riscante mic prin ponderea înaltă a Activelor monetare și HV de stat.

Criteriile de diversificare a activelor:

Tip de investiții

Tip de profit generat

Termen de scadență

Ramura

Debitor

B. Diversificarea Activelor.

Dacă portofoliul de active a Băncii e nediversificat după tipul de investiții banca riscă să-și diminueze profiturile în caz cînd situația economică în țară defavorizează cererea la tipul de investiție preferat de bancă.

Totodată diversificarea portofoliului se face și pe tip de credit, așa ca banca să fie prezentă pe fiecare segment al pieții produselor bancare

Diversificarea se face după:

Ramura prioritară de investiții

Client (ca să se diminueze riscul de insolvabilitate al clientului)

După termenul de scadență a activelor (ajută la reinvestirea lor și permite depășirea riscului de lichiditate și al ratei dobînzii)

C. Profitabilitatea activelor bancare

Activele bancare pot fi :

Neprofitabile

Profitabile

Coeficientul de fiabilitate (K1) arată capacitatea băncii de a genera profit în viitor. Dacă coeficientul este în creștere atunci fiabilitatea băncii e în normă.

K1= (Active profit./Active totale)*100%

Venit (profit) generat de Active:

Venit din dobînzi

Venit neaferent dobînzilor – realizat din dividend sau diferența de cost a activelor

Managementul activelor se ocupă de venitul din dobînzi. Pentru a analiza avem coeficienții:

Marja bancară absolută = Venit dob. – Chelt. dob.

Marja bancară relativă = ((Venit dob./Act.prof) – (Chelt.dob./Res.atrase))*100%

Marja netă din dobînzi = ((Venit dob. – Chelt. dob.)/Active profitab.) *100%

Dacă scade rentabilitatea netă a unui activ care lucrează, banca pierde din valoarea capitalului.

Maximizarea profitabilității:

Majorarea volumului de active profitabile.

Diminuarea cheltuielilor din dobînzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile.

Majorarea încasărilor din dobînzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile.

Diminuarea cuantumului de resurse atrase.

Majorarea profitului băncii din dobînzi se face pe seama majorării cantității de active profitabile, a ratelor dobînzii la activele existente cît și la influența a ambilor factori. Cea mai mare pondere în profitul majorat o are majorarea ce ține de creșterea ratelor dobînzii, deoarece banca nu-și poate permite majorarea cantității activelor profitabile la nesfîrșit.

D. Lichiditatea activelor.

Activele lichide sunt compuse din:

rezerva curentă (de bază) ce constituie 12-14% din total active și e formată din:

numerar

banii din cont la BNM

rezerva secundară e formată din:

HV de stat

Credite în proces de recuperare

Banca își calculează necesarul optim de active precum și structura lor determinînd cuantumul de rezervă de bază și suplimentară în funcție de tipul de clientelă și necesarul de plăți de efectuat planificat. Banca planifică necesarul de numerar nu numai după volum dar și după structură.

E. Riscul activelor

Toate activele bancare și plasamentele generează risc, banca evaluează gradul de risc a activelor sale și compară cu capitalul propriu pentru a analiza posibilitatea de compensare a pierderilor posibile.

Pentru a determina gradul de expunere a activelor sale la risc, banca împarte activele în categorii mari:

Lichiditățile băncii, HV de stat.

Creditele acordate de bancă sub garanția statului avîndu-se ca gaj HVS (credite acordate băncilor) sau metale prețioase.

credite acordate persoanelor fizice și juridice de calitate înaltă avînd ca gaj active eligibile (de calitate înaltă, lichide, nu-și pierd din valoare)

Credite de o calitate mai joasă unde solvabilitatea debitorului trezește dubii sau gajul e în deteriorare

active de o calitate foarte joasă, credite problematice, mijloace fixe.

Active riscante/Capital propriu

Dacă ponderea activelor riscante în capital propriu este:

≤ 5 % banca are un rating foarte puternic ( 1 ).

5 – 15% – rating bun ( 2 ).

15 – 30% – rating slab ( 3 )

30 – 50% – rating foarte slab (4)

≥ 50% – faliment ( 5 )

Gestiunea riscului de modificare a ratei de dobândă: evaluarea influenței modificărilor ratei de dobândă asupra bilanțului bancar. (Anexa 2)

12.Gestiunea calității portofoliului de credite. Aprecierea calității creditelor………..

Portofoliu creditar reprezintă totalitatea creditelor acordate de bancă la un moment dat de timp.

Calitatea portofoliului creditar se stabilește după următorii criterii:

structură;

2 lichiditate (termen de scadență);

3 gradul de utilizare;

4 profitabilitate;

5 stabilitate.

După structură portofoliu creditar se descompune în:

după tipul de debitori:

credite acordate persoanelor fizice;

credite acordate persoanelor juridice;

după tipul de credit – (ipotecare, de consum), după scopuri, determinarea gradului de bonitate al fiecărui tip de credit pentru bancă. Din experiența anilor precedenți banca stabilește ce tipuri de credite sunt cele mai profitabile și puțin riscante pentru ea, pentru a stimula creșterea volumului acestor credite în portofoliu.

după tipuri de ramuri creditate – credite acordate persoanelor juridice, care se împart în subgrupe după ramuri (industriale, comerț, agricultură). Se va determina tipul de credit care este optim pentru bancă și el va fi stimulat.

După lichiditate – lichiditatea creditului presupune termenul de scadență a lui și clauza de revocare. Portofoliu creditar se grupează în trei subgrupe:

termen scurt (pînă la 1 an);

termen mediu (1 – 5);

termen lung (5 și mai mult).

Dacă o bancă decide să mențină portofoliu creditar lichid ea va majora ponderea creditelor pe termen scurt.

Dacă banca are alte posibilități de majorare a lichidității ea va menține în portofoliu într-un volum mai mare creditele pe termen mediu și lung.

Creditele pe termen lung sunt cele mai riscante pentru bancă, din aceste considerente banca optează pentru ponderea majoră pentru creditele pe termen scurt și mediu.

După gradul de utilizare se presupune resurselor din care aceste credite sunt finanțate. Majorarea ponderii creditelor în total active este benefică pentru bancă căci duce la majorarea profitului ei.

După profitabilitate – rezolvarea problemei profitabilității portofoliului creditar duce la îndeplinirea scopului managementului bancar. Portofoliu creditar se studiază după gradul de profitabilitate după următorii indicatori:

Incasări din dobîndă – plăți din dob – cheltuilile creditelor neperformate

Pn = –––––––––––––––––––––––––– *100

Profitul creditar

– determină rentabilitatea netă a unui leu credit alocat; toate tipirile d crdite sunt echivalate – se recomandă să se stabilească profitabilitatea netă pentru diverse tipuri de credite. Există o problemă la stabilirea profitabilității fiecărui tip de credit și anume stabilirea resurselor care finansează aceste credite.

– banca poate determina rentabilitatea a fiecărui credit în parte:

incas din dob. – plăți din dob. – ch. operaționale

Pf.cr. = ––––––––––––––––––––

Suma creditelor

După stabilitate – portofoliu creditar se analizează și după gradul de expunere la risc (banca va diviza în 5 subgrupe mari ):

– standard 2%

– supravegheat 5%

– substandard 30%

– dubios 60%

– compromis 100%

Rezervele

În vederea determinării gradului de expunere la risc se determină ponderea fiecărui tip de credit în total portofoliu.

Suma rezervelor

Gr.global de expun.la risc = –––––––- mai mic sau egal cu 20%

Portofoliu

Băncile comerciale elaborează în mod individual instrucțiuni privind metodele de evaluare a portofoliului de credite, clasificând creditele în următoarele categorii:

• Credite cu termen de rambursare expirat;

• Credite cu statut de neacumulare a dobânzii;

• Credite delicvente (cu încălcări legale);

• Credite de la care nu se colectează dobânda în conformitate cu prevederile contractului;

• Credite considerate problematice;

• Credite ale căror condiții și termene au fost modificate printr-o reducere a ratei dobânzii sau a sumei creditului, printr-o amânare a achitării dobânzii, sau a eliberării creditului;

• Credite transferate, fie în întregime, fie în parte, altei instituții creditoare, ca rezultat al vânzării, participării sau schimbului de active;

• Credite obținute de la o altă instituție, ca rezultat al cumpărării, participării sau schimbului de active;

• Obligațiunile de credit sau alte pasive eventuale;

• În cazul creditelor asigurate: mărimea și calitatea gajului;

• În cazul creditelor neasigurate: analiza riguroasă a mișcării conturilor (mișcării de fonduri).

• Credite eliberate personalului și conducerii băncii, președinților, acționarilor principali și altor persoane afiliate.

Din punct de vedere al rambursării creditele din portofoliu creditar se clasifică în următoarele categorii:

I. Credite rambursate la termen, conform contractului de credit (0-15 zile);

II. Credite restante cu dobândă aferentă (creditul se transformă în credit restant (expirat) pentru toată suma soldului creditar, conform contractului de credite, la a 31-a zi din momentul expirării termenului de rambursare) – conform Regulamentului BNM cu privire la creditele expirate, nr.130 din 15.05.1998;

III. Credite restante la care dobânzile și ratele scadente ale creditului au depășit cu mai mult de 30 de zile termenul stabilit;

IV. Credite restante neachitate mai mult de 60 de zile.

Din punct de vedere al asigurării creditelor băncile comerciale clasifică creditele în trei categorii:

1) credite asigurate – creditele care sunt asigurate cu gaj lichid, costul căruia acoperă împrumutul acordat sau este asigurat cu garanții bancare;

2) credite parțial asigurate – credite care sunt asigurate doar cel puțin 60 la sută, iar prețul gajului pe piață sau costul acestuia este nedeterminabil;

3) credite neasigurate – credite care nu sunt asigurate sau prețul asigurării reprezintă mai puțin de 60 la sută din costul creditului.

Politica de creditare a băncii.

Politica de creditare poate fi privată sub 2 aspecte:

La nivel macroeconomic ea reprezintă politica promovată de BC într-o țară care urmărește asigurarea unui echilibru economic prin intermediul creditului și a instrumentelor specifice lui. La modelul general stabilirea direcțiilor prioritare de creditare, formele creditelor specifice pentru o țară dată. În acest context promovarea politicii de creditare banca la modul particular formîndu-și politica de credit individuală.

Sub aspect microeconomic politica de credit reprezintă strategia și tactica băncii în domeniul formării și gestionării portofoliilor sale de credit.

Politica creditară reprezintă un element din strategia generală de dezvoltare a băncii. Ea cuprinde elemente esențiale cu privire la tipurile de credit acordate de banca dată, modul de selectare a acestor credite și gestiunea lor în scopul asigurării profitabilității și stabilității băncii.

Elementele politicii rezonabile de creditare:

Scopul, reieșind din care se formează portofoliu de credite;

Atribuțiile angajaților băncii în vederea eliberării creditelor;

Obligațiunile de transmitere a drepturilor și de acordare a informațiilor în vederea gestiunii creditelor eliberate;

Modalități de colectare a datelor de la potențialii debitori precum și mecanismul de evaluare a credibilității clienților în vederea luării deciziei cu privire la acordarea creditelor.

Documentația internă care necesită să fie elaborată pentru acordarea fiecărui credit în parte (lista documentelor aflate în pachetul de credite a unui client);

Drepturile colaboratorii bancari pentru păstrarea și verificarea informației aflate în dosarul de creditare. Se mai prevăd și obligațiunile angajaților băncii cu privire la monitorizarea creditelor;

Modalități de asigurare a credibilității, drepturile colaboratorilor în vederea evaluării gajului și primirii deciziei despre oportunitățile lui;

Descrierea politicii de stabilire a dobînzilor la credite în dependență de fiecare credit acordat;

Modul de contestare și revocare a creditelor problematice, modul de vînzare a gajului în scopul acoperirii pierderilor din creditele nerambursate.

Funcțiile politicii de creditare:

Funcțiile de ordin general care presupun:

funcția de control – de verificare apriore și posteriore a proceselor de creditare;

funcția comercială – de formare a unui cadru de încasări a veniturilor în urma activității de creditare;

funcția de stimulare – prevede stabilirea unor domenii prioritare de stimulare sau de dezvoltare a mecanismelor specifice de creditare.

Funcțiile specifice:

optimizarea activității de creditare prin stabilirea unor scopuri specifice în domeniul creditării;

reformularea activelor de credit în urma experienței băncii în domeniul dat.

Formarea politicii de credit are 2 tipuri de principi:

principii de ordin general:

baza științifică a politicii de creditare;

optimalitate – structura politicii de credit trebuie să fie optimă pentru banca dată;

eficacitate – trebuie să fie efectivă, utilizabilă.

unitate – toate elementele politicii de credit să se afle într-o intercorelație strînsă.

principii specifice:

rentabilitate – fiecare credit trebuie să fie rentabil;

profitabilitate – tot portofoliu creditar trebuie să genereze profituri;

siguranța – existența unui risc minim.

Gestiunea riscului de credit

Riscul creditar reprezintă probabilitatea reducerii activelor băncii , in 1-ul rând a creditelor, din cauza incapacității clienților de a rambursa datoria sau o parte din ea, inclusiv dobânda.

La general riscul creditar poate fi definit ca riscul pierderii activelor din cauza neîndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de debitor.

Principalul factor perturbator în activitatea unei bănci sunt creditele neperformante Pentru a reduce la minimum pierderile din credite neperformante și a proteja în acest fel depozitele persoanelor fizice și juridice, lucrătorii bancari implicați în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor și să depună toate eforturile pentru a-și încasa debitorii.

În practica bancară, în cadrul gestiunii riscului de creditare, se iau în considerare două principii clasice pe care să se axeze măsurile privind diminuarea acestuia și anume:

− limitarea riscului;

− diviziunea riscului.

Limitarea riscului se referă la stabilirea normelor interne (proprii fiecărei bănci) și externe (stabilite de autoritățile bancare) privind componentele portofoliului de credite și minimizarea expunerii băncilor la riscul global de creditare.

Normele interne pot avea caracter global și specific. Cele cu caracter global reprezintă limita maximă a angajării băncilor în activitățile de creditare și stabilindu-se un anumit procent din capitalul bancar. Normele specifice reprezintă plafoanele de credite stabilite pentru fiecare categorie de debitor, luându-se în considerare caracteristicile acestuia.

În această direcție, unele măsuri prudențiale se impun de către banca centrală (sau autoritatea de supraveghere, când aceasta este o instituție separată). Pentru limitarea riscului de credit se pot stabili următoarele reguli: limitarea creditării unui singur debitor; limitarea creditelor mari acordate; constituirea de provizioane.

Diviziunea riscului presupune diversificarea plasamentelor bancare.

La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. În acest scop, deși cerințele sunt unitare, toate societățile bancare procedează la o analiză a bonității clienților și solicită garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele de credite.

Gestionarea riscului de contrapartidă în relațiile de credit are ca obiect limitarea pierderilor în cazul deprecierii situației debitorilor, precum și evitarea ca slăbiciunile unor debitori să antreneze dificultăți prea importante pentru împrumutător.

Prima etapă presupune o gestionare a priori momentului luării deciziei de angajament, bazată pe criterii calitative și cantitative ce conduc la stabilirea deciziei privind acordarea autorizărilor de angajament. Majoritatea autorizațiilor și toate condițiile particulare depind de aprecierea calității debitorilor. Asemenea analiză poate fi făcută de personalul băncii respective, de către băncile corespondente sau de agenții pentru referințe de creditare (de exemplu, în Marea Britanie, S.U.A., numite „rating agencies").

A doua etapă este gestionarea a posteriori pentru urmărirea acestora și estimarea riscurilor la portofoliul de active. Este vorba de o gestionare cantitativă a riscului de contrapartidă, bazată pe statistici ale situațiilor debitorilor, estimări ale expunerilor la risc și ale pierderilor în cazul înrăutățirii situațiilor clienților și a portofoliilor de clienți diversificate.

Deci, riscul de contrapartidă este cel al înregistrării pierderilor în cazul imposibilității debitorilor de a-și onora obligațiile. Aceste pierderi depind de expunerile la risc și de garanțiile existente. Expunerile se prezintă sub formă de profiluri temporale ale expunerii de risc. Pentru fiecare dintre perioadele viitoare ale acestor profiluri, pierderile depind de expuneri, de profitabilitate, de înrăutățire a situației debitorului, de rata de recuperare în cazul imposibilității debitorului de onorare a obligațiilor. Aceste calcule sunt efectuate pe diferite perioade prezente și viitoare.

Funcția de gestiune a riscului de credit este foarte complexă și își are începutul său anterior derulării operațiunii. Abordarea modernă asupra gestiunii riscului se bazează pe necesitatea intervenției înainte ca incidentul să se producă, anticipând riscurile și deci reactualizând în permanență situația clienților în funcție de informațiile la zi.

Fundamentele acestui mod de gestiune sunt următoarele:

riscul trebuie controlat acționând la nivelul clientului înainte ca incidentul să aibă loc;

acțiunea anticipativă a băncii trebuie să fie înțeleasă și susținută de către client;

actualizarea permanentă a dosarelor conferă băncii un avantaj care rezultă din cunoașterea exactă a situației clientului.

Principiile pe care se bazează gestiunea preventivă a riscului de client sunt:

existența unui singur criteriu pentru aprecierea unei situații riscante: riscul de client (preponderent asupra riscului de nerambursare la scadență);

folosirea unui sistem de indicatori sintetici pentru semnalarea abaterilor semnificative de la calitatea inițială a clientului debitor;

sistemul de control trebuie să fie simplu, elastic și să permită tratamentul prin excepție.

Etapele gestiunii riscului creditar

Gestiunea riscului la etapa conlucrării cu împrumutătorul. Această etapă a procesului gestiunii riscului creditar se referă la gestiunea relațiilor „bancă-client", îndreptate spre evaluarea riscurilor individuale in limita reglărilor strategice. Analiza creditară constă în analiza solvabilității împrumutătorilor individuali și în structurizarea creditelor individuale cu scopul minimizării atât a riscurilor descoperite, cât și a pierderilor la fiecare din ele. Monitoring-ul creditar constă în controlul solvabilității și menținerii asigurării băncii în faptul că, solvabilitatea clientului rămâne a fi acceptabilă. Supravegherea creditului presupune restabilirea credibilității în cazul înrăutățirii ei serioase sau în cazul pierderii integrale.

Controlul și gestiunea procesului creditar. Aceste etape se referă la controlul liniar al relațiilor de tip „banca-client". Astfel de relații sunt legate de primirea deciziilor, care la rândul sau atrag riscuri, și de aceea, necesită control liniar. Analiza creditară, monitoring-ul creditar și lucrul cu creditele problematice sunt părți componente al acestui control. Rețeaua acceptării și aprobării creditului și organele responsabile pentru aceasta trebuie să fie unică pentru toate deciziile creditare în banca.

Gestiunea controlului. In fiecare bancă trebuie să existe un mecanism independent de gestiune a controlului, obiectul căruia îl constituie deciziile creditare din contracte, componenta portofoliului creditar și procesul controlului primirii deciziilor.

Totalitatea metodelor de gestionare a riscului de credit pot fi reprezentate astfel:

diversificarea portofoliului de credite;

diversificarea creditării în dependență de nivelul credibilității debitorului, caracterul obiectului de creditare, calități de asigurare etc.;

prolongarea termenului de creditare;

clasificarea împrumuturilor întârziate și formarea rezervelor monetare;

reabilitarea creditelor problematice;

stabilirea unor limite privind mărimea maximală a creditului din punct de vedere al debitorului și sumei acordate;

asigurarea creditelor.

Pentru a reduce riscul de creditare în practica bancară internațională se întâlnește o metodă specifică – introducerea primei de risc în rata dobânzii practicate.

Monitorizarea riscului de credit, eliminarea riscului de credit, asigurarea riscului de credit.(Anexa 5)

Caracteristica generală a formelor de asigurare a creditelor bancare

Băncile trebuie sa identifice riscurile fiecărei cereri și propuneri de creditare, să le recunoască si să contribuie la reducerea și chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta, este necesar și un studiu de senzitivitate sau risc.

Necesitatea garantării creditelor decurge din existenta riscului de credit. Deci, banca trebuie sa se asigure ca agenții economici care solicită credite, oferă suplimentar posibilitatea recuperării acestora, afară de faptul că au capacitatea restituirii creditelor și a dobânzilor aferente, dovedită la etapa evaluării credibilității debitorilor.

Conform art.634 și 635 al Codului Civil al Republicii Moldova, garanția debitorului constă în obligațiunea lui la o prestație necondiționată sau la o prestație depășind obiectul propriu-zis al contractului”. Prin urmare, din punct de vedere juridic, garanția reprezintă un mijloc de garantare a executării obligațiunii. Aici trebuie să se țină cont de astfel de aspecte, ca: dreptul de proprietate asupra garanției, perfectarea contractului de garanție, valoarea garanției.

Cel solicitat să ofere o garanție suplimentară băncii, privind îndeplinirea obligației de rambursare a creditului, are în principiu, cîteva alternative:

– poate garanta cu bunuri materiale, imobile, terenuri sau active financiare pe care le pune la dispoziția băncii, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar, etc., acestea fiind numite garanții reale; din grupa garanțiilor reale, conform art.454 al. I al Codului Civil al Republicii Moldova și Legii cu privire la gaj, nr.449-XV, art.1, 17, 20, fac parte: gajul, ipoteca, amanetul;

sau

poate apela la o terță persoană – numită garant , care să-și asume obligația că va achita datoria (sau va despăgubi bănești banca), în cazul în care cel pentru care garantează (debitorul, clientul băncii) nu își îndeplinește obligația asumată prin contractul de împrumut. Instrumentul garantării poate fi în acest caz scrisoare de garanție bancară, avalul cambial, etc., acesta făcând parte din garanții personale,

sau mai există și alte tipuri de garanții.

Indiferent de tipul garanției (reală sau personală) aceasta trebuie să corespundă anumitor cerințe de bază:

existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp, pentru a acoperi obligația garantată;

garanția să fie astfel concepută încât să asigure băncii dreptul de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

banca în calitate de beneficiar al garanției, să aibă asigurată posibilitatea de a transforma garanția în bani, rapid și fără pierderi. Altfel spus garanția să aibă un mare grad de lichiditate dacă trebuie executată în cazul în care clientul nu-și rambursează datoria.

De obicei, valoarea garanției cerute este mai mare decât valoarea creditului, dar, prin solicitarea unei garanții de o valoare considerabil mai mare decât împrumutul, o bancă își reduce capacitatea de a împrumuta. Garanțiile solicitate fiind prea mari, clienții băncii vor renunța la a mai solicita credite. Acest lucru nu numai că va limita profitul băncii, dar va însemna că banca nu va mai îndeplini un obiectiv principal al activității sale: sprijinirea prin credit a dezvoltării economiei.

Deci, garanția este importantă în diminuarea riscului, dar aceasta constituie doar un aspect luat în considerație de creditori. Dacă activitatea pentru care se solicită creditul este îndeajuns de profitabilă și riscul este scăzut, garanția ar putea să nu mai fie necesară sau valoarea ei să fie relativ scăzută.

Atunci când se solicită o garanție de regulă, se disting trei părți implicate:

ordonatorul garanției, care este debitorul principal: el este cel căruia partenerul de contract (de exemplu, în contractul de credit partenerul de contract este banca ce acordă creditul) îi solicită o garanție. În consecință, ordonatorul fie oferă o garanție din propriul său patrimoniu (sub formă de gaj sau ipotecă), fie solicită un terț – garant – să ofere o garanție în locul lui. De exemplu, prin avalul cambial, avalistul se angajează ca terț să plătească cambia, în cazul în care debitorul nu o plătește.

beneficiarul garanției, este cel în favoarea căruia s-a constituit garanția, în cazul nostru banca. Beneficiarul execută garanția, respectiv încasează banii care rezultă din vânzarea bunului, dacă debitorul principal nu și-a îndeplinit obligația asumată de a rambursa împrumutul.

garantul este debitorul secundar, care, în anumite cazuri, poate fi înseși debitorul principal, când garantează cu bunurile sale, sau poate fi un terț (o altă bancă, o altă firmă sau instituție), care garantează că, în cazul neîndeplinirii obligațiilor debitorului principal, va îndeplini obligația de plată sau de rambursare a sumei.

Deci, în relația de garanție pot apărea:

– două persoane – beneficiarul garanției (banca) și debitorul (clientul băncii), când acesta din urmă garantează cu propriul său patrimoniu (ipoteca, gaj);

sau

– trei persoane – când debitorul apelează la o terță persoană, garantul ca acesta din urmă să garanteze obligația lui de plată.

În ambele cazuri, beneficiarul este banca, în poziție de creditor.

Înainte de a accepta o garanție, indiferent de natura obligațiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, banca trebuie să aibă în vedere trei aspecte principale:

dreptul de proprietate;

perfectarea contractului de garanție;

valoarea garanției.

Pentru a beneficia de credit, potențialul debitor gajist, în afară de sursa primară de achitare a creditului și a dobânzii aferente – veniturile încasate, trebuie să pună la dispoziția Băncii o garanție secundară, suficientă, care ar acoperi valoarea obligațiilor contractuale, rezultate din contractul de credit. Se poate afirma ca garanțiile reprezintă acoperirea materiala a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate.

Garanțiile constituie deci un privilegiu pentru banca in raport cu alți creditori. Garanțiile pentru credite sunt asiguratorii si sunt oferite, atât de agenții economici care împrumuta, cat si de alte persoane juridice sau fizice, care devin in acest fel garanți.

În funcție de tipul și valoarea creditului, precum și beneficiarul creditului de ex. Banca XXX acceptă diverse forme de asigurare a creditelor, după cum urmează:

a) Imobile (spații locative, comerciale și de producere; construcții nefinisate; terenuri agricole, comerciale și de construcții; locațiunea produsă de imobil);

Gajul mărfurilor și materialelor în stoc, în circulație și în proces de prelucrare;

Mijloace de transport;

Utilaje și echipamente tehnologice;

Valori mobiliare;

Depozite bănești;

Garanții bancare;

Asigurarea la o companie de asigurări;

Garanții de stat;

Fidejusiunea;

Cesiunea de creanță.

Debitorul gajist – persoana fizică sau juridică care a constituit o garanție reală sub formă de gaj întru asigurarea rambursării creditului acordat de Bancă Debitorului. (Debitorul gajist poate fi atât debitorul obligației garantate, cât și un terț).

Debitorul gajist prezintă Băncii toate documentele care atestă dreptul de proprietate, autorizațiile, care permit Băncii să exercite controlul si drepturile sale asupra obiectului gajat, la fel și asupra veniturilor generate de obiectul gajului (daca aceasta este prevăzut de contractul de gaj/ipotecă). În cazul gajării bunurilor mobile (stocurile de mărfuri), debitorul gajist prezintă lunar (sau mai des) descifrarea privind stocurile rămase.

Debitorul gajist este obligat să substituie sau să completeze obiectul gajului în cazul dacă există pericolul pierderii sau deteriorării bunului gajat (încheierea unui nou contract de gaj/ipotecă.)

Banca poate cere gaj suplimentar în cazurile în care debitorului gajist i s-au eliberat resurse creditare suplimentare sau a fost prorogat contractul de credit. În procesul deservirii creditului obiectul gajului poate fi evaluat suplimentar sau reevaluat.

Prorogarea contractului de credit, nu cere reperfectarea contractului de gaj/ipotecă, care asigură creditul, în cazul în care Debitorul și Debitorul gajist este aceiași persoană și această prevedere se conține în contractul de gaj/ipotecă . Însa, în cazul când se eliberează resurse creditare suplimentare sau are loc prorogarea creditului, asigurat prin gajul, proprietatea persoanei terțe, este necesar de efectuat acord adițional la contractul de gaj/ipotecă cu privire la modificarea sumei creditului și/sau alte clauze, este necesar acordul acestuia сu privire la modificarea contractului de gaj/ipotecă .

Eliberarea unei părți din obiectul gajat, până la achitarea deplină a creditului și a dobânzilor aferente, poate avea loc doar în cazuri excepționale.

Rolul companiilor de asigurare în activitatea de creditare

O metodă sigură de gestiune a riscurilor bancare cu care se confruntă băncile în rînd cu orice alte întreprinderi comerciale este asigurarea patrimoniului băncii. Aceasta direcție este larg dezvoltată în toate țările lumii inclusiv și în Republica Moldova. În afară de aceasta băncile comerciale din Moldova apar pe piața serviciilor de asigurare în calitate de persoane interesate, cerînd de la clienții săi debitori, companiile de asigurare în caz de depunere a garanțiilor pentru creditele primite, acestea să fie asigurate la o companie de asigurare acceptată de bancă.

Un domeniu mai puțin dezvoltat în Moldova, este colaborarea directă a băncilor cu companiile de asigurare în scopul asigurării riscului specific bancar – riscul de creditare. În multe țări cu economia de piață dezvoltată, băncile au găsit în companiile de asigurare parteneri de afaceri care propun metode de micșorare a pierderilor suportate de bănci în cazul apariției riscul creditar. Acestea sunt:

asigurarea riscului nerambursării creditului;

asigurarea responsabilității împrumutaților în cazul nerambursării creditului;

asigurarea creditelor de export.

Aceste metode deja au început să fie folosite în România și primii pași în acest domeniu au fost făcuți și în Rusia. Deși în Republica Moldova acestea nu sunt folosite, consider că este necesar să le cunoaștem în speranța apariției lor în curând și pe piața bancară locală.

Asigurarea riscului nerambursării creditelor bancare – Obiectul ce urmează a fi asigurat este responsabilitatea tuturor împrumutaților sau a împrumutaților individuali (persoane fizice sau juridice) față de bancă de a rambursa integral și la timp creditele și dobânzile aferente acestora, la data indicată în contractul de asigurare. Asiguratul trebuie să decidă: să asigure mărimea creditului acordat împreună cu dobânzile aferente sau doar mărimea datoriei de bază; să asigure datoria tuturor împrumutaților căror li s-au acordat credite sau responsabilitatea fiecărui în parte. De obicei, în situația economică instabilă este mai rațional de a asigura valoarea creditului împreuna cu dobânzile aferente a fiecărui debitor în parte, dar trebuie de luat în considerație faptul, că în cazul asigurării tuturor creditelor este obținut automatismul responsabilității companiei de asigurare (un factor important la garantarea asigurării mijloacelor de creditare), și, în afară de aceasta, la astfel de contracte este stabilit un tarif mai mic.

Reeșind din cele spuse contractul de asigurare a riscului nerambursării creditului este încheiat între companiile de asigurare (asigurători) și bănci și alte instituții de creditare (asigurați). În baza contractului de asigurare asigurătorul îi plătește asiguratului compensația de asigurare în mărime de 50-90% din suma nerambursată de împrumutat (și dobânzile aferente acesteia). În așa fel este prevăzută și participarea asigurătorului la acoperirea pierderilor în scopul micșorării eliminării responsabilității băncii la verificarea solvabilității și la urmărirea ulterioară a situației financiare a împrumutatului. Responsabilitatea asigurătorului apare în cazul când asiguratul nu a primit suma de bani stipulată în contractul de creditare după un anumit termen după sosirea datei plății prevăzută de contract (de obicei, 10-30 de zile), sau a termenului stabilit de bancă în cazul neîndeplinirii de către împrumutat a condițiilor contractului de creditare aceasta oferă posibilitatea instituției de creditare de a primi mijloace nu numai că la data indicată în contract, ci și mai devreme, în termenele prevăzute în contract în calitate de sancțiune (de ex., pentru folosirea creditului în alte scopuri decât cele indicate în contract). Limita responsabilității asigurătorului și termenul sosirii ei sunt stipulate în contract de asigurare.

Mărimea compensației de asigurare este stabilită proporțional cu mărimea responsabilității asigurătorului stipulat în contract de asigurare reeșind din toată suma datorată (cu sau fără includerea dobânzilor aferente) în baza contractului de credit. În cazul asigurării riscului nerambursării creditelor pentru toți împrumutați, compensația de asigurare este majorată cu valoarea creditelor acordate după încheierea contractului de asigurare cu condiția efectuării plății de către asigurat a primelor de asigurare aferenta creditelor date. În această situație suma de asigurare este determinată reeșînd din valoarea datoriei la o anumită dată fără luarea în considerație creditelor cu termenul expirat.

Perioada asigurării riscului nerambursării creditului este stabilită în dependență de termenul de rambursare a creditului. La asigurarea tuturor creditelor acordate, contractul de asigurare a riscului nerambursării creditului este încheiat pentru un termen de un an.

Tariful depinde de un șir de factori:

termenul asigurării creditului;

valoarea creditului și mărimea dobânzii la el;

nivelul riscului;

tipul asigurării, și în fiecare caz concret este determinat de compania de asigurare.

Evaluarea riscului prin sisteme clasice și credit-scoringul.

Evaluarea (aprecierea) justă a riscului de credit este de o importanță majoră pentru bancă. Fiind mai ușor sa prevenim decât sa vindecăm, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

Băncile trebuie sa identifice riscurile aferente fiecărei cereri de creditare, să le identifice și să contribuie la reducerea și chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta este necesar și un studiu de senzitivitate sau risc, pentru că numai în acest fel se poate reduce sau elimina riscul. In funcție de rezultatele acestui studiu se aprobă sau se refuză cererile de creditare.

De corectitudinea evaluării depinde volumul de risc pe care banca și-l asumă și realitatea acestui risc. Fiecare bancă își formulează metodologia proprie de evaluare, care se bazează pe politica de credite a băncii și pe experiența creditară din trecut.

Evaluarea riscului de credit presupune două etape. Prima constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii, iar a doua în evaluarea riscurilor la care banca este expusă periodic.

Băncile centrale impun băncilor comerciale clasificarea portofoliului de credite și constituirea unor fonduri de risc. În funcție de categoria creditului sunt stabilite careva cote procentuale față de mărimea acestora și se cere alimentarea acestor fonduri de risc.

Evaluarea riscului de credit de către băncile comerciale se realizează prin intermediul a două metode: calitative și cantitative.

Metoda calitativă presupune o exprimare verbală a descrierii nivelului riscului și, de obicei, se realizează prin elaborarea rating-ului creditar. Scopul elaborării rating-ului creditar este primirea deciziei în ce privește posibilitatea creditării și în continuare determinarea unor parametri calitativi. Pe baza acestora se poate aprecia indicatorul riscului întregului portofoliului creditar.

Rating-urile creditare, de regulă, se determină în modul următor:

se elaborează o scară a riscului pentru debitor (sau grupe de credite, sau grupe de gaj), de exemplu, „risc minim", „risc moderat", „risc limită", „risc inadmisibil" sau grupe cărora li se atribuie numere în creștere sau descreștere;

se evidențiază coeficienții esențiali ai activității debitorului ce determină nivelul riscului, cota parte a lor la formarea indicatorului total;

se determină limitele indicatorilor ce exprimă calitatea lor;

Se calculă un indicator sumar al indicatorului riscului (rating-ul creditar) prin intermediul sumării evaluării indicatorilor separați, în corespundere cu cota-parte.

În practica internațională, de regulă, se utilizează patru indicatori pentru calculul riscului de credit, și anume:

Stabilitatea fluxurilor financiare:

„risc minim" – afacerea are mai mult de 2 ani, fluxurile financiare suni stabile;

„risc moderat" – afacerea are mai puțin de 2 ani, fluxurile financiare oscilează sau afacerea mai puțin de 1 an, fluxurile financiare sunt stabile;

„risc limită" – afacerea are mai puțin de 1 an, fluxurile financiare suni instabile;

„risc inadmisibil" – afacerea are mai puțin de 6 luni sau fluxurile financiare sunt în scădere.

Asigurarea cu mijloace circulante proprii și pasive:

„risc minim" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă nu mai puțin de 70% din necesarul de mijloace circulante;

„risc moderat" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă nu mai puțin de 50% din necesarul de mijloace circulante;

„risc limită" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă nu mai puțin de 30% din necesarul de mijloace circulante;

„risc inadmisibil" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă mai puțin de 30% din necesarul de mijloace circulante.

Lichiditatea asigurării:

„risc minim " – gajul poate fi vândut la licitații organizate sau este o marfă cu o cerere masivă;

„risc moderat” – există doi cumpărători potențiali ai gajului;

„risc limită” – gajul este greu de vândut;

„risc inadmisibil" – lichiditatea gajului nu este determinată.

Suficiența asigurării:

„risc minim" – asigurarea este suficientă pentru acoperirea datoriei și a cheltuielilor legate de vânzarea gajului;

„risc moderat” – asigurarea este suficientă pentru acoperirea datoriei;

„risc limită" – asigurarea acoperă 50% de la valoarea datoriei;

„risc inadmisibil" – asigurarea acoperă mai puțin de 50% de la valoarea datoriei.

Coeficienții care corespund nivelului riscului de credit

Nivelului riscului de credit general va fi media ponderată a acestor indicatori.

Metodele cantitative de evaluare sunt diferite atât pentru diverse tipuri de credite cât și pe grupe de clienți. Însă nu sunt sisteme de evaluare unice pentru clienții corporativi și pentru persoane fizice Aceste sisteme sunt diferite datorită tipului de informație cu care operează banca în proces de cuantificare a riscului.

Evaluarea situației financiare a clienților corporativi poate fi efectuată prin multe metodele descrise în temele anterioare:

metoda analizei bilanțiere în baza coeficienților de lichiditate, solvabilitate, profitabilitate și a celor de rulaj;

metoda punctajului;

metode de prevenire a falimentului: metoda Z a lui Altman.

Modelul punctajului se bazează pe coeficienții bonității debitorului, însă acești coeficienți nu sunt analizați individual pentru fiecare client, ci își au o ponderare în cifra rezultatului final în conformitate cu importanța lor. Însumându-se coeficienții ponderați se obține un indicator cumulativ care se compară cu schema de acordare a creditelor, adoptată de bancă și transcrisă în politica de creditare. Dacă indicatorul respectiv a depășit limita minimă stabilită de bancă, creditul va fi acordat, dacă nu – nu va fi acordat. Pentru creditele aprobate în funcție de același indicator cumulativ se vor forma și condițiile contractului. Pentru un indicator performant dobânda va fi mai mică, pentru unul mediu – mai mare.

Tabelul 7.1.4

Aprecierea criteriilor necuantificabile

În urma analizei criteriilor necuantificabile prezentate mai sus, se vor face aprecieri și se vor aduce corecții de punctaj categoriilor de evaluare A – E:

Evaluarea performanțelor persoanelor fizice sau analiza riscului de credit al persoanelor fizice se efectuează asemănător cu cea pentru agenții economici, cu următoarele precizări.

Riscul financiar – este legat de posibilitatea apariției unor dificultăți ale solicitantului privind realizarea veniturilor care să-i asigure acoperirea consumului propriu, inclusiv plata impozitelor și a taxelor, precum și a excedentului necesar rambursării creditelor și plății dobânzilor bancare.

Determinarea veniturilor posibile de realizat se va face pe baza:

adeverinței de avere (stare materială) eliberată de primărie;

adeverinței de venituri de la locul permanent de muncă al solicitantului sau ale membrilor de familie;

declarațiile de impunere;

extrasele conturilor de disponibilități (depozite) deschise la bancă.

Cheltuielile persoanelor fizice se vor determina pe baza:

consumurilor necesare producției (materii prime, materiale, semințe, furaje, energie, etc.)

stabilite pe baza normelor generale de consum și a dimensiunilor activității;

înștiințărilor de plată a impozitelor și a taxelor.

Evaluarea riscului financiar se face în funcție de volumul veniturilor și cheltuielilor și a diferenței dintre acestea (V – C), riscul fiind apreciat prin compararea acestei diferențe cu creditul solicitat, astfel:

a. V – C > suma solicitată – risc redus;

b. V – C = suma solicitată – risc mediu;

c. V – C < suma solicitată – risc mare.

Riscul managerial – este dat de calitățile profesionale și morale ale persoanei fizice și va fi apreciat în funcție de:

vârstă, pregătirea profesională și experiența în domeniu;

modul în care este cunoscută persoana respectivă în localitate (aprecierea vecinilor etc.).;

relațiile persoanei fizice cu banca, cu organele locale (administrația financiară etc.) și cu ceilalți cetățeni.

Riscul de garanție – este dat de apariția unor incertitudini la valorificarea bunurilor aduse în garanție în cazul când împrumutatul nu achită la termen obligațiile asumate prin contractul de credite, fiind apreciat astfel:

garanții cu siguranță maximă: scrisori de garanție emise de bănci necondiționate, bilete la ordin avalizate de bănci, cambii acceptate de tras și avalizate de bănci, gaj cu deposedare, depozite bancare în valută și în lei;

garanții cu siguranță medie: ipoteci asupra clădirilor cu destinație de spații industriale (fabrici, ateliere, firme), spații comerciale (magazine, sedii), precum și asupra terenurilor din intravilan situate în orașe mari și localități turistice, bunuri mobile cumpărate din credite;

garanții nesigure: ipoteci asupra clădirilor cu destinație de locuință.

13 .Evaluarea performanțelor bancare, indicatorii evaluării activității bancare ROE, ROA, etc. Modelul Du Pont. Factorii de influență asupra performanțelor bancare. (Anexa 3)

Cheltuielile bancare influențează invers proporțional profitul bancar, deaceea analizei lor li se va acorda o atenție sporită pentru a găsi posibilități de micșorare a volumului lor.

Cheltuielile bancare se grupează după mai multe criterii:

dupa sursa de proveniență:

cheltuieli cu dobîndă (dobînda lor este considerabilă în total cheltuieli bancare);

cheltuieli non-dobîndă;

2. dupa structura bilanțului:

cheltuieli operaționale privind atragerea resurselor și gestiunea lor;

cheltuieli privind gestiunea portofoliului hîrtiilor de valoare;

cheltuieli necesare pentru asigurarea funcționării băncii:

cheltuieli cu salariu;

cheltuieli de amortizare a mijloacelor fixe;

alte cheltuieli de gospodărire;

alte cheltuieli bancare:

penalitățile achitate de bancă;

diferențele negative de curs valutar;

plățile pentru rețelele de transmitere a informației.

Cheltuielile se analizează după structură, pondere prin analiza statică și dinamică; precum și factorială.

După structură cheltuielile se analizează pe grupuri în dinamică; tendința pozitivă este micșorarea volumului de cheltuieli.

Analiza factorială a cheltuielilor presupune găsirea posibilităților de micțorare a cheltuielilor cu dobînzi și determinarea factorilor care influențează asupra volumului cheltuielilor cu dobîndă.

Se presupune că asupra cheltuielilor cu dobîndă influențează 2 factori:

volumul resurselor bonificate cu dobîndă;

rata dobînzii plătită la aceste resurse.

Modif. Ch = (Vp(t1) – Vp(t0))* rdp

Modif. Ch = (rd(t1) – rd(t0))*Vp(t1)

Modif.Ch = modif.Vp* rdp + modif.rd *Vp(t1)

Ch. cu dob.

rd p= ––––––- * 100

total res. atrase

incasări din dobîndă

rd Ac= ––––––––-

Active profitabile

4. Performanțele bancare – suma de indicacatori de profitabilitate și solvabilitate care permit de a se concluziona autorităților autorităților de pe piață.

Indicatorii de performanță sunt de două tipuri:

indicatorii calculați în baza datelor interne a băncii (coef. de profitabilitate);

2 indicatorii numiți „semnalul p.” – țin de profitabilitatea acțiunilor bănci și cursul lor pe piața secundară.

Acești indicatori reprezintă posibilitățile investitorului în bancă.

PER – posibilitățile investitorului de a obține o unitate monetară de profit net al băncii investind o sumă de bani sub formă de curs. PER-ul este utilizat pentru analiza externă a băncii deoarece ține în considerație cursul și profibilitate băncii, fiind lipsită, de influența politicii de divident, PER-ul poate fi calculat de orice investitor al băncii; nu necesită date specifice care pot fi preluate doar de la băncă.

Rating-urile bancare. Sunt de două categorii:

Indicatori de rentabilitate:

În unele cazuri în ROA se pot utiliza doar activele profitabile:

Profitul brut

Gradul de utilizare a activelor curente = –––––––

Activele curente

Profitul net

Rata profitului brut = –––––––

Venitul din expluatare

Indicatori care determină procesul de utilizare a capitalului sau activelor curente.

Active

Gradul de îndatorare = ––––––

Capitalu propriu

– cîte unități de active curente au fost create de o unitate a capitalului propriu.

ROE = rata pf. brut * gradul de îndatorare * gradul de utilizare a activ.curente

Toți indicatorii de performanță a băncii au fost sistematizați în modelul DU PONT – descompunerea indicatorilor de rentabilitate pe două categorii mari astfel încît să se poată lua decizia asupra factorilor ce influențează rentabilitatea bancară și posibilitatea de creștere a rentabilității bancare.

GÎ – se presupune că profitabilitatea bancară poate fi majorată prin creșterea GÎ sau prin

creșterea RAO.

Pf net

ROE – rata Pf b = –––– (crește venitul, scad cheltuielile)

Venit

– gradul utilizării activelor curente (crsc Ac, crește venitul)

O modalitate eficientă de analiză a activității Băncii Comerciale o oferă utilizarea ratingului Camel. Inițialele Ratingului Camel se descifrează în modul următor:

C – suficiența capitalului, reflectă mărimea capitalului deținut de bancă pentru asigurarea mijloacelor deținute de clienți conform normelor impuse de Banca Națională privind sufuciența capitalului;

A – calitatea activelor, reflectă gradul de risc al activelor, calitatea creditelor, clasificarea acestora, mărimea fondului de risc, politica de creditare;

M – management, administrarea bancară, reflectă nivelul managementului bancar, corectitudinea politicii alese, profunzimea controlului și respectarea legislației;

E – rentabilitatea, detemină nivelul profitului pentru asigurarea creșterii de mai departe a băncii și menținerea Capitalului Normativ Total;

L – lichiditatea, determină dacă banca este suficient de lichidă pentru a-și onora obligațiile.

15.MECANISMUL CURSULUI VALUTAR:

modelul actual al etalonului monetar

Definirea monedelor naționale și internaționale :

Valoarea paritară -valoare care se materializează într-o cantitate de aur fin pus la baza unei unități monetare naționale

Puterea de cumpărare -moneda emisă și pusă în circulație în plan internațional și național are drept corespondent un etalon format din contribuția bunurilor și serviciilor create în cadrul fiecărei economii naționale

Curs valutar – pretul unei valute exprimat in alta valuta care, in corespundere cu prevederile prezentului Regulament , este stabilit de catre Banca Nationala a Moldovei (curs oficial) sau de catre dealerii autorizati (curs, curs de schimb, curs de cumparare si vanzare).

Clasificare cursurile valutare :

1.Dpv al stabilitatii

C. stabile(1944-1974)

C. flotante

2.Dpv al locului unde se formeaza

C. oficial-stab de autorit monetara

C. bancar de piata-stab de active b.com

C.bursier de piata-stab de active burselor

C. tolerat sau negru-stab neoficial la bursa neagra

3.Dpv al nr de cursuri valutare practicate

C. unice

C. multiple-diferentiate pe tipuri de operatiuni

Funcțiile cursului valutar :

1.f.de masurare-prin care se exprima in val.externa o parte din bunuri si serv. care intra in circuitul comertului extern.

2.f.de schimb-de conversie a moned nat in alte monede

3.f.informationala-de transm a info despre porces si fenom din econ mond.

4.f.de stimulare-orient eforturilor asupra obt unei eficiente superioare prin mecanismul preturilor.

5.f.de echilibrare a balantei de plati-miscarea cursurilor generata de dinamica cererii si ofertei de valuta actioneaza asupra raport dintre prêt interne si externe ducand la modif in ofertele si cererile de bunuri.

6.instrument de polit.eco-ca-prin interventia pe piata a curs de schimb se urmaresc obiective ale pol.econ.,prin stab. sau mentin. la un anumit nivel a cursului fix-ajustabil,prin sist de control,restrictii,subventii si taxe etc.

Tehnici de calcul ale cursului valutar real:

1.Modelul paritatii puterii de cumparare(PPC)-cel m vechi si utilizat in cercet si pol econ.se selecteaza un esantion de prod representative pt ambele tari ale caror monede se masoara pt a stabili nivelul real dar in mare parte theoretic al cv

PPC=Qi*Pnat./Qi*Pstr.

Dezavantaje:dificil de selectat prooduse la tari cu gr diferite de dezv

Se ia doar un fact care infl CV-pretul

Modif rapida a str marf si preturilor nu redau CV real nu reflecta realit. econ.

2.Modelul ratei dobanzii-utiliz pt calc CV la termen si se bazeaza pe princip diferentei proportionale dintre cusr la vedere si curs la termen tre s fie egala cu diferenta dintre ratele dob masurate pt acelasi interval viitor.

F/S=(1+Rdmn)/(1+Rdstr),F-curs forward

S-curs spot

Tehnica de calcul al cursului valutar real se bazează pe diferențierea dintre nivelul real al etaloanelor și nivelul informațional și în acest sens modelul general al cursului valutar cuprinde:

Modelul cursului real sau PPC efective de pe piețele naționale

Modelul cursului economic

Relația de calcul al cursului valutar real dintre aceste două nivele

e=Ex P*/P, unde

e-cursul valutar real;

E-cursul valutar economic (nominal);

P*- indicele prețurilor pe piața străină;

P- indicele prețurilor pe piața naționale

Modelul cursului valutar economic și factorii determinanți:

1. Model parțial are în vedere influențele grupelor de factori interni și externi economiei naționale;

2. Modelul generalizator ia în considerație, pe cât posibil, toate influențele celor șase grupe de factori interni și externi care acționează concomitent asupra etaloanelor ce intră în comparație.

Factorii determinanți ai cursului valutar:

1.Competitivitatea mărfurilor pe piețele externe -este determinată de factori tehnologici, care conduc la majorarea exportului, la stimularea fluxu1ui în țară a valutelor străine și la consoli-darea cursului valutar al monedei naționale.

2.Sporirea venitului național -Conduce la creșterea cererii la față de mărfuri străine, în timp ce importul de bunuri poate ma-jora fluxul valutelor străine în afara țării, iar pu-terea de cumpărare a monedei naționale scade.

3.Majorarea prețurilor interne comparativ cu cele de pe piețele partenerilor-stimu1ează tendința de cumpărare a mărfurilor străine și mai ieftine, în timp ce dorința consu-matorilor externi de a procura mărfuri externe mai scumpe scade semnificativ. În urma acestor schimbări se reduce oferta de valută străina și prin urmare moneda națională se ieftinește.

4.Majorarea ratei dobânzii-poate servi ca factor de atragere a capitalului străin, respectiv a valutelor străine, și poate să contribuie la scumpirea monedei naționale. Dar trebuie de ținut cont de faptul că majorarea cotelor procentuale duce la scumpirea credite-lor și, prin urmare, influențează negativ asupra activității investiționale din interiorul țării.

5.Masa monetară-dacă la un moment dat volumul acesteia crește peste necesarul pieței, adică peste valoarea bunurilor și serviciilor de pe piață, se produce o inflație, un dezechilibru, care influențează, de asemenea, direct puterea de cumpărare a mone-dei respective

6.Balanța de plăți -Un deficit mărește cererea la valută, ceea ce determină reducerea valorii monedei naționale pe piață. Orice sold excedentar al balanței comerciale provoacă o tendință de creștere a valorii cursului valutar.

Metode de determinare a cursului valutar:

met. cursurilor incrucisate(crosse-rate)-are la baza principiul ca 2 monede egale cu a treia sunt egale intre ele.

Cotarea reprezintă operațiunea prin care se stabilește cursul unei monede în raport cu alta

Met.fixingului-determ punctului la care cererea si oferta pt o valuta se echilibreaza sau se apropie cel m.mult.Pt a afla curs de echilibru ,cererea se cumuleaza descrescator,iar oferta –crescator al cursului.

Met.cosului valutar-asig monedeio anumita stabilit a curs. ei valutar,incat deprecierea unei valute din cos este compensata in mare parte de reprecierea celorlalte valute in raport cu primele.Esenta metodei consta in :

-alegerea valutelor care urmeaza a fi in cos;

-determ ponderii pe care fiecare moned o va avea cosul.

Prognozarea cursului valutar :

1.met.fundamentala-consta in analiz fact care infl direct sau indirect curs valut .se bazeaza pe analiz elem care infl piata(sit econ,polit,monet) fara a-si orineta atentia direct catre piata.

2.Met.tehnica-studiul evolutiei unei piete pe baza de grafice pt a prevede tendintele.Analiza pietii inafara med extern cosiderand ca nivelul curs este rez acumularii externe a acestor info valutare.

Principiile analizei tehnice:

1.val unei monede pe p.valutara este data de jocul dintre cerere si oferta

2.curs valutare au tendinta de evolutie in fctie de trendurile si tendintele inregistrate

3.se pune in evid trendurile pe baza presupunerii ca participantii la piata vor reactiona in acelasi mod care au facuto si in trecut dupa”trend is your friend”.

Factori care au infl.curs valut in analiz fundamentala:

-sit econ mond-niv cresterii PIB internat si a tarilor cu grad inalt de dezv

-sit econ tarii-PIB,vol productiei,indicele pret de consum

-pol.monetara-creditare a BC-rata dob stab de BC

-modif normativelor BC

-interventie BC pe p.valutar

-info de pe alte piete -modificari in pol comerc externa

-sit p.bursiere

-sit.pe p.produselor derivative

-fact politici-conflicte militare

– discursuri politicienilor,presed-lor

-noutati politice si zvonuri

-sit force-major

16. Piața valutară internațională

Continutul:

PVI este un sist de relatii valutare prin care se desf vanzarile/cumpararile de valuta efectiva si in cont ,trade ,bilete de ordin,cecuri exprimate in valuta ,activitate ce exprima un gen specific de active

PVI este un sist de relatii banesti ,de reglementari si institutii care au ca obiectivprincipal transformarea unei monede nat inalta moneda nat prin intermediul vanz/cump de valute in diverse scopuri.

PVI este constit dintrun sist de relat ce iau nastere intre banci precum intre banci si clientii acestora,prin intermediul carora se desf vanz/cump de valute in scop reglem platilor si incasar aparute in schimburile econ internat ,al obt unui castig.

PV nu este un teritoriu delimitat,ende se intalnesc cei care cump ci reprez totalit bancilor unei tari autorizate de catre banca central sa effect operat cu valuta.

Functii:

1.conversia moned in scop asig platilor rezultate din contract comerciale

2.asig de res creditare,necesare pt ramburs sau accord de credite

3.crearea de disponib banesti in valute convertib necesare pt plata dob la credite ,comis,speze bancare

4.mutarea unor fonduri banesti dintro moned in scop obt de castig sau evitarii risc valutare

5.transf disponib din conturi bancare in cecuri,banknote etc.,pt asig turism internat,transport,deplasarile.

Participanti:

Segmentarea pietei valutare:

pv naționale -iși concentrează activitatea în principalele orașe ale țării date, care sunt și centre comerciale și financiare

pv regionale -se realizează operațiuni cu un număr anumit de valute convertibile

pv internaționale -deservesc interese nelocalizate pe un anumit spațiu geografic. (Londra, Londra, New-York, Tokyo, Frankfurt pe Main, Paris)

Caracteristica pieței valutare la vedere (SPOT):Def: Operațiunile SPOT sunt acele operațiuni în care vânzarea-cumpărarea de valută se încheie în aceiași zi (max 48 ore) astfel că momentul tranzacției coincide cu momentul formării cursului valutar al zilei.

Componentele unei operațiuni valutare :

Data tranzacției – data încheierii tranzacției.

Părțile implicate – creatorii și utilizatorii.

Valutele – USD, GBP, JPY, CHF, CAD, AUD etc.

Cursul valutar – valuta-bază – USD / CHF – valuta cotantă.

Sumele – tranzacțiile SPOT sunt cotate în termeni de valută de bază (de exemplu dacă un trader solicită o cotație „dollar mark in ten”, se înțelege că solicită 10 mil USD – valută – bază).

Data valutei – reprezintă data la care are loc schimbul de valute.

Instrucțiunile de plată – instrucțiuni exacte și detaliate date celeilalte părți cu privire la locul unde trebuie să se facă plata sumei ce urmează a fi primită

Cursul SPOT :

Cursul de cumpărare – cursul la care se cumpără valuta-bază și se vinde valuta cotantă;

Cursul de vânzare – cursul la care se vinde valuta-bază și se cumpără valuta cotantă.

Tranzacție Spot directă :se procură/vând mijloace de plată direct prin cotația indicată (de exemplu, pentru cotația USD/CHF interpretarea: se cumpără/vând USD, contra vânzare/cumpărare CHF).

Tranzacție cross : se procură/vând mijloace de plată prin intermediul unei a treia valută (de exemplu, cumpărarea USD pe piața moldovenească contra vânzarea de JPY pe aceeași piață).

Utilizarea în R. Moldova : În Republica Moldova, ca și în majoritatea altor țări, operațiunile valutare SPOT, alcătuiesc partea principală din totalitatea de operațiuni valutare. Aceste operațiuni se realizează cel mai des pe piața valutară interbancară și mai puțin prin intermediul altor participanți de pe piața valutară

APARIȚIA ȘI IMPORTANȚA PIEȚEI FOREX:

Piața valutară internațională este cea mai mare piață din lume, implicând zilnic tranzacții în valoare de 3 trilioane de dolari, din care 50% sunt tranzacționate numai pe piața londoneză și pe cea americană.

Piața schimbului valutar a apărut in urma renunțării la acordul de la Bretton Woods in 1971 si renunțării la regimul ratelor fixe de schimb, universale.

Piața Forex (Cuvantul FOREX provine de la Foreign Exchange) este o piață :

decentralizată

interbancară

neregularizată.

Cu următorii participanți :

băncile centrale

fondurile hedge

corporații transnaționale

băncile comerciale si de investiții,

fondurile de pensii,

speculatori privați.

Activitatea pe piața FOREX reprezintă totalitatea operațiunilor pe bursă cu scopul de a obține profit din diferența cursurilor

Trading este un proces repetitiv și constă in:

alegerea parității valutare

determinarea momentului deschiderii poziției,

urmărirea tranzacției (analiza si prognoza)

închiderea poziției

Un trader este o persoană care obține profit din tranzacții speculative cu bunuri financiare (futures, opțiuni pentru diferite bunuri, acțiuni ale companiilor, valutele diferitelor tari). Pe piața FOREX traderii fac tranzacții de vânzare/cumpărare cu diferite valute si obțin profituri ca rezultat al diferenței de preț.

Particularitățile pieței FOREX:

Timpul de operare -forex este o piață care operează 24 de ore, trecând prin toate fusele orare ale marilor capitale financiare.

Structura -Piața Forex nu are o structura centralizata, diverși dealer-i unind cumpărătorii si vânzătorii. Fiecare dealer este autorizat să execute operațiuni independent de ceilalți. Astfel există o puternică concurență între dealer-i motivând îmbunătățirea constantă a serviciilor.

Piața FOREX este lichidă -posibilitatea operării 24 de ore zilnic îi permite brokerului sa aibă răspuns imediat la cumpărarea sau vânzarea oricărei valute, la un preț definit si cu posibilitatea controlării riscului. Forex are cel mai crescut grad de lichiditatea dintre toate piețele financiare.

Costul scăzut al operațiunilor -cumpărarea sau vânzarea unei valute se face relativ ieftin, in special când e vorba de operațiuni voluminoase. Singura cheltuială care intervine este diferența intre prețul de vânzare si cel de cumpărare. Majoritatea brokerilor promovează valori minime ale spread-ului la perechile populare (3 pips la EUR/USD, 5 la GBP/USD

Profit indiferent ca piața urca sau coboară -operațiunile implică vânzarea sau cumpărarea unor perechi ale celor șase valute principale. Practic se cumpără ieftin si se vinde scump moneda pe cale de apreciere.

Accesibilitate la piața FOREX -dezvoltarea internetului a permis deschiderea platformelor de operare on-line pentru toate categoriile de investitori si automat reducerea costurilor de tranzacționare

Leverage (efectul de levier) -mulțumită brokerilor specializați, un operator poate cumpăra sau vinde loturi la prețul aproximativ de 100.000 USD folosind doar o marja de 1.000 USD. Se pot folosi si miniloturi cu o valoare inferioară celei de 1000USD, dar nu mai mică de 100 USD. Marja poate crește sau scădea in funcție de necesitățile fiecărei poziții deschise. Daca suma din contul Forex scade sub marja necesară pentru menținerea pozițiilor Forex, toate pozițiile vor fi lichidate automat la prețul curent al pieței.

Particularitățile pieței valutare la termen:

Operațiunile forward -operațiuni în care tranzacția are loc imediat, dar livrarea valutelor se face după un termen stabilit prin contract și la un curs stabilit.

Particularități – există un interval de timp între momentul încheierii contractului și livrării valutei (în prezent termenul se determină pe 1, 2 săptămâni, 1, 2, 3, 6, 12 luni);

-cursul valutelor în operațiunile la termen se fixează în momentul încheierii contractului, cu toate că livrarea valutei va fi efectuată peste un termen stabilit.

Contractul Forward se utilizează pentru:

evitarea riscului valutar;

modificarea pe o anumită perioadă de timp a structurilor fondurilor valutare potrivit unei nevoi tempo-rare;

obținerea unor câștiguri din operațiuni speculative, care mizează pe o anumită evoluție a cursurilor valu-tare pe piață.

CV la termen :Deport -Se manifestă în cazul în care cursul valutei la operațiunea la termen este mai mic.

Report- Se manifestă atunci, când cursul valutei în operațiunea la termen este mai mare.

Punctele forward:Deport -Forward 1 lună 30–20

Report -Forward 1 lună 20–30.

Relații de calcul al cursului la termen :

Pentru deport Pentru report

Cctn = Cct1 – Deport (cifra mai mare, 30) Cctn = Cct1 + Report (cifra mai mică, 20)

Cctn = Cct1 – Deport (cifra mai mică, 20) Cctn= Cct1 + Report( cifra m mare ,30)

Cotarea la termen a modelor prezintă anumite limite:

pentru scadențe până la 6 luni, se stabilesc cotații la termen pentru majoritatea valutelor;

pentru scadențe cuprinse între 12–24 luni se stabilesc cotații la termen pentru valutele mai importante;

pentru scadențe mai mari de 2 ani, se stabilesc cotații la termen doar pentru următoarele monede: USD, EUR, CHF, JPY, GBP.

Relații de calcul a PFW:

PFWc = (RdBD – RdAC)×Cs cump×t / (RdAD×t) + (360×100%)

PFWv = (RdBC – RdAD)×Cs vânz×t / (RdAD×t) + (360×100%)

Report/deport = Cs × (Rdb – Rda) × Nz / 360 × 100%

Modalitatea de citire și determinare corectă a PFW:

REGULA 1: curs cu 4 zecimale EXEMPLU: 1,7150 CHF/USD

Mutați virgula în Cs cu 4 poziții la dreapta = 17 150;

Scrieți PFW, incluzând și virgula – 58;

Efectuați operațiunile de scădere, adunare a PFW = 17092;

Mutați virgula cu 4 poziții la stânga în Cf calculat = 1,7092

REGULA 2: curs cu 2 zecimale EXEMPLU: 102,90 JPY/USD

Mutați virgula în Cs și cu 2 poziții la dreapta 10 290;

Scrieți PFW, incluzând și virgula -112;

efectuați operațiunile de scădere, adunare a PFW = 10 178;

Mutați virgula cu 2 poziții la stânga în Cf calculat = 101,78.

17. Managementul riscului valutar:

Conținut:RISCUL VALUTAR – reprezintă posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii contractului și data efectuării plății în valută

Clasificare:RV pt exportator-apare in situatia in care la data platii sumei valuta in care sa efect tranz –valuta de contract- are putere de cump m.mic decat in mom incheierii contract .astfel pe per ce sa scurs valuta sa depreciat.RV pt importator-apare in sit in care la data platii valuta are o putere de cump m.mare decat in mom incheierii contr ,respectiv valuta sa repreciat intre timp.

Caracteristica riscurilor:

R.de tranzactie-incertitudinea valorii tranz in moneda nat in viitor si apare de fiecar edat cand o Co se angajeaza intro tranz de vanz saucump operata in valuta.

R.economic-risc legat de modif valorii activ si pasiv ag.econ. din cauza incertit modif dimens valorice a etalonului monetar.

R.de translare-posibilit de castig sau pierdere atunci cand activ,pasiv,si profitul unei filiale sunt translate din valuta in care se tin evidentele filialei ,in moned nat a Co mama.

Fact.ce infl RV la nivel MACRO:

ritm de crestere econ

nivel inflatiei

sit fin publice

sit balantei de plati si comerciale

migrarea capitalului

sit rezervei valutare a tarii

datoria de stat ,interna si externa

schimb i legislatie

even sociale si politice

Fact care infl RV la nivel MEZO:

fluctuatiile ratei dob

nivel dezv p.valutae la vedere si la termen

nivel moderniz decontarilor externe

sit econ a clientilor

nivel form operative despre modif curs valutar

fact subiectivi ai acestui nivel

Fact.ce infl RV la nivel MICRO:

sit econ a contraagentului

nivel dezv p.valutare la vedere si la termen

niv informariioperative despre modif cursurilor

fact subiectivi

Gestiunea riscului valutar la nivel macroeconomic:

Getiunea riscului valutar la nivel mezoeconomic:

gestiunea pozitiilor valutare ale instit bancare

gest portofoliului valutar al instit bancare

Gestiunea riscului valutar la nivel microeconomic:

Tehnici contractuale: Clauza valutară simplă presupune alegerea unei monede etalon pe lângă moneda de contract. Prețul urmează să fie recalculat la data plății dacă abate-rea cursului monedei de contract față de moneda etalon depășește o anumită marjă procentuală (X), convenită prin contractul de export import încheiat între cei doi parteneri.

Clauza coșului valutar simplu (caracteristic clauzei coșului valutar simplu) – este faptul că moneda de contract, de plată, nu este „legată” de o singură valută, ci de un grup de valute.

III. Clauza coșului valutar ponderat are în vedere acordarea unde pentru fiecare valută din coș a unei anumite ponderi.

Operațiuni financiare de acoperire a riscului valutar:

Tehnici extracontractuale:

Acoperirea la vedere. Operațiunile la vedere sunt efectuate de bancă în numele propriu sau în numele clienților ei. Operațiunile la vedere se fac, de regulă, în scopul:

obținerii unei valute necesare unei plăți internaționale, în condițiile în care în disponibil se află alte valute;

modificării structurii disponibilităților în valută potrivit unor criterii de optimizare în funcție de evoluția prezentă și probabilă a cursului valutar, obținerii unui câștig în viitor.

ACOPERIREA LA TERMEN este pe plan internațional una din cele mai utilizate tehnici de evitare sau atenuare a riscului valutar, în cazul operațiunilor comerciale a căror derulare nu depășește, de regulă, un an.În cazul operațiunilor la termen riscul valutar este eliminat sau atenuat prin vânzarea sau cumpărarea la termen pe piața valutară a valutelor provenite din încasări sau a valutelor destinate plăților ce vor avea loc în viitor.

18-19.Surse și metode de finanțare a investițiilor(esența și criteriile de clasificare a surselor de finanțare a investițiilor;caracteristica surselor interne de finanțare a investițiilor la nivel microeconomic;……..)

Structura de finanțare a investițiilor se bazează pe finanțarea internă și externă.

Finanțarea internă se bazează pe resursele generate în economia agentului economic investitor și anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe,sume din vînzarea și cesiunea unor imobilizări.

Practica a demonstrat că la întreprinderile care deja activează investițiile pot fi finanțate din următoarele 4 surse, prezentate în ordinea afectării lor:

Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanțării activității. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziția întreprinderii, adică din profitul net după plata dividendelor către acționari. Sunt de mai multe feluri:

rezerve prevăzute de legislație;

rezerve prevăzute de statut;

alte rezerve.

Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a investițiilor. Amortizarea este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcționării utile ale acestora. Amortismentul este suma de resurse bănești (o parte a valorii imobilizărilor) ce trebuie recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării producției și prestării serviciilor, în conformitate cu normele uzurii fizice și morale ale activelor imobilizate. Amortizarea servește ca modalitate de recuperare treptată a valorii de intrare a imobilizărilor, prin asigurarea resurselor necesare finanțării înlocuirii mijloacelor fixe uzate, cât și modernizării acestora. Astfel, amortizarea este în același timp atât un element important al cheltuielilor de exploatare, cât și o sursă indirectă de finanțare a investițiilor.

Cesiunea activelor constituie o sursă de finanțare internă ocazională care survine mai ales atunci când întreprinderea își reînnoiește activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din cesiunea activelor se supune impozitării.

Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcțiune alimentează fondul de dezvoltare din care se finanțează investițiile. Este important ca aceste sume să fie luate în considerație la aprecierea necesarului de capital pentru achiziția noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din prețul de achiziție al noului utilaj.

Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit, acestea sunt alocate dezvoltării activităților economice și realizării de profituri suplimentare.

Profitul net (profitul care rămâne la dispoziția întreprinderii după achitarea impozitului pe venit) destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferența pozitivă a veniturilor obținute asupra cheltuielilor suportate în activitățile de antreprenoriat. Pentru investiții, de obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit și pentru alte destinații: dividendele acționarilor, prime pentru salariați etc.

Finanțarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanțare este sub nivelul programului de investiții. Aceasta este asigurată de bănci, instituții de investiții, organe ale sectorului public, cât și celui privat.

Sistemul resurselor de finanțare externă este vast și include:

resurse atrase:

aportul în numerar al acționarilor ca urmare a emisiunii de acțiuni simple și privilegiate pentru creșterea capitalului;

aportul în natură al acționarilor din țară sau celor străini la creșterea patrimoniului societății în active fixe și deci la creșterea capitalului social;

resurse împrumutate:

credite bancare;

împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;

împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligațiuni;

finanțări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiții de rambursabilitate;

subvenții pentru investiții, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de investiții și pentru anumite categorii de investitori;

împrumuturi externe contractate direct sau cu garanții guvernamentale;

resurse specifice de finanțare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul, forfeiting etc.

Alegerea oricărei surse externe de finanțare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul trebuie să previzioneze consecințele stingerii datoriilor formate și influența acestui fapt asupra rezultatelor finale ale activității sale.

Una din cele mai importante surse externe de finanțare a investițiilor este creditul bancar. Creditarea investițiilor ca operațiune cu caracter financiar se integrează procesului de finanțare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de acoperire a unor proiecte realizate prin investiții.

Firmele apelează la aceste credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activități mai puțin rentabile, iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci își propun proiecte de mare anvergură.

Posibilitatea contractării creditelor este determinată de activitatea întreprinderii, eficiența acesteia, precum și de experiența băncilor în lucrul cu proiectele investiționale.

Datorită incertitudinilor pe care le prezintă o investiție, întreprinderile manifestă prudență (precauție) în legătură cu împrumuturile bancare, căutând să le folosească în proporție cât mai mică.

Schema rambursării creditelor și dobânzilor aferente acestora au o influență importantă asupra eficienței proiectului investițional. Acest indicator poate fi majorat în cazul în care se găsește o modalitate optimă de a organiza rambursarea creditelor după un grafic stabilit reieșind din disponibilul de mijloace bănești.

Experiența internaționale demonstrează că la finanțarea proiectelor noi ponderea creditelor bancare este de 20-30 %, fapt ce semnifică că cca. 70% din necesitățile financiare trebuie să fie acoperite din alte surse, cum ar fi prin emisiunea de hârtii de valoare.

Crearea capitalului social prin emisiune de acțiuni devine la etapa actuală una dintre pârghiile importante de finanțare externă. Sub aspect tehnic se poate realiza fie prin emisiunea de acțiuni noi (simple sau privilegiate), fie prin majorarea valorii nominale a acțiunilor existente.

Deoarece resursele acționarilor potențiali pot fi investite și în alte proiecte sau depuse la bancă, mobilizarea acestora este posibilă numai în condițiile când proiectul investițional este destul de atractiv din punct de vedere financiar. Totodată, capitalul acționar reprezintă una din cele mai costisitoare surse de finanțare a investițiilor.

Printre alte surse externe de finanțare a investițiilor sunt împrumuturile obligatare, care sunt relativ ieftine, însă destul de riscante. Prin emiterea de obligațiuni se asigură resurse financiare împrumutate generând și cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente și pentru rambursarea ratelor scadente. Acestea sunt accesibile decât unui număr redus de întreprinderi, respectiv care oferă o garanție suficientă pentru un astfel de angajament.

O altă sursă importantă pentru finanțarea investițiilor o constituie alocările din bugetul de stat, care reprezintă acele sume de bani pe care agenții economici cu capital de stat le primesc pentru finanțarea unor cheltuieli privind lucrările de investiții, retehnologizarea capacităților de producție, cercetare, pregătirea de cadre și, în mod excepțional, subvenții. Alocările din bugetul de stat sunt destinate și pentru investițiile din domeniile de importanță națională, strategice, cum ar fi, spre exemplu: exploatarea resurselor naturale, producerea și distribuția energiei electrice, infrastructura etc. Finanțarea investițiilor din bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie politică ale țării, se realizează și în domeniile: învățământ, sănătate, cultură și artă, protecție socială, securitate națională, protecție ecologică.

Subvențiile se acordă în cazuri justificate și se administrează de guvern sau de organele locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvențiile pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate.

Finanțarea prin leasing, care este o formă de creditare cu o specializare înaltă, care are consecințe importante pentru lichiditatea și impozitarea locatarului. Aceasta permite societății comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască din start capitaluri proprii importante, ci plătind o chirie. Finanțarea operației este realizată de către societatea de leasing sau banca comercială. Leasingul se referă la activele cu termen mediu și lung (automobile, mașini, utilaj, avioane, construcții, terenuri etc).

Leasingul este o alternativă a sistemului de creditare. Din avantajele leasingului menționăm: posibilitatea obținerii finanțării integrale a unei investiții în lipsa resurselor proprii; simplitatea tehnicii contractării comparativ cu creditul bancar; deductibilitatea ratelor achitate prin contractul de leasing, ceea ce face ca impozitul pe profit plătit de întreprindere să fie mai mic.

Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se fundamentează pe compararea costurilor și avantajelor acestor tipuri de finanțare.

Capitalul de risc (venture capital), în general, înseamnă investiția în companii a căror acțiuni nu sunt cotate la bursă, dar sunt distribuite între acționari. Fondurile capitalului de risc oferă companiilor un mijloc de finanțare în scopul dezvoltării acestora, de obicei se efectuează prin schimbarea capitalului de risc pe o parte considerabilă a pachetului de acțiuni, într-o proporție ce poate să varieze între 20% și 49%, sau pe o anumită cotă a capitalului companiei. În practică, cel mai des este utilizată forma mixtă de investire venture, prin care o parte de finanțare se alocă ca și capital acționar, alta sub formă de credit investițional.

Investiția este, de obicei, pe termen mediu și presupune prin însăși natura ei un nivel înalt de risc. Fiind deținător a unei cote părți din companie sau a unui pachet de acțiuni, investitorul cu capital de risc va împărți și riscul aferent afacerii. Acest tip de finanțare se realizează după principiul distribuirii riscului între deținătorii de capital. Având în vedere gradul înalt de risc aferent, investitorul își va manifesta interesul numai în cazul în care va fi convins ca există șanse reale de obținere a unei rentabilități înalte a investițiilor sale.

Investiția străină desemnează investiția unei entități a economiei unei țări, numită investitor străin, ce se efectuează într-o întreprindere ce aparține economiei altei țări cu scopul de a obține un profit.

Investițiile străine pot avea următoarele forme:

1) împrumuturile sau creditele externe (inclusiv cu garanții guvernamentale), respectiv capitalurile ce se acordă pe un anumit termen de către firmele particulare ori de către un stat altor țări sau firme din alte țări și/sau se restituie împreună cu dobânda cuvenită;

2) investițiile directe, care se concretizează în plasarea de capitaluri pentru înființarea de întreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc. în alte țări, care acordă drepturi patrimoniale asupra lor și respectiv dreptul de a încasa profiturile;

3) investiții de portofoliu, care se realizează prin cumpărarea acțiunilor unor întreprinderi din alte țări.

O importantă sursă de finanțare sau de cofinanțare o constituie alocările din fondurile internaționale: IMF, EBRD, PHARE, etc. Aceste alocări de capital sunt destinate, în principal, pentru achiziționarea de echipamente și tehnică de calcul, softuri, utilaje, în scopul creării unui potențial tehnic comparabil cu cel al țărilor din Uniunea Europeană și pentru lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind impetuos necesare în țara noastră.

Metode de finanțare a investițiilor

Metodele de finanțare a investițiilor, spre deosebire de sursele de finanțare, reprezintă mecanismul de mobilizare, de monitoring al utilizării și, în unele cazuri, a rambursării surselor atrase.

Sunt cunoscute următoarele metode de bază a finanțării te termen lung a investițiilor:

autofinanțarea,

finanțarea prin mecanismele pieței de capital,

finanțarea prin mecanismele pieței creditului,

finanțarea mixtă

alte metode de finanțare.

Autofinanțarea este aptitudinea întreprinderii de ași finanța utilizările durabile (investițiile în imobilizări, rambursarea creditelor pe termen mediu și lung etc.) pe seama fondurilor proprii ca parte a capitalurilor proprii. Aceasta constituie un mod de finanțare privilegiat în economia întreprinderii care este determinată de creșterea surselor obținute din propria activitate a întreprinderii și care vor rămâne permanent la dispoziția acesteia pentru finanțarea activității viitoare.

Autofinanțarea depinde de 2 factori:

Excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei, reprezentat de capacitatea de autofinanțarea;

Cota parte din aceste resurse distribuită acționarilor sub formă de dividende.

Autofinanțarea este cea mai răspândită formă de finanțare și presupune ca întreprinderea să-și asigure dezvoltarea prin forțe proprii, folosind drept surse o parte a profitului obținut în exercițiul expirat, urmărind atât acoperirea necesarului de înlocuire a imobilizărilor, cât și creșterea activelor de exploatare.

Finanțarea prin mecanismele pieței de capital implică atragerea de capital prin emisiunea de acțiuni ca metodă de finanțare și este utilizată la realizarea unor proiecte mari, ce necesită finanțare importantă.

Creditarea și Leasing-ul este solicitată în cazul investirii în proiecte cu eficiență sporită și termene de realizare mici.

Finanțarea mixtă se bazează pe diferite combinații dintre metodele de finanțare numite mai sus și este cea mai răspândită metodă de finanțare.

20.Costul capitalului

(conceptul costului capitalului;costul capitalului propriu; definiția CP;elem.componente ale CP………………………..

Costul capitalului, exprimat în mărimi absolute, reprezintă plata pe care trebuie să o achite compania pentru capitalul mobilizat: respectiv, pentru împrumututri – plata dobânzilor, pentru acțiuni preferențiale și acțiuni comune -plata dividendelor etc.

Conceptul de cost al capitalului nu se reduce doar la estimarea mărimii plăților bănești pentru cei ce au pus la dispoziție resurse financiare, ci și la determinarea acelei rate de rentabilitate a capitalului investit, pe care trebuie s-o asigure întreprinderea (compania) în vederea menținerii valorii sale de piață.

Politica financiară a companiei trebuie construită astfel, încât să contribuie la maximizarea valorii de piață a acesteia, acesta fiind un scop important atât pentru managerii firmei, cât și pentru investitorii ei (pe de o parte – acționari, pe de altă parte – creditori). Compania trebuie să minimizeze costurile tuturor intrărilor de capital, iar pentru aceasta trebuie să le estimeze corect. Aceasta ar contribui și la luarea deciziei optime privind alocarea capitalului în scopuri investiționale.

Costul capitalului propriu este, costul pe care firma îl suportă pentru plata dividendelor către acționari.

Finanțarea întreprinderii, inclusiv în scopuri investiționale, din fonduri proprii cuprinde:

a) finanțarea din surse proprii interne, formate din:

profitul reinvestit;

amortizare (uzură – pentru activele fixe);

rezerve;

b) finanțarea din surse proprii atrase, respectiv:

– emisiunea de acțiuni;

– aporturi noi de numerar;

– conversia obligațiunilor în acțiuni.

Costul capitalului propriu pentru diferite surse de finanțare a investițiilor, cum ar fi:

– amortizarea (uzura),

– acțiunile preferențiale,

– acțiunile ordinare (simple);

– profitul reinvestit.

Costul sursei de finanțare a capitalului „amortizare” („uzură”)

În Republica Moldova, în conformitate cu Standardele Naționale de Contabilitate (SNC nr. 16), uzura activelor fixe poate fi considerată drept modalitate de finanțare a activelor pe termen lung (investițiilor) pe de o parte, deoarece se formează pe parcursul mai multor perioade de timp, cumulativ, iar, pe de altă parte, poate fi considerată și ca o cheltuială de producere.

Utilizarea „uzurii” drept modalitate de finanțare a investițiilor nu implică cheltuieli suplimentare, de aceea se consideră drept cea mai ieftină metodă de finanțare a activității investiționale a companiei.

Pentru a determina costul sursei „uzura” este necesar să se țină cont de incidența fiscalității asupra acesteia. Costul sursei „uzură” pentru companie poate fi calculat după formula : Cu = U (1- T)

Costul sursei de capital „acțiuni preferențiale”

Acțiunile preferențiale (cu dividend fix, obligatoriu) sunt acele titluri de valoare pe care le posedă acționarii companiei și care asigură un dividend stabil, ce se achită anterior plății dividendelor pentru acțiunile simple (comune), care pot asigura un dividend variabil.

Costul acțiunilor preferențiale este un cost specific al capitalului propriu, iar din punct de vedere al deținătorului de astfel de titluri de valoare, costul acestora este reprezentat de rata de rentabilitate cerută pentru investiția în titlurile respective.

Costul acțiunilor preferențiale nu trebuie să fie ajustat reieșind din impozitul pe profit, deoarece dividendele pentru acestea se plătesc din profitul net al companiei.

Costul acțiunilor preferențiale, în condițiile în care aceste titluri de valoare sunt păstrate un timp nedefinit (n), se poate estima pe baza următoarei ecuații, care trebuie

să verifice egalitatea:

Dacă compania decide asupra majorării capitalului din contul emisiunii suplimentare de acțiuni preferențiale, fapt ce va genera cheltuieli adiționale (kE), atunci se va calcula după formula: kp = D / [ P0 (1- kE)]

Costul sursei de capital „acțiuni simple”

Acțiunile simple (ordinare) sunt acele titluri de valoare, pe care le posedă acționarii din cadrul companiei și care nu asigură un anumit dividend.

Ca și în cazul acțiunilor preferențiale, costul acțiunilor simple nu trebuie să fie ajustat din punct de vedere fiscal, deoarece dividendele pentru acestea se plătesc, la fel, din profitul net al companiei.

La determinarea costului sursei „acțiuni simple” (kc) apare o dificultate de ordin tehnic, datorată faptului că nu este stabilită o rată a dobânzii, ca în cazul împrumuturilor sau un anumit dividend stabil, ca în cazul acțiunilor preferențiale. În plus, acțiunile simple emise de companie, pot cunoaște fluctuații importante pe piața secundară de capital, dacă aceasta cotează la bursă.

În scopul estimării costului sursei „acțiuni ordinare”, se aplică, după cum a fost deja menționat, diferite modele, cum ar fi:

modelul de creștere constantă a dividendelor (modelul Gordon-Shapiro);

modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model);

modelul rentabilității în baza profitului net.

Primele două modele sunt cel mai des utilizate pentru determinarea costului sursei „acțiuni ordinare”.

Modelul de creștere constantă a dividendelor. Acest model are în vedere dividendele crescătoare cu o rată de creștere constantă “g”:

Dacă acționarii reali sau potențiali a unei companii anticipă dividende crescătoare cu o rată de creștere constantă “g”, rata de rentabilitate pentru investiția lor în acțiuni este pentru companie un cost al capitalului, numit costul acțiunilor simple emise de firmă.

Dacă inițial investiția efectuată de acționari a constituit , atunci aceștea speră să primească de-a lungul duratei de viață a firmei (durată nedefinită: n) o sumă egală, cel puțin, cu valoarea actualizată a dividendelor (D1, D2, …. Dn), unde kc reprezintă rata de rentabilitate cerută de investitor, adică:

– relație, cunoscută sub numele de modelul Gordon-Shapiro, privind valoarea firmei (situație care se produce numai în cazul în care g este o constantă și ).

Această formulă permite unui potențial cumpărător de acțiuni să evalueze cursul acțiunilor ordinare, respectiv, prețul pe care este dispus să-l plătească pentru achiziția unui titlu care promite dividende crescătoare an de an cu o rată constantă “g”.

Din relația de mai sus rezultă costul acțiunilor ordinare (simple):

Când o companie dorește să emită acțiuni suplimentare, costul capitalului obținut prin emisiunea de noi acțiuni simple se poate cuantifica pe baza următoarei formule:

Modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model) sau Modelul de Evaluare a Activelor financiare. Pentru estimarea costului sursei de capital „acțiuni simple” prin aplicarea modelului CAPM, este nevoie de cunoscut următorii parametri:

rata rentabilității activelor fără risc (rf). De obicei, drept active financiare fără risc se consideră activele emise de stat (spre ex., în SUA, drept rată fără risc se consideră rata rentabilității la bonurile de trezorerie pe termen lung);

rata sperată a rentabilității (rm) titlurilor de valoare ce circulă pe piață (rentabilitatea anticipată a pieței). În conformitate cu modelul CAPM, costul capitalului acționar al companiei variază în jurul rentabilității anticipate a pieței;

prima de risc – (rm – rf);

indicatorul (coeficientul) riscului sistematic (nediversificabil) de piață (β). Este important de menționat, că în procesul de evaluare a costului capitalului companiei, importantă este nu evaluarea riscurilor investiționale suportate de companie în trecut, ci a riscurilor ce vor urma.

Pentru a determina costul sursei de capital „acțiuni simple” în baza modelului CAPM, se aplică formula:

Costul sursei de capital „profit reinvestit”

De obicei, se crede că profiturile reținute de companie (în urma repartizării profitului) pentru a fi reinvestite reprezintă o sursă gratuită de capital. Acest lucru nu este adevărat, deoarece profitul reinvestit reprezintă banii acționarilor. Costul profitului reinvestit este rata de rentabilitate cerută de acționari pentru veniturile reinvestite și este un cost de oportunitate. În esență, profiturile reinvestite sunt văzute ca fiind echivalente cu oferirea, în schimb, a unor drepturi de atribuire. Rezultă, că aceste profituri reinvestite trebuiesc “retribuite” ca și acțiunile simple deja emise de companie.

În esență, costul profitului reinvestit (autofinanțare de creștere) este egal cu costul fondurilor proprii externe (atrase), respectiv, cu costul acțiunilor comune, în sensul că acționarii așteaptă aceeași rentabilitate de la profiturile reinvestite, ca și de la aporturile de numerar realizate cu prilejul creșterilor de capital. Cu alte cuvinte, autofinanțarea de creștere poate fi calificată, ca și finanțarea prin apelul la fondurile proprii externe.

Costul de oportunitate, menționat anterior, este rata rentabilității cerută de acționarii companiei pentru acțiunile comune. Deci, costul profitului reinvestit este același ca și cel al capitalului obținut din acțiuni comune și se determină astfel:

Costul capitalului de împrumut

În general, capitalul împrumutat este reprezentat de:

împrumuturi bancare;

obligațiuni emise pe piața financiara (împrumutul obligatar).

Estimarea capitalului împrumutat are o serie de particularități și anume:

– simplicitatea relativă a determinării indicatorului de bază a estimării costului capitalului. În calitate de astfel de indicator de bază poate servi rata dobânzii stabilită pentru credit, rata cuponului obligațiunilor, care ulterior poate fi corectată corespunzător. Acest indicator este stabilit direct de condițiile contractuale, condițiile de emisiune sau de alte forme de angajamente contractuale ale întreprinderii (companiei);

– reducerea costului capitalului împrumutat ca rezultat al corectărilor fiscale. Deoarece dobânzile aferente creditului bancar se includ în cheltuieli, ele micșorează mărimea bazei impozabile a întreprinderii și respectiv reduc costul capitalului împrumutat pe mărimea impozitului dat;

– costul capitalului împrumutat are o legătură strânsă cu nivelul solvabilității întreprinderii, estimat de creditor. Cu cît este mai înalt nivelul solvabilității întreprinderii, conform estimărilor creditorilor (adică, cu cît este mai înalt reitingul creditar al întreprinderilor pe piața financiară), cu atât este mai mic costul capitalului atras de către întreprindere.

Este cunoscut din diferite practici, că costul datoriei poate fi calculat atât înainte de plată impozitului pe profit (pentru întreprinderi ce beneficiază de scutiri), cât și după plată impozitului.

Spre ex., sub incidența impozitului, costul împrumutului ce se determină după impunerea profitului, este mai mic, respectiv, cu (1-T), unde T este cota impozitului pe profit.

În cazul unui împrumut bancar ordinar, adică atunci când se plătesc anual dobânzi egale și valoarea împrumutului se rambursează integral la sfârșitul perioadei contractate, costul capitalului înainte de plata impozitului pe profit este întotdeauna egal cu rata dobânzii (d). Incidența impozitului pe profit, se calculează după o formulă simplă și anume: kb = d(1 – T)

În cazul, în care se profilează cheltuieli adiționale privind obținerea creditului (Ca.), formula respectivă poate să ia forma: kb = d(1 – T) / (1- Ca)

Împrumutul obligatar, este o altă importantă sursă de finanțare din exteriorul companiei, respectiv atragerea capitalului prin apel la economiile publice sau emisiunea de obligațiuni. Ca formă specifică a creditului, împrumutul obligatar presupune materializarea creanțelor asupra companiilor emitente sub forma unor titluri financiare numite obligațiuni. În afara unor caracteristici distinctive, cum sunt numele emitentului, suma totală a împrumutului, durata etc., un împrumut obligatar prezintă și următoarele caracteristicii: valoarea nominală a obligațiunii; prețul de emisiune; data de folosință – momentul de la care începe calculul dobânzilor; mărimea cuponului sau a dobânzii (fixă, variabilă, obligațiuni indexate în funcție de un bun, o monedă sau cifra de afaceri); prețul de rambursare; modalități de rambursare etc.

Calculul costului împrumutului obligatar se bazează pe aceleași raționamente, făcute pentru un împrumut obișnuit, dar apar posibilități de a influența suma profitului prin diferența dintre valoarea nominală și valoarea de emisiune a unei obligațiuni. Astfel, dacă întreprinderea rambursează suma aferentă obligațiunilor într-un an, ea își diminuează profitul impozabil, deci ea își diminuează costul împrumutului.

Costul mediu ponderat al capitalului

Costul mediu ponderat al capitalului (CMPC sau WACC) este suma costurilor diferitelor surse de finanțare, ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în costul total al capitalului avansat pentru activitatea companiei. Costul mediu ponderat al capitalului unei companii se calculează după formula mediei ponderate, astfel

WACC = ∑ Ki x Wi

Costul marginal al capitalului

Este evident, că costul unor surse de finanțare a capitalului, precum și structura capitalului sunt în continuă modificare. De aceia, costul mediu ponderat al capitalului nu va fi o valoare constantă, ci una care se va schimbă în timp, fiind influențată de numeroși factori.

Unul din factori este extinderea volumului investițiilor.

Alti factori: accesul la suresele de finanțare; structura modificată a surselor de finanțare a investiției; fluctuația ratelor dobînzii la diferite surse de capital îmrumutat; modificarea taxelor fiscale; modificarea perioadelor de utilizare a capitalului îmrumutat/atras; modificări în politica de dividend a companiei etc.

De menționat, că majorarea potențialului economic al companiei se poate efectua atît în baza surselor proprii (reinvestirea unei părți a profitului), cît și a celor atrase. Prima sursă este relativ ieftină, dar limitată ca volum. Cea de-a doua, în linii mari, nu are limita de sus, dar costul acesteia poate varia în dependență de structura capitalului avansat. Majorarea componentei respective în volumul total al capitalului conduce, de obicei, la creșterea costului sursei date a capitalului, și respectiv, a costului global al capitalului, ca rezultat al creșterii plății pentru riscul majorat.

Reieșind din cele enunțate, se face apel la încă un indicator – costul marginal al capitalului (Marginal Cost of Capital, MCC), calculat în baza prognozelor privind costurile implicite prin majorarea volumului investițiilor în condițiile existente ale pieței de capital.

Conceptul de MCC se bazează pe faptul că, pe măsura iepuizării surselor de capital cu costuri mai ieftine, compania, în perspectiva funcționării ontinue sau evoluției sale, este/va fi obligată să atragă tot mai multe capitaluri cu costuri mai mari.

Se poate presupune, că în cadrul unei companii care funcționează într-un regim stabil, precum și în condițiile unei structuri formate a capitalului, CMPC va rămîne constant la o variație pănă la un anumit nivel al volumului surselor investiționale atrase. După acest nivel (margine), costul capitalului va crește.

Astfel, costul marginal al capitalului este o funcție a volumului (ponderii) resurselor financiare atrase și, respectiv, a costului acestora.

Majorarea nivelului costului fiecărei unități suplimentare a unuia sau mai multor elemente/surse a capitalului conduce concomitent și la majorarea costului mediu ponderat al capitalului.

Calculul costului marginal al capitalului – MCC se efectuează conform următoarei formule:

, unde:

Pentru a determina efectele generate de mobiizarea capitalului suplimentar se calculează și eficiența marginală a capitalului conform relației:

,

21.Fluxurile de numerar în cadrul activității investiționale (def.fluxurilor de numerar;clasificarea lor;componența încasărilor și plățiloraferente activității investiționale…………………….)

Procesul investițional se desfășoară într-o îndelungată perioadă de timp.

Odată cu punerea în funcțiune a obiectivului de investiții, viața economică a acestuia trece într-o nouă fază dominantă de furnizare către societate a rezultatelor obținute în urma procesului investițional, concretizate în produse finite. Ca o consecință imediată a vânzării de produse finite, se obține profit.

În calculele de eficiență economică se compară mărimea profitului ce se scontează a fi obținut dintr-o acțiune productivă cu fondurile de investiții necesare. Trebuie să se țină cont de faptul că fondurile de investiții se cheltuiesc într-o anumită perioadă, iar profitul se obține într-o altă perioadă. De aici, calculele de eficiență economică nu trebuie să aibă un caracter static, adică să nu se făcă abstracție de influența factorului timp asupra efectelor finale. Or, timpul acționează ca un factor distinct. Acțiunea respectivă se cunoaște sub denumirea de influența factorului timp asupra investițiilor și a rezultatelor lor. Analiza, ce ține cont de influența factorului timp asupra investițiilor, se consideră analiza dinamică.

Orice decizie investițională presupune sacrificiul unui consum prezent în perspectiva unui consum viitor mai sporit.

Deciziile investiționale pot fi optime numai atunci, când investitorii au posibilitatea să aprecieze în perioada curentă care sunt implicațiile viitoare ale deciziilor luate.

Astfel spus, un investitor trebuie să dispună de posibilitatea de a cuantifica o decizie din punct de vedere al efectelor ei peste un număr T de perioade de timp.

Conceptul de valoare prezentă este crucial în teoriile financiare, inclusiv in cea a finanțelor firmei. Investitorii încredințează resursele lor acum (în prezent) în așteptarea obținerii unor profituri viitoare.

La evaluarea corectă a veniturilor generate de o investiție este necesar de a lua în considerație că veniturile se obțin în viitor. Aceste sume monetare trebuiesc exprimate în termenii valorii prezente pentru a aprecia rentabilitatea investiției, comparându-le cu costul acesteia.

Fluxurile de numerar efectuate la diferite date pe scara timpului nu sunt comparabile direct decât folosind un anumit procedeu ce poartă numele de tehnica actualizării și presupune transferarea tuturor valorilor dispersate în timp la un singur moment, care, de regulă, este cel actual.

Aceasta este una din cele mai importante tehnici folosite în finanțe, de aceea este absolut vital ca ea să fie înțeleasă în întregime.

Fluxurile de numerar se plasează, de regulă, direct sub numerele care reprezintă timpul.

Fluxurile de numerar care reprezintă o ieșire de numerar (plăți, cheltuieli) (cash outflow) vor avea semnul minus și invers, intrările de numerar (toate încasările) (cash inflow) vor avea semnul plus.

Procesul compunerii este un proces aritmetic prin care se ajunge de la valorile prezente (present value) (VP sau PV) la valorile viitoare («future value») (VV sau FV) a unei sume de bani.

Pentru ilustrarea compunerii, presupunem că o sumă de 1 leu este investită productiv într-un anumit domeniu la începutul unui an. După trecerea primului an, ca urmare a folosirii ei în procesul de producție, suma dată va aduce un profit a.

Factorul de compunere (FC) se folosește la aducerea în prezent a unor sume investite în trecut sau la transferarea în viitor a sumelor investite în prezent, mărind aceste sume, deoarece acest factor întotdeauna este mai mare ca unu.

În ceea ce privește simbolul „a”, acesta reprezintă eficiența anuală a sumei unitare cheltuite; el corespunde eficienței medii obținute la obiective similare, din ramura sau subramura unde se cheltuiește suma respectivă.

În literatura de specialitate simbolul „a” este denumit coeficient de actualizare (rata de actualizare). Semnificația economică a coeficientului de actualizare este următoarea: el reprezintă profitul ce poate fi obținut într-un an ca urmare a sumei de un leu investite productiv la începutul acelui an. Mărimea lui decurge din proprietatea fundamentală a oricărui proces economic: ca în urma desfășurării unei activități productive, rezultatul să compenseze integral resursele consumate și pe deasupra să se obțină un profit pentru societate și pentru agentul economic care a desfășurat activitatea respectivă.

Determinarea rezultatelor compunerii semestriale (sau orice alt tip de compunere care nu se face anual) se poate efectua prin două metode și anume:

I metodă: exprimarea tuturor datelor disponibile pornind de la perioade de compunere.

Compunerea semianuală presupune că dobânda se plătește la fiecare 6 luni. Așa dar, dacă se face o compunere semianuală, există h x m = 3 x 2 = 6 perioade (fiecare perioadă a câte 6 luni), astfel la fiecare 6 luni obținem un câștig din dobândă de: .

II metodă: presupune determinarea ratei anuale efective a dobânzii și apoi utilizarea acesteia ca rată anuală corespunzătoare numărului de ani.

a) Dată fiind formula ratei anuale efective:,

Noțiunea de anuitate. Valoarea viitoare și valoarea prezentă a unei anuități

Anuitatea reprezintă o formă specială a fluxului de numerar (de venit sau cheltuieli), în care plățile au loc în mod regulat și egal în decursul unei perioade de timp. Ea poate avea loc fie la începutul, fie la sfârșitul perioadei.

Anuitatea, care are loc la finele perioadei se numește anuitate obișnuită sau ordinară («ordinary annuity») și este cel mai frecvent întâlnită.

Anuitatea, care are loc la început de perioadă poartă numele de anuitate cuvenită sau specială («annuity due»).

Deoarece anuitățile ordinare sunt cel mai des utilizate în finanțe, termenul de anuitate se folosește pentru a desemna efectuarea plăților la sfârșit de perioadă, dacă nu se specifică în mod expres contrariul.

Valoarea viitoare a unei anuități ordinare

În cazul unei anuități anuale obișnuite valoarea viitoare a acestei anuități se calculează după cum urmează :

sau:

22.Conceptul privind eficiența investițiilor

(def.eficienței economice,efortul și efectul investițional,corelarea acestora;……………………)

Eficiența economică este o noțiune complexă prin care se înțelege obținerea unor rezultate economico-sociale maxime și de utilitate prin cheltuirea rațională și economică a unor resurse materiale, tehnice, de muncă, financiare pe baza metodelor științifice de organizare și de conducere a activităților umane în toate domeniile. Cu alte cuvinte, eficiența economică este o noțiune prin care se estimează rezultatele unei activități economice în raport cu eforturile făcute. Orice indicator de eficiența economică este prezentat într-una din două forme posibile:

Raportul efectelor obținute către eforturile depuse; indică cuantumul efectului obținut dintr-o unitate de efort depusă. Fiind folosit drept criteriu pentru elaborarea deciziilor manageriale, se ține cont de necesitatea maximizării lui. Așadar, cu cât este mai mare acest indicator, cu atât este mai avantajoasă activitatea economică. Exemplul cel mai firesc ar fi raportul dintre profitul net și cheltuielile legate de organizarea activității economice ce-l asigură. Poate fi exprimat prin formula: e = E/e,–max.,

unde:

E – efectele (rezultatele) obținute;

e – eforturile depuse (resursele consumate).

Eficiența economică este principalul factor calitativ al creșterii economice deoarece prin ea se asigură sporirea absolută a efectelor cu același volum de efort.

Raportul dintre eforturile depuse și efectele obținute arată ce efort trebuie depus pentru a obține o unitate de efect. Fiind folosit drept criteriu pentru elaborarea deciziilor manageriale, se ține cont de necesitatea minimizării lui. Așadar, cu cât este mai mic acest indicator, cu atât este mai avantajoasă activitatea economică. Exemplul cel mai firesc ar fi raportul dintre cheltuielile legate de organizarea activității economice și profitul net obținut din aceasta activitatea. Poate fi exprimat prin formula: e’= e/E,––min.

Indicatorii folosiți în aprecierea activității economice se pot clasifica după mai multe criterii.

După sfera de cuprindere (și de referință) se împart în:

1) indicatori care reflectă efectele economice, și anume: capacitatea de producție, valoarea producției, profitul, încasările etc.;

2) indicatori care cuantifică eforturile economice pentru realizarea activității respective, cum sunt: volumul investițiilor, cheltuielile de producție, structura costurile de producție, numărul total de salariați etc.;

3) indicatori care se referă la perioada în care se desfășoară activitatea analizată (dimensiunea perioadei cercetare-proiectare-producție-desfacere, durata de execuție a unei activități, perioada până la atingerea parametrilor proiectați, durata de amortizare a utilajelor etc.).

Indicatorii 1)-3) nu sunt indicatori propriu-ziși de eficiență economică, pentru că nu asigură comparabilitatea între efectul economic obținut și efortul care a generat rezultatul respectiv.

4) indicatori ai eficienței economice, sunt considerați acei, care au ca caracteristică principală realizarea unei comparații între rezultatele obținute și resursele consumate, ținând însă seama și de alte elemente definitorii ale eficienței economice (influența factorului timp etc.). Dintre acești indicatori se pot menționa:

– rata profitului;

– productivitatea muncii;

– producția la 1 mie lei capital fix etc.

Un alt criteriu de clasificare îl constituie nivelul la care se face evaluarea și analiza economică, și anume:

indicatorii calculați la nivel macroeconomic, care se referă la evaluarea:

efectelor economice ale întregii economii naționale (PIB, PNN, PIN etc.);

resurselor consumate (consumul de o anumită resursă etc.);

eficienței acestora (PIB pe cap de locuitor etc.);

indicatorii calculați la nivel microeconomic, care se referă la indicatorii de volum sau de eficiență economică ce caracterizează realizările unității economice sau o activitate oarecare, ca de exemplu:

valoarea producției,

numărul de salariați,

producția la 1 mie lei capital fix,

profitul la 1 mie lei producție etc.

Indicatorii din această grupă se mai pot clasifica în 4 grupe de indicatori:

indicatori cu caracter general, care sunt comuni oricărei sfere de activitate (producție, comerț etc.);

indicatori de bază, care sunt diferiți în funcție de obiectul analizei (rata rentabilității, productivitatea muncii etc.);

indicatori specifici, care prezintă anumite particularități în dependență de sfera de activitate, ramură sau proces economic (aprovizionare, producție, comerț etc.);

indicatori suplimentari, care vin să compare eforturile suplimentare, efectele suplimentare și eficiența economică suplimentară obținută în urma sporirii consumului de resurse.

Prin eficiența economică a investițiilor se înțelege relația care se stabilește între nivelul rezultatelor economice în urma desfășurării procesului investițional, pe de o parte, și cantitatea și structura efortului, ca generator de efecte, pe de altă parte.

În categoria eforturilor se cuprind: eforturile care se referă la procesul investițional (valoarea investiției, volumul lucrărilor de construcții-montaj, numărul de utilaje și de personal atrase în procesul investițional), dar și cele referitoare la procesul de producție (costurile de producție, cheltuielile materiale, numărul salariaților etc.).

În aprecierea eficienței economice a investițiilor, eforturile se pot referi numai la activitatea de investiții, la activitatea de producție sau la ambele.

Un rol deosebit de important în aprecierea eficienței economice a investițiilor îl au efectele economice. Acestea pot fi:

directe (rezultatele imediate obținute în urma procesului investițional)

indirecte (care apar la utilizatorul rezultatelor procesului investițional).

Efectele economice ale procesului investițional (ca de altfel, ale oricărei activități economice) se mai pot clasifica în:

efecte brute (spre ex., valoarea producției, veniturile anuale);

efecte nete (spre ex., profiturile).

Caracteristicile de bază ale eficienței economice a investițiilor:

Eficiența economică a investițiilor nu poate fi tratată izolat de celelalte activități economice. Ea este o parte componentă, o latură esențială a întregii activități economice și are o relevanță deosebită în modul de concepere și de realizare a lucrărilor ce contribuie la evoluția produsului social.

Eficiența economică a investițiilor se determină printr-o abordare complexă și sistemică, urmărind multiplele legături și interdependențe ale proceselor economice.

Activitatea investițională se află în strânsă corelație cu cererea pieței. Fundamentarea investițiilor trebuie să se axeze pe perioadele trecute, pentru a asigura o durată cât mai lungă și cât mai eficientă a obiectului investiției. De aici reiese legătura strânsă cu factorul timp.

Eficiența economică a investițiilor, deși capătă o formă absolută, necesită, însă, și un calcul sub formă relativă, pentru a sigura posibilitatea unei comparări cu alte variante de proiecte de investiții.

Eficiența economică a investițiilor urmărește obținerea unor rezultate optime (dat fiind raportul dintre „eficient” și „optim”).

Pe lângă primele două formule de calcul a indicatorului de eficiența economică:

e = E/e,–max. ;

e’= e/E,––min.

se mai aplică și alte două tipuri de indicatori, ce nu pot fi considerați direct indicatori ai eficienței:

1.Raportul dintre două tipuri de cheltuieli ce țin de aceeași activitate economică.

2.Raportul dintre două tipuri de efecte ce aparțin aceleiași activități economice.

Este de menționat și problema raportului dintre factorii eficient și optim. Dacă activitatea economică livrează niște efecte ce predomină eforturile respective, această activitate este eficientă. De obicei, multitudinea proceselor economice permite organizarea mai multor activități economice alternative. Fiecare este caracterizată printr-un nivel anumit de eficiență. Toate activitățile economice pot fi rânduite în ordinea de creștere a eficienței lor. Dacă a fost selectat întregul complex de activități economice similare, activitatea ce ne asigură cel mai înalt nivel de eficiență va fi considerată optimă.

. Indicele de profitabilitate

De regulă, indicele de profitabilitate, se folosește împreună cu indicatorul VNA.

La calculul și analiza indicelui de profitabilitate trebuie apelat atunci când proiectele investiționale sau variantele de proiect diferă între ele prin efortul investițional necesar, căci acesta permite să fie luate în calcul amploarea investițiilor, costurile necesare de investiții, cea ce nu se realizează prin indicatorul VNA.

Indicele de profitabilitate caracterizează nivelul raportului dintre VNA globală și fondurile investiținal care stau la baza proiectului de investiții și generează VNA globală.

(11)

Indicele este exprimat fie în procente, fie sub formă de coeficient.

Pentru a exprima raportul (2.13) sub formă de coeficient, indicele profitabilității se calculează astfel:

(12)

unde:

PI reprezintă indicele de profitabilitate;

CFt’– fluxul de numerar total actualizat;

It’ – investiția totală actualizată;

VNAt – valoarea netă actuală totală.

Un proiect investițional independent urmează să fie acceptat doar dacă PI este mai mare decât 1, și trebuie respins, dacă PI este mai mic decât 1.

Proiectul al cărui PI este egal cu 1 va genera o VNA globală nulă. De aceea investitorul va fi indiferent față de o astfel de variantă.

Cu cât indicele de profitabilitate este mai mare, cu atât proiectele sunt mai eficiente, în condiții echivalente, comparabile din alte puncte de vedere. Astfel, varianta optimă de proiect va fi aceea care va răspunde criteriului:

PI maxim

24. Riscuri investiționale

La luarea deciziei de a investi, pentru dezvoltarea obiectivelor existente sau realizarea altora, noi, trebuie să se țină seama de incertitudinea și riscurile implicate de proiect. Se face distincție între risc și incertitudine: riscul presupune un set de consecințe specifice unei decizii date, cărora li se pot atribui probabilități, în timp ce incertitudinea nu implică posibilitatea atribuirii de probabilități.

Incertitudinea se referă la îndoiala pe care o creează apariția unui eveniment viitor și reprezintă necunoașterea a ceea ce urmează să se întâmple, în vreme ce riscul se referă la gradul de incertitudine.

Riscul este o noțiune socială, economică, politică, sau naturală a cărei origine se află în posibilitatea ca o acțiune viitoare să genereze pierderi din cauza informațiilor incomplete în momentul luării deciziei sau inconsistenței unor raționamente de tip logic.

Riscul există atunci când o mulțime de consecințe nefavorabile sunt asociate unor decizii posibile și se poate cunoaște sau determina șansa apariției acestor consecințe.

Analiza riscurilor, în general, se efectuează în mod consecutiv:

identificarea deciziilor alternative posibile;

cercetarea riscurilor identificate din punct de vedere a dependenței lor și posibilității de a fi controlate;

analiza cantitativă și calitativă a riscurilor;

interpretarea rezultatelor.

Potrivit teoriei deciziei, riscul poate fi definit ca probabilitate a producerii unui eveniment nefavorabil. El reprezintă probabilitatea succesului sau eșecului, în care succesul înseamnă obținerea unui beneficiu, iar eșecul – pierderea banilor investiți.

Incertitudinea specifică investiției afectează toate elementele fluxului de trezorerie generat de un proiect de investiții. Sunt influențate în special valorile rezultatelor economice și financiare așteptate: profit, cash flow, cheltuieli. De asemenea, este incertă valoarea reziduală a capitalului fix la expirarea duratei de exploatare pe care o luăm în calcul la analiza financiară a proiectelor. Unele informații dintre cele mai importante folosite la evaluarea proiectelor nu pot fi previzionate în mod riguros, și anume: volumele producției și serviciilor, structura și calitatea acestora, prețurile de vânzare, costurile și consumul resurselor necesare desfășurării activității în perioada de exploatare etc.

Pe parcursul exploatării capacităților proiectate, pot apărea dificultăți în asigurarea cu anumite resurse materiale și energetice, resurse valutare, se pot modifica rata dobânzii, rata inflației, evaluările privind avantajele ecologice ale proiectelor de investiții etc.

În realitate, se constată că între mărimea parametrilor proiectelor de investiții și factorii externi există dependențe statistice, probabilistice, nivelul indicatorilor manifestându-se ca valori aleatorii.

În situația în care diverselor alternative posibile din viitor li se pot stabili probabilități de realizare, alegerea proiectelor de investiții se încadrează în categoria deciziilor în condiții de risc.

Clasificarea riscurilor:

Riscul de exploatare (business risk) – variabilitatea în profitul operațional, înainte de deducerea dobânzilor și impozitelor (cât de mult va varia profitul operațional).

Riscul financiar rezultă din utilizarea împrumuturilor și creșterea pârghiei financiare (finacial leverage) prin acumularea împrumuturilor, calculând cheltuielile mai mari cu dobânzi (CF(costuri fixe)) și deci creșterea variabilității profitului net al firmei.

Riscul total se referă la combinarea efectelor riscului de exploatare și riscului financiar.

La rândul său, riscul total se împarte în:

risc specific (diversificabil), care este legat de evenimente care afectează individual firmele, cum ar fi: grevele, dezvoltarea producției, patente noi, calitatea managementului etc.

risc sistematic (nediversificabil), care include condiții economice generale: impactul politicii monetare și fiscale; inflația și alte evenimente ce afectează simultan toate firmele.

Analiza riscului poate fi abordată în două moduri:

Cantitativ – oferă posibilitatea de a estima mărimea unor anumite riscuri și a riscului total al proiectului.

Calitativ – al cărei obiectiv este depistarea factorilor de risc ce conduc la apariția unor situații de risc și generarea unor măsuri de evitare sau compensare a efectelor negative ale acestora.

Există și alte tipuri de risc:

riscul de credit, care este condiționat de incapacitatea firmei de a-și onora obligațiile financiare față de creditori și investitori.

riscul de producție, condiționat de incapacitatea firmei de a-și onora obligațiile față de clienți.

riscul de dobândă, ce apare ca urmare a modificării inopinate a ratelor dobânzii.

riscul de lichiditate, condiționat de modificarea inopinată a fluxurilor de credite și depozite.

riscul investițional, generat de o posibilă depreciere a portofoliului financiar de investiții.

riscul valutar, condiționat de posibila fluctuație a ratelor de schimb ale monedei naționale, precum și ale valutelor.

Deciziile și procesele economico-financiare nu pot fi tratate fără luarea în considerare a influenței unor riscuri și incertitudini, dat fiind faptul că toate activitățile umane, deci și cele investiționale, se pot desfășura în trei situații:

situația de certitudine;

situația de risc;

situația de incertitudine.

Pentru investitori, situația de certitudine este considerată acea situație în care se spune că este posibilă o cunoaștere exactă a fenomenelor și factorilor economici și financiari, se consideră că se pot vorbi de un control riguros asupra momentului apariției și asupra efectelor obținute, adică, ceea ce, din punct de vedere matematic, în teoria probabilităților înseamnă o probabilitate de apariție și evoluție a acelor fenomene egală cu unu.

Situația de risc este situația în care, cu o probabilitate matematică mai mare decât zero, dar mai mică decât unu, se poate determina apariția și evoluția unor procese, fenomene, venituri, cheltuieli etc., într-o anumită perioadă dată, pentru o activitate investițională.

Situația de incertitudine înseamnă un complex de condiții și factori neidentificabili sau imprevizibili, ca moment de apariție și manifestare, sau care, chiar dacă sunt identificați și previzibili, devin incontrolabili, datorită instabilității lor, astfel că probabilitatea matematică de luare a lor în calcul este egală cu zero.

Riscurile investiționale aflându-se în șirul riscurilor economice generale, au, totuși, un specific pronunțat, și anume – perioada de exploatare a obiectivului de investiție (10, 15, 20 de ani), fiind îndelungată, poate provoca mult mai multe perturbații, a căror previziune e dificilă. Respectiv, riscul restrângerii negative privind rentabilitatea investiției e mai greu de cuantificat, iar consecințele impactului asupra rezultatului economic al investiției ar putea fi grave. Deci este nevoie de o solidă bază informațională, de previziuni bine fundamentate, pentru a reduce gradul eventualelor riscuri.

Printre factorii mai importanți, care ar putea influența rezultatul scontat, pot fi menționați:

Schimbarea furnizorului, prețului sau cantităților de materie primă livrată;

Creșterea nivelului de salarizare;

Evoluțiile rapide în progresul tehnic, ce subevaluează fondurile fixe existente și provoacă apariția produselor mai competitive;

Apariția unor firme-concurente, care ar pretinde la cote esențiale din piața desfacerilor;

Tulburările macroeconomice ce majorează riscul economic general (reformele, inflația spontană, cataclismele naturale etc.).

Metode de evaluare a riscului investițional

Ținînd cont de faptul că situațiile reale au un caracter stocastic, este importantă analiza și evaluarea riscurilor aferente unui proiect investițional.

Printre metodele de evaluare a riscului investițional se numără:

Dimensionarea riscului cu ajutorul probabilității;

Metoda arborelui de decizie (metoda arborelui de decizie structurează procesul de decizie desfășurat pe mai multe momente de timp, oferind o abordare secvențială, riguroasă a diferitelor situații posibile. Metoda se bazează pe informații privind mărimea indicatorilor economici în viitor și pe probabilitățile ca evenimentele să ducă la soluționarea diverselor consecințe);

Modelul CAPM.

Revenind la dimensionarea riscului cu ajutorul probabilității, este de menționat, că în practică, indicatorii consacrați pentru evaluarea riscului unui proiect de investiții cu ajutorul probabilității, sunt:

rentabilitatea medie sperată;

abaterea medie pătratică sau dispersia;

deviația standard

coeficientul de variație;

coeficientul de covariație;

coeficientul de corelație.

În procesul de evaluare a proiectului, criteriul speranța matematică de câștig ia forma concretă de speranță matematică a sumei de fluxuri financiare actualizate, pentru diferite soluții posibile, ponderând fluxurile anuale cu probabilitățile de realizare pe an, în funcție de împrejurările concrete, de eventualele evenimente etc.

Relația de calcul pentru exprimarea avantajelor economice și costurilor probabile aferente unui proiect de investiții este precum urmeaza:

, unde:

reprezintă valoarea probabilă a avantajului economic sau a costurilor la varianta /alternativa i de proiect (speranța matematică a producerii acestuia);

– avantajul economic sau costul corespunzător variantei i de proiect în cazul apariției situației j în viitor;

– probabilitatea apariției în practică a situației i la varianta j de investiție.

Pe baza formulei, se poate stabili care proiect este mai bun, în situația în care există mai multe soluții pentru un obiectiv de investiție. Se va alege acel proiect care prezintă o speranță de câștig mai mare. O anumită rată de rentabilitate poate fi interpretată ca rată internă de rentabilitate a proiectului, pe baza fluxurilor de numerar asociate. Speranța matematică cuprinde informații privind parametrii și indicatorii proiectelor, ponderați cu probabilitățile realizării lor; ea este o metodă stochastică.

Valoarea medie așteptată sau rentabilitatea medie sperată dimensionează rezultatul ce se așteaptă în medie. Însă este nevoie de o măsură care să arate dispersia fluxurilor financiare, în jurul speranței matematice. Această măsură este exprimată de variație (dispersie) (σ2). O dispersie mai mare va genera o probabilitate mai mare de pierdere, deci un grad de risc mai înalt.

Formula de calcul a dispersiei (variației) are forma:

, unde:

pi – probabilitatea realizării ratei de rentabilitate ri ;

ri – rata rentabilității estimate,

i = 1,2,…,n – numărul de estimări ale ratei rentabilității.

Deviația standard este o probabilitate – media ponderată a deviației de la valoarea așteptată: ea ne arată cu cât este valoarea reală mai mare sau mai mică decât valoarea așteptată.

Pentru calculul deviației standard, se utilizează următoarea formulă:

Cu cât este mai mică deviația standard, cu atât este mai strânsă distribuția de probabilitate și, în consecință, riscul proiectului respectiv este mai mic.

Atât teoretic, cât și practic, variația și devierea standard sunt utilizate ca măsură a riscului.

Indicatorii analizați – variația și devierea standard – au un neajuns: valorile acestora depind de valorile absolute ale caracteristicii seriei. În aceste condiții mai relevant apare indicatorul coeficientul de variație (grad de omogenitate) (CV/V).

La estimarea riscului pentru proiectele izolate pot exista situații în care e preferabilă utilizarea coeficientului de variație în locul deviației standard. Astfel, în cazul în care se dorește aprecierea riscului a două sau mai multe proiecte, se utilizează indicatorul de nominalizare a riscului pe unitate de rentabilitate medie scontată:

CV=

Coeficientul variației furnizează o bază mai semnificativă destinată comparației când veniturile (sau rentabilitățile) așteptate pentru două alternative sunt diferite.

Semnificația gradului de omogenitate:

cu cât nivelul „V” este mai aproape de „zero”, cu atît seria (de rentabilități) este mai omogenă, media având un grad ridicat de reprezentativitate;

cu cât nivelul „V” este mai departe de „zero”, cu atît variația este mai intensă, media având un grad scăzut de reprezentativitate.

Modalitatea practică de calcul a indicatorilor menționați poate fi demonstrată în baza exemplului următor.

Aplicație practică 1: Se analizează posibilitățile de investiții în acțiunile companiei X. S-a estimat următoarea distribuție a probabilității de obținere a rentabilității acțiunilor companiei date.

Să se determine rentabilitatea medie sperată (valoarea medie așteptată), devierea standard și coeficientul de variație a acțiunilor companiei X.

Se determină rentabilitatea medie sperată

μ(ri) = 0,1x(-10%) +0,25×0%+0,4×10%+0,2×20%+0,05×30%=8,5%

Se determină devierea standard:

σ2 =0,1x(-10-8,5) 2 +0,25x(0-8,5%)2 +0,4x(0-8,5%)2 +0,2x(20-8,5%)2 +0,05x(30-8,5%)2 = 102,75

σ = √102,75 = 10,13%

Se determină coeficientul de variație:

CV = 10,13 / 8,5 = 1,19.

Concluzie: reieșind din rezultatul obținut – 1,19, se poate conchide, conform ipotezei cunoscute (cu cât nivelul „V” este mai departe de „zero”, cu atît variația este mai intensă, media având un grad scăzut de reprezentativitate), că variația este destul de intensă, media având un grad scăzut de reprezentativitate.

Metoda de măsurare a riscului cu ajutorul coeficientului de variație este cunoscută în literatura de specialitate cu denumirea consacrată – metoda exante (apriori). Riscul astfel evaluat se numește risc subiectiv, deoarece este bazat pe aprecieri și judecări subiective, sau pe date de prognoză. Riscul estimat cu ajutorul datelor faptice, efective, istorice, poartă denumirea de risc obiectiv. Un astfel de risc se calculează pe baza datelor furnizate de seriile cronologice, care oferă informații din mai mulți ani precedenți. În baza acestor date, se poate determina trendul evoluțiilor viitoare ale unor caracteristici (rentabilitatea, rata dobânzii, cererea de piață etc.), în ipoteza că comportamentele din trecut se vor regăsi în viitor cu o anumită probabilitate, ce trebuie să fie destul de mare când se dorește obținerea unor date precise.

Covariația măsoară două caracteristici – variația rezultatelor pe grupe de investiție și tendința acestor rezultate de a se mișca în sus și în jos concomitent cu rezultatele de la alte tipuri de investiții. Cuantumul covariației va fi mare și pozitiv, dacă la două tipuri de investiții există o deviație standardă considerabilă și rezultatele conforme acestora se vor schimba concomitent în aceeași direcție. Covariația va fi o mărime negativă mare pentru două grupe de investiții cu abatere standard majoră și profit, care circulă concomitent în direcții opuse. Covariația va fi neînsemnată, dacă venitul la două grupe de investiții se va modifica printr-o metodă incorectă sau dacă pentru fiecare grupă de investiții există o abatere standard nu prea mare. Mărimea covariației este un indice static absolut. De aceea se folosește coeficientul corelației.

este coeficientul de corelație și este destinat pentru măsurarea gradului de interdependență dintre rentabilitatea proiectului analizat și rentabilitatea medie a celorlalte proiecte. Coeficientul de corelație capătă valori între [-1,1] și indică intensitatea legăturii funcționale între două variabile. Cu cât valoarea absolută a acestuia este mai mare (se apropie de 1), cu atât legătura funcțională este mai puternică și rezultatele a două proiecte se vor modifica strict în proporții egale. Când valoarea absolută a coeficientului de corelație se apropie de 0 (zero), atunci, practic, nu există nici o legătură între variația unei variabile și evoluția celeilalte, deci, rezultate incoerente sau independente. Când valoarea absolută a coeficientului este – 1, rezultatele a două proiecte se modifică invers proporțional. Când coeficientul de corelație este pozitiv, se consideră că legătura funcțională este pozitivă, și invers – când coeficientul de corelație este negativ. Pentru majoritatea perechilor de proiecte, coeficientul de corelație capătă valoarea de la 0 la 1, fiindcă majoritatea investițiilor de lungă durată sunt legate pozitiv cu economia în întregime. Formula de calcul a coeficientului de corelație este:

Covariația măsoară gradul de dependență dintre cele două variabile în valoare absolută, pe când coeficientul de corelație – în mărimi relative, asigurându-se astfel comparabilitatea diferitelor grade de corelație.

Calculând coeficientul de corelație, se poate determina dependența dintre rentabilitatea proiectului dat și rentabilitatea altor proiecte. Este posibilă o dependență directă, indirectă, sau proiectul dat poate fi neutru față de celelalte proiecte.

Modelul CAPM. Ca și orice teorie, acest model se bazează pe o serie de presupuneri idealistice. CAPM reiese din următoarele postulate:

Adoptând decizia, investitorul ia în considerație doar doi factori – rentabilitatea scontată și riscul (variația rentabilității);

investitorii acționează rațional și evită riscul; în principiu, ei întotdeauna aleg cele mai eficiente portofolii;

toți investitorii au unul și același orizont investițional;

evaluările investitorilor privind parametrii proiectelor (adică ai rentabilității scontate, riscului, covariației) corespund;

există active neriscante, și investitorul poate da cu împrumut și lua credit, la o cotă neriscantă, orice sumă de bani;

Ideea modelului este că variațiile rentabilității fiecărui proiect sunt legate, printr-o relație liniară, de rentabilitatea pieței în ansamblul său.

Ecuația care reprezintă modelul CAPM este:

ri = rf + (rm – rf) *i, unde:

ri reprezintă rentabilitatea sperată pentru un proiect i;

rf – rentabilitatea plasamentelor fără risc;

rm – rata sperată a portofoliului de piață;

(rm – rf) – se consideră prima de risc al pieței;

i – beta fiecărui proiect.

Prima de risc al pieței depinde de gradul de aversiune pe care investitorii medii îl au față de risc. Dacă un proiect este de două ori mai riscant decât altul, prima de risc este de două ori mai mare, și invers. În plus, putem măsura riscul proiectului pe baza coeficientului beta. De aceea, dacă știm care e prima de risc al pieței și riscul proiectului măsurat de coeficientul beta, putem calcula prima de risc al proiectului ca fiind produsul dintre ele.

Astfel, utilizând modelul CAPM, putem determina prima de risc al proiectului.

9.5. Modalități de diminuare a riscului proiectului de investiție

Modalități de diminuare a riscului pot fi considerate următoarele:

Diversificarea;

Distribuirea riscului între toți participanții la proiect (transferarea riscului către parteneri);

Constituirea rezervelor pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute;

Diminuarea riscului în planul finanțării;

Asigurarea.

Diversificarea. Din punct de vedere al gestiunii riscurilor, o protecție specifică se poate concepe doar în cazul în care riscurile sunt diversificate.

La formarea portofoliului de investiții, ne putem conduce de următoarele principii:

securitatea investițiilor (neafectarea investițiilor de cataclismele produse pe piața investițională);

stabilitatea obținerii veniturilor;

lichiditatea investițiilor, sau capacitatea lor de a fi transformate în mijloace bănești fără pierderi esențiale.

Nici unul dintre proiectele investiționale nu dispune simultan de toate caracteristicile menționate. De aceea, în mod inevitabil, trebuie găsit un compromis. Dacă proiectul de investiție este sigur, profitabilitatea lui va fi mică, fiindcă acei, care preferă securitatea, vor propune un preț mai mare și vor reduce profitabilitatea. Principalul scop urmărit la formarea portofoliului constă în obținerea unei combinări optime între risc și profitabilitate pentru investitor. Cu alte cuvinte, complexul corespunzător al proiectelor investiționale are ca obiectiv reducerea riscului investitorului până la nivelul minim și, totodată, sporirea venitului la maximum.

Principiul diversificării. Diversificarea investițiilor este principiul de bază al investirii. Ideea de bază a acestui principiu – nu investiți toți banii în același proiect de investiție, oricât de atractiv ar părea acesta. O asemenea limită va permite să evitați pierderile catastrofale în cazul unei erori.

Avantajul de bază al investițiilor de portofoliu constă în posibilitatea selectării portofoliului pentru atingerea scopurilor investiționale specifice.

Deseori se poate auzi, cum investitorii discută despre diversificarea portofoliilor. Prin acest termen se subînțelege un asemenea mod de constituire a portofoliului, care minimizează riscul fără modificarea rentabilității lui. Acesta, în fond, este scopul pe care dorește să-l atingă fiecare investitor. Altă problemă este, cum să-l poată realiza.

Unii investitori consideră că portofoliul poate fi diversificat, incluzând în el un număr cât mai mare de diverse proiecte investiționale. Mulți pot considera inadmisibilă teoria propriului portofoliu de proiecte. Această teorie presupune că investitorii pot diversifica și minimiza riscul posesiunii proiectelor de investiții. Investitorii ar dori ca firma să accepte toate proiectele, care pot aduce pieței necesarul de venit din active pentru gradul lor de risc. Investitorilor le este indiferentă posibilitatea risipirii veniturilor din orice proiect, fiindcă ei pot diversifica acest risc.

Astfel, se demonstrează că aplicarea corectă a teoriei investiționale în planificarea financiară poate duce la acceptarea de către firmă a acestor proiecte sau a combinației lor, care în asemenea situații nefavorabile pot cauza falimentarea ei.

Distribuirea riscului se realizează efectiv în procesul pregătirii planului proiectului și documentelor de contract. E necesar să se ia în considerație că majorarea riscului unui participant trebuie să fie însoțit de modificărilor adecvate în distribuirea beneficiului (profitului). Astfel, în cadrul discuțiilor, e necesar:

să se determine posibilitatea partenerilor proiectului în ceea ce privește evitarea consecințelor evenimentelor riscante;

să se stabilească nivelul riscului, pe care și-l asumă fiecare participant al proiectului;

să se ajungă la o înțelegere privind recompensa pentru riscul asumat;

să se urmărească respectarea parității corelației risc-rentabilitate între toți participanții proiectului.

Constituirea rezervelor pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute reprezintă ca atare o metodă de combatere a riscului, ce prevede determinarea corelației dintre riscurile potențiale, care influențează costul proiectului și mărimea cheltuielilor necesare pentru depășirea devierilor în desfășurarea proiectului.

Lucrările aferente rezervării mijloacelor au următoarea succesiune:

se efectuează evaluarea consecințelor potențiale ale riscului, adică se calculează suma pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute. În acest scop, se utilizează metodele de analiză a riscului expuse anterior;

se determină structura rezervelor de acoperire a cheltuielilor neprevăzute, care poate corespunde contractelor încheiate sau categoriilor de cheltuieli (forță de muncă, materiale și altele);

se determină direcțiile de utilizare a rezervelor formate:

repartizarea mijloacelor pentru munca suplimentară asupra proiectului;

majorarea sumei mijloacelor destinate pentru care n-au fost repartizate mijloace suficiente;

formarea variantei de buget cu luarea în considerație a lucrărilor pentru care încă n-au fost repartizare mijloacele necesare;

compensarea schimbărilor neprevăzute aferente cheltuielilor de muncă și altor cheltuieli care apar în procesul lucrărilor asupra proiectului.

După îndeplinirea lucrărilor pentru care au fost repartizate rezerve destinate acoperirii cheltuielilor neprevăzute, e necesar să se compare repartizarea cheltuielilor neprevăzute de plan și a celor efective. Partea neutilizată a rezervei repartizate se întoarce în rezervele proiectului. O parte a rezervei întotdeauna trebuie să stea la dispoziția managerului proiectului (cealaltă parte a rezervei se folosește, conform cu contractului, de alți participanți la proiect).

Condiția necesară pentru asigurare succesului proiectului este excesul fluxului de intrări probabile din realizarea proiectului asupra fluxului de ieșiri de mijloace bănești în fiecare etapă de calcul. Cu scopul diminuării riscului, în planul finanțării e necesar să se prevadă rezerve sigure și suficiente, ținând seama de aceste tipuri de riscuri:

riscul de construcție nefinisată (cheltuielile suplimentare și lipsa veniturilor planificate pe această perioadă);

riscul reducerii temporare a volumului vânzărilor de produse ale proiectului;

riscul de impozitare (imposibilitatea utilizării privilegiilor fiscale, modificarea legii fiscale);

riscul nesincronizării plăților în contul datoriilor de către cumpărători.

Se recomandă ca soldurile bănești realmente acumulate conform planului financiar al proiectului, în fiecare etapă de calcul, să nu fie mai mici de 8% planificate pentru etapa dată de cheltuieli. În afară de aceasta, e necesar să se prevadă surse suplimentare pentru finanțarea proiectului și formarea fondurilor de rezervă cu un anumit procent din venitul vânzării producției.

În cazul în care participanții la proiect nu sunt în măsură să garanteze realizarea cu propriile forțe a proiectului, este necesară asigurarea situației de risc. Asigurarea împotriva riscului este, în esență, cedarea anumitor riscuri companiei de asigurări.

Alegerea schemei raționale de asigurare reprezintă o problemă destul de complicată, de aceea o metoda de micșorare a riscului este expusă mai jos.

În cazul asigurării anumitor activități care sunt expuse unor riscuri, asiguratul e obligat să plătească primele de asigurare, ceea ce impune, în mod obligatoriu, ca asigurătorul să achite despăgubirea de asigurare în momentul producerii evenimentelor asigurate, care pot fi:

stoparea producției sau micșorarea volumului producției din cauza unor evenimente prevăzute;

pierderea locului de muncă;

falimentarea;

cheltuieli neprevăzute;

nerespectarea obligațiilor contractuale;

alte evenimente.

Asigurarea riscurilor financiare, în cazul manifestării oricărui eveniment de acest gen, trebuie realizată de către asigurător în baza condițiilor deosebite de asigurare, când se iau în considerație specificul ordinii și condițiile asigurării riscului dat și când e prevăzută exclusiv responsabilitatea asigurătorului.

Asigurătorii pot realiza tipul dat de asigurare numai cu condiția ca asigurarea dată să fie specificată în anexa licenței pentru dreptul de a realiza activitatea asigurată.

Un risc aparte, a cărui responsabilitate maximă nu poate să depășească 10% din mijloacele proprii ale asigurătorului, este neîndeplinirea de către bancă, compania financiară și a altor obligațiuni față de investitori. Responsabilitatea maximă reprezintă suma totală de asigurare în conformitate cu contractele de asigurare încheiate în ceea ce privește interesele de proprietate ale investitorilor institutului investițional, a companiilor financiare, băncilor și legată de mijloace bănești investiționale.

Asigurarea riscului de antreprenoriat presupune încheierea contractului de asigurare a proprietății, în care una din părți (asigurătorul ) se obligă să achite plata contractată (prima de asigurare) în condițiile apariției evenimentelor contractate (cazul asigurat), adică să-i compenseze celeilalte părți (asiguratul) sau altei părți, în a cărei favoare se încheie contractul (beneficiarului), pierderile din proprietatea asigurată provocate de acest eveniment sau pierderile legate de alte interese de proprietate ale asiguratului (recuperarea asigurată) în limitele sumei din contract (suma contractuală).

În contractul de asigurare a proprietății, pot fi asigurate, în particular, următoarele interese de proprietate:

riscul pierderii, insuficiența sau defectarea unei anumite părți a proprietății;

riscul responsabilității obligațiunilor, care apare în urma poluării aerului, vătămării sănătății sau deteriorării proprietății altor persoane, iar în cazurile prevăzute de lege, și responsabilitatea în conformitate cu creditul – riscul responsabilității cetățenești;

riscul pierderilor în activitatea de antreprenoriat din cauza încălcării obligațiunilor față de contraagenți sau modificării condițiilor acestora

Unele dintre tipurile asigurării de proprietate reprezintă asigurarea riscului de antreprenor, când poate fi asigurat numai riscul de antreprenoriat al asiguratului și doar în favoarea lui. Contractul de asigurare a riscului de antreprenoriat al persoanei care nu este asiguratul se consideră încheiat în favoarea asiguratului.

La încheierea contractului de asigurare a riscului, asigurătorul este în drept să efectueze analiza riscului, iar în funcție de necesitate să efectueze și o expertiză. Evaluarea riscului de asigurare de către asigurător nu este important (necesar) pentru asigurat, care este în drept să demonstreze contrariul.

La asigurarea riscului anteprenorial, data contractului de asigurare nu prevede altceva, suma asigurată nu trebuie să depășească costul ei real. Acest cost pentru riscul de antreprenoriat sunt considerate pierderi ale activității de antreprenoriat, pe care asiguratul le suportă în cazul realizării evenimentului asigurat.

Dacă în contractul de asigurare a riscului de antreprenoriat suma asigurată este determinată la nivel mai jos decât costul asigurat, asigurătorul, la producerea evenimentului asigurat, este obligat să compenseze asiguratului o parte a pierderilor, suportate de acesta, proporțional cu suma asigurată și costul asigurării.

În contract poate fi prevăzută o recompensă mai mare decât costul de asigurare. Când riscul de antreprenoriat este asigurat în limita costului, asiguratul este în drept să realizeze asigurarea suplimentară, inclusiv la alt asigurător, dar cu condiția ca suma totală asigurată în conformitate cu toate contractele să nu depășească costul de asigurare.

Investițiile reale pot fi asigurate, și nu numai în caz de pierderi financiare. În contractul privind ordinea executării construcției pot fi prevăzute obligațiile părților, asupra cărora se reflectă riscul decesului neașteptat sau deteriorării neașteptată a obiectului construcției, materialelor, utilajului sau altor resurse utilizate pe șantier, sau responsabilitatea pentru cauzarea de pierderi altor persoane în timpul lucrărilor de construcție.

Cheltuielile de asigurare a riscului de antreprenor pot fi incluse în costul producției. Astfel, în costul producției (lucrări, servicii) intră: plățile (depunerea sumelor de asigurare) pentru asigurarea mijloacelor de transport, proprietății, responsabilitatea organizației cetățenești (sociale) – sursele pericolului majorat, responsabilitatea transportării, responsabilitatea profesională pentru asigurarea împotriva evenimentelor nefavorabile și riscului de îmbolnăvire.

Este permis să se efectueze rezerve de asigurare sau fonduri de asigurare tuturor întreprinderilor și organizațiilor pentru finanțarea cheltuielilor determinate de riscul de antreprenoriat și, de asemenea, legate de asigurarea proprietății, a vieții lucrătorilor și responsabilităților cetățenești pentru cauzarea efectelor negative asupra intereselor de proprietate ale persoanelor terțe. Este stabilită și limita cheltuielilor în acest scop: acestea nu pot depăși 1% din volumul producției marfă.

Eficacitatea metodelor de diminuare a riscului se determină cu ajutorul următorului algoritm:

se analizează riscul cel mai important pentru proiect;

se calculează cheltuielile mijloacelor, luând în considerație evenimentele nefavorabile care pot avea;

se determină cheltuielile suplimentare pentru realizarea metodelor presupuse de diminuare a riscului;

se compară cheltuielile necesare pentru realizarea metodelor presupuse de diminuare a riscului cu cheltuielile suplimentare posibile în urma producerii evenimentului nefavorabil;

se ia decizia de aplicare sau de respingere a metodelor de diminuare a riscului;

procesul de interferență a probabilității și consecințele evenimentelor riscante cu cheltuielile pentru metodele de diminuare a riscului se repetă pentru următorul risc;

Organizarea lucrărilor de gestionare a riscurilor.

Lucrările de analiză a riscurilor se îndeplinesc în următoarea ordine:

selectarea unei echipe de experți cu experiență;

pregătirea întrebărilor speciale și întâlnirea cu experții;

alegerea metodei, tehnicii de analiză a riscului;

determinarea factorilor de risc și esența lor;

formarea modelului de mecanism de influențare a riscului;

determinarea interdependenței riscurilor izolate și efectului total produs în urma apariției acestora;

distribuirea riscului între participanții proiectului;

revederea rezultatelor analizei riscului, efectuată, de regulă, într-o formă specială a dării de seamă.

După efectuarea analizei riscului, se întocmește o dare de seamă care include:

descrierea riscurilor, mecanismul de influență și efectul lor total, mijloacele sau metodele de evitare a riscurilor, interesele tuturor părților în depășirea riscurilor;

evaluarea procedurilor de analiză a riscului, efectuată de experți, precum și utilizarea de către ei a datelor inițiale;

descrierea în contract a structurii distribuirii riscului între participanții la proiect și stabilirea mărimii compensațiilor prevăzute pentru pierderi, a datoriilor debitoare;

recomandări privind aspectul riscurilor care necesită lucrări speciale.

Gestiunea riscului se realizează în fiecare fază a proiectului, a controlului și a indicatorilor de corectare necesari.

23. Indicatorii dinamici de evaluare a eficienței investițiilor

Printre cei mai consacrați indicatorii dinamici de evaluare a eficienței economice a investițiilor se numără:

– venitul net actualizat – VNA (Net present value – NPV);

– indicele de profitabilitate – IP (Profitability Index – PI);

– rata internă de rentabilitate – RIR (Internal Rate of Return – IRR);

– rata internă de rentabilitate modificată – RIRM (Modified Internal Rate of Return – MIRR);

– durata de recuperare actualizată a investiției – DRA (Discount Payback Period – DPP) etc.

1. Angajamentul de capital

Indicatorul angajament de capital exprimă suma totală a costurilor inițiale ale investițiilor destinate construirii capacității de producție proiectate și a costurilor ulterioare punerii în funcțiune, pentru exploatarea acestora, inclusiv amortismentul, actualizate față de un moment de referință, de regulă, către momentul începerii lucrărilor la obiectul investiției ().

În activitatea practică, acest indicator se mai numește și capital angajat, iar în metodologiile de evaluare a eficienței investițiilor ale unor organisme financiar-bancare internaționale indicatorul dat este cunoscut sub denumirea de costuri totale actualizate (CTA).

Orizontul de timp pentru calculul capitalului angajat este de (d+De), adică durata de execuție a lucrărilor de investiție (d) și durata de funcționare eficientă a obiectivului (De) sau o perioadă de calcul convențională.

Angajamentul de capital se determină cu ajutorul următoarei relații:

(1), în care:

reprezintă angajamentul total de capital (totalul capitalului angajat), actualizat în momentul ();

– investițiile totale actualizate în momentul ();.

– costurile totale de exploatare actualizate în momentul ();

Ih – investițiile anuale;

– costurile de exploatare anuale;

a – rata de actualizare;

d – durata de executare a lucrărilor de investiție;

– durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Pentru compararea unor variante de proiect cu capacități de producție diferite, se folosește o relație specifică de calcul al acestui indicator, în care se împarte angajamentul total de capital al fiecărei variante la suma producției din întreaga perioadă de calcul:

, unde:

Qh reprezintă producția fizică în anul h.

Dacă producția este eterogenă și nu poate fi exprimată în unități convenționale, în relația de mai sus se va folosi la numitor valoarea producției marfă, ceea ce înseamnă că indicatorul va reflecta cheltuielile totale actualizate la o unitate monetară de producție marfă.

În cazurile în care se compară proiectele de investiții alternative, în vederea formării unei opțiunii finale, trebuie să se adopte un orizont de timp de aceeași mărime, cea ce are ca obiectiv asigurarea comparabilității în timp a proiectelor.

Vom prezenta în continuare un exemplu de calcul al acestui indicator. Dacă proiectul de investiție se caracterizează pe orizontul: d + Dc = 2 + 8 = 10 ani prin fluxuri de investiții și de costuri de exploatare, prezentate în tabelul 1, cu o rată de actualizare a = 30%, angajamentul total de capital actualizat – – va constitui: 335811,305 lei.

Tabelul 1

Calculul capitalului angajat (mii lei)

În cazuri generale, se urmărește minimizarea angajamentului de capital la un nivel dat al capacității de producție, de venituri globale și de avantaje economice totale.

Dat fiind că acest indicator răspunde preocupărilor de a atinge scopurile urmărite cu eforturi minime, determinate de construirea și funcționarea capacităților de producție și servicii, angajamentul de capital se recomandă să fie folosit drept criteriu de alegere a variantelor proiectelor de investiție realizate în domeniile de interes public și finanțate de la buget: minim .

2. Venitul net actualizat – VNA (Net present value – NPV)

De obicei, fluxul de numerar este denumit venit net. Venitul net poate fi anual VNh sau total VNt, în acest ultim caz fiind calculat pe întreaga perioadă de funcționare. De asemenea, venitul net poate fi calculat în formă statică sau în formă dinamică.

Venitul net calculat în formă statică se exprimă astfel:

VNh = Vh – (Ih+Ch), unde:

Vh – venitul (încasarea) anuală;

Ch și Ih – cheltuieli de producție și , respectiv, de investiții pentru același an h.

În formă dinamică, indicatorul se numește venitul net actualizat – VNA.

VNA caracterizează o valoare absolută, aportul de avantaj economic al unui proiect de investiții, câștigul (profitul), răsplata sau recompensa investitorului pentru capitalul investit.

VNA permite stabilirea diferenței dintre volumul total al încasărilor obținute pe întreaga perioadă de funcționare a obiectivului și costurile totale (cu investițiile și cu producția), în cazul în care toate valorile sunt actualizate. Conform metodologiei BIRD, toate calculele se fac la momentul începerii lucrărilor de investiții.

Expresia analitică a indicatorului venit net actualizat (VNA) este următoarea:

,

sau , unde:

Vh reprezintă venitul obținut în anul h;

Ih – investiția anuală;

Ch – cheltuieli anuale de producție;

a – coeficientul de actualizare;

d – durata de realizare a o9biectivului de investiții;

D – durata de funcționare a obiectivului;

h – 1,2,3,4,…..d+D.

În funcție de acest indicator, sub raportul eficienței, pot fi acceptate numai proiectele investiționale care se caracterizează prin VAN>0.

Pe plan economic și financiar, un proiect investițional cu o valoare actuală netă pozitivă semnifică următoarele:

are capacitatea de a rambursa pe parcursul ciclului său de viață economică (D) capitalul investit.

are o capacitate globală a capitalului inițial egală cu, cel puțin, rata de actualizare (a) folosită în calcule etc.

Calculul indicatorului analizat poate fi regăsit în literatura de specialitate și sub alte forme, cum ar fi:

NPV = – I0 + CFn / (1+r)n sau NPV = CFn / (1+r)n – I0

În mod particular, această expresie se utilizează în cazul, în care, după investiția inițială, investiții în următorii ani nu s-au efectuat.

Exemplul de calcul al indicelui VNA (NPV) este specificat în aplicația practică ce urmează: compania trebuie să decidă asupra unui proiect de investiții, care prevede generarea de venituri la sfârșitul anului, după cum urmează: primul an – 30 mii u.m.; al doilea an – 35 mii u.m.; al treilea an – 40 mii u.m. Investiția inițială se estimează la 60 mii u.m. Proiectul va fi finanțat printr-un credit bancar cu rata de 15%. Este avantajoasă participarea la acest proiect?

Rezolvare: aplicând formulă de calcul a NPV, se va obține:

NPV = mii u.m.

Comentariu: Valoarea pozitiva a VNA indică faptul că fluxurile de numerar net al proiectului acoperă costul inițial al proiectului și contribuie la crearea de venituri în valoare de 18,88 mii u.m. Astfel, proiectul poate fi analizat drept obiect de investiții.

Un proiect, care va genera o VAN<0, trebuie respins, pentru că rentabilitatea acestuia va fi mai mică decât rata de actualizare.

Astfel, rata de actualizare (a), folosită în calculul VNA, joacă rolul de variabilă-cheie cu care se compară eficiența unui proiect investițional.

Dacă se compară două proiecte ce se exclud reciproc, trebuie ales acela care are o valoare actualizată netă mai mare.

Indicatorul VNA are și un șir de neajunsuri:

VNA permite să se stabilească, dacă proiectul investițional este sau nu este rentabil, dar nu scoate în evidență importanța comparativă a aportului acestui proiect.

VNA nu ține cont de mărimea termenului de recuperare .

VNA depinde foarte mult de mărimea ratei de actualizare (a) ce se ia în calcul și, din acest motiv, este foarte important ca aceasta să fie stabilită corect, în funcție de componentele sale principale (costul capitalului, prima de risc, prima de inflație).

Cu toate punctele sale slabe, indicatorul VNA constituie un criteriu fundamental pentru evaluarea economică și financiară a proiectelor de investiții.

Pentru a exclude riscul unor decizii incorecte, se recomandă ca acest indicator să fie analizat în corelație cu alți indicatori, și anume: indicele de profitabilitate, rata internă de rentabilitate, termenul actualizat de recuperare etc.

3. Indicele de profitabilitate – IP (Profitability Index – PI)

De regulă, indicele de profitabilitate, se folosește împreună cu indicatorul VNA.

La calculul și analiza indicelui de profitabilitate trebuie apelat atunci, când proiectele investiționale sau variantele de proiect diferă între ele prin efortul investițional necesar, căci acesta permite să fie luate în calcul amploarea investițiilor, costurile necesare de investiții, cea ce nu se realizează prin indicatorul VNA.

Indicele de profitabilitate caracterizează nivelul raportului dintre VNA globală și fondurile investiționale, care stau la baza proiectului de investiții și generează VNA globală.

Indicele este exprimat fie în procente, fie sub formă de coeficient.

Indicele de profitabilitate, sub formă de coeficient, se calculează astfel:

, unde:

PI reprezintă indicele de profitabilitate;

CFt’– fluxul de numerar total actualizat;

It’ – investiția totală actualizată;

VNAt – valoarea netă actualizată totală.

În cazurile, în care după investiția inițială nu se mai efectuează alte investiții, formula poate lua forma:

Exemplu de calcul al indicelui PI este specificat în aplicația practică ce urmează: compania trebuie să decidă asupra unui proiect de investiții, care prevede generarea de venituri la sfârșitul anului, după cum urmează: primul an – 30 mii u.m.; al doilea an – 35 mii u.m.; al treilea an – 40 mii u.m. Investiția inițială se estimează la 60 mii u.m. Proiectul va fi finanțat printr-un credit bancar cu rata de 15%.

Aplicînd calculul indicelui PI, să se justifice decizia de a participa la acest proiect.

Rezolvare: aplicând formulă de calcul pentru , se va obține:

PI = () / 60 = 1,31

Comentariu: Pentru că valoarea indicelui PI este mai mare decât unitatea, proiectul trebuie să fie acceptat pentru executare, ținând cont de valorile altor indicatori dinamici a investițiilor.

Generalizând, vom constata, că un proiect investițional independent urmează să fie acceptat doar dacă PI este mai mare decât 1, și trebuie respins, dacă PI este mai mic decât 1.

Proiectul al cărui PI este egal cu 1 va genera o VNA globală nulă. De aceea investitorul va fi indiferent față de o astfel de variantă.

Cu cât indicele de profitabilitate este mai mare, cu atât proiectele sunt mai eficiente, în condiții echivalente, comparabile din alte puncte de vedere. Astfel, varianta optimă de proiect va fi aceea care va răspunde criteriului:

PI maxim

4. Rata internă de rentabilitate (RIR) a investiției

O informațiile complementară esențială, necesară pentru luarea unei decizii de investiții, poate fi obținută prin calcularea ratei interne de rentabilitate (Internal Rate of Return – IRR). Sinonime a acestui termen sunt eficiența marginală a capitalului etc. Indicatorul are următoarea interpretare:

Rata internă de rentabilitate a unui proiect e investiții exprimă rata de discontare pentru care veniturile brut totale actualizate sunt egale cu costurile totale (de investiții și de producție) actualizate, ambii indicatori fiin calculați pe întreaga viață economică.

sau

RIR (internal rate of return – IRR) este definită ca fiind acea rată de actualizare care face să existe egalitate între valoarea actualizată a intrărilor nete de numerar, estimate în cadrul proiectului, și valoarea actualizată a costurilor investiționale (deci ieșirilor de numerar), estimate pentru proiectul respectiv.

Astfel, RIR reprezintă acea rată de actualizare care face ca VNA să fie egală cu 0.

Prin urmare, RIR reprezintă rata–limită de actualizare, pentru care se anulează realizarea VNA globală la proiectul investițional dat:

VNA (a = RIR) = 0

Grafic, putem reprezintă valoarea RIR astfel:

Figura 1. Graficul analizei proiectelor, conform

ratei interne de rentabilitate

Pentru a accepta sau a respinge un proiect investițional, RIR se compară cu rata de actualizare „a”.

Pentru RIR > a, proiectul de investiții devine acceptabil, fiindcă It’ este mai mică decât CFt’ și, respectiv, VAN va avea valoare pozitivă.

Pentru RIR < a, proiectul trebuie respins, fiindcă It’ devine mai mare decât CFt’ și, respectiv, VNA va avea valoare negativă.

Pentru RIR = a, proiectul este indiferent, adică costul actualizat al capitalului investit (It’) devine egal cu fluxul de numerar actualizat degajat de proiect (CFt’ ), astfel VNA=0.

Analitic, pentru determinarea RIR, se pornește de la egalitatea:

It’ = CFt’, respectiv, de la ecuația: VNA = CFt’– It’ = 0

Valoarea RIR poate fi stabilită prin mai multe metode:

I) calcularea RIR cu ajutorul calculatoarelor financiare și al computerelor;

calcularea RIR prin încercări succesive.

Pentru a calcula RIR, se determină VNA a proiectului, care se actualizează cu diferite rate de actualizare, alese arbitrar, până se obțin două valori consecutive având semne contrare (se fac mai multe încercări în acest scop).

În final, pentru determinarea cu exactitate a RIR, se folosește relația:

, unde:

amin și amax reprezintă, respectiv, rata minimă și rata maximă de actualizare folosită în calculul VNA;

VNA(+) – valoarea netă actuală pozitivă, actualizată cu amin;

VNA (-) – valoarea netă actuală negativă, actualizată cu amax.

Exemplul de calcul al indicelui RIR este specificat în aplicația practică ce urmează:

să se determine rata internă de rentabilitate (RIR) pentru proiectul de investiții, ce generează timp de 5 ani corespunzător 4, 5, 3, 4 și 6 mln. u.m. sub formă de venituri. Suma investită este egală cu 15 mln. u.m. Ratele actualizării sunt egale cu: r1 – 13 % , r2 – 14% .

Rezolvare:

Pentru rezolvare se va aplica formula:

, unde

VAN – valoarea actualizată netă; r1 și r2 – ratele de actualizare corespunzătoare.

Răspuns: Rata internă de rentabilitate este egală cu 13,678%.

La stabilirea RIR, este important să se țină cont de faptul ca diferența admisă dintre amin și amax să nu trebuie să depășească 5 puncte procentuale.

În cazul în care se compară proiectele sau variantele alternative de investiții, ce se caracterizează prin VNA apropiate, aproximativ egale, se dă prioritate proiectului (variantei) cu RIR maxim.

În funcție de costul capitalului împrumutat, RIR constituie rata maximă a dobânzii la care este posibil un împrumut de capital necesar finanțării investiției, astfel încât proiectul ce se va realiza să nu fie nerentabil.

Pentru o rată a dobânzii i<RIR, proiectul va avea o mărime a VNA>0, calculată pentru a=i, și, prin urmare, proiectul va fi avantajos.

Pentru o rată a dobânzii i>RIR, proiectul va fi inacceptabil, deoarece, în aceste condiții, el cauzează pierderi; respectiv VNA<0.

În situația în care i=RIR, capitalul împrumutat nu aduce nici un câștig.

De aici, concluzia: se acceptă doar proiectele caracterizate prin RIR mai mare decât costul capitalului (costul capitalului este exprimat prin rata dobânzii).

Selectarea unui proiect de investiții după criteriul RIR max. presupune, că toate proiectele vor avea o durată de viață economică de aceeași mărime. În caz contrar, RIR nu va evalua corect proiectele.

Sub aspect teoretic, indicatorul RIR se consideră inferior indicatorului VNA, fiindcă RIR are câteva dezavantaje majore:

1. Dacă veniturile și costurile perioadei pentru un proiect își schimbă semnul mai mult decât o dată, adică au loc fluxuri de numerar neconvenționale (costurile exced veniturile și creează fluxuri negative, alternând cu cazul când veniturile excedează costurile și creează fluxuri pozitive) pe durata de viață a unui proiect, nu poate fi fundamentată o soluție doar prin luarea în calcul a criteriului RIR, căci în acest caz pot apărea mai multe rate interne de rentabilitate.

Asemenea fenomene se întâlnesc la proiectele cu durate de exploatare (De) mari, când pe parcursul exploatării se realizează noi investiții pentru înlocuiri periodice de utilaje.

2. Spre deosebire de criteriul VNA, care presupune că încasările din realizarea proiectului investițional vor fi reinvestite cu o rată de rentabilitate egală cu rata de actualizare (costul capitalului), RIR presupune reinvestirea fluxurilor de numerar degajate de proiect pe anii duratei de exploatare în operații și proiecte rentabile, cu o rată a rentabilității unică egală cu RIR, ceea ce în realitate nu se prea întâmplă.

3. RIR nu ține seama de amploarea efortului de investiții și nici nu răspunde direct criteriului de maximizare a valorii firmelor.

Cu toate că RIR poate conduce uneori la rezultate incoerente în analiza proiectelor, acest indicator rămâne un criteriu semnificativ de selecție a proiectelor.

Totodată, se recomandă ca indicatorul RIR să fie utilizat în combinație cu alți indicatori: cu valoarea actuală netă (VNA), cu termenul de recuperare actualizat (T’ ), precum și cu indicele de profitabilitate (PI).

5. Rata internă de rentabilitate modificată – RIRM (Modified Internal Rate of Return – MIRR)

RIRM este un instrument mai bun de apreciere a proiectelor de investiții în comparație cu RIR și se definește, după cum urmează:

, unde:

CAF reprezintă ieșirile de numerar (cash autflows);

CIF – intrările de numerar(cash inflows);

r – rata de actualizare (poate fi costul capitalului);

RIRM – rata internă de rentabilitate modificată.

Termenul din stânga al ecuației reprezintă valoarea actualizată a cheltuielilor cu investiția, în timp ce rata de actualizare (r) folosită reprezintă rata costului capitalului, iar numărătorul termenului din dreapta – suma valorilor viitoare ale intrărilor de numerar, presupunând că aceste sume se reinvestesc la o rată egală cu rata costului capitalului. Numărătorul este numit valoare terminală, iar rata de actualizare care face ca valoarea actualizată a costurilor să fie egală cu valoarea actualizată terminală este definită ca RIRM.

RIRM are un avantaj semnificativ față de metoda obișnuită RIR: RIRM presupune că toate fluxurile de numerar provenite din proiecte sunt reinvestite cu o rată a dobânzii egală cu rata costului capitalului, în timp ce metoda RIR obișnuită presupune că fluxurile de numerar de la fiecare proiect sunt reinvestite cu o rată a dobânzii egală cu rata internă de rentabilitate a investiției proiectului respectiv. Deoarece ipoteza reinvestirii cu o rată “r” este mai corectă, RIRM se consideră un indicator mai bun.

Dacă două proiecte se exclud reciproc și sunt de aceeași amploare, metodele VNA și RIRM vor genera aceeași decizie de selectare. Astfel, pentru oricare două proiecte A și B, dacă VNAB>VNAA, atunci RIRMB>RIRMA și nu vor apărea rezultate contradictorii, după cum poate fi observat la aplicarea consecutivă a metodelor VNA și RIR ordinară. Însă, dacă proiectele diferă ca mărime, pot apărea rezultate contradictorii.

Notă: Cu toate că metoda RIRM este superioară metodei obișnuite RIR, ca indicator al “adevăratei” rate de rentabilitate a unui proiect de investiții, totuși metoda VNA este cea mai relevantă, mai ales când trebuie să se aleagă între proiecte reciproc exclusive, care au mărimi diferite, fiindcă oferă un indiciu mai corect referitor la mărimea venitului ce-l va aduce fiecare proiect pentru suplimentarea și maximizarea valorii firmei.

6. Durata de recuperare actualizată a investiției – DRA (Discount Payback Period – DPP)

Termenul de recuperare a investiților reprezintă intervalul de timp, începând cu momentul punerii în funcțiune a capacităților, instalațiilor și echipamentelor de producție etc., pe parcursul căruia suma cumulată a avantajelor economice obținute este egală cu suma (volumul) investițiilor alocate în proiect.

În abordarea dinamică, termenul actualizat de recuperare se determină pornind de la egalitatea:

, unde:

reprezintă durata sau termenul de recuperare dinamic;

– valoarea actualizată a avantajelor economice anuale;

– valoarea actualizată a investițiilor anuale.

Când nu se dorește să se opereze cu valori medii anuale ale avantajului economic, precum și atunci când nivelul acestora nu este constant în timp , pentru a ține seama de fluxul concret, de nivelurile diferite ca mărime ale fluxurilor de numerar din fiecare an (cea ce este foarte important din punct de vedere economic și financiar pentru orice investitor), termenul de recuperare dinamic se determină:

fie prin încercări succesive, dând diferite valori lui și interpolând,

fie folosind procedeul bilanțului recuperării investițiilor.

La baza procedeului bilanțului recuperării investițiilor stă ideea fundamentală a comensurabilității valorilor actuale ale costurilor de investiții și ale avantajelor economice calculate la momentul de referință dat și, deci, existența posibilității de a efectua operații cu mărimi comparabile din punct de vedere al impactului factorului timp.

Astfel, din volumul global al investițiilor actualizate la un moment dat de timp se scade succesiv mărimea anuală a fluxului avantajului economic, exprimată în valoare actuală în același moment de actualizare, ca și cel al investițiilor, până în anul în care se încheie recuperarea investițiilor.

Pentru a utiliza această metodă de evaluare, se stabilește perioada de recuperare «prag» (cerută) cu care se compară perioadele de recuperare a investiției pentru diverse proiecte.

dacă < (cerut), proiectul se acceptă;

dacă > (cerut), proiectul se respinge;

dacă = (cerut), proiectul este indiferent.

În cazul în care există două proiecte concurente, se alege proiectul cu cel mai scurt termen de recuperare.

Când apelăm la analiza termenului de recuperare în evaluarea economică și financiară a deciziilor de investiție, se consideră că există o modalitate care ia în calcul riscul investițiilor proiectate. Dându-le prioritate celor mai avantajoase proiecte sau variante, caracterizate prin durate de recuperare scurte, se acceptă că, în asemenea caz, costurile și avantajele economice viitoare nu vor fi afectate de incertitudine și risc în aceeași măsură ca la variantele cu durate mari de recuperare.

Un alt argument în favoarea acestei metode este acela că firmele care se află în criză de numerar trebuie să dea o mai mare importanță recuperării rapide a fondurilor pe care le investesc, ca să le poată utiliza ulterior pentru altceva sau pentru satisfacerea altor necesități. Cu toate că abordarea pe baza metodei perioadei de recuperare a investițiilor oferă, într-adevăr, o indicație a gradului de lichiditate a proiectului, aceasta nu semnifică faptul, că trebuie să se treacă cu vederea deficiențele pe care le comportă metoda respectivă.

Această metodă nu ia în calcul fluxurile de numerar (avantajele economice) ulterioare perioadei de recuperare: dacă proiectul este unul al cărui maturizare se produce mai târziu în timp, utilizarea indicatorului perioadei de recuperare a investiției poate duce la alegerea unei investiții mai puțin profitabile. Proiectele cu perioade lungi de recuperare a investițiilor sunt, de regulă, cele care implică o planificare pe termen lung – conceperea de produse noi sau intrare pe piețe noi. Adesea asemenea decizii strategice nu asigură venitul maxim în primii ani de implementare. Așadar, metoda perioadei de recuperare a investiției poate să prejudicieze acele investiții care sunt de cea mai mare importanță pentru succesul pe termen lung al firmelor.

Deși metoda perioadei de recuperare a investiției pare să fie foarte ușor aplicabilă, este esențial să se cunoască limitele ei. Nu se recomandă ca decizia de investiție să se ia doar în baza acestui criteriu.

Formula de calcul a DPP este următoarea:

25.Conținutul și rolul piețelor de capital-conceptul și trăsăturile pieței de capital( conceptul de piață de capital, concepția anglo-saxonă, concepția continental europeană);cererea de capital (structural, conjuncturală);oferta de capital; structura pieței de capital;rolul pieței de capital în economia de piață.

Economiile naționale se caracterizează prin existența și funcționarea unor piețe monetare și de capital, mai mult sau mai puțin dezvoltate. Adesea este greu să se facă o delimitare netă între cele două tipuri de piețe, întrucît în realitate ele se întrepătrund și se intercondiționează. Pentru a surprinde și evalua correct conținutul piețelor de capital, mecanismele și tehnicile de funcționare specifice.

Piețele monetare sînt specializate în efectuarea de tranzacții cu active monetare, cu scadențe relative scurte,incluzînd depozitele bancare la vedere și la termen, cambii, bilete de ordin, cecuri, certificate de deposit și alte titluri mobiliare pe termen scurt. Aceste piețe servesc la absorbția activelor monetare ale celor care economisesc și care doresc să rămînă într-o poziție lichidă, aceștia avînd, în general, posibilitatea de a retrage sau încasa fondurile aproape imediat. Activele mobilizate prin intermediul piețelor monetare sunt destinate distribuirii de credite pentru producerea de bunuri și servicii pentru unele nevoi temporare ale băncilor și tezaurului.

Atît oferta, cît și cererea de active monetare pe termen scurt sînt asigurate de: guverne, municipalități sau autorități locale; bănci central și comerciale, societăți de asigurare; alte instituții financiare; societăți industrial și comerciale; persoane particulare. Instituțiile care operează pe aceste piețe sunt: băncile comerciale; intermediarii sau operatorii și banca central,care acționează în calitate de creditor de ultima instanță. Operatorii de pe piețele monetare atrag economiile și capiatlurile disponibile pe termen scurt de la diverși agenți- instituționari și particulari-reinvestindule apoi tot pe termen scurt la alți agenți economici în cea mai mare parte instituționali.

Piețele monetare sunt extreme de sensibileîn raport cu diferențele existente pe plan internațional, de la o țară la alta, între ratele dobînzilor la depozitele constituite pe anumite termene. Aceste diferențe antrenează frecvente deplasări de capitaluri de la o piață monetară la alta în căutarea unor plasamente avantajoase. În acest moment intervine piața valutară care asigură conversia activelor din valută cu dobînzi mai săzute în valuta cu dobînzi mai ridicate.Datorită acestor interdependențe specialiștii consider, părere la care ne asociem și noi, că piețele monetare funcționează și ca piețe valutare.

Una din motivațiile importante ale piețelor monetare este și ceea de a converti activele disponibile pe termene foarte scurte în active pe termene mai mari necesare societăților industrial și comerciale, guvernelor, autorităților locale. Acest process de convertire poate continua de la nivelul piețelor monetare, a activelor disponibile pe termen scurt, la nivelul piețurilor de capital, adică a capitalurilor disponibile pe termen mediu și lung. Procesul de convertire la acest nivel nu poate fi considerat ca fiind frecvent și general ,ci unul mărginal și care nu de puține ori antrenează fonduri speculative. Autoritățile monetare intervin pentru sprijinirea băncilor comerciale în acest process riscant de convertire, care nu de puține ori constituie una din cazurile importante ale falimentelor bancare. Creșterea facilităților prin refinanțarea împrumuturilor la băncile central,în virtutea funcției acestora de creditori de ultimă instanță, face procesul mai sigur, în măsura în care nu se abuzează.

Piețele de capital sunt specializate în efectuare de tranzacții cu active financiare cu scadențe pe termene medii ți lungi. Prin intermediul lor capitalurile disponibile sunt dirijate către agenții economici naționali sau de pe piețele altor țări unde nevoile de capital depășesc posibilitățile financiare interne de acoperire sau autorităților monetare impugn anumite restricții privind accesul la resursele financiare interne.

Funcționarea pieței interne de capital ca piață internațională se manifestă în toate cazurile în care o parte din activele financiare disponibile pe termen mediu și lung sunt investite într-o altă țară sau invers o parte din nevoile de resurse financiare ale agenților economici dintr-o țară sunt acoperite din străinătate.

În structura piețelor de capital se include atît piețele naționale cît și europiețele( pe care sînt emise și negociate eurotitluri, în principal, euroobligațiuni și euroacțiuni).

În funcție de natura valorilor mobiliare emise și negociate, piață de capital are doua forme: piața acțiunilor și piața obligațiunilor pe care circulă titluri naționale străine și eurotitluri.

Principalele funcții ale pieței de capital sunt:

Emisiunea și vînzarea pentru prima dată de titluri financiare ale emitenților sau debitorilor către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori mobiliare.

Negocierea de valori mobiliare cu condiția că acestea să fie vîndute și transformate în lichidități și mai înainte de scadență.

Piața de capital are următoarele component: piața primară, piața secundară.

Piața primară – asigură întîlnirea cererii cu oferta de titluri pe această piață are șloc emisiunea titlurilor și prima plasare a valorilor mobiliare prin care se încearcă atragerea capitalului disponibil pe piața externă și pe cea internă.

Piața secundară- există un singur vînzător respective emitentul valorilor mobiliare și mai mulți cumpărători. Vînzarea titlurilor de regulă se face la un preț unic. Ofertanții de capital de regulă sunt cunoscuti(cumpărători).

Pe piața secundară pe ambele părți există mai mulți participanți.

Clasificarea piețelor secundare:

După continuitate- piețe intermitente, continue și mixte.

Pe piețele intermitente- formarea prețurilor se formează prin fixing. Pe piețele continue tranzacționarea titlurilor se efectuiază în orice moment. Tranzacțiile nu se închee la un preț unic pentru întreaga zi de tranzacționare ci prețurile se pot modifica chiar în cursul unei ședințe de burse. Astfel există posibilitatea ca unul și același moment de mai mulți operatorila diferite prețuri.

Pe piețele mixte – pentru titlurile mai importante se tranzacționează intermitent, iar pentru celelalte titluri continue se tranzacționează.

După suportul tranzacțional: licitații libere, prin tehnici electronice.

După localizarea ringului de negocieri: piețe centralizate, piețe descentralizate .

După accesul operatorilor și proprietatea asupra pieței: piețe private (acees liber a operatorilor); piețe publice (de stat) create de stat și cu acces liber.

După modul de formare a prețului valorilor imobiliare deosebim:

a).piete de licitație în cadrul cărora prețul se stabileșteca punct de echilibru între cerere și ofertă.

b).piețe de tip OTC (la ghiseu de negocieri) piața extrabursieră nu are sediu total computerizată .

Cererea pe piața capitalului poate fi: structurală, conjuncturală.

Structurală pentru funcționarea de investiții productive de bunuri și servicii, pentru crearea noilor societăți, pentru dezvoltarea societăților existente, pentru achiziționarea bunurilor și serviciilor de către persoane fizice sau juridice.

Conjuncturală apare cînd este necesară în cazul necesităților tranzactorii(conjunctura- deficite a balanților de plăți, deficit bugetar, limitarea plafonului de credit.).

Oferta pe publica vînzare- mijloacele prin care o societate comercială poate obține fonduri pentru creșterea capitalului social fie prin atragerea unui împrumut constitue oferta publică de vînzare.

Oferta public de vînzare- e efectuată de către emitent sau un investitor pentru a vinde, cumpăra, a transfera, a transforma sau a schimba prin orice alt mod valori mobiliare ori drepturi ce șin de acestea difuzată fiind prin intermediul mijloacelor de informare în masă sau comunicată pe alte căi publicului larg.

Mijlocul prin care o investiție dorește să achiziționeze cel puțin 5 % din acțiunile unei societăți constitue oferta public de cumparare. Astfel după tipul operațiunii de transfer a proprietății asupra titlului deosebim: oferta de vînzare, oferta de cumpărare, oferta de schimb.

Piața de capital asigură:

eficiența , competitivitatea și solubilitatea sectorului financiar.

mobilizarea economiilor financiare.

eficiența de alocare a investițiilor în titluri de valoare.

solvabilitatea sectorului societăților comerciale și de investiții.

descentralizarea proprietății și redistribuirii avuției.

accesul societăților noi și celor în formare la finanțarea prin acțiuni.

26.Instrumentele financiare primare de proprietate- acțiunile (concept,tipologie, elemente definitorii, valoarea nominal, dividendul, drepturile generate: de vot, la dividend, de atribuire, de subscriere,de preempțiune; emisiunile: la constituire, suplimentare.)

Valorile mobiliare reprezintă instrumente negociabile emise în formă materializată sau dematerializată.Valorile mobiliare pot fi: valori mobiliare primare; valori mobiliare derivate(contr.la termen): forward,futures, options; valori mobiliare sintetice- obținute prin combinarea diferitor caracteristici a valorilor mobiliare primare și dacă sunt acceptate de către CNPF ele sunt caatare contracte pe indice bursiere.

Acțiunile reprezintă instrumente financiare primare de proprietate emise de societățile pe acțiunile și reprezintă cote păprții din capitalul social. Pe fiecare acțiune este înscrisă o valoare nominal.

Acțiunile sunt producătoare de dividend. Dividendele sunt prelevări din venitul net realizat de societatea pe acțiuni. Dividendele se distribuie periodic de regulă o dată sau de 2 ori pe an, la decizia adunării generale a acționarilor(AGA).

Acțiunile apar sub 2 forme: hîrtii de valoare, înregistrări contabile electronice.

Prin acțiuni se materializează dreptul de proprietate a titularului față de emitent.

Elementele acțiunilor: denumirea; data și locul emiterii; numele și adresa emitentului; valoarea nominal; mărimea capitalului social subscris; numărul acțiunilor subscrise; seria și numărului; numele și adresa beneficiarului( în cazul acțiunilor nominative); diferite clause convenționale; semnătura emitentului.

Tipuri de acțiuni

1).Din punct de vedere al identificării lor.

a). acțiuni nominative- care pe lîngă numele emitentului mai conțin și numele beneficiarului.

b). acțiuni la purtător- care nu conțin decît numele emitentului și identificarea lor se face după număr și serie.

Acțiunile nominative se transmit prin cesiune iar cele la purtător prin simpla tradițiune.

2).Din punct de vedere al valorii lor.

a). acțiuni la preț egal care se vînd la valoarea lor nominal.

b). acțiuni cu primă care se vînd la un preț mai mare decît valoarea lor nominal, iar prima care se plătește trebuie să fie justificată de gradul de rentabilitate sporit al societății respective.

3).Din punct de vedere al drepturilor lor pe care le generează.

a). acțiuni comune . Cele care dau dreptul la un vot și sunt generatoare de dividend variabile în raport cu valoarea profitului.

b). acțiuni preferențiale. (privilegiate)- care de regulă nu dau dreptul la vott și sunt generatoare de dividend fixe. Indiferent de valoarea profitului. Deținătorul încasează dividendele cu prioritate.

Reguli la care se supun acțiunile privilegiate: *SA trebuie să fi realizat beneficii distribuite în ultimii doi ani;* acțiunile preferențiale nu pot reprezenta mai mult decît 25% din capitalul social al socității; * conducătorii societății nu pot să le dețină.; * acțiunile preferențiale se bucură de prioritate la distribuirea dividendelor în raport cu acțiunile ordinre la un nivel care nu poate fi interior primului dividend al acțiunilor commune fixat în statutul societății(dobînda statutară). Însă nu au dreptul laa un dividend peste dividendul prioritar.

Acțiunile preferențiale pot fi:

a). Acțiuni cumulative- ale căror dividend neplătite din lipsă de profit pentru anumită perioadă se cumulează cu dividendele din perioada următoare.

b). Acțiuni necumulative- ale căror dividende neplătite din lipsă de profit se anulează.

c). Acțiuni participante- care pe lîngă dividendul fix prestabilit participă într-o anumită proporție și la dividendul acțiunilor commune.

d). Acțiuni preferențiale cu dividende variabile- care se deosebesc de cele commune doar prin încasarea cu prioritate a dividendelor.

e). Acțiuni preferențiale convertibile- sunt cele care produc dividende dar pot fi convertite în acțiuni comune.

f). Acțiuni preferențiale generatoare- de dividend fixe și de acțiuni multiple. Acestea se emit pentru persoane care au contribuit remarcabil la dezvoltarea SA. Pentru astfel de acțiune se oferă mai multe voturi.

g). Acțiuni preferențiale reversibile sunt cele pentru care societatea emitentă își rezervă dreptul de ale retrage din circulație la un preț prestabilit.

27.Instrumentele financiare primare de creanță- obligațiunile ( concept, tipologie, elemente definitorii, dobînda valoarea nominal, maturitea, prețul de piață); randamentul: cuponului, current, la maturitate; emisiunea; rambursarea.

Obligațiunile reprezintă titluri financiare primare de creanță care sunt emise fie pe support de hîrtie fie sub forma înregistrărilor contabile prin care se materializează dreptul de creanță al investitorului față de emitentul împrumutat. Obligațiunile pot fi emise de către SA , stat, direct sau prin organismele abilitate( administrativă, locală, centrală). Fiecare obligațiune are scrisă pe ea o valoare nominal pe baza căruia se calculează dobînda.

Elementele obligatorii ale obligațiunii: denumirea de obligațiune; seria și numărul; lcul și data emiterii; numele și adresa emitentului; valoarea nominală; numele și adresa investitorului; valoarea totală a împrumutului; numărul total al obligațiunilor emise; nivelul dobînzii; scadența sau data maturizării; clause special. Obligațiunea are atașată cupoane detașabile nr cupoanelor = nr perioadelor de plată a dobînzii. Sub forma înregistrării în cont dobînda se înregistrează periodic în cont și se plătește sau se capitalizează, conform condițiilor emisiunii.

Tipuri de obligațiuni:

1). Din punct de vedere al identificării lor.

a). nominative- pe lîngă semnătura emitentului conțin și semnătura beneficiarului, transmiterea lor se face pe bază de emisiune.

b). la purtător- care conțin doar semnătura emitentului,identificarea se face pe număr și serie, transmiterea lor se face prin simpla tradițiune.

2). Din punct de vedere al modului în care creanțele sunt materializate:

a). pe suport de hîrtie;

b). înregistrate contabil, care nu există ca document imprimat, și figurează doar în înregistrările contabile a emitentului. Investitorul primește doar un extras care atestă deținerea lor.

3). Din punct de vedere al gestiunii creanței:

a) obligațiuni garantate-

– garantate printr-un bun material- numit collateral care nu trebuie să fie grenat de alte datorii.

– obligațiuni ipotecare- împrumutul este garantat cu ipoteca generală a emitentului fără a se specifica un imobil aparte.

– obligațiuni asigurate- împrumutul este grantat cu valori mobiliare deținute de către emitent asupra terților.

– obligațiuni indexate- ale căror capital (valoare) și respect dobînda se indexează

periodic.

-obligațiuni garantate cu fond de răscumpărare- emitentul crează un fond pe care periodic îl suplimentează astfel încît atunci obligațiunea ajunge la maturitate să poată acoperi cu acest fond atît valoarea împrumutului cît și dobînda aferentă.

– obligațiuni negarantate- (cu bonitate , pe încredere)- singura garanție fiind semnătura emitentului.

4). Din punct de vedere al clauzelor pe care le conțin:

a). obligațiuni revocabile (retractabile) pentru acestea emitentul își rezervă dreptul de ale retrage înainte de scadență de pe piață.

b). obligațiuni restrictive- care conțin clause emitentul se angajează să nu contracteze și alte împrumuturi, credite adiționale pentru același scop.

c). obligațiuni convertibile- cele care conțin clause de convertibilitate prin care investitorul la scadențăpoate solicita constituirea: obligațiunilor în titlurile de valoare de regulă acțiuni ale aceluiași emitent. Prețul de conversiune se stabilește la emisiune, iar raportul dintre valoarea nominal și prețul de emisiune se numește rată de conversiune.

d). obligațiuni cu bonuri de subscripție de acțiuni.

28. Evaluarea valorilor mobiliare primare de proprietate- indicatorii bursieri de evaluare a acțiunilor: valoarea nominal, valoarea patrimonială(valoarea contabilă ,valoarea intrisecă), valoarea de rentabilitate( valoarea financiară, valoarea de randament), valoarea negociată( prețul de emisiune), valoarea de piață; evaluarea financiară( profitul de acțiune, rata de distribuire a dividendului, dividendul pe acțiune, randamentul unei acțiuni,coeficientulPER(price earning ratio),capitalizarea bursieră).

În funcție de semnificația pe care o are în diferite moment o acțiune ea poate îmbrăca sau exprima valori diferite.

Valoarea nominală a unei acțiuni VN=CS/Na,această valoare este o valoare convenționale și are la bază împărțirea capitalului între acționari, între asociați valoarea unei acțiuni are un nivel minim obligatoriu care se stabilește prin lege.

Valoarea contabilă=Activ net/ Na; Activ net= AT-DT.

Valoarea intrinsecă aceasta este impusă: Vintr.=Activ.net corectat/Na, dse împărțit beneficiul la lichidare dacă are loc o evaluare bilanțieră sau se procedeazăla corecții prin evaluare.

Valoarea intrinsecă exprimă activul net corectate cu planurile sau minusurile de active latent.

Valoarea financiară a unei acțiuni exprimă cap.financiar care să obțină prin dividendul din contul de rezultate la o rată a dobînzii pe piață.

Vfin=dividend/rata medie a dobînzii.

Valoarea de randament exprimă valoarea financiară a unei acțiuni și rezultă din raportarea profitului net nerepartizat care revine pe o acțiune la rata medie a dobînzii pe piață. Vrant=profit net nerepartizat/rol.

Valoarea negociată și prețul de vînzare a unei acțiuni. Valoarea de piață depinde de oportunitatea operațiunilor pe care părțile participante la tranzacții ce anticipează în perioada următoare.

Prețurile de vînzare se numesc:

1). Prețuri de emisiuni atunci cînd acțiunea apare ca urmare a înființarii unei societăți, altfel spus prețul pentru acțiunile noi.

2). Valoarea venală sau valoarea bursieră se reprezintă prețul plătit de cumpărare pentru acțiunile negociate la bursă.

Coeficientul multiplicator al capitalizării(PER) este indicator bursier care caracterizează eficiența investițiilor financiare. PER= curs bursier/(profit net /acțiuni)

Acțiuni mixte:

1). Titluri participative- nu pot fi emise decît de societățile din sectorul public și de cooperație nu implică dreptul de vot și gestionarea societății, oferă numai dreptul de participare la rezultate.

2). Certificate de investire, privilegiale, titluri prin care se disociază dreptul de vot de alte prerogative nu pot depăși un sfert din capitalul social oferă posibilitatea creșterii fondurilor mari fără modificarea structurii capitalului.

29. “PIAȚA BURSIERĂ ȘI PIAȚA EXTRABURSIERĂ

8.1. Delimitări conceptuale privind piața bursieră

Bursa de valori este o componentă a pieței secundare de capital, a cărei activitate se bazează pe reglementări publice și unde se negociază valorile mobiliare înscrise la cotă.

Bursa de valori este o instituție cu personalitate juridică, care asigură publicului, prin activitatea intermediarilor, autorizații, sisteme, mecanisme și proceduri adecvate pentru efectuarea tranzacțiilor cu valori mobiliare și care constituie piața oficială și organizată pentru negocierea valorilor mobiliare admise la cotă, oferind economiilor investite în ele garanție morală și securitate financiară prin măsurarea continuă a lichidității respectivelor valori mobiliare.

Conform legislației în vigoare, Bursa de Valori a Moldovei reprezintă societate pe acțiuni ce desfășoară activitate bursieră pe piața valorilor mobiliare în conformitate cu prevederile Legii "Cu privire la piața valorilor mobiliare", cu Statutul Bursei și Regulamentul Bursei.

8.2. Tipologia burselor de valori

1) În dependență de forma de organizare:

burse de stat (publice) – ceea ce presupune pentru momentul înființării intervenția organelor administrației publice. Bursele de stat sunt instituții cu caracter nelucrativ, organizate și administrate de stat, și de regulă, accesul deschis pentru orice intermediar îndeplinește condițiile impuse de regulamentele în vigoare.

burse private – care au apărut exclusiv prin inițiativă privată. Bursele private sunt instituții cu caracter nelucrativ (bursa din SUA, NYSE, TSE) sau cu caracter lucrativ (în diferite țări din Europa, ca de ex: Anglia, Germania). Accesul este restricționat la un anumit număr de locuri (membri), prima condiție pentru un intermediar care dorește să participe la respectiva piață fiind să aibă loc de tranzacționare;

burse mixte – atât publice, cât și private (bursele din Elveția).

Bursele cu caracter lucrativ dau posibilitatea membrilor săi asociați să încaseze dividende la capitalul investit.

Bursele cu caracter nelucrativ nu plătesc dividende la capitalul investit, iar membrii acestuia își obțin profitul din activitatea agențiilor de brokeraj pe care le dețin.

2) După obiectul tranzacției:

Burse generale – la care se negociază operațiuni cu diferite mărfuri și valori mobiliare, valute.

Burse specializate – care se ocupă cu tranzacționarea unei game determinate de mărfuri sau numai valori mobiliare.

3) Din punct de vedere al numărului de membri (criteriul admiterii participanților ) pot fi:

Burse închise – la care este limitat numărul de membri fondatori. Calitatea de membru (nou) se poate dobândi doar prin schimb (cu un membru vechi), prin moștenire, cumpărare sau închiriere. Accesul la Bursă este admis numai membrilor acesteia sau celor care au obținut autorizație de la conducerea bursei.

Burse deschise – la care numărul membrilor poate fi suplimentat într-o anumită proporție. Participarea la Bursă este nelimitată cu condiția respectării legislației interne. Accesul poate fi gratuit sau contra unei taxe de frecventare.

4) După modul de comunicare în vederea încheierii tranzacțiilor, se pot deosebi:

Burse cu strigare liberă (open outcy), în cadrul cărora tranzacțiile se încheie prin viu-grai, fiind cea mai veche formă de comunicare;

Burse electronice – tranzacțiile realizându-se prin intermediul tehnologiilor moderne de comunicare (telefon, fax, internet)

5) După modul de formare al prețului, bursele sunt organizate în:

Burse de licitație, ceea ce presupune existența unui conducător al ședinței de tranzacționare (conducătorul fiind reprezentat de persoane fizice sau sisteme electronice), caracteristic fiind faptul că la un moment dat în timp, pentru un anumit titlu, nu poate exista decât un singur preț de încheiere a tranzacțiilor;

Burse de negociere – unde pentru formarea prețului se utilizează negocierea directă între participanți, caracteristic fiind faptul că la un moment dat în timp, pentru același titlu, pot exista simultan mai multe prețuri de încheiere a tranzacțiilor, datorită posibilității existenței mai multor negocieri simultane pentru respectivul titlu.

6) După disciplina de tranzacționare, bursele pot fi clasificate în:

piețe bazate pe ordine (order-driven market), în cadrul cărora cursul bursier se formează pe baza ordinelor introduse în sistem de către intermediari (mai sunt numite și piețe de tip „double auction”);

piețe bazate pe cotații (quote-driven market), care presupun existența unor intermediari formatori de piață (market-makeri), care afișează cotații ferme de cumpărare și de vânzare pe un anumit titlu financiar.

7) După forma sa organizatorică, bursa poate fi creată ca:

societate pe acțiuni;

asociație comercială

8) După forma juridică de organizare, se disting:

a) Bursa de valori oficială este piața la care se negociază valorile mobiliare admise la cotare. Operațiunile se desfășoară într-un spațiu special amenajat conform unui regulament de funcționare. Tranzacțiile sunt centralizate și accesibile informării continue a clienților.

Operațiunile se desfășoară cu exclusivitate în cadrul unui mecanism, folosindu-se un personal specializat în negocierea tranzacțiilor și un personal tehnic care se ocupă de pregătirea negocierilor, evidența contractelor și urmărirea realizării lor. Accesul în bursa este restrictiv.

Bursa de valori oficială poate fi:

bursa clasică;

bursa modernă.

La bursele de valori clasice se formează un curs unic, centralizat, întrucât procesul negocierilor este supus regulamentului de funcționare, adică este dirijat și supravegheat, prețurile formându-se pe bază de licitație publică

La bursele de valori moderne, procesele de negociere sunt automatizate, pe bază de mijloace electronice și computere, în exclusivitate sau în combinație cu mijloace clasice.

b) Bursa de valori neoficială este o bursă cu un acces mai puțin restrictiv. Pe aceasta piață se negociază valorile mobiliare neînscrise la cotarea oficială. Se face referință la societăți mici și mijlocii, care doresc să obțină fonduri pentru dezvoltare, dar nu pot îndeplini condițiile severe de admitere la piața oficială.

c) Piața la ghișeu (OTC – Over The Counter) este piața organizată direct între operatori, în afara burselor organizate și care se derulează printr-o rețea de telecomunicații.

Pe această piață se pot vinde și cumpăra valori mobiliare în cantități oricât de mici și nu numai pachete de acțiuni care să aibă la bază o unitate de măsură. Prețurile, deși se formează pe baza cursurilor cotate la Bursa oficială, sunt diferite, variind de la o firmă la alta.

8.3. Funcțiile bursei de valori și rolul acesteia pentru economia contemporană

Existența și funcționarea burselor de valori mobiliare este condiționată de emisiunea și utilizarea valorilor mobiliare ca active financiare, ca și de diversitatea produselor bursiere în calitatea lor de instrumente de plasament a capitalurilor disponibile și de acoperire a riscurilor

Printre principalele funcții ale burselor de valori se pot menționa:

concentrarea cererii și ofertei de valori mobiliare într-un anumit loc și la un moment dat, realizându-se astfel o legătură directă între posesorii de capitaluri disponibile și nevoia de finanțare a agenților economici, statului, administrației publice etc;

efectuarea tranzacțiilor cu valori mobiliare, în conformitate cu ordinele clienților și respectând reglementările pieței respective, oferind posibilitatea transformării titlurilor deținute în lichidități:

reflectarea conjuncturii economice a momentului, pentru spațiul economic pe care îl reprezintă.

reprezintă un sistem de urmărire continuă și sistematică a cursului valorilor mobiliare, nivelul prețului de tranzacționare la un anumit moment oferind informații asupra valorii de piață a societăților emitente de valori mobiliare.

În ceea ce privește funcțiile specifice, bursele de valori răspund la trei tipuri de nevoi, apropiate una de cealaltă, dar totuși diferite:

nevoi macroeconomice (pentru economia unei țări);

nevoi microeconomice (pentru companii);

nevoi individuale (pentru acționari și pentru cei care dispun de bani pentru investiții).

A.Funcții macroeconomice:

Bursa asigură un circuit mai scurt și mai eficient între economiile pe termen lung (ale persoanelor private) și nevoile de finanțare ale întreprinzătorilor și colectivităților publice. Astfel că bursa a devenit un competitor puternic al sistemului bancar. A devenit o alternativă a creditului bancar în finanțarea economiei.

De menționat, că emitenții de acțiuni sau obligațiuni nu ezită în a folosi ambele metode de finanțare simultan (banii de la bănci și banii de la bursă). Aceasta poate fi o soluție potrivită pentru economia autohtonă în scopul realizării unor proiecte importante, precum modernizarea rețelelor de cale ferată și telecomunicații, autostrăzi, construirea și retehnologizarea de mari capacități de producție.

Bursa reprezintă un instrument pentru asigurarea lichidităților într-o economie. Cei ce dețin valori mobiliare pot ușor, și cu un cost redus (comisioanele de brokeraj sunt în jur de 1% din valoarea tranzacțiilor), să le schimbe în bani.

Informațiile oferite de bursa de valori sub forma cotațiilor bursiere reprezintă baza practică pentru evaluarea valorii de piață a capitalului (exprimată de capitalizarea bursieră). Bursa este sursa unor informații care pot fi sau nu în concordanță cu valoarea reală (valoarea intrinsecă) a oricărei companii listate la bursă.

Bursele de valori reprezintă suportul și instrumentul necesar pentru importante reorganizări sectoriale. Mobilitatea capitalurilor creează oportunități de găsire – aproape permanent – a celor mai bune investiții ale momentului.

Colectarea capitalurilor disponibile, insuficient sau ineficient angajate, și investirea lor în cele mai active sectoare ale vieții economice, este una dintre cele mai importante funcții ale bursei de valori.

B.Funcții microeconomice:

Bursa facilitează creșterea sau micșorarea notorietății companiilor listate și astfel influențează motivarea întreprinzătorilor în a vinde sau a cumpăra (confirmarea sau negarea propriilor analize asupra cotațiilor anumitor valori mobiliare).

Bursa permite creșterea fondurilor proprii ale companiilor. Noile companii ce intră pe piață pot realiza o creștere a capitalului numai indirect (vânzarea acțiunilor deținute de vechii acționari nu crește capitalul social), prin emisiunea de noi acțiuni, ce vor fi vândute prin intermediul bursei.

Bursa stimulează un management mai bun al întreprinderilor, cu scopul creșterii valorii activelor, ceea ce va genera o creștere a profiturilor acționarilor. Acest management este invocat, în special, de inițiatorii burselor de valori în țările emergente.

C. Funcții individuale:

Bursa facilitează obținerea de lichidități de către acționari și mijlocește, de asemenea, o evaluare a averii personale. Acționarii pot în orice moment să vândă, total sau parțial, valorile mobiliare pe care le dețin, în schimbul unui preț de piață acceptabil.

Deținătorii titlurilor trebuie să aibă posibilitatea, în orice moment, să cunoască nivelul la care sunt cotate oficial titlurile în care au investit.

La nivelul economiei, bursa îndeplinește rolul de:

Acumularea de capital pentru întreprinderi: bursa le oferă companiilor posibilitatea de a acumula capitalul necesar extinderii acestora prin vânzarea de titluri financiare către publicul investitor ;

Mobilizarea economiilor private pentru investiții: investirea economiilor private în titluri de valoare duce la o mai bună alocare a resurselor, deoarece fondurile, care altfel ar fi fost consumate sau imobilizate în depozite bancare, sunt mobilizate și redirecționate, ele promovând astfel comerțul și industria;

Redistribuirea veniturilor: bursa oferă posibilitatea unui spectru larg de persoane de a cumpăra diferite titluri și, în consecință, de a deveni acționarii unor societăți profitabile

Îmbunătățirea modului de conducere a companiilor: având o multitudine de proprietari, companiile au, în general, tendința de a-și îmbunătăți standardele și eficiența managerială pentru a satisface cât mai bine cerințele acționarilor săi. Este evident faptul că, în majoritatea cazurilor, companiile publice tind să aibă un mai bun management, decât cel al companiilor private;

Creează oportunități investiționale pentru micii investitori: spre deosebire de alte activități economice care necesită mobilizarea unui capital mare, investiția făcută pe piețele bursiere este posibilă atât marilor, cât și micilor investitori, fiecare persoană achiziționând cantitatea de titluri de valoare pe care și-o permite din punct de vedere material. Așadar, bursa oferă o altă sursă de venituri și celor cu economii mici;

Guvernul poate colecta fonduri pentru dezvoltarea unor proiecte: guvernul și chiar autoritățile locale pot decide să împrumute fonduri necesare finanțării unor proiecte mari ce țin de infrastructură, cum ar fi construcția de noi locuințe sau dezvoltarea rețelei de drumuri, prin punerea în vânzare a unor obligațiuni.

Aceste obligațiuni pot fi vândute la bursă, unde, prin plasarea publică, aceste valori mobiliare pot fi cumpărate. Prin aceasta sursă alternativă de finanțare, guvernul sau autoritățile locale nu mai sunt nevoite să mărească taxele și impozitele pentru a strânge fondurile necesare dezvoltării respectivelor proiecte.

Barometru al economiei: la bursă, prețul acțiunilor societăților tranzacționate crește și scade în funcție de forțele pieței, în general. Prețurile titlurilor tranzacționate tind să crească sau să rămână stabile atunci când societățile și economia, în general, arată semne de stabilitate. În concluzie, evoluția cursurilor la bursă poate fi un indicator al trendului general de la nivelul economiei.

8.4. Structura organizatorică a bursei de valori

8.4.1. Baza juridică și administrarea bursei de valori

Statutul bursei conține prevederi cu caracter general (numele instituției, sediul și obiectul activității), cu privire la modul de constituire (care sunt drepturile și ce obligații au membrii bursei, cum se poate dobândi sau pierde această calitate), la particularitățile conducerii: generale sau executive a societății, la principiile generale privind desfășurarea activității (primirea ordinelor, procedura tranzacțiilor și de executare a contractelor), la modul de urmărire a veniturilor și cheltuielilor de control asupra gestiunii, cât și alte probleme specifice (furnizarea de informații, soluționarea litigiilor, încetarea activității).

Statutul bursei reprezintă actul fundamental de organizare și de funcționare prin care se stabilesc drepturile și obligațiile membrilor bursei, forma de organizare și de funcționare a acesteia, precum și modul de soluționare a litigiilor.

Regulamentul bursei reprezintă actul prin care se dezvoltă principiile stabilite în statut și în care se precizează obiectul tranzacțiilor, mecanismul de funcționare, structura organelor operative principale și auxiliare, procedura stabilirii prețurilor și procedura efectuării plăților.

Regulamentul bursei are, în general, prevederi specifice cu privire la cotarea titlurilor (admiterea la cotă, condiții de cotare, informațiile ce se furnizează cu privire la valorile naționale sau străine), la mecanismul tranzacțiilor (tipurile de tranzacții ce se efectuează, procedura de negociere, modalitățile de formare și de afișare a cursului) și la activitatea agenților de bursă.

Suportul credibilității bursei provine atât din legislația specifică, cât și din statutul și regulamentul bursei, acestea fiind menite să garanteze profesionalismul și corectitudinea tranzacțiilor bursiere, adică să asigure, perceperea bursei printr-o imagine favorabilă de către investitori.

Potrivit practicii internaționale, organizarea și conducerea burselor de valori – managementul bursei – se realizează diferit de la țară la țară și chiar de la bursă la bursă. Indiferent de caracteristicile particulare, se poate defini un model general al managementului bursier, care include patru mari categorii de organisme: de decizie, de execuție, de consultanță și de control.

Bursa de valori a Republicii Moldova se creează și funcționează în formă de societate pe  acțiuni cu capital social de cel puțin 500 mii de lei. Comisia  Națională a Pieței Financiare  este  în drept să ceară bursei de  valori  majorarea capitalului social.

Organele de conducere ale bursei de valori sunt: adunarea generală a acționarilor bursei;    consiliul bursei; organul executiv; comisia de cenzori.

Adunarea generală a acționarilor este organul suprem de conducere al bursei și se ține cel puțin o dată pe an.

Adunarea generală a acționarilor poate fi ordinară, anuală sau extraordinară.

Adunarea generală a acționarilor ordinară se ține cu prezența acționarilor, prin corespondență sau sub formă mixtă. Adunarea generală anuală nu poate fi ținută prin corespondență.

Adunarea generală ordinară anuală a acționarilor se ține nu mai devreme de o lună și nu mai târziu de două luni de la data primirii de către organul financiar corespunzător a dării de seamă anuale a societății. Societatea cu un număr de acționari mai mare de 5000 este obligată să țină adunări generale regionale, dacă la două adunări anterioare n-a fost întrunit cvorumul prevăzut de lege. Ordinea de zi a acestor adunări va fi identică cu ordinea de zi a adunării ordinare anuale sau a celei extraordinare care nu a avut loc. Adunarea generală ordinară a acționarilor se convoacă de organul executiv al societății în temeiul deciziei consiliului societății.

Adunările generale extraordinare ale acționarilor se țin în temeiul prevăzut de legislația în vigoare, de statutul societății sau de adunarea generală. Termenul de ținere a adunării generale extraordinare a acționarilor se stabilește prin decizia consiliului societății, dar nu poate depăși 30 de zile de la data primirii de către societate a cererii de a ține o astfel de adunare.

Adunarea extraordinară soluționează probleme de genul:

modificarea produsului bursier;

cooptarea noilor membri;

probleme ce țin de formarea prețului

Consiliul societății (al bursei) reprezintă interesele acționarilor în perioada dintre adunările generale și, în limitele atribuțiilor sale, exercită conducerea generală și controlul asupra activității societății. Consiliul societății este subordonat adunării generale a acționarilor.

Membrii consiliului societății se aleg de adunarea generală a acționarilor pe termenul prevăzut în statut, dar nu mai mare de 4 ani. Aceleași persoane pot fi realese un număr nelimitat de ori. Membri ai consiliului bursei nu pot fi persoanele care nu au obținut atestatul de calificare al Comisiei Naționale a Pieței Financiare, și nici conducătorii și specialiștii autorităților publice.

De competența organului executiv țin toate chestiunile de conducere a activității curente a societății, cu excepția chestiunilor ce țin de competența adunării generale a acționarilor sau ale consiliului societății. Organul executiv al societății asigură îndeplinirea hotărârilor adunării generale a acționarilor, deciziilor consiliului societății și este subordonat consiliului societății și adunării generale a acționarilor, dacă aceasta este prevăzută de statutul societății.

Comisia de cenzori a societății exercită controlul activității economico-financiare a societății și se subordonează numai adunării generale a acționarilor.

Numărul cenzorilor trebuie să fie impar. În cazul în care statul deține cel puțin 20% din capitalul social, unul dintre cenzori va fi propus pentru alegere adunării generale a acționarilor de autoritățile centrale de specialitate ale administrației publice și/sau, după caz, de autoritățile administrației publice locale. Comisia de cenzori se alege (se numește) pe un termen de la 2 la 5 ani. Comisia de cenzori a societății exercită controlul obligatoriu al activității economico-financiare a societății timp de un an.

Activitatea Bursei este realizată nemijlocit de Departamentele acesteia, ele efectuînd funcții clar determinate în baza propriilor regulamente privind organizarea și funcționarea, aprobate de Președintele Bursei.

În prezent, în cadrul Bursei își desfășoara activitatea următoarele subdiviziuni și departamente:

1) Departamentul Listing, Marketing si Cotare, care se ocupă de înregistrarea valorilor mobiliare la bursă, cercetarea și înscrierea valorilor mobiliare la Cota Bursei. Cota Bursei (listing) este un sistem de susținere a pieței care creează condiții favorabile pentru piața organizată, permite a depista cele mai sigure și calitative valori mobiliare și contribuie la sporirea lichidității lor.

În departamentul respectiv sunt realizate urmatoarele obiective: politica de acționariat, politica valorilor mobiliare și politica dividendelor. Ca sursă de informare și piață organizată, Bursei îi este atribuit un rol deosebit în răspîndirea oricărei informații referitoare la valorile mobiliare

2) Departamentul Clearing și Decontări. Clearingul reprezintă totalitatea acțiunilor intreprinse de Departamentul specializat al Bursei în vederea colectării, verificării, corectării și confirmării informației referitoare la tranzacționarea valorilor mobiliare la Bursă, perfectarea documentelor pentru executarea tranzacțiilor, precum și stingerea obligațiunilor de plată reciproce între Membrii Bursei.

3) Departamentul pentru Supravegherea Pieței realizează urmatoarele funcții:

respectarea corespunderii normelor și cerintelor legislației la realizarea activității Bursei și a Membrilor ei;

supravegherea – urmărirea permanentă a activității Membrilor Bursei și a activității cu valorile mobiliare la Bursă în scopul asigurării comportamentului respectiv al Membrilor pe piața valorilor mobiliare;

soluționarea problemelor juridice.

4) Departamentul Sistemul Electronic. Funcțiile Departamentului respectiv sunt supravegherea și susținerea sistemului electronic pentru tranzacționare la Bursă.

8.4.2. Membrii bursei de valori

Persoanele, care se asociază pentru a înființa o bursă de valori devin membri ai bursei, calitate care le conferă anumite drepturi și obligații.

Membrii bursei au dreptul de a efectua direct tranzacții cu titluri pe piață. Numai membrii bursei pot efectua operațiuni cu titluri cotate pe piață. Calitatea de membru conferă, în general, următoarele drepturi:

drepturi:

de a fi prezent – direct sau prin reprezentanți – în incintă și de a efectua operațiuni bursiere, în cont propriu sau/și pentru terți;

de a participa la elaborarea sau/și la modificarea statului și a regulamentului bursei;

de a participa la administrarea instituției bursei, de a alege și de a fi ales în organele de conducere.

Condițiile generale de eligibilitatea ale membrilor bursei sunt:

să aibă o autorizație din partea CNPF care solicită, din partea firmei ce dorește să primească licență, ca aceasta să aibă în obiectul de activitate efectuarea de operațiuni cu titluri financiare și să dispună de persoane calificate;

să posede un minim de capital în raport cu natura și cu mărimea afacerilor pe care le intenționează să le desfășoare, precum și să prezinte garanții prevăzute de lege și de regulamentul Bursei;

să participe la fondurile bursei potrivit regulamentului acesteia;

să respecte toate obligațiile impuse de lege și regulamentul bursei privind negocierea, încheierea și executarea tranzacțiilor bursiere.

În cazul burselor deschise diferențierea membrilor bursei se face între membrii fondatori și membrii cooptați (asociați) astfel:

membrii fondatori sunt cei care au realizat începerea activității bursiere și ar putea dispune de mai multe voturi în asociația bursei;

membrii cooptați (asociați), respectiv cei care au fost atrași ulterior în asociație și care pot fi membri afiliați care nu au drept de vot în AGA și plătesc o taxă de admitere și o cotizație anuală mai mică sau membrii asociați care nu pot negocia direct în ringul bursei, ci numai prin intermediul unui membru deplin sau a unui afiliat.

Calitatea de membru al bursei poate fi însă dobândită și pe alte căi. Există astfel:

membri cu chirie – care și-au închiriat un loc de membru al bursei;

membru parțiali – respectiv firmele care pot încheia tranzacții în sala de negocieri, dar nu pot lucra ca specialiști în bursă;

membri aliați – sunt acționarii principali care nu pot efectua tranzacții în sala de negocieri;

membrii acceptați – sunt cei care au contribuție de capital, dar nu pot avea nici un rol în conducerea acesteia;

membrii corespondenți – sunt cei care participă frecvent la tranzacții (în sala de negocieri), ocupându-se cu gestiunea conturilor clienților.

Componența membrilor burselor de valori nu este identică în diferite țări. În SUA, Marea Britanie membrii bursei de valori pot fi numai persoanele fizice, în Japonia – numai persoanele juridice, în Italia, Germania – atât persoanele fizice, cât și persoane juridice. În Republica Moldova membrii bursei de valori se împart în:

membrii permanenți:

membrii anuali cu drept la accesul fizic în sala de operațiuni;

membrii anuali cu drept la accesul electronic în sala de operațiuni etc.

8.5. Structura funcțională a bursei de valori

8.5.1. Particularitatile admiterii valorilor mobiliare la cota bursei

În general, structura pieței bursiere cuprinde trei compartimente:

piața bursieră principală, rezervată celor mai mari și dinamice firme emitente;

piața bursieră secundară, care negociază titlurile firmelor de talie și importanță mijlocie;

a treia piață bursieră, numită adesea în afara cotei, unde regulile de admitere sunt mai elastice în raport cu piața (bursieră) secundară sau primară.

Pentru înscrierea/menținerea valorilor mobiliare la nivelul 1 de cotare, emitentul va trebui să îndeplinească (fără a omite) următoarele cerințe de calificare:

capitalul statutar achitat, nu mai puțin de 10 mln.lei;

emisia valorilor mobiliare nu mai puțin de 10 mln.lei;

emitentul desfășoară activitate timp de nu mai puțin de trei ani și dispune de rapoarte financiare pe toată perioada menționată;

emitentul trebuie să fi obținut profit net în ultimii doi ani de activitate;

raportul financiar pentru ultimul an de activitate trebuie să corespundă standardelor naționale și internaționale și să fie confirmat de către o organizație independentă de audit.

În afară de cazul înscrierii inițiale a valorilor mobiliare la nivelul 1 de cotare, clasa respectivă de valori mobiliare trebuie să fie cotată la nivelul 2 nu mai puțin de 90 zile.

Pentru înscrierea/menținerea valorilor mobiliare la nivelul 2 de cotare, emitentul va trebui să îndeplinească (fără a omite) următoarele cerințe de calificare:

capitalul statutar achitat, nu mai puțin de 1 mln.lei;

emisia valorilor mobiliare nu mai puțin de 1 mln.lei;

emitentul desfășoară nu mai puțin de 3 ani activitate;

raportul financiar pentru ultimul an de activitate este confirmat de către o organizație independentă de audit;

în rezultatul activității sale să obțină profit net în ultimul an de activitate;

activele nete ale întreprinderii nu trebuie să fie mai mici, decît capitalul statutar pe parcursul ultimilor doi ani ai perioadei de activitate.

Pentru clasa de valori mobiliare, emitentul cărora nu satisface cerințele de calificare nici pentru unul din cele 2 niveluri de cotare sau emitentul nu dorește să adere la condițiile pentru înscrierea și menținerea valorilor mobiliare la Cota Bursei, tranzacțiile la Bursă se vor efectua în urma includerii acestora în lista valorilor mobiliare înregistrate la Bursă (non-listing).

Procedura de înregistrare a valorilor mobiliare în non-listing poate fi inițiată atît de emitent, cît și de Membrul Bursei și nu presupune semnarea vreunui contract cu emitentul sau persoana inițiatoare. În scopul înregistrării valorilor mobiliare la Bursă (non-listing), persoana inițiatoare va prezenta la Bursă ancheta emitentului după forma stabilită și va achita un comision de procesare, stabilit în procedurile Bursei.  

8.5.2 Ordinele bursiere

Ordinul bursier este o instrucțiune clară, dată de un operator economic ce dorește să cumpere/vândă titluri financiare, adresată unui agent de bursă, în formă scrisă, prin telex, telegramă, telefon sau în mod verbal, în cursul ședinței bursiere, sub rezerva confirmării ei scrise.

Pot fi utilizate următoarele tipuri de ordine bursiere:

Ordinul de piata. Acest ordin se executa la primul curs cotat dupa primirea lui.Ordinul de vinzare se executa la cel mai mare curs din interiorul bursei, din momentul in care agentul il primesteOrdinul de cumparare se executa la cel mai scazut curs din momentul primirii.

Atunci cind ordinele de vinzare/cumparare se primesc inaintea deschiderii sedintei bursiere, ele se executa la primul curs cotat

Ordinul limita Clientul stabileste cursul maxim pe care il accepta in cazul ordinului de cumparare, si cursul minim, in cazul ordinului de vinzare.Nu se accepta nici o abatere de la pretul stabilit

8.6. Concepte și generalități privind piața extrabursieră

În prezent, majoritatea statelor cu economie de piață au, pe lângă o bursă de valori oficială, și o piață extrabursieră, care completează cu succes procesul investițional pe piața de capital. Piața extrabursieră sau piața interdealeri se mai numește piața „over the counter” (OTC), adică piața „la ghișeu”. Societățile care nu sunt cotate la bursă – afaceri noi sau de interes regional – sunt obiectul tranzacțiilor la „ghișeele” firmelor de dealer.

Piața extrabursieră este o piață secundară de negocieri între cererea și oferta de titluri de valoare, lichiditatea asigurându-se prin concurența unui mare număr de comercianți de titluri (dealeri).

Piața extrabursieră este o piață electronică, imitând, într-o anumită măsură, tehnicile de tranzacționare și exigențele bursiere. Pe piața OTC se tranzacționtează de la distanță, din sediile de intermediere un număr mare de societăți printr-un acces cît mai simplu.

În cadrul pieței OTC se confruntă comercianții (dealerii) cu brokerii (agenții) de titluri.

Piețele OTC nu sunt amplasate într-un singur loc, așa cum se întâmplă cu bursele de valori, care au ringuri de tranzacționare în locuri bine determinate. „Piața” este, în realitate, o rețea de telecomunicații constând în aceea că firmele aflate în orice loc din teritoriu pot participa la tranzacții folosind telefonul. Întru cât linii telefonice se găsesc aproape peste tot, se poate spune că piața de tip OTC este „o piață fără bariere geografice”.

Principalele deosebiri dinte bursă și piața OTC

30.INDICII BURSIERI

Indicele bursier poate fi definit ca fiind o măsură a dinamicii valorice a unei piețe bursiere, în ansamblul ei, sau a unui anumit sector (industrial sau de servicii). În unele cazuri, se pot calcula indici regionali, bază de includere a firmelor în componența acestuia fiind așezarea lor geografică.

Totodată, indicele bursier este un instrument sintetic de determinare a trendului unei piețe bursiere, a unui sector industrial sau de servicii din cadrul acesteia, instrument, care reflectă, în primul rând, evoluția cursurilor titlurilor de valoare, aparținând firmelor cotate și selectate pentru a fi luate în calcul.

Indicii bursieri au apărut din necesitatea investitorilor și a analiștilor de a putea caracteriza rapid și în ansamblu o piață bursieră sau un sector al acesteia. În plus, forma relativă a indicelui permite comparații de-a lungul timpului, comparații ce nu pot fi influențate de inflație.

Primul indice bursier a fost Dow Jones Industrial Average, calculat la New York Stock Exchange în anul 1896. Acesta a fost urmat de alți indici, cum ar fi: indicele britanic FT –SE 30, indicele japonez Nikkei etc., care aparțin primei generații de indici. În structura acestora au fost incluse acțiunile emitenților, care aparțin aceluiași domeniu de activitate (de regulă, o ramură industrială). Din acest punct de vedere, indicii din prima generație sunt caracterizați ca având o capacitate de cuprindere și informare oarecum limitată.

O nouă etapă în dezvoltarea indicilor bursieri a reprezentat-o apariția indicilor din generația a doua. Indicii respectivi includ un număr mult mai mare de acțiuni din diverse sectoare ale economiei, inclusiv instituții bancare, societăți de asigurări etc.

Datorită cuprinderii unui număr mai mare de acțiuni ale căror emitenți aparțin unor domenii de activitate diferite, indicii din generația a doua, denumiți și indici compoziți (NYSE – pe piața din New York, FT-SE-100 – pe piața londoneză sau TOPIX – pe piața japoneză) au un grad de relevanță mai ridicat și sunt caracterizați ca având o capacitate de cuprindere mai amplă a pieței bursiere și un grad mai înalt de satisfacere a nevoii de informare.

Deși la momentul inițial, indicii bursieri au fost construiți pentru a reflecta evoluția doar a pieței acțiunilor, în prezent există indici care urmăresc evoluția și altor titluri de valoare, cum ar fi, de exemplu, obligațiunile ș.a.m.d. Diversificarea indicilor bursieri este și o consecință directă a diversificării produselor bursiere. În plus, indicii bursieri au evoluat de la reprezentativitatea pentru o singură piață de capital, localizată într-o singură țară, la reprezentativitatea pentru piața financiară internațională.

Astăzi toate bursele au indici proprii elaborați în baza diferitelor tehnici de calcul.

În vederea clasificării indicilor bursieri, se pot lua în considerare mai multe criterii:

După valorile mobiliare, pentru care se construiesc indicii:

indici pentru acțiuni, care au în componența lor acțiuni (de exemplu, Dow Jones Industrial Average (DJIA), Standard&Poors 500 – în SUA, FT-SE – în Marea Britanie, CAC 40 – în Franța, DAX – în Germania, TOPIX – în Japonia, BET și BET-C – în România);

indici pentru obligațiuni, care au în componența lor obligațiuni, și care caracterizează piața pentru aceste titluri;

indici pentru titlurile emise de fondurile mutuale.

După modul de calcul al indicilor:

indici din prima generație,

indici din generația a doua,

După gradul de cuprindere al indicilor:

indici generali, care cuprind acțiuni aparținând mai multor domenii de activitate, având ca scop o reflectare cât mai fidelă a evoluției pieței respective la un moment dat;

indici sectoriali, care reflectă evoluția unui singur domeniu de activitate (industria extractivă, industria aeronautică, industria bancară, industria alimentară etc.).

Din punct de vedere al pieței la care se referă, se disting:

indici naționali, care caracterizează o piață bursieră considerată reprezentativă pentru o țară (de exemplu, BEX – pentru Bursa de Valori București (România), DAX – pentru Bursa de Valori Frankfurt-Main (Germania), BUX – pentru Bursa de Valori de la Budapesta (Ungaria) etc.);

indicii regionali, care caracterizează ansamblul piețelor bursiere dintr-o anumită regiune geografică (de exemplu, America Latină, Asia de Sud-Est, Europa Centrală etc.) În general, indicii regionali nu se calculează pentru regiunea geografică dintr-o țară.

indici internaționali (globali), construiți pe baza indicilor naționali și permit caracterizarea evoluției piețelor bursiere, în ansamblul lor.

După componența valorilor mobiliare, ce se includ în calculul indicilor:

indici ce cuprind valori mobiliare cotate pe o singura piață bursieră;

indici mondiali, ce cuprind valori mobiliare cotate pe diferite piețe bursiere (indicii: MSCI, calculat de Morgan Stanley; Dow Jones Euro-STOXX; FT Actuarial World Stock Index; Frank Russell etc.)

După tipul pieței, pentru care se calculează indicii:

indici pentru piețe de tip bursier (S&P 200, BET);

indici pentru piețe de tip extrabursier (NASDAQ 100).

După intervalul de timp, la care se calculează indicii:

indici calculați în timp real;

indici calculați la sfârșitul zilei de tranzacționare.

După instituția, care calculează indicii:

indici oficiali ai unei piețe, calculați de instituțiile care administrează respectivele piețe;

indici calculați de instituțiile pieței de capital în colaborare cu unele publicații financiare (de exemplu, Dow Jones împreună cu Wall Street Journal, FT-SE împreună cu Financial Times);

indici calculați de diverse alte publicații (de exemplu, indicele Capital -15);

indici calculați de către intermediari, firme de consultanță și alte instituții financiare. Indicii respectivi sunt, de regulă, indici neoficiali.

Construcția și calculul indicilor bursieri

Modul de constituire (construcție) a indicilor bursieri se bazează pe o serie de principii sau reguli, printre care se pot menționa:

simplitatea metodelor de calcul a indicilor, disponibilitatea și accesibilitatea informațiilor folosite la determinarea indicilor;

reflectarea realității, prin metode de calcul ale indicilor bursieri;

utilizarea indicilor bursieri în analiza strategiilor de investiții și ca măsură a performanței portofoliilor create în cadrul fondurilor de pensii, fondurilor mutuale, societăților de asigurări și ale altor investitori instituționali;

informațiile folosite în calculul indicilor trebuie să aibă la origine surse autorizate. În cazul indicilor, care țin cont de evenimente, cum ar fi creșteri sau diminuări de capital, acordări de dividende, emisiuni etc., datele folosite trebuie să provină de la societățile emitente respective;

asigurarea continuității și comparabilității datelor față de momentele anterioare;

menținerea consistenței datelor și a metodelor de calcul;

operatorii implicați în activitatea bursieră trebuie să se asigure că indicii continuă să satisfacă nevoia de informații existentă pe piața bursieră și trebuie să facă orice fel de propuneri pe care le consideră utile pentru o cât mai bună reprezentativitate și operativitate.

La constituirea indicilor din generația a doua s-a ținut cont de anumite cerințe suplimentare:

selectarea eșantionului de valori mobiliare incluse în structura indicelui bursier, ținând cont de faptul că respectivul indice trebuie să exprime evoluția pieței privită în ansamblu.

b) atribuirea unei anumite importanțe prin:

– ponderea egală pentru fiecare componentă din eșantion;

– ponderea proporțională cu capitalizarea bursieră, ceea ce face ca o modificare cu un anumit procent a prețului unei acțiuni cu o pondere importantă în capitalizarea totală a pieței să aibă o influență mai mare asupra indicelui decât o modificare cu același procent a prețului unei acțiuni mai puțin importante sub aspectul capitalizării (cu cât capitalizarea bursieră a unui titlu este mai mare, cu atât ponderea sa în indice este mai ridicată).

– fără pondere, fiind luate în considerare doar cursurile titlurilor ce formează eșantionul.

c) alegerea datei de referință pentru care indicele se egalează cu un număr de puncte (100, 1000, 10000), în funcție de reglementările pieței. Indicele aferent oricărei alte perioade exprimă o creștere sau o diminuare față de perioada de bază.

Construirea unui indice bursier trebuie să răspundă unor exigențe fundamentale:

să conducă la calcularea unei valori care are semnificație economică;

să satisfacă cerințele statistice fără de care, de altfel, nu se realizează nici prima cerință;

indicele rezultat să fie cotabil.

Metodologia de calcul a indicilor bursieri diferă de la un indice la altul, în funcție de tipul și caracteristicile fiecăruia. În practică, indicii bursieri se calculează:

fie ca medie aritmetică simplă;

fie ca medie aritmetică ponderată cu capitalizarea bursieră;

fie ca medie geometrică simplă.

Astfel, indicii din prima generație se calculează ca o medie aritmetică simplă a cursurilor acțiunilor componente, ajustate cu un divizor a cărui valoare este modificată periodic, în funcție de modificările intervenite în structura patrimonială a emitenților. Relația de calcul este:

(9.1),

unde:

It – valoarea indicelui în momentul de timp t;

Pi,t – valoarea de piață a acțiunii companiei „i”, valorile mobiliare ale căreia se utilizează în calculul indicelui bursier în momentul de timp t;

N – numărul companiilor incluse în calculul indicelui;

d – divizorul.

Divizorul „d” a fost inițial egalat cu numărul „n” de titluri selecționate, dar ulterior acesta a preluat mulțimea de corecții pentru ajustarea indicilor bursieri actuali, ca urmare a operațiilor „tehnice” de capital (divizări, majorări, reduceri de capital social etc.), precum și ca urmare a modificărilor intervenite în compoziția indicelui pentru o mai bună reprezentare a pieței. Corecția divizorului „d” se pornește de la egalitatea ce trebuie să se asigure între indicele inițial (respectiv, cel precedent), înainte de modificarea actuală, și același indice inițial ce rezultă după modificarea actuală. Astfel, divizorul, poate fi calculat în conformitate cu următoarea formulă:

(9.2),

unde:

Pj1 – prețul acțiunilor după modificarea compoziției indicelui.

În felul acesta se asigură comparabilitatea seriei cronologice a mărimilor indicelui bursier.

Modul de calcul al indicilor din prima generație a fost considerat simplist și, deci „eronat” (din punctul de vedere al unor specialiști). Ca urmare, indicii din generația a doua au o serie de caracteristici generale de calcul și anume:

acolo unde piața permite, la stabilirea componenței indicelui bursier se ia în calcul un număr mare de acțiuni;

indicele se calculează ținând cont de capitalizarea bursieră a firmei emitente, adică în funcție de produsul dintre prețul curent și numărul de titluri în circulație ale emitentului;

indicii presupun existența unui factor de corecție, care permite ajustarea indicilor, în funcție de modificarea numărului de acțiuni în circulație, ca urmare a operațiunilor de fuziune, scindare;

metoda de calcul folosită este fie Laspeyres; fie Paasche.

Astfel, în cazul indicilor din generația a doua, calculați ca o medie aritmetică ponderată cu capitalizarea bursieră, formula de calcul a indicelui „I” la un moment anumit „t”, va lua forma:

(9.3.)

unde:

n – numărul acțiunilor ce intră în componența indicelui;

pi0 – prețul acțiunii (i) la data inițială (de referință);

qi0 – numărul de acțiuni (i) la data inițială (de referință);

pit – cursul acțiunii (i) la momentul (t);

cit – factor de corecție pentru acțiunea (i);

kt – coeficient (factor) de corecție;

I0 – valoarea de bază a indicelui.

În practică, sunt aplicate și formule mai simple, în care nu există factori de corecție pentru fiecare acțiune, ci doar un factor general de corecție, care ia în considerare modificările în structura indicelui.

Factorul de corecție preia influențele asupra indicelui bursier propagate de modificarea compoziției acestuia prin introducerea în coș de noi titluri (admise la cota bursei) sau prin radierea sau scoaterea unor titluri din coș. Prin acest factor se păstrează constanța indicelui inițial (de pornire) și comparabilitatea mărimilor anterioare ale indicelui cu cele ce vor urma după modificarea compoziției acestuia. Factorul (coeficientul) de corecție se determină în conformitate cu următoarea formulă:

(9.4),

unde:

– capitalizarea până la modificarea emitentului în compoziția coșului indicelui;

– capitalizarea după modificarea emitentului în compoziția coșului indicelui.

Indicele bursier ca medie geometrică simplă ia în calcul, în proporții egale, prețurile acțiunilor incluse în compoziția indicelui.

(9.5),

unde:

Pi,t – cursul acțiunii companiei “i” în momentul t;

n – numărul de companii incluse în calculul indicelui.

Avantajele unui astfel de indice constau în atenuarea influenței prea puternice a unor titluri cu pondere mare în media simplă sau în media ponderată cu capitalizarea bursieră și în compatibilitatea mărimii indicelui înainte și după operațiunile (tehnice) de capital sau de modificare a compoziției indicelui, nefiind necesare nici un fel de ajustări. Cu toate acestea, indicele mediu geometric simplu nu este utilizat prea frecvent, în primul rând pentru faptul că media aritmetică exprimă mai bine media rentabilității pieței de capital.

Dezavantajul indicilor care sunt calculați ca medie geometrică este

În cadrul determinării indicilor bursieri apar o multitudine de situații în care metodologia de calcul al indicelui trebuie adaptată, datorită acțiunii unor diverși factori. Aceste situații generează modificări în relația de calcul al indicelui, și nu modificări în însuși conținutul indicelui (cum ar fi, de exemplu, trecerea de la calcularea indicelui aplicând ponderarea cu capitalizarea bursieră la calcularea indicelui fără a se folosi ponderi).

Principalele evenimente care generează ajustări ale formulei de calcul a indicelui sunt:

majorări sau diminuări de capital;

modificări în valoarea nominală a acțiunilor din componența indicelui;

conversii de acțiuni preferențiale în acțiuni comune;

fuziuni sau divizări ale emitenților din structura indicelui;

includeri sau excluderi de emitenți în/din portofoliul indicelui.

Esențial este că nu toți indicii bursieri suportă modificări.

În cazul indicilor din prima generație, orice modificare de acest tip se reflectă în modificarea divizorului la care se împarte suma cursurilor acțiunilor.

În cazul indicilor care conțin în formula lor de calcul un divizor general, o modificare în sensul celor prezentate mai sus determină o schimbare a valorii factorilor de corecție respectiv.

Factorul de corecție este modificat în ziua în care are loc schimbarea, pentru a se putea realiza continuitatea și comparabilitatea valorilor indicelui.

Urmărirea indicilor este necesară și pentru aprecierea performanțelor unui titlu mobiliar în raport cu tendința pieței. Dacă valoarea mobiliară respectivă scade în timp ce trendul pieței este stabil sau în creștere, înseamnă, că firma emitentă este evaluată negativ de către piață, că există riscuri în păstrarea respectivelor valori mobiliare. Dacă un întreg sector este evaluat de piață sub tendința medie, înseamnă că acel sector se confruntă cu probleme economice, că evoluția sa viitoare este pusă sub semnul întrebării.

Totodată, faptul că o firmă este inclusă în componența indicelui reprezentativ al bursei reprezintă o consacrare pentru acea companie, valorile mobiliare ale acesteia fiind considerate valori mobiliare sigure.

Indici internaționali reprezentativi

Principalii indici bursieri folosiți ca repere de către investitori și analiști sunt specifici piețelor din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și Japonia.

În ultimii ani însă internaționalizarea piețelor bursiere a determinat și utilizarea unor indici internaționali sau mondiali.

În cele ce urmează vor fi prezentate caracteristicile celor mai reprezentativi indici bursieri.

Indicele Dow Jones (Dow Jones 30 – Share Industrials Average) este cel mai cunoscut și cotat indice american, fiind standardul general folosit de presă și alte mijloace de informare pentru a măsura progresul pieței bursiere americane. El conține cele mai importante 30 de acțiuni din ramura industriei.

Denumirea „Dow Jones” vine de la numele celor ce au calculat și au lansat pentru prima dată acest indice, Charles H. Dow și Edward Jones. Denumirea de „average” (medie) provine de la modul original de calcul al indicelui, care era o simplă medie aritmetică a cursului celor 30 de acțiuni componente.

Indicele Standard and Poor's 500 este un indice format pe baza a 500 de acțiuni selectate de corporația Standard and Poor's, fiind cotat în fiecare minut al zilei de tranzacționare. Acțiunile din structura indicelui sunt selectate cu scopul de a reprezenta gruparea pe ramuri a companiilor cotate la Bursa din New York. Valoarea de piață totală a acțiunilor ce compun indicele reprezintă 80% din valoarea acțiunilor tranzacționate la NYSE.

Cele mai importante acțiuni cuprinse în indicele S&P din punctul de vedere al capitalizării sunt: Microsoft, General Electric, Intel, Wal-Mart, Cisco Systems, Lucent Technologies, Merck & Co., Citigroup Inc., Exxon Corp. și IBM.

Indicele S&P 500, ca toți indicii Standard & Poor's, este ponderat cu capitalizarea bursieră.

Principalele criterii urmărite la includerea unei valori mobiliare în portofoliul indicelui sunt: capitalizarea bursieră, ponderea din totalul acțiunilor care este disponibilă pentru tranzacționare, volumul tranzacțiilor, valoarea principalilor indicatori financiari.

Indicele Standard and Poor's 500, după cum este denumit, are în structură 500 de companii, dintre care 80% aparțin industriei, 15% sunt instituții financiare, 3% utilități și 2% companii de transporturi.

Indicele S&P se utilizează ca suport în contracte futures și opțiuni și, de asemenea, a generat un fond mutual administrat tot de compania Standard & Poor’s, care are portofoliul identic sub aspectul structurii cu portofoliul indicelui.

Contractele futures sunt tranzacționate la Bursa din Chicago (Chicago Mercantile Exchange), iar contractele de opțiuni – la NYSE.

Indicele Frank Russell este calculat pe baza cursului celor mai importante 3000 de acțiuni cotate în SUA (din punctul de vedere al capitalizării bursiere) și reprezintă aproximativ 98% din piața valorilor mobiliare din SUA. Acest indice este împărțit în indicii Russell 1000 și Russell 2000. Indicele Russell 1000 cuprinde valorii mobiliare emise de cele mai mari și mai reprezentative 1000 de companii, iar indicele Russell 2000 este compus din cele mai mici 2000 de companii, reprezentând aproximativ 11% din capitalizarea bursieră a indicelui Russell 1000.

Calculul indicelui a început la 31.12.1978 cu o valoare de start de 100 de puncte de indice.

Familia de indici Russell cuprinde aproximativ 20 de indici, dintre care unul mondial.

Indicele FT-30, cunoscut și sub denumirea de FT Ordinary Share Index, este cel mai vechi indice calculat pe piața bursieră a Marii Britanii. El se bazează pe cursul a 30 de acțiuni tranzacționate intens („blue chips”), fiind recalculat ori de cate ori se produc modificări în cursul uneia sau alteia dintre acțiunile ce compun indicele.

Pe piața bursieră a Marii Britanii sunt calculați și alți indici, cum ar fi, indicele FT actuarial al tuturor acțiunilor (Financial Times Actuaries AII Shares Index, FT-A) și indicele FT Stock Exchange 100 (FT-SE 100).

Indicele Nikkei (Nikkei Stock Average), numit uneori și Nikkei Dow, este compus din 225 de acțiuni din prima secțiune a Bursei din Tokio, fiind calculat ca o medie aritmetică ponderată. Celor mai importante companii incluse în structura indicelui Nikkei le sunt atribuite anumite ponderi.

Metodologia de calcul al indicelui este ajustată în următoarele cazuri: emisiune de drepturi de subscriere sau atribuire, reduceri de capital, modificarea acțiunilor ce intră în componența indicelui.

La Bursa din Tokio se calculează și alți indici, cum ar fi: Indicele TOPIX, Indicele TSE 2 (Tokio Stock Exchange Second Section Index).

Indicele DAX este considerat cel mai reprezentativ indice calculat la Bursa din Frankfurt. DAX cuprinde un număr de 30 de acțiuni ale celor mai importante companii germane, incluzând BMW, Allianz, Deutsche Telekom, Metro, BASF, Mannesmann.

Alături de indicele DAX, se mai calculează indicii DAX 100, MD AX, CDAX (indice compozit), NEMAX 50, care reflectă diferite segmente ale pieței germane, precum și un număr de peste 30 de indici sectoriali.

DAX este calculat la fiecare 15 secunde pe baza cursurilor acțiunilor componente și este publicat în ziarul Bursei din Frankfurt și în alte publicații de specialitate. Criteriile de selecție a celor 30 de acțiuni sunt lichiditatea, dată de volumul tranzacțiilor cu titlurile respective într-o anumită perioadă, și capitalizarea bursieră a acțiunilor în cauză.

Fiind un indice ponderat, fluctuația prețului unei acțiuni cu pondere ridicată influențează mai puternic indicele. De exemplu, fluctuația cursului acțiunii Bayer influențează mai mult indicele DAX decât o fluctuație identică ca mărime a acțiunii Schering, deoarece capitalizarea bursieră a primei societăți și ponderea în indice sunt de zece ori mai mari decât ale celei de-a doua.

DAX este calculat ca o medie ponderată a cursului celor 30 de acțiuni, înmulțită cu un factor de corecție. Acest factor se modifică de fiecare dată când o acțiune este adăugată sau eliminată din componența indicelui. În calculul indicelui DAX se ține seama și de modificările care au loc în legătură cu acțiunile componente, cum ar fi modificări de capital, acordări de dividende, emisiuni de drepturi de subscriere cu ocazia majorărilor de capital.

Data de referință a indicelui este 30 decembrie 1987, când indicele a avut valoarea de 1000 de puncte. DAX este și el revizuit periodic sub aspectul componenței.

În Germania se mai calculează indicele FAZ, calculat de ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung, care ia în considerare 100 de titluri din 15 sectoare de bază ale economiei germane.

Indicele CAC-40 este cel mai important indice calculat pe piața de capital a Franței.

Principiul de construcție a indicelui este ponderarea cu capitalizarea bursieră. CAC-40 este calculat la fiecare 30 de secunde, începând cu data de 30 decembrie 1987. Valoarea de bază a indicelui a fost stabilită la 1000 de puncte.

Cele 40 de acțiuni componente trebuie să fie tranzacționate pe piața cu reglementare lunară. Criteriile de selecție au fost:

capitalizarea bursieră: cele 40 de acțiuni trebuie să fie cotate între primele 100 de titluri tranzacționate la Bursa din Paris din punctul de vedere al capitalizării;

lichiditatea, sub aspectul volumului de acțiuni vândute și cumpărate;

volatilitatea, sub aspectul diferenței dintre prețul de vânzare și cel de cumpărare, calculat sub formă de procent din valoarea medie a tranzacțiilor.

Printre principalele companii incluse în indicele CAC-40 se numără: Alcatel, France Telecom, Danone, L'Oreal, Lafarge, Peugeot, Paribas, Renault, Societe Generale, Orange, Carrefour.

Metodologia de calcul al indicelui CAC-40 a fost modificată începând cu luna decembrie a anului 2003, în sensul că ponderile atribuite emitenților din structura indicelui se determină printr-o nouă metodă, bazată pe capitalizări flotante.

Indicele CAC-40 face obiectul unor tranzacții cu instrumente derivate atât pe MONEP (Marche des Options Negociables de Paris), cât și pe MATIF (Marche a Terme International de France). Unele dintre acțiunile incluse în structura indicelui CAC-40 fac parte și din compoziția indicilor europeni, și anume: șapte acțiuni intră în calculul indicelui Dow Jones Stoxx 50 TM și 12 acțiuni, în structura indicelui Dow Jones Euro Stoxx 50 TM.

Pe piața franceză se calculează și alți indici importanți, cum ar fi SBF-120, SBF-250, MID-CAC, Second Marche și Nouveau Marche, precum și un indice al obligațiunilor convertibile denumit SBF-FCI.

Indicii mondiali (internaționali) „MSCI World Index”, „FT-Actuanes World Index” și „Salomon-Russell Global Equity Index" oferă o baza de analiză a pieței bursiere mondiale.

Indicii MSCI (Morgan Stanley Capital International) reprezintă un grup de indici concepuți pentru a măsura performanțele piețelor din SUA, Europa, Canada, Mexic, Australia și Orientul Îndepărtat (Asia de Sud-Est) și pe cele ale grupurilor industriale internaționale. Acest indice se bazează pe cotațiile a 1477 de acțiuni, reprezentând aproximativ 60% din valoarea agregată a piețelor din 20 de țări.

Indici internaționali includ:

indicele nord-american;

indicele Europei, Australiei, Noii Zeelande și Orientului Îndepărtat (EAFE);

indicele Europa 13;

indicele țărilor nordice;

indicele Pacificului și Orientului Îndepărtat.

Toți acești indici sunt comparabili.

Indicele mondial FT-actuarial (FT-Actuaries World Index) reprezintă un grup de indici care au aceeași dată de referință și evidențiază separat fiecare dintre cele 32 de țări, nouă regiuni grupate geografic, 36 de grupuri clasificate în funcție de ramurile industriale și șapte sectoare economice luate în considerare.

Indicele mondial este un agregat al indicilor naționali și regionali, fiind reprezentat de 2400 de valori mobiliare individuale în care se poate investi oriunde în lume („globaly investable"). Indicele se calculează zilnic și separat în monedă locală, în euro, în dolari americani și lire sterline, pentru a permite evaluarea impactului componentei valutare pentru investitorii din țări diferite.

Indicele global Salomon-Russell (Salomon Brothers-Frank Russell Global Equity Index) cuprinde în structura sa aproximativ 45000 de acțiuni ale unor companii din 23 de țări, fiind asemănător cu FT Actuaries World Index. Sunt excluse din componența indicelui companiile care nu sunt disponibile pentru investitorii străini sau care sunt foarte puțin lichide.

Indicele mondial Standard & Poor's. Denumirea exactă a indicelui este S&P Global 1200 și acoperă șapte regiuni principale ale lumii și 29 de țări. Acest indice este calculat ca o reuniune a unor indici calculați de firma Standard & Poor's în întreaga lume:

S&P 500 în SUA (500 de acțiuni);

S&P TOPTX 150 în Japonia (150 de acțiuni);

S&P TSE în Canada (60 de acțiuni);

Euro și Euro Plus în Europa continentală (200 de acțiuni);

Asia/Pacific S&P Index (100 de titluri);

S&P Latin America (40 de titluri);

S&P UK(150 de acțiuni);

S & P/ASX 50, cel mai cuprinzător indice din Australia.

Se poate menționa, de exemplu, că indicele specific Americii Latine cuprinde 40 de valori mobiliare emise de societăți cu lichiditate ridicată din sectoarele economice reprezentative ale unor țări cum sunt: Mexic, Brazilia, Argentina, Chile. Indicele acoperă aproximativ 70% din piața de capital a fiecărei țări.

Indicii STOXX. Integrarea economică europeană și introducerea monedei unice au constituit premisa cooperării financiare în vederea realizării și utilizării unui ansamblu de indici „paneuropeni". Bursa din Paris, bursa germană, bursa elvețiană, împreună cu Dow Jones & Company au creat un „joint venture" care a promovat noii indici STOXX. Acest grup de indici cuprinde:

indicele Dow Jones STOXX, care acoperă Europa ca un întreg, având în structură peste 650 de societăți. Valorile mobiliare sunt alese din 16 țări structurate pe 19 sectoare. În afara zonei euro, Dow Jones Stoxx include și valori mobilare din Suedia, Norvegia, Elveția. Valorile mobiliare au fost selectate, într-o primă etapă, după capitalizarea bursieră, iar în a doua etapă, după repartiția sectorială a diferitelor companii. Trimestrial au loc modificări în structura indicelui;

indicele Dow Jones Euro STOXX, cuprinzând 320 de societăți emitente cu cea mai mare rentabilitate și lichiditate din țările care s-au asociat la Uniunea Monetară Europeană. Acest indice a fost introdus după generalizarea monedei euro. Principalul său rol este de informare a investitorilor pentru plasamente în țările Uniunii Europene, inclusiv pentru societățile cotate la Bursa din Zurich;

doi indici „blue chips”, subsidiari indicilor generali, compuși fiecare din acțiunile a 50 de societăți selectate pe baza unor criterii cumulative: capitalizare bursieră, lichiditate, sector de activitate reprezentativ. Acești indici subsidiari sunt denumiți Dow Jones STOXX 50, pentru Europa, și Dow Jones STOXX 50, pentru țările Uniunii Monetare Europene.

Familia de indici STOXX clasifică acțiunile pe 19 sectoare ale industriei, clasificare ce se bazează pe cea a indicilor sectoriali Dow Jones Global, dar este adaptată pieței europene, în condițiile folosirii monedei euro. Indicii sunt astfel construiți încât să ofere informații investitorilor cu privire la orientarea capitalurilor pe sectoare ale industriei și să permită compararea performanțelor la nivelul Europei ca un întreg.

Familia de indici STOXX este în dezvoltare atât din punctul de vedere al evoluțiilor din Uniunea Europeană, cât și prin prisma procesului de creare și dezvoltare a burselor de tip EURONEXT, care permit în exclusivitate tranzacționarea prin Internet.

9.4. Indici bursieri naționali

Indicii bursieri naționali sunt necesari specialiștilor în scopul orientării lor mai precise în dezvoltarea economiei, precum și a urmăririi dinamicii de dezvoltare a acesteia. Investitorii autohtoni și străini urmăresc, în baza indicilor bursieri, integritatea investițiilor sale.

Un moment important în dezvoltarea pieței de capital a Republicii Moldova și, în special, a Bursei de Valori a constituit apariția, în anul 2000, a indicelui bursier CNVM-32. Drept bază pentru calcularea indicelui respectiv a fost luat cel mai răspândit indice – "Dow Jones", calculat în regimul timpului real conform rezultatelor negocierilor la bursa de valori din New-York. Structura portofoliului CNVM-32 practic reflecta structura produsului intern brut (PIB) în Republica Moldova: 57,55 la sută din întreprinderile incluse în indice se referea la producerea produselor alimentare și a băuturilor; 19,42 la sută – la industria ușoară; 15,85 – la industria grea și 7,18 la sută – la sfera serviciilor.

Indicele se calcula săptămânal, după închiderea ședinței de vineri (sau a celei de luni) de tranzacționare la BVM.

Începând cu anul 2007, indicele CNVM-32 a fost redenumit în indicele CNPF și se calculează conform următoarei formule:

, (9.6)

unde:

I – indicele bursier calculat în perioada t1 față de perioada t0;

t1 – perioada de calcul (data de referință) a indicelui bursier;

t0 – perioada de bază (data de bază) a indicelui bursier;

ij,t1 – valoarea acțiunii j în momentul de calcul;

ij,t0 – valoarea de piață a acțiunii j la data de bază;

k – coeficientul de corecție.

Indicele bursier „EVM Composite” este un indice agregat de preț de tip Laspeyres, cu ponderarea în perioada de bază, calculat în baza informației privind prețurile de tranzacționare a valorilor mobiliare în cadrul secției interactive de vânzare-cumpărare a Bursei de Valori a Moldovei (BVM).

Indicele EVM Composite este destinat urmăririi nivelului evoluției în ansamblu a prețurilor înregistrate pe piața bursieră din Republica Moldova, fiind un indicator sintetic.

La stabilirea valorii indicelui, sunt luate în calcul toate valorile mobiliare tranzacționate, cel puțin, o dată în cadrul secției interactive a BVM și admise spre circulație la BVM la data calculării indicelui.

Indicele EVM Composite se calculează conform următoarei formule:

(9.7),

unde:

EVM Composite – reprezintă valoarea indicelui „EVM Composite” calculată la data curentă;

n – reprezintă numărul de valori mobiliare luate în calcul la determinarea valorii indicelui;

i – reprezintă numărul de ordine al emitentului valorilor mobiliare;

Pi1 – prețul de piață curent al valorilor mobiliare emise de emitentul cu numărul de ordine i;

Pi0 – prețul de piață în perioada de bază al valorilor mobiliare emise de emitentul cu numărul de ordine i;

Qi0 – numărul de valori mobiliare, emise de emitentul cu numărul de ordine i și admise spre circulație la BVM în perioada de bază;

capitalizarea bursieră curentă a valorilor mobiliare incluse în calculul indicelui;

– capitalizarea bursieră în perioada de bază a valorilor mobiliare incluse

în calcul indicelui;

k – valoarea coeficientului de corecție.

La calcularea indicelui bursier EVM Composite, ca perioadă de referință se consideră data de 1 ianuarie 2006. Lista inițială a valorilor mobiliare, incluse în calculul acestui indice, stabilite pentru perioada de bază, includea 778 clase de acțiuni ale 771 societăți pe acțiuni de tip deschis din Republica Moldova admise spre circulație la BVM la data respectivă.

Prețul de piață al valorilor mobiliare, inițial incluse în calculul indicelui, este ultimul preț înregistrat în cadrul tranzacțiilor din secția interactivă de vânzare-cumpărare a BVM până la data de 1 ianuarie 2006. Prețul de piață al valorilor mobiliare ce urmează a fi incluse în calculul indicelui după perioada de bază este primul preț înregistrat în cadrul tranzacțiilor din secția interactivă de vânzare-cumpărare a BVM.

În cazurile în care la Bursa de Valori a Moldovei se efectuează tranzacții cu valori mobiliare care nu s-au tranzacționat până la data de 1 ianuarie 2006 în cadrul secției interactive de vânzare-cumpărare a BVM, ele urmează a fi incluse în calculul indicelui.

În cazurile în care la Bursa de Valori a Moldovei se retrag din circulație valori mobiliare care până la data retragerii s-au tranzacționat în cadrul secției interactive de vânzare-cumpărare a BVM, ele urmează a fi excluse din calculul indicelui.

Coeficientul de corecție se aplică în vederea evitării denaturării valorii indicelui, ca urmare a efectuării la BVM a tranzacțiilor cu valori mobiliare care anterior nu s-au tranzacționat în cadrul secției interactive de vânzare-cumpărare a BVM, precum și în cazul retragerii din circulație de la BVM a valorilor mobiliare care anterior s-au tranzacționat în cadrul secției interactive de vânzare-cumpărare a BVM.

Valoarea indicelui EVM Composite se măsoară în puncte. Rotunjirea valorii indicelui se va face până la patru cifre după virgulă (zecimi de miimi) și în perioada de bază este egală cu 1000 puncte.

31.METODELE DE DETERMINARE A PREȚURILOR

Din punct de vedere istoric și practic, determinarea prețului în baza costului este cea mai veche și cea mai sigură abordare, întrucât la baza ei stau așa categorii reale, cum sunt consumurile și cheltuielile întreprinderii confirmate prin documente contabile.

În lipsa posibilităților de cunoaștere a factorilor obiectivi sau subiectivi de influență a procesului de formare a prețului, costul de producție rămâne să fie cea mai concretă bază pentru fixarea prețului de ofertă, reprezentând limita inferioară a lui.

Costul și prețul au natură economică comună, ambele exprimând consumul de muncă socială. În același timp, costul reprezintă partea cea mai mare a valorii unei mărfi, cealaltă parte fiind alcătuită din profit, accize, TVA, adaos comercial.

Potrivit standardelor contabile din R. Moldova, costul producției care stă la baza determinării prețului reprezintă consumurile care se atribuie produsului finit și serviciilor prestate. Consumurile totale (TC) reflectă resursele utilizate pentru fabricarea produselor și prestarea serviciilor în scopul obținerii unui venit. Structura consumurilor totale poate fi prezentată din două aspecte: reieșind din modul de atribuire asupra producției și din evoluția odată cu modificarea cantității de producție.

În funcție de modificarea volumului de producție, consumurile totale se formează din:

CONSUMURI VARIABILE (VC) sunt acele consumuri care se modifică în raport cu volumul producției, lucrărilor executate, serviciilor prestate.

CONSUMURI CONSTANTE (FC) sunt acele consumuri care rămân constante într-un anumit diapazon de modificări, indiferent de variația volumului producției sau activității de afacere a personalului de conducere.

La fel, problematica determinării prețului impune utilizarea COSTULUI MARGINAL (MC) care este definit ca costul suplimentar antrenat pentru producerea unei unități adiționale de bun.

MC = ∆ TC / ∆ Q.

Metodele de determinare a prețului în baza costului au la bază principiul “abordarea costului” – punctul de pornire în stabilirea prețurilor sunt costurile de producție și comercializare.

Metodele de determinare a prețului în baza costului sunt:

metoda costului complet;

metoda costului parțial;

1) METODA COSTULUI COMPLET (TOTAL)

Esența și circumstanțele de aplicare: se determină costurile totale prin suma dintre consumurile fixe și variabile unitare, la care se adaugă o marjă de profit ce corespunde efortului depus și riscului asumat. Marja trebuie dimensionată astfel încât să nu constituie o atracție de a întra în ramură pentru noii concurenți. Pentru anumte articole de consumuri, precum și pentru rentabilitatea anumitor produse statul stabilește plafoane sau limitează mărimea.

Relația prin care se determină prețul este:

P =ATC (1 + Mp),

unde: ATC – costul mediu

Mp-marja unitară de profit, adaosul la cost.

De exemplu: dacă ATC constituie 100 lei iar Mp 20%, prețul unitar va fi:

P=100 (1+0,2)=120 lei

Metoda costului complet a căpătat o largă răspândire datorită avantajelor pe care le oferă, și anume:

este simplă în utilizare;

toată informația necesară pentru calcule este de uz intern;

prin mărimea prețului se asigură recuperarea costurilor și obținerea profitului dorit;

se recomandă pentru produsele cu un nivel redus de concurență.

În același timp, metoda nu este lipsită de unele neajunsuri:

nu se ia în considerație cererea și elasticitatea acesteia;

nu se iau în considerație fazele ciclului vital al produselor;

nu cointeresează producătorul în reducerea nivelului costului de producție;

mărimea costului și al prețului se află în legătură directă cu costurile fixe;

implică costurile curente, fără a lua în calcul rata preconizată a inflației.

2) METODA COSTULUI PARȚIAL (DIRECT COSTING, MARGINAL COSTING)

Esența și circumstanțele de aplicare: marja de profit se adaugă la consumurile medii variabile. În unele izvoare metoda se exprimă prin relația „marfa se vinde la un preț care este de 2,5 ori mai mare decât costurile variabile”. În acest caz este binevenit de a utiliza în locul afirmației „marjă de profit” afirmația „marjă de contribuție”, fiindcă ea este mai mare decât în cazul utilizării metodei costului complet, mărimea ei fiind menită să genereze rambursarea costurilor fixe și să asigure obținerea unui profit.

Relația prin care se determină prețul este:

P = AVC (1 + Mc) sau

P=AVC+CPU

unde: AVC – consumurile variabile medii;

Mc – marja de contribuție (%);

CPU – contribuția pe unitate (exprimată în mărimi absolute) ce reprezintă suma dintre costurile fixe medii și profitul planificat.

CPU = AFC + Pf unitar,

unde: AFC – consumurile fixe medii,

Pf unitar – valoarea profitului unitar.

De exemplu: dacă AVC reprezintă 80 lei iar marja de contribuție de 40 lei (considerându-se că ea este suficientă pentru acoperirea consumurilor fixe, asigurând și obținerea unui profit), prețul unitar va fi:

P = 80 + 40 = 120 lei.

Metoda costului parțial este utilizată pe larg în țările dezvoltate, pentru prima dată fiind folosită de unele firme din SUA, având denumirea de „direct costing”. În Europa această metodă a primit denumirea de „marginal costing”, esența fiind aceeași.

AVANTAJUL DE BAZĂ a metodei: mărimea costului și al prețului se află în legătură indirectă cu costurile fixe.

Tehnicile aferente metodei costului parțial îi permite utilizarea acesteia în cadrul deciziilor de acceptare sau respingere a unei comenzi suplimentare, pe termen scurt, la prețuri mai mici decât cele de pe piață sau la prețuri mai mici decât costurile de producție dacă:

Venitul suplimentar, obținut din vânzarea produselor aferente comenzii speciale depășește costurile variabile (TR>VC sau P>AVC);

Vânzarea producției la un preț mai mic nu va afecta piața, concurenții;

Întreprinderea are capacități de producție neutilizate;

Atunci când cantitatea solicitată depășește capacitatea de producție, va fi nevoie de recalculat costurile variabile, precum și pe cele fixe, dacă se întreprind măsuri de modernizare a utilajului sau lărgire a spațiilor operaționale.

=2=

În cadrul deciziilor strategice întreprinzătorul își pune problema cantităților ce urmează a fi fabricate și oferite pe piață. La prima vedere ideea pare a fi simplă: se va produce ceea ce se cere și în cantitatea care poate fi vândută. Numai că o asemenea decizie a producătorului nu-i benefică pentru el în orice condiții. Căci, dacă o activitate, un bun, are un cost mai mare decât prețul ce se poate obține, înseamnă că o dată cu sporirea producției și vânzărilor sporesc și pierderile.

Analiza corelației parametrilor cost-volum-profit presupune stabilirea gradului de influență a modificării volumului vânzărilor asupra modificării costului și a profitului.

Relația matematică ce stă la baza acestei analize este:

Pf = P x Q – (FC + AVC x Q)

Deciziile rezultate în urma analizei corelației parametrilor cost–volum-profit:

Stabilirea cantității (QBEP) care, dacă ar fi produsă cu un anumit nivel de cost și, vândută la un anumit nivel de preț, va asigura egalitatea TR=TC (sau P=ATC), profitul fiind nul.

QBEP în unități fizice = FC / ( P – AVC )

Stabilirea cantității (QPf așt.) care, dacă ar fi produsă cu un anumit nivel de cost și, vândută la un anumit nivel de preț, va asigura încasarea mărimii planificate al profitului brut.

Q Pf așteptat = ( FC + Pf așteptat ) / ( P – AVC)

Determinarea indicatorului siguranței (IS) – depășirea volumului efectiv sau planificat al producției (Qef) asupra celui din pragul de rentabilitate.

IS=Qef – QBEP

Determinarea coeficientului siguranței (CS).

CS = IS/Qef.

Avantajele analizei parametrilor cost-volum-profit se concretizează în faptul că ea permite:

aprecierea influenței factorilor la devierea mărimii profitului operațional;

calcularea volumului vânzărilor, la care întreprinderea nu va avea nici profit, nici pierderi;

stabilirea dimensiunii la care producția devine rentabilă;

evidența corelațiilor dintre dinamica producției și dinamica costurilor;

determinarea gradului de utilizare a capacității de producție în conexiune cu volumul profitului;

calcularea volumului vânzărilor, necesar obținerii profitului așteptat;

determinarea indicatorului securității;

argumentarea celei mai optime variante de luare a deciziilor.

Neajunsurile aplicării analizei parametrilor cost-volum-profit:

pentru a determina prețul potențial se utilizează volumul producției care, la rândul său, depinde de nivelul prețului;

nu se ia în evidență cererea pentru bunul produs;

se bazează pe ipoteza că totul ce se produce se comercializează;

prezintă date veridice doar atunci când prețul luat în calcul este constant, indiferent de nivelul vânzărilor.

=3=

Metodele de determinare a prețului în baza cererii au la bază principiul “abordarea valorii percepute” – punctul de pornire în stabilirea prețurilor reprezintă gradul de utilitate a bunurilor.

Firmele care folosesc metodele bazate pe cerere mizează pe valoarea potențială a bunului ce poate fi atribuită de către consumator, pe gradul de utilitate ce-l prezintă bunul respectiv pentru consumatori, pe elasticitățile diferite ale cererii în funcție de prețuri și pe posibilitatea substituirii produselor de consum.

Realizarea practică are loc prin intermediul testelor, culegerii sondajelor, experimentelor ș.a.

Factorii ce trebuie luați în evidență la stabilirea prețului sunt:

Structura cererii după numărul și capacitatea de cumpărare a consumatorilor, posibilitatea grupării lor pe segmente, elasticitatea cererii, existența subsituenților.

Informația de care dispune consumatorul referitor la prețurile și calitatea produselor similare.

Nivelul efectiv al prețului (prețul cererii) pe care cumpărătorul este gata să-l achite reieșind din capacitatea de plată, utilitatea atribuită sau urgența achiziției.

Poziționarea prețului produsului respectiv de către consumatori conform gradației: prețuri mari, mici sau medii.

Corelația atribuită de consumator dintre calitate și preț sau dintre renumele producătorului și preț (de ex. dacă este un preț mare respectiv este un produs calitativ sau preț mare – o firmă renumită)

Metodele de determinare a prețului în baza cererii sunt:

analiza tehnică a valorii

metoda coeficientului de elasticitate

1) ANALIZA TEHNICĂ A VALORII

Prin analiza tehnică a valorii se urmărește asigurarea unui raport optim între valoarea de întrebuințare a produselor și costurile ocazionate de fabricarea și realizarea acestora reflectate în preț. În cadrul analizei valorii se pot urmări și realiza mai multe direcții, și anume:

creșterea valorii de întrebuințare și reducerea costurilor;

menținerea valorii de întrebuințare la același nivel și reducerea costurilor;

creșterea valorii de întrebuințare și menținerea nivelului costului;

creșterea valorii de întrebuințare însoțită de o ușoară majorare a costurilor.

Analiza valorii se poate efectua, atât la produsele existente în fabricație, cât și la produsele noi, în faza de proiectare. Totuși, o eficiență mai ridicată se obține în urma analizei valorii la etapa de proiectare, fiindcă 75-80% din costuri sunt determinate de deciziile adoptate la această etapă.

Această metodă a apărut în perioada celui de-al doilea război mondial, când General Electric Company din SUA a analizat cu succes posibilitatea înlocuirii unor materiale tradiționale deficitare. Fondatorul metodei este L.D. Miles căruia i-a fost încredințată conducerea unei echipe care să se ocupe de implementarea acestei metode de lucru pentru căutarea unor soluții constructive alternative produselor firmei. După 4 ani echipa a reușit să modifice constructiv 230 de produse, iar costurile de producție aferente acestora s-au redus, în medie, cu 25%, fără a se diminua calitatea produselor. Datorită acestor succese, în 1959 s-a întemeiat Societatea americană de analiză a valorii, iar în 1964 Miles aprecia că 10% din industria americană utiliza analiza valorii. În scurt timp, metoda s-a extins în Franța, Italia, Anglia, Germania și Japonia, iar la încaputul anilor 70 și în unele țări foste socialiste.

Miles a definit analiza valorii ca „o activitate creatoare, destinată detestării costurilor inutile, costuri care nu au nici o influiență asupra funcțiilor, a calității sau a duratei de serviciu a produsului”.

Pentru necesitățile activității de fundamentare a prețurilor se pot folosi tehnici de determinare a coeficienților de importanță (ierarhizare) a parametrilor valorii de întrebuințare în baza matricei de interacțiune a parametrilor. Cu ajutorul matricei se poate evalua importanța fiecărui parametru al valorii de întrebuințare în totalul funcției produsului, exprimată într-un coeficient de ierarhizare a funcțiilor sau ponderea fiecărui parametru în totalul valorii de întrebuințare.Aplicarea acestei metode presupune 3 etape distincte:

enumerarea parametrilor și descrierea lor în ansamblul valorii de întrebuințare;

analiza combinatorie a parametrilor ca importanță și interdependență;

evaluarea soluțiilor de dimensionare a coeficienților de ierarhizare.

Rezultatul constă într-un șir de decizii pozitive sau negative, în baza cărora se determină gradul de importanță a fiecărui parametru constructiv pentru utilizator. De exemplu, dacă un parametru a obținut o pondere de 35% din total, respectiv pentru acest parametru consumatorul va achita 35% din prețul final al utilajului.

Rezultatele se verifică în baza relației D = n x ( n – 1 ) / 2, unde n este numărul total de parametri.

2) METODA COEFICIENTULUI DE ELASTICITATE

I-ul pas: dimensionarea coeficientului de elasticitate a cererii (Ke) pe segmentul-țintă;

Al II-lea pas: determinarea marjei de profit în funcție de coeficientul de elasticitate a cererii

Mpke=-(1)/(Ke+1);

Al III-lea pas: determinarea prețului prin aplicarea marjei de profit la costurile variabile medii

P=AVC(1+Mpke).

Avantajul metodei constă în determinarea marjei de profit și a prețului în funcție de coeficientul care semnifică gradul de sensibilitate a consumatorilor pe segmentul-țintă la nivelul de preț.

=4=

Corelarea prețurilor presupune efectuarea comparațiilor pe baza cărora să se stabilească raporturile corespunzătoare între produsul nou și produsele similare existente pe piață, atât sub aspectul valorii de întrebuințare, cât și sub aspectul eficienței economice obținute și de producător, și de beneficiar. Condiția necesară a reușitei corelării este alegerea corectă a produselor-etalon.

Produse – etalon sunt produsele similare existente în producția autohtonă sau provenite din import, cu care se pot compara noile produse în vederea fundamentării și stabilirii prețurilor acestora.

Operațiunea de corelare a prețurilor se poate realiza prin mai multe metode în funcție de elementele pe care se pune accentul de bază în această corelare, și anume:

1) Corelarea prin compararea parametrilor valorii de întrebuințare se aplică pentru acele produse ale căror preț este determinat de valoarea de întrebuințare, valoare dată de anumiți parametri comuni ambelor produse. Raportul dintre parametrii tehnici a celor două produse exprimă raportul dintre prețurile celor două produse.

Când pentru corelare se folosește un singur parametru, coeficientul de corelare (K) se determină ca raportul dintre parametrul produsului nou (An) către parametrul produsului etalon (Ae).

În cazul corelării mai multor parametri, coeficientul de corelare se poate determina prin 3 variante:

unde: GS este greutatea specifică a parametrilor în totalul valorii de întrebuințare (care se determină cu ajutorul matricei de interacțiune a parametrilor);

Np – numărul parametrilor ce se compară.

Coeficientul de corelare determinat după una din metodele de mai sus se folosește pentru determinarea prețului produsului nou:

Pn = Pe x K,

unde Pn – prețul produsului nou;

Pe – prețul produsului – etalon.

Dacă produsul nou prezintă cheltuieli cu dotări suplimentare (ChDS), deci, elemente constructive cu totul noi față de prdusul etalon, acestea se vor adăuga la prețul corelat.

Pn = Pe x K + ChDS

2) Corelarea în cadrul baremelor de prețuri este utilizată pentru acele grupe sau subgrupe de produse care se caracterizează printr-o foarte largă diversificare de produse și sortimente posibile. Ele se folosesc, în general, în industria confecțiilor datorită numărului foarte mare de sortimente și modele existente, precum și a varietății de țesături din care se confecționează. De asemenea, baremele de prețuri se mai utilizează și pentru stabilirea prețurilor la unele stofe din fire de bumbac, lână, cămăși pentru bărbați, mănuși din piele, poșete, tricotaje pentru femei, geamuri, oglinzi, articole de steclărie și ceramică fină etc. Pentru acele produse ale căror număr de sortimente este mai mic iar propunerile de prețuri se fac o dată sau de două-trei ori pe an, nu se recomandă construirea unui barem.

Baremele de prețuri se disting prin faptul că apar sub forma unor tabele în care prețurile se găsesc gata calculate pentru toată gama de sortimente sau dimensiuni ale aceluiași produs sau grupe de produse, inclusiv pentru acele care se vor întroduce în fabricație în perioada viitoare.

Pentru a elabora un barem este necesară găsirea a doi parametri esențiali (primul și ultimul termen al seriei), după care se determină rația de creștere (r)

unde: Pn – prețul ultimului sortiment al seriei,

P1 – prețul primului sortiment al seriei,

n– numărul de termeni al seriei.

Determinarea prețurilor din interiorul seriei se va efectua prin adăugarea rației de creștere la prețul sortimentului precedent (P2=P1+r, ș.a.m.d.).

Corelarea în barem poate fi efectuată pe oricare element structural al prețului (cost, TVA, acciz ș.a.). Dacă elementul de corelare este costul unitar, forma generală a baremului este:

3) Corelarea în cadrul seriilor de prețuri presupune încadrarea prețului noului produs în seria de prețuri existentă, potrivit parametrilor de dimensiune. Seriile de prețuri se pot utiliza, în special, la stabilirea prețurilor de ofertă ale produselor industriei constructoare de mașini (rulmenți, robineți, elemente de asamblare, tuburi turnate, armături industriale etc.).

Dacă parametrul produsului nou se încadrează în seria existentă de parametri are loc corelarea prin interpolare:

Dacă parametrul produsului nou prelungește seria existentă de parametri are loc corelarea prin extrapolare:

unde: P1, P0 – prețul sortimentelor vecine cu sortimentul nou,

Xn, X1, X0 – parametrii celor trei sortimente (nou și a celor două sortimente vecine cu sortimentul nou).

=5=

Orientarea prețurilor după concurență reprezintă o decizie unde prețul este considerat ca o mărime dată și nu ca o variabilă de acțiune. Sfera de aplicare a acestei practici se răsfrânge asupra piețelor concurențiale ale unor produse omogene, piețelor de materii prime, piețelor ologopoliste ale bunurilor diferențiate când întreprinderile practică o „politică de pace” sau își urmează leaderul. Justificarea aplicării acestei metode se referă la următoarele aspecte:

dacă măsura costurilor reale nu este posibilă (sau dificilă), se alege prețul curent al pieței, care se presupune că recuperează costul și generează un profit echitabil firmelor ce produc același bun;

dacă această practică menține armonia în sector;

dacă se pot cunoaște comportamentele cererii față de modificarea prețului.

La stabilirea prețurilor se vor lua în calcul nu numai prețurile practicate pe piață, ci și diferențierile calitative ale produselor și deosebirile în condițiile de comercializare.

Stabilirea prețurilor în raport de prețurile concurenților presupune parcurgerea mai multor etape, și anume:

identificarea și asigurarea surselor de informare asupra costurilor de producție și prețurilor practicate de firmele concurente, precum și a oricăror alte informații cu privire la produsul respectiv,

selecționarea și actualizarea datelor, luându-se în considerare și tendințele în evoluția prețurilor pe plan intern și internațional,

efectuarea calculelor de preț și corectarea acestora în funcție de diferențierile constructive, funcționale,

analiza și corectarea prețului obținut în funcție de posibilitățile de realizare a produsului etc..

În calculația prețurilor se aplică, în mod obișnuit, mai multe corective de preț, dintre care se disting, în principal, următoarele:

corective pentru evaluarea diferențelor dinte parametri calitativi ai produselor în cauză și cei ai sortimentelor de referință,

corective pentru evaluarea diferențelor în condițiile de livrare, decontare, garanție, service,

corective privind exprimarea cheltuielilor interne în valută (în cazul importurilor sau exporturilor).

Principalele variante prin care firma își orientează prețurile după concurență sunt:

Orientarea după prețul mediu pe ramură. Se folosește în cadrul pieței cu concurență perfectă sau în cadrul oligopolului omogen, unde prețul pieței este o variabilă dată, acceptată de vânzători și cumpărători. Firmele care folosesc această orientare caută să mențină un nivel de prețuri corelat cu nivelul mediu de prețuri al pieței în speranța că acest preț este acoperitor al costului. Aceasta este strategia cea mai frecvent folosită în cazul exporturilor.

Orientarea după prețul leaderului pieței. În această situație este necesar de determinat tipul ledearului pieței, și anume dacă are o poziție dominantă sau servește ca ghid de orientare pentru ceilalți concurenți. În primul caz, firma trebuie să înregistreze costuri suficient de mici pentru a impune pieței și prețuri mici. Concurenții sunt nevoiți să practice aceleași niveluri de prețuri. În al doilea caz, firmele mai mici, cu o cotă de piață redusă ori întrate recent în competiție, vor alinia prețurile astfel încât să fie competitive și să reziste concurenței. Majorarea prețurilor de către leaderul pieței va fi urmată de majorarea prețurilor de către firmele concurente, și invers.

Cartelul de prețuri. În cadrul cartelului firmele se înțeleg referitor la nivelul prețului, cota deținută de piață și volumele de producție.

Tenderul de prețuri. Se folosește atunci când mai multe firme concurează pentru a primi un anumit contract. Tenderul reprezintă oferta de preț propusă de către firmă, reeșind din prețurile posibile ce pot fi înaintate de firmele concurente. Ofertele de preț sunt plasate în plicuri, care se deschid la momentul negocierilor. Contractul este oferit firmei care propune nivelul minim de preț, care se situează uneori chiar sub nivelul costului. De obicei tenderele de prețuri se anunță de către stat în vederea executării unor lucrări.

Drept una din metodele matematice concrete de ajustare a prețului la prețurile firmelor concurente servește metoda coeficienților medii care presupune calcularea unor coeficienți medii ai parametrilor calitativi, în funcție de care se stabilește prețul care s-ar fi solicitat de către firmele concurente pentru produsul respectiv.

Etapele specifice în efectuarea calculelor sunt:

selecționarea ofertelor sau documentațiilor de preț pentru produsele oferite de firmele concurente,

stabilirea parametrilor calitativi ce caracterizează produsul (de exemplu, pentru un calculator parametrii pot fi procesorul, memoria, hard-disk-ul etc.),

înscrierea parametrilor într-un tabel și calcularea coeficienților fiecărui parametru prin raportarea valorilor parametrilor produselor firmelor concurente la valoarea parametrilor produsului în cauză,

însumarea coeficienților parametrilor din fiecare ofertă și calcularea unui coeficient mediu pentru fiecare ofertă în parte,

corectarea prețurilor de ofertă în funcție de coeficienții medii,

determinarea prețului produsului în cauză ca o medie aritmetică a prețurilor corectate.

=6=

Procesul de fixare a prețurilor potrivit Modelului 3”C” (cost, cerere, concurență) presupune o analiză detaliată a factorilor endogeni și exogeni în corelație cu obiectivele firmei corespunzător următoarelor etape:

Etapa I: Definirea obiectivelor.

Orice agent economic trebuie să-și definească obiectivele pe care le urmărește, să aibă o idee clară asupra a ceea ce dorește să obțină prin fabricarea și desfacerea unor produse pe piața internă și externă și să înțeleagă rolul determinării prețurilor în această activitate. De exemplu: dacă scopul producerii și comercializării este de a folosi excesul de capacități de producție, decizia asupra prețului se poate limita la costurile marginale; dacă se dorește proiectarea și lansarea unor produse de înaltă calitate atunci decizia asupra prețului poate avea un scop promoțional.

Obiectivele cu privire la determinarea prețurilor sunt strâns legate de obiectivele fixate prin politica de marketing, fiind necesară stabilirea prealabilă a lor și nu doar atunci când se primesc comenzile.

Etapa II: Analiza situației pe piață

Rolul acestei analize este de a stabili limita superioară pentru decizia de preț, bazată pe cererea pentru bunul respectiv și pe natura concurenței. În acest context se urmăresc trei aspecte:

cunoașterea dimensiunilor pieței (cererii) presupune obținerea informației referitor la segmentele potențiale de consumatori, capacitatea lor de cumpărare, elasticitatea cererii în funcție de preț, sezon, urgența cerințelor etc;

cunoașterea concurenței presupune, în primul rând, identificarea concurenților direcți și ale celor indirecți. Un concurent direct vinde un produs similar, pe când un concurent indirect vinde un produs substanțial diferit, dar destinat aceluiași consumator sau aceleeași folosințe (cafea sau ceai, bere sau vin etc.). În al doilea rând, numărul posibilităților de stabilire a prețurilor depinde și de natura concurenței. Dacă piața este dominată de câțiva mari concurenți, vânzătorul va avea puțină elasticitate în stabilirea prețurilor și va fi nevoit să-și alinieze prețurile sale la cele ale concurenților. În acest caz se vor depune eforturi în vederea diferențierei produsului prin design, model, calitate, servicii post-vânzare etc. Dacă piața este caracterizată de existența a numeroși vânzători de produse cu un grad înalt de substituire nici un vânzător nu va putea influența prețul în mod substanțial;

cunoașterea prețurilor pieței are ca scop obținerea informației referitor la o serie de elemente legate de factorii de marketing (condiții de plată, rabaturi etc.), precum și referitor la legislația în domeniul prețului, sistemul de impozite și taxe ș.a.

Cea mai mare dificultate în cadrul acestei etape este că datele, în special cele referitoare la preț, sunt foarte greu de obținut.

Etapa III: Determinarea costurilor

Se determină consumurile directe și indirecte, fixe și variabile, precum și costul total al producției reeșind din cantitățile fabricate. Decizia privind prețul necesită cunoașterea structurii consumurilor și cheltuielilor, a comportamentului lor diferit în funcție de modificarea volumului producției. Atunci când o pondere substanțială în structura consumurilor o ocupă consumurile fixe, obiectivele politicii de preț vor avea ca scop stabilirea acelui nivel al prețului care ar asigura un volum al vânzărilor ce ar permite acoperirea consumurilor fixe și dirijarea cererii în funcție de capacitatea maximă de producție. Din moment ce vânzările acoperă consumurile fixe, fiecare unitate suplimentară de produs ce va fi realizată va genera creșterea masei profitului.

Atunci când o pondere substanțială în structura consumurilor o ocupă consumurile variabile, politica de preț va avea drept scop principal acoperirea acestor consumuri și majorarea contribuției unitare pe produs. Prin majorarea diferenței dintre consumurile variabile unitare și preț se va urmări recuperarea consumurilor fixe și majorarea masei de profit.

Rolul analizei costurilor nu se limitează doar la calcularea prețului de ofertă, dar și la stabilirea structurii prețurilor în funcție de condițiile de piață. O atenție deosebită trebuie acordată condițiilor posibile de livrare sau comercializare a producției atât pe piața internă, cât și la export. De exemplu, în cazul exportului multe condiții de livrare au fost definite de Camera de Comerț Internațional și denumite „INCOTERMS”. Aceasta indică divizarea costurilor și a răspunderii privind cheltuielile de transport, de încărcare – descărcare, a cheltuielilor de asigurare și ale celor legate de formalitățile vamale între exportator și importator. Când vânzătorul și-a elaborat o structură a prețului, el poate negocia cu cumpărătorii condițiile de livrare specifice, care vor forma baza cotației respective de preț.

Etapa IV: Stabilirea structurii și nivelului (sau limitei) prețului

Stabilirea structurii și nivelului prețului se face cu scopul de a estima ce profit poate obține firma prin comercializarea produselor sale. La această etapă se alege metoda concretă de determinare a prețului, precum și se iau în evidență factorii suplimentari, cum ar fi: riscul pieței, rata inflației, impozitele și taxele din structura prețului, comisioanele practicate de comercianți etc.

Prețurile se pot calcula pornind de la costuri, prin însumarea elementelor de preț, în funcție de condițiile de comercializare. Ca rezultat, se poate stabili un nivel necompetitiv de preț fiindcă nu se ține seama de conjunctura pieței anumitui produs. Aici se recomandă metoda regresivă, stabilirea prețului de ofertă pornind de la prețul pieței, din care să se deducă pe rând elementele componente ale prețului: TVA, adaosul comercial, accizul (după caz), costul unitar al produsului, după care se va obține mărimea profitului sau pierderii.

Dacă diferența dintre prețul pieței și mărimea costului este mare, firma dispune de rezervă de preț și poate practica prețuri mai mici ca cele pe piață. Dar înainte de a lua o astfel de decizie este nevoie de clarificat unele aspecte, și anume: care ar fi reacția concurenților, dacă prețul mai mic nu va genera dubii referitor la calitatea bunului, dacă nu s-au scăpat din calcul unele costuri, dacă după reducere va fi posibilă o majorare a prețului etc.

În cazul în care diferența dintre prețul pieței și costuri este mică sau chiar negativă, firma trebuie să-și răspundă la alte întrebări: va accepta piața un preț mai mare, sunt rezerve de reducere a costurilor, pot fi găsiți furnizori în condiții de transport și spațiu mai favorabile etc. În această situație o variantă ar fi examinarea posibilităților de desfacere pe alte piețe.

După ce se stabilește nivelul final al prețului are loc întocmirea documentelor de evidență corespunzătoare

Etapa V: Prezentarea ofertei de preț

Prin oferta de preț agentul economic furnizează unui potențial cumpărător nivelul exact al prețului și condițiile în care el este dispus să livreze marfa. O ofertă de preț trebuie să conțină următoarele:

Exprimarea de mulțumire pentru solicitarea bunului respectiv;

Descrierea clară și concisă a mărfii;

Expunerea condițiilor de livrare și a costurilor suplimentare cuprinse în preț;

Detalii privind prețurile, rabaturile și condițiile de plată;

Indicații privind data livrării;

Perioada de valabilitate a ofertei;

Cantitățile minime și maxime de mărfuri ce pot fi comandate.

Natura ofertelor este diferită de la caz la caz. Multe oferte se fac prin telex, fax sau Internet. Este posibilă trimiterea unui formular și a unei scrisori însoțitoare. Unii agenți economici trimit oferte pe un formular special care include o fișă de acceptare pe care cumpărătorul potențial o poate completa și returna dacă acceptă prețul și dorește să lanseze o comandă.

În cazul unei oferte scrise ea trebuie însoțită de materiale publicitare corespunzătoare, prezentate într-o formă atractivă. Scrisoarea însoțitoare poate include informații ca: avantajele produsului comparativ cu cele ale concurenței, precum și alte avantaje legate de condițiile de plată etc. pentru a motiva acceptarea ofertei din partea cumpărătorului.

32. REGLEMENTAREA DE STAT A PREȚURILOR ȘI TARIFELOR

Sistemul de prețuri ce a existat pînă în 1991 s-a caracterizat prin următoarele neajunsuri:

îndepărtarea prețurilor de nivelul real al costurilor, ceea ce a condus la rezultate necorespunzătoare, concretizate în existența unor unități, activități și produse nerentabile, paralel cu realizarea unor rentabilități exagerate la alte produse, activități, unități;

îndepărtarea nivelului prețurilor interne față de prețurile externe, unele fiind subevaluate iar altele supraevaluate în raport cu acestea;

menținerea neschimbată a prețurilor pe perioade mari, neținându-se seama de raportul cerere-ofertă, de evoluția costurilor de producție sau a prețurilor externe;

necuprinderea în costurile de producție și în prețuri a unor cheltuieli justificate economic (cheltuieli cu descoperirea rezervelor geologice, protecția mediului înconjurător, costul real al apei și al reparațiilor la fondul locativ etc.);

în lipsa unor prețuri bazate pe acțiunea legii cererii și ofertei nu se putea afirma cu precizie ce activități sunt sau nu rentabile și nu se putea orienta corect nici procesul de dezvoltare și restructurare a economiei naționale etc.

Principalul neajuns al sistemului de prețuri a fost că toate prețurile, cu excepția celor de la piață și de contract, erau prețuri administrate, stabilite de stat.

În R. Moldova crearea unui sistem de prețuri specific economiei de piață a început odată cu Decretul Președintelui R.M. № 256 din 26-12-1991 „Despre liberalizarea prețurilor și tarifelor și protecția pieței interne” și a inclus 4 etape:

Etapa I – prima subetapă între 2 ianuarie – 31 octombrie 1992; a doua subetapă între 1 noiembrie 1992 și 29 septembrie 1993;

Etapa II – 30 septembrie 1993 până la 22 mai 1994;

Etapa III – 23 mai 1994 – 31 decembrie 1997;

Etapa IV – de la 1 ianuarie 1998.

Mecanismul formării prețurilor în cadrul primei etape a fost determinat de trei regulamente:

Regulamentul Ministerului Finanțelor №37 din 30.12.1991 “Cu privire la modul de formare a prețurilor libere (de piață) la producție, mărfuri de larg consum, lucrări și servicii”, care fundamentează utilizarea a două tipuri de prețuri după modul de formare: prețuri (tarife) libere și prețuri (tarife) reglementate de stat;

Regulamentul Ministerului Finanțelor “Despre livrarea, formarea prețurilor și plății produselor petroliere livrate pe teritoriul R. Moldova”, care fundamentează utilizarea a trei tipuri de prețuri de livrare a produselor petroliere: prețuri – limită pentru consumatorii interni, prețuri fixe pentru consumatorii din țările CSI; prețuri în valută liber convertibilă la nivelor celor mondiale pentru consumatorii din țările care nu sunt membre ale CSI. Prin Hotărârea Guvernului R.M. №565 din 7 septembrie 1993 “Despre modul de stabilire a prețurilor de livrare a produselor petroliere” atât profitul importatorului, cât și profitul în comerțul cu amănuntul constituie câte 30%;

Regulamentul Ministerului Finanțelor №67 din 9 martie 1993 “Cu privire la modul de reglementare a prețurilor (tarifelor) la producția întreprinderilor monopoliste” care stabilește prețurile maxime, prețurile fixe, coeficientul maxim de modificare a prețurilor, nivelul – plafon al rentabilității și impozitarea supraprofitului întreprinderilor monopoliste, lista cărora se determină de Guvern.

Regimul fiscalității indirecte a fost stabilit de:

Regulamentul Ministerului Finanțelor №1 din 3 ianuarie 1992 în baza Decretului Președintelui R.M. №258 din 27 decembrie 1991 “Despre accize”;

Regulamentul Ministerului Finanțelor №2 din 3 ianuarie 1992 în baza Decretului Președintelui R.M. №258 din 27 decembrie 1991 “Despre impozitul pe valoarea adăugată”.

În cadrul acestei etape erau reglementate prețurile la producția importată, conform contractelor interstatale în cadrul CSI, la producția monopolurilor naturale (energetică, telecomunicații), la serviciile de transport, la producția de primă necesitate pentru consumul populației. Au fost instituite plafoane de prețuri la resurse energetice, metale prețioase, chirie, produse de panificație, produse lactate, ulei vegetal, zahăr, sare, medicamente. Din 15 februarie 1992 s-au eliminat subvențiile la mezeluri fierte, s-au liberalizat prețurile la unele produse din carne, iar din 15 octombrie 1992 au fost liberalizate prețurile la unele produse alimentare (ulei, zahăr, carne). Din anul 1993 s-a redus lista produselor agricole pentru care statul garanta prețuri minimale, acestea aplicându-se doar la grâne cu excepția porumbului (inițial fiind fixate prețuri minimale la cereale, floarea soarelui, sfecla de zahăr, tutun, legume, struguri, animale și păsări, lapte și ouă). Cheltuielile de fabricație și desfacere a producției, clasificarea lor pe elemente și articole de calculație, formarea rezultatelor financiare erau determinate de Regulamentul “Cu privire la structura cheltuielilor de fabricație și desfacere a producției (lucrărilor, serviciilor), incluse în prețul de cost și modul de formare a rezultatelor financiare ale întreprinderilor”, adoptat prin Hotărârea Guvernului №340 din 2 iunie 1993.

Adaosul comercial aplicat de unitățile de desfacere nu depășea 20%.

Etapa 2 a întrodus schimbări esențiale în mecanismul formării prețurilor cu amănuntul care, în afară de prețul de livrare și adaos comercial includ deja cheltuielile de transport și dobânda pentru credite bancare. Cota-plafon de 20% adaos comercial a fost înlocuită cu 3 nivele a cotei: cota-plafon 20% (pentru 25 tipuri de produse de primă necesitate), cota plafon 30% (pentru celelalte mărfuri în afară de mărfurile de lux) și cota liberă (pentru mărfurile de lux). A fost schimbată baza de dimensionare a adaosului comercial: dacă la prima etapă ea constituia prețul cu ridicata a mărfii, la etapa a doua – prețul de livrare, respectiv, prețul cu ridicata majorat cu suma impozitelor indirecte. Prin Decretul Președintelui R.M. №185 din 4 noiembrie 1993, în scopul protecției pieței interne, ca element al prețului de import a fost implementat tariful vamal cu cotele de 5%, 10%, 30%, 50% și 70%, urmând ca din 6 decembrie 1993 unele cote să fie anulate, iar altele reduse de 1,5 – 3 ori. Din 10 ianuarie 1994 prin Decretul Președintelui №220 în structura prețului de import, în afară de taxe vamale și TVA de 20%, a fost implementat accizul. De rând cu aceste, se ridică nivelul prețurilor reglementate de stat pentru a reduce dotările din buget, are loc liberalizarea prețurilor la majoritatea produselor alimentare și tarifelor în transport.

În cadrul etapei 3 au fost liberalizate prețurile la pîine, lapte, medicamente. Au intervenit schimbări substanțiale în formarea prețurilor la mărfurile întreprinderilor monopoliste: aplicarea înregistrării prețurilor și argumentarea prin nota explicativă a intenției de modificare a lor; utilizarea a plafoanelor rentabilității de 25% și 50% și clasificarea agenților economici monopoliști. Au fost eliminate ori reduse cotele impozitelor indirecte la un șir de mărfuri. Prin adoptarea Legii “Cu privire la prețul normativ al pământului” se garantează un nivel minim al prețului de vânzare pentru posesorii de terenuri agricole.

Etapa 4 a început cu întroducerea Codului fiscal (titlurile I și II) din 1 ianuarie 1998, conform căruia a fost schimbat modul de calcul al venitului. Implementarea standardelor naționale de contabilitate a întrodus modificări substanțiale în clasificarea și calculul costurilor. Implementarea titlului III al Codului fiscal din 1 iulie 1998 a intervenit cu schimbări în termenii de plată a TVA și în modul de calcul al adaosului comercial. S-a revenit la metoda anterioară prin aplicarea cotei adaosului comercial la prețul cu ridicata fără TVA.

Potrivit datelor oficiale pînă la momentul actual 20% de prețuri sunt reglementate în mod direct de stat, celelalte 80% fiind considerate prețuri libere.

=2=

În cadrul economiei de piață, în situația fundamentării deciziilor cu privire la preț, sunt puși înainte de toate agenții economici, care vând și cumpără mărfuri materiale și nemateriale, precum și diferite organisme a statului, însărcinate să asigure echilibrul economic și financiar la nivel macro. Ori de câte ori formarea liberă a prețurilor nu este posibilă sau recomandată, în luarea deciziilor de preț intervine statul.

Întervenția statului în stabilirea, dirijarea și urmărirea evoluției prețurilor este determinată de mai multe situații sau cerințe economice, și anume: penuria de resurse de materii prime și energie, oferta dificitară la unele produse importante pentru economie și populație, cu influiență negativă asupra cererii și a nivelului de trai al populației, protejarea producției autohtone de concurența străină, combaterea unor situații de monopol sau oligopol, precum și al concurenței neloiale. Cu cât piața reală este mai îndepărtată de concurența perfectă, cu atât necesitatea și eficiența controlului statului, a intervenției lui asupra prețurilor este mai mare. În general, intervenția statului în domeniul prețurilor a fost prezentă în toate timpurile, fiind mai intensă în perioadele de criză economică, declin economic, sau în timp de război etc. și mai ușoară în perioadele de stabilitate economică. Prin amestecul în procesul formării prețurilor se urmărește asigurarea unei stabilități economice și protecții sociale, satisfacerea unui minim de cerințe și interese.

În Republica Moldova, principiile economiei de piață sunt stabilite de Legea fundamentală – Constituția Republicii Moldova. Astfel, conform art. 126, statul își asigură dreptul de a interveni cu reglementări pe segmentele de piață care prezintă riscuri fie de instalarea monopolului, fie de siguranța alimentelor. Politica prețurilor (tarifelor) constituie o componentă a politicii economice a țării, principiile generale în acest domeniu fiind:

Principiul liberalizării formării prețurilor (tarifelor) la majoritatea produselor (serviciilor), acest principiu fiind întărit de Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi care stabilește dreptul întreprinderilor în fundamentarea prețurilor și tarifelor la producția fabricată, lucrările și serviciile prestate cu obligația de a respecta regulile de comportament pe piață în condițiile concurenței libere. În acest context, rolul statului constă în crearea și asigurarea unui mediu concurențial favorabil pentru toți subiecții pieței.

Principiul reglementării de stat a prețurilor (tarifelor) pentru unele produse (servicii) de importanță vitală, fundamentat prin Hotărârea Guvernului R. Moldova „Cu privire la măsurile de coordonare și reglementare de către stat a prețurilor (tarifelor)”, Legea cu privire la protecția concurenței și Legea cu privire la comerțul interior. În acest context, rolul statului constă în asigurarea protecției sociale a consumatorilor.

Alte acte normative care conțin amendamente legate de mecanismul formării prețurilor (tarifelor) și protecția concurenței sunt: Codul fiscal, Codul vamal, Legea privind piața produselor petroliere, Legea cu privire la energia electrică, Legea energiei regenerabile, Legea cu privire la gazele naturale, Legea privind serviciile publice de gospodărie comunală, Legea cu privire la activitatea farmaceutică, Legea cu privire la transporturi, Legea Codului transportului feroviar, Legea poștei, Legea comunicațiilor electronice, Legea cu privire la metodologia calculării plății pentru servicii notariale privind valoarea bunurilor, Hotărârile Guvernului R. Moldova „Pentru aprobarea Nomenclatorului și tarifele la serviciile prestate de către Serviciul Stare Civilă și oficiile stare civilă”, „Cu privire la aprobarea Metodologiei de calcul al costurilor și tarifelor la serviciile prestate de ÎS „Poșta Moldovei”, „Pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de aprobare și înregistrare a prețurilor de producător la medicamente”, „Cu privire la aprobarea Metodologiei determinării, aprobării și aplicării tarifelor la energia electrică produsă din surse regenerabile de energie și biocombustibili”, „Cu privire la aprobarea Metodologiei de calculare a tarifelor pentru serviciile de transportare a călătorilor și bagajelor cu transportul auto”, „Cu privire la monitorizarea tranzacțiilor comerciale de import și a lanțului valoric în comerțul interior”, Hotărârile Agenției Naționale pentru Reglementare în Energetică „Privind aprobarea Metodologiei de calculare și aplicare a prețurilor la produsele petroliere”, „Privind tarifele de livrare a energiei termice consumatorilor finali”, „Privind tarifele la energia electrică”, „Privind tarifele la gazele naturale” ș.a. La momentul de față se află în discuție proiectul Legii despre prețuri.

Cadrul instituțional în domeniul reglementării prețurilor (tarifelor) și concurenței include mai multe instituții cu următoarele atribuții:

Parlamentul Republicii Moldova aprobă cadrul legislativ în domeniul prețurilor și tarifelor, formulează și aprobă liniile directorii pentru activitatea regulatorilor independenți, prin intermediul comisiilor parlamentare, asigură o platformă de conlucrare dintre autoritățile guvernamentale, autoritățile locale și regulatorii independenți etc.

Guvernul Republicii Moldova promovează politica unică a statului în domeniul prețurilor, reglementează prețurile pentru a preveni cazurile de abuz de situație dominantă pe piață, introduce controlul asupra prețurilor în caz de situații excepționale, aprobă mecanismul de formare a prețurilor (tarifelor) la produsele (serviciile) social importante, aprobă metodologii de calcul a prețurilor (tarifelor) pentru unele produse (servicii), coordonează aprobarea tarifelor la servicii medicale, consultă modificarea tarifelor la servicii de telecomunicații și aprobă tarifele la serviciile prestate de Serviciul de Stare Civilă, de ÎS „Cadastru”.

Ministerul Economiei elaborează și promovează politica în domeniul comerțului exterior și interior, propune, expertizează și consultă autoritățile guvernamentale centrale și locale cu privire la propuneri de introducere a mecanismelor de intervenție a statului în formarea prețurilor (tarifelor), propune amendamente și monitorizează mecanismul de reglementare a adaosului comercial la produsele social-importante pe piața de consum.

Ministerul Finanțelor cu organizațiile sale subordonate participă la elaborarea politicii monetare, fiscale, vamale și valutare în scopul creării temeliei pentru atingerea stabilității macroeconomice, menținerii stabilității prețurilor, dezvoltării și reglementării pieței financiare, examinează și supraveghează tranzacțiile comerciale de import al mărfurilor și a lanțului valoric în comerțul interior. Suplimentar, organele fiscale în colaborare cu Serviciul Vamal, sunt abilitate cu atribuții de monitorizare și control a activității economico-financiare a agenților economici.

Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare asigură securitatea alimentară a țării în ceea ce privește calitatea, cantitatea și accesibilitatea alimentației, promovează politica în domeniul dezvoltării piețelor de produse agroalimentare și asigură implementarea acestor politici.

Ministerul Sănătății elaborează și asigură realizarea politicii statului în domeniul medicamentului, aprobă prețurile de producător la medicamente și Catalogul Național de Prețuri de producător la medicamente.

Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției efectuează controlul asupra respectării disciplinei de stat a prețurilor iar, în conformitate cu Programul de activitate a Guvernului pentru anii 2011-2014, aceste atribuții vor fi transferate către alte structuri specializate ale statului.

Autoritățile administrației publice locale stabilesc nivelul taxelor locale și tarifelor pentru prestarea unor servicii (transport urban, evacuarea reziduurilor și gunoiului, servicii funerare, servicii pentru încălzire centralizată și aprovizionare cu apă fierbinte).

Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) promovează o politică tarifară adecvată pentru a asigura viabilitatea financiara a întreprinderilor energetice, promovează concurența pe piața energiei electrice, energiei termice și gazelor naturale, asigurând drepturi egale pentru toți participanții la această piață, elaborează metodologia de calculare și aplicare a tarifelor la serviciile de alimentare cu apă și canalizare.

Agenția Națională pentru Reglementare în Comunicații Electronice și Tehnologia Informației (ANRCETI) – regulator independent – exercită controlul de stat asupra pieței comunicațiilor în vederea sporirii nivelului de protecție a utilizatorilor finali în relațiile cu furnizorii.

Agenția Națională pentru Protecția Concurenței (ANPC) – regulator independent – promovează politica de stat în domeniul protecției concurenței, prevenirii, limitării și reprimării activității anticoncurență, exercită controlul de stat asupra respectării legislației cu privire la protecția concurenței.

=3=

Există două metode de intervenție a statului în materie de preț (figura 5.3). Aceste două metode nu trebuie să se neglijeze, ci din contra, să se completeze, iar eficiența folosirii lor depinde de luarea unor măsuri în vederea reglementării veniturilor consumatorilor.

PREȚ

Figura 5.3. Metodele de reglementare a prețurilor din partea statului

Metodele reglementării directe presupun controlul nemijlocit din partea statului asupra nivelului sau a unor elemente structurale a prețului. Astfel de metode se folosesc pentru susținerea prețurilor produselor agricole și agroalimentare, ale materiilor prime de bază, combustibilului și resurselor energetice. Prețul fixat în mod autoritar de către stat poate să apară ca preț maxim, preț minim sau ca preț subvenționat. La fel, statul controlează administrativ prețurile prin blocarea lor, prin limitarea nivelului rentabilității sau a adaosului comercial

1. Prețul maxim este inferior prețului de echilibru, dar practicarea acestui preț modifică volumul cererii și ofertei, stimulează consumul și sporește cantitatea cerută de produs. Această situație poate crea o serie de consecințe:

protecția consumatorilor prin practicarea unor prețuri mai mici;

reduce cantitatea oferită de producători, care nu sunt de acord să-și vândă produsul la un preț mai mic și pot recurge la stocarea producției respective, așteptând înlăturarea restricției de preț. Ca rezultat, poate să apară penuria de produse iar protecția consumatorilor devine una formală, lipsită de conținut, dacă aceștea nu găsesc produsele ieftine pe piață;

vânzarea produselor cu aglomerație ceea ce presupune pierderi de timp pentru consumatori, timp, care dacă ar fi contabilizat și adăugat la prețul de cumpărare al mărfii ar putea rezulta un preț mult mai mare decât prețul care s-ar fi creat pe piața liberă;

vânzarea preferențială a produselor în funcție de unele criterii subiective, bazate pe relații personale sprijinite pe contraprestații, ceea ce face ca efectele dorite de stat prin stabilirea unor prețuri scăzute să fie anihilate;

raționalizarea consumului de produse pentru care există deficit pe bază de tichete sau bonuri, ceea ce înseamnă că preferințele subiective ale vânzătorilor și cumpărătorilor sunt înlocuite cu hotărârea organelor de stat de a asigura procurarea în mod egal de către toți consumatorii a unei cantități fixe dintr-un bun;

apariția pieței negre, piață pe care bunurile se vând ilegal, la un preț mult mai superior celui maxim impus de către organele de stat.

2. Prețul minim se folosește pentru a stimula dezvoltarea și creșterea producției în unele sectoare și este, de regulă, superior prețului de echilibru. Pentru a fi stimulativ acest preț trebuie să fie cel puțin la nivelul prețului de echilibru rezultat de jocul cererii și ofertei. Stabilirea prețului minim deasupra prețului de echilibru determină apariția unui excedent de ofertă față de cerere. Producătorii se vor afla în situația de a acorda anumite facilități (rabaturi) cumpărătorilor pentru a-și spori volumul vânzărilor. În asemenea situații se recomandă ca statul să adopte măsuri prin care să asigure condiții de desfacere a surplusului de ofertă, fie prin achiziții proprii, fie prin acordarea unor facilități fiscale sau de credit producătorilor sau cumpărătorilor, fie prin stimularea exporturilor etc.

3. Prețul subvenționat presupune acoperirea pierderilor pe care le pot înregistra întreprinderile, ca urmare a practicării a prețurilor mai scăzute, stabilite de stat. Mărimea subvenției este egală cu diferența dintre prețul normal (preț ce asigură recuperarea costului și permite obținerea unui profit rezonabil pentru ramura respectivă) și prețul garantat de stat.

Subvenționarea este caracteristică anumitor perioade, este necesară în unele situații concrete și prezintă unele avantaje și dezavantaje. Astfel subvenția pentru acoperirea pierderilor asigură rambursarea costului de producție ce reese din anumite cause obiective. Însă este greu de presupus că pierderile au fost determinate în întregime de cause obiective, și nu de cauze subiective. În al doilea rând, prin practicarea unor prețuri neacoperitoare nu sunt stimulați producătorii în creșterea producției resurselor respective, iar consumatorii resurselor nu sunt cointeresați în economisirea și valorificarea superioară a acestora. În al treilea rând, chiar dacă producătorii primind subvenția și-au acoperit în întregime cheltuielile, situația nu este similară acelei când prin prețurile încasate și-ar fi acoperit operativ aceste cheltuieli, sau ar fi obținut în plus și profit. Este de subliniat că subvenția se acordă de la buget numai pe bază de documentație, cu multe verificări sau analize pe trepte ierarhice. Atitudinea față de subvenție a agentului economic este una negativă comparativ cu veniturile proprii obținute prin preț.

4. Blocarea (înghețarea) prețurilor reprezintă menținerea prețurilor la unele tipuri de produse pentru o anumită perioadă de timp. Este folosită în perioade caracterizate prin o rată înaltă a inflației în vederea asigurării unei stabilizări. A fost utilizată în Franța, SUA ș.a. state care în cadrul dezvoltării economice au trecut prin procese inflaționiste acute.
5. Limitarea nivelului rentabilității pentru agenții economici producători și a adaosului comercial pentru agenții economici ce se ocupă cu desfacerea mărfurilor.

Tabelul 5.1

Sinteza prevederilor unor acte normative în contextul intervenției directe a statului în mecanismul de formare a prețurilor (tarifelor)

Statul folosește metodele directe și atunci când impune o metodologie unică de determinare a costului și a prețului. În R. Moldova pentru produsele petroliere, gaze naturale, apă, unele servicii prestate de instituții de stat sunt elaborate metodologiile de determinare a costului și a prețului (tarifului).

=4=

Prin intermediul metodelor indirecte statul tinde să asigure echilibrul dintre cerere și ofertă în vederea majorării lente a prețurilor în cadrul întregii economii. În dependență de situația concretă, reglementarea prețurilor poate avea caracter antiinflaționist. Statul folosește controlul indirect prin intermediul politicii fiscale, politicii monetar-creditare, prin reglementarea cheltuielilor de stat și a sistemului de remunerare a muncii.

1. Politica fiscală. Impozitele, taxele și contribuțiile ce influențează în mod direct sau indirect prețul îndeplinesc următoarele importante funcții economice și sociale:

servesc drept surse de bază pentru completarea veniturilor bugetare;

influențează producția în sensul lărgirii sau restrângerii ei;

influențează nivelul prețurilor, respectiv, rata inflației;

prin participarea la procesul de distribuire și redistribuire a venitului național influențează veniturile diferitor pături sociale a populației.

În structura prețului impozitele, taxele și contribuțiile sunt reflectate neuniform, unele fiind incluse în cost, iar altele reprezentând elemente structurale de preț.

În corespundere cu prevederile SNC №3 în componența consumurilor directe privind retribuirea muncii (respectiv în structura costului) se includ Contribuțiile în Fondul Asigurărilor Sociale și Medicale Obligatorii. În componența cheltuielilor generale și administrative se includ contribuțiile pentru fondul de stat de plasare în câmpul muncii și alte impozite și taxe în conformitate cu legislația în vigoare (impozitul pe bunurile imobiliare, taxa pentru folosirea drumurilor, a resurselor naturale, taxa pentru apă ș.a.). Legătura dintre preț și impozitul pe venitul persoanelor juridice se reflectă prin faptul că ultimul se determină în funcție de mărimea profitului care, la rândul său, depinde de nivelul prețului.

Cea mai mare influență asupra prețurilor o au impozitele indirecte, care reprezintă elemente structurale de preț.

Conform prevederilor titlului III al Codului Fiscal, TVA este un impozit general de stat care reprezintă o formă de colectare la buget a unei părți a valorii mărfurilor livrate, serviciilor prestate care sunt supuse impozitării pe teritoriul Republicii Moldova, precum și a unei părți din valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate în Republica Moldova.

În R. Moldova se aplică 4 cote TVA:

a) cota-standard în mărime de 20% din valoarea impozabilă a mărfurilor și serviciilor importate și a livrărilor efectuate pe teritoriul Republicii Moldova;

b) cote reduse în mărime de:

– 8% – la pâine și produse de panificație, la lapte și produse lactate, livrate pe teritoriul Republicii Moldova cu excepția produselor alimentare pentru copii care sunt scutite de T.V.A., la medicamentele, atât indicate în Nomenclatorul de stat de medicamente, cât și autorizate de Ministerul Sănătății, importate și/sau livrate pe teritoriul Republicii Moldova, precum și medicamentele preparate în farmacii conform prescripțiilor magistrale, cu conținut de ingrediente (substanțe medicamentoase) autorizate;

– 5% – la gazele naturale și gazele lichefiate, atât la cele importate, cât și la cele livrate pe teritoriul Republicii Moldova;

Conform titlului IV al Codului Fiscal accizul este un impozit general de stat stabilit pentru unele mărfuri de consum, precum și pentru activitatea în domeniul jocurilor de noroc. Accizele sunt taxe speciale de consumație și se așează, de regulă, pe vânzarea anumitor grupe de produse, reprezentate de bunurile care dăunează sănătății și de produsele considerate de lux. Spre exemplu, în R. Moldova se plătesc accize pentru: alcoolul etilic alimentar, derivatele sale și orice alte băuturi alcoolice; produsele petroliere; produsele din tutun; alte produse și grupe de produse: cafea, bijuterii, autoturisme, parfumuri, blănuri naturale, articole din cristal ș.a.

Accizele se calculează:

fie ca o cotă fixă în lei sau în Euro pe unitatea de masură specifică (de exemplu pe litru, pe gradul de concentrație, pe cifra octanică etc);

fie ca o cotă procentuală care se aplică asupra bazei de impozitare.

Taxele vamale sunt plăți obligatorii, aplicate importului și exportului de mărfuri. Ele îndeplinesc două funcții principale:

protecționistă, care este legată de protecția producătorilor autohtoni. Aplicarea taxelor vamale asupra mărfurilor importate determină majorarea prețurilor lor și sporește competitivitatea mărfurilor din țara importatoare.

funcția fiscală, care se manifestă în rolul taxelor vamale de a asigura venituri bugetare (în R. Moldova ponderea taxelor vamale în veniturile bugetare constituie în mediu 2-3%).

Registrul tuturor mărfurilor care se supun taxelor vamale reprezintă Tariful vamal.

În funcție de modul de percepere taxele vamale se clasifică în următoarele categorii:

ad-valorem, se aplică sub forma cotelor procentuale asupra valorii mărfii;

specifice, se stabilesc ca mărime absolută pentru 1 unitate de marfă;

combinate, care implică primele două categorii. De exemplu, 15% din valoare, dar nu mai mult de 20$ pentru o tonă (nu se aplică în R. Moldova);

exceptională, care, la rîndul ei, se divizează în:

a) taxa specială, aplicată în scopul protejării mărfurilor de origine indigena la întroducerea pe teritoriul vamal a mărfurilor de producție străina în cantități și în condiții care cauzează sau pot cauza prejudicii materiale considerabile producătorilor de mărfuri autohtoni;

b) taxa antidumping, percepută în cazul întroducerii pe teritoriul vamal a unor mărfuri la prețuri mai mici decât valoarea lor în țara exportatoare la momentul importului, dacă sunt lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în țară a producției de mărfuri identice sau similare;

c) taxa compensatorie, aplicată în cazul întroducerii pe teritoriul vamal a mărfurilor, la producerea sau la exportul cărora, direct sau indirect, au fost utilizate subvenții, dacă sunt lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în țară a producției de mărfuri identice.

Taxele vamale urmează a fi delimitate de taxele pentru proceduri vamale, care nu au natură de impozit și reprezintă plăți achitate organelor vamale pentru efectuarea procedurilor vamale.

2. Politica monetar-creditară. Interacțiunea dintre preț și masa monetară se manifestă prin apariția fenomanului inflației. Între preț și inflație există o intercondiționare reciprocă, prețurile fiind atât cauză, cât și efect al inflației.

Interdependența dintre preț și credit se manifestă prin faptul că creditul influențează cantitatea de bani aflați în circulație, ceea ce determină creșterea sau reducerea prețurilor. De exemplu, creșterea prețurilor stimulează relațiile creditare, fiindcă majorarea nivelului prețurilor la resursele tehnice și materiale determină creșterea imediată a costului. Întreprinderile ce nu sunt în stare să se achite cu furnizorii pentru materie primă, materiale, resurse energetice sunt nevoite să apeleze la credite. Dacă băncile nu dispun din start de sumele solicitate, dar și datorită creșterii numărului de credite nerambursate la timp, are loc creșterea costului creditului.

3. Reglementarea cheltuielilor de stat. Finanțarea deficitului bugetar se poate face prin mai multe modalități, care au legătură și influențează nivelul prețurilor în economie:

vânzarea de obligațiuni guvernamentale cu o dobândă atrăgătoare pentru creditori. Băncile comerciale vor înregistra un deficit de lichidități și vor ridica rata dobânzii,

majorarea poverii fiscale,

emisiune monetară fără acoperire.

4. Sistemul de remunerare a muncii. Cheltuielile salariale se includ în componența costului. La fel, influența salariului asupra prețurilor se regăsește prin cererea de bunuri și servicii.

=5=

Practicile anticoncurențiale sunt acte și fapte la care recurg întreprinderile, în scopul dobândirii unei poziții dominante pe piață. Poziția dominantă pe piață este similară cu aceea de monopol, respectiv atunci când o firmă care activează singură pe piața în cauză poate să profite din plin de puterea ei față de distribuitorii și consumatorii bunurilor sau serviciilor pe care le furnizează. Pentru a dobândi o poziție dominantă pe piață, o întreprindere are două posibilități:

fie încearcă să încheie înțelegeri cu concurenții existenți (cei care vând același produs sau prestează același serviciu), înțelegeri de fixare a prețului și împărțire a piețelor;

fie încearcă să devină cea mai puternică sau unica întreprindere care aprovizionează piața, prin utilizarea unor practici anticoncurențiale care să-i sporească puterea de piață.

Legea Republicii Moldova „Cu privire la protecția concurenței” reglementează, în mod special, relațiile care exercită influență asupra concurenței pe piețele de mărfuri, la care participă agenți economici, autorități ale administrației publice centrale și locale, cetățeni, dar și relațiile care apar pe piețele de capital. De asemenea, se definește situația dominantă pe piață – situația exclusivă a agentului economic pe piața de mărfuri, care îi dă acestuia, singur sau împreună cu alți agenți economici, posibilitatea de a exercita influență decisivă asupra condițiilor generale de circulație a mărfii pe piața respectivă sau de a împiedica accesul pe piață unor alți agenți economici.

Este recunoscută dominantă situația agentului economic a cărui cotă pe piața unei anumite mărfi depășește 35%. La determinarea acestei cote se iau ca bază producția din țară, importul și stocurile. Întreprinderile ce depășesc acest prag sunt incluși în Registrul agenților economici monopoliști.

Pentru prima dată astfel de plafon a fost stabilit în Marea Britanie de către Legea antimonopol din anul 1948, care impunea informarea Comisiei de reglementare a monopolurilor dacă o firmă sau un conglomerat de firme dețineau mai multi de ⅓ din piața unui bun, urmând ca în 1973 acest plafon să se reducă la 25%.

Legislația europeană actuală în domeniul protecției concurenței stabilește câteva grile de stabilire a poziției dominante pe piață:

< 25 % – nu există;

25-40% – posibil, nu există;

40-50% – posibil există, fiind susținută de alți factori;

50-70% – există;

> 70% – sigur, există.

Potrivit Legii nominalizate mai sus, la acțiunile anticoncurență se raportă:

a) activitatea monopolistă:

– abuzul de situația dominantă pe piață;

– acordul anticoncurență dintre agenți economici;

b) concurența neloială;

c) activitatea autorităților administrației publice de limitare a concurenței.

Abuzul de situația dominantă pe piață – sunt interzise  acțiunile agentului economic cu o situație dominantă pe piață, precum și acțiunile mai multor agenți economici ce dețin în comun o astfel de situație care duc sau care pot duce la limitarea concurenței și (sau) la lezarea intereselor unor alți agenți economici, precum și ale persoanelor fizice, inclusiv prin:

impunere a contragentului la condiții intenționat nefavorabile lui sau la condiții care nu fac obiectul contractului (cerințe nemotivate privind transmiterea de mijloace financiare, de alte bunuri, precum și de drepturi patrimoniale);

constrângere a contragentului de a încheia contract doar cu condiția procurării (vânzării) unor alte mărfuri sau a renunțării de a procura mărfuri de la alți agenți economici, sau a vinderii de mărfuri către alți agenți economici sau consumatori;

menținere a deficitului artificial de mărfuri pe piață pe calea reducerii, limitării sau întreruperii premeditate a producției, în pofida existenței unor condiții prielnice de producere, scoaterii mărfurilor din circuit, acumulării de mărfuri sau pe alte căi;

aplicare față de contragent a unor măsuri discriminatorii care l-ar plasa într-o situație nefavorabilă în raport cu alți agenți economici;

stabilire a unor restricții la prețurile de revânzare a mărfurilor;

creare de obstacole în calea pătrunderii pe piață (ieșirii de pe piață) a unor alți agenți economici;

stabilire a unor prețuri monopoliste joase (dumping);

stabilire a unor prețuri monopoliste ridicate;

renunțare neîntemeiată la încheierea de contract cu unii cumpărători (beneficiari) atunci cînd există posibilitatea producerii sau livrării mărfurilor respective.

Acordurile anticoncurență dintre agenții economici – este interzis și este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parțial, orice acord (acțiune coordonată) încheiat sub orice formă între agenți economici concurenți care dețin în comun o parte de peste 35 la sută pe piața unei anumite mărfi dacă aceste acorduri (acțiuni coordonate) au sau pot avea drept rezultat limitarea concurenței, inclusiv sunt îndreptate spre:

stabilirea (menținerea) de prețuri (tarife), rabaturi, adaosuri (suplimente) pentru a leza interesele concurenților;

majorarea, reducerea sau menținerea prețurilor la licitații;

efectuarea de licitații prin înțelegere secretă;

divizarea pieței după principiul teritorial sau în funcție de volumul vânzărilor sau achizițiilor, de sortimentul mărfurilor comercializate sau de categoria vânzătorilor ori a cumpărătorilor (beneficiarilor);

limitarea producției, livrării, inclusiv prin stabilirea de cote;

limitarea accesului pe piață, înlăturarea de pe piață a altor agenți economici în calitatea lor de vânzători de anumite mărfuri sau înlăturarea cumpărătorilor (beneficiarilor) lor;

renunțarea nemotivată la încheierea de contracte cu anumiți vânzători sau cumpărători (beneficiari).

De asemenea, este interzis și este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parțial, orice acord (acțiune coordonată) al agenților economici neconcurenți, unul dintre care deține o situație dominantă pe piață, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un astfel de acord (acțiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea concurenței, inclusiv este îndreptat spre:

a) limitarea teritoriului vânzării sau cercului de cumpărători;

b) stabilirea de restricții la prețurile de revânzare a mărfurilor vândute cumpărătorului;

c) interzicerea agenților economici de a desface mărfuri produse de concurenți.

Este interzis și este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parțial, orice acord (acțiune coordonată) al agenților economici neconcurenți care nu sunt între ei furnizori sau cumpărători, toți sau cel puțin unul dintre care deține o situație dominantă pe piața unei anumite mărfi, dacă un astfel de acord (acțiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea concurenței pe piață.

În cazuri excepționale, acordurile (acțiunile coordonate) ale agenților economici menționate pot fi considerate legitime dacă agenții economici demonstrează că efectul benefic al acțiunii lor va depăși consecințele negative pentru piața de mărfuri respectivă.

Concurența neloială – agentului economic i se interzice să efectueze acte de concurență neloială, inclusiv:

să răspândească informații false sau neautentice care pot cauza daune unui alt agent economic și (sau) pot prejudicia reputația lui;

să inducă în eroare cumpărătorul privitor la caracterul, modul și locul fabricării, la proprietățile de consum, la utilitatea consumului, la cantitatea și calitatea mărfurilor;

să compare neloial în scopuri publicitare mărfurile produse sau comercializate de el cu mărfurile altor agenți economici;

să folosească neautorizat, integral sau parțial, marca comercială, emblema de deservire a altor obiecte ale proprietății industriale, firma unui alt agent economic, să copieze forma, ambalajul și aspectul exterior al mărfii unui alt agent economic;

să obțină nelegitim informații ce constituie secretul comercial al unui alt agent economic, să le folosească sau să le divulge.

Acțiunile autorităților administrației publice care limitează concurența – autoritățile administrației publice nu au dreptul:

să interzică constituirea de noi agenți economici într-un anumit domeniu de activitate, să stabilească interdicții asupra practicării unor genuri de activități sau asupra producerii unor mărfuri, cu excepția cazurilor prevăzute de legislație;

să dea agentului economic indicații privitor la încheierea prioritară de contracte, la livrarea prioritară a unor mărfuri către anumite categorii de cumpărători, cu excepția cazurilor prevăzute de legislație;

să acorde neîntemeiat unor agenți economici facilități fiscale sau de altă natură, să le creeze o situație privilegiată față de alți agenți economici care activează pe aceeași piață de mărfuri;

să stabilească alte condiții discriminatorii sau de privilegiere pentru activitatea unor agenți economici.

Autorităților administrației publice li se interzice să emită decizii cu privire la:

repartizarea centralizată a mărfurilor, cu excepția cazurilor de exercitare a funcțiilor statului în domeniul protecției sociale a consumatorului;

stabilirea de interdicții asupra comercializării  mărfurilor dintr-o zonă în alta a Republicii Moldova;

limitarea drepturilor agenților economici de procurare sau comercializare a mărfurilor;

stabilirea unor alte interdicții și restricții, neprevăzute de lege, care limitează independența agenților economici.

În cazuri excepționale, autoritățile administrației publice pot emite deciziile enumerate pentru lichidarea consecințelor calamităților naturale și catastrofelor și pentru prevenirea epidemiilor, în conformitate cu legislația.

Organul de protecție a concurenței în R. Moldova este Agenția Națională de Protecție a Concurenței (ANPC), creată prin Hotărârea Parlamentului, Nr. 21-XVI, din 16.02.2007, ca autoritate permanentă în administrația publică, având ca scop promovarea politicii statului în domeniul protecției concurenței,  limitarea și reprimarea activității anticoncurență a agenților economici, a autoritarilor administrației publice, precum și efectuarea controlului asupra executării legislației cu privire la protecția concurentei.

Rezultatele activității ANPC pe parcursul anilor 2007-2010 se prezintă în tabelul ce urmează.

Tabelul 5.2

Rezultatele activității ANPC pe parcursul anilor 2007-2010

În urma analizei rezultatelor activităților desfășurate de către ANPC, se constată următoarele: creșterea nivelului culturii concurențiale a agenților economici/mediului de afaceri și a numărului de cazuri inițiate și finalizate. Ponderea cea mai mare în cadrul deciziilor luate cu stabilirea încălcării se referă la cazuri de publicitate inadecvată și acțiuni anticoncurențiale ale autorităților publice, iar ponderea cea mai mare în cadrul deciziilor luate fără stabilirea încălcării se referă la cazuri de fuziuni&achiziții, abuz de poziție dominantă, concurență neloială ș.a.

33. PARTICULARITĂȚILE DETERMINĂRII PREȚURILOR ÎN UNELE RAMURI A ECONOMIEI NAȚIONALE

Prețurile de comercializare sunt prețuri la care se vând produsele prin unitățile comerciale specializate sau prin magazinele proprii de desfacere ale unităților producătoare. Sunt trei categorii de prețuri de comercializare:

PREȚUL PRODUCĂTORULUI – se calculează de către unitatea producătoare.

Prețul net al producătorului include costul de producție și marja de profit;

Prețul brut al producătorului include prețul net și TVA.

PREȚUL CU RIDICATA – se aplică la comercializarea mărfurilor în cantități mari, se calculează de către unitățile comerciale specializate în desfacerea mărfurilor en-gros.

Prețul net cu ridicata include prețul net al furnizorului (unitatea de producție autohtonă sau importatorul) și adaosul comercial aferent vânzărilor cu ridicata;

Prețul brut cu ridicata include prețul net cu ridicata și TVA.

PREȚUL CU AMĂNUNTUL – se aplică la comercializarea mărfurilor în cantități reduse, se calculează de către unitățile comerciale specializate în desfacerea mărfurilor cu bucata.

Prețul net cu amănuntul include prețul net al furnizorului (unitatea de producție autohtonă, unitatea de comerț cu ridicata sau importatorul) și adaosul comercial aferent vânzărilor cu amănuntul;

Prețul brut cu amănuntul include prețul net cu amănuntul și TVA.

Adaosul comercial aferent vânzărilor cu ridicata și cu amănuntul este menit să acopere costurile de comercializare și să-i asigure unității o mărime a profitului.

Dacă produsul figurează pe lista mărfurilor supuse accizelor, suma accizului se adaugă la prețul producătorului fără TVA. Accizele se calculează:

fie ca o cotă fixă în lei sau în Euro pe unitatea de masură specifică (de exemplu pe litru, pe gradul de concentrație, pe cifra octanică etc). În acest caz prețul se va determina astfel:

PPfără TVA = ATC x (1 + Mp);

PPfără TVA cu acciz = PPfără TVA + ACZ;

ACZ = cota ACZ în mărime absolută / Q;

PPcu TVA = PPfărăTVA cu acciz x (1 + cota TVA);

unde: ACZ-acciz,

Q-cantitatea producției.

fie ca o cotă procentuală care se aplică asupra bazei de impozitare. Mecanismul determinării prețului va fi diferit doar reeșind din modul de calculare a accizului.

PPfără TVA = ATC x (1 + Mp);

PPfără TVA cu acciz = PPfără TVA + ACZ;

ACZ = cota ACZ x PPfără TVA

PPcu TVA = PPfărăTVA cu acciz x (1 + cota TVA).

Atunci când produsul parcurge celelalte etape de realizare, ca bază pentru determinarea prețului ulterior va servi prețul producătorului, inclusiv accizul. De ex: PR fără TVA = PPfărăTVA cu acciz x (1 + cota ACr).

=2=

Pentru mărfurile importate pe teritoriul R. Moldova este stabilită următoarea schemă de determinare al prețului de import (PI).

Valoarea în vamă (VV);

Taxa vamală (TV):

TV = VV x cota TV sau

TV = TV(abs)/Q;

Taxa pentru perfectarea procedurilor vamale (TPV):

TPV = VV x cota TPV;

Accizul, pentru mărfurile specificate în titlul IV al Codului fiscal (ACZ):

ACZ = (VV + TV + TPV) x cota ACZ sau

ACZ = ACZ(abs)/Q;

Taxa pe valoare adăugată (TVA):

TVA = (VV + TV + TPV + ACZ (după caz) ) x cota TVA

PI = VV + TV + TPV + ACZ (după caz) + TVA)

Valoarea în vamă se indică în documentele vamale și este determinată între două părți: importator și exportator, potrivit condițiilor INCOTERMS.

INCOTERMS reprezintă un set de reguli unice de interpretare a termenilor comerciali ce definesc obligațiunile respectate atât de cumpărător, cât și de vânzător în cadrul tranzacțiilor internaționale în ceea ce privește locul și termenii de transmitere a responsabilităților comerciale, juridice și de asigurare.

Ultima variantă este INCOTERMS 2000 care conține 13 termeni comerciali împărțiti în patru grupe. În tabelul 6.1 sunt prezentați termenii INCOTERMS reeșind din clasificarea lor potrivit responsabilităților de transportare, încărcare/descărcare, asigurare.

Tabelul 6.1

Clasificarea prețurilor conform condițiilor INCOTERMS 2000

Notă: ′ – vânzătorul nu îndeplinește formalitățile vamale;

″ – vânzătorul îndeplinește formalitățile vamale.

Cumpărătorii sunt interesați să folosească contracte în bază de livrare cu plată de taxe vamale, iar exportatorii, la rândul lor, ar încerca să-și vândă produsele prin metoda ce presupune cheltuieli și riscuri minimale. Pentru a alege varianta optimală exportatorul poate apela la asistența unui consultant în comerțul internațional, care, la rândul său, va ține cont de următoarele aspecte:

selectarea metodei comerciale care să poată fi respectată pe deplin,

alegerea adecvată a modului de transportare,

luarea în evidență a tuturor riscurilor și responsabilităților legate de metoda negociată.

=3=

În domeniul producției agricole, mai mult decât în orice alt sector productiv, acționează o mare varietate de factori extraeconomici, cum ar fi cei climatici și de structură naturală a solului, precum și cei economici legați de procesul muncii, de investiții etc. O particularitate însemnată în agricultură este denumită ca „efectul King” după numele celui care l-a definit și explicat (Gregory King) încă din sec.XVII. Și anume, în anii cu recolte bune prețurile produselor agricole scad, determinând reducerea veniturilor producătorilor agricoli, și invers, ceea ce nu este pe departe un stimulent pentru investiții. King lămurește acest paradox prin caracterul inelastic al cererii la produsele agricole. Vom demonstra acest lucru în felul următor:

1. când cererea este elastică 2. când cererea este inelastică

P P

Cererea

Cererea

A

P1 P1 A

P2 C

B P2 C

B

Q1 Q2 Q Q1Q2 Q

Figura 6.1. Efectul King

Din figură se vede că în ambele cazuri creșterea producției de la Q1 la Q2 determină reducerea prețului de la P1 la P2. În situația unei piețe ce este caracterizată prin cerere elastică creșterea producției cauzează creșterea încasărilor (veniturilor producătorilor) de la OP1AQ1 la OP2CQ2, iar în al doilea caz veniturile producătorilor agricoli sunt mai mici.

Obținerea de venituri mici crează, la rândul său, o problemă socială manifestată prin migrarea populației de la sat la oraș și toți acești factori determină fluctuații mari în nivelul producției, costurilor și prețurilor, ceea ce face necesară întervenția organelor de stat preț privind organizarea unui sistem de susținere a producătorilor agricoli prin intermediul unui șir de metode:

În primul rând, se impune necesitatea intervenției statului prin asigurarea unui preț garantat producătorilor agricoli. Prețul garantat este prețul la care statul se obligă să achiziționeze produsele de importanță națională și în acest fel se asigură o anumită stabilizare a prețurilor, evitarea pericolului creării unei supraproducții cronice (figura 6.2)

P

C O2

O

P2 O1

P

P1 P1

Q

Q2 Q Q1

Figura 6.2. Mecanismul aplicării prețurilor garantate

Sfera de aplicare a prețurilor garantate s-a redus în R. Moldova, ele practicându-se la grâul achiziționat pentru rezervele de stat.

O altă modalitate de susținere este acordarea subvențiilor de la buget unor producători aflați în condiții de producție mai nefavorabile de climă și sol. În țările dezvoltate, unde agricultura are o contribuție minimală în PIB, se practică pe larg subvenționarea producției agricole prin preț, adică recuperarea a unei părți de cheltuieli din fonduri special create de către stat. În țările puțin dezvoltate (inclusiv în R. Moldova), unde agricultura asigură cca 60% din PIB, subvenționarea producției agricole nu se poate înfăptui, statul neavând mijloacele financiare necesare.

În al treilea rând, sprijinirea producătorilor agricoli se poate înfăptui prin politica de creditare cu dobânzi reduse și prin utilizarea unei politici fiscale preferențiale.

Încă o modalitate de susținere a producătorilor agricoli este limitarea suprafețelor agricole și scoaterea lor temporară din circuit. Se aplică pe larg în SUA unde fermierul primește de la stat un venit mediu anual corespunzător suprafeței care nu a fost semănată.

Pământul, ca și oricare bun economic, este o marfă care se vinde și se cumpără pe piața factorilor de producție. Prețul la pământ reprezintă suma de bani ce se plătește pentru cedarea drepturilor de proprietate al unei persoane fizice și/sau juridice asupra unei suprafeți de teren altei persoane în baza actului de vânzare-cumpărare.

În conformitate cu Legea R. Moldova nr.1308-XIII din 25-07-1997 „Privind prețul normativ și modul de vânzare-cumpărare a pământului”, prețul normativ al pământului constituie o măsură de estimare a valorii lui echivalente cu potențialul natural și economic al acestuia, exprimate în valută națională.

Nivelul și evoluția prețului la pământ este influiențat de următorii factori:

cererea și oferta de terenuri agricole – limitarea naturală a pământului conferă ofertei un caracter rigid, ea fiind insensibilă la variația prețului. Drept urmare, prețul la pământ evoluiază în raport cu cererea, cu numărul de persoane disponibile să facă investiții în agricultură,

sporirea cererii de produse agricole determină sporirea cererii de terenuri agricole, ridicându-le prețul,

posibilitatea folosirii alternative a pământului: agricultură, silvicultură, construcții,

rata dobânzii – achiziția unui lot de pământ presupune o investiție deaceea, dacă rata dobânzii este mai mare ca eficiența așteptată de la utilizarea lotului respectiv, investitorul va prefera plasarea banilor la bancă, influențând cererea la terenurile agricole.

Prețurile la resursele naturale includ prețurile la apă, resurse minerale (revizuite anual de Bugetul de stat) și prețurile terenurilor ocupate de păduri, stabilirea cărora ține de prerogativa Ministerului Ecologiei și Resurselor Naturale.

Spre deosebire de industrie, unde activitatea de producție se desfășoară uniform în timp și în spațiu, iar rezultatele muncii se comercializează direct și la intervale scurte în construcții aceasta este influiențată de o serie de factori caracteristici al căror efect se răsfrânge asupra costurilor și, prin ele, asupra prețurilor de ofertă. Este vorba de următorii factori:

volumul mare, uneori foarte mare, al lucrărilor de construcții, ceea ce face ca prețurile acestora să fie deasemenea foarte mari;

fundamentarea prețurilor în această ramură este mult mai complex, antrenând specialiști de pregătire profesională diversă (economică, tehnică, ecologică),

caracterul de unicat al lucrărilor – fiecare obiect se va deosebi de altele conform comenzii beneficiarului. De aceea, stabilirea unor prețuri unice pentru mai multe obiecte, precum și a unor prețuri prin comparare nu se poate realiza, fiecare obiect presupunînd un nou proces de fundamentare,

amplasamentul obiectivului – presupune distanța față de sediul societății de construcții-montaj, lucrările de pregătire a terenului pe care urmează să se construiască, inclusiv demolările și acordarea despăgubirilor (dacă este necesar),

fluctuațiile raportului dintre cererea și oferta de forță de muncă de anumită calificare (în funcție de stadiul în care se află lucrările) influiențează costurile prin intermediul costurilor salariale,

caracterul sezonier prin condițiile diferite de lucru în anotimpul rece și chiar tot timpul anului (ploi, temperaturi foarte ridicate) ceea ce face ca prețurile să fie afectate de efectele imobilizării fondurilor în perioada de inactivitate,

factorii naturali ș.a.

În Republica Moldova pînă în anul 2002 se utiliza metoda de indexare a prețului obiectului de deviz. Normativele calculate încă din anul 1984 erau transferate în prețuri curente prin aplicarea indicilor către fiecare articol din cost. Iar la determinarea unor date centralizate prețurile calculate se corectau cu ajutorul unui coeficient specific ramurii construcțiilor, mărimea lui fiind stabilită în baza datelor statistice. Începând cu 1 ianuarie 2002 s-a trecut la metoda determinării prețurilor de deviz în funcție de prețurile resurselor utilizate, adică mărimea tuturor articolelor de consumuri reprezintă valoarea lor reală ceea ce dă posibilitate de a calcula costul construcției la orice etapă de realizare a ei. A fost elaborată o Instrucțiune privind determinarea prețului de deviz în construcții-montaj și Normele orientative de deviz care au caracter de recomandare. În funcție de noile normative fiecare agent economic are dreptul să elaboreze propriile normative și să determine prețul de ofertă reeșind din costul real și marja de profit. Acest preț este obiectul negocierilor între organizația de construcții și beneficiar. În conformitate cu Instrucțiunea valoarea de deviz este calculată de 2 ori. Pe de o parte, beneficiarul sau investitorul determină valoarea sa în corespundere cu noile normative de deviz. Nivelul acestui preț este obligator pentru obiectele finanțate de la buget. Pe de altă parte, firma de construcții determină prețul de ofertă reeșind din normele individuale de deviz.

Tarifele sunt o categorie specifică a prețurilor care se stabilesc și se aplică în domeniul prestărilor de servicii efectuate, atât pentru unitățile economice, cât și pentru populație. Natura economică a prețului și tarifului este aceeași. Deosebirile care apar rezultă din existența tarifului ca expresie concretă a categoriei de preț într-un domeniu specific de activitate. Astfel, prețul este expresia bănească a valorii de schimb al unei mărfi în calitate de obiect, de bun material cu existență de sine stătătoare, pe când tariful reprezintă expresia bănească a valorii unei mărfi în calitate de activitate și nu de obiect. Totuși există și unele excepții, ca de exemplu: deși apa și energia electrică sunt încadrate în clasificarea economică ca produse, pentru distribuirea și consumul lor se aplică tarife, pentru gazele naturale se aplică în schimb prețuri, pentru confecțiile efectuate de unitățile cooperatiste se practică prețuri dacă confecțiile se execută în serie, și se aplică tarife dacă confecțiile se execută la comandă etc. Deseori în limbajul practic sau în vorbirea curentă, se produce o substituire reciprocă a noțiunii de tarif și taxă. Delimitarea între tarif și taxă se face din mai multe puncte de vedere. In primul rând, după destinația lor, și anume: taxele se virează la bugetul de stat și au, în general, caracter fiscal, pe când tarifele se încasează de unitățile prestatoare de servicii ca echivalent al valorii prestațiilor. În al doilea rând, în cazul tarifelor se determină, se evidențiază și se urmăresc costurile prestațiilor, pe când în cazul taxelor nu se calculează și evidențiază astfel de costuri. Delimitarea se mai poate realiza, în al treilea rând, și prin prisma organelor care le stabilesc, și anume: stabilirea tarifelor este de competența organelor prestatoare, iar stabilirea taxelor intră în competența organelor financiare, și se efectuiază pe baza actelor normative adoptate de către organele puterii sau administrației de stat.

Elementele de bază a fundamentării tarifelor sunt următoarele:

costurile, adică valoarea materialelor care sunt supuse prelucrării și a pieselor de schimb ce se montează,

profitul unității prestatoare,

TVA.

Deși natura economică a prețului și tarifului este aceeași și se aplică aceleași principii și metode de fundamentare și negociere, apar totuși unele particularități determinate de specificul producerii serviciilor. Astfel, structura tarifelor este mai simplă, deoarece costul serviciilor lor nu include cheltuielile de desfacere. Deasemenea, în tarif nu se cuprinde adaosul comercial. Alte particularități în ce privește structura și nivelul costurilor serviciilor sunt generate de factorii ce urmează:

variația mare a necesităților pentru unele servicii în timpul anului (iluminat, încălzit),

dispersarea teritorială accentuată a unor servicii și organizarea lor în unități mici (cu unele excepții: unitățile de transporturi, comunicații, distribuire a energiei electrice etc),

efectuarea unor prestații nu numai la sediul unității, ci și la domiciliul consumatorilor,

ponderea mare a manoperei în structura costului.

Acești factori condiționează nivelul costurilor și fac ca posibilitățile de reducere a acestora și de creștere a productivității muncii să fie mai reduse. De exemplu, dacă în cazul prețurilor ponderea materiilor și materialelor în costuri poate reprezenta 70-80%, în cazul serviciilor materiile și materialele nu depășesc 10-15% din costuri. Aici ponderea mare o au salariile și creșterea lor antrenează o creștere a costurilor serviciilor.

Principalul criteriu de clasificare a tarifelor îl constituie natura serviciilor, după care există următoarele grupe de tarife:

Tarifele pentru serviciile personale tradiționale sunt cele fixate pentru reparații, pentru executarea de confecții, pentru ușurarea muncii gospădărești etc, ele fiind diferențiate în funcție de calitatea execuției, frecvența și urgența prestației;

Tarifele pentru serviciile colective cuprind tarifele pentru transporturi și telecomunicații, pentru activitățile gospodăriei comunale și locative, pentru serviciile hoteliere etc.;

Tarifele pentru serviciile de creație – inovație se aplică în cazul serviciilor de cercetare, de proiectare, de marketing, de implementare a unor tehnologii etc.;

Tarifele pentru serviciile de turism și alimentație publică cuprind tarifele de cazare, pentru serviciile de turism etc.;

Tarifele pentru serviciile efectuate în agricultură sunt acele percepute pentru lucrările agricole mecanizate, fiind diferențiate în funcție de natura lucrărilor, de prețurile de achiziție ale produselor agricole, de natura solurilor etc.

34.Tr. bursiere la vedere cu instrumente financiare primare

Organizarea tr. la vedere pe diverse piețe bursiere: Piețele bursiere inter-le se deosebesc după caracterul pieței: a) piață intermitentă, pe care negocierile se derulează într-o perioadă delimitată în cursul zilei și cursul bursier se stabilește prin fixing b) p. continuă, în cadrul căreia se desfășoară în tot cursul zilei bursiere și se modifică continuu și astfel se stabilesc 4 tipuri de curs bursier (c. maxim, c.minim, c.la deschidere, c. la închidere) c) p.mixte, pentru cele mai importante titluri se tranzacționează intermitent, iar pentru celelalte continuu.

Formele de organizare a tr. bursiere depind de: a) profunzimea pieței – cu cît volumul ordinelor investitorilor este mai mare cu atît piața bursieră e mai profundă b) mărimea pieței – cu cît e mai mare cererea și oferta cu atît piața bursieră e mai extinsă c) nivelul de rezistență a pieței – se află în legătură directă cu diapazonul prețurilor în care participanții pot cumpăra sau vinde VM.

Organizarea tr. bursiere pe diferite piețe depinde și de tipul licitației practicate pe piețele bursiere: a) L.simple – cele în care vînzătorii pînă la începerea licitației își înaintează ofertele privind vînzarea titlurilor financiare la prețul inițial, iar dacă există concurență între cumpărători prețul respectiv crește pas cu pas, iar mărimea pasului se stabilește pînă la începerea licitației. Se licitează pînă atunci cînd rămăne un singur cumpărător și VM sunt vîndute la cel mai înalt preț b) L.olandeză – unde prețul inițial al vînzătorului este maxim, iar persoana careține licitația propune prețuri cît mai miciși VM sunt vîndute cumpărătorului care îl avantajează prețul c) L.dublă – are loc pe piața specială de împrumut cu pas rar sau în cazul licitației neîntrerupte cînd cererea și oferta sunt prezente în permanență pe piața VM.

d) L.pe nevăzute – unde toți cumpărătorii își înaintează simultan propunerile cu privire la preț și VM sunt procurate de cel care propune un preț mai mare.

Mecanismul derulării unei tr. la vedere: 1. Inițierea tr. – se realizează prin stabilirea legăturii dintre client și broker și transmiterea ordinului de vînzare-cumpărare de către client brokerului 2. Perfectarea contr. – constă în încheierea contr. de către ag. de bursă cu clienții 3. Executarea contr.- onorarea obligațiilor și obținerea drepturilor care rezultă din tranzacții

Ordinele bursiere pot fi: a) de cumpărare b) de vînzare. Se mai practică ordinul „limită de preț” prin care cumpărătorul înțelege prețul maximal pe care trebuie să-l plătească, iar vînzătorul cel mai mic preț la care e de acord să vîndă titlu, ordinul „STOP” se recurge la acest ordin atunci cînd așteptările clientuluicu privire la evoluția prețului nu se adeveresc.

Determinarea cursului bursier: tehnica clasică de determinare a cursului bursier se bazează pe concentrarea și centralizarea cererii și ofertei și respectiv cumularea ordinelor de cumpărare se realizează de la cel mai înalt nivel al prețului către cel mai scăzut, iar cumularea ordinelor de vînzare se face de la cel mai mic preț la cel mai înalt. Ordinele care nu pot fi executate, se stabilește un preț de echilibru.

Clearingul este activitatea de determinare a obligațiunilor reciproce, adică efectuarea operațiunilor de colectare, verificare și corectare a informației vizînd tr. de vînzare-cumpărare a VM și pregătirea documentelor pentru executarea tr. precum și activitatea de trecere în cont a obligațiunilor reciproce pentru decontarea VM și efectuarea decontărilor menționate prin intermediul transferării mijloacelor bănești și livrării VM participanților pieței. Decontările reprezintă activitatea ce ține de schimbul VM pe bani, adică efectuarea decontărilor la tr. cu VM prin intermediul trasferării mijloacelor bănești și livrării VM participanților pieței.

35.Tranzacțiile forward (la termen) ferme și condiționate cu instrumente financiare primare

Tipologia și esența tr. forward: TR. bursiere la termen repr. tr. care se încheie la Bursă într-o anumită zi, iar reglementările în conturi se efectuează la o dată viitoare la un curs la termen prestabilit în momentul încheierii tranzacției. Negocierile la termen pot fi ferme și condiționate. În cazul operațiunilor la termen ferm, cumpărătorul și vânzătorul sunt definitiv angajați din ziua negocierii: primul de a plăti titlurile cumpărate, cel de-al doilea de a ceda titlurile vândute. Lichidarea tranzacției având loc la o dată viitoare, tranzacțiile la termen creează avantaje suplimentare pentru operator, în sensul că o cumpărare de titluri la termen ferm poate fi urmată de revânzarea lor, iar vânzarea la termen ferm poate fi urmată de recumpărarea titlurilor. Caracteristici aparte prezintă tranzacțiile la termen de o lună, al căror mecanism de derulare permite efectuarea unor operațiuni specifice, cum ar fi: reportul, vânzarea pe poziție descoperit și operațiunile cu acoperire. Tranzacțiile condiționate sunt derulate la termen, dar finalizarea lor nu este obligatorie. Aceasta depinde de decizia operatorului, care suportând un cost, are dreptul, fie să renunțe la contract, fie să-și definească poziția de cumpărător sau de vânzător de titluri în funcție de evoluția viitoare a titlurilor.

Contr. forward cu reglementare lunară are urm-le car-ci: 1.clienții prezintă ordinele de cumpărare-vînzare în orice zi de Bursă. 2. reglementarea are loc într-o anumită zi cu ședință de bursă de la sfîrșitul lunii respective. 3. cumpărătorul se obligă să achite la sfîrșitul lunii contravaloarea titlurilor solicitate, iar vînzătorul se obligă să livreze la sfîrșit titlurile respective. 4. clienții pot prezenta ordine descoperite păstrăndu-și această poziție pînă la data reglementării tr. 5. pentru a interveni pe această piață cumpărătorul și vînzătorul au obligația de a depune o garanție în contul deschis la broker. Mărimea garanției e stabilită de către administrația bursieră între 20-40% din valoarea tr. 6. pentru a interveni pe această piață clientul trebuie să tranzacționeze o cantitate fixă de titluri 7. intervenția pe piața respectivă poate avea un scop real (de modificare a structurii portofoliului) 8. intervenția pe piață poate avea un scop speculativ, cumpărătorul poate cumpăra titlurile ca să le vîndă la sfîrșitul lunii, la rîndul său vînzătorul poate să vîndă titlurile pe care nu le deține și să le răscumpere înainte de sfîrșitul lunii 9. lichidarea poziției poate fi însoțită de raportarea pozițiilor sale de către cumpărător și vînzător.

Mecanismul tr. cu reglementare lunară: 1. clienții dau ordine 2. intermediarii financiari deschid conturi clienților. 3. clienții depun garanția în conturile deschise 4. intermediarii transmit ordinele primite de la clienți la Bursă 5. la bursă se formează prețul în funcție de modalitatea de negociere și de tipul de ordin dat 6.în ultima zi a lunii se lichidează contr.- iar cei doi clienți își lichidează pozițiile dacă estimările lor au fost corecte 7. în ultima zi a perioadei de lichidare cumpărătorul achită contravaloarea titlurilor, iar vînzătorul livrează titlurile 8. intermediarii financiari reglementează tr. în conturile clienților.

În cazul în care cursul acțiunilor scade,cumpărătorului nu-i convine să le vîndă, respectiv cumpărătorul nu dorește să intre în posesia unor acțiuni pe care dacă le-ar vinde ar suporta o pierdere, atunci clientul decide să efectueze o tr. de REPORT, care pentru cumpărător înseamnă posibilitatea achitării contravalorii titlurilor la sfîrșitul lunii următoare.

TR. la termen condiționate: Tranzacțiile cu primă sunt operațiuni bursiere de tip condiționat, care pe măsura apariției unor noi produse bursiere au fost în mod treptat înlocuite, pe marile piețe bursiere, cu contracte pe opțiuni. Tr. cu primă se car-ză prin: a) scadența tr. este fixă b) prețul tr. este predeterminat, fiind dat de cursul la termen stabilit pentru scadența aleasă c) cumpărătorul își asumă obligația de a plăti vînzătorului o primă la scadența tr. d) prima repr. pierderea maximă pentru cumpărător în cazul renunțării la contract. e) tr. cu primă se încheie pentru o cantitate determinată de titluri(de regulă a 100)

Tipuri de tranzacții cu primă: a)tr. cu primă în scopul obținerii de câștig b) tr. cu primă de tip arbitraj c) tr. cu primă de tip hedging

Tranzacțiile de tip stelaj sunt operațiuni care combină caracteristicile tranzacțiilor ferme cu cele ale operațiunilor de tip condiționat. Vânzătorul unui stelaj apreciază că până la scadență cursul valorilor mobiliare tranzacționate va fi stabil, în timp ce cumpărătorul stelajului anticipează o fluctuație a cursului titlului tranzacționat, în sensul creșterii sau descreșterii

Stelajul reprezintă o tranzacție fermă, deoarece la scadență, operatorul are obligația să execute contractul. Operatorul care a achiziționat un stelaj are dreptul ca la scadență să-și stabilească poziția, în funcție de evoluția cursului. Acesta poate fi cumpărător al valorii mobiliare la prețul cel mai mare prevăzut în stelaj, sau vânzător la prețul cel mai mic prevăzut în stelaj. Din acest punct de vedere, stelajul are caracteristicile unei tranzacții condiționate la termen. Stelajul comportă două cursuri, separate printr-un ecart. Limita inferioară și cea superioară a cursului sunt denumite bornele stelajului. Centrul stelajului= borna inferioară+b.superioară/2 Tranzacția de stelaj se încheie pe termen de 6 luni, dar operatorul poate executa contractul chiar în lichidarea lunii următoare încheierii tranzacției, sau într-una din următoarele cinci luni până la scadentă.

În cazul tr. cu stelaj cumpărătorul poate să aleagă poziția de cumpărător sau vînzător.

a) cumpărătorul unui stelaj anticipează o puternică fluctuație a cursului în creștere sau scădere b) vînzătorul unui stelaj speră la un curs stabil a VM pînă la scadență.

În cazul cumpărării de stelaj sunt 3 situații: 1) dacă centrul stelajului (st.) e mai mic decît cursul, titlurile se cumpără la curs și se vănd la b. inferioară 2) dacă centrul st. e mai mare ca cursul titlurile se vînd la curs și se cumpără la b.superioară. 3) dacă centrul st. este egal cu cursul, atunci jumătate de titluri se vînd la b. inferioară și se cumpără la b. superioară.

În cazul vînzării de stelaj 1) dacă centrul st. e mai mic ca cursul atunci titlurile se cumpără la b. inferioară și se vînd la curs 2) dacă centrul st. e mai mare dca cursul titlurile se cumpără la curs și se vînd la b. superioară. 3) dacă centrul st. e egal cu cursul atunci jumătate se cumpără la b.inferioară și jumătate se vînd la b. superioară.

36.Organizarea tranzacțiilor pe piețele contractelor Futures (CF)

Mecanismul de tranzacționare a contractelor futures: 1.tehnica initierii si lichidarii pozitiei Futures; 2.sistem de marje si marcarea la piata; 3.casa de compensatie.

I.Operațiunile legate de deschiderea poziției :a)încheierea contractului (deschiderea poziției) b) înregistrarea CF la Casa de Compensație; c) depunerea marjei inițiale ;d)plata comisionului privind înregistrarea CF la C. Compensație; II. Operațiuni în perioada poziției deschise : a) menținerea poziției deschise ;b) marcarea la piață zilnică de către operatorul din incinta CCompensație ;

III.Operațiuni legate de închiderea poziției :a) închiderea poziției printr-o operațiune de sens invers;b) calcularea venitului, pierderii la închiderea poziției ;c) efectuarea plății comision cu privire la înregistrarea CF în operațiunea de sens invers ;d) transferul mijloacelor bănești de către CCompensație clientului și invers ; e) încasarea efectivă a activului suport și plata mijloacelor bănești.

Mecanismul initierii unei poziții Futures prin modalitatea de negociere in ring:

1.Clientii cump/vinz se adreseaza cu ordine de cump/vinz a unei unități de tranzacționare Futures firmelor de brokeraj care ii deservesc; 2.Firmele de bursa transmit ordinele agenților de bursa din incinta bursei; 3.Ag. de bursa executa ordinele prin strigări libere; 4.Ag. de bursă din incintă confirmă firmelor de bursă executarea ordinelor; 5.Firmele de bursă confirmă executarea ordinelor celor doi clienți și raportează executarea ordinelor casei de compensație; 6.Cei doi clienți își confirmă operațiunile reciproc firmelor de brokeri; 7.Firmele de brokeraj confirmă lichidarea contractelor casei de compensație; 8.Casa de compensație anulează obligația acoperită preluată de la cumpărător prin vânzare și obligația descoperită preluată de la vânzător prin cumpărare. Pozițiile se compensează și rezultatul este zero.

În cadrul CF vînzătorul mizează pe o scădere a prețului CF iar Cumpărătorul – mizează pe o creștere a CF; Astfel veniturile cumpărătorului sunt transferate ca pierderile vinzătorului, iar;

pierderile cumpărătorului sunt transferate ca – veniturile vânzătorului;

Strategii de hedjare prin intermediul CF: Tranzacțiile futures oferă prin intermediul tranzacțiilor de hedging un mijloc foarte eficient de protecție a investitorilor împotriva fluctuației prețurilor. Hedging de vânzător este inițiat de cel care deține, cumpără sau produce anumite mărfuri fizice, în scopul de a se proteja împotriva riscului scăderii prețurilor, angajând o tranzacție futures de vânzare. Hedging de cumpărător se angajează de firmele comerciale sau de producție, ce urmează a se aproviziona cu anumite mărfuri fizice la o scadență ulterioară.

Tranzacții de spreading – care presupun angajarea de poziții diferite (long și short) pentru scadențe diferite de preț favorabile. Tranz de acest fel diminuează riscurile care se asociază mișcării zilnice a cursurilor, inițiatorul își asumă doar riscul schimbării spreadingul între cele două scadențe pentru care are angajate poziții diferite. Tranzacție futures de vânzare (short), ideală: Dacă scăderea prețurilor se produce, valoarea stocurilor de mărfuri fizice pe care le deține efectiv, se reduce în mod corespunzător, fapt cei pricinuiește o pierdere, având în paralel o tranzacție de vânzare (short) care se finalizează cu câștig pentru inițiator.2. Este însă posibil ca până la scadența tranzacției de vânzare (short) .În aceste condiții creșterea valorii stocurilor de mărfuri fizice este anihilată de pierderea pe care clientul o înregistrează la lichidarea contractului futures comercial. Tranzacții futures de cumpărare (long):1.Dacă cresc prețurile, sporirea cheltuielilor de cumpărare a mărfurilor este compensată de diferența pozitivă cu care se finalizează tranzacția futures de cumpărare (long) ; 2.Dacă prețurile scad economia ce se putea realiza din cumpărarea cu mărfuri mai ieftine este anihilată de poziția long care se finalizează cu pierderi.

37.Organizarea tranzacțiilor cu opțiuni

Mecanismul de tranzacționare a contractelor cu opțiuni: inițierea unei tr. cu opțiuni se face prin deschiderea de către client a unui cont la un intermediar, după care clientul poate lansa un ordin pe piața opțiunilor. În urma executării ordinului, clientul dobîndește o poziție pe opțiune, iar aceasta poate fi „long” , dacă a cumpărat, sau „short”, dacă a vîndut. Pentru cumpărarea și vînzarea de opțiuni, clientul trebuie să constituie anumite garanții. Bursa stabilește limitele de poziție, adică nr. maxim de opțiuni pe care un investitor le poate deține, totodată se stabilește și limita de exercitare, adică nr.maxim de opțiuni care pot fi exercitate în fiecare cinci zile consecutive de bursă de către un investitor. Casa de compensație joacă un rol esențial în procesul executării contr.cu opțiuni, ea se interpune în toate tr. încheiate la bursă devenind vînzătorul pentru toți cumpărătorii de „call” care exercită opțiunea și cumpărătorul pentru toți vînzătorii de „put” care exercită opțiunea.Esența opțiunii constă în faptul că ea oferă dreptul, dar nuși obligația unei părți(cumpărătorului) fie de a executa contractul fie de al abandona.

Formarea prețurilor pe piețele opțiunilor: prețul din contr. Cu opțiuni este format din prețul de exercitare și primă. Prețul de exercitare este stabilit de bursă în funcție de prețul de piață a produsului bursier suport(marfă, acțiune, valută). Prima e prețul plătit de cumpărător vînzătorului, pentru dreptul de a exercita sau abandona opțiunea și este achitată de către cumpărător în momentul perfectării contr. Mărimea primei se stabilește la Bursă și este influențată de prețul de piață, a produsului bursier support, prețul de exercitare, timpul pînă la expirare, rata dobînzii pentru împrumuturile fără risc.

Fiecare opțiune „call” sau „put” poate fi cumpărată sau vîndută, ceea ce dă naștere la 4 operațiuni simple: 1. cumpărarea unei opțiuni de cumpărare(„long” pe „call”) – Cumpărătorul unei opțiuni de cumpărare are dreptul, dar nu și obligația ca la scadență sau până la scadență să cumpere 100 de acțiuni la prețul de exercitare, convenit prin contract. 1)Exercitarea dreptului- cumpărătorul își va exercita acest drept numai dacă cursul acțiunii este în creștere. 2) Riscul – este limitat la prima plătită, în timp ce câștigul poate fi considerat nelimitat, fiind cu atât mai mare cu cât cursul se îndepărtează de „punctul mort”. 3) Punct mort=PE+P este acel nivel al cursului la care nici nu se pierde, nici nu se câștigă, în cazul opțiunii de cumpărare, „punctul mort” este egal cu prețul de exercitare plus prima plătită.4) Câștig nelimitat pentru cumpărătorul de CALL in cazul cresterii cursului Formule de calcul: a) Dacă Ptn>PE Venit=Ptn – (PE+P) executare b) Daca Ptn<PE Pierdere = -P abandon 2. vînzarea unei opțiuni de cumpărare („short” pe „call”) Vânzătorul unei opțiuni de cumpărare (CALL) consideră că acțiunea va avea un curs de stagnare, iar apoi începe să scadă. 1) Exercitarea dreptului – cumpărătorul își va exercita acest drept numai dacă cursul acțiunii este în creștere. 2) Riscul pentru vânzător – este nelimitat, în timp ce câștigul poate fi considerat limitat și egal cu prima încasată.3) Punct mort=PE+P – este acel nivel al cursului la care nici nu se pierde, nici nu se câștigă, în cazul opțiunii de cumpărare, „punctul mort” este egal cu prețul de exercitare plus prima plătită.4) Câștig limitat pentru vânzătorul de CALL 5) Formule de calcul: a) Dacă Ptn>PE Venit=P (Ptn+P)-Ptn abandon b) Daca Ptn<PE Pierdere = (PE+P)-Ptn executare

3.cumpărarea unei opțiuni de vînzare(„long” pe „put”) – Cumpărătorul unei opțiuni de vânzare are dreptul, dar nu și obligația ca la scadență sau până la scadență să vândă 100 de acțiuni la prețul de exercitare, convenit prin contract. 1) Exercitarea dreptului – cumpărătorul își va exercita acest drept numai dacă cursul acțiunii este în scădere. 2) Riscul – este limitat la prima plătită, în timp ce câștigul poate fi considerat nelimitat, fiind cu atât mai mare cu cât cursul se îndepărtează de „punctul mort, adică scade 3) Punct mort = PE-P – este acel nivel al cursului la care nici nu se pierde, nici nu se câștigă, în cazul opțiunii de vânzare, „punctul mort” este egal cu prețul de exercitare minus prima plătită. 4) Câștig nelimitat pentru cumpărătorul de PUT in cazul scăderii cursului.5) Formule de calcul: a) Dacă Ptn>PE Venit= (PE-P)-Ptn executare b) Daca Ptn<PE Pierdere = -P = abandon

4. vînzarea unei opțiuni de vînzare(„short” pe „put”) – Vânzătorul primește prima și speră că titlurile vor avea un curs care stagnează sau care este în creștere, astfel că cumpărătorul de PUT nu-și va putea exercita opțiunea. Deci, operatorul poate obține câștig, care este însă limitat la valoarea primei, pe când mărimea pierderii este nelimitată.1) Exercitarea dreptului – cumpărătorul își va exercita acest drept numai dacă cursul acțiunii este în scădere.2) Riscul – este nelimitat la scăderea cursului, în timp ce câștigul poate fi considerat limitat și este egal cu prima încasată .3) Punct mort=PE-P – este acel nivel al cursului la care nici nu se pierde, nici nu se câștigă, în cazul opțiunii de vânzare, „punctul mort” este egal cu prețul de exercitare minus prima plătită. 4) Câștig lim pentru vânzătorul de PUT in cazul scăderii cursului.5) Formule de calcul: a) Dacă Ptn>PE Pierdere= Ptn-(PE-P) = executare b) Daca Ptn<PE Veni = P abandon

Prima este prețul plătit de cumpărător, vânzătorului, pentru dreptul de a exercita sau abandona opțiunea și este achitată de către cumpărător în momentul perfectării contractului.Mărimea primei se stabilește la bursă pentru fiecare scadență și este influențată de: prețul de piață a produsului bursier suport; prețul de exercitare; timpul până la expirare; rata dobânzii pentru împrumuturile fără risc;

Strategii cu opțiuni în hegjarea pozițiilor pe acțiuni: Straddle este o combinație Call – Put, prețul de exercitare și scadențele fiind identice. Într-un Straddle la cumpărare se efectuează o cumpărare de „call” combinată cu o cumpărare de „put”, în timp ce într-un straddle la vînzare, combinația se realizează între o vînzare de „call” și o vînzare de „put”. Cumpărătorul mizează pe o fluctuație accentuată a cursului titlurilor, în timp ce vînzătorul apreciază că, pînă la scadență, cursul bursier al titlurilor va fi stabil. Cumpărătorul cîștigă cînd cursul se situează în afara bornelor operațiunii și pierde atunci cînd fluctuația cursului este redusă.

Strangle este o combinație dintre o opțiune „call” la preț de exercitare mai mare și o opțiune „put” la preț de exercitare mai mic. În cazul unui strangle, variația cursului acțiunii în raport cu prețul de exercitare trebuie să fie mai mare decît în cazul tr. straddle. Numai în astfel de cazuri cumpărătorul obține cîștig.

Cumpărare de STRAP:Se cumpără 2 opțiuni Call și o opțiune Put la același preț de exercitare. Perspectiva pietii – Volatilitate ridicată în sensul creșterii .Riscuri – Limitate la nivelul primei .Cistiguri -Nelimitate în special când cursul crește .Cumpărare de stelaj – combinația- 2 Call și un Put.Suma primelor*nr de titlui – pierderea maxima a cumparatorului de strap. PR Put: pex-(suma primelor); PR CALL: Pex+(prima1+prima2+prima3/2); Cumparare PUT: Ptn<Pex; formula: Pex-Ptn-prima; Cumparare CALL: Ptn>Pex; formula: 2(Ptn-PE)-P

Vânzare de STRAP: Suma primelor*nr de titlui – pierderea maxima a cumparatorului de strap. PR Put: pex-(suma primelor); PR CALL: Pex+(prima1+prima2+prima3/2); Cumparare PUT: Ptn<Pex; formula: Prima-(Pex-Ptn); Cumparare CALL: Ptn>Pex; formula: P- 2(Ptn-PE).

Cumpărare de STRIP:Se cumpără un Call și 2 Put la același preț de exercitare sau poate fi diferit. Perspectiva pietii – Volatilitate a prețului în sensul scăderii. Riscuri – Limitate la nivel de prima totala. Cistiguri – Nelimitate mai ales în sensul scăderii cursului. Cumpărare de stelaj – combinația – Un Call și 2 Put. Suma primelor*nr de titlui – pierderea maxima a cumparatorului de strip. PR Put: pex-( prima1+prima2+prima3/2); PR CALL: Pex+(suma primelor); Cumparare PUT: Ptn<Pex; formula: 2(PE-Ptn)-P; Cumparare CALL: Ptn>Pex; formula: Ptn – PE2- P.

Vânzare de STRIP: Suma primelor*nr de titlui – cistigul maxim a vinzatorului de strip. PR Put: pex-( Prima1+prima2+prima3/2); PR CALL: Pex+(suma primelor); Vinzare PUT: Ptn<Pex; formula: P- 2(PE1-Ptn); Vinzare CALL: Ptn>Pex; formula: P- (Ptn -PE2).

38.Mecanismul financiar al țării: concept și elementele componente, caracteristica sistemului financiar – element de bază al mecanismului financiar, pârghiile economico-financiare, planificarea financiară, controlul financiar, organe cu funcții în domeniul finanțelor publice, dreptul financiar.

Conceptul de mecanism financiar, structura și funcționalitatea acestuia

*Mecanismul financiar este o componentă de structură funcțională a mecanismului economic.

Mecanismul economic reprezintă ansamblu de procese, tehnici și instrumente de reglare a activității economico – sociale.

*Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile și instrumentele de reglare a activității financiare care se concretizează prin operațiuni și fluxuri financiar – monetare ce se derulează în contextul activității economico – sociale de ansamblu.

*MEC FIN reprezintă un ansamblu de metode și instrumente de natură financiară reglementate de dreptul financiar și aplicate în practică de organe cu funcții în domeniul finanțelor pentru influențarea proceselor social-economice.

Mecanismul financiar depinde de tipul societății care poate fi:

1. economia centralizată, socialistă.

Mecanismul economic și financiar presupun în principal procese, tehnici și instrumente de reglare de la centru de către stat. Componența inițială pentru acest tip de mecanism îl prezintă –planul unic cu caracter obligatoriu în execuție.

Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul financiar și formele specifice de planificare financiară în particular: planificarea fluxurilor de constituirea fondurilor; de distribuire și de utilizarea lor.

2.economia de piață Care se bazează pe așa numite procese de autoreglare, presupune un mecanism bazat pe adaptabilitatea la condițiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.

În condițiile creșterii rolului statului în economia de piață în conformitate cu doctrinele economice care acceptă și argumentează necesitatea intervenției statului în economie, se presupune utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar – monetare pentru reglarea activității social – economice.

Deci, mecanismul financiar reprezintă mod de organizare a fluxurilor financiar – monetare, și mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor bănești financiare.

Elementele structurale ale mecanismului financiar:

1.fondurile financiare;

2.pîrghiile financiare;

3.metode administrative de gestiune financiară;

4.organele cu funcții în domeniul finanțelor;

5.dreptul financiar.

Sistemul financiar-element de baza al mecanismului financiar

Termenul de finanțe în sens larg include:*finanțele publice, *relațiile de credit, mijlocite de bănci sau de alte instituții specializate, *relațiile care apar în procesul constituirii și repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane și de răspundere civilă și finanțele întreprinderii.

Fiecare componentă a finanțelor, privite în sens larg, are o existență de sine stătătoare, reprezentând, însă, o parte dintr-un întreg. Între aceste părți există raporturi strânse, se influențează reciproc, formând un sistem.

Ca sistem, finanțele pot fi privite dintr-un împătrit punct de vedere și anume:

1. ca un sistem de relații economice în expresie valorică, bănească și care exprimă un transfer de resurse financiare, fiind format din sistemul financiar public și sistemul financiar privat

Sistemul financiar public cuprinde:

relațiile care se evidențiază în bugetul de stat și în bugetele sociale;

relațiile care se evidentiază în bugetul asigurărilor de sănătate și în bugetele altor acțiuni care țin de asigurările sociale;

relațiile generate de constituirea și repartizarea fondurilor speciale extrabugetare;

Sistemul financiar privat cuprinde:

relațiile de credit bancar;

relațiile de asigurări și reasigurări de bunuri, persoane și răspundere civilă;

relațiile generate de constituirea fondurilor la dispoziția întreprinderilor.

2. ca un sistem de fonduri de resurse financiare care se constituie în economie la anumite niveluri și se utilizează în scopuri precis determinate.

3. ca un sistem de planuri financiare, care evidențiază anumite procese prevăzute a se produce în economie, în decursul unei anumite perioade de timp.

4. ca un sistem de instituții și organe, care participă la organizarea relațiilor, la constituirea și distribuirea fondurilor, precum și la elaborarea, executarea și controlul planurilor financiare.

Prin urmare, componentele sistemului financiar sunt:

bugetul de stat și bugetele locale;

asigurările sociale de stat;

fondurile speciale extrabugetare;

creditul public și bancar;

asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă;

finanțele întreprinderilor.

1. Bugetul de stat și bugetele locale

*Evidențiază relațiile de repartizare a unei părți importante a P.I.B. în scopul satisfacerii nevoilor sociale; Este vorba de prelevări de venituri de la persoane fizice și juridice, la dispoziția autorităților centrale de stat, județene, municipale, orășenești, comunale, prin mijloace de constrângere (impozite, taxe, contribuții, amenzi, penalități, etc) și pe baze contractuale (chirii, redevențe, etc).

*Pe de altă parte evidențiază relațiile care se formează în procesul de distribuie a resurselor astfel colectate în favoarea unor instituții, întreprinderi, persoane fizice, sub forma alocațiilor bugetare (transferuri, dobânzi, plata salariilor și a altor drepturi de personal, plata pentru achiziții de materiale și prestări de servicii, subvenții, etc)

Prin intermediul acestor bugete se realizează un proces continuu de distribuire și redistribuire de resurse financiare între: *sfera materială și cea nematerială; *ramuri (subramuri) ale economiei naționale; *sectoare și grupuri sociale; *membrii societății luați în mod individual.

Prin sistemul prelevărilor la buget și cel al alocațiilor bugetare, statul influențează atât mărimea și destinația fondului de consum, cât și mărimea și structura formării brute de capital.

2. Asigurările sociale de stat:

Asigurările sociale de stat realizează protecția persoanelor asigurate în caz de: -pierdere a capacității de muncă; -șomaj; -la o anumită vechime în muncă; -deces al unui membru de familie, etc.

Prestațiile de asigurări sociale se prezintă sub forme multiple, cum sunt:*pensiile:-pentru munca depusă și limita de vârstă;-pentru pierderea totală a capacității de muncă;-de urmaș, etc. *îndemnizațiile:-pentru prevenirea îmbolnăvirilor;-pentru refacerea și întărirea sănătății; -entru pierderea temporară a capacității de muncă; -de maternitate; -de naștere și pentru creșterea copilului.

*ajutoarele: -de șomaj; -de integrare profesională;-de sprijin; -de deces. *acoperirea (parțială sau totală) a: -costului medicamentelor achiziționate din farmacii; -cheltuielilor de spitalizare; -trimiterilor la tratament balneoclimateric și la odihnă, etc.

Finanțarea prestațiilor de asigurări sociale se realizează cu resurse financiare procurate de către stat pe seama contribuțiilor angajatorilor și angajaților. Contribuțiile la asigurările sociale sunt stabilite prin lege, iar plata lor, la termenele legale, este obligatorie. Procesul de colectare a resurselor financiare destinate acțiunilor de asigurări sociale și de repartizare a acestora pe destinații își găsește reflectarea în: *bugetul asigurărilor sociale de stat; *bugetul asigurărilor sociale de sănătate; *bugetul fondurilor de ajutor de șomaj.

3. Fondurile speciale extrabugetare

Fondurile speciale extrabugetare sunt constituite, prin lege, pentru finanțarea anumitor necesități de ordin economic și social. Se alimentează din contribuții, taxe și alte vărsăminte stabilite în sarcina persoanelor juridice și/sau fizice și se utilizează, exclusiv, pentru finanțarea obiectivelor aprobate prin legea de instituire a acestora. Pentru fiecare fond special se întocmește câte un buget propriu și se aprobă anual de către parlament.

Vărsămintele la fondurile speciale sunt obligatorii și fără contraprestație directă, iar neefectuarea lor în cuantumul și la termenele stabilite, atrage după sine sancțiuni.

Soldurile fondurilor speciale, existente la finele anului, se reportează în anul următor cu aceeași destinație.

4. Creditul public și creditul bancar

Prin intermediul creditului public autoritățile publice centrale și unitățile administrativ-teritoriale își procură resursele financiare necesare completării resurselor bugetare ordinare proprii. Împrumuturile organelor administrației publice, centrale și locale se contractează pentru obiective precise, pe piața internă și/sau externă, în limitele aprobate de organele abilitate, rambursabile la termenele și din sursele stabilite, cu plata de dobânzi; se utilizează pentru finanțarea unor obiective sociale, economice sau de altă natură, pentru acoperirea deficitului bugetar etc.

Creditul public constituie o componentă a sistemului financiar public, în timp ce creditul bancar este parte integrantă a sistemului financiar privat. Creditul bancar exprimă relații de redistribuire a resurselor financiare între cei care posedă astfel de resurse temporar disponibile și cei care au nevoie de ele în diferite scopuri. Creditele bancare se acordă pentru obiective precise, pe termene limitate, având la bază garanții materiale și sunt purtătoare de dobânzi.

5. Asigurările de bunuri, persoane și raspundere civilă

Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă cuprind relațiile bănești prin intermediul cărora se constituie fondul bănesc necesar refacerii bunurilor avariate sau distruse de calamități naturale și accidente, repararii unor prejudicii, plății sumelor asigurate cuvenite persoanelor asigurate, finanțării măsurilor de prevenire, limitare și combatere a daunelor.

Fondul de asigurare se constituie pe seama primelor de asigurare prin efectul legii și facultative plătite de persoanele juridice și fizice asigurate; relațiile economice care apar în procesul constituirii și utilizării fondului de asigurare sunt relații de redistribuire intervenite între membrii comunității de risc, pe de o parte și cei asigurați, care au suferit daune de pe urma producerii riscului asigurat, pe de altă parte.

6. Finanțele întreprinderilor

Întreprinderile, înainte de a fi consumatoare de resurse financiare atrase de pe piața de capital, sunt importante furnizoare de impozite și taxe pentru bugetul de stat și bugetele locale, de contribuții la bugetele asigurărilor sociale de stat și asigurărilor sociale de sănătate, de taxe și alte vărsăminte fondurilor speciale, de prime de asigurare societăților de asigurări și reasigurări, de disponibilități bănești băncilor comerciale la care își au conturi, de dividende acționarilor și de dobânzi creditorilor.

Sistemul fondurilor financiare – reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar considerat la nivelul unei țări, semnifică totalitatea fondurilor bănești financiare ce se constituie la scara economiei naționale și între care se manifestă legături de condiționare directe și indirecte.

Delimitarea următoarelor categorii de fonduri bănești financiare:

în funcție de tipul de proprietate, avem: public: fonduri bugetare, fonduri extrabugetare;fonduri speciale constituite la dispoziția organelor de stat centrale sau locale; fondurile de asigurare; fondurile de creditare; fondurile financiare ale întreprinderilor cu capital de stat.

privat: fondurile întreprinderilor cu capital privat; fondurile de asigurare create de întreprinderile private; fonduri de creditare private.

Constituie proprietate publică fondul bugetar central de stat, fondurile bugetare ale unităților administrativ-teritoriale, fondul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale extrabugetare, fondurile proprii ale întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat și ale instituțiilor publice, fondurile proprii ale băncilor și societăților de asigurare cu capital majoritar sau integral de stat.

Fondurile proprietate publică pot fi grupate în funcție de calitatea pe care o are statul ca titular al acestora. Din acest pdv statul apare în calitate de: -autoritate publică;-agent economic;-asigurator;

bancher (împrumutător).

Astfel, pentru îndeplinirea funcțiilor ce-i revin în calitate de autoritate publică, statul folosește o parte din resursele bugetare pentru finanțarea cheltuielilor pentru apărarea națională, menținerea ordinii publice și a siguranței naționale, relațiile externe și satisfacerea altor nevoi sociale.

Ca agent economic, statul folosește fondurile aparținând întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat, o parte din resursele bugetare, precum și resurse mobilizate pe piața capitalurilor de împrumut pentru finanțarea unităților și acțiunilor economice.

Ca asigurator, statul utilizează fondul asigurărilor sociale constituit la dispoziția sa pentru acordarea de pensii, îndemnizații, ajutoare și alte prestații. El folosește de asemenea și fondurile de asigurare de bunuri, persoane și răspundere civilă, care se constituie de către societățile de asigurare cu capital integral sau majoritar de stat.

Ca împrumutător, statul dispune de fondurile de creditare constituite la băncile cu capital integral sau majoritar de stat, fondurile provenite din privatizarea unor fabrici, uzine, locuințe și a altor bunuri proprietate de stat precum și de cele procurate pe calea creditelor externe.

Sunt proprietate privată fondurile aparținând societăților comerciale, agricole, bancare, de asigurare și reasigurare cu capital integral sau majoritar privat, întreprinzătorilor particulari, altor asociații fără scop lucrativ și resursele bănești ale populației.

în funcție de nivelul la care se administrează diferite fonduri, se disting:* centralizate administrate la nivelul macro(fondul bugetar de stat; fondurile asigurărilor sociale;diverse fonduri cu destinație specială; fondurile asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă; fondurile de creditare etc. sau mediu economic (fondurile bugetare ale județelor, municipiilor, orașelor și comunelor).* descentralizate administrate la nivelul microeconomic , care cuprind fondurile proprii ale unităților economice, instituțiilor publice și populației..

după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducției, fondurile pot fi: *de consum social, *de investiții, *de consum

după scopul urmărit prin constituirea și utilizarea fondurilor financiare, pot fi:

*destinate să satisfacă nevoi de consum curent; *destinate înlocuirii sau creșterii activelor fixe sau finanțării investițiilor

în funcție de dreptul dispoziției asupra fondurilor financiare constituite se pot distinge:

8aflate la dispoziția statului; la dispoziția administrației centrale de stat,

– administrației locale de stat, întreprinderilor de stat, instituțiilor financiar – bancare de stat, instituțiilor operative de stat.* la dispoziția agenților economici privați

După destinația primită, se disting: -fonduri de înlocuire și de dezvoltare; -fonduri de consum;-fonduri de rezervă; -fonduri de asigurare.

În scop de înlocuire a mijloacelor fixe scoase din uz datorită uzurii lor fizice și morale și de dezvoltare (crearea de noi întreprinderi, restructurarea, retehnologizarea, dezvoltarea celor existente) se folosesc fondurile proprii ale întreprinderilor, fondurile procurate de acestea pe piața capitalului de împrumut, o parte din fondurile statului și o parte din resursele proprii ale populației.

În scop de consum se utilizează o parte din fondurile bugetare, fondurile asigurărilor sociale, o parte din fondurile proprii ale întreprinderilor și o parte din veniturile instituțiilor și ale populației.

Servesc ca fonduri de rezervă fondurile înscrise în bugetul de stat și în bugetele locale cu acest titlu și care servesc pentru finanțarea unor acțiuni și sarcini intervenite în cursul anului, precum și fondurile de rezervă constituite la dispoziția întreprinderilor pentru acoperirea eventualelor pierderi.

Fonduri de asigurare sunt cele constituite la dispoziția societăților de asigurare cu acest titlu și care servesc pentru acoperirea daunelor suferite de pe urma calamităților naturale, a accidentelor și a altor evenimente aleatorii.

După titlul cu care se constituie fondurile financiare publice, distingem: *prelevări cu titlu definitiv și caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuții); *prelevări cu titlu rambursabil și caracter facultativ (depuneri la bănci și alte instituții de credit ale statului, subscrieri la împrumuturi de stat); *transferuri externe rambursabile (împrumuturi din străinătate) sau nerambursabile (granturi, donații, ajutoare, etc.).

Metode administrative de gestiunea financiară : Previziunea financiară;Procesul bugetar ;

Elaborarea actelor normative și instructive; Evidența contabilă și bugetară; Controlul financiar; rganizarea dirijării; Alte metode

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

Previziunea financiară (planificarea)– reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin determinarea volumului resurselor financiare, formelor și metodelor de mobilizare a lor, stabilirea indicatorilor financiari, proporțiilor și mărimii fondurilor de mijloace bănești, surselor de formare a lor și obiectivelor de utilizare.

Exemple:*bugetul de stat; *bugetul administrației centrale; *bugetul unităților administrativ teritoriale; *bugetul societăților comerciale cu capital de stat; *devize de cheltuieli a instituțiilor publice; *planuri de casă

Metode de previziune financiară.

metoda de balanță – întocmirea planului financiar sub formă de bilanț în care sunt reflectate veniturile și cheltuielile.

metoda bazată pe normative – reprezintă determinarea cheltuielilor reieșind din normele și normativele de cheltuieli.

Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice( utilizate la diminsionarea chelt), norme de stoc(imdica marimea stocurilor curente), norme de amortizare( servesc la calculul amortizarii MF ale unitatilor economice ce se includ in cost de productie sau chelt de circulatie), norme de asigurare (serv la stab sumelor asiguratela anum categ de bunuri), norme de cheltuieli(ex. Salarii, burse, alocatii) etc.

Renunțându-se la planificarea obligatorie, sistemul de orientare a dezvoltării economico-sociale a țării are la bază un instrument denumit, generic, program de dezvoltare a economiei naționale. Acest program are caracter orientativ și urmărește evidențierea următoarelor aspecte: 1.nevoile și posibilitățile economiei naționale; 2.cerințele pieței interne; 3.conexiunile economiei naționale cu economia mondială.

Odată cu elaborarea programelor de dezvoltare a economiei naționale, se întocmesc balanțe financiare de sinteză, care: *au caracter orientativ; *cuprind resursele financiare estimate a se realiza în perioada de referință, precum și destinațiile acestora (pentru consum public și privat, formarea brută de capital fix etc.); *servesc ca instrumente de fundamentare a echilibrului financiar la nivel macroeconomic.

Separat de acestea, se întocmesc planuri financiare publice cu caracter executoriu, cum sunt: *bugetul administrației centrale de stat; *bugetele locale; *bugetul asigurărilor sociale de stat; *bugetele fondurilor speciale; *bugetele de venituri și cheltuieli ale instituțiilor publice autonome.

Sub aspect temporal planurile financiare au orizonturi de timp diferite, astfel: *Balanța financiară a economiei naționale se întocmește pe termene medii și se actualizează anual; *Planurile financiare cu caracter executoriu se întocmesc pe termene scurte, de regulă pe un an.

În actualele condiții, când fiecare unitate economică își desfășoară activitatea pe baza propriului său program, indicatorii economici cuprinși în programul de dezvoltare a economiei naționale nu se mai defalcă pe agenți economici și nu mai au caracter imperativ. Caracter imperativ au doar indicatorii de venituri și cheltuieli aprobați prin bugetul național public.

Controlul financiar – reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a normelor juridice ce reglementează activitățile financiare.

Obiect al controlului financiar: procesele de repartiție bănească de formare și utilizare a fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei naționale.

Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor și instituțiilor de stat și asupra respectării reglamentărilor financiar – contabile de către regiile autonome, societățile comerciale și alți agenți economici în legătură cu îndeplinirea obligațiunilor acestora față de stat. Controlul financiar reperezinta un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficientelor si de stabilire a masurilor necesare pentru restabilirea legalitatii.
Prin modul de organizare si exercitare, precum si prin modul si obiectivele ce le urmareste, controlul financiar indeplineste unele functii si anume: functia de evaluare, preventive, de documentare recuperatorie si o functie pedagogica.
1. Functia de evaluare. Cuprinde acte si operatiuni de estimare a situatie de facto, comparative cu cea de juro, realizarile obtinute in raport cu obiectivele si scopurile prestabilite. De asemenea, prin intermediul acestei functii, pe langa constatarea starii reale, se efectueaza si o apreciere a performantelor unei actiuni economice, precum si a unor entitati organizate ca persoane juridice.
2. Functia preventiva. Consta intr-o serie de masuri luate de catre organelle de control, in vederea evitarii si eliminarii unor fraude, inainte de a se produce efectele negative ale acestora, prin identificarea si anularea cauzelor care le genereaza sau favorizeaza. Prin caeasta actiune, controlul are sarcina de a opri actele si operatiunilor care nu sunt legale, in faza de angajare a societatii comerciale de consiliu de administratie al acesteia. In aceste sens, actiunea preventive se manifesta inaintea emiterii actelor sau efectuarii operatiunilor, astfel incat sa se printampine eventualele prejudicii. Prin intermediul acestei functii, pe langa legalitatea actelor si operatiunilor se mai urmareste oportunitatea, necesitatea si economicitatea acestora.
3.Functia de documentare. Permite cunoasterea proceselor care au loc in activitatea economica, a rezultatelor activitatii din structurile economice, relevarea fraudelor si depistarea cauzelor acestora, precum si identificarea actiunilor eficiente pentru a fi generalizate. Astfel, controlul participa nemijlocit la actul de conducere, furnizand date si informatii pentru fundamentarea deciziilor economico-financiare.
4. Functia recuperatorie. Evidentiaza un aspect foarte important al controlului financiar, deoarece ea nu se limiteaza la prevenirea si aprecierea starii de fapt, dar actioneaza si pentru descoperirea si recuperarea pagubelor, precum si pentru stabilirea, conform legii,a raspunderii juridice. Pentru recuperarea prejudiciilor constatate, organelle de control au obligatia de a stabili forma procedurala prin care urmeaza sa se faca recuperarea, pentru stabilirea integritatii avutului public.
Formele procedurale legale de recuperare sunt: recuperarea pe cale executarii silite, recuperarea pe calea raspunderii materiale reglementata de legislatia muncii, precum si recuperarea pe calea actiunii civile in justitie.
5. Functia pedagogica. Permite actiuni de educare a celor care au drepturi si obligatii in formarea si utilizarea fondurilor publice. Controlul, prin rezultatele sale, contribuie la formarea deontologiei profesionale, indeosebi a celor implicate in administrarea fondurilor publice. La randul lor, persoanele care alcatuiesc corpul de control, prin nivelul de pregatire si atitudine civica, trebuie sa reprezinte un model de comportament correct dar si intransigent. Aceasta functie se realizeaza si in combaterea manifestarilor ilegale, prin depistarea si sanctionarea lor cu fermitate. Publicitatea realizata in jurul acestor cazuri va contribui si va favoriza indeplinirea corecta, in deplina legalitate a atributiunilor de serviciu. Exercitatea intr-un spirit de obiectivitate si legalitate a controlului, este in masura sa asigure relatii corecte si civilizate intre controlor si controlat

Instituții și organe cu atribuții în sfera activității financiare

Instituțiile și organele cu atribuții în sfera activității financiare reprezintă o altă componentă structurală a mecanismului financiar denumit în practică aparat financiar bancar.

Aceste instituții se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct îndeplinind atribuțiuni privitoare la derularea operațiunilor financiar-monetare, începînd de la derulare și încheind cu controlul efectuărilor.

Organele cu funcții în domeniul finanțelor publice: Institutii:I) Nespecializate-a) legislative: Parlamentul, Consiile Municiipiile, Raionale, orășănești, sătești. B)executive: Președintele, Guvernul, Primăriile; II)Specializate-a) La nivel macroeconomic: Banca Națională, Bănci Comerciale, Companii de Asigurare, Ministerul Finanțelor cu toate elementele structurale la nivel central și în plan teritorial, organe de control financiar și în primul rînd Curtea de Conturi, Inspectoratele Fiscale, Centru de Combatere a Crimelor Economice și Corupției ;b)s La nivel microeconomic: Compartimentele financiare din structura organizatorică a întreprinderilor și instituțiilor private și de stat.

Atribuțiunile financiare ce revin diferitelor instituții și organe pot fi:

I.Atribuțiunile Parlamentului: *Dezbaterea și aprobarea programelor de guvernare , incluzînd și componența financiară a acestor programe. *Legiferarea activității financiare începînd cu aprobarea legii finanțelor publice.*Reglementarea prin legi a diferitelor laturi ale activității financiare publice, între care cele privitoare la:- sistemul de impozite, taxe și contribuții, care sunt numai de competența acestuia, atunci cînd sunt destinate bugetului administrației centrale.- legiferarea asigurărilor sociale sau a asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă.- legiferarea instituțiilor financiare publice, inclusiv a celor de control financiar; (Parlamentul asigură și controlul asupra bugetului de stat în faza de închidere a exercițiului bugetar).

II.Atribuțiunile Guvernului:*Elaborarea proiectului bugetului administrației centrale și definitivarea proiectului de buget prezentat Guvernului de Ministerul Finanțelor. *Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat; *Obligația de a prezenta Parlamentului atît proiectul de buget în faza supunerii spre aprobare, cît și a contului de închidere. *Organizarea și răspunderea de desfășurarea execuției prevederilor bugetare, prezentînd propuneri de revizuire a prevederilor bugetare.*Analiza periodică a situației financiare a țării și luarea de măsuri pentru asigurarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic.

III.Ca organ financiar nespecializat se distinge și Ministerul Muncii cu sfera asigurărilor sociale.

IV.Atribuțiunile financiare ale organelor locale: elaborarea, aprobarea și execuția bugetelor locale.

V.Ministerul Finanțelor exercită administrarea în sfera finanțelor publice și are preocupare directă în a elabora și urmări execuția prevederilor bugetare aprobate. El: *Organizarea, coordonarea și elaborarea proiectului de buget public, inclusiv a bugetului administrației centrale de stat. Din acest punct de vedere, Ministerul Finanțelor emite normele ce reglementează modul de desfășurare a lucrărilor privitoare la întocmirea proiectului bugetar și după definitivarea acestuia la nivelul său prezintă acest proiect spre aprobarea Guvernului. *Participă împreună cu Banca Națională la elaborarea balanței financiar monetare și valutare a țării.*Efectuează studii de oportunitate privitoare la investiții și asigură cadrul normativ privind derularea activității financiare, inclusiv la contabilitatea agenților economici.

*Elaborarea și adaptarea pe parcurs a sistemului cu pîrgii economico financiare cu satabilirea cadrului de funcționare a acestora în cadrul mecanismului financiar. *Organizarea și exercitarea prin organe proprii a controlului financiar de stat.*Fundamentează și propune cadrul legislativ privind activitatea financiară, inclusiv modul de acoperire a deficitului bugetar și de gestionare a datoriei publice. *Gestionează participarea statului cu capital la diferite societăți comerciale, inclusiv la societăți mixte, și exercită supravegherea financiară a agenților economici cu capital de stat.

VI.Băncile se constituie într-o rețea de instituții specializate în efectuarea activității financiar-valutare, constituind un sistem bancar. În centru se situează Băncile de Emisiune sau Naționale. Această structură a sistemului bancar este considerată Bancă Centrală de Stat, care asigură supravegherea activității tuturor băncilor. *Ca atribuțiune exclusivă este singurul organ de emisiune monetară. *Banca Națională poartă răspunderea pentru reglementarea activității privind circulația monetară, creditarea bancară și operațiile valutare, colaborînd cu Ministerul Finanțelor. *Posibilitatea efectuării de operațiuni de scontare sau reescontare a efectelor de comerț (primește de la băncile comerciale efecte și le acordă acestora credite în baza lor; cambia).* Acordă credite băncilor comerciale și instituie obligația de constituire a rezervelor de către băncile comerciale.

VII.Băncile comerciale ca verigi ale aparatului financiar bancar acționează ca: *Intermediari financiari în economie. *Efectuează operațiuni cu plăți și încasări, operațiuni de creditare a agenților economici, desfășurînd operațiuni bancare pe teritoriul național și extern. *Primesc și administrează depozite de disponibilități bănești ale persoanelor fizice sau juridice. *Efectuiază operațiuni de creditare în monedă națională sau valută, operațiuni de scontare a efectelor comerciale prezentate de agenții economici și operațiuni de vînzare – cumpărare a titlurilor de credit emise de stat.

VIII.Instituțiile de asigurare – activitate de asigurări de bunuri, persoane, răspundere civilă: *Organizează și desfășoară operațiunile financiare în raport cu persoanele fizice și juridice cu care încheie contracte de asigurare. *Emite reglementările interne privind organizarea și efectuarea asigurărilor, inclusiv stabilirea primelor de asigurări și categoriile de acordare a despăgubirilor.

IX.Compartimentele financiare de la nivelul întreprinderilor și instituțiilor cu caracter operativ, atît din sfera activităților materiale și ne materiale îndeplinesc atribuțiuni financiare legate de: *Organizarea și efectuarea tuturor operațiunilor bănești, financiare la acest nivel. *Obligația elaborării bugetului de venituri și cheltuieli sau altor tipuri de buget. *Urmăresc îndeplinirea obligațiilor financiare ale fiecărei instituții și realizarea creanțelor financiare ale acestora.

Pîrghiile economico – financiare

Metodele de prelevare și de plată capătă caracter de pârghie, în măsura în care, asigurând înfăptuirea funcției de repartiție a finanțelor influențează pozitiv anumite laturi ale activității economice în diverse faze ale procesului reproducției sociale.

Pârghiile economico-financiare, utilizate în procesul reproducției sociale, constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acționează pentru stimularea interesului economic al unei anumite colectivități (ramură sau subramură economică, grup social, profesional, zonă geografică, etc.) sau al membrilor acesteia luați în mod individual pentru realizarea unui anumit obiectiv. Aceste pârghii sunt utilizate nu numai pentru stimularea interesului economic al participanților la procesele economice în realizarea anumitor obiective, ci și pentru sancționarea materială a acestora, în cazul nerespectării unor obligații legale sau contractuale. Dacă valorificarea interesului economic provocat de acțiunea unei pârghii economico-financiare garantează obținerea unor avantaje materiale suplimentare, în schimb, sancțiunea economică determină o anumită diminuare a acestor avantaje, echivalând cu o „cointeresare negativă".

Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare, a unor metode administrative, cum sunt, de pildă:*întocmirea de prognoze, programe economice și planuri financiare pentru a ști în ce direcții, în ce ritm, cu ce eforturi și cu ce rezultate se dezvoltă economia, ramurile economice, sectoarele și unitățile economice; *conducerea evidenței contabile și întocmirea documentelor de sinteză contabilă după normele metodologice stabilite de autoritățile publice competente; *exercitarea controlului financiar de către organele specializate asupra modului de gestionare a mijloacelor materiale și bănești ale statului; *reglementarea de către stat a modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice; *reglementarea regimului valutar ș.a.

Pîrghia economico – financiară este instrument de natură economică sau financiară, cu ajutorul căreia statul acționează asupra interesului economic al unei colectivități determinate sau al membrelor acesteia luați în mod individual pentru realizarea unui obiectiv anumit, sau stimulînd evoluția în direcțiile dorite.

În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piață pârghiile financiare contribuie la rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluționa cu funcționarea obișnuită a mecanismului respectiv.

În țările în curs de dezvoltare, prezintă interes preocupări pentru reformele fiscale orientate în direcția creșterii capacității de influențare a dezvoltării economice prin pârghii economico financiare.

Se apelează:

1.la variante de impunere care presupun o folosire mai intensivă a resurselor, inclusiv stimularea întreprinzătorilor autohtoni în realizarea de investiții sau atragerea de capital străin.

2.la măsuri și la practica amortizării accelerate a capitalului fix stimulînd procesul de capitalizare ca și scutirea impozitului pe profit a părții de profit destinat investițiilor.

3.subvenționarea de către stat a întreprinzătorilor privați, subvenționarea dobînzelor la împrumuturile bancare.

Pârghiile financiare pot fi:

Pârghiile financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanțelor publice, se are în vedere folosirea tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la dispoziția statului și tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor financiare ale statului. Sau elaborat variante de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în numeroase țări dezvoltate, în principal pe aceste pârghii, cu suportul în prelevările de către stat și finanțate de către stat.

Impozite și taxe se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare economică atît în plan intern, cît și în plan extern.Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de restituirea lor au devenit un suport important în realizarea obiectivului de creștere economică și de restructurare și modernizare a economiei și creștere a volumului exportului, stimularea importului de materii prime pentru produse destinate exportului, taxe vamale specifice. Pîrghiile de acest fel au ca suport rațional necesitatea armonizării intereselor individuale cu cele naționale: (împrumuturi, subvenții, investiții, transferuri, burse, pensii, indemnizații)

Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor pot fi : *profitul; *rentabilitatea; *preț, tarif, cost; *rata dobînzii; *curs valutar; *cursul hîrtiilor de valoare; *amenzi, penalități; *amortizare; *sisteme de fonduri.

Tipuri de Pirghii economic-financiare:* Preț,Tarif,Cost,Beneficiu,Rentabilitate,Curs valutar,Curs al hârtiilor de valoare,Dobânda,Rata dobândei,Rata scontului ,Curs de revenire, Amenzi, Penalități; *Impozite; Taxe; Împrumuturi; Subsidii; Subvenții; Investiții; Transferuri; Burse; Pensii;Îndemnizații;

* Emisiunea monetară; Sisteme de retribuție; Sisteme de amortizare; Sisteme de fonduri

Drept financiar: ansamblul normelor juridice prin care se reglementează legislativ instrumentele financiare ale statului, metodele și tehnicile de aplicare a lor, drepturile, obligațiile și funcțiile organelor cu atribuții și răspunderi în domeniul finanțelor.

Principalele aspecte financiare, ce necesită reglementare legislativă:Veniturile și cheltuielile publice, Procesul bugetar, Impozitele și taxele, Sancțiunile financiare, Împrumuturile de stat, Asigurările sociale de stat, Drepturile și obligațiunile organelor cu funcții în domeniul finanțelor publice,

Norme reglementării juridice privind activitatea financiară

Funcționarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existența unui cadru reglementativ privitor la organizarea și efectuarea operațiunilor bănești și financiare. Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar de ordin tehnic obligatoriu de respectat de către participanții la fluxurile financiar monetare. Se concretizează prin legi, ordonanțe și ordine emise de organe ale puterii administrative de stat sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice și sociale pentru domeniul lor de activitate.

Existența lor asigură derularea fluxurilor financiar-monetare în echilibrul cunoscut de participanții la aceste fluxuri, constituind o premiză a corelării și armonizării lor. Asemenea norme și reglementări vizează: *Instituirea și realizarea veniturilor, cheltuielilor bugetare. *Organizarea și funcționarea instituțiilor de control financiar și modul de funcționare a acestora. *Regimul creditelor bancare și gestiunea datoriilor publice. *Sistemul de pârghii economico-financiare. *Regimul dobînzii. *Relațiile valutare la care participă agenți economici sau statul.

În plan microeconomic, operează norme și reglementări a căror aplicabilitate trebuie să țină seama de specificul activităților fiecărei întreprinderi integrîndu – se în reglementările care asigură cadrul general obligatoriu pentru derularea operațiunilor financiar monetare.

O condiție indispensabilă este asigurarea concordanței dintre reglementările din activitatea financiară emise la diferite niveluri de decizie, evitînd contradicțiile posibile cu efecte negative.

Obiectul reglementărilor juridice mai fac și o serie de probleme ce necesită intervenția statului. Este vorba de: -Intervenția statutului la formarea sau controlul unor categorii de prețuri și tarife; -Intervenția statului pe piața forței de muncă, stabilirea salariului minim, acordarea ajutorului de șomaj ect.-Intervenția statului pe piața monetară (luarea de măsuri cu caracter inflaționist sau deflaționist); -Intervenția statului pe piața capitalului de împrumut (acordarea de credite de la fondurile publice, garantarea unor credite ect.);-Reglementările de natură financiară formă de legi, hotărâri, regulamente, ect., emise de Parlament, Guvern, Ministere sau alte organe de stat.

Principalele acte normative cu caracter financiar ce reglementează procesele financiare în Republica Moldova sînt: Constituția, Codul fiscal, Legea anuală a bugetului de stat, Legea cu privire la sistemul bugetar și procesul bugetar, Legea privind sistemul public de asigurări sociale, Legea privind finanțele publice locale, Legea instituțiilor financiare, Legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat ect.

Normele juridice din domeniul finanțelor constituie reglementări de strictă aplicabilitate, care nu admit soluții bazate pe analogie. Între reglementările emise de diferite organe de stat trebui să existe o concordanță deplină. Mai mult ca atît, legile, hotărîrile, regulamentele, trebuie să fie astfel redactate încât să nu mai necesite norme tehnice ori instrucțiuni de aplicare.

În cazul apariției de conflicte dintre organele autorității administrative – ministere, prefecturi, primării și persoane fizice sau juridice în legătură cu stabilirea sau perceperea impozitelor, taxelor, dimensionarea creditelor bugetare, repartizarea sau utilizarea resurselor financiare publice, desfășurarea controlului financiar, ținerea evidenței, administrarea patrimoniului public etc. este necesar să se respecte reglementările legale de soluționare a litigiilor apărute.

39. Conceptul de politică financiara: instrumentele politicii financiare, elemente componente, particularitățile politicii financiare în Republica Moldova.

Conceptul de politică financiară

Politica financiară este o componentă a politicii generale, care reprezintă o formă de organizare și conducere a unei colectivități umane pentru satisfacerea intereselor sale. Politica economică a statului reprezintă o acțiune generală a puterii publice centrale, conștiente, coerente și finalizate care se exercită în domeniul economiei adică influențează producția, schimbul, consumul bunurilor, serviciilor și constituirea capitalului .

Politica financiară face parte din politica generală a statului și îndeplinește un rol important a includerii diverselor programe de dezvoltare economică.

Politica financiară – exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor, instituțiilor privind procurarea și dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru influențarea proceselor economice și a relațiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice și obținerea echilibrului general adecvat în economie.

Principalele componente ale politicii financiare sunt: 1.metodele și mijloacele concrete privind procurarea și dirijarea resurselor financiare; 2.instituțiile, instrumentele și reglementările financiare utilizate de stat pentru influențarea proceselor economice și a relațiilor sociale într-o anumită perioadă.

Sarcinile politicii social economice sunt:*Asigurarea libertății economice;*Asigurarea ocupării complete a forței de muncă;*Asigurarea creșterii economice;*Asigurarea stabilității prețurilor; *Protecția mediului înconjurător; *Crearea condițiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau nu pot lucra; *Introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populației cu venituri scăzute.

Politica social-economică a statului are următoarele componente (reieșind din sarcinile care trebuie de realizat)

1.Politica financiară (include politica bugetar-fiscală și cea monetar–creditară, politica valutară și cea a cursului de schimb).

2.Politica prețurilor(reglementează costurile și dobânzile).

3.Politica de venituri salariale (stabilește modul de formare a salariului din sectorul public, salariul minim, ca raport dintre veniturile salariale din diferite ramuri, în scopul menținerii ratei inflației sub controlul statului).

4.Politica comercială (reglementează activitatea de comerț extern).

5.Politica industrială (reglementează activitatea în domeniul industrial).

6.Politica agrară(reglementează activitatea în domeniul sectorului agro-alimentar).

7.Politica în domeniul învățământului.

8.Politica ocupării forței de muncă.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau:

1.În stabilirea, dezvoltarea și creșterea economică.

2.Reducerea șomajului.

3.Reducerea inflației.

4.Creșterea nivelului de trai al populației.

Politica financiară acționează nemijlocit în sfera repartiției. Aceasta se vede prin modul în care se înfăptuiește repartizarea resurselor financiare prin dimensionarea și desființarea fondurilor constituite.

Vorbind despre politica financiară trebuie să definim două noțiuni de strategie și tactică.

Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica financiară include actele administrative și de planificare pe perioade scurte, precum și măsurile prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare și a sarcinilor specifice unei perioade.

Politica financiară a statului diferă în funcție de interesele păturilor sociale pe care le exprimă partidele de la putere:

1.de potențialul a fiecărei țări,

2.de orânduirea socială,

3.de metoda de conducere.

În același timp politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în activitatea statului și mijloc important de realizare a politicii statului în orice domenii de activitate economică.

În baza realizării politicii financiare stau un șir de principii generale și specifice.

Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sunt:

1.luarea în vedere a acțiunii legilor economice obiective,

2.luarea în vedere a condițiilor istorice concrete,

3.luarea în vedere a experienței proprii din anii anteriori și experienței mondiale

Principiile specifice:

1.asigurarea structurii raționale a sistemului financiar din societate,

2.asigurarea constituirii unui mecanism financiar rațional,

3.echilibrarea cheltuielilor și veniturilor în toate compartimentele a sistemul financiar,

4.crearea rezervelor financiare,

5.concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor social- economice principale ale statului prin elaborarea politicii fiscale raționale,

6.concentrarea resurselor financiare importante în mîinile statului,

7.echilibrarea politicii financiare și monetar-creditare.

Tipuri de politică financiară

Politicile financiare includ două componente principale:

1.Politica bugetar-fiscală.

2.Politica monetar-creditară.

I. Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influențare a proceselor social-economice prin venituri și cheltuieli publice, în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice și obținerea echilibrului general.

Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:

1.Impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului

2.Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate acestora de către instituțiile publice

3.Transferul,-plăți guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute cetățenilor

4.Achiziții guvernamentale, cheltuieli bănești pentru procurarea de bunuri și servicii necesare statului

Politica bugetară – reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice.

Ea stabilește:1.mărimea, destinația, structura optimală a cheltuielilor,

2.obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli,

3.căile și metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieșind din faptul ca eforturile să fie minime.

Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:

1.mărimi absolute, mărimea cheltuielilor în valuta națională

2.mărimi relative:

a)cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut.

b)cheltuielile publice pe locuitor = cheltuielile publice absolute / numărul populației.

Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiare publice.

Ea stabilește:

1.volumul și proveniența resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale

2.metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare, deci stabilirea sistemului și instrumentelor fiscale.

3.obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire a fondurilor financiare.

Volumul și proveniența resurselor financiare se determină în dependență de:

1.cheltuielile publice care sunt redate de necesarul de resurse financiare,

2.produsul intern brut,

3.nivelul și progresivitatea impozitelor.

Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuții egal plătită de contribuabili sau de o contribuție diferențială care depinde de mărimea venitului, de situația personală și de capacitatea de muncă și domeniul de activitate.

II. Politica monetar-creditară – reprezintă activitatea de influențare a proceselor social-economice prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice.

Instrumentele politicii monetar-creditare:

1.Operațiuni pe piața deschisă cu hîrtiilor de valoare (vînzarea cumpărarea de către Banca Națională a Moldovei (BNM) a hîrtiilor de valoare emise de Guvernul țării ce urmărește scopul de mărire sau reducere a cantității de bani în circulație).

2.Modificarea ratei dobânzii (micșorarea sau mărirea ratei dobânzii contribuie la mărirea sau micșorarea resurselor creditare a băncilor comerciale).

3.Modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a băncilor comerciale care se păstrează în numerar la Banca Națională a Moldovei).

4.Intervenția pe piața valutară(stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau cumpărarea monedei de către Banca Națională a Moldovei).

„Domeniile de manifestare a politicii financiare”:1. Cheltuielilor publice

2. Resurselor financiare publice 3. Creditul bancar 4. Asigurări de bunuri și persoane

Direcții esențiale ale politicii financiare a Republicii Moldova

Datorită faptului că Republica Moldova se află într-o criză economică deja de un deceniu, statul se confruntă cu mari dificultăți de ordin financiar, care împiedică atingerea obiectivelor politicii generale a statului. Problemele financiare și lipsa unor investiții consistente caracterizează toate componentele activității publice private. Identificarea, antrenarea și fluidizarea resurselor financiare, reclamă politici și acțiuni neordinare. Republica Moldova are nevoie de un aflux masiv de resurse financiare. Investițiile străine directe nu vor întârzia dacă va exista o consecvență politică în favorizarea acestor plasamente. Sunt absolut necesare măsuri energice în perfecționarea sistemului legislativ privind investițiile, extinderea exportului(prin sporirea competitivității produselor autohtone), disciplinarea regimului fiscal, negocierea unor credite preferențiale cu destinație specială, asistența externă prin intermediul unor instituții financiare specializate etc.

Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective și acțiuni:

Obiective:*Onorarea obligațiunilor financiare la toate nivelurile; *Stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară; *Coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB; *Promovarea echității fiscale, transparenții, stabilității și simplității politicii financiare; *Asigurarea stabilității fiscale;

Acțiuni: *Ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilitățile reale de colectare a veniturilor; *Echilibrarea bugetului consolidat, ținînd cont de sporirea locurilor de muncă;*Fixarea volumului cheltuielilor bugetare, ținînd cont de programele eșalonate pentru fiecare perioadă; *Limitarea cotei externe în volumul anual al PIB; *Finanțarea deficitului bugetar cu preponderență din contul împrumuturilor interne.

40. Cheltuielile publice: conținutul economic, factorii ce influențează volumul acestora și clasificarea cheltuielilor publice. Nivelul, structura și dinamica cheltuielilor publice. Tendințe în evoluția cheltuielilor publice în condițiile actuale.

Conținutul economic al cheltuielilor publice.

La apariția științei „finanțe” savanții erau preocupați mai mult de problemele veniturilor statului. Numai în a doua jumătate a sec.XIX apar așa numite foi civile în care erau reflectate cheltuielile pentru întreținerea regelui și membrilor familiei lui, cheltuielile pentru învățământul public, pensii și pentru dezvoltarea economiei. Situația se schimbă cardinal numai spre sfârșitul sec. XIX când s-a ajuns la concluzia că în gospodăria fiecăruia anume cheltuielile au o importanță prioritară.

Marea criză economică din 1929 și consecințele celui de-al doilea război mondial au facilitat avântul intervenționismului economic. S-a recunoscut faptul, că cheltuielile bugetare pot constitui un instrument de reglare a cererii agregate, fiind o componentă esențială a acestuia, și că bugetul de stat permite influențarea economiei în sensul dorit de autoritățile publice.

În condițiile actuale, cheltuielile publice nu sunt numai resurse de acoperire a necesităților statului, mai mult, ele sunt decizii bugetare de esență politică.

Cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în formă bănească ce se manifestă între stat pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia.

Cheltuielile publice se materializează în plăți efectuate de stat din resursele mobilizate pe diferite căi pentru achiziții de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului:

1.Servicii publice generale;

2.Acțiuni social-culturale;

3.Întreținerea armatei;

4.Acțiuni economice.

Cheltuielile publice cuprind: 1.Cheltuieli bugetare acoperite din resurse financiare publice constituite în:-bugetul administrațiilor centrale de stat;-bugetul asigurărilor sociale; -bugetele locale.

2.Cheltuieli extrabugetare acoperite din resurse financiare publice constituite în afara bugetului de stat. Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinația specială (fondul pentru asigurări sociale).

3.Cheltuieli ale întreprinderilor, instituțiilor financiar-bancare cu capital de stat.

4.Cheltuielile cu caracter public ale organizațiilor internaționale, finanțate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele membre ale acestor organizații.

Între cheltuielile publice și bugetare există deosebiri:

Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul instituțiilor publice (aparat de stat, instituții social-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se acoperă fie de la bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obținute.

Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul administrației de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Deci cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice în cadrul cărora sunt cuprinse.

Clasificarea cheltuielilor publice

Necesitatea cunoașterii structurii cheltuielilor publice derivă din faptul că aceasta ilustrează modul în care sunt orientate resursele bănești ale statului spre anumite obiective: economice, sociale, culturale, militare, politice etc. Totodată, analiza în dinamică a cheltuielilor publice trebuie efectuată atât pe total, cât și pe componente, delimitate pe baza diferitelor criterii (economice, funcționale, administrative, politice, etc). Asemenea criterii se folosesc de către autoritățile finanțelor publice din fiecare stat la elaborarea clasificațiilor indicatorilor bugetari pe baza cărora se întocmește și se execută bugetul.

În literatura și practica financiară și statistică a statelor și a organismelor internaționale se folosesc următoarele tipuri de clasificații:1.administrativă, 2.economică, 3.funcțională, 4.în funcție de rolul lor în procesul reproducției sociale, 5.gruparea folosită de organismele ONU, 6.clasificații mixte sau combinate.

1.Clasificația administrativă. Această clasificație are la bază criteriul instituțiilor prin care se efectueză cheltuielile publice: ministere (departamente, agenții guvernamentale), instituții publice autonome, unități administrativ-teritoriale, etc. Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utilă, deoarece alocațiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere și alte instituții centrale, județe, orașe, comune, etc. Limitele ei constau în faptul că reunește cheltuieli cu destinații variate și în plus structura ministerelor și respectiv subordonarea instituțiilor publice se modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile în timp.

Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.

2.Clasificația economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare: I.conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcționare) și cheltuieli de capital (cu caracter de investiții) și II., care împarte cheltuielile în: cheltuieli cu bunuri și servicii și cheltuieli de transfer.

*Ch curente reprezintă un consum definitiv de PIB și se reînnoiesc anual. Ele asigură întreținerea și buna funcționare a instituțiilor publice, finanțarea satisfacerii acțiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane și rambursarea împrumuturilor publice. În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.

*Ch de capital se concretizează în achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată destinate sferei producției materiale sau sferei nemateriale (școli, spitale, unități de cultură, militare, administrative, etc.). Ele duc la dezvoltarea și modernizarea patrimoniului public.

*Ch cu bunuri și servicii se deosebesc de cheltuielile de transfer după cum au la bază sau nu o contraprestație. Astfel, cheltuielile privind plata bunurilor și serviciilor cuprind, în general, remunerarea serviciilor, a prestațiilor necesare bunei funcționări a instituțiilor publice sau achiziționării de mobilier, aparatură sau echipamente.

*Ch de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziția unor persoane juridice (instituții publice, întreprinderi productive) sau unor persoane fizice (pensionari, șomeri, studenți, elevi, etc.). Ele pot avea deci caracter economic (subvenții acordate agenților economici pentru acoperirea unor cheltuieli de producție, stimularea exportului, etc) sau caracter social (burse, pensii, ajutoare sociale, etc.). În buget, transferurile sunt consolidabile și neconsolidabile. Transferurile consolidabile sunt cele efectuate între diferite bugete. Transferurile neconsolidabile sunt prin esența lor cheltuieli de transfer.

3.Clasificația funcțională folosește drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Ele reflectă obiectivele politicii bugetare a statului. Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate și obiective care definesc nevoile publice și reprezintă obiectivul principal urmărit la examinarea și aprobarea prevederilor bugetare de către parlament. Instituțiile care funcționează în diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt desemnați ordonatori de credite bugetare.

Conform clasificației funcționale cheltuielile publice se împart astfel:

-în domeniul social – utilizarea resurselor financiare publice pentru învățământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret și sport, refacerea și ocrotirea mediului înconjurător,

-susținerea unor programe de cercetare prioritare,

-în domeniul economic – realizarea unor investiții și a unor acțiuni economice de interes public, acordarea de subvenții, etc,

-asigurarea cerințelor de apărare a țării, ordinii publice și siguranței naționale,

-finanțarea administrației publice centrale și locale,

-dobânzile aferente datoriei publice și cheltuielile determinate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare necesare finanțării acestei datorii, precum și de riscul garanțiilor de stat în condițiile legii.

4.Clasificația după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției sociale. În cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) și cheltuieli economice (pozitive).

În categoria cheltuielilor reale (negative) intră cheltuielile cu întreținerea aparatului de stat, plata dobânzilor și comisioanelor aferente împrumutului de stat, întreținerea armatei, etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs intern brut.

În categoria cheltuielilor economice (pozitive) se cuprind cheltuielile cu investițiile efectuate de stat pentru înființarea de unități economice, dezvoltarea și modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri, etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată și reprezintă o avansare de produs intern brut.

5.Clasif financiara. Se efectueaza in dependenta dupa momentul si modul in care cheltuielile pub afecteaza res fin pub si se grup: 1) Ch definitive:finalizeaza distribuirea resurs finan publice si inglobeaza aceste chelt atit cu caracter de investire cit si cu caracter de functionare. 2)Ch temporare: de regula se reflecta in operatiunile de trezorerie( ex acordarea imprumut, ramburs creditelor). 3) Ch virtuale sau posibile: chelt pe care statul se angajeaza sa le efectueze in anumite conditii( ex. Acordarea unor garantii pt imprumuturi oferite)

6.Clasificația folosită de instituțiile specializate ale ONU. Aceasta are la bază două criterii principale: clasificația funcțională și clasificația economică

1)Clasificația ONU a cheltuielilor publice pe baza criteriului funcțional:1. Servicii publice generale și ordine publică: președinția sau instituția regală; organe legislative; instituții de ordine publică și securitate

justiție, procuratură, notariat; alte instituții de drept public; aparatul administrativ-economic și financiar cu caracter executiv; 2. Apărare: Armată; cercetare științifică și experiențe cu arme; baze militare pe teritorii străine; participarea la blocuri militare; participarea la conflicte militare; lichidarea urmărilor războaielor; 3. Educație: școli primare, generale, licee; universități și colegii; institute de cercetare fundamentală; institute postuniversitare; 4. Sănătate: spitale și clinici; unități profilactice, antiepidemice, etc; institute de cercetări; 5. Securitate socială și bunăstare: asistență socială; asigurări sociale; protecție socială; 6. Acțiuni economice: acțiuni în favoarea unităților economice de stat și ale unităților private din unele ramuri economice: combustibil și energie; agricultură, minerit, industrie și construcții, transporturi și comunicații; alte afaceri economice; subvenții pentru export; participarea la organisme internaționale economice; participarea la societăți internaționale economice; cheltuieli de cercetare în domeniul economic; 7. Locuințe și servicii comunale: locuințe și întreținerea lor; 8. Recreație, cultură și religie: spații de agrement; instituții de cult; instituții și acțiuni culturale. Alte chelt..

2)Clasificația ONU a cheltuielilor publice pe baza criteriului economic:

Total cheltuieli publice și împrumuturi minus rambursări:

Total cheltuieli publice:1. cheltuieli care reprezintă consum definitiv de venit național: bunuri și servicii (salarii, bunuri materiale, servicii, alte achiziții); dobânzi aferente datoriei publice; subvenții și transferuri curente; transferuri către alte niveluri ale bugetului național; formarea brută de capital (investiții brute, stocuri materiale); achiziții de terenuri și active necorporale; transferuri de capital

2. Împrumuturi minus rambursări: intrări de credite externe (se adaugă); rate anuale de rambursat (se scad).

Nivelul, structura și dinamica cheltuielilor publice.

I)Nivelul cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale și al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază atât static (la un moment dat), cât și dinamic (în evoluție pe o perioadă de timp), pe baza următorilor indicatori:

1)Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală și reală;

2)Ponderea cheltuielilor publice în PIB:

3)Volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe locuitor.

O analiză aprofundată a cheltuielilor publice servește la caracterizarea politicii bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.

1)Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală și reală;

a)Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală îl notăm . Se exprimă în prețurile curente ale anului considerat, în moneda națională;

b)Volumul cheltuielilor publice, în expresie reală îl notăm . Se exprimă în prețurile constante ale anului considerat, în moneda națională, pentru eliminarea influențelor inflației.

Transformarea valorilor din prețuri curente în prețuri constante se efectuează cu ajutorul indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al prețurilor în anul considerat, 0 sau 1, față de anul de bază, pentru prețurile constante, notat ct.

Indicele PIB deflator este calculat conform ralației:

în care:Ip0/ct este indicele prețurilor anului 0 față de anul ct;

Ip1/ct este indicele prețurilor anului 1 față de anul ct.

Relațiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:

2)Ponderea cheltuielilor publice în PIB exprimă o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice în fiecare stat, într-o anumită perioadă. calculul se efectuează pe baza relației:

în care: CP/PIB – ponderea cheltuielilor publice în PIB

– cheltuielile publice în expresie nominală (în prețuri curente)

PIBn – produsul intern brut în expresie nominală (în prețuri curente)

3)Volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe locuitor este un alt indicator sugestiv.

Se calculează în dolari SUA, pentru comparabilitate internațională, pe baza relației:

unde:

Cp/loc – cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate în usd/locuitor

– cheltuielile publice exprimate în prețurile curente ale anului și transformate în usd pe baza parității leu/usd

N – numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul.

II)Structura cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice ale unei țări poate fi efectuată din pdv al structurii lor pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare. Cele mai importante grupări sunt, așa cum s-a subliniat anterior, clasificația economică și clasificația funcțională. În acest scop este necesară stabilirea ponderii (a greutății specifice) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora, pe baza relației:

,

unde: – ponderea (greutatea specifică) a categoriei i de cheltuieli publice în total cheltuieli publice; Cpi – chelt publice ale categoriei i; Cpt – chelt publice totale; i = 1,2….n categ de cheltuieli

Cu ajutorul ponderilor se poate stabili în ce proporție au fost orientate resursele financiare ale statului spre anumite obiective: sociale, administrative, militare, economice, etc. Determinarea structurii cheltuielilor publice servește și la urmărirea în dinamică a modificării opțiunilor bugetare sau extrabugetare ale statelor. Totodată pe seama structurii cheltuielilor se pot efectua comparații între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

III)Dinamica cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul și structura acestora în decursul unei perioade de timp.

Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

1.Creșterea nominală și creșterea reală a cheltuielilor publice

2.Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

3.Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor

4.Modificarea structurii cheltuielilor publice

5.Indicatorul privind corespondența dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB

6.Elasticitatea cheltuielilor publice față de PIB

1.Creșterea nominală și creșterea reală a cheltuielilor publice

Pentru aprecierea corectă a evoluției cheltuielilor este necesar să se facă distincție între creșterea nominală și cea reală a acestora.

Creșterea nominală rezultă din comparația cheltuielilor publice exprimate în prețuri curente, iar creșterea reală rezultă din comparația cheltuielilor exprimate în prețuri constante. Ambele modalități de calcul exprimă creșterea în mărimi absolute, conform relațiilor:

unde, – creșterea nominală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 față de 0

Cnp1, Cnp0 – cheltuielile publice ale perioadei curente (1) și ale perioadei de bază (0), exprimate în prețuri curente

– creșterea reală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 față de 0

Crp1, Crp0 – cheltuielile publice ale perioadei curente (1) și ale perioadei de bază (0), exprimate în prețuri constante

Comparația cheltuielilor exprimate în prețuri curente (creșterea nominală) poate da o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară, care a dus la creșterea nominală a cheltuielilor. Pentru corectarea influențelor determinate de modificarea prețurilor, este necesară exprimarea creșterii cheltuielilor în prețuri constante.

Dacă în perioada aleasă pentru analiză, cheltuielile sunt exprimate în prețuri constante, se poate proceda la transformarea acestora din prețuri curente în prețurile perioadei de bază, cu ajutorul indicelui de creștere a prețurilor (indicele deflator), prin relația:

Considerând că Cnp0 = Crp0, obținem Crp1/0 = Crp1 – Crp0,

în care: Ip1/0 – indicele de modificare a prețurilor în perioada curentă față de prioada de bază

Analiza creșterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu analiza creșterii relative a acestora, folosindu-se indicele creșterii cheltuielilor publice, calculat astfel:

– pentru cheltuieli nominale:

– pentru cheltuieli reale:

în care:ICnp1/0 – indicele creșterii nominale a cheltuielilor publice, în perioada 1 față de 0;

ICrp1/0 – indicele creșterii reale a cheltuielilor publice, în perioada 1 față de 0

Creșterea nominală relativă se calculează astfel:

%Crn = ICnp1/0 – 100 sau %Crn =

Creșterea reală relativă se calculează astfel:

%Crr = ICrp1/0 – 100 sau %Crn =

unde: %Crn – creșterea nominală în mărimi relative, în perioada 1 față de 0

%Crr – creșterea reală în mărimi relative, în perioada 1 față de 0

2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB în perioada 1 față de 0

3. Modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor în perioada 1 față de 0

4.Modificarea structurii cheltuielilor publice

unde – modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării i în totalul cheltuielilor publice, în perioada 1 față de 0

În perioada considerată, ponderea unor grupări de cheltuieli în totalul acestora a crescut, în timp ce ponderea altora a scăzut, în funcție de obiectivele urmărite.

5.Indicatorul privind corespondența dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB

k – coeficientul de corespondență dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB, în perioada 1 față de 0

6. Elasticitatea cheltuielilor publice față de PIB

Acest indicator măsoară amploarea reacției cheltuielilor publice la modificarea PIB.

Când ecp >1, aceasta exprimă tendința de utilizare într-o mai mare măsură a PIB pentru finanțarea cheltuielilor publice. Cheltuielile publice sunt elastice la creșterea PIB.

Când ecp =1, tendința rămâne aceeași.

Când ecp<1, aceasta exprimă tendința de restrângere a proporției cheltuielilor publice în PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice față de creșterea PIB.

La caracterizarea cheltuielilor publice, un interes deosebit prezintă cunoașterea tendințelor și dinamicii lor, pe ansamblu și pe categorii în diferite etape ale evoluției societății umane, în elemente specifice pe grupuri de țări și de la o țară la alta.

Factorii care influențează creșterea cheltuielilor publice în mod general pot fi delimitați în următoarele categorii:

1.Factorii demografici, se referă la creșterea populației și modificarea structurii acesteia pe vârste și pe categorii socio-profesioniste. În legătură cu aceasta cresc cheltuielile publice pentru plata salariilor funcționarilor publici, pentru locurile de muncă în sectorul public.

2.Factorii economici, referitori la dezvoltarea economiei și modernizarea acesteia pe baza cercetării științifice. Din bugetul de stat se asigură finanțarea unor acțiuni economice costisitoare, proiecte economice legate de risc.

3.Factorii sociali. Creșterea venitului mediu pe locuitor în societate impune statul să depună eforturi financiare ca să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv și pentru asistența socială.

4.Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare suplimentar pentru crearea și dezvoltarea centrelor urbane cât și pentru finanțarea unor utilități publice caracteristice mediului respectiv.

5.Factorii militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creșterea cheltuielilor publice.

6.Factorii de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli, suportarea poverii celor făcute în anii anteriori prin împrumuturi publice.

7.Factorii politici. Se referă la creșterea considerabilă a sarcinilor statului contemporan prin trecerea de la statul “jandarm” la statul “providență”, la transformarea concepției politice cu privire la funcțiile statului, pentru care se recurge la creșterea cheltuielilor publice.

Creșterea continuă a cheltuielilor publice ridică trei feluri de probleme:

Probleme de ordin politic.

Probleme de ordin financiar.

Probleme de ordin științific.

Probleme de ordin politic. Astfel, creșterea cheltuielilor publice exercită presiuni asupra necesității unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes comun pe care fiecare stat în parte nu le-ar putea suporta. De exemplu, gruparea unor state în Comunitatea Economică Europeană; gruparea unor state în curs de dezvoltare pentru a efectua cheltuieli de cercetare sau alte servicii.

Problemele de ordin financiar se referă la corelațiile dintre tendințele de creștere a cheltuielilor publice și cele ale creșterii avuției naționale și a PIB.

Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a impozitelor în PIB care nu poate fi atinsă, și, pe de altă parte, de avantajele sociale ale creșterii cheltuielilor publice.

Primul aspect se referă la proporția în care PIB poate fi redistrubuit prin cheltuielile publice.

Cel de-al doilea vizează proporția cheltuielilor publice în PIB care trebuie determinată din punctul de vedere al utilității acestora (bunuri și servicii publice).

Punctul optim este atins atunci, când avantajul social al creșterii cheltuielilor publice este depășit prin inconvenientul social al prelevărilor publice.

Acest punct optim poate varia în funcție de conjunctura economică. Astfel, perioada de prosperitate poate să fie folosită pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de economii sau pentru rambursarea datoriei publice. În perioada de recesiune (depresiune), creșterea nivelului cheltuielilor publice poate să fie folosită pentru stimularea economică.

Problemele științifice privesc cunoașterea volumului cheltuielilor publice și se referă la instituțiile finanțelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului și de apreciere a rezultatelor de aplicare a soluțiilor descoperite în cercetarea științifică financiară.

Tendinte in evolutia cheltuielilor publice in conditii actuale.

Marimea si structura chelt pub difera de la o tara la alta si de la o perioada la alta. Acesti parametri se gasesc in continua evolutie. In perioada liberei concurente cind necesitatea statului era negata, marimea si structura chelt pub erau determ de principale preocupari ale statului (activit militara, intretinerea organelor de politiei)..Pina la sf sec 19, chelt pub in tarile europene rareori au depasit 10% din venit national. Statul permanent evolua in rolul de prestator de servicii guvernale.In epoca contemporana sau modificat caracteristicile chelt pub.In primul rind ch pub de la o persoana la alta cresc atit ca expresie valorica baneasca cit si ca marime reala absoluta.In al doilea rind, structura chelt pub acum e determinata de rolul important care ii revine statului in viata economica si sociala. In toate tarile statul a devenit un adevarat agent economic esential.

In legatura cu cresterea reala a ch pub, treb de mentionat faptul ca aceasta e cauzata de un sir de factori:

1. F demografici- cresterea populatiei; modificarile acesteia pe virste si pe categorii socio-profesionale; 2.F economici- tin de obligatia statului de a finanta activitatile economice costisitoare, de a intretine ramuri nerentabile ale ec. 3.F sociali- se manifesta prin largirea de catre stat a activitatilor socio- culturale, asigurari sociale, invatamint. 4. F militari- cercetarea si producerea a noi tipuri de arme si tehnica militara,distrugerea si lichidarea armelor nucleare, chimice. 5.F istorici- transmiterea de la o perioada la alta a nevoilor sporite de chelt si suportarea a poverii celor facute in anii anteriori. 6. F politici- se refera la cresterea sarcinei statului contemporan.

Cresterea reala a chelt pub se bazeaza pe cresterea PIB si pe cresterea partii lui care se distribuie catre autoritatile publice.

41. Sistemul bugetar și procesul bugetar:: conceptul de buget de stat și principiile bugetare, conceptul și tipurile de sisteme bugetare, caracteristica sistemului bugetar al Republicii Moldova, . Conceptul de proces bugetar și trăsăturile caracteristice ale acestuia, fazele procesului bugetar. Procesul bugetar în Republica Moldova.

Bugetul de stat constituie principala componentă a sistemului bugetar.

Din punct de vedere juridic, bugetul de stat este definit ca un act în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă determinată de timp, de regulă, un an.

Din punct de vedere economic, bugetul de stat exprimă relații economice, care iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut, în legătură cu îndeplinirea funcțiilor statului. Aceste relații se manifestă în dublu sens: pe de o parte ca relații prin care se prelevează resurse bănești la dispoziția statului, pe de altă parte, ca relații prin care se repartizează aceste resurse.

Din punct de vedere material, bugetul de stat poate fi definit ca un fond centralizat de mijloace bănești la dispoziția statului, în care se încasează veniturile și din care se efectuiază cheltuieli din partea statului.

În economia modernă, bugetul de stat nu mai constituie un simplu document în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de un an, ci este un plan financiar la nivel macroeconomic.

Volumul și structura veniturilor și cheltuielilor bugetare diferă de la o țară la alta în funcție de nivelul de dezvoltare economică a statului respectiv, de condițiile social-politice interne, precum și de conjunctura internațională.

Veniturile și cheltuielile publice nu sunt simpli indicatori ai bugetului de stat, ci îndeplinesc rolul unor pîrghii folosite de stat pentru stimularea dezvoltării sau restrîngerii unor activități, a producției și consumului anumitor produse, pentru influențarea anumitor categorii sociale în realizarea acțiunilor în care statul este direct interesat.

În bugetul de stat sunt reflectate resursele financiare mobilizate la dispoziția statului, repartizate în principal pentru realizarea acțiunilor social-culturale, apărarea țării, asigurarea ordinei publice, autoritatea publică, pentru finanțarea unor investiții și activități de interes strategic, asigurarea protecției și refacerea mediului înconjurător, asigurarea măsurilor de protecție socială a populației și realizarea programelor de cercetare. Cheltuielile sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli curente și de capital. Veniturile sunt evidențiate pe surse de proveniență în venituri curente (fiscale și nefiscale), venituri din operațiuni de capital și din transferuri de capital, granturi.

Rolul bugetului de stat este pus în evidență de modalitățile de exercitare a funcțiilor finanțelor publice. Bugetul nu reprezintă doar un tablou sintetic în care se înscriu și prin care se compară veniturile și cheltuielile publice. Rolul bugetului este mult mai complex. El este considerat un instrument prin care se realizează alocarea și redistribuirea resurselor și care prezintă utilitate în procesul reglării activității economice și sociale.

Principiile bugetare

Procesul complex al elaborării și execuției bugetului de stat este supus unor reguli mai mult sau mai puțin rigide.

Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă și, în acelaș timp, este un tablou comparativ al veniturilor și cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul trebuie să reflecte cît mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate și destinația acestora, să permită compararea la finele exercițiului bugetar a veniturilor încasate și a cheltuielilor efectuate și să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de proveniență și a cheltuielilor pe destinații. Aceste cerințe sunt specifice principiilor bugetare – anualitatea bugetului, unitatea bugetară, neafectarea veniturilor bugetare, universalitatea și specializarea bugetului, echilibrul bugetar, publicitatea bugetului.

Anualitatea bugetului Principiul anualității a fost impus, inițial, din considerente de natură politică. Eficiența controlului parlamentar asupra gestiunii financiare a Guvernului nu poate fi reală decît în condițiile în care aprobarea cheltuielilor se realizează pe perioade de timp nu îndelungate. În virtutea principiului anualității, puterea legislativă a fiecărei țări trebuie să se pronunțe anual în legătură cu toate veniturile și cheltuielile înscrise în bugetul pentru anul următor. Examinarea în fiecare an a proiectului de buget permite și analiza modului de realizare a veniturilor și efectuarea cheltuielilor în perioada precedentă.

Anualitatea bugetului are două semnificații distincte: prima se referă la perioada de timp pentru care se întocmește și se aprobă bugetul, iar cea de-a doua, la perioada de timp în care se încasează veniturile și se efectuiază cheltuielile înscrise în autorizația dată Guvernului de către Parlament.

Unitatea bugetară Principiul unității bugetare presupune înscrierea tuturor veniturilor și cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur document. Respectarea acestei cerințe conduce la elaborarea unui buget clar, care oferă informații de ansamblu privind resursele publice și utilizarea lor, permite aprecierea importanței relative a diverselor categorii de venituri și cheltuieli și facilitează nivelul soldului general al bugetului prevăzut pentru anul următor. Un buget unitar permite puterii legislative să emită judecăți de valoare asupra structurii și volumului cheltuielilor propuse de Guvern, pe baza cărora se pot lua decizii de amînare sau respingere a anumitor cheltuieli considerate inoportune, oferind cadrul favorabil exercitării unui control mai riguros asupra execuției veniturilor și cheltuielilor publice.

Neafectarea veniturilor bugetare Cerința acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se depersonalizează, astfel încît veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanță deplină între mărimea unui venit și nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanțate pe seama venitului special afectat. Veniturile cu afectație specială, fie că depășesc necesarul de resurse pentru acoperirea cheltuielii respective, ceea ce condice la o folosire nerațională a fondurilor, fie că sunt insuficiente, ceea ce pune sub semnul întrebării posibilitatea realizării acțiunii respective din fondurile de resurse bănești ale bugetului de stat.

Universalitatea bugetului Este principiul potrivit căruia veniturile și cheltuielile publice trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni și fără compensări reciproce. Această regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor și cheltuielilor statului în sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a facilita controlul financiar, interzicînd compensarea între cheltuieli și venituri proprii.

Chiar și în situațiile în care realizarea veniturilor publice presupune efectuarea unor cheltuieli prealabile, principiul universalității nu permite înscrierea în buget numai a soldului dintre acestea. În buget veniturile trebuie să figureze cu sumele lor brute, iar cheltuielile cu sumele lor totale. Numai în acest mod i se oferă Parlamentului posibilitatea cunoașterii veniturilor totale, pe care statul urmează să le încaseze în perioada considerată, precum și a destinației ce va fi dată acestora.

Specializarea bugetară Este principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie înscrise în buget și aprobate de către Parlament pe surse de proveniență, iar creditele bugetare pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înțilege suma limită, înscrisă în bugetul de stat și aprobată de puterea legislativă, pînă la care se pot efectua plăți în contul fiecărei cheltuieli publice.

Echilibrul bugetar presupune acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare din contul veniturilor bugetare ordinare. Ca urmare a creșterii rapide a cheltuielilor publice, bugetele chiar în țările dezvoltate se întocmesc și se încheie tot mai frecvent cu deficit. Printre cauzele care generează deficitul bugetar se numără: cursa înarmărilor, creșterea aparatului administrativ de stat, creșterea cheltuielilor cu datoria publică, etc. Deficitul bugetar este de obicei acoperit prin apelarea la venituri extraordinare, care provin din împrumuturi de stat și în cel mai rău caz din emisie de bani de hârtie. Acestea sunt doar soluții temporare, care afectează mai apoi veniturile perioadelor viitoare.

Sunt țări în care legislația financiară nu permite întocmirea de bugete dezechilibrate (Germania). În alte țări, cum ar fi Franța, se recurge sistematic la „debugetizare” ca mijloc fictiv de asigurare a echilibrului bugetar. Prin debugetizare se înțelege operațiunea de scoatere a unor venituri și cheltuieli în afara bugetului de stat.

În măsură în care statul ar putea finanța el însuși aceste cheltuieli, prin realizarea unor venituri ordinare suplimentare sau prin restructurarea nivelului cheltuielilor, deci fără a se apela la împrumuturi și emisiune, debugetizarea ar prezenta numai o diversificare a tehnologiilor de finanțare.

Alte țări, de pildă Suedia au renunțat definitiv la aplicarea în practică a principiului echilibrării bugetare, elaborând și prezentînd Parlamentului spre aprobare bugete deficitare.

Deficitul bugetar a devenit un fenomen caracteristic lumii contemporane.

Deficitul bugetar este caracteristic nu numai țărilor dezvoltate, ci și țărilor în curs de dezvoltare, pentru care aceasta este o problemă foarte grea.

Execuția bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în una din următoarele trei situații:

excedentară, cînd veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari ca cheltuielile;

echilibrată, atunci cînd cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;

deficitară, în cazul în care cheltuielile depășesc veniturile sau încasările bugetare realizate.

În general, execuția bugetară corespunde funcționării echilibrate a economiei naționale considerîndu-se că realizarea echilibrului finanțelor publice constituie un criteriu de bună gestiune economică.

În legătură cu execuția bugetară există și opinia potrivit căreia disciplina bugetului echilibrat este o doctrină desuetă: se consideră că politica financiară a unui guvern trebuie să fie judecată după rezultatele obținute, după efectele pe care le are asupra cererii și nu după echilibrul sau dezechilibrul bugetului de stat. În această viziune, mărimea deficitului bugetar ar avea un efect de relansare asupra activității economice, deoarece trecerea de la starea de echilibru la starea de dezechilibru este însoțită de distribuire de putere de cumpărare suplimentară care, la rîndul ei, antrenează un consum suplimentar, ducând la mărimea ritmului de dezvoltare. Se afirmă că deficitele bugetare sunt instrumentele de politică financiară prin care poate promova prosperitatea.

Și totuși, nu trebuie desprinsă concluzia că deficitele bugetare sunt binevenite oricând și că ar trebui tolerată succesiunea lor la nesfârșit; aceasta, cu atît mai mult, dacă se ia în considerare și faptul că perioada fiscală nu se identifică cu durata ciclului de afaceri. Uneori efectul pozitiv al deficitului bugetar poate fi anulat de deficitul balanței de plăți externe sau de creșterea prețurilor, ori de către ambele. Statul poate să acționeze asupra nivelului activității economice și fără să dezichilibreze bugetul; fiind astfel preferată starea de echilibru bugetar.

Publicitatea bugetului Potrivit acestui principiu, bugetul de stat după ce este aprobat de către Parlament, trebuie adus la cunoștința opiniei publice.

Realitatea bugetului – veniturile si chelt inscrise in buget public trebuie stabilite pe baze reale, sa corespunda situatiei econ- financiare prevazute pt anul bugetar.

Tipuri sist bugetar

Intr-un stat unitar (spre ex Mold)bugetul de stat este organizat pe doua paliere: 1)bugetul administratiei centrale de stat si 2)bugetele administratiei locale..

In statele federale sistemul bugetar este structurat pe trei nivele mari: 1)bugetul federatiei, 2)bugetele statelor membre, ale provinciilor sau ale landurilor si 3)bugetele locale.

Sistem bugetar al RM

Sistemul bugetar al Republicii Moldova este unul de tip unitar. În conformitate cu Legea Republicii Moldova „Privind sistemul bugetar si procesul bugetar”, Nr.847 din 24.05.96 menționează : “Sistemul bugetar este un sistem unitar de bugete și fonduri, care constituie bugetul public național, cuprinzînd: a) bugetul de stat; b) bugetul asigurărilor sociale de stat; c) bugetele unităților administrativ-teritoriale; d) fondurile asigurărilor obligatorii de asistență medicală.

1)Bugetul de stat reflectă, prin indicatorii săi, relațiile financiare exprimate de cheltuielile corespunzătoare realizării obiectivelor și acțiunilor de interes național, respectiv resursele financiare mobilizate la dispoziția statului (Guvernului). Între categoriile de cheltuieli incluse în acest buget se remarcă cele pentru realizarea acțiunilor considerate de importanță națională în domeniile social-cultural, apărarea țării, protecția socială etc., iar dintre formele sub care se regăsesc resursele curente (ordinare) se disting impozitele (directe și indirecte) în timp ce ca formă a resurselor extraordinare se apelează, de regulă, la împrumuturile de stat.

2)Bugetele unităților administrativ-teritoriale (UAT) evidențiază, la rîndul lor, relațiile financiare corespunzătoare cheltuielilor pentru acțiuni specifice colectivităților locale, respectiv cele aferente formării veniturilor proprii sau sumelor ce se primesc de la bugetul superior (de stat sau cel al raionului/municipiului respectiv). Bugetele UAT asigură cu resurse financiare efectuarea măsurilor pentru satisfacerea necesităților social-economice și culturale ale populației și pentru dezvoltarea teritoriului din subordine. Unitățile administrativ-teritoriale (precum și bugetele lor) sunt de două niveluri: – autoritățile administrației publice locale de nivelul I, care sunt constituite și activează pe teritoriul satelor (comunelor), orașelor (municipiilor) pentru promovarea intereselor și soluționarea problemelor colectivităților locale. Autoritatea administrației publice locale de nivelul I este reprezentată de: 1. Consiliul local – organ legislativ 2. Primarul localității – organ executiv – autoritățile administrației publice locale de nivelul II, care sunt constituite și activează pe teritoriul raioanelor, municipiilor și altor unități teritoriale, pentru promovarea intereselor și soluționarea problemelor populației UAT respective. Autoritatea administrației publice locale de nivelul II este reprezentată de: 1. Consiliul raional – organ legislativ 2. Președintele raionului – organ executiv Consiliile locale, consiliile raionale, primarii, președinții raioanelor au conform legislației, anumite atribuții în domeniul finanțelor publice locale, care prin Legea privind finanțele publice locale sunt aduse în concordanță cu noile structuri administrativ Conform cadrului legal, UAT își elaborează și aprobă bugetele anuale proprii în limita resurselor financiare disponibile care se formează din: ● venituri proprii, formate din impozitele și taxele locale, prevăzute pe fiecare teritoriu în parte, în conformitate cu Codul Fiscal și se virează direct și integral la bugetele respective. ● mijloace speciale, acestea sunt veniturile instituției publice, în condițiile autorizate prin acte normative, de la efectuarea lucrărilor și prestarea serviciilor contra plată, precum și din donațiile, sponsorizările și din alte mijloace bănești intrate legal în posesia instituției publice. ● defalcări de la veniturile generale de stat, conform normativelor procentuale stabilite prin legea bugetară anuală. ● transferuri de la bugetul de stat, acestea sunt mijloacele financiare alocate, conform prevederilor legale, cu titlu definitiv și în sumă absolută, de la bugetul de stat la bugetele raionale, sau de la bugetele raionale către bugetele locale pentru nivelarea posibilităților financiare ale unităților administrativ-teritoriale, în scopul asigurării exercitării unor anumite funcții publice, finanțării domeniilor de activitate, ce sunt în competența autorităților publice locale ● fonduri speciale, reprezintă mijloacele bănești pentru susținerea unor programe de interes local, cu respectarea dispozițiilor legale. Cheltuielile anuale ale bugetelor UAT revin în responsabilitatea autorității reprezentative și deliberative respective și se aprobă numai în limita resurselor financiare disponibile. Acestea țin de domeniul învățămîntului, sănătății, culturii și artei, sportului și acțiunilor pentru tineret, etc.

3)Bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS) cuprinde relațiile financiare exprimate prin cheltuieli specifice acestui domeniu, concretizate în plata pensiilor, ajutoarelor și indemnizațiilor, protecției sociale, respectiv prin veniturile caracteristice acestui domeniu, în primul rînd contribuțiile pentru asigurări sociale. BASS este o componentă a bugetului public național, definindu-se drept un plan financiar anual în care se reflectă constituirea, repartizarea și folosirea fondurilor bănești destinate protejării salariaților și pensionarilor, precum și familiilor lor. Separarea de bugetul de stat face posibilă utilizarea fondurilor proprii ale bugetului asigurărilor sociale de stat pentru protecția cetățenilor, iar dacă la sfîrșitul exercițiului financiar rămîn resurse neutilizate, acestea se raportează în bugetul anului următor și nu se distribuie către alte bugete. Sursele de alcătuire a veniturilor bugetului asigurărilor de stat își au originea în: contribuții pentru asigurările sociale; contribuții parțiale ale salariaților la obținerea biletelor pentru odihnă sau tratament; contribuții diferențiate ale pensionarilor la obținerea biletelor pentru tratament; contribuții pentru ajutorul de șomaj, alocației de sprijin și ajutorului de integrare profesională; alte venituri. Cheltuielile bugetare pentru asigurările sociale de stat sunt orientate spre achitarea: pensiilor pentru munca desfășurată pînă la depășirea limitei de vîrstă; pensiilor de invaliditate, ce se acordă pentru pierderea capacității de muncă din cauză de accident de muncă și boală profesională; indemnizațiilor pentru incapacitatea temporară de muncă; indemnizațiilor de maternitate și indemnizațiilor pentru creșterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav; prestațiilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor; ajutorului de șomaj; altor cheltuieli.

4)Fondurile asigurărilor obligatorii de asistență medicală (FAOAM). Asigurarea obligatorie de asistență medicală reprezintă un sistem garantat de stat de apărare a intereselor populației în domeniul ocrotirii sănătății prin contribuirea, din contul primelor de asigurare, a unor fonduri bănești destinate pentru acoperirea cheltuielilor de tratare a stărilor condiționate de survenirea evenimentelor asigurate. Asigurarea obligatorie de asistență medicală se realizează prin contracte încheiate între subiecții și Compania Națională de Asigurări în Medicină. Încheierea contractului de asigurare obligatorie de asistență medicală este confirmată prin eliberarea de către asigurător, fiecărei persoane asigurate, a unei polițe de asigurare, în temeiul căreia acesta beneficiaza de întregul volum de asistență medicală. Plătitorul primelor de asigurare este asiguratul – persoană fizică sau juridică – care a încheiat cu asigurătorul un contract de asigurare obligatorie de asistență medicală sau care devin asigurați prin efectul legii. Veniturile fondurilor de asigurare obligatorie de asistență medicală reprezintă prima de asigurare obligatorie de asistență medicală. Mărimea primei de asigurare în formă de contribuție procentuală la salariu și alte forme de retribuire a muncii, se stabilește anual prin lege și reprezintă raportul mărimii primei de asigurare în formă de sumă fixă la salariul mediu anual pe economie prognozat pentru anul următor, exprimat în procente. Toate cheltuielile legate de acordarea de către persoanele asigurate a asistenței medicale în volumul prevăzut de Programul unic al asigurării obligatorii de asistență medicală, asigurătorul le achită trimestrial, conform facturilor prezentate de prestatorii de servicii medicale.

Proces bugetar in RM

Procesul bugetar în Republica Moldova este reglementat prin legea 847-XIII din 24.05.1996, care definește în articolul 3, procesul bugetar ca “procesul care începe cu elaborarea bugetului și se termină cu aprobarea dării de seamă despre executarea lui pentru anul bugetar respectiv. Anul bugetar pe teritoriul Republicii Moldova începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie ale fiecărui an.”

Rolul autorităților publice în procesul bugetar Potrivit reglementărilor legale și a situației de fapt care are loc în decursul procesului bugetar, principalii participanți la procesul bugetar sunt: 1) entitățile care sunt finanțate de la buget (instituții, unități administrativterotiriale etc.), cunoscute ca ordonatori secindari sau terțiari de buget, 2) ordonatorii principali de buget (conducătorii autorităților publice, miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale) 3) Ministerul Finanțelor 4) Guvernul 5) Legislativul (Parlamentul) 6) Grupurile de interese și cetățenii. Executorii de buget (principali, secundari, terțiari) se consideră că încearcă să-și extindă activitățile entităților pe care le reprezintă, cererile lor fiind aproape nelimitate. Motivele pentru dorința acestora de expansiune includ prestigiul, mai mulți subordonați, mai mult spațiu, mai mari salarii etc. Ministerul Finanțelor elaborează pentru Guvern proiectul bugetului de stat în baza proiectelor bugetelor locale. El are sarcina de a comunica executorilor principali limitele de cheltuieli stabilite în baza politicii financiare a Guvernului, în vederea definitivării proiectelor de buget. Sarcina principală a Min Fin este ca pe baza proiectelor de buget să întocmească proiectul bugetului de stat pe care să-l depună la Guvern. Guvernul, după ce își însușește proiectul bugetului de stat elaborat de MinFin, îl supune spre aprobare Parlamentului, însoțit de un raport privind situația economicofinanciară a țării și proiecția acesteia pentru anul viitor. Parlamentul aprobă bugetul de stat pe ansamblu, pe capitole, pe articole și pe executorii principali de buget. Legislatorul încearcă de mai multe ori să majoreze cheltuielile publice. Motivația constă în faptul că parlamentarii sunt conștienți că alegerile viitoate vor depinde de abilitatea de care dau dovadă pentru furnizarea de servicii publice, de realizare unor programe și creșterea numărului de locuri de muncă în circumscripțiile pe care le reprezintă. Grupurile de interes sunt preocupate și ele de creșterea bugetului de stat. Ele caută să obțină mai multe avantaje pentru membrii săi și să fie sprijinite fie prin creșterea cheltuielilor publice în favoarea lor, fie prin reducerea impozitelor pe care le plătesc. Cetățenii, deși nu au un rol direct în procesul bugetar, au adesea un rol indirect. Ei pot să voteze prin referendum limitarea veniturilor fiscale, să respingă anumite forme de fiscalitate sau să ceară echilibrul bugetar. Ei pot să-și exprime opiniile cu ocazia alegerilor sau cerînd aleșilor săi să țină cont de opiniile prezentate de ei. Toți acești participanți nu au numai scopuri bugetare diferite și potențial conflictual, dar ei, în mod obișnuit, au niveluri diferite de putere. Teoria bugetară clasică atribuia Parlamentului puterea de decizie în domeniul financiar, controlul încasărilor și cheltuielilor bugetare fiind consecința sistemelor politice din acele vremuri, simplitatea problemelor financiare ale epocii oferind parlamentarilor posibilitatea asamblării informațiilor necesare pentru adoptarea deciziilor. Dezvoltarea intervențiilor economice ale puterii publice a declanșat procesul de declin al rolului financiar al Parlamentului, printre altele, și devenind principalul mijloc al politicii economice, bugetul impunea parlamentarilor exigențe de înțelegere și interpretare. Elaborarea principalelor decizii bugetare se deplasează la nivelul Guvernului, al organismului său specializat – Ministerul Finanțelor, adoptarea proiectului de buget de către Parlament constituind un compromis în favoarea Executivului.

Etapele procesului bugetar. Procedura de elaborare si adoptare de catre Parlament a legii bugetare anuale face obiectul Legii Republicii Moldova „ Privind sistemul bugetar si procesul bugetar”, Nr.847 din 24.05.96. Etapele procesului bugetar constau în: elaborarea proiectului de buget; adoptarea acestuia; execuția bugetului; încheierea și aprobarea contului de execuție bugetară; controlul bugetar.

I. elaborarea proiectului de buget Datele economice de bază, necesare pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, se prezintă Ministerului Finanțelor în termenul stabilit de Guvern și include, în special: a) prognoza indicatorilor macroeconomici și sociali pe anul bugetar viitor, care este determinată, elaborată și prezentată de Ministerul Economiei; b) prognoza indicatorilor și cerințelor bugetului asigurărilor sociale de stat, care este determinată, elaborată și prezentată de Ministerul Muncii, Protecției Sociale și a Familiei. c) prognoza balanței de plăți, a creditelor, a obligațiunilor externe și a altor indicatori ce caracterizează politica monetar-creditară a statului, determinată, elaborată si prezentată de către Banca Naționala a Moldovei. În temeiul datelor prezentate și al altei informații relevante, Ministerul Finanțelor determină totalurile estimărilor preliminare de venituri și cheltuieli pentru bugetul de stat. Estimările preliminare se transmit autorităților publice de către Ministerul Finanțelor la data stabilită de ministrul finanțelor. Ministerul Finanțelor emite pentru autoritățile publice note metodologice detaliate referitoare la elaborarea proiectului bugetului de stat. Autoritățile publice prezintă Ministerului Finanțelor propuneri de buget, la data stabilită de ministrul finanțelor și care conțin: a) propunerile de venituri și cheltuieli; b) informația și justificările prevăzute. Deciziile Ministerului Finanțelor referitoare la partea de venituri și la partea de cheltuieli ale bugetului pentru anul bugetar viitor se transmit autorităților publice la data stabilită de ministrul finanțelor. În temeiul informației prezentate, autoritățile publice reexaminează propunerile lor de buget și le prezintă din nou Ministerului Finanțelor la data stabilită de ministrul finanțelor. Dacă autoritățile publice nu sunt de acord cu deciziile Ministerului Finanțelor divergențele existente se soluționează în ultima instanță de Guvern. În termenul stabilit de Guvern, Ministerul Finanțelor prezintă Guvernului proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor, care include anexele si nota explicativă. Guvernul examinează proiectul legii bugetare anuale și nota explicativă. La solicitarea Guvernului, Ministerul Finanțelor prezintă informații sau explicații adiționale referitoare la proiectul legii bugetare anuale și la nota explicativă. Guvernul decide includerea amendamentelor la proiectul legii bugetare anuale și la nota explicativă și controlează operarea amendamentelor respective de către Ministerul Finanțelor. După includerea amendamentelor, dacă acestea există, Guvernul aprobă proiectul legii bugetare anuale. Până la 1 octombrie a fiecărui an Guvernul prezintă Parlamentului: a) proiectul legii bugetare pentru anul bugetar viitor și nota explicativă; b) lista modificărilor în legislație, care rezultă din proiectul legii bugetare anuale.

II. Examinarea și adoptarea legii bugetare anuale. Guvernul prezintă Parlamentului pînă la 1 octombrie a fiecarui an proiectul legii bugetare anuale. Proiectul legii bugetare anuale include anexele și este însotit de nota explicativă. Adițional la proiectul legii bugetare anuale, Ministerul Finanțelor prezintă calculele veniturilor și cheltuielilor bugetare. Proiectul legii bugetare anuale este examinat de Curtea de Conturi, care prezintă Parlamentului un aviz la data stabilită de acesta. Comisiile permanente ale Parlamentului examinează proiectul legii bugetare anuale în condițiile stabilite de Parlament. La data stabilită de Parlament, comisiile permanente prezintă avizele la proiectul legii bugetare anuale Comisiei pentru buget și finanțe. În baza avizelor comisiilor permanente și a propriei sale examinări, Comisia pentru buget și finanțe întocmește raportul și lista de recomandări asupra proiectului legii bugetare anuale și le prezintă Parlamentului la data stabilită de acesta. Parlamentul examinează proiectul legii bugetare anuale, de regulă, în trei lecturi. Examinarea în prima lectură În decursul primei lecturi, Parlamentul audiază raportul Guvernului și coraportul Comisiei pentru buget și finanțe asupra proiectului legii bugetare anuale și examinează: a) direcțiile principale ale politicii bugetar-fiscale; b) concepțiile de bază ale proiectului. Parlamentul aprobă, în prima lectură, proiectul legii bugetare anuale și îl remite Comisiei pentru buget și finanțe pentru pregătirea de examinare în a doua lectură. În caz de respingere, Parlamentul stabilește un termen pentru îmbunătățire și prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale în prima lectură. Examinarea în a doua lectură În decursul lecturii a doua, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget și finanțe, examinează: a) veniturile estimate sub formă de calcule și structura lor; b) cheltuielile estimate, structura și destinația lor; c) deficitul sau excedentul bugetului de stat. Parlamentul aprobă, în a doua lectură, proiectul legii bugetare anuale și îl remite Comisiei pentru buget și finanțe pentru pregătirea de examinare în a treia lectură. În caz de respingere, Parlamentul stabilește un termen pentru îmbunătățire și prezentare repetată a proiectului legii bugetare anuale în a doua lectură. Examinarea în a treia lectură În decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru buget și finanțe: a) examinează alocațiile detaliate pentru autoritățile publice; b) stabilește alocațiile care vor fi finanțate în mod prioritar; c) examinează alte detalieri din legea bugetară anuală. Pînă la 5 decembrie a fiecarui an, Parlamentul adoptă legea bugetară anuală. Daca legea bugetară anuală nu este adoptată și publicată pînă la 31 decembrie, finanțarea cheltuielilor pentru anul curent se efectuează lunar în mărime de a douăsprezecea parte din suma cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar precedent.

III. Executarea bugetului de stat. Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului. În termen de 10 zile după adoptarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanțelor: a) solicită de la autoritățile publice centrale planurile de finanțare ale acestora, precum și ale instituțiilor subordonate; b) întocmește repartizări lunare ale veniturilor prevăzute de legea bugetară anuală și de alte acte legislative. În termen de 45 zile după publicarea legii bugetare anuale, Ministerul Finanțelor aprobă repartizarea lunară a veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat conform Clasificației bugetare. Ministerul Finanțelor poate aproba alocații pentru fiecare program guvernamental. Repartizarea lunară se semnează de ministrul finanțelor sau de o persoană autorizată din Ministerul Finanțelor, care aprobă cererea de cheltuieli pentru un scop specific. Nici o autoritate publică nu poate efectua cheltuieli fără autorizația semnată de ministrul finanțelor sau de persoana autorizată din Ministerul Finanțelor. Executarea de casă a bugetului de stat se efectuează de Ministerul Finanțelor prin Trezoreria de Stat. Dacă în procesul executării bugetului de stat sporește nivelul deficitului, Ministerul Finanțelor poate bloca cheltuieli în cuantum suficient pentru menținerea nivelului deficitului aprobat prin legea bugetară anuală. Blocarea cheltuielilor se efectuează prin reduceri proporționale lunare ale tuturor cheltuielilor, cu excepția celor scutite de blocare prin legea bugetară anuală. În funcție de evoluția încasării veniturilor în bugetul de stat, Ministerul Finanțelor poate modifica, cu 5 zile pînă la sfîrșitul lunii curente, estimările de cheltuieli pentru perioada gestionară ulterioară, punînd la curent autoritățile publice respective.

IV. Întocmirea dării de seamă cu privire la executarea legii bugetare anuale și aprobarea ei. La data de 31 decembrie a fiecărui an, Ministerul Finanțelor închide toate conturile deschise în decursul anului bugetar curent, pentru a întocmi raportul anual. Toate veniturile neîncasate pînă la 31 decembrie se încasează în contul bugetului pe anul viitor. La sfîrșitul fiecărui an bugetar, Ministerul Finanțelor întocmește un raport despre executarea bugetului de stat, care este prezentat Guvernului și Parlamentului pînă la data de 1 mai a anului următor anului de gestiune. Structura raportului se stabilește de ministrul finanțelor. Raportul despre executarea bugetului de stat pe anul de gestiune se examinează și se aprobă de către Parlament.

V.Controlul bugetar. Controlul asupra executării bugetului de stat reprezintă o etapă a procesului bugetar a cărei necesitate se bazează pe restricțiile ce trebuie luate în considerare în alocarea pe destinații și utilizarea resurselor bugetare avându-se în vedere caracterul limitat al acestora. În acest context necesitatea controlului bugetar derivă atât din considerente de ordin politic cât și din cele de ordin financiar. Din punct de vedere politic Parlamentul este interesat ca Guvernul să realizeze integral veniturile bugetare aprobate și să nu depășească cheltuielile stabilite. Din punct de vedere financiar controlul bugetar vizează creșterea interesului Guvernului și a tuturor subiecților antrenați în procesul execuției bugetare în buna gestionare a fondurilor statului pentru prevenirea delapidărilor și a fraudelor. Ținând cont de principiul separației puterilor în stat, controlul bugetar se exercită de mai multe organe împuternicite și poate fi de natură politică, jurisdicțională și administrativă. Controlul politic se exercită de către Parlament prin dezbaterea și aprobarea proiectelor de buget împreună cu anexele sale. Acest control se exercită și în timpul execuției bugetului prin examinarea Rapoartelor pe care Guvernul este obligat să le prezinte Parlamentului, prin controalele realizate de comisiile permanente la audierea membrilor Guvernului, în cadrul ședințelor, precum și prin controlul persoanelor care gestionează fondurile publice. Controlul jurisdicțional se efectuează de organismele specializate ale statului în scopul stabilirii răspunderii juridice a subiecților implicați în procesul execuției bugetare în cazul administrării defectuoase a fondurilor politice. În acest scop activează Curtea de Conturi ca organ de control de bază dintr-un stat. Controlul administrativ include atât controlul exercitat de organele specializate ale Ministerului Finanțelor (IFPS, Trezoreria, ș.a.) cât și controlul realizat în interiorul fiecărei instituții sub forma controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite bugetare asupra modului cum aceste credite sunt consumate de subordonați. În funcție de momentul efectuării sale, controlul bugetar poate fi: * Preventiv; *Concomitent; * Post-operativ. Controlul preventiv este cel mai eficient, deoarece prin intermediul său se poate opri derularea operațiunilor ilegale sau a celor apreciate a fi inoportune și ineficiente. Controlul concomitent are o eficiență limitată, dar nu trebuie subestimat, deoarece prin determinarea legalității sau ilegalității operațiunii, se preîntâmpină inițierea unor acțiuni similare în viitor. Controlul post-operativ nu mai poate repara ceea ce s-a realizat, dar prin identificarea abaterilor de la lege și stabilirea persoanelor vinovate se pot institui măsuri de recuperări a prejudiciilor aduse statului. 42. Datoria publică

Totalitatea sumelor împrumutate de administrația publică centrală, de unitățile administrative-teritoriale și de instituțiile publicede la personae fizice și personae juridice (în mod direct sau garantate de către acesta) de pe piața internă și externă și rămase de rambursat la un anumit moment formează datoria publică.

Se utilizează următoarele criterii de clasificare a datoriei publice

În funcție de natura creditorilor delimităm:

a) datoria publică internă este formată din totalitatea sumelor împrumutate de către stat de la rezidenții săi. Instrumentele generatoare de datorie internă sunt: hîrtiile devaloare de stat, împrumuturile contractate de la Banca Națională și băncile comerciale.

b) datoria publică externă include obligațiile de plată ce revin autorităților și entităților publice, inclusiv cele contractate de persoane private, dar garantate de stat de la nerezidenții săi.

După durata pentru care se efectuează îndatorarea :

flotantă- include obligațiile bănești ale statului pe termen mai mic decît un an;

consolidantă- include obligațiile bănești ale statului pe termen mediu și lung;

După natura creditorilor:

brută- include obligațiile bănești ale statului atît față de sectorul public cît și față de cel privat;

netă- include ansamblul obligațiilor bănești ale statului față de sectorul privat.

Creditul public contractat de pe piețele internă și externă creează obligații financiare față de creditori: personae fizice și juridice, guvernele altor state, organizații financiare internaționale.

Gradul de îndatorare a unei țări se exprimă prin intermediul următorilor indicatori:

mărimea absolută a datoriei publice;

mărimea medie a datoriei publice pe 1 locuitor;

ponderea datoriei publice în PIB sau în totalul de cheltuieli publice (bugetare).

Efortul financiar anual pe care îl reclamă datoria publică se exprimă prin serviciul datoriei publice, care include: cheltuieli pentru rambursarea datoriei publice și cheltuieli pentru plata dobînzilor aferente împrumunturilor de stat. Serviciul datoriei publice depinde de condițiile de contractare a creditului : durata, rata dobînzii, taxele de asigurare, moneda în care este acordat și trebuie rambursat creditul.

Povara datoriei publice se exprimă prin intermediul următorilor indicatori:

mărimea absolută a serviciului datoriei publice;

mărimea medie pe 1 locuitor a serviciului datoriei publice;

ponderea cheltuielilor pentru serviciul datoriei publice în PIB;

volumul anual al dobîzilor aferente datoriei publice.

În economie, veniturilor ordinare, procurate de catre stat, deseori nu acopera integral cheltuielile bugetului de stat. În asemenea situații statul apeleaza la creditul public.

Sub aspect economic creditul public reflctă relațiile economice de redistribuire a resurselor temporar disponibile ale persoanelor fizice și juridice în favoarea autorităților publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societății.

Creditul public îmbracă următoarele forme:

1.Atragerea disponibilităților bănești prin casele de economii;

2.Împrumuturile de stat.

În prezent, împrumuturile de stat contituie principala formă a creditului public.

Sub aspect juridic împrumutul de stat este definit ca o înțelegere încheiată între o persoană fizică sau juridică și stat, prin care persoana fizică sau judiciară pune la dispoziția statului o suma de bani sub formă de împrumut pe o perioadă determinată de timp, iar statul se angajează să o restituie la termenul stabilit și să achite prețul împrumutului.

Împrumutul de stat are următoarele caracteristici:

1.Împrumutul de stat are un caracter contractual (benevol);

2.Are un caracter rambursabil, adică se restituie creditorilor la un termen stabilit de stat. Excepție fac împrumuturile perpetue, la contractarea cărora statul se angajează să plătească dobînzi pe o perioadă nedeterminată de timp, fără a stabili însă termenul de restituire a împrumutului;

3. Asigură creditorilor o contraprestație, care poate îmbrăca forma dobînzii, a cîștigurilor sau alte forme.

4.Legalitatea- se contractează în corespundere cu legislația în vigoare.

Împrumuturile de stat se clasifică după următoarele criterii:

1.În funcțiede termen, delimităm împrumuturi pe termen scurt, mediu,lung și fără termen de contractare. Împrumuturile pe termen scurt se utilizează pentru acoperirea necesităților curente ale bugetului de stat.Cele pe termen mediu și lung- pentru acoperirea cheltuielilor de capital sau pntru rambursarea unei datorii existente.

2. În funcție de loculde contractare: împrumuturi interne și externe.

3. În funcție de poziția statului față de creditori: împrumuturi contractate în mod direct de stat și garantate de stat.

La contractarea unui împrumut este necesară stabilirea următoarele elmente tehnice:denumirea împrumutului, valoarea nominală, valoarea reală, termenul de rambursare, dobînda, prima de rambursare.

1.Denumirea împrumutului – deseori este legată de destinația acestuia. Prin denumirea împrumutului statul dorește să atraga atenția opiniei publice asupra caracterului excepțional al împrumutului sau asupra obiectivelor urmărite la contractarea lui.

2.Înscrisurile împrumutului de stat- constituie un document în care se reflectă suma contractată cu împrumut de către stat și dobînda aferentă acestuia.Înscrisurile îmbracă următoarele forme: obligațiuni de stat, bonuride trezorărie, bonuri de impotite, certificate de datorie s.a.

3. Valoarea nominală- suma înscrisă pe un titlu de împrumut de stat. Ea exprimă mărimea creanței pe care creditorul o are de încasat de la stat la scadență.

4. Valoarea reală – suma cu care sevinde sau se cumpără o hîrtie de valoare (HV) de stat.

5. Dobînda – prețul pe care statul îl plătește creditorilor săi pentru folosirea sumelor împrumutate. Dobînda îmbracă mai multe forme: a) venit fix (beneficiază toți cei care dețin hîrtii de valoare) , b) cîștiguri- se plătesc numai deținătorilor de obligații care au ieșit învingatori la tragerea la sorți.

6. Termenul de rambursare – data la care statul va răscumpăra înscrisurile de la creditorii săi.

7. Prima de rambursare- diferența dintre valoarea nominală a unui titlu emis de către stat și valoarea reală la care sa vinde sau se cumpără titlul respectiv.

43. Conținutul social-economic al impozitelor: noțiuni cu privire la impozite și taxe, trăsăturile caracteristice impozitelor și taxelor, criterii de clasificare, funcțiile impozitelor, elementele impozitului, principiile clasice și moderne ale impunerii, metode de impunere, metode de evaluare a bazei impozabile, modalități de percepere a impozitelor.

1.Conținutul social-economic al impozitelor și taxelor

Cea mai veche resursă financiară este impozitul. Originile sale aparțin perioadei de statornicire a organizației statale. Inițial, s-a recurs la prelevări asupra bunurilor private, iar odată cu introducerea monedei se practică impozite în bani.

În Grecia Antică erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale statului, pentru întreținerea și dotarea forțelor armate și de ordine publică, pentru construirea și înarmarea corăbiilor de război, pentru temple,

În statul roman antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum. Inițial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obținut.

În Evul Mediu, datorită dezvoltării organizării statale, impozitul trebuia să finanțeze o administrație tot mai complexă. Astfel, în Anglia, favorizată de conjunctura că era o țară cu puține frământări sociale, s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. Alături de impozitul perceput proprietarilor de pamânt în funcție de venitul obținut prin exploatarea proprie și în arendă, în Anglia secolului al XIII lea și în cele următoare se mai percepeau impozit pe venit diferențiat pentru nobili, clerici și țărani, impozite pe clădiri, pe veniturile.

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe noțiuni de impozit, însă cea mai frecvent întâlnită este următoarea:

Impozitul reprezintă o contribuție băneasca obligatorie cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice și juridice pentru veniturile care le obțin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul și termenul precis stabilit prin lege.

Conf Cod fisc al RM, impozitul este o plata obligatorie cu titlu gratuit,care nu tine de efectuarea unor actiuni determinate si concrete de catre organul imputernicit sau de catre persoana cu functii de raspundere a acestuia pentru sau in raport cu contribuabilul care a achitat aceasta plata.

Principalele trăsături ale impozitelor sunt:

Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili și percepe decât dacă există legea respectivă la impozit.

Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter obligatoriu pentru toate persoanele care obțin venituri sau dețin bunuri din categoria celor supuse impozitării conform legilor în vigoare.

Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse financiare se fac cu titlu definitiv și nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanțarea unor obiective necesare tuturor membrilor societății și nu unor interese individuale sau de grup.

Nonechivalența impozitelor. Poate fi înțeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate și direct din partea statului, pe de altă parte, ca o diferență între cuantumul impozitelor plătite și valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.

Rolul impozitelor da stat se manifestă pe plan financiar, economic și social. Rolul cel mai important al impozitelor este cel financiar, deoarece acesta constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. În ultimul timp s-a accentuat rolul impozitelor pe plan economic, caracterizat prin încercările statului de a folosi impozitele ca un mijloc de intervenție în activitatea economică. Pe plan social rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor statul procedează la redistribuirea unei părți importante din PIB între clase și pături sociale.

Impozitele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în principiu, trei funcții:

a) Contribuția la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societății (fiscală) este o obligație a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obțin venituri impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanțarea de obiective și acțiuni cu caracter general, folosind întregii colectivități ca: finanțarea instituțiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acțiuni și obiective cu caracter economic și social.

b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este operațiunea de preluare a unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuințe acceptate în folosul altora decât posesorii inițiali ai resurselor.

Redistribuirea aplică principiul depersonalizării resurselor, înfâptuindu-se pe mai multe planuri pentru satisfacerea tuturor trebuințelor generale ale societății. Datorită faptului că redistribuirea exagerată și nerealistă are consecințe grave asupra cointeresării și responsabilității, practicarea acestuia prin metode administrative și gratuite justificată va fi înlocuită cu redistribuirea prin metode economice sau restituibile. În cazurile când redistribuirea se realizează pe baza principiului mutualității, aceasta este nu numai inerentă dar și echitabilă.

c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acționează în mod diferit în cazul unităților economice sau a persoanelor fizice. La unitățile economice, prin impozite și taxe se influențează prețurile mărfurilor și tarifelor executărilor de lucrări și servicii publice, rentabilitatea, eficiența economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite și taxe se stimulează utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole și ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se limitează realizarea de venituri exagerate, etc.

Taxele- reprezinta plata efectuata de catre pers fiz sau jur pentru serviciile prestate acestora de institutiile publice care primesc, intocmesc sau elibereaza diferite acte, presteaza servicii si rezolva alte interese legitime.

Trasaturi specifice ale taxelor sint:

-Plata neechivalenta pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituții care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii și rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalenta deoarece, conform dispozițiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu valoarea prestațiilor efectuate de organe sau instituții de stat.
– Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activități din partea unei instituții de stat.
– Taxele reprezintă o contribuție de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane în mod direct și imediat.
Astfel, între cuantumul serviciilor sau activitățile prestate de către stat nu există un raport de echivalenta, fiind independente de costul, prețul sau valoarea serviciului prestat, caracteristic pentru care taxele se deosebesc fundamental de prețurile mărfurilor sau tarifele serviciilor executate de agenții economici. Prețurile și tarifele oglindesc toate cheltuielile de producție și circulație, pe când taxele nu au decât o valoare simbolică.
Între impozite și taxe există cîteva deosebiri:
– Astfel, în cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze un echivalent direct și imediat, pe când pentru taxe se prestează de către stat un serviciu direct și, pe cît de posibil, imediat.
– Cuantumul impozitului se determină în funcție de natura și volumul venitului impozabil, în timp ce mărimea taxei depinde, de felul și costul serviciului prestat.
– La impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil, în timp ce termenele de plată ale taxelor se fixează, de regulă în momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.

-la taxe obiect-servicii. La impozit obiect-venit, averea

4. Elementele impozitului

Impozitul reprezintă un instrument complex alcătuit dintr-un șir de componente. Principalele elementele ale impozitului înaintate în teoria și practica financiară sunt următoarele:

Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza așezării acestuia și poate fi diferit în funcție de proveniența impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea:

• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenților economici și veniturile persoanelor fizice;

• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;

• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat sau uneori cel exportat în cazul impozitelor indirecte;

• Actele și faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru și înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea și dezbaterea succesiunilor, soluționarea litigiilor de către organele de judecată.

Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeași ca și obiectul impozabil sau să difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau prețul acesta este în același timp și bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Când este vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:

a) în cazul impozitului funciar, când suprafața de teren este exprimată în m.p. sau ha este și element de calcul

b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcție de valoarea acesteia.

Situație asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl constituie dezbaterea succesiunii și actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este valoarea acesteia.

Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deținătoare sau realizatoare a obiectului impozabil și care potrivit legii este obligat la plata acestuia.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanță impozitul (căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect și suportator al impozitului trebuie de făcut o distincție între ele. De cele mai multe ori subiectul și suportatorul sunt una și aceeași persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de una și aceeași persoană. Spre exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică și ea efectiv suportă această sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca subiect pe agenții economici care produc și realizează produse și mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.

Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul (venit ori, excepțional, averea). Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate apărea sub formă de capital (în cazul acțiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se plătește din venitul obținut în urma exploatării (utilizării) averii respective.

Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele de transport etc.

Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei unități de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.

Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură.

Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul.

Cota procentuală poate fi:

proporțională;

progresivă;

regresivă.

Asieta (modul de așezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea subiectelor și obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat statului.

Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat față de stat. El apare ca:

interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget;

dată fixă la care obligațiunile trebuie achitate.

Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) și se referă la reduceri, scutiri, bonificații, amânări și eșalonări ale plății la buget.

• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activități care folosesc forța de muncă cu randament scăzut. Ele pot avea și un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii sociale ale populației.

• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît și economice, cum este cazul reducerii bazei impozabile la impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.

• Bonificațiile se acordă pentru a stimula anumiți plătitori de impozite și taxe să-și achite obligațiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de plată. Ca bonificațiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se și gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-și achite cu anticipație obligațiile față de buget, ce este avantajos pentru stat în condițiile de inflație.

• Amânările și eșalonările au în vedere decalarea termenelor de plată și respectiv, fragmentarea sumei de plată în mai multe tranșe ce urmează să fie vărsate la buget.

Sancțiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor și taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancțiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalitățile) și amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracțiuni, potrivit prevederilor legii penale. Se poate înțelege că în domeniul impozitelor poate să intervină și răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariați și persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele și taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracțiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.

Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operațiuni efectuate în baza legii care au scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice. Pentru ca un sistem fiscal să poată fi considerat rațional trebuie să satisfacă o serie de cerințe sau principii, care se referă la dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor, precum și la obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală.

Principii clasice de impunere.

de principii ale impunerii și au fost formulate inițial, de Adam Smith, ca maxime sau principii fundamentale ale impunerii. Potrivit lui Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului trebuie să stea următoarele principii sau maxime:

*principiul justeții impunerii (echității fiscale), potrivit căruia cetățenii fiecărui stat trebuie să contribuie cu impozite la acoperirea cheltuielilor publice în funcție de veniturile pe care le obțin sub protecția statului;

*principiul certitudinii impunerii, vizează legalitatea impunerii și presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă și nu arbitrară, iar termenele, modalitățile de percepere a impozitelor, sumele de plată trebuie să fie clare și cunoscute de fiecare plătitor;

*principiul comodității perceperii impozitelor, potrivit căruia impozitele trebuie să fie percepute la termenele și în modalitățtile cele mai convenabile pentru contribuabili;

*principiul randamentului impozitelor presupune încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli și totodată acestea să fie cât mai puțin apăsătoare pentru plătitori.

Principii moderne de impunere.

Principiel impunerii echitabile. Echitatea fiscală înseamnă dreptate și justețe în materie de impozite. Ea presupune impozitarea diferențiată a veniturilor și a averii în funcție de puterea contributivă a subiectului impozitului și scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici. Echitatea fiscală indică îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții.

Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui anumit venit, care ar permite satisfacerea nevoilor de trai strict necesare.

Remarcăm că minimul neimpozabil poate fi stabilit numai în cazul impozitelor directe, cu precădere la impozitele pe venit, neavând aplicabilitate în impozitarea indirectă.

Fixarea sarcinii fiscale în funcție de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică luarea în considerație a mărimii venitului sau a averii care este obiectul impunerii, precum și a situației personale a contribuabilului, cum ar fi situația familială (celibatar sau căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreținere etc).

Instalarea parității fiscale, cea ce înseamnă că la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită egală cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită egală cu sarcina fiscală a altei persoane din aceeași categorie socială.

Instituirea impunerii generale, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepția persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).

Condițiile expuse mai sus își găsesc reflectare în modul de dimensionare a impozitului considerat și de determinare a cuantumului impozitului. Practica fiscală, în acest sens, cunoaște impunerea în sume fixe și impunerea în cote procentuale.

Impunerea în sume fixe este de origine mai veche, are un grad mai mare de subiectivism. Un asemenea impozit, cunoscut sub denumirea de capitație, era răspândit pe larg în Evul Mediu. Cuantumul impozitului era stabilit abuziv, fiind determinat nu de mărimea venitului sau a averii și nici de situația personală a plătitorului, dar de necesarul de mijloace pentru a fi colectate. Evident, acest procedeu de impunere nu se potrivește cu echitatea fiscală.

Revenind la principiul echității fiscale, vom menționa că realizarea lui este posibilă numai în cazul întrunirii simultan a tuturor condițiilor expuse mai sus, care în ansamblu îi formează esența.

Principii de politică financiară. Această grupă de principii le înglobează pe cele de ordin financiar, constituie cerințele ce oferă realizarea obiectivelor financiare – acumularea mijloacelor publice. Astfel, impozitul trebuie să corespundă următoarelor criterii: randament financiar ridicat, stabilitate și elasticitate.

Randamentul financiar ridicat al impozitului poate fi atins prin realizarea unui șir de condiții, principalele fiind:

Universalitatea impozitului, prescripție că el trebuie să fie plătit de toate persoanele fizice și/sau juridice care obțin venituri din aceeași sursă, posedă același gen de avere sau își procură aceeași categorie de bunuri. Caracterul universal al impozitului presupune ca întreaga materie impozabilă ce aparține unei persoane să fie supusă impozitării.

Obligativitatea impozitului, -clauză ce exclude posibilitatea de evaziune fiscală, elimină eventualitatea de sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă.

Eficiența impozitului, prevedere ca volumul cheltuielilor pentru stabilirea obiectului impozabil, calcularea cuantumului și perceperea impozitului să fie cât mai redus.

Conveniența impozitului înseamnă comoditatea achitării lui de către contribuabil în termen și mod convenabil.

Stabilitatea impozitului, privită din punctul de vedere al misiunii lui financiare, înseamnă menținerea constantă a randamentului impozitului de-a lungul întregului ciclu economic, indiferent de faza parcursă. Aceasta înseamnă că randamentul impozitului nu trebuie neapărat să sporească concomitent cu creșterea volumului producției și a veniturilor în perioada de ascensiune economică și nici să scadă în stadiul de recesiune a economiei.

Elasticitatea impozitului presupune reacția automată a impozitului la condițiile economice schimbătoare, fără a fi necesare ajustări în cotele impozitelor, posibilitatea de adaptare mașinală continuă a acestuia la necesitățile de venituri ale statului. Astfel, dacă economia se află în recesiune, impozitul trebuie să aducă același volum de resurse financiare pentru finanțarea cheltuielilor publice, ca și până la declin.

Principii de politică economică. Această grupă de principii are în vedere criteriile de construcție a impozitului, datorită cărora el exercită, în afară de cea financiară, o altă misiune importantă – de influențare a proceselor economice. Maniera de formarie a impozitului îl trasformă în instrument de stimulare, reglementare sau deprimare economică.

Impozitele, în rolul de instrumente ale politicii economice, pot fi folosite pentru impulsionarea sau suprimarea dezvoltării unor sectoare sau ramuri ale economiei, de stimulare ori de reducere a producției sau a consumului unor mărfuri, de extindere a exportului sau de restrângere a importului anumitor bunuri etc.

Încurajarea dezvoltării unui sector (ramuri) economic poate fi realizată și prin măsuri de ordin fiscal, cum sunt: micșorarea impozitelor directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care își plasează capitalurile în remura dată; «reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone produse în branșa respectivă; stabilirea unor taxe vamale ridicate la importul produselor și/sau serviciilor identice sau substituibile de profilul domeniului protejat; facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix din acest domeniu, ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil al întreprinderilor din ramura favorizată etc. Frânarea dezvoltării unei sfere, acțiune necesară în condițiile hupraproducerii sau "supraîncălzirii" economiei, poate fi obținută prin modificarea instrumentelor fiscale de politică economică în sens opus.

În scopul creșterii consumului unui anumit bun, autoritățile procedează la micșorarea sau chiar suprimarea impozitelor indirecte percepute pe vânzarea acestuia. Și invers, dacă se urmărește reducerea consumului, atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit aplicate la vânzarea bunului respectiv.

Extinderea relațiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulată prin măsuri fiscale care consistă în restituirea parțială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate; reducerea nivelului taxelor vamale percepute la importul anumitor mărfuri, utilizate la fabricarea produselor destinate exportului. Limitarea accesului mărfurilor străine se poate realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecționist la importul anumitor mărfuri, iar restrângerea exportului unor categorii de produse – prin practicarea de taxe vamale la exportul acestora. Pentru stimularea investițiilor se apelează la reducerea impozitului aferent profitului investit în mașini, utilaje și alte echipamente active. în scopul atragerii clasei mijlocii în procesele investiționale, se recurge la scutirea de impozit a sumelor investite de persoanele cu venituri medii. în vederea combaterii inflației, se recurge la majorarea impozitelor.

Vom menționa că impozitele sunt instrumente macroeconomice de o deosebită forță, provoacă puternice efecte cu caracter diferit, uneori diametral opus, cu totul neașteptate și nedorite. Din acest punct de vedere, acțiunile de politică economică promovate prin intermediul impozitelor trebuie să fie bine chibzuite fiscal, ajustate la mediul economic și tradițiile sociale concrete, concordate cu instrumentele politicii economice de natură monetară, creditară și bugetară.

Principii social-politice. Această grupă de principii are în vedere criteriile de construcție a impozitului, datorită cărora el este utilizat la realizarea obiectivelor de ordin social și politic. Maniera de formație a impozitului îl transformă în instrument de protejare sau suprimare economică a unor grupuri sociale.

Pentru sprijinirea materială a contribuabililor cu venituri mici și a celor care au un anumit număr de persoane la întreținere se acordă unele facilități la impunere. Analog, persoanelor cu anumite merite față de țară (veterani ai războaielor, participanți la acțiuni de apărare civilă etc.) li se acordă diferite scutiri fiscale. Se bucură de înlesniri fiscale grupuri sociale profesionale – militari, mineri, agricultori, angajați cu condiții nocive de muncă etc.

Impozitele sunt folosite și pentru limitarea consumului unor produse care au consecințe dăunătoare asupra sănătății (tutun, băuturi alcoolice) și pentru impunerea suplimentară a grupurilor sociale cu venituri mari, care procură mărfuri de lux, bijuterii, automobile etc.

Metode de impunere- O dată cu liberalizarea economică, impunerea în sume fixe a cedat treptat locul impunerii în cote procentuale. Practica fiscală a generat diversificarea caracterului cotelor, așa că poate fi întâlnită impunerea în cote proporționale, în cote progresive și în cote regresive.

Impunerea în cote proporționale reprezintă o manifestare nemijlocită a egalității în fața impozitelor. În cazul acestui procedeu de impunere se menține constantă cota de impunere indiferent de modificare a mărimii obiectului impunerii, se aplică aceeși cotă oricare ar fi dimensiunile materiei impozabile, cota impozitului rămâne invariabilă la labilitatea gabaritelor obiectului impozabilr. Prin aceasta se asigură în permanență aceeași proporție între volumul venitului sau valoarea averii și cuantumul impozitului datorat. Impunerea în cote proporționale este proprie calculării impozitelor de tip real – funciar, pe imobil, pe genuri de activitate etc. și se întâlnește și în cazul impozitelor indirecte – taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxa vamală, taxa de timbru etc.

Cu toate că introducerea impunerii în cote proporționale a fost un mers-înainte față de impunerea în sume fixe, totuși nu s-a atins o justețe irevocabilă în repartizarea sarcinilor fiscale. Astfel, nici impunerea în cote proporționale nu a soluționat problema ce reiese din axioma că puterea contributivă a diferitelor categorii sociale crește pe măsură ce acestea obțin venituri mai mari sau posedă averi mai importante.

Depășirea acestei deficiențe a impunerii în cote proporționale s-a obținut prin introducerea impunerii în cote progresive. Acestui procedeu îi este caracteristică sensibilitatea cotei de impunere la modificarea obiectului impozabil. Nivelul cotei nu rămâne constant, dar crește pe măsura sporirii dimensiunilor materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica cuantumului impozitului să o devanseze pe cea a volumului materiei impozabile. Cotele progresiei pot crește fie într-un ritm constant, fie într-unui variabil. Impunerea progresivă se întâlnește în practica fiscală sub forma impunerii în cote progresive simple (globale) și sub forma impunerii în cote progresive compuse (pe tranșe de venit).

În cazul impunerii în cote progresive simple, se aplică aceeași cotă asupra întregii materii impozabile aparținând unui plătitor. Cota de impozit va fi cu atât mai mare, în limitele progresivității stabilite, cu cât volumul materiei impozabile va fi mai mare. Cuantumul impozitului datorat statului reprezintă produsul dintre venitul (averea) impozabil și cota impozitului corespunzătoare nivelului respectiv al acestuia.

Impunerea în cote progresive simple, deși se bazează pe creșterea cotei de impozit pe măsura sporirii mărimii materiei impozabile, prezintă totuși unele neajunsuri. Astfel, această modalitate de impunere îi dezavantajează pe cei care au venituri al căror nivel se situează la limita imediat superioară celei până la care acționează o anumită cotă de impozit.

Impunerea în cote progresive compuse presupune divizarea materiei impozabile în mai multe tranșe, iar pentru fiecare tranșă de venit (avere) este stabilită o anumită cotă de impozit. Prin însumarea impozitelor parțiale, calculate pentru fiecare tranșă de venit (avere) în parte, se obține impozitul total de plată ce revine în sarcina unui contribuabil.

Impunerea în cote progresive compuse înlătură neajunsurile semnalate de impunerea în cote progresive globale. Ea este folosită pe larg la impunerea veniturilor obținute de persoanele fizice, fiind însă întâlnită și la unele impozite pe avere.

Practica fiscală cunoaște și impunerea în cote regresive care se întîlnește mai rar, atît în trecut, cât și în prezent. Ea se aplică în cazuri excepționale, pentru perioade limitate de timp, în scopul soluționării unor probleme de ordin economic sau politic. Acestui procedeu îi este proprie de asemenea sensibilitatea cotei de impunere la modificarea obiectului impozabil. Insă în acest caz nivelul cotei descrește pe măsura sporirii dimensiunilor materiei impozabile, ceea ce face ca dinamica cuantumului impozitului să fie inferioară dinamicii volumului materiei impozabile. Cotele regresiei, similar progresiei, pot descrește fie într-un ritm constant, fie într-unui variabil. Impunerea regresivă se întâlnește în practica fiscală sub forma impunerii în cote regresive simple (globale) și sub forma impunerii în cote regresive compuse (pe tranșe de venit).

In cazul impunerii în cote regresive simple, se aplică aceeași cotă asupra întregii materii impozabile aparținând unui plătitor. Cota de impozit va fi cu atât mai mică, în limitele regresivității stabilite, cu cât volumul materiei impozabile va fi mai mare. Cuantumul impozitului datorat statului reprezintă produsul dintre venitul (averea) impozabil și cota impozitului corespunzătoare nivelului respectiv al acestuia.

Impunerea în cote regresive compuse presupune divizarea materiei impozabile îri mai multe tranșe, iar pentru fiecare tranșă de venit (avere) este stabilită o anumită cotă de impozit. Prin însumarea impozitelor parțiale, calculate pentru fiecare tranșă de venit (avere) în parte, se obține impozitul total de plată ce revine în sarcina unui contribuabil.

Așezarea și perceperea impozitelor

Așezarea și perceperea impozitelor (asieta) impozitelor reprezintă un proces complex, care presupune efectuarea unui șir de operații succesive constând în stabilirea obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului și perceperea (încasarea) impozitului.

Metode de evaluare a materiei impozabile. Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea și evaluarea materiei impozabile. Pentru ca veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să constate existența acestora, iar mai apoi să procedeze la evaluarea lor. Evaluarea materiei impozabile constă în determinarea dimensiunii acesteia. Ea poate fi efectuată prin două metode:

metoda evaluării indirecte, bazată pe prezumție;

metoda evaluării directe, bazată pe probe.

Metoda evaluării indirecte poate fi realizată prin trei variante:

evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil;

evaluarea forfetată;

evaluarea administrativă.

Evaluarea pe baza unor indici exteriori ai obiectului impozabil poate fi efectuată numai în cazul impozitelor reale și permite determinarea mărimii obiectului impozabil ci o anumită aproximație. De exemplu, în cazul impozitului funciar, pentru stabilirea obiectului impozabil erau folosite drept criterii următoarele semne: suprafața de teren (fără a lua în considerație bonitatea sau destinația acestuia); numărul total de animale sau numărul animalelor de tracțiune din gospodărie; cantitatea de sămînță utilizată la sămănat; prețul pămîntului; mărimea arendei etc.

În cazul impozitului pe clădiri, semnele potrivit cărora se stabilea mărimea impozitului erau și mai diverse: numărul coșurilor de fum (Rusia); lungimea fasadei (Amsterdam); locul amplasării; mărimea chiriei etc. Această evaluare este simplă și puțin costisitoare, în schimb – arbitrară și inexactă.

Evaluarea forfetată constă în faptul că organele fiscale, cu acordul contribuabilului, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Cu toate că această metodă este mai "democratică", evident că nici în acest caz nu se poate stabili cu exactitate mărimea obiectului impozabil.

Evaluarea administrativă constă în faptul că organele fiscale stabilesc mărimea materiei impozabile pe baza datelor pe care le au la dispoziție. În măsura în care contribuabilul nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o contesteze, prezentând argumentele de rigoare.

Determinarea obiectului impozabil prin evaluarea indirectă nu prezintă dificultăți, este simplă și puțin costisitoare. Însă această metodă nu permite stabilirea exactă a mărimii obiectului impozabil, ceea ce se reflectă negativ asupra echității fiscale.

Metoda evaluării directe cunoaște două variante de realizare: evaluarea pe baza declarației a unei terțe persoane și evaluarea pe baza declarației plătitorului.

Evaluarea pe baza declarației a unei terțe persoane constă în faptul că mărimea obiectului impozabil se stabilește pe baza declarației scrise pe care o terță persoană, care cunoaște această mărime, este obligata prin lege să o depună la organele fiscale. Astfel, de exemplu, agentul economic declară salariile pe care le-a plătit muncitorilor și funcționarilor săi, chiriașii declară chiria achitată proprietarului etc. Această modalitate elimină într-o anumită măsură tentația de a sustrage materia impozabilă de la impunere, deoarece se consideră că declarantul nu este interesat în ascunderea adevărului. Utilizarea acestei evaluări este posibilă numai in cazul impozitării anumitor venituri.

Evaluarea pe baza declarației plătitorului constă în faptul ea subiectul impozitului este determinat prin lege să declare mărimea materiei impozabile. Contribuabilul este obligat să țină evidența veniturilor și cheltuielilor realizate în procesul de activitate, să întocmească raportul privind rezultatele financiare, să înainteze organelor fiscale declarația privind veniturile obținute sau averea posedată. Această modalitate de evaluare are aplicabilitate mai largă, însă se consideră că ea admite posibilități mai mari de evaziune fiscală prin prezentarea unor declarații nesincere și prin imposibilitatea organelor fiscale de a controla veridicitatea datelor prezentate.

Modalități de determinare a cuantumului impozitelor. Determinarea cuantumului impozitului se efectuează prin două metode: metoda de repartiție și metoda de cotitare .

Metoda de repartiție, care s-a practicat până în primele stadii de dezvoltare a capitalismului, constă în faptul că autoritatea fiscală, în funcție de necesitățile de resurse publice, stabilea suma globală a impozitelor ce urmau să fie încasate pe întreg teritoriul țării. Această sumă era repartizată ulterior pe unități administrative-teritoriale, care se împărțea mai departe pe contribuabili. Acest mod de stabilire a cuantumului impozitului nu are la baza sa careva justificare economică și urmare nu este potrivit principiului echității fiscale.

Metoda de cotitare, folosită pe larg în practica contemporană, constă în calcularea mărimii impozitului prin aplicarea cotelor asupra obiectului impozitului, determinat pentru fiecare plătitor în parte

Cuantumul impozitului, în acest caz, depinde de mărimea obiectului impozabil și ține cont de situația personală a plătitorului impozitului.

Vom menționa că, conform metodelor de determinare a cuantumului, impozitele se împart în impozite de repartiție și impozite de cotitare.

Procedee de percepere a impozitelor. După stabilirea mărimii impozitului, organele fiscale sunt obligate să aducă la cunoștință contribuabililor cuantumul impozitului datorat și termenele de plată a acestuia. Următorul act este perceperea impozitelor, care este una din principalele acțiuni ale procesului de impozitare.

Metodele de percepere a impozitelor au evoluat de asemenea de-a lungul timpului reprezentând: colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei localități; încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendașilor); perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al statului.

Colectarea impozitelor datorate de către unul din contribuabilii fiecărei localități este proprie perioadei timpurii de existență a statului și se reduce la colectarea impozitelor de unul din diriguitorii comunității, care ulterior transmitea bunurile și valorile colectate unei subdiviziuni a autorității fiscale. Această metodă s-a menținut și mai târziu, însă aplicarea ei era mai îngustă, cu precădere în regiunile îndepărtate, izolate, greu accesibile, unde detașamentele fiscului ajungeau foarte rar.

Încasarea impozitelor prin intermediul concesionarilor (arendașilor) consta în faptul că autoritatea fiscală, contra unei părți din suma colectată, ceda dreptul de colectare a impozitelor unor cetățeni Deoarece profiturile acestora depindeau de încasările fiscale, este evidenta dorința lor de a exagera povara fiscală, și așa injustă din cauza metodei oi arbitrare de impozitare. Desigur, în condițiile lipsei unei evidențe certe și exacte, erau frecvente falsificările și delapidările, fapt ce conducea la o eficiență joasă a impozitelor.

Perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al statului înseamnă în esență că funcția de colectare a impozitelor este exercitată de un organ legal cu funcții în finanțe al administrației publice.

Încasarea impozitelor printr-un organ specializat al statului a început să fie aplicată pe larg în perioada capitalismului premonopolist, iar în prezent a devenit metoda dominantă de percepere a impozitelor și taxelor.

Perceperea impozitelor prin aparatul fiscal se realizează prin mai multe forme: direct de la plătitori; prin stopaj la sursă; prin aplicarea de timbre fiscale.

În cazul încasării impozitelor direct de la plătitori, sunt posibile doua variante:

a) plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale
pentru a achita impozitul datorat statului;

b) organul fiscal are obligațiunea de a se deplasa la domiciliul
plătitorului pentru a-i solicita să achite impozitul cuvenit.

Vom menționa că, potrivit modului de încasare de la plătitor impozitele se împart în impozite portabile și impozite cerabile.

În cazul încasării impozitelor prin stopaj la sursă, impozitul se reține și se varsă la buget de către o terță persoană. De exemplu, patronii sunt obligați să rețină impozitul pe salariu datorat de angajați și să-1 verse la buget. La fel procedează băncile la plata dobânzilor titularilor de depozite de bani în cont și societățile comerciale la plata dividendelor deținătorilor de hârtii de valoare etc.

Perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale, folosită cel mai frecvent în cazul taxei de stat, constă în procurarea timbrului respectiv și prezentarea lui organului care documentează sau întreprinde acțiunea solicitată. în prezent, aria aplicării acestui mod de colectare a impozitelor se extinde, cuprinzând și alte impozite, cum ar fi accizele etc.

Procedeele moderne de așezare și percepere a impozitelor trebuie sa fie bine organizate, computerizate, automatizate pentru a crea comoditate contribuabililor și a asigura oportunitatea și plenitudinea vărsămintelor la buget.

7. Clasificarea impozitelor

În practica fiscală internațională intâlnim o diversitate de impozite, care se deosebesc ca formă și continuț. De aceea, pentru a identifica ușor efectele diferitelor categorii de impozite în plan economic, financiar, social și politic este necesară gruparea acestora pe baza urmatoarelor criterii:

trăsăturile de formă ale impozitelor;

obiectul asupra cărora se așează;

trăsaturile de fond;

scopul urmarit de stat prin instituirea lor;

frecvența perceperii lor;

instituția care le administrează etc.

În funcție de scopul urmărit de stat prin introducerea lor, impozitele se grupează:

Impozite financiare, instituite de stat in scopul realizarii de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului (cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit, taxele de consumatie etc.).

Impozite de ordine, introduse de stat in scopul limitării unei activități anume sau în vederea realizării unor obiective nefiscale cum sunt, de exemplu, introducerea unor accize ridicate asupra consumului de alcool și tutun sau utilizarea unor taxe vamale antidumping in scopul limitarii importului anumitor mărfuri ce au pret de dumping.

După frecvența cu care se realizează (respectiv, se percep la buget), distingem:

Impozite permanente (ordinare), care se percep cu regularitate (de regula, anual), fiind inscrise în cadrul fiecarui buget public.

Impozite incidentale (extraordinare), care se instituie în situații excepționale (cum ar fi, de pildă, în situații de criză și război) și se percep o singură dată, motiv pentru care ele nu sunt inscrise în bugetul public.

După instituția care le administrează, impozitele se grupează în funcție de tipul statelor în care se instituie și percep, astfel:

În statele de tip federal distingem :

impozite federale, impozite ale statelor membre ale federațiilor;

impozite locale, ale departamentelor, provinciilor sau judetelor, ale municipiilor, orașelor și comunelor.

În statele de tip unitar distingem:

impozite ale administratiei centrale de stat;

impozite locale, ale organelor administrativ-teritoriale.

După forma plății impozitele sunt:

impozite în bani;

impozite în natură;

Avându-se în vedere obiectul asupra cărora se așează, impozitele se clasifică în:

impozite pe venit;

impozite pe avere;

impozite pe consum (sau pe cheltuieli).

În functie de trasaturile de fond impozitele se grupează în două categorii:

impozite directe;

impozite indirecte.

Impozite directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau/și juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere și se percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regula, țn cazul acestor impozite, subiectul și suportatorul impozitului sunt una și aceeaș persoană.

Pe baza criteriilor care stau la baza așezării impozitelor directe, în practica mondială, se grupeaza în:

1) impozite reale (obiective, pe produs), care:

se stabilesc în legatură cu deținerea unor obiecte materiale, făcându-se abstracție de situația personală a subiectului impozitului;

au cunoscut o largă aplicabilitate în secolul XIX, dar ele se practică și în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de clădiri, exploatărilor agricole;

în această categorie se includ: impozitul funciar; impozitul pe clădiri; impozitul pe activități industriale, comerciale și profesii libere; impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.

2) impozite personale (subiective), care se așează asupra veniturilor sau averii avându-se în vedere și situația personală a subiectului impozitului. În această categorie se includ:

impozitele pe veniturile persoanelor fizice;

impozitele pe veniturile persoanelor juridice;

impozitele pe averea propriu-zisă;

impozitele pe circulatia averii;

impozitele pe sporul de avere etc.

Impozite indirecte se percep cu ocazia vânzarii unor bunuri și al prestării unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producatori, comercianți sau prestători de servicii și suportate de către consumatorii bunurilor și serviciilor impozabile. În cazul acestor impozite, prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorului acestora. În funcție de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupează în:

taxe de consumatie;

monopoluri fiscale;

taxe vamale;

taxe de timbru și de înregistrare.

44. Sistemul fiscal al Republicii Moldova: sistemul taxelor și impozitelor generale de stat și locale al RM, aparatul fiscal al RM, legislația fiscală a RM: Codul Fiscal și alte acte legislative elaborate în baza lui.

Sistemul fiscal al Republicii Moldova

Sistemul fiscal reprezintă o componentă a sistemului financiar al Republicii Moldova și include următoarele elemente:

legislația fiscală;

sistemul de impozite și taxe;

administrarea fiscală și organele fiscale.

Toate aceste verigi sînt strîns legate între ele, deoarece, în baza legislației fiscale, organele fiscale administrează procedurile fiscale, avînd ca scop colectarea impozitelor și taxelor, acestea din urmă constituind surse de venit ale statului. Eficiența sistemului fiscal depinde de eficiența fiecărui element constitutiv.

Conform Codului Fiscal, sistemul fiscal al Republicii Moldova reprezintă totalitatea: impozitelor și taxelor, principiilor, formelor, metodelor de stabilire, modificare și anulare a acestora, prevăzute de Codul Fiscal, precum și totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.

Legislația fiscală- este conceptia sustinuta de doctrina europeana a fin pub cu utilitatea de a individualiza si pune in evidenta ansamblul reglementarilor juridice privind veniturile publice care se rezlizeaza primordial cu specificul fiscal al impozitarii.

În conf cu art 3 al Codului Fiscal, legislația fiscală se constituie din:

1. Codul Fiscal;

2. Alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta.(cod vamal, legea bugetului, hotaririle guvernului, legea cu privire la tarif vamal)

1. CF al Republicii Moldova (în continuare CF al RM) a fost adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.1163-XIII din 24.04.1997 și publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.62/522 din 18.09.1997.

CF al RM a fost de multiple ori completat și modificat. Actualmente, CFîntrunește 8 titluri:

– Titlul I – „DISPOZIȚII GENERALE”;

– Titlul II – „IMPOZITUL PE VENIT”;

– Titlul UI – „TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ”;

– Titlul IV – „ACCIZELE”;

– Titlul V – „ADMINISTRAREA FISCALA”;

– Titlul VI – „IMPOZITUL PE BUNURILE IMOBILIARE”;

– Titlul VII – „TAXELE LOCALE”;

– Titlul VIII – „TAXELE PENTRU RESURSELE NATURALE”.

Prin Codul Fiscal se stabilesc:

– principiile generale ale impozitării în Republica Moldova;

– statutul juridic al contribuabililor, al organelor fiscale și al altor participanți la relațiile reglementate de legislația fiscală;

– principiile de determinare a obiectului impunerii;

– principiile evidenței veniturilor și cheltuielilor deduse;

– modul și condițiile de tragere la răspundere pentru încălcarea legislației fiscale;

– modul de contestare a acțiunilor organelor fiscale și ale persoanelor cu funcții de răspundere ale acestora.

Codul Fiscal reglementează relațiile ce țin de executarea obligațiilor fiscale în ce privește impozitele și taxele generale de stat, stabilind, de asemenea, principiile generale de determinare și percepere a impozitelor și taxelor locale.

Noțiunile și prevederile CF al R.M. se aplică, în exclusivitate, în limitele relațiilor fiscale și ale altor relații legate de acestea.

2. Conform alin.(2) din articolul 3 al CF al R.M., actele normative adoptate de către Guvern, Ministerul de Finanțe, Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lingă Ministerul de Finanțe, Departamentul Vamal, de alte autorități de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de către autoritățile administrației publice locale, în temeiul și pentru executarea CF, nu trebuie să contravină prevederilor lui sau să depășească limitele acestuia.

În cazul apariției unor discrepanțe între actele normative indicate la alin.(2) și prevederile Codului Fiscal, se aplică prevederile codului.

Impozitarea se efectuează în baza CF și a altor acte normative adoptate în conformitate cu acesta, publicate în mod oficial, și care sînt în vigoare pe perioada stabilită pentru achitarea impozitelor și taxelor.

Acordurile (convențiile) internaționale privind evitarea dublei impuneri completează legislația fiscală.

Articolul 4 al CF „Tratatele internaționale” prevede următoarele:

(1) Dacă un acord (o convenție) intemațional(ă) care reglementează impunerea, la care Republica Moldova este parte, stipulează alte reguli și prevederi decît cele fixate în Codul Fiscal sau în alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta, se aplică regulile și prevederile acordului (convenției) internațional(e).

(2) Prevederile alin.(l) nu se aplică în cazurile cînd rezidentul statului cu care a fost încheiat acordul (convenția) internațional(ă) este folosit pentru obținerea facilităților fiscale de către o altă persoană care nu este rezident al statului cu care a fost încheiat acordul (convenția) și care nu are dreptul la facilități fiscale.

Sistemul impozitelor și taxelor percepute în Republica Moldova. Sistemul impozitelor și taxelor percepute în Republica Moldova corespunde structurii administrației publice din Republica Moldova, care este constituită din:

– administrația publică centrală;

– administrația publică locală.

In conformitate cu articolul 6 al Codului Fiscal al Republicii Moldova, impozitele și taxele percepte în Republica Moldova sînt:

– impozitele și taxele generale de stat;

– impozitele și taxele locale.

Sistemul impozitelor și taxelor generale de stat include:

a) impozitul pe venit;

b) taxa pe valoarea adăugată;

c) accizele;

d) impozitul privat;

e) taxa vamală;

f) taxele percepute în fondul rutier.

Sistemul impozitelor și taxelor locale include:

a) impozitul pe bunurile imobiliare;

b) taxele pentru utilizarea resurselor naturale;

c) taxa pentru amenajarea teritoriului;

d) taxa de organizare a licitațiilor locale și loteriilor pe teritoriul unității administrativ-teritoriale;

e) taxa hotelieră;

f) taxa pentru amplasarea publicității (reclamei);

g) taxa de applicare a simbolicii locale;

h) taxa pentru amplasarea unităților comerciale;

i) taxa de piață;

j) taxa pentru parcarea;

k) taxa balneară;

I) taxa de la posesorii de cîini;

m) etc.

Relațiile ce țin de toate impozitele și taxele enumerate mai sus se reglementează de Codul Fiscal și de alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta.

La stabilirea impozitelor și taxelor se determină;

a) subiecții impunerii;

b) obiectele impunerii și baza impozabilă;

c) cotele impozitelor și taxelor;

d) modul și termenele de achitare a impozitelor și taxelor;

e) facilitățile (înlesnirile) privind impozitele și taxele sub formă de scutire parțială sau totală ori de cote reduse.

Impozitele și taxele, percepute în conformitate cu Codul Fiscal în vigoare și cu alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta, reprezintă una din sursele de venit ale bugetului consolidat.

În conformitate cu articolul 7 al CF „Stabilirea, modificarea și anularea impozitelor și taxelor generale de stat și locale":

(1) Impozitele și taxele generale de stat și locale se stabilesc, se modifică sau se anulează, exclusiv prin modificarea și completarea Codului Fiscal.

(2) Pe parcursul anului fiscal (calendaristic), stabilirea de noi impozite și taxe generale de stat și locale, în afară de cele prevăzute de CF al R.M., sau anularea ori modificarea impozitelor și taxelor în vigoare privind determinarea subiecților impunerii și a bazei impozabile, modificarea cotelor și aplicarea facilităților fiscale se permit numai concomitent cu modificarea corespunzătoare a bugetului de stat.

(3) Impozitele locale, lista și plafoanele taxelor locale se aprobă de către Parlament.

(4) Deciziile autorităților administrației publice – ale municipiilor, orașelor, satelor (comunelor), precum și ale altor unități administrativ-teritoriale instituite în condițiile legislației

– cu privire la punerea în aplicare, la modificarea, în limitele competenței lor, a cotelor, a modului și termenelor de achitare și la aplicarea facilităților se adoptă pe parcursul anului fiscal,

concomitent cu modificările corespunzătoare ale bugetelor unităților administrativ-teritoriale.

(5) Întreprinderile, instituțiile și organizațiile care au filiale și/sau subdiviziuni în afara unității administrativ-teritoriale în care se află reședința de bază plătesc impozite și taxe (cu excepția taxei pe valoarea adăugată, a accizelor și a taxelor destinate transferării în fondul rutier) la bugetele unităților administrativ-teritoriale de la reședința filialelor și/sau subdiviziunilor.

Administrarea fiscală și organele fiscale. În conformitate cu articolul (9) al Codului Fiscal "Administrarea fiscală", administrarea fiscală reprezintă activitatea organelor de stat împuternicite și responsabile de:

– asigurarea colectării depline și la termen a impozitelor și taxelor, a penalităților și amenzilor în bugetele de toate nivelurile și în fondurile extrabugetare;

– precum și de efectuarea acțiunilor de cercetare penală în caz de existență a unor circumstanțe ce atestă comiterea infracțiunilor fiscale.

Articolul 10 al CF „Activitatea organelor fiscale" stipulează următoarele:

(1) Organizarea activității și funcționarea organelor fiscale sînt reglementate de CF al R.M. și de alte acte normative adoptate în conformitate cu acesta.

În conformitate cu Articolul 131 al CF al R.M. "Organele cu atribuții de administrare fiscală":

(1) Organele care exercită atribuții de administrare fiscală sînt:

• organele fiscale (Serviciul Fiscal de Stat, etc.) ale Serviciului Fiscal de Stat sînt constituite din:

– Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul de Finanțe;

– inspectorate fiscale de stat teritoriale.

Structura organizatorică a Serviciului Fiscal de Stat se aprobă de Guvern, iar raza de activitate a organelor fiscale teritoriale și raza de deservire a contribuabililor – de către Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lingă Ministerul de Finanțe.

Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lingă Ministerul de Finanțe și fiecare inspectorat fiscal de stat teritorial, fiind subordonat primului:

a) au statut de persoană juridică și sînt finanțate de la bugetul de stat;

b) activează în temeiul Constituției Republicii Moldova, al CF și al altor legi, al hotărîrilor Parlamentului, al decretelor Președintelui Republicii Moldova, al hotărîrilor și ordonanțelor Guvernului, al deciziilor în problemele fiscale adoptate de autoritățile administrației publice locale în limitele competenței. Ministerul de Finanțe exercită dirijarea metodologică a activității Inspectoratului Fiscal Principal de Stat fără ingerințe în activitatea lui și a inspectoratelor fiscale de stat teritoriale.

Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea controlului asupra:

– respectării legislației fiscale;

– calculării corecte;

– vărsării depline și la timp la buget a sumelor obligațiilor fiscale.

• Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (Conform Legii cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, „Centrul pentru

Combaterea Crimelor Economice și Corupției este un organ de ocrotire a normelor de drept, specializat în contracararea infracțiunilor economico-financiare și fiscale, precum și a corupției. Centrul reprezintă un organ unitar centralizat, constituit dintr-un aparat central și subdiviziuni teritoriale”);

• organele vamale (Autoritatea centrală de specialitate, care exercită conducerea efectivă a activității vamale în Republica Moldova este Departamentul Controlului Vamal.

Conform articolului (9) al Codului Vamal, “Organele vamale sînt organe de drept care constituie un sistem unic, format din Departamentul Controlului Vamal, birouri vamale și posturi vamale. Statutul, funcțiile și competența Departamentului Controlului Vamal sînt determinate de Guvern”);

• serviciile de colectare a impozitelor și taxelor locale din cadrul primăriilor și alte organe abilitate conform legislației.

Organele cu atribuții de administrare fiscală, în procesul exercitării atribuțiilor respective, conlucrează între ele și colaborează cu alte autorități publice.

Organele cu atribuții de administrare fiscală au dreptul să colaboreze cu organele competente din alte țări și să fie membre ale organizațiilor internaționale de specialitate. Modul de colaborare și de activitate este stabilit în baza acordurilor (convențiilor) internaționale.

Organelle fisc si functionarii sai au urm drepturi: *sa efect controlul legislatiei fiscale;*sa ceara si sa primeasca gratuity info necesare pt efectuarea controlului; *sa aiba acces la sistemul electronic de evident contabila a contribuabilului;*sa efect executarea silita a obligatiei fiscale; *sa sechestreze bunuri; *sa ridice de la contribuabil documente; *sa initieze actiuni in instante judecatoresti asupra contribuabilului; * sa constate incalcarile fiscal sis a aplice masuri prevazute de legislatie s.a.

Organele fiscal si functionarii sau au urm obligatii: *sa actioneze in stricta conformitate cu legislatia fiscal si Constitutia RM; *sa trateze cu respect si corectitudine contribuabilul;* sa informeze contribuabil despre drepturile si obligatiile lui; *sa tina evident contribuabililor si a obligatiilor fiscal; *sa popularizeze legislatia fiscala;* sa efectueze controale fiscal si sa intocmeasca actele de rigoare; *in cazul depistarii incalcarilor fiscal sa emita decizii privind aplicarea de sanctiuni. S.a.

45.Impozitul pe venit: noțiuni generale. Particularitățile impunerii veniturilor persoanelor fizice: veniturile impozabile și neimpozabile ale persoanelor fizice, determinarea facilităților impozabile acordate de patron, scutirile la plata impozitului pe veniturile persoanelor fizice, modul de calcul a impozitului pe venit din plățile salariale, determinarea venitului impozabil din creșterea de capital, determinarea impozitului pe venit din surse altele decât salariul, modul de completare și prezentare a declarației cu privire la impozitul pe venit de către persoanele fizice.

Imp pe venit- parte compon a sist impoz și tax gen de stat, constit o sursă de reglem a veniturilor sist bug. Preved priv imp pe venit în RM sunt reglem de Cod Fisc: Titlul I “Disp gen” și Titlul II „Imp pe venit”. ‘98 Subiecți impunerii – *p jur și fiz care obt pe parcursul an fisc venit din orice surse aflate în RM; *p jur care obt venit din orice surse afl în afara RM; *p fiz care obt venit investiționale și fin din surse aflate în afara RM. Obiect al impun e venitul brut (incl facilit acord de patron ) obt de către p jur sau fiz din toate surs aflate în RM, precum și venit obt de p jur din orice surse aflate în afara RM și venitul investițion și fin obt de p fiz din surse aflate în afara R M, cu excep deducerilor și scutirilor la care au drept aceste pers.

Cotele de impozit: Pt p fiz, cu excep gospod țărăn(de fermier) și # individ: * în măr de 7 % din venitul an impoz ce nu dep 25 200 lei; * 18 % din venit an impoz ce dep 25 200 lei; Pt gospod țărăn (de fermier), #individ, P jur- în măr de 0% din venitul an impozabil; Pt notarii privați – 18% din venitul lunar impozabil

Surse de venit impozabile(care se includ în venit brut)t: 1)Venit proven din activit de întreprinz, din activit profes sau din alte activit simil; 2)Venit din activit soc obt de către memb soc și venitul obt de către acțion fond de invest; 3)Plățile pt munca efect și serv prest (incl salariile), facilit acord de patron, onorariile, comisioan, primele și alte retribuții simil; 4)Venit din chirie (arendă); 5)Creșt de cap; 6)Creșt de cap peste pierd de cap, neluată în cons în alte tipuri de venit; 7)Venit ob sub formă de dobândă; 8)Royalty (redevențe) 9)Anuitățile, incl prim în baza tratat internaț; 11)Venitul rezultat din neachit datoriei de către ag econ, cu excep cazurilor când form acestei datorii e o urmare a insolvabilității contribuabilului; 12)Dotațiile de stat, primele și premiile care nu sunt specific ca neimpozab; 13)Sumele obt în urma acordului de neangaj în activit de concurență; 14)Dividend obt de la un ag ec(cu excep divid obt de către p fiz rezid, care nu practică activit de întreprinz, de la ag econ rezid); 15)Venit obt, conf legisl, ca urm a aplic clauzei penale, în formă de despăgub pt venit ratat, precum și ca urm a rețin arvunei sau restit arvunei; Alte venit care nu au fost specif mai sus. 16) Venit jocuri de noroc -10%

Surse de venit neimpozab(in venitul brut nu se includ urm tip de venit): a) sumele și despăgub de asig, primite în baza contract de asig și coasig, exclusiv primite în cazul înlocuirii forțate a proprietății.

b) despăg primite în urma unui accident de muncă, în urma unei boli profesion, de salariați ori de moștenit lor

c) plățile, precum șa forme de compens acord în caz de boală, de traumatisme, sau în alte cazuri de incapacit temp de muncă, conf contractelor de asig de sănăt; d) compens chelt salariaților leg de îndepl oblig de serv: pt aparatul Președintelui RM, Parlam și aparatul acestuia, aparatul Guv, în lim și în mod stab de aceste organe. Compens ch salariaților ag ec leg de îndepl oblig de serv, în lim stab de actele norm și în modul stab de Guv. sau în cazul depășirii lim de cazare stab de Guv; d1) restituirea chelt și plăților compensatorii ce țin de execut oblig de serv ale militarilor, efectivului de trupă și corpului de comandă din organele apărării naț și de ocrotire a normelor de drept, securității statului și ordinii pub, cit si a membr famil lor, din contul bug de stat (*ch la transportul lor, al bunurilor person ale acestora în leg cu încadrarea în serv, îndepl serv, retragerea, deplas la tratament balneosanatorial, la transportul recruților și rezerviștilor chemați la concentr, mobilizare; *indemniz de transfer; *indemniz unică plătită absolvenților instit de învăț mil; *compens băn pt închirierea, sau constrct spaț locative); d2) sumele prim de către p fiz și jur ca despăgub pt prejud cauzat sau venitul ratat ca urm a efect cercet arheolog pe teren aflate în propriet sau în posesia lor; d3) sume prim de către p fiz și jur ca despăg pt prejud ce le-a fost cauzat ca urm a unei acțiuni ileg ori ca urm a unor calam nat sau tehnogene, epidemii; d4) sume primite de proprietari /deținători pt bunurile rechiziționate în interes pub, pe per rechiziției; e) bursele elev, studenț și pers aflate la învățăm postuniv la inst de învăț de stat și particulare și bursele acord de către organiz filantropice(cu excep retribuției pt activit didactică sau de cercet), indemnizaț unice acord tinerilor specialiști angajați la lucru, conf repartizării, în localit rurale;

f) pensiile alimentare și indemnizațiile pt copii; g) indemnizațiile de concediere stab conf leg

h) compens nominative plătite păturilor insufic asig, social vulnerabile ale pop, precum și prestațiile de asig soc, care nu sînt achitate sub formă de anuități i) patrimoniul primit de către p fiz cetățeni ai RM cu titlu de donație sau de moștenire; j)veniturile de la primirea gratuită a proprietății, incl a mij băn, conf deciziei Guv sau a autorităț competente ale adm pub loc; k) dividend ob de către p fiz rezidente, care nu practică activit de întreprinz, de la ag ec rezidenți; l) ajutoarele primite de la organiz filantropice- fundații și asoc; m)contrib la cap unui ag ec; n)veniturile misiun diplom și altor misiuni simil lor, organiz statelor str, organiz internaț și personalului acestora; o) sumele prim de donatorii de sînge de la instit med de stat; p/1) cîștig din acțiunile de publicit, în partea în care val fiec cîștig nu depăș 10% din indicatorul (art.33 alin.1); q) mij băn plătite, sub formă de ajutor material unic sau de reparare a prejudiciului, unor categ de funcțion pub sau familiilor lor;

r) ajut mat ob de p fiz din fond de rez ale Guv, ale autorit admin pub loc, din mij Fond republic și fond loc de susțin soc a pop, precum și din mij sindicatelor; s) ajutorul fin ob de către sportivi și antrenori de la Comit Internaț Olimpic, premiile ob de sportivi, antrenori și tehnicieni la competiț sportive internați, burse sportive;

t) ajutorul fin ob de Comitetul Naț Olim și de federațiile sportive de profil; u) premiul naț al RM în dom literaturii, artei, arhitect, științei și tehn, precum și premiile elevilor și profes animatori acord pt perform ob în cadrul olimpiad și concurs raionale, orășenești, municip, zonale, republic, region și internaț; v) venit ob de Admin ZELurilor; w) recompensa acord membr familiilor pt particip la sondajele selective efect de org de statistică; x) venit p fiz din activit în baza patent de întreprinz; y) venit ob de p fiz, cu excep întreprinză individuali și gospod țărăn(de fermier), de la predarea mat prime secund, precum și de la livrarea producț din fitotehnie și horticultură în formă nat și a producției din zootehnie în formă nat, în masă vie și sacrific;

z) veniturile ob în urma utiliz facilit fisc la IV; z/2) mij băn ob din fondurile spec și utiliz în conf cu destin fondurilor; z/3) compens pagubelor morale; z4) venitul ob ca urmare a anulării major de întîrziere și a sancțiunilor fisc; z6) venit ob ca urm a compens daunei mater cauz, în partea în care compensaț acord nu dep dauna mater cauz; z7) plata depozit garant din Fond de garant a depozit în sist bancar.

Plătitori ai primelor de asig oblig de asist med, stab în calit de contrib procentuală la salariu și la alte forme de retrib a muncii, la onorarii sunt: 1) unitatea si 2) angajatii ei, indif de tip de propriet și forma jur de organiz;

Măr primei de asig oblig de asist const 3,5% din fondul de retrib a muncii și 3,5% din salariu și alte forme de retrib a muncii ale angaj. Primele de asig sunt cons ca deduceri, deci venitul obt de către angajat se micșor, până la impozit la sursa de plată, cu suma primelor calculate.

Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asig soc de stat(6% sal). Oblig nu poate dep plafonul de 3 salarii medii lunare pe economie. Nu se calculează CAS din urm venituri:

*ajut mat, bănesc sau nat, acord de către angajator angajatului sau fostului angajat la loc princip de muncă *ajut mat acord în caz de calamit nat și în alte circumst excep, ajutorul mat unic acord prin hotăr de Guv sau prin decizie a autorit admin pub loc, a consil fondului republic sau a consil fondului local de susțin soc a popul *sumele compensat (diurnele de deplasare, compens prejudiciului cauzat angaj prin vătămarea sănăt în procesul muncii), cu excep compensației pt concediul nefolosit în caz de concediere; *sumele de compens a salar neachitat în termen *indemniz plătite în caz de concediere, cu excep indemniz unice (art.25 alin. 5 din Legea servic pub) *sumele ce se const din val cadourilor(premii în obiecte) primite de angajați la locul princip de muncă. *indemniz plătită tinerilor special din contul plătitorului de conrtib pt concediul acord după absolv instituț de învăț sup, mediu de specialit sau secundar profesional *indemniz acord pt incapacit temp de mun;

*ajut mat acord de organiz sindic și patronale; *alte plăți și venit din anexa5 a Legii bug asig soc de stat ‘09.

Scutiri de la im pe ven pt p fiz: Scutire-∑care la calcul venit impozab se scade din venit brut al contrib(p f)

Conf art 33-35 ale Cod Fisc p fiz au dreptul la urm scutiri: 1)Scutire personală – de care poate benef fiec contrib(p fiz rezidentă). ∑ scutirii pers const 7200 lei/an. 2)Scutire personală majoră care const 12000 lei/an și se acordă pers care: *S-a îmbolnăvit și a suferit de boala actinică provoc de consec avariei de la Cernobîl; *Este invalid și invalidit este în leg cauzală cu avaria de la CAE Cernobîl; *E invalid- participant, părintele sau soția(soțul) unui particip căzut sau dat dispărut în acțiunile de luptă pt apăr integrității terit și independ RM, în acțiunile de luptă din Afganistan; *E invalid de război, invalid din copilărie, invalid de gr I și II sau pensionar- victimă a represiunilor politice, ulterior reabilitată. 3)Scutire pt soț (soție) (matrimonială), în măr de 7200 lei/an. E o scutire suplim la care are dreptul lucrătorul aflat în rel de căsătorie, cu cond că soția (soțul) nu benef de scutire person. 4)Scutire pt persoane întreținute care const 1680 lei/an pt fiec pers întreținută.

În scopul acord scutirii mențion, pers întrețin se cons pers care coresp tuturor cerinț ce urmează:

*E un ascendent sau descendent al lucrătorului sau al soției(soțului) lui (părinții/copiii, incl înfietorii/ înfiații) *Locuiește sau nu împreună cu lucrătorul, dar își face studiile la secția cu frecv a unei instituții de învățăm m mult de 5 luni pe parcursul an fisc; *Este întreținută de lucrător; *Are un venit ce nu depăș 7200 lei/an.

5) Scutire pt pers întreținută invalid din copilărie, care constituie 7200 lei/an.

În scopul determ măr și categ scutirii, care urmează a fi acord lucrătorului, ultimul nu mai târziu de data, stab pt începerea lucrului în calitate de angajat, treb să prez patronului o

Cerere priv acord scutirilor la imp pe venit reținut din salariu, anex la ea docum ce certifică acest drept.

Dacă pe parc anului fisc se schimbă suma scutirilor la care are dreptul lucrătorul sau intervin modif în datele gen priv angajatul (num, cod fisc, domicil perman), acesta e oblig să prezinte patronului, în term de 10z de la data când a avut loc schimb, o nouă Cerere,ce tre să conț info ref numai la scutirile la care i s-a păstrat dreptul

Impozit veniturilor din salariu și plăți efect în folos angajatului. Venituri obt de către angaj: *Salarii; *Sporuri la sal; *Prime; *Recompense; *Indemnizații; *Ajut mat; *Onorarii; *Comisioane; *Anuități

(plăți regul ale sumelor de asig, ale pensiilor sau indemniz); *Dotațiile de stat, primele și premiile care nu sunt specif ca neimpozab; *Indemniz pt incap temp de mun prim din bug asig soc de stat; *Facilit acord de patron; *Alte achit(cu excep celor neimpozab). Venituri impozab – practic toate venit obt de salariat la loc de mun.

Patron – p jur, # individ, gospod țărăn (de fermier), precum și p fiz care folos forța de muncă salariată.

Facilitate acord de patron – val bunurilor mat și nemat acord de către patron salariaților săi, precum și efect în fav acestora a altor plăți, ce nu țin de îndepl obligațiunilor de serv a angajatului.

Facilit acord angajat de către patron: *Plățile acord angajatului pt recuper ch personale(achit învățăturii, tratam lui sau a unei rude a lui, întrețin copiilor salariat într-o instituție preșcol(școlară), compens ch pt procur sau întrețin locuinței, automob, altor bun), precum și plățile în fav lucrătorului, efect altor pers cu excep plăților în bug ASS și a primelor de asig oblig de stat. *∑anulată a datoriei salariat față de patron;

*∑ plătită suplim de patron la orice plată a salariatului pt locuința acord de către patr *∑ dob, obt ca rezultat al depas ratei de bază (major/dimin cu o marjă) stab de BNM în luna noiembrie a an ce precede anul fisc de gestiune la creditele pe TS,TM și TL, față de Rdob calcul pt împrumuturile acord de către patron salariatului. *Ch patron pt darea propriet în folos salariat în scop pers Daca bun sunt propriet patron, în calc se iau ch acestuia, determin în % din baza valorică, pt fiec bun dat în folos, în func de categ de propriet: I–0,0082%, II-0,0137%, III –0,0274%, IV –0,0548%, V –0,0822%, pt fiec zi de folosință.

În cazul în care bunurile nu sunt propriet patronului, facilit se va calcula reieșind din chelt acestuia pt ob drept de folos asupra bunurilor, pt fiec zi de folos. *Vărsămint în fondurile de pensii, cu excep celor efect în fondurile de pensii calificate. Aprec venit impoz și calcul imp pe venit ce urm a fi reținut la sursa de plată se efect prin met calcul cumul de la încep an fisc sau, în cazul când lucrăt s-a angaj pe parcurs an fisc cur – de la data angajării. Aprec scutirilor acord lucrătorului, de asem se efect prin met calcul cumul din luna urm după luna în care a fost depusă cererea priv acord scutirilor. Nr de luni în anul fisc, pe parcurs cărora lucrăt se cons angaj, în scopul impozit, se determ:* în caz când lucrăt e angajat din anul fisc prec – încep cu luna ianuarie;

* în caz când lucrăt s-a angajat pe parcurs an fisc – încep cu luna urm după luna în care el s-a angajat.

Luna pe parcurs căreia lucrătorul se elib, se ia în consid la determ nr de luni în anul fisc pe parcurs cărora lucrătorul este angajat. Scutirile la imp pe venit, rețin din salariu (incl prime și facilități), se acordă la locul de muncă de bază lucrătorilor rezidenți ai RM. Locul de muncă de bază se cons # (incl # individ și gospod țărăn (de fermier)), instituția, organiz la care, conf leg în vig, ce ține evid carnetului de muncă al lucrăt.

În scop determ venit impoz, a ∑scutirilor, nr de luni de la încep per de când lucrătorul se cons angajat, precum și calcul imp pe venit ce urm a fi rețin la sursă din plățile salariale(incl prime, facilit etc.) patronul deschide pt fiec angajat al său Fișa pers de evid a veniturilor sub formă de salariu și alte plăți efect de către patron în folos angajat pe anul gestion, precum și a IV reținut din aceste plăți. Fișa personală se complet de către patron anual de la încep an fisc sau, în caz dacă lucrătorul s-a angajat la serv pe parcursul an fisc- de la data angajării.

Impozit veniturilor, altele decât plățile salariale. In afară de venit ob la locul de muncă de bază p fiz are drept să ob venituri și din alte surse(dobânzi, creșt de cap, royalty, venit din chirie, acord divers serv șa).

Impozitarea veniturilor din creștere de capital. P fiz pot ob acest tip de venit în cazurile când efect operaț cu activele de capital (*Acțiunile și alte titl de propriet în activit de întreprinz; *Titluri de creanță *Propriet privată nefolos în activit de întreprinz, care e vând la un preț ce dep baza ei valorică ajust *Terenurile;

*Opționul la procur sau vânz activelor de capital). Operaț leg de activele de cap se ref la vânz, schimb sau alte forme de înstrăin a activ de capital. Creșt de capital se cons excedentul sumei încasate în rezultatul vânzării, schimbului sau altei forme de înstrăinare(scoat din uz) a activ de cap în raport cu baza valorică a acestor active Pierdere de cap suportată în urma vânz, schimb sau altei forme de înstrăin(scoatere din uz) a activ de cap se cons excedentul bazei valorice a acestor active în raport cu venitul obt. Baza valorică a activ de cap este suma achit de cetățean pt procur lui sau suma ch suport de cetățean pt crearea acestui activ de capital.

Baza val a activelor de cap se reduce cu măr uzurii, epuizării sau altor modif fiz ale activelor de cap, care reduc prețul lor de piață și se major cu măr recondițion sau altor modif fiz, care major prețul lor de piață.

Baza valorică redusă/major în acest mod se num baza valorică ajustată. Suma creșt de cap în scopul impozit e egală cu 50% din suma excedentului creșterii de cap recunosc peste niv oricăror pierderi de cap suport pe parcursul anului fisc de gestiune. Acest tip de venit în RM se întâlnește mai des la vânz imob și a teren.

Pt p fiz sunt prevăz facilit la vânz locuinț de bază, deoar în cazul privatiz locuinței prețul ei este stab de BIT. Deseori prețul imobilului se subeval și în acest caz p fiz la vânz locuinței ar obt o creșt de cap destul de mare, deoarece prețul de piață al imobilului cu mult dep prețul stabilit de Biroul de Inventariere Tehnica.

Conf art 41, Titl II al Cod Fisc, măr creșt de cap, supusă impunerii, pt orice locuință se micș cu 10 000 lei pt fiec din anii ce urm după anul 1997, pe parcurs cărora contribuab a fost posesorul acestei propriet și a folosit-o ca locuinț de bază. Nu se permite deduc pierder de pe urma vânz/schimb propriet care a servit drept loc de baz

Venitul impozabil ob din operațiunile cu activele de cap se include în venitul total la finele anului de gestiune pt a se calcula oblig fisc a contribuabilului în Declarația pers fiz priv imp pe venit.

b) Reținerea imp pe ven din royalty și dobânzi. Dobândă, venit sub formă de dobândă – rep orice venit ob conf creanțelor de orice fel (indif de modul întocmirii), incl veniturile de la depunerile băn, veniturile ob în baza unui contr de leasing fin. Royalty (redevență) – un venit ce rep o recompensă regulată (plată), ob de la darea în folos a activelor nemat sau din dreptul de folos a acestora, precum și din drept de folos a res nat.

(onorariile sau alte venit plătite autorilor de cărți, art pt dreptul de a le pub sau pt cedarea drept de autor șa) Fiec plătitor de dobânzi și royalty e oblig să rețină și să achite la bug ca parte a imp o sumă egală cu: 15 % – din sumele dobânz și royalty, achit în folos p fiz rezid, cu excep # individ și a gospod țără (de fermier);

!!!Nu se impozit: până 1.01.2010 dobânzile p fiz rezidente (cu excep celor înregistr într-o formă de organiz jur a activit de întreprinz) de la depozit bancare, val mob corporative sub formă de obligațiuni și VM care sunt instrum ale pieței monet (certif bc de depozit/cambiile bancare), precum și de la depunerile memb pe conturile de econ pers în asoc de econ și împrum ale cetățen amplas pe terit RM; până 1.01.2015 dob de la HVS

c) Impozitarea altor plăți în folosul rezidentului. În toate cazurile achit de către ag econ în fav p fiz

(cu excep ÎI și GȚ) a veniturilor, urmează a fi reținut la sursa de plată un imp pe venit în măr de:

*5% de la toate procur de bun și serv de la p fiz. *15% din venit îndrept spre achit fondatorilor ÎI și GȚ, care au obt venituri din vânz m mari de 3 mln lei pe an și nr mediu scriptic de personal dep 9 pers; *15% din divid; *15% din plățile îndrept spre achit p fiz, în formă monet și nemonet, a căror sumă nu este deductib în scopuri fisc și nu este calific ca venit impozab pt p fiz, incl patrimoniul transmis către p fiz cu titlu de donație.

Reținerea finală a imp pe ven: Cu 10% la sursa de plată se impozitează: *cîștig de la acțiunile de publicit *veniturile ob de către p fiz care nu desfăș activit de întreprinz, de la transm în posesie sau folos (locațiune, arendă, leasing etc.) a propriet mobiliare și imob; *cîștig de la jocurile de noroc. Aceste venituri nu se includ în venitul brut al contribuab la prezentarea Declaraț pe venit și reținerea imp pe ven, în acest caz, este finală.

La expir an fisc de gest ag ec sunt oblig să declare inspectoratului fisc terit veniturile și impoz pe venit reținut de la p fiz. Info respectivă se acumul pe contul personal al fiec contrib conf codului personal și servesc drept argumente pt urmărirea plăților fisc de către p fiz. Imp pe venit reținut la sursa de plată se recunoaște totalm și se trece în contul impozit achit la prezent declarației pe venit de către p fiz.

Modalit de declarare a veniturilor de către p fiz. Met declarării veniturilor este practicată în majorit țărilor, unde se aplică met de globaliz veniturilor. Oblig de declar a venituri apare din cauz că există mm surse de venit, iar pt fiec tip de venit se aplică dif cote În aceste cond, globalizând veniturile la finele anului de gest și aplicând cotele impoz pe venit stab de legisl, ob sit când contribuab tre să mai achite suplim imp pe venit, sau a efect o supraplată a impozitului. În RM prezentarea Declaraț cu priv la imp pe venit se efect din 1.01.98. Prin preved Cod Fisc s-a stab modalit impozit anuale a veniturilor cetăț, păstrând la sursa de plată impozitarea preventivă lunară a salariului și a altor venit obt de cetățeni. Reglement prevederilor priv declararea venituri de către p fiz se efect, titl II “Imp pe ven”, și de Instrucțiunea cu priv la prez de către p f a Declar cu priv la IV

Conf Cod Fisc dreptul de a prez Declaraț pe venit o au toți contrib, dar sunt oblig numai urm categ de cetățeni:

1. p f rezidente(cet RM, cet str, apatrizii, incl memb soc și acționarii fond de inv) care au oblig priv achit imp

2. p fiz rezidente (cetățeni al RM, cetățenii str, apatrizii, incl memb soc și acționarii fond de inv), care nu au oblig de a achita IV, dar care pe parc anului fiscal: *obt venit impozabil din surse altele decât sal, care dep suma scutirii person de 7200lei/an; *obt venit impozabil sub formă de sal, care dep ∑25 200 lei/an, cu excep p fiz care au ob un astfel de venit la un sing loc de muncă; *obt venituri impozabile atît sub formă de sal, cât și din orice alte surse, a căror ∑tot dep 25 200 lei/an; *intențion să-și schimb domicil perm din RM în altă țară.

( prez Declar pe întreaga per a anului de gest cât a fost resident); *admin succesiunea propriet decedat

Declar p fiz cu priv la IV se prezintă până la 31 mart a an următor după anul fiscal de gestiune. Legisl fisc prevede o procedură de restit a IV constatat ca supraplată, dar în caz în care contribuab a îndreptat ∑impozit reținut și achitat în plus, spre achit datoriilor la alte impozite sau în contul achit IV pe per urm, ∑impozit spre ramburs se micșor cu sumele mențion, iar spre restituire se îndreaptă numai dif poz dintre sumele respective.

46.Impozitul pe bunurile imobiliare: Particularitățile impunerii terenurilor: caracteristica generală a impozitului pe elemente (obiect, subiect, cote, înlesniri, perioada fiscală, termen de plată), metode de calcul, perceperea impozitului. Particularitățile impunerii clădirilor și construcțiilor: caracteristica generală a impozitului pe elemente (obiect, subiect, cote, înlesniri, perioada fiscală, termen de plată), particularitățile calculării pentru persoanele fizice și juridice, perceperea impozitului.

Impozitul pe bunurile imobiliare. 1. IBI e reglem prin Titlul VI al Cod fisc. Acesta rep o plată obligatorie la buget de la valoarea bunurilor imobiliare. Subiecții impunerii: a) proprietarii bun imobiliare de pe terit RM;

b) deținătorii drepturilor patrimoniale (de posesie, de gestiune, de admin operativă) asupra bun imobiliare de pe terit RM ce se află în propriet pub a statului sau în propriet pub a unit admin-terit și arendașii care arendează un obiect al impunerii proprietate privată, dacă contr de arendă nu prevede altfel. Pt bun imob ale autorit pub și ale instit finanțate de la bug de toate nivelurile, transmise în arendă sau locațiune, sub ai impunerii sînt arendașii Obiectul impozabil pt calcul impozitului pe bun imobiliare la ag ec sînt Clădirile sînt construcțiile destin creării cond materiale ale muncii, satisf necesit soc-culturale a pop și păstrării valorilor mater. Clădiri: blocurile secțiilor de producție și bloc admin, secții și ateliere, clădirile gospodăriilor silvice, depozite, magaz, grajduri, incubatoarele etc. Construcții creează cond de desf normală a procesului de producție, îndeplinind funcții tehnice, ce nu acțion asupra obiectului muncii. – baraje, estacade, rezervuare, poduri, drumuri auto și ferov etc.

Obiectul impozabil pt calcul impozi pe bun imobiliare a pers fiz este costul proprietății imobiliare, a locuințelor privatizate, a construcțiilor și instalațiilor pe sectoarele pt vile, garaje.

Costul bun imobiliare impozabile se determ în modul stab de Guv, prin evaluarea și/sau reevaluarea acestor bunuri în baza doc de evidență contabilă – pt pers jur și în baza doc care se păstrează în arhivele organelor cadastrale ori în baza rezultatelor examinării obiectelor – pt pers fiz. Baza impoz e valoarea acestor bunuri.

Cota maximă a impozitului – cota ad valorem în procente din baza impozabilă a bun imobiliare, stab prin titlul VI al Cod fisc, care poate să difere de cota concretă a impozitului.

Cota concretă a impoz – cota ad valorem în % din baza impozabilă a bun imobiliare, stab de către autoritatea reprezentativă a administrației pub locale la adopt bugetului unității admin-terit respective și nu poate fi mai joasă de 50% din cota maximă. Determinarea impozitului pe bunurile imobiliare ale persoanelor juridice.

IBI se calcul prin aplicarea cotei impozitului la valoarea medie anuală a bunurilor imobiliare impozabile.

IBI ale p jur (cu excepția cooperativelor de construcție a locuințelor și a cooperat de construcție a garajelor) și

# individuale se stab în proporție de până la 0,1 la sută din valoarea de bilanț a clădirilor și construcțiilor.

# producătoare de mat primă agricolă se scutesc de IBI pt bun imobiliare folos la obț producției agricole.

Determinarea impozitului pe bunurile imobiliare ale persoanelor fizice. Pt pers fiz, care nu practică activit de întreprinzător, calcul sumelor anuale a IBI pe care le au în proprietate și perfectarea avizelor de plată la impozitul dat se efect de către Serviciul de colectare a impozitelor cu particip organului fiscal teritorial.

Se supun impozitării atât bun imobil înreg în organele cadastrale, cît și cele neînreg. Bun imobil aflate în construcție (nefinaliz) gr de finisare a cărora este mm de 80%, rămase nefinisate timp de 5 ani după începutul lucrărilor de constr constit obiecte de impozitare. La calcul IBI, ca bază impozabilă se aplică costul apreciat de organele cadastrale teritoriale. Cota maximă a impoz constit 0,25% din baza impozabilă a bun imobiliare.

Cota concretă a IBI se stab anual de către autoritatea reprezentativă a admin pub locale și nu poate fi m joasă de 0,02% din baza impozabilă a bun imobiliare. *Autoritatea reprezentativă a admin pub locale, inclusiv din localit ce fac parte din componența municip Chișinău, cu excepția mun Chișinău, stab cota concretă a IBI în măr ce va asig major oblig fiscale în medie cu 10% față de anul precedent. *În municip Chișinău, cu excepția localit din compon acestuia, cota concretă a IBI se stab de 0,02% din baza impozabilă a bun imobiliare.

*mun Balti si Chis. În cazul în care suprafața totală a bunului imobiliar (locuință, construcție principală) depăș 100 m2 inclusiv, cota concretă IBI se major astfel: 100 m2 la 200 m2 – de 3 ori; – peste 200 m2 – de 28 de ori.

*Pt localitățile rurale cota este stab de 0,1% din baza impozabilă a bun imobil.

Cota dată e stab pt suprafața construcției principale, care nu dep 100 m , inclusiv. Daca depaseste –

cota concretă a IBI se major: De la 100 m la 150 m, inclusiv – de 1,5 ori;

De la 150 m la 200 m. inclusiv – de 2 ori; De la 200 m la 300 m, inclusiv – de 10 ori; Peste 300 m – de 15 ori

Construcție principală – construcția înregistr cu drept de proprietate a pers fiz, care este utilizată ca locuință și nu este antrenată în activit de întreprinzător. Serviciul de colect a impoz perfectează și înmân avizele de plată cel târziu cu 60 zile până la expirarea I-ui termen de plată a impozitului, adică anual până la data de 15 iunie.

Sub impunerii achită impoz în bugetul unității admin-terit respective în părți egale cel târziu 15 aug și 15 oct ale anului fiscal în curs. În caz achitării sumei integrale a impoz până la data de 30 iun a anului respectiv, subiecții impunerii benefic de drept la o reducere cu 15% a sumei impozit ce urm a fi achitat. În caz neachit la termen a impoz datorat statului, mod de calc și aplic penalităț și amenz e identic celui aplicat p jur.

Determin impozit pe bun imobil (terenuri, loturi de pământ) ale persoanelor juridice.

Contribuabili ai impozit funciar- deținătorii de terenuri, care au primit pământ în proprietate, posesiune și beneficiere pt organizațiile producăt agricole, agro-industriale, gospodăr auxiliare, întovărășirile pomicole și legumicole, amplas și exploatarea construcțiilor, construcția magistralelor de circulație și alte scopuri.

Determin sumei IF se efect în funcț de categ terenurilor,destinația lor,evaluarea lor și cotele impozitului.

IF se calcul separat pe fiec tip de teren: cota impoz *supraf, determin în unit de măsură pt care sunt stab cotele. Însumând toate impoz astfel calcul, obț suma anuală a IF, care se eșalonează în măr egale pe termene de plată.

Astfel sunt stabilite următoarele cote: I. Pentru terenurile din extravilan:

a. destin industriei transporturilor, telecomunicațiilor și cu o altă destinație specială pe care sunt amplas construcții si instalații, cariere si alte obiecte, care duc la distrugerea terenurilor în urma activit de producție se impozit cu cota concretă până la 350 lei /ha; b. Terenurile din categ mențion, pe care temporar nu sunt amplas construcții și instalații se impozitează cu cota concretă până la – 70 lei /ha. II. Pt terenurile agricole: toat ter 1.5, 110 / pasuni si finite 0.75, 55/ obiecte acvatice 115. III. Pentru terenurile de intravilan:

P jur și fiz, care sunt subiecți ai activit de întreprinzător, cu excepț gospod țărănești, calcul de sine stătător suma impoz funciar și prezintă organelor Serv Fiscal (SF) calculul impozit funciar până la 1 iulie curent.

*Calcul impozitului funciar și întocm avizelor de plată pt gospodăriile țărănești se efect de către serviciile de colectare a impozitelor și taxelor locale ale primăriilor, în bugetul cărora se varsă impozitul, cu particip org fiscale terit. Avizele de plată a impozit funciar se înmânează conducătorului sau unuia din membrii gospodăriei țărănești de către primăria unității admin-terit respective cel târziu cu 60z înainte de expir I-ui termen de plată *În conf cu prev din Lege, p jur și fiz care practică activit de întreprinz urmează să achite IF în bug unității admin-terit respective, în părți egale, nu mai târziu de 15 aug si 15 oct a an fiscal în curs……

Determinarea impozitului pe bunurile imobiliare(terenuri, loturi de pământ) ale persoanelor fizice.

P fiz care nu desfăș activit de întreprinz, precum și pt gospod țărănești, calcul impozitului se efect de către serviciile de colectare a impozit și taxelor locale ale primăriilor cu particip organ fiscale de stat teritoriale.

Avizele de plată se înmânează de către perceptorii fiscali cel târziu cu 60 de zile până la expirarea I-ui termen de plată a impozitelor date, adică anual până la data de 15 iunie… ……..

Pentru pășuni: Plătitori al impozit funciar față de stat pt pășunile și finețile aflate în admin primăriei în cazurile în care aceste terenuri se repartizează în folosința pers jur și fiz sunt însuși pers mențion.

*Impoz funciar pt pășuni se calcul proporțional cu suprafața de teren ce revine unui cap de vită convențional, în depend de cota impozit funciar pt acest teren. Consil primăriei adoptă decizia priv repartiz pășunilor.

După perfectarea deciziei consiliului primăriei și a listei la aceasta decizie, fiec pers nominaliz în lista urmează să confirme prin semnătura voința de a se folosi de pășuni, prin aceasta fiind confirmat faptul că el a devenit subiect al impozitării. Lista în cauză este prezentată perceptorului din primăria respectivă pt a fi efect calcul Pentru fânețe. Perceperea de la pers a impoz pt folos fânețelor se efec în baza Deciziei primăriei priv repartiz fânețelor, iar măr impoz se calcul în depend de supraf terenului repartizat fiec pers și cota impoz pe acest teren.

Înlesnirile la plata impozitului pe bunurile imobiliare. 1) De impozitul pe bunurile imobiliare sînt scutiți:

a) autorit publice și instituțiile finanțate de la bug de toate nivelurile; b) soc orbilor, surzilor și invalizilor și # create pt realiz scopurilor statutare ale acestor soc; c) # penitenciarelor; d) Centrul Republican Experimental pt Protezare, Ortopedie și Reabilitare al Min Muncii, Protecției Soc și Familiei; e) obiectivele de protecție civilă; f) organiz religioase- pt bun imobil destin riturilor de cult; g) misiunile diplomatice; h) pers de vîrstă pensionară, invalizii de gr I și II, invalizii din copilărie, invalizii de gr III (participanți la acțiunile de luptă pt apărarea integrității terit și independenței RM, participanți la acțiunile de luptă din Afganistan, particip la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobîl), precum și pers supuse represiunilor și ulterior reabilitate);

m) instituțiile medico-sanitare publice finanțate din fondurile asig oblig de asist medicală; n) Comp Naț de Asig în Medicină și agențiile ei teritoriale; o) BNM; p) proprietarii sau deținătorii bunurilor rechiziționate

r) pers fizice deținătoare de case de locuit sau alte încăperi de locuit (folos ca locuință de bază) în locațiune ce se află în propriet publică a statului sau în propriet publică a unităților admin-terit.

2) Categ de pers indicate la alin.(1) lit.h)-l) beneficiază de scutire la plata imp pe bun imobil pt terenurile pe care e amplas fondul de locuințe, pt loturile de pe lîngă locul de trai, precum și pt bun imobil de pe acestea în lim costului imobilului-domiciliu de pînă la 30 mii lei

3) În cazul în care dreptul la scutire de impozit pe bun imobil apare pe parcursul an fiscal, recalcul impozit se efect, începînd cu luna din care pers are dreptul la această scutire. În municip Chișinău și Bălți, cu excepția orașelor și satelor (comunelor) din compon acestora, recalcul impozit se efect de către inspect fisc de stat terit.

4) De impoz pe bunurile imobiliare (terenuri, loturi de pămînt) sînt scutiți proprietarii și beneficiarii ale căror terenuri și loturi de pămînt: a) sînt ocupate de rezervații, parcuri dendrologice și națion, grădini botanice;

c) sînt folos de organizațiile științifice și instituțiile de cercet științifice cu profil agricol și silvic în scopuri științifice și instructive; e) sînt ocupate de instituțiile de cultură, de artă, de învățămînt, de ocrotire a sănătății; de complexele sportive și de agrement , precum și de monum naturii, istoriei și culturii, a căror finanțare se face de la bug de stat sau din contul mij sindicatelor; f) sînt atribuite căilor ferate, drum auto publice, porturilor fluv și pistelor de decolare; zonelor frontierei de stat; Autorit deliberative și reprezentative ale admin pub locale de niv I și II sînt în drept să acorde p fiz și jur scutiri sau amînări la plata IBI în lim defalcărilor de la acest impozit în bug respective, conf normelor procentuale aprob de autorit admin pub loc de niv II pe an fiscal respectiv: a) calam nat, incendiu, în urma cărora bun imobil, semănăt și plantaț au fost distruse. b) atribuire a terenurilor pt evacuarea # cu impact neg asupra med înconj. c) boală îndelung, deces al propriet bun imobil

47. Impozitele indirecte: Taxa pe valoare adăugată: înregistrarea subiecților impozabili, livrările impozabile și scutite de TVA, modul de calculare a obligației fiscale a TVA, determinarea TVA la operațiunile de import-export, modul de restituire a TVA din buget, prezentarea declarației fiscale cu privire la TVA, stingerea obligației fiscale a TVA. Accizele: obiectul impunerii și cotele accizelor, metoda de calcul a accizelor și termenul de achitare, sistemul de marcare cu timbrul de acciz, modul de declarare a accizelor și termenul de prezentare a declarației, modul de restituire a accizelor din buget. Taxele vamale: caracteristica generală, tipuri de taxe vamale, metode de determinare a valorii mărfurilor în vamă și de calcul a taxelor vamale.

TVA a fost instituită în RM la 01.01.1992, înlocuind impoz pe circulația mărf. TVA este un impoz indir, general de stat, care reprez o formă de colectare la bug a unei părți a valorii mărf livrate, serv prestate care sînt supuse impozitării pe terit RM, precum și a unei părți din val mărf, serv impozabile importate în RM

Plătitori ai T.V.A: 1. p fiz și jur care sunt înregistrate sau tre să fie înregistrate ca plătitori de T.V.A.

2. p fiz și jur care importă mărf, cu excepția p fiz care importă mărf de uz sau consum personal,

valoarea cărora nu depășește limitele stab de bugetul de stat pe anul fiscal respectiv.

3. p fiz și jur care importă servicii considerate ca livrări impozabile efectuate de pers menționate.

Obiectele impozabile: 1. livrarea de către subiecții impozabili a mărf și serv, care reprez rezultatul activit de întreprinzător în RM. 2. importul mărf și serv în RM, cu excepția mărf de uz sau consum personal imp de p fiz, a căror valoare nu dep lim stab în legea bug pe an respectiv;

Cotele TVA sunt stab de Cod Fisc: *cota standard în măr de 20% din valoarea impozabilă a mărf și serv importate și a livrărilor efectuate pe terit RM; *cota redusă în măr de 8%:

(*la pîine și prod de panificație, la laptele și prod lactate livrate pe terit RM; *la importul sau livr pe terit țării a zahărului din sfecla de zah; *la medicamente; * vată, tifon și alte articole similare pt vânzarea cu amănuntul; *preparate chimice pt utilizări fotografice; *dezinfectanți, ambalați pt vânzarea cu amănuntul; *articole de uz casnic cum ar fi șervețele, hârtie igienică, fețe de masă, lenjerie de pat, ș.a;

*Cota redusă în mărime de 5 % la gaz nat și gaz lichefiate importate sau livrate pe ter RM.

*Cota zero:*mărf și serv pt export și toate tip de transporturi internaționale de mărf și pasageri, precum și serviciile operatorului aeroport de comercializ a biletelor, de deserv a aeronavelor, ș.a.

*energia electrică pt populației; *energia termică și apa caldă destinate populației;

*importul și/sau livrarea pe terit RM a mărf și serv destinate folosinței oficiale a misiunilor diplomatice; *Mărf (serv) livrate în ZEL din afara terit vamal al RM, livrate din ZEL în afara terit vamal al RM, livrate în interiorul ZEL, precum și cele livrate între rezidenții diferitelor ZEL ale RM. Mărf livrate din ZEL pe restul terit vamal al RM se impun cu TVA conf legisl fiscale. *Alte livrări specificate de art 104 al Codului Fiscal.

Înregistrarea subiectului impozabil cu TVA

-Conf CF subiectul care desf o activit de întreprinz, cu excepția autorit publice, instituțiilor pub, inst medico-sanitare și deținătorilor patentei de întreprinz, este oblig să se înreg ca contribuabil al TVA, dacă el a efect întro per de 12luni consecutive livrări de mărf și serv în sumă ce dep 300000 lei cu excep livr scut de TVA

-Sub care benef de serv de import a căror valoare, fiind adăugată la val livrărilor de mărf, serv, efectuate pe parcursul oricăror 12luni consecutive, dep 300 000lei, atunci el este oblig să se înreg ca contribuabil al TVA

-Sub care desf activit de întreprinz are dreptul să se înreg în calit de contribuabil al TVA dacă el, întro per de 12luni consecutive, a efect livr impozabile de mărf, serv (cu excep celor de import) în ∑ ce dep 100000lei, cu cond că achitarea pt aceste livrări se efect de cumpărători sub formă de decontare prin virament la cont bancare ale subiectului activit de întreprinz, deschise în instit finan ce au relații fiscale cu sist bugetar al RM

-Sub tre să depună cerere la IF terit în raza căruia se află în decurs de o lună din mom în care a fost atins plafonul indicat. El se consid înreg din I zi a lunii urm celei în care a fost depusă cererea. Sub impozabil la înreg primește certif de înreg ca plătitor de TVA (den și adr jur a sub impozabil, codul fisc, data înreg).

În cazul suspendării livrărilor supuse TVA, subiectul impozabil este obligat să informeze despre aceasta Serv Fiscal de Stat care este obligat să anuleze înregistrarea contribuabilului TVA.

În caz în care sub impozabil nu va efectua livrări impozabile și nu va dori să rămână înregistrat, el este oblig să informeze Serv Fiscal de Stat precum că, în ult 12luni, volumul livr nu a depășit plafonul stabilit pt înregistrare. Dacă sub impozabil dorește să anuleze actul de înregistrare și înștiințează despre aceasta Serv Fiscal de Stat, el tre să dovedească că în viitor volumul livr impozabile nu va depăși plafonul stab pt înreg.

Serv Fiscal de Stat este în drept să anuleze de sine stătător înregistrarea contribuab TVA în caz:

a)valoare totală a livrărilor impozabile într-o per de 12 luni consecutive nu a dep plafonul de 100 000 lei; b)sub impunerii nu a prezentat declarație privind TVA pt fiec per fiscală

2. Livrările impozabile cu TVA și livr scutite de TVA Orice livrare efect de către sub impozabil, care desf activit de întreprinzător care nu este livrare scutită de impozit constituie livrare impozabilă.

livrare de mărf : transmiterea drept de propr asupra mărf prin comercializarea lor, schimb, transmitere gratuită, transmitere cu plată parțială; achit salariului în expresie naturală; alte plăți în expresie naturală; transmiterea mărf gajate în proprietatea deținătorului gajului ș.a.

livrare(prestare) de serv : *activit de prestare a serv materiale și nemateriale, de consum și de producție, inclusiv darea proprietății în arendă; *transmit dreptului privind folosirea oricăror mărf contra plată, cu plată parțială sau gratuit; *execut lucrărilor de construcții și montaj, de repar, de cercet științif, de construcții experimentale și a altor lucrări contra plată, cu plată parț sau gratuit.

importul de mărf : introducerea mărf pe terit RM în conf cu legislația vamală în vigoare.

importul de servicii: prestarea serv de către p fiz și jur nerezidente ale RM p-lor fiz și jur, rezidente sau nerezid ale RM, pt care locul prestării se consideră a fi RM.

exp de serv: prest de către p f și j rezid ale RM p-lor f și j nerezid ale RM de serv al căror loc de livr nueRM

T.V.A. prevede scutiri pt urm. 1) locuința, pământul și terenul pe care se găsește locuința, arenda acestora, dreptul de livrare și arendare a acestora, cu excepția plăților de comision aferente acestor tranzacții;

2) produsele aliment și nealiment pt copii, lista cărora anual este aprobată în legea bugetului;

3) proprietatea de stat răscumpărată, în procesul privatizării;

4) *instituțiile preșcolare, cluburile, sanatoriile și alte obiecte cu destinație social-culturale și de locuit; *drumurile, rețelele de gaz, instalațiile pt extragerea apelor subterane și alte obiecte similare transferate gratuit autorit pub, precum și cele transmise #lor, organizațiilor și instituțiilor de către autoritățile publice; *proprietatea de stat transferată gratuit, la decizia autorităților publice, de la bilanțul unei întrepr de stat la bilanțul altei întrepr de stat; *lucrările de construcție a caselor de locuit, efectuate cu atragerea mijloacelor bugetare de toate nivelurile și a fondurilor extrabug cu destinație specială; *lucrările efectuate în per de realizare a programelor(proiectelor) social-ec destinație specială în domeniul construcției caselor de locuit;

5) *mărf, serv instituțiilor de învățământ, leg de procesul instructiv de producție și educativ, cu cond alocării mijloacelor obținute din livr acestor mărf, serv în scopuri de instruire generală; *serv de pregătire și perfecț a cadrelor; *serv de instruire a copiilor și adolescenților în cercuri, secții studiouri; *serv prestate copiilor și adolescenților cu folosirea instalațiilor sportive; *serv leg de întreținerea copiilor în instituțiile preșcolare;

6) *serv prestate de autorit pub, pt care se aplică taxa de stat; *toate tip de activit leg de taxele și plățile încasate de stat pt acord de licențe, înreg și eliberare de brevete, precum și taxele și plățile încasate de autoritățile administrației pub centrale și locale; *serviciile acordate de către membrii colegiului de avocați;

8) *vânzarea proprietății confiscate și fără stăpân, bunurile trecute în propr statului cu drept de succesiune, proprietatea întreprinderilor declarate falimentare; comorile;

9) *serv leg de îngrijirea bolnav și bătrânilor, precum și mărf din contul organizaț de binefacere distribgrat

10) *serv medicale, cu excep celor cosmetice; *mat primă medicamentoasă, materialele, articolele, ambalaj utilizat la prepararea și produc medicam, autorizate de MinSăn, cu excep alc etilic, mijl cosmetice; *articolele și aparatele ortopedice și de protezare; *biletele de tratament și de odihnă în stațiunile balneo-climaterice, biletele turistice și de excursie, fără costul serv de intermediere leg de procuracestora;

*mijl tehnice, incl transportul auto, folosit excl în scopuri leg de profilaxia invalidității și reabilit invalizilor

11) *serv și produsele organizațiilor sferei alimentației pub din sfera social-culturală finanțată din buget, precum și ale cantinelor specializate în alimentarea bătrânilor nevoiași din contul organizaț de binefacere;

12) *serv financiare: acord sau transmiterea creditelor, garanțiilor de credit, incl gestionarea împrumut, creditelor sau garanțiilor de credit din partea creditorilor; *operațiile leg de circulația valutei, operațiile leg de emiterea acțiunilor, obligaț, cambiilor și altor hârt de val; *serv leg de gestion fondurilor investiționale și fondurilor nestatale de pensii; *operațiile de asig și reasig, cu excep serv prestate de misiții de asigurare.

13) serviciile poștale, inclusiv distrib pensiilor, subvențiilor și indemnizațiilor;

14) lucrările de cercetări științ și de construcție experimentale, efectuate din contul mijloacelor bugetare;

15) *serv rituale; *ritualurile și ceremoniile efect de organizaț religioase;

16) *cazarea în cămine, serv comunale acordate pop; *închirierea spaț locativ, deserv tehnică a blocurilor; 17) *serv prest de transportul în comun urban, transportul de pasag suburban și interurban auto, ferov și fluv

18) *Producția de carte și publicațiile periodice, precum și serv de editare a producției de carte și publicațiilor periodice, cu excepția celor de car publicitar și erotic; 19) Timbrele de acciz importate și destinate marcării mărfurilor supuse accizelor; 20) Alte livr de mărf și serv specificate în articolul 103 al CF.

3.Determinarea obiectului impozabil. Ajustarea valorii impozabile a livrării impozabile

Obiectul impozabil la T.V.A. reprez valoarea livrărilor impozabile. În val livrărilor se include și costul transportului, suma tuturor impoz și taxelor care urmează a fi achitate. Val livrărilor constituie acea valoare, care urmează a fi primită pt livr efectuate cu excepția TVA. Dacă plata pt livrările efectuate este primită parțial sau total în expresie naturală, atunci val impozabilă a acestor bunuri o constituie valoarea lor de piață.

Val livrărilor impozabile a mărf și serv poate fi ajustată, după livrarea și achit lor în cazul când:

*valoarea livrării impozabile, aprobată anticipat, s-a schimbat ca rezultat al schimbării preț

*livrarea impozabilă a fost total sau parțial restituită subiectului impozabil care a efect livrarea;

*valoarea impozab a fost redusă în urma acordării discontului pt plata efect înainte de termen

Ajustarea se efect numai dacă sunt prezente doc ce confirmă operațiile menționate.

În caz când livr se efect la un preț m mic decât cel de piață fie din cauza relaț specifice între furn și consum, fie că consumatorul este un angajat al furnizor, atunci obiect impozab constituie val de piață a acestor livrări.

Mărf și serv livrate sub impozabil pt desf activit de întreprinz, mărf de producție proprie și serv care sunt prestate ulterior fără plată angajaților subiectului impozabil se consideră livrare impozabilă cu val impozab egală valorii ei de piață. Mărf livrate sub impozabil pt desf activit de întreprinz, care ulterior sunt însușite de către subiect sau sunt transmise de el membrilor familiei sale se consideră livr impozabilă a acestui subiect. Valoarea impozabilă a livrării de mărf si serv este val achitată de către subiect pt livr destinată desfășurării activității sale de întreprinz, iar pt mărf de producție proprie – val lor de piață.

Mărf și serv procurate de către sub impozabil pt desf activit de întreprinz, mărf de producție proprie și serv livrate în contul retrib muncii angajatului se consid livr impozabilă cu val impozab egală cu val ei de piață

Val impozabilă a livrării impozabile de mărf(serv), efectuate de către un subiect al impunerii nu poate fi mai mică decât chelt pt producerea lor sau decât prețul de procurare al mărf livrate, sau decât prețul de cost al serv prestate, cu excep cazurilor când marfa și-a pierdut calitățile de consum.

Val impozab a livrării impozabile a activelor supuse uzurii repr val cea mm din val de bilanț și val de piața

Val impozabilă a mărf importate constituie val lor vamală (chelt de transport, de asigurare, alte chelt aferente aducerii mărf în vamă), determinată în conf cu legisl vamală, care include valmărf conform doc-lor de însoțire, precum și impoz și taxele care urmează a fi achitate la importul acestor mărf, cu excepția a TVA

În caz absenței doc care confirm val mărf importate sau în caz diminuării de către importator a valorii mărf, val impozabilă a mărf este determ de către autorit vamale, în conf cu drepturile acord acestor autorit de legis

4.Modul de calculare a obligației fiscale și de stingere a obligației fiscale privind T.V.A.

Fact fisc reprez un formular tipizat de document primar de strictă evidență, prezentat cump-lui de către vînzător la efect livrărilor impozabile. Sub impozabil care efect o livr impozabilă este oblig să prezinte cump-lui FF pe livrarea în cauză. Fiecare subiect impozabil este obligat să țină evidența întregului volum de mărf, serv livrate și a valorilor materiale, serv procurate.

FF se numerot în ordine succesivă si se păstr la furnizor în aceeași ordine. Copiile se înreg în aceeași ordine în Registrul de evidență a procurărilor (pt m si s procurate) si in Reg de evid a vinzarilor(pt m si s vindute)

∑TVA din Reg de evid a vânz repr TVA colectată, iar ∑TVA din Reg de evid a procur repr TVA deductib

Obligaț fiscală a TVA (ce tre achit la buget) se determ: TVA buget = TVA colectată – TVA deductibilă.

Per fiscală privind TVA constituie o lună calendaristică. Sub impozabili sunt oblig să calc și să achite la buget TVA pt fiec per fiscală. Dacă ∑TVA achitată sau care urmează a fi achitată furnizorului la procurarea valorilor materiale, serv dep TVA primită sau care urmează să fie primită de la consumatori pt mărf, serv livrate în această per, adică TVA deductibilă TVA colectată, atunci dif se trece în cont pt urm per fisc.

Dacă ∑TVA la valorile materiale și la serv procurate de către #le ce produc pîine și prod de panific și #le ce prelucr lapte și prod lactate dep ∑TVA la livrările de pîine și produse de panificație, lapte și produse lactate, dif se restit din buget în limitele cotei-standard a TVA, înmulțită cu val livrării ce se impozit la cota redusă TVA se restituie în conf cu instrucțiunile IFS de pe lângă MinFin într-un termen ce nu va dep 45z.

Dacă depășirea sumei TVA la valorile materiale, serv procurate se datorează faptului că subiectul impozabil a efectuat o livrare ce se impozitează la cota „zero”, acesta are dreptul la restit sumei cu care a fost depășită TVA la valorile materiale, serv procurate achitată prin intermediul contului de decontare, în limitele cotei –standard a TVA, înmulțită cu valoarea livrării, ce se impozitează la cota zero.

P jur și fiz care importă mărf pt desf activit de întreprinz achită TVA până la sau în mom prezentării declaraț vamale, adică până la mom introduc mărf pe terit RM. P fiz care importă mărf de uz sau consum personal, a căror val dep limita stab de leg în vig, achită tva în mom controlului vamal al bagajului și numai în măsura în care valoarea dep limita stabilită.

Pt importator val mărf, pe baza căreia se calc TVA este costul mărf la mom intrării în RM, incl toate taxele legate de import, t vamale, impozitele, asigurarea, fraht (doc comercial care însoțește marfa transportată pe calea ferată și în care se mențion mărf, expeditorul și destinatarul, stația de destinație și taxele respective), chelt de transport, royalty și alte plăți care urmează a fi achitate de către importator.

TVA la import = (costul vamal + t vamală + taxa pt efect proced vamale + accizul) x cota TVA

Importatorii sunt obligați să prezinte doc, care confirmă val mărf importate, cum ar fi: fact fisc, contactele sau alte doc stab de legisl. Fiec sub impozabil este obligat să prezinte declar priv TVA pt fiec per fiscală. Declar se întocm pe un formular oficial, care este prezentat Serv fiscal de stat nu mai târziu de ultima zi a lunii care urmează după încheierea per fiscale. Fiec sub impozabil este obligat să verse la bug suma TVA, care urmează a fi achit pt fiec per fisc, dar nu mai târziu de data stab pt prezent declar pt această per. Excep constituie achit TVA în bug la serv importate, a căror achit se face la mom efect plății pt serviciul importat.

Accizul este impozit indirect, general de stat, care este impus asupra unor mărf de larg consum.

∑ accizului este inclusă în prețul mărfii sau serv. A este aplicat în toate țările cu econ de piață.

A e așezat asupra unui șir de mărf și poate fi privit sub 2 aspecte: * ca sursă princip de venit a bug.

* ca mod de limit a consum unor mărf supuse accizului(de reg dăun săn sau de lux).

Conform Codului Fiscal accizul este un impozit general de stat stabilit pt unele mărfuri de consum.

Subiecții impunerii: *p f și j care prelucr sau produc mărf supuse acciz pe ter RM

*p fiz și jur care importă mărfuri supuse accizelor, cu excepția mărf care sunt scutite de plata impoz dat;

Subiecții impunerii sunt obligați să se înreg în calit de plătitori de accize și să primească certif de acciz.

Certificatul de acciz reprez un doc eliberat de organul Serv Fiscal de Stat(2zile) subiectului impunerii, care atestă înregistrarea acestuia și îi atribuie dreptul de a efectua tranzacții cu mărfurile supuse accizelor.

Pt obț certif de acciz ag ec se adres la IFS teritorial în raza căruia activează cu o cerere de solicit a certif de acciz. În cererea se indică den (num, pren), adresa jur a locului de desf a activit economice și datele cu privire la licența eliberată de organele de resort. (se declară încăperea de acciz)

IFS poate refuza elib certif de acciz în cazul în care consideră că activit ag ec sau încăp de acciz nu pot fi controlate ori formele și metodele de control nu asigură integritatea mărf supuse accizelor.

În cazul în care mm ag ec folosesc aceeași încăp de acciz pt prelucr sau fabr mărf supuse accizelor, organul Serv Fiscal de Stat este oblig să determine în mod independent subiecții impunerii responsabili de achit accizelor, în modul stabilit de acest serviciu. Certif de acciz se înloc in cazul apariției unor modif sau completări în doc de constituire condiționate de: *reorganiz formei organizatorico-juridice; *schimbarea adresei juridice; *modific den ag ec; *modific info cu privire la locul încăperii de acciz etc..

2. Obiecte ale impunerii cu acciz sunt mărf supuse accizelor specificate în anexa la titl IV al Cod Fisc

Încăperea de acciz reprez totalit locurilor ce aparțin subiect impunerii, inclus clăd, încăperile, teritoriile, terenurile, orice alte locuri, care sunt situate separat, determinate în certif de acciz, unde mărf supuse accizelor se prelucr sau se fabrică, se expediază (se transportă) de către subiecții impunerii(una/subiect)

Baza impozabilă o constituie: a) volumul în expresie naturală, dacă cotele accizelor, inclusiv în cazul importului, sînt stabilite în sumă absolută la unitatea de măsură a mărfii;

b) valoarea mărf, fără a ține cont de accize și T.V.A., dacă pt aceste mărfuri sînt stab cote ad valorem în procente ale accizelor; c) valoarea în vamă a mărf importate, determinată conf legisl vamale, precum și impozitele și taxele ce urmează a fi achitate la mom importului, fără a ține cont de accize și T.V.A., dacă pt mărfurile în cauză sînt stab cote ad valorem în procente ale accizelor.

La calc A se aplică două tipuri de Cote mărimea cărora, în dep de tipul mărf, este stab în anexa 1 la titl IV al Cod fisc: *în sumă absolută la unitatea de măsură a mărfii, care se aplică în situațiile cînd baza impozabilă pt mărfurile accizate este volumul în expresie naturală;

*ad valorem în %, fără a ține cont de TVA și accize sau valoarea în vamă a mărf importate, luînd în considerație impozitele și taxele ce urmează a fi achitate la mom importului (fără a ține cont de accize și TVA), care se aplică în situațiile cînd baza impozabilă pt mărfurile accizate este valoarea mărf

Conf Cod fiscal sunt prevăzute urm înlesniri la plata impoz: (1) A nu se achită de către p fiz care importă mărf de uz sau consum personal a căror valoare sau cantit nu dep limita stab în legisl în vig.

(2)la import mărf a)definite ca ajut umanitare. b)destinate proiectelor de asist tehnică, realizate de către organizaț internaț și țările donatoare; c)destinate folosinței oficiale a misiunilor diplomat, precum și uzului sau consumului personal al membr personalului diplomatic și administrativ-tehnic al acestor misiuni și al memb familiei lor. (3)mărf finanțate din contul împrumut și granturilor acordate Guv.

(4)la exportul mărf supuse accizelor în mod independent sau în baza contr de comision.

(5)la introduc mărf supuse accizelor pe terit vamal și plasarea acestora sub reg vam de tranzit, transform sub suprav vam, dep vamal, nimicire, abandon în folos stat, mag duty-free, admit temp.

(6) mărf import de p jur în scopuri necomerc, dacă val în vamă a mărf nu depăș ∑ 50 de euro.

(8) pt mărf autohtone anterior exportate și reintroduse, în termen de 3ani, în aceeași stare și produsele compensatoare după perfecț pasivă, conf reglem-lor vamale

3„Timbru de acciz. Marca comercială de stat” este un marcaj tipărit de unitatea specializată, autorizată de MinFin. TA sunt de strictă evidență și se elib contra plată de către IFS în baza cererii contribuab. Valoarea timbrelor de acciz nu include accizele datorate bug de stat, achiziționarea lor de către ag ec producători și importatori, făcându-se la un preț ce reprez costul și profitul aferent tipăririi.

TA procurate nu se înstrăinează (nu se vând, nu se transmit altor pers), cu excepția restit lor IFS

Mărf supuse accizelor – votca, lichior, vin, coniacurile și alte băut alc, articole de tutun comercializate, transport sau depozitate pe terit RM precum și importate sunt pasibile marcării obligat cu TA.

Marcarea se efect: *pt mărf importate în timpul fabric mărf supuse accizelor, până la importarea lor; *pt mărf fabr pe terit RM – până la mom transportării acestora din încăp de acciz

Nu sunt marcate obligatoriu cu TA:*vinurile spumoase și spumante, coniacurile în sticle de suvenire

*băuturile alc cu conținutul de alc etilic de pînă la 7% vol; *mărf supuse accizelor plasate în reg vam de tranzit, dep vam, admit temp, mag duty free. *mărf supuse accizelor fabr pe terit RM și destinate pt exp

4.Met de calc și termene de plată a A ∑ A-lor ce tre vărsată la bug se stab în conf cu volum impozabil Se ia vol sau valoarea mărf supuse accizelor, în expres naturală sau valorică și cotele A-lor la care ele se impun în expresie băneasca sau %lă de pe unit de marfă, prin înm cotei la cantit sau val mărfii supuse A

Obligația fiscală cu priv la calc și achit accizelor la bug apare la mom exped(transport) mărf supuse A din încăp de acciz. Obligaț de achit la bug a accizelor nu apare în cazul când # efect mișcarea internă de mărf supuse A, adică când mărf se deplas de la un loc al încăp de acciz în altul(secț de prod la depoz)

La țig cu filtru, A se calc ca sumă a accizei determinate prin înmulț cotei stabilite în sumă absolută la volum în expresie naturală (1000buc) la mom exped din încăp de acciz sau la mom importării și a accizei determinate prin înmulț cotei ad valorem în % stabilite la preț maxim de vînzare cu amănunt

Prețul maxim de vînzare cu amănuntul este prețul la care produsul a fost vîndut altor pers pt consum final și care include toate impoz și taxele. Prețul max de vînz cu amănuntul pt orice marcă de țig cu filtru se stab de pers care produc țig cu filtru în RM sau care le importa și se înreg în modul stabilit de Guv

Se interzice vînz de către alte persoane a țig cu filtru pt care nu au fost stab și declarate prețuri maxime de vînz cu amăn. Se interzice vînzarea lor la un preț ce depăș prețul max de vînz cu amăn

Evidența mărf supuse accizelor ce se expediază (se transportă).

Subiectul impunerii este obligat să țină registrul de evidență a mărf ce se expediază (se transportă) pt fiec încăp de acciz. Forma registrului și info ce tre refl în acesta sînt stab de către IFS de pe lîngă MinFin.

Înscrierea în registru se face pînă la expedierea (transport) mărf supuse accizelor din încăp de acciz.

Reg de evidență a mărf expediate (transportate) tre să se afle într-un loc determinat, accesibil verificării de către pers cu funcții de răspundere autorizate ale Serv Fiscal de Stat a înscrierilor

Obligația de a prezenta IFS teritoriale Declarația privind accizele este pusă în sarcina plătitor de accize, cu excepția p fiz și jur care efect import de mărf. Subiecții impunerii sînt oblig să prezinte declarația priv achit accizelor cel tîrziu în ult zi a lunii care succedă luna în care a fost efect exped mărf supuse accizelor

Subiectului impunerii i se permite Trecerea la cont a A-lor achitate la mărf supuse accizelor, în limita cantit de mărf utilizate în procesul de prelucr sau de fabric pt obț altor mărf supuse accizelor, la mom expedierii(transport) mărf finite supuse accizelor din încăp de acciz. și în caz prezenței doc ce confirmă achit A-lor la mărf supuse accizelor utilizate. ∑ trecerii în cont a accizelor se determ de sub impunerii de sine stătător la mom exped mărf din încăp de acciz. Ea se form din sumele A achitate de sub impunerii

*pt mat pr accizată utilizată pt prod mărf supuse A; *la import mat pr accizate, utiliz la prod mărf sup A

Dacă ∑ accizului achitată la mărf supuse accizelor, utilizate în proces de prelucr sau de fabr pt obțin altor mărf supuse accizelor, depăș ∑ accizului calculată la mărf supuse accizelor expediate din încăp de acciz, diferența se reportează la ch în per fiscală în care a avut loc exped mărf supuse accizelor din încăp de A .

Daca subiect impunerii exportă mărf supuse accizelor în mod independent sau în baz contr de comision, deasemenea, livrează mărf supuse A în mag duty-free, cu excepț țig cu filtru de import, sau în ZEL, ∑ A achitată anterior la mărf supuse A, utiliz pt prelucr sau fabr mărf supuse A expediate pt exp, se restit în mod stab de Guv, în term 45zile după prezent doc justificative. (+La exp marf plasate in reg vam reexp)

Pt a obț restit accizului achitat la mărf supuse accizelor, utilizate pt prelucr sau fabric altor mărf supuse accizelor destinate exportului, subiectul impunerii prezintă organelor Serv Fiscal de Stat urm doc:

a) contractul (copia) încheiat cu partenerul străin privind livrarea mărf supuse accizelor.

Daca livr pt export a mărf supuse A se efect, conf contr de comision, de către comisionar, subiectul impunerii(comitentul) prezintă organului Serv Fiscal de Stat contr de comision și contr (copia) încheiat de comisionar cu partenerul străin; b) doc de plată și extrasul băncii, care confirmă încasarea de facto pe contul subiectului impunerii a sumei rezultate din vînzarea mărf supuse accizelor partenerului străin;

c) declarația vamală a încărcăturii (copia). Suma accizelor se restituie în contul stingerii datoriilor agenților ec (sau ale creditorilor lor) față de bug public național, cu excepția obligațiilor fiscale administrate de organele vamale, iar în lipsa datoriilor se transferă la contul bc al ag ec.

Exp mărf de p care nus sub ai impun se permite fără dr la restit ∑A la mărf supuse A expediate pt exp

Tvam este plata obligatorie, percepută de autoritatea vamală la introduc sau la scoaterea mărf de pe terit vamal al RM. Ter vam este terit asupra căruia RM are dr exclusiv de jurisdicție în domen activit vamale

Scopul aplicării Tvam este: • optimiz structurii importului de mărf; • echilibrarea import și exp de mărf;

• protecția producătorilor autoh; • crearea cond favorabile pt integrarea RM în economia mond.

TVam se aplică conf tarifului vamal. Tarif vam reprez catalogul care cuprinde nomenclatorul de mărfuri introduse pe sau scoase de pe terit vamal, precum și cotele taxei vam aplicate acestor mărf. Nom de mărf este lista care cupr codurile, denum și descrierea mărf. Obiectul impunerii cu TV sunt mărf importate, exp sau care sunt în tranzit pe terit RM. Plătitori TV sunt p fiz și jur care dețin obiectul impozabil.

În RM, în funcț de cotele Tvam:T ad valorem se calc în cote procentuale față de val în vamă a mărfii T specifică se calc în cote fixe pe unitate de marfă. T combinată aplică concomit cotele fixe și cotele pr

Tvam excepționale: • T specială se aplică cu scopul de a proteja mărf de orig autoh de introduc pe terit vam a mărf de producție străină în cant și în cond care pot cauza prej mater considerabile producăt autoh

• taxa antidumping, se percepe în cazul introduc pe terit vam a unor mărf la preț m mici decât val lor în țara exportatoare la mom importului, dacă sunt lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejud mater producăt autoh de mărf identice sau similare. • taxa compensatorie, se aplică în cazul introduc pe terit vam a mărf, la produc sau la exp cărora, direct sau indir, au fost utiliz subvenții, dacă sunt lezate interes..

Procedurile vamale reprez totalit serviciilor acordate de organele vamale în sfera activității vamale.

Taxa pt proced vam(oformarea doc, păstrarea mărf în depozitele vamale, etc) se achită la utiliz oricărei destinații vamale, cu excepția abandonului în favoarea statului, dacă legis nu prevede altfel.

MB încasate ca taxă pt proced vam se varsă la bug de stat și se utiliz în volum deplin la finanț activit vam

1. Taxa pt proced vam nu se percepe pt mărf și serv importate pe terit RM din contul împrumuturilor și granturilor acordate Guv sau acordate cu garanție de stat, acordate de organismele fin internaț, etc

2. Pt utilajul, echipamentul și atributele de gratificație primite ca donații de Comitetul Național Olimpic, de la federațiile sportive europene și internaț de profil pt pregătirea sportivilor de performanță

3. Pt mărf import de către p fiz pt uz sau pt consum personal a căror val sau cantit nu dep limit stab de leg

4. Pt gazele nat importate de către SA "Moldova-Gaz" destinate livrării către SRL "Tiraspoltransgaz"

5. Pt mărf introduse pe sau scoase de pe terit vamal în calitate de ajutor umanitar. 6. Mărf tranzitate prin Port Int Liber "Giurg" se scutesc de t pt pr vam la scoat de pe terit Port daca taxa a fost achit la introd lor

Metodele de determinare a valorii mărfii în vamă introduse pe teritoriul vamal

1)Met determin valorii în vamă a mărf în baza valorii tranzacției cu marfă respectivă.(met princip)

In valoarea tranz se include urm componente în cazul în care nu au fost incluse anterior în val mărfii:

*chelt aferente asigurării, transportului, încărcării, descărcării mărfii; *costul containerelor, ambalajului și a lucrărilor de ambalare; *materialele cheltuite, lucrările de proiectare, de amenajare estetică, design și desenele tehnice executate în afara terit RM în procesul operațiilor de fabric a mărf, care au fost oferite cumpărătorului gratis sau la preț redus în leg cu producerea ori vânzarea pt export a mărfii evaluate. *plățile pt licențe și alte plăți pe care cump tre să le achite pt utiliz obiectelor proprietății intelectuale

Met nu poate fi aplicată dacă: 1) exista restricții în privința drepturilor cump asupra mărfii evaluate

2) vânzarea mărfii și val tranz depind de respect unor cond a căror acțiune nu poate fi luată în consideraț; 3) info folosită de declarant la anunț val în vamă a mărfii nu este veridică sau nu este confirm prin acte

2)Metoda determinării valorii în vamă a mărfii în baza valorii tranzacției cu marfă identică.

Se consideră identice mărfurile care se aseamănă în toate privințele cu marfa evaluată, inclusiv în ce privește: caract fizice, calit mărfii și reputația pe piață, țara de origine și producătorul.

3)Metoda determinării valorii în vamă a mărfii în baza valorii tranzacției cu marfă similară.

Se consideră similare mărf care, deși nu sunt identice, au caract asemănătoare și se constituie din componente asemănătoare, fapt ce le permite să îndepl aceleași funcții ca și marfa evaluată și să fie interschimbabile din p de ved comercial. La determ similitudinii mărf, se iau în considerare urm caract: calitatea, existența mărfii comerciale, reputația pe piață, țara de origine și producătorul.

4)Metoda determinării valorii în vamă a mărfii prin metoda costului unitar.

Se utiluz în cazul în care marfa evaluată ori marfa identică sau similară cu ea se va vinde pe terit RM fără modif stării ei inițiale. La determ val în vamă, drept bază se ia prețul la o unit a mărfii la mom importării, la care ea se vinde în cele m mari partide persoanei ce nu este în relații de interdepend cu vânzător

Din prețul unității de marfă se scad: a) chelt de comision, majorările ordinare pe beneficiu, chelt generale suportate în leg cu importarea și vânzarea pe terit RM a mărfurilor de aceeași clasă sau tip;

b) ch ordinare, suportate în leg cu asigurarea, încărc, descărc și transportarea mărfii pe terit RM

5)Met determinării valorii în vamă a mărfii în baza valorii calculate

Drept bază se ia val unei unități de marfă dată, calculată prin adunarea: • valorii materialelor folosite la fabric mărfii și ch gen suportate de producătorul ei; • ch gen suportate în leg cu vânzarea pe terit RM a mărf importate de aceeași clasă sau tip, inclusiv a ch pt asigurare, transport, încărcare vamală, altor chelt; • beneficiilor obținute de exportator în urma livrării mărfurilor de aceeași clasă și tip în RM

6)Met de rezervă În caz când val în vamă a mărf nu poate fi determ de către declarant prin aplicarea consecutivă a metodelor specificate sau autoritatea vamală consideră că aceste met nu pot fi utilizate, val în vamă a mărf se determ prin met de rez, în conf cu prevederile acordurilor internaț la care RM e parte La aplicarea met date, autorit vamală pune la dispoz declarantului info despre prețurile la mărf importate.

Regimurile vamale in RM 1)Importul este reg vamal în care mărf introduse pe terit vamal primesc statutul de mărfuri puse în circulație numai după ce sunt plătite dr. de import și dacă sunt vămuite.

2)Reimportul – regim vamal în care, mărf autohtone scoase de pe terit vamal în conf cu regimul vamal de export se reîntorc pe acest terit. Pt a fi plasate sub regimul de reimport, mărf tre să indepl urm cond:

*)Să fie anterior exportate; *)La mom exp să fi fost mărf autoh; *)Să fie în starea în care au fost la mom exp, cu excepția uzurilor normale și a pierderilor naturale aferente transpot și păstrării în cond bune

3)Tranzitul este regimul vamal în care mărf sunt transportate sub supraveghere vamală de la un organ vamal la un alt organ vamal fără percep taxelor de imp și exp. Tranz se efect pe orice cale/ în orice direcț

Timp tranzit pe terit vam se stab de organul vamal, si nu poate >72ore din mom trecerii frontierii vamale

4)Depozitul vamal este regimul vam care constă în depozitul mărf sub supraveghere vamală fără percep taxelor de import sau export, cu excepția t pt proced vam. Mărf care prez pericol, cele succeptibile de a altera, care necesită instalații speciale sunt depozit în încăperi special amenajate. Mărf pot fi supuse unor operaț: a)De asig a integrit lor; b)De pregătire spre vânz și transport (ambal, marc). Operaț nu pot modif parametrii tehnici de calit și cantit. DV se înființ cu autorizația Depart Vam pe 3 ani.

5)Magaz duty free – regim vamal care constă în comercializ mărf sub suprav vamală în locuri special amenajate, în aeroporturi internaționale și la bordurile navelor aeriene. Mărf se vând contra valută străină numai pers care pleacă în străinăt și au fost supuse control vamal, a actelor de ident și a bilet de călătorie.

6)Perfecționarea activă – regim vamal în care mărf străine sunt supuse unor operații de transform sau prelucr pe terit vam cu restituirea drepturilor de import încasate, cu excepția t pt proced vam dacă produs rezultate sunt scoase de pe terit vamal în conf cu regimul vamal de export. Operaț: fabric mărf, montaj, asamblarea, remontare în forma inițială, utiliz unor mărf care permit sau facilitează obț de produse, chiar dacă aceste mărf dispar total sau parțîn procesul de perfecț. PA se ef în baza autorizaț elib de Depart Vam

7)Transformarea sub supravegh vamală – regim vam în care mărf străine sunt depuse sub suprav vam pe terit vamal unor operaț ce le transformă felul sau starea iniț. Produs rezultate se plas în alt reg vam

8)Admiterea temporară este un regim vamal, în care se permite utiliz mărf pe terit vamal sau în afara lui cu scutirea totală sau parțială de taxa de import și export cu excepția taxei pt proced vamale

Mărf admise temporar tre să fie reexp în aceeași stare, cu excepț uzurii normale și a pierderilor naturale

Organul vamal nu autorizează admiterea temporară a mărf care nu pot fi identificate. Termen< 3 ani.

9)Zona liberă este un regim vamal în care mărf străine sunt plasate și utilizate pe un teritoriu anumit fără plata taxelor de imp, cu excepția t pt proced vam, iar mărf autohtone sunt introduse(fara taxe imp) și utilizate cu respectarea cond stabilite pt regimul de export. Mărf plasate în ZL pot fi supuse operațiilor de producție, de comerț etc, cu excepția vânzărilor cu amănuntul. Aflarea mărf în ZL nu este limit în timp

Persoanele, care efect operaț cu mărf plasate în ZL sunt obligate să țină o evidență zilnică a mărf și să prezinte organului vamal darea de seamă referitor la ele. (Guv și Depart Vamal stab restricții)

Dacă mărf sunt scoase din ZL și introd pe cealaltă parte a terit vamal, atunci se percep taxe de imp

Dacă mărf sunt scoase din ZL în afara RM – nu se percep taxe de imp și exp, cu excepția t pt proced vam

10)Perfecț pasivă este un reg vam în care mărf autohtone sunt prelucr sau transformate în afara RM, iar produsele rezultate sunt importate cu scutirea tot sau parțială de taxe de imp, cu excepția t pt proced vam.

11)Exp este un reg vam în care mărf sunt scoase de pe terit vam fără obligarea returnării lor pe acest terit 12)Reexp – reg vam în care mărf str sunt scoase de pe terit vam fără percep T de exp, cu excep t p pr vam

13)Nimicirea – regim vamal în care mărf str sunt nimicite sub suprav vamală și sunt făcute inutilizabile fără percep taxelor de import, cu excep t pt pr vam. Nim se face de persoana interesată din cont propriu

14)Renunțarea în folosul statului este un reg vamal în care persoana renunță la mărf în folosul statului, fără percep taxelor de imp sau exp, cu excepț t pt proced vam. Plasarea mărf sub acest regim se face numai cu acordul organelor vamale. RFS se efect de pers interesate din cont pr și nu presup ch din p stat

Impozitul pe bunurile imobiliare: Particularitățile impunerii terenurilor: caracteristica generală a impozitului pe elemente (obiect, subiect, cote, înlesniri, perioada fiscală, termen de plată), metode de calcul, perceperea impozitului. Particularitățile impunerii clădirilor și construcțiilor: caracteristica generală a impozitului pe elemente (obiect, subiect, cote, înlesniri, perioada fiscală, termen de plată), particularitățile calculării pentru persoanele fizice și juridice, perceperea impozitului.

Impozitul pe bunurile imobiliare. 1. IBI e reglem prin Titlul VI al Cod fisc. Acesta rep o plată obligatorie la buget de la valoarea bunurilor imobiliare. Subiecții impunerii: a) proprietarii bun imobiliare de pe terit RM;

b) deținătorii drepturilor patrimoniale (de posesie, de gestiune, de admin operativă) asupra bun imobiliare de pe terit RM ce se află în propriet pub a statului sau în propriet pub a unit admin-terit și arendașii care arendează un obiect al impunerii proprietate privată, dacă contr de arendă nu prevede altfel. Pt bun imob ale autorit pub și ale instit finanțate de la bug de toate nivelurile, transmise în arendă sau locațiune, sub ai impunerii sînt arendașii Obiectul impozabil pt calcul impozitului pe bun imobiliare la ag ec sînt Clădirile sînt construcțiile destin creării cond materiale ale muncii, satisf necesit soc-culturale a pop și păstrării valorilor mater. Clădiri: blocurile secțiilor de producție și bloc admin, secții și ateliere, clădirile gospodăriilor silvice, depozite, magaz, grajduri, incubatoarele etc. Construcții creează cond de desf normală a procesului de producție, îndeplinind funcții tehnice, ce nu acțion asupra obiectului muncii. – baraje, estacade, rezervuare, poduri, drumuri auto și ferov etc.

Obiectul impozabil pt calcul impozi pe bun imobiliare a pers fiz este costul proprietății imobiliare, a locuințelor privatizate, a construcțiilor și instalațiilor pe sectoarele pt vile, garaje.

Costul bun imobiliare impozabile se determ în modul stab de Guv, prin evaluarea și/sau reevaluarea acestor bunuri în baza doc de evidență contabilă – pt pers jur și în baza doc care se păstrează în arhivele organelor cadastrale ori în baza rezultatelor examinării obiectelor – pt pers fiz. Baza impoz e valoarea acestor bunuri.

Cota maximă a impozitului – cota ad valorem în procente din baza impozabilă a bun imobiliare, stab prin titlul VI al Cod fisc, care poate să difere de cota concretă a impozitului.

Cota concretă a impoz – cota ad valorem în % din baza impozabilă a bun imobiliare, stab de către autoritatea reprezentativă a administrației pub locale la adopt bugetului unității admin-terit respective și nu poate fi mai joasă de 50% din cota maximă. Determinarea impozitului pe bunurile imobiliare ale persoanelor juridice.

IBI se calcul prin aplicarea cotei impozitului la valoarea medie anuală a bunurilor imobiliare impozabile.

IBI ale p jur (cu excepția cooperativelor de construcție a locuințelor și a cooperat de construcție a garajelor) și

# individuale se stab în proporție de până la 0,1 la sută din valoarea de bilanț a clădirilor și construcțiilor.

# producătoare de mat primă agricolă se scutesc de IBI pt bun imobiliare folos la obț producției agricole.

Determinarea impozitului pe bunurile imobiliare ale persoanelor fizice. Pt pers fiz, care nu practică activit de întreprinzător, calcul sumelor anuale a IBI pe care le au în proprietate și perfectarea avizelor de plată la impozitul dat se efect de către Serviciul de colectare a impozitelor cu particip organului fiscal teritorial.

Se supun impozitării atât bun imobil înreg în organele cadastrale, cît și cele neînreg. Bun imobil aflate în construcție (nefinaliz) gr de finisare a cărora este mm de 80%, rămase nefinisate timp de 5 ani după începutul lucrărilor de constr constit obiecte de impozitare. La calcul IBI, ca bază impozabilă se aplică costul apreciat de organele cadastrale teritoriale. Cota maximă a impoz constit 0,25% din baza impozabilă a bun imobiliare.

Cota concretă a IBI se stab anual de către autoritatea reprezentativă a admin pub locale și nu poate fi m joasă de 0,02% din baza impozabilă a bun imobiliare. *Autoritatea reprezentativă a admin pub locale, inclusiv din localit ce fac parte din componența municip Chișinău, cu excepția mun Chișinău, stab cota concretă a IBI în măr ce va asig major oblig fiscale în medie cu 10% față de anul precedent. *În municip Chișinău, cu excepția localit din compon acestuia, cota concretă a IBI se stab de 0,02% din baza impozabilă a bun imobiliare.

*mun Balti si Chis. În cazul în care suprafața totală a bunului imobiliar (locuință, construcție principală) depăș 100 m2 inclusiv, cota concretă IBI se major astfel: 100 m2 la 200 m2 – de 3 ori; – peste 200 m2 – de 28 de ori.

*Pt localitățile rurale cota este stab de 0,1% din baza impozabilă a bun imobil.

Cota dată e stab pt suprafața construcției principale, care nu dep 100 m , inclusiv. Daca depaseste –

cota concretă a IBI se major: De la 100 m la 150 m, inclusiv – de 1,5 ori;

De la 150 m la 200 m. inclusiv – de 2 ori; De la 200 m la 300 m, inclusiv – de 10 ori; Peste 300 m – de 15 ori

Construcție principală – construcția înregistr cu drept de proprietate a pers fiz, care este utilizată ca locuință și nu este antrenată în activit de întreprinzător. Serviciul de colect a impoz perfectează și înmân avizele de plată cel târziu cu 60 zile până la expirarea I-ui termen de plată a impozitului, adică anual până la data de 15 iunie.

Sub impunerii achită impoz în bugetul unității admin-terit respective în părți egale cel târziu 15 aug și 15 oct ale anului fiscal în curs. În caz achitării sumei integrale a impoz până la data de 30 iun a anului respectiv, subiecții impunerii benefic de drept la o reducere cu 15% a sumei impozit ce urm a fi achitat. În caz neachit la termen a impoz datorat statului, mod de calc și aplic penalităț și amenz e identic celui aplicat p jur.

Determin impozit pe bun imobil (terenuri, loturi de pământ) ale persoanelor juridice.

Contribuabili ai impozit funciar- deținătorii de terenuri, care au primit pământ în proprietate, posesiune și beneficiere pt organizațiile producăt agricole, agro-industriale, gospodăr auxiliare, întovărășirile pomicole și legumicole, amplas și exploatarea construcțiilor, construcția magistralelor de circulație și alte scopuri.

Determin sumei IF se efect în funcț de categ terenurilor,destinația lor,evaluarea lor și cotele impozitului.

IF se calcul separat pe fiec tip de teren: cota impoz *supraf, determin în unit de măsură pt care sunt stab cotele. Însumând toate impoz astfel calcul, obț suma anuală a IF, care se eșalonează în măr egale pe termene de plată.

Astfel sunt stabilite următoarele cote: I. Pentru terenurile din extravilan:

a. destin industriei transporturilor, telecomunicațiilor și cu o altă destinație specială pe care sunt amplas construcții si instalații, cariere si alte obiecte, care duc la distrugerea terenurilor în urma activit de producție se impozit cu cota concretă până la 350 lei /ha; b. Terenurile din categ mențion, pe care temporar nu sunt amplas construcții și instalații se impozitează cu cota concretă până la – 70 lei /ha. II. Pt terenurile agricole: toat ter 1.5, 110 / pasuni si finite 0.75, 55/ obiecte acvatice 115. III. Pentru terenurile de intravilan:

P jur și fiz, care sunt subiecți ai activit de întreprinzător, cu excepț gospod țărănești, calcul de sine stătător suma impoz funciar și prezintă organelor Serv Fiscal (SF) calculul impozit funciar până la 1 iulie curent.

*Calcul impozitului funciar și întocm avizelor de plată pt gospodăriile țărănești se efect de către serviciile de colectare a impozitelor și taxelor locale ale primăriilor, în bugetul cărora se varsă impozitul, cu particip org fiscale terit. Avizele de plată a impozit funciar se înmânează conducătorului sau unuia din membrii gospodăriei țărănești de către primăria unității admin-terit respective cel târziu cu 60z înainte de expir I-ui termen de plată *În conf cu prev din Lege, p jur și fiz care practică activit de întreprinz urmează să achite IF în bug unității admin-terit respective, în părți egale, nu mai târziu de 15 aug si 15 oct a an fiscal în curs……

Determinarea impozitului pe bunurile imobiliare(terenuri, loturi de pământ) ale persoanelor fizice.

P fiz care nu desfăș activit de întreprinz, precum și pt gospod țărănești, calcul impozitului se efect de către serviciile de colectare a impozit și taxelor locale ale primăriilor cu particip organ fiscale de stat teritoriale.

Avizele de plată se înmânează de către perceptorii fiscali cel târziu cu 60 de zile până la expirarea I-ui termen de plată a impozitelor date, adică anual până la data de 15 iunie… ……..

Pentru pășuni: Plătitori al impozit funciar față de stat pt pășunile și finețile aflate în admin primăriei în cazurile în care aceste terenuri se repartizează în folosința pers jur și fiz sunt însuși pers mențion.

*Impoz funciar pt pășuni se calcul proporțional cu suprafața de teren ce revine unui cap de vită convențional, în depend de cota impozit funciar pt acest teren. Consil primăriei adoptă decizia priv repartiz pășunilor.

După perfectarea deciziei consiliului primăriei și a listei la aceasta decizie, fiec pers nominaliz în lista urmează să confirme prin semnătura voința de a se folosi de pășuni, prin aceasta fiind confirmat faptul că el a devenit subiect al impozitării. Lista în cauză este prezentată perceptorului din primăria respectivă pt a fi efect calcul Pentru fânețe. Perceperea de la pers a impoz pt folos fânețelor se efec în baza Deciziei primăriei priv repartiz fânețelor, iar măr impoz se calcul în depend de supraf terenului repartizat fiec pers și cota impoz pe acest teren.

Înlesnirile la plata impozitului pe bunurile imobiliare. 1) De impozitul pe bunurile imobiliare sînt scutiți:

a) autorit publice și instituțiile finanțate de la bug de toate nivelurile; b) soc orbilor, surzilor și invalizilor și # create pt realiz scopurilor statutare ale acestor soc; c) # penitenciarelor; d) Centrul Republican Experimental pt Protezare, Ortopedie și Reabilitare al Min Muncii, Protecției Soc și Familiei; e) obiectivele de protecție civilă; f) organiz religioase- pt bun imobil destin riturilor de cult; g) misiunile diplomatice; h) pers de vîrstă pensionară, invalizii de gr I și II, invalizii din copilărie, invalizii de gr III (participanți la acțiunile de luptă pt apărarea integrității terit și independenței RM, participanți la acțiunile de luptă din Afganistan, particip la lichidarea consecințelor avariei de la Cernobîl), precum și pers supuse represiunilor și ulterior reabilitate);

m) instituțiile medico-sanitare publice finanțate din fondurile asig oblig de asist medicală; n) Comp Naț de Asig în Medicină și agențiile ei teritoriale; o) BNM; p) proprietarii sau deținătorii bunurilor rechiziționate

r) pers fizice deținătoare de case de locuit sau alte încăperi de locuit (folos ca locuință de bază) în locațiune ce se află în propriet publică a statului sau în propriet publică a unităților admin-terit.

2) Categ de pers indicate la alin.(1) lit.h)-l) beneficiază de scutire la plata imp pe bun imobil pt terenurile pe care e amplas fondul de locuințe, pt loturile de pe lîngă locul de trai, precum și pt bun imobil de pe acestea în lim costului imobilului-domiciliu de pînă la 30 mii lei

3) În cazul în care dreptul la scutire de impozit pe bun imobil apare pe parcursul an fiscal, recalcul impozit se efect, începînd cu luna din care pers are dreptul la această scutire. În municip Chișinău și Bălți, cu excepția orașelor și satelor (comunelor) din compon acestora, recalcul impozit se efect de către inspect fisc de stat terit.

4) De impoz pe bunurile imobiliare (terenuri, loturi de pămînt) sînt scutiți proprietarii și beneficiarii ale căror terenuri și loturi de pămînt: a) sînt ocupate de rezervații, parcuri dendrologice și națion, grădini botanice;

c) sînt folos de organizațiile științifice și instituțiile de cercet științifice cu profil agricol și silvic în scopuri științifice și instructive; e) sînt ocupate de instituțiile de cultură, de artă, de învățămînt, de ocrotire a sănătății; de complexele sportive și de agrement , precum și de monum naturii, istoriei și culturii, a căror finanțare se face de la bug de stat sau din contul mij sindicatelor; f) sînt atribuite căilor ferate, drum auto publice, porturilor fluv și pistelor de decolare; zonelor frontierei de stat; Autorit deliberative și reprezentative ale admin pub locale de niv I și II sînt în drept să acorde p fiz și jur scutiri sau amînări la plata IBI în lim defalcărilor de la acest impozit în bug respective, conf normelor procentuale aprob de autorit admin pub loc de niv II pe an fiscal respectiv: a) calam nat, incendiu, în urma cărora bun imobil, semănăt și plantaț au fost distruse. b) atribuire a terenurilor pt evacuarea # cu impact neg asupra med înconj. c) boală îndelung, deces al propriet bun imobil

11. Impozitele indirecte: Taxa pe valoare adăugată: înregistrarea subiecților impozabili, livrările impozabile și scutite de TVA, modul de calculare a obligației fiscale a TVA, determinarea TVA la operațiunile de import-export, modul de restituire a TVA din buget, prezentarea declarației fiscale cu privire la TVA, stingerea obligației fiscale a TVA. Accizele: obiectul impunerii și cotele accizelor, metoda de calcul a accizelor și termenul de achitare, sistemul de marcare cu timbrul de acciz, modul de declarare a accizelor și termenul de prezentare a declarației, modul de restituire a accizelor din buget. Taxele vamale: caracteristica generală, tipuri de taxe vamale, metode de determinare a valorii mărfurilor în vamă și de calcul a taxelor vamale.

TVA a fost instituită în RM la 01.01.1992, înlocuind impoz pe circulația mărf. TVA este un impoz indir, general de stat, care reprez o formă de colectare la bug a unei părți a valorii mărf livrate, serv prestate care sînt supuse impozitării pe terit RM, precum și a unei părți din val mărf, serv impozabile importate în RM

Plătitori ai T.V.A: 1. p fiz și jur care sunt înregistrate sau tre să fie înregistrate ca plătitori de T.V.A.

2. p fiz și jur care importă mărf, cu excepția p fiz care importă mărf de uz sau consum personal,

valoarea cărora nu depășește limitele stab de bugetul de stat pe anul fiscal respectiv.

3. p fiz și jur care importă servicii considerate ca livrări impozabile efectuate de pers menționate.

Obiectele impozabile: 1. livrarea de către subiecții impozabili a mărf și serv, care reprez rezultatul activit de întreprinzător în RM. 2. importul mărf și serv în RM, cu excepția mărf de uz sau consum personal imp de p fiz, a căror valoare nu dep lim stab în legea bug pe an respectiv;

Cotele TVA sunt stab de Cod Fisc: *cota standard în măr de 20% din valoarea impozabilă a mărf și serv importate și a livrărilor efectuate pe terit RM; *cota redusă în măr de 8%:

(*la pîine și prod de panificație, la laptele și prod lactate livrate pe terit RM; *la importul sau livr pe terit țării a zahărului din sfecla de zah; *la medicamente; * vată, tifon și alte articole similare pt vânzarea cu amănuntul; *preparate chimice pt utilizări fotografice; *dezinfectanți, ambalați pt vânzarea cu amănuntul; *articole de uz casnic cum ar fi șervețele, hârtie igienică, fețe de masă, lenjerie de pat, ș.a;

*Cota redusă în mărime de 5 % la gaz nat și gaz lichefiate importate sau livrate pe ter RM.

*Cota zero:*mărf și serv pt export și toate tip de transporturi internaționale de mărf și pasageri, precum și serviciile operatorului aeroport de comercializ a biletelor, de deserv a aeronavelor, ș.a.

*energia electrică pt populației; *energia termică și apa caldă destinate populației;

*importul și/sau livrarea pe terit RM a mărf și serv destinate folosinței oficiale a misiunilor diplomatice; *Mărf (serv) livrate în ZEL din afara terit vamal al RM, livrate din ZEL în afara terit vamal al RM, livrate în interiorul ZEL, precum și cele livrate între rezidenții diferitelor ZEL ale RM. Mărf livrate din ZEL pe restul terit vamal al RM se impun cu TVA conf legisl fiscale. *Alte livrări specificate de art 104 al Codului Fiscal.

Înregistrarea subiectului impozabil cu TVA

-Conf CF subiectul care desf o activit de întreprinz, cu excepția autorit publice, instituțiilor pub, inst medico-sanitare și deținătorilor patentei de întreprinz, este oblig să se înreg ca contribuabil al TVA, dacă el a efect întro per de 12luni consecutive livrări de mărf și serv în sumă ce dep 300000 lei cu excep livr scut de TVA

-Sub care benef de serv de import a căror valoare, fiind adăugată la val livrărilor de mărf, serv, efectuate pe parcursul oricăror 12luni consecutive, dep 300 000lei, atunci el este oblig să se înreg ca contribuabil al TVA

-Sub care desf activit de întreprinz are dreptul să se înreg în calit de contribuabil al TVA dacă el, întro per de 12luni consecutive, a efect livr impozabile de mărf, serv (cu excep celor de import) în ∑ ce dep 100000lei, cu cond că achitarea pt aceste livrări se efect de cumpărători sub formă de decontare prin virament la cont bancare ale subiectului activit de întreprinz, deschise în instit finan ce au relații fiscale cu sist bugetar al RM

-Sub tre să depună cerere la IF terit în raza căruia se află în decurs de o lună din mom în care a fost atins plafonul indicat. El se consid înreg din I zi a lunii urm celei în care a fost depusă cererea. Sub impozabil la înreg primește certif de înreg ca plătitor de TVA (den și adr jur a sub impozabil, codul fisc, data înreg).

În cazul suspendării livrărilor supuse TVA, subiectul impozabil este obligat să informeze despre aceasta Serv Fiscal de Stat care este obligat să anuleze înregistrarea contribuabilului TVA.

În caz în care sub impozabil nu va efectua livrări impozabile și nu va dori să rămână înregistrat, el este oblig să informeze Serv Fiscal de Stat precum că, în ult 12luni, volumul livr nu a depășit plafonul stabilit pt înregistrare. Dacă sub impozabil dorește să anuleze actul de înregistrare și înștiințează despre aceasta Serv Fiscal de Stat, el tre să dovedească că în viitor volumul livr impozabile nu va depăși plafonul stab pt înreg.

Serv Fiscal de Stat este în drept să anuleze de sine stătător înregistrarea contribuab TVA în caz:

a)valoare totală a livrărilor impozabile într-o per de 12 luni consecutive nu a dep plafonul de 100 000 lei; b)sub impunerii nu a prezentat declarație privind TVA pt fiec per fiscală

2. Livrările impozabile cu TVA și livr scutite de TVA Orice livrare efect de către sub impozabil, care desf activit de întreprinzător care nu este livrare scutită de impozit constituie livrare impozabilă.

livrare de mărf : transmiterea drept de propr asupra mărf prin comercializarea lor, schimb, transmitere gratuită, transmitere cu plată parțială; achit salariului în expresie naturală; alte plăți în expresie naturală; transmiterea mărf gajate în proprietatea deținătorului gajului ș.a.

livrare(prestare) de serv : *activit de prestare a serv materiale și nemateriale, de consum și de producție, inclusiv darea proprietății în arendă; *transmit dreptului privind folosirea oricăror mărf contra plată, cu plată parțială sau gratuit; *execut lucrărilor de construcții și montaj, de repar, de cercet științif, de construcții experimentale și a altor lucrări contra plată, cu plată parț sau gratuit.

importul de mărf : introducerea mărf pe terit RM în conf cu legislația vamală în vigoare.

importul de servicii: prestarea serv de către p fiz și jur nerezidente ale RM p-lor fiz și jur, rezidente sau nerezid ale RM, pt care locul prestării se consideră a fi RM.

exp de serv: prest de către p f și j rezid ale RM p-lor f și j nerezid ale RM de serv al căror loc de livr nueRM

T.V.A. prevede scutiri pt urm. 1) locuința, pământul și terenul pe care se găsește locuința, arenda acestora, dreptul de livrare și arendare a acestora, cu excepția plăților de comision aferente acestor tranzacții;

2) produsele aliment și nealiment pt copii, lista cărora anual este aprobată în legea bugetului;

3) proprietatea de stat răscumpărată, în procesul privatizării;

4) *instituțiile preșcolare, cluburile, sanatoriile și alte obiecte cu destinație social-culturale și de locuit; *drumurile, rețelele de gaz, instalațiile pt extragerea apelor subterane și alte obiecte similare transferate gratuit autorit pub, precum și cele transmise #lor, organizațiilor și instituțiilor de către autoritățile publice; *proprietatea de stat transferată gratuit, la decizia autorităților publice, de la bilanțul unei întrepr de stat la bilanțul altei întrepr de stat; *lucrările de construcție a caselor de locuit, efectuate cu atragerea mijloacelor bugetare de toate nivelurile și a fondurilor extrabug cu destinație specială; *lucrările efectuate în per de realizare a programelor(proiectelor) social-ec destinație specială în domeniul construcției caselor de locuit;

5) *mărf, serv instituțiilor de învățământ, leg de procesul instructiv de producție și educativ, cu cond alocării mijloacelor obținute din livr acestor mărf, serv în scopuri de instruire generală; *serv de pregătire și perfecț a cadrelor; *serv de instruire a copiilor și adolescenților în cercuri, secții studiouri; *serv prestate copiilor și adolescenților cu folosirea instalațiilor sportive; *serv leg de întreținerea copiilor în instituțiile preșcolare;

6) *serv prestate de autorit pub, pt care se aplică taxa de stat; *toate tip de activit leg de taxele și plățile încasate de stat pt acord de licențe, înreg și eliberare de brevete, precum și taxele și plățile încasate de autoritățile administrației pub centrale și locale; *serviciile acordate de către membrii colegiului de avocați;

8) *vânzarea proprietății confiscate și fără stăpân, bunurile trecute în propr statului cu drept de succesiune, proprietatea întreprinderilor declarate falimentare; comorile;

9) *serv leg de îngrijirea bolnav și bătrânilor, precum și mărf din contul organizaț de binefacere distribgrat

10) *serv medicale, cu excep celor cosmetice; *mat primă medicamentoasă, materialele, articolele, ambalaj utilizat la prepararea și produc medicam, autorizate de MinSăn, cu excep alc etilic, mijl cosmetice; *articolele și aparatele ortopedice și de protezare; *biletele de tratament și de odihnă în stațiunile balneo-climaterice, biletele turistice și de excursie, fără costul serv de intermediere leg de procuracestora;

*mijl tehnice, incl transportul auto, folosit excl în scopuri leg de profilaxia invalidității și reabilit invalizilor

11) *serv și produsele organizațiilor sferei alimentației pub din sfera social-culturală finanțată din buget, precum și ale cantinelor specializate în alimentarea bătrânilor nevoiași din contul organizaț de binefacere;

12) *serv financiare: acord sau transmiterea creditelor, garanțiilor de credit, incl gestionarea împrumut, creditelor sau garanțiilor de credit din partea creditorilor; *operațiile leg de circulația valutei, operațiile leg de emiterea acțiunilor, obligaț, cambiilor și altor hârt de val; *serv leg de gestion fondurilor investiționale și fondurilor nestatale de pensii; *operațiile de asig și reasig, cu excep serv prestate de misiții de asigurare.

13) serviciile poștale, inclusiv distrib pensiilor, subvențiilor și indemnizațiilor;

14) lucrările de cercetări științ și de construcție experimentale, efectuate din contul mijloacelor bugetare;

15) *serv rituale; *ritualurile și ceremoniile efect de organizaț religioase;

16) *cazarea în cămine, serv comunale acordate pop; *închirierea spaț locativ, deserv tehnică a blocurilor; 17) *serv prest de transportul în comun urban, transportul de pasag suburban și interurban auto, ferov și fluv

18) *Producția de carte și publicațiile periodice, precum și serv de editare a producției de carte și publicațiilor periodice, cu excepția celor de car publicitar și erotic; 19) Timbrele de acciz importate și destinate marcării mărfurilor supuse accizelor; 20) Alte livr de mărf și serv specificate în articolul 103 al CF.

3.Determinarea obiectului impozabil. Ajustarea valorii impozabile a livrării impozabile

Obiectul impozabil la T.V.A. reprez valoarea livrărilor impozabile. În val livrărilor se include și costul transportului, suma tuturor impoz și taxelor care urmează a fi achitate. Val livrărilor constituie acea valoare, care urmează a fi primită pt livr efectuate cu excepția TVA. Dacă plata pt livrările efectuate este primită parțial sau total în expresie naturală, atunci val impozabilă a acestor bunuri o constituie valoarea lor de piață.

Val livrărilor impozabile a mărf și serv poate fi ajustată, după livrarea și achit lor în cazul când:

*valoarea livrării impozabile, aprobată anticipat, s-a schimbat ca rezultat al schimbării preț

*livrarea impozabilă a fost total sau parțial restituită subiectului impozabil care a efect livrarea;

*valoarea impozab a fost redusă în urma acordării discontului pt plata efect înainte de termen

Ajustarea se efect numai dacă sunt prezente doc ce confirmă operațiile menționate.

În caz când livr se efect la un preț m mic decât cel de piață fie din cauza relaț specifice între furn și consum, fie că consumatorul este un angajat al furnizor, atunci obiect impozab constituie val de piață a acestor livrări.

Mărf și serv livrate sub impozabil pt desf activit de întreprinz, mărf de producție proprie și serv care sunt prestate ulterior fără plată angajaților subiectului impozabil se consideră livrare impozabilă cu val impozab egală valorii ei de piață. Mărf livrate sub impozabil pt desf activit de întreprinz, care ulterior sunt însușite de către subiect sau sunt transmise de el membrilor familiei sale se consideră livr impozabilă a acestui subiect. Valoarea impozabilă a livrării de mărf si serv este val achitată de către subiect pt livr destinată desfășurării activității sale de întreprinz, iar pt mărf de producție proprie – val lor de piață.

Mărf și serv procurate de către sub impozabil pt desf activit de întreprinz, mărf de producție proprie și serv livrate în contul retrib muncii angajatului se consid livr impozabilă cu val impozab egală cu val ei de piață

Val impozabilă a livrării impozabile de mărf(serv), efectuate de către un subiect al impunerii nu poate fi mai mică decât chelt pt producerea lor sau decât prețul de procurare al mărf livrate, sau decât prețul de cost al serv prestate, cu excep cazurilor când marfa și-a pierdut calitățile de consum.

Val impozab a livrării impozabile a activelor supuse uzurii repr val cea mm din val de bilanț și val de piața

Val impozabilă a mărf importate constituie val lor vamală (chelt de transport, de asigurare, alte chelt aferente aducerii mărf în vamă), determinată în conf cu legisl vamală, care include valmărf conform doc-lor de însoțire, precum și impoz și taxele care urmează a fi achitate la importul acestor mărf, cu excepția a TVA

În caz absenței doc care confirm val mărf importate sau în caz diminuării de către importator a valorii mărf, val impozabilă a mărf este determ de către autorit vamale, în conf cu drepturile acord acestor autorit de legis

4.Modul de calculare a obligației fiscale și de stingere a obligației fiscale privind T.V.A.

Fact fisc reprez un formular tipizat de document primar de strictă evidență, prezentat cump-lui de către vînzător la efect livrărilor impozabile. Sub impozabil care efect o livr impozabilă este oblig să prezinte cump-lui FF pe livrarea în cauză. Fiecare subiect impozabil este obligat să țină evidența întregului volum de mărf, serv livrate și a valorilor materiale, serv procurate.

FF se numerot în ordine succesivă si se păstr la furnizor în aceeași ordine. Copiile se înreg în aceeași ordine în Registrul de evidență a procurărilor (pt m si s procurate) si in Reg de evid a vinzarilor(pt m si s vindute)

∑TVA din Reg de evid a vânz repr TVA colectată, iar ∑TVA din Reg de evid a procur repr TVA deductib

Obligaț fiscală a TVA (ce tre achit la buget) se determ: TVA buget = TVA colectată – TVA deductibilă.

Per fiscală privind TVA constituie o lună calendaristică. Sub impozabili sunt oblig să calc și să achite la buget TVA pt fiec per fiscală. Dacă ∑TVA achitată sau care urmează a fi achitată furnizorului la procurarea valorilor materiale, serv dep TVA primită sau care urmează să fie primită de la consumatori pt mărf, serv livrate în această per, adică TVA deductibilă TVA colectată, atunci dif se trece în cont pt urm per fisc.

Dacă ∑TVA la valorile materiale și la serv procurate de către #le ce produc pîine și prod de panific și #le ce prelucr lapte și prod lactate dep ∑TVA la livrările de pîine și produse de panificație, lapte și produse lactate, dif se restit din buget în limitele cotei-standard a TVA, înmulțită cu val livrării ce se impozit la cota redusă TVA se restituie în conf cu instrucțiunile IFS de pe lângă MinFin într-un termen ce nu va dep 45z.

Dacă depășirea sumei TVA la valorile materiale, serv procurate se datorează faptului că subiectul impozabil a efectuat o livrare ce se impozitează la cota „zero”, acesta are dreptul la restit sumei cu care a fost depășită TVA la valorile materiale, serv procurate achitată prin intermediul contului de decontare, în limitele cotei –standard a TVA, înmulțită cu valoarea livrării, ce se impozitează la cota zero.

P jur și fiz care importă mărf pt desf activit de întreprinz achită TVA până la sau în mom prezentării declaraț vamale, adică până la mom introduc mărf pe terit RM. P fiz care importă mărf de uz sau consum personal, a căror val dep limita stab de leg în vig, achită tva în mom controlului vamal al bagajului și numai în măsura în care valoarea dep limita stabilită.

Pt importator val mărf, pe baza căreia se calc TVA este costul mărf la mom intrării în RM, incl toate taxele legate de import, t vamale, impozitele, asigurarea, fraht (doc comercial care însoțește marfa transportată pe calea ferată și în care se mențion mărf, expeditorul și destinatarul, stația de destinație și taxele respective), chelt de transport, royalty și alte plăți care urmează a fi achitate de către importator.

TVA la import = (costul vamal + t vamală + taxa pt efect proced vamale + accizul) x cota TVA

Importatorii sunt obligați să prezinte doc, care confirmă val mărf importate, cum ar fi: fact fisc, contactele sau alte doc stab de legisl. Fiec sub impozabil este obligat să prezinte declar priv TVA pt fiec per fiscală. Declar se întocm pe un formular oficial, care este prezentat Serv fiscal de stat nu mai târziu de ultima zi a lunii care urmează după încheierea per fiscale. Fiec sub impozabil este obligat să verse la bug suma TVA, care urmează a fi achit pt fiec per fisc, dar nu mai târziu de data stab pt prezent declar pt această per. Excep constituie achit TVA în bug la serv importate, a căror achit se face la mom efect plății pt serviciul importat.

Accizul este impozit indirect, general de stat, care este impus asupra unor mărf de larg consum.

∑ accizului este inclusă în prețul mărfii sau serv. A este aplicat în toate țările cu econ de piață.

A e așezat asupra unui șir de mărf și poate fi privit sub 2 aspecte: * ca sursă princip de venit a bug.

* ca mod de limit a consum unor mărf supuse accizului(de reg dăun săn sau de lux).

Conform Codului Fiscal accizul este un impozit general de stat stabilit pt unele mărfuri de consum.

Subiecții impunerii: *p f și j care prelucr sau produc mărf supuse acciz pe ter RM

*p fiz și jur care importă mărfuri supuse accizelor, cu excepția mărf care sunt scutite de plata impoz dat;

Subiecții impunerii sunt obligați să se înreg în calit de plătitori de accize și să primească certif de acciz.

Certificatul de acciz reprez un doc eliberat de organul Serv Fiscal de Stat(2zile) subiectului impunerii, care atestă înregistrarea acestuia și îi atribuie dreptul de a efectua tranzacții cu mărfurile supuse accizelor.

Pt obț certif de acciz ag ec se adres la IFS teritorial în raza căruia activează cu o cerere de solicit a certif de acciz. În cererea se indică den (num, pren), adresa jur a locului de desf a activit economice și datele cu privire la licența eliberată de organele de resort. (se declară încăperea de acciz)

IFS poate refuza elib certif de acciz în cazul în care consideră că activit ag ec sau încăp de acciz nu pot fi controlate ori formele și metodele de control nu asigură integritatea mărf supuse accizelor.

În cazul în care mm ag ec folosesc aceeași încăp de acciz pt prelucr sau fabr mărf supuse accizelor, organul Serv Fiscal de Stat este oblig să determine în mod independent subiecții impunerii responsabili de achit accizelor, în modul stabilit de acest serviciu. Certif de acciz se înloc in cazul apariției unor modif sau completări în doc de constituire condiționate de: *reorganiz formei organizatorico-juridice; *schimbarea adresei juridice; *modific den ag ec; *modific info cu privire la locul încăperii de acciz etc..

2. Obiecte ale impunerii cu acciz sunt mărf supuse accizelor specificate în anexa la titl IV al Cod Fisc

Încăperea de acciz reprez totalit locurilor ce aparțin subiect impunerii, inclus clăd, încăperile, teritoriile, terenurile, orice alte locuri, care sunt situate separat, determinate în certif de acciz, unde mărf supuse accizelor se prelucr sau se fabrică, se expediază (se transportă) de către subiecții impunerii(una/subiect)

Baza impozabilă o constituie: a) volumul în expresie naturală, dacă cotele accizelor, inclusiv în cazul importului, sînt stabilite în sumă absolută la unitatea de măsură a mărfii;

b) valoarea mărf, fără a ține cont de accize și T.V.A., dacă pt aceste mărfuri sînt stab cote ad valorem în procente ale accizelor; c) valoarea în vamă a mărf importate, determinată conf legisl vamale, precum și impozitele și taxele ce urmează a fi achitate la mom importului, fără a ține cont de accize și T.V.A., dacă pt mărfurile în cauză sînt stab cote ad valorem în procente ale accizelor.

La calc A se aplică două tipuri de Cote mărimea cărora, în dep de tipul mărf, este stab în anexa 1 la titl IV al Cod fisc: *în sumă absolută la unitatea de măsură a mărfii, care se aplică în situațiile cînd baza impozabilă pt mărfurile accizate este volumul în expresie naturală;

*ad valorem în %, fără a ține cont de TVA și accize sau valoarea în vamă a mărf importate, luînd în considerație impozitele și taxele ce urmează a fi achitate la mom importului (fără a ține cont de accize și TVA), care se aplică în situațiile cînd baza impozabilă pt mărfurile accizate este valoarea mărf

Conf Cod fiscal sunt prevăzute urm înlesniri la plata impoz: (1) A nu se achită de către p fiz care importă mărf de uz sau consum personal a căror valoare sau cantit nu dep limita stab în legisl în vig.

(2)la import mărf a)definite ca ajut umanitare. b)destinate proiectelor de asist tehnică, realizate de către organizaț internaț și țările donatoare; c)destinate folosinței oficiale a misiunilor diplomat, precum și uzului sau consumului personal al membr personalului diplomatic și administrativ-tehnic al acestor misiuni și al memb familiei lor. (3)mărf finanțate din contul împrumut și granturilor acordate Guv.

(4)la exportul mărf supuse accizelor în mod independent sau în baza contr de comision.

(5)la introduc mărf supuse accizelor pe terit vamal și plasarea acestora sub reg vam de tranzit, transform sub suprav vam, dep vamal, nimicire, abandon în folos stat, mag duty-free, admit temp.

(6) mărf import de p jur în scopuri necomerc, dacă val în vamă a mărf nu depăș ∑ 50 de euro.

(8) pt mărf autohtone anterior exportate și reintroduse, în termen de 3ani, în aceeași stare și produsele compensatoare după perfecț pasivă, conf reglem-lor vamale

3„Timbru de acciz. Marca comercială de stat” este un marcaj tipărit de unitatea specializată, autorizată de MinFin. TA sunt de strictă evidență și se elib contra plată de către IFS în baza cererii contribuab. Valoarea timbrelor de acciz nu include accizele datorate bug de stat, achiziționarea lor de către ag ec producători și importatori, făcându-se la un preț ce reprez costul și profitul aferent tipăririi.

TA procurate nu se înstrăinează (nu se vând, nu se transmit altor pers), cu excepția restit lor IFS

Mărf supuse accizelor – votca, lichior, vin, coniacurile și alte băut alc, articole de tutun comercializate, transport sau depozitate pe terit RM precum și importate sunt pasibile marcării obligat cu TA.

Marcarea se efect: *pt mărf importate în timpul fabric mărf supuse accizelor, până la importarea lor; *pt mărf fabr pe terit RM – până la mom transportării acestora din încăp de acciz

Nu sunt marcate obligatoriu cu TA:*vinurile spumoase și spumante, coniacurile în sticle de suvenire

*băuturile alc cu conținutul de alc etilic de pînă la 7% vol; *mărf supuse accizelor plasate în reg vam de tranzit, dep vam, admit temp, mag duty free. *mărf supuse accizelor fabr pe terit RM și destinate pt exp

4.Met de calc și termene de plată a A ∑ A-lor ce tre vărsată la bug se stab în conf cu volum impozabil Se ia vol sau valoarea mărf supuse accizelor, în expres naturală sau valorică și cotele A-lor la care ele se impun în expresie băneasca sau %lă de pe unit de marfă, prin înm cotei la cantit sau val mărfii supuse A

Obligația fiscală cu priv la calc și achit accizelor la bug apare la mom exped(transport) mărf supuse A din încăp de acciz. Obligaț de achit la bug a accizelor nu apare în cazul când # efect mișcarea internă de mărf supuse A, adică când mărf se deplas de la un loc al încăp de acciz în altul(secț de prod la depoz)

La țig cu filtru, A se calc ca sumă a accizei determinate prin înmulț cotei stabilite în sumă absolută la volum în expresie naturală (1000buc) la mom exped din încăp de acciz sau la mom importării și a accizei determinate prin înmulț cotei ad valorem în % stabilite la preț maxim de vînzare cu amănunt

Prețul maxim de vînzare cu amănuntul este prețul la care produsul a fost vîndut altor pers pt consum final și care include toate impoz și taxele. Prețul max de vînz cu amănuntul pt orice marcă de țig cu filtru se stab de pers care produc țig cu filtru în RM sau care le importa și se înreg în modul stabilit de Guv

Se interzice vînz de către alte persoane a țig cu filtru pt care nu au fost stab și declarate prețuri maxime de vînz cu amăn. Se interzice vînzarea lor la un preț ce depăș prețul max de vînz cu amăn

Evidența mărf supuse accizelor ce se expediază (se transportă).

Subiectul impunerii este obligat să țină registrul de evidență a mărf ce se expediază (se transportă) pt fiec încăp de acciz. Forma registrului și info ce tre refl în acesta sînt stab de către IFS de pe lîngă MinFin.

Înscrierea în registru se face pînă la expedierea (transport) mărf supuse accizelor din încăp de acciz.

Reg de evidență a mărf expediate (transportate) tre să se afle într-un loc determinat, accesibil verificării de către pers cu funcții de răspundere autorizate ale Serv Fiscal de Stat a înscrierilor

Obligația de a prezenta IFS teritoriale Declarația privind accizele este pusă în sarcina plătitor de accize, cu excepția p fiz și jur care efect import de mărf. Subiecții impunerii sînt oblig să prezinte declarația priv achit accizelor cel tîrziu în ult zi a lunii care succedă luna în care a fost efect exped mărf supuse accizelor

Subiectului impunerii i se permite Trecerea la cont a A-lor achitate la mărf supuse accizelor, în limita cantit de mărf utilizate în procesul de prelucr sau de fabric pt obț altor mărf supuse accizelor, la mom expedierii(transport) mărf finite supuse accizelor din încăp de acciz. și în caz prezenței doc ce confirmă achit A-lor la mărf supuse accizelor utilizate. ∑ trecerii în cont a accizelor se determ de sub impunerii de sine stătător la mom exped mărf din încăp de acciz. Ea se form din sumele A achitate de sub impunerii

*pt mat pr accizată utilizată pt prod mărf supuse A; *la import mat pr accizate, utiliz la prod mărf sup A

Dacă ∑ accizului achitată la mărf supuse accizelor, utilizate în proces de prelucr sau de fabr pt obțin altor mărf supuse accizelor, depăș ∑ accizului calculată la mărf supuse accizelor expediate din încăp de acciz, diferența se reportează la ch în per fiscală în care a avut loc exped mărf supuse accizelor din încăp de A .

Daca subiect impunerii exportă mărf supuse accizelor în mod independent sau în baz contr de comision, deasemenea, livrează mărf supuse A în mag duty-free, cu excepț țig cu filtru de import, sau în ZEL, ∑ A achitată anterior la mărf supuse A, utiliz pt prelucr sau fabr mărf supuse A expediate pt exp, se restit în mod stab de Guv, în term 45zile după prezent doc justificative. (+La exp marf plasate in reg vam reexp)

Pt a obț restit accizului achitat la mărf supuse accizelor, utilizate pt prelucr sau fabric altor mărf supuse accizelor destinate exportului, subiectul impunerii prezintă organelor Serv Fiscal de Stat urm doc:

a) contractul (copia) încheiat cu partenerul străin privind livrarea mărf supuse accizelor.

Daca livr pt export a mărf supuse A se efect, conf contr de comision, de către comisionar, subiectul impunerii(comitentul) prezintă organului Serv Fiscal de Stat contr de comision și contr (copia) încheiat de comisionar cu partenerul străin; b) doc de plată și extrasul băncii, care confirmă încasarea de facto pe contul subiectului impunerii a sumei rezultate din vînzarea mărf supuse accizelor partenerului străin;

c) declarația vamală a încărcăturii (copia). Suma accizelor se restituie în contul stingerii datoriilor agenților ec (sau ale creditorilor lor) față de bug public național, cu excepția obligațiilor fiscale administrate de organele vamale, iar în lipsa datoriilor se transferă la contul bc al ag ec.

Exp mărf de p care nus sub ai impun se permite fără dr la restit ∑A la mărf supuse A expediate pt exp

Tvam este plata obligatorie, percepută de autoritatea vamală la introduc sau la scoaterea mărf de pe terit vamal al RM. Ter vam este terit asupra căruia RM are dr exclusiv de jurisdicție în domen activit vamale

Scopul aplicării Tvam este: • optimiz structurii importului de mărf; • echilibrarea import și exp de mărf;

• protecția producătorilor autoh; • crearea cond favorabile pt integrarea RM în economia mond.

TVam se aplică conf tarifului vamal. Tarif vam reprez catalogul care cuprinde nomenclatorul de mărfuri introduse pe sau scoase de pe terit vamal, precum și cotele taxei vam aplicate acestor mărf. Nom de mărf este lista care cupr codurile, denum și descrierea mărf. Obiectul impunerii cu TV sunt mărf importate, exp sau care sunt în tranzit pe terit RM. Plătitori TV sunt p fiz și jur care dețin obiectul impozabil.

În RM, în funcț de cotele Tvam:T ad valorem se calc în cote procentuale față de val în vamă a mărfii T specifică se calc în cote fixe pe unitate de marfă. T combinată aplică concomit cotele fixe și cotele pr

Tvam excepționale: • T specială se aplică cu scopul de a proteja mărf de orig autoh de introduc pe terit vam a mărf de producție străină în cant și în cond care pot cauza prej mater considerabile producăt autoh

• taxa antidumping, se percepe în cazul introduc pe terit vam a unor mărf la preț m mici decât val lor în țara exportatoare la mom importului, dacă sunt lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejud mater producăt autoh de mărf identice sau similare. • taxa compensatorie, se aplică în cazul introduc pe terit vam a mărf, la produc sau la exp cărora, direct sau indir, au fost utiliz subvenții, dacă sunt lezate interes..

Procedurile vamale reprez totalit serviciilor acordate de organele vamale în sfera activității vamale.

Taxa pt proced vam(oformarea doc, păstrarea mărf în depozitele vamale, etc) se achită la utiliz oricărei destinații vamale, cu excepția abandonului în favoarea statului, dacă legis nu prevede altfel.

MB încasate ca taxă pt proced vam se varsă la bug de stat și se utiliz în volum deplin la finanț activit vam

1. Taxa pt proced vam nu se percepe pt mărf și serv importate pe terit RM din contul împrumuturilor și granturilor acordate Guv sau acordate cu garanție de stat, acordate de organismele fin internaț, etc

2. Pt utilajul, echipamentul și atributele de gratificație primite ca donații de Comitetul Național Olimpic, de la federațiile sportive europene și internaț de profil pt pregătirea sportivilor de performanță

3. Pt mărf import de către p fiz pt uz sau pt consum personal a căror val sau cantit nu dep limit stab de leg

4. Pt gazele nat importate de către SA "Moldova-Gaz" destinate livrării către SRL "Tiraspoltransgaz"

5. Pt mărf introduse pe sau scoase de pe terit vamal în calitate de ajutor umanitar. 6. Mărf tranzitate prin Port Int Liber "Giurg" se scutesc de t pt pr vam la scoat de pe terit Port daca taxa a fost achit la introd lor

Metodele de determinare a valorii mărfii în vamă introduse pe teritoriul vamal

1)Met determin valorii în vamă a mărf în baza valorii tranzacției cu marfă respectivă.(met princip)

In valoarea tranz se include urm componente în cazul în care nu au fost incluse anterior în val mărfii:

*chelt aferente asigurării, transportului, încărcării, descărcării mărfii; *costul containerelor, ambalajului și a lucrărilor de ambalare; *materialele cheltuite, lucrările de proiectare, de amenajare estetică, design și desenele tehnice executate în afara terit RM în procesul operațiilor de fabric a mărf, care au fost oferite cumpărătorului gratis sau la preț redus în leg cu producerea ori vânzarea pt export a mărfii evaluate. *plățile pt licențe și alte plăți pe care cump tre să le achite pt utiliz obiectelor proprietății intelectuale

Met nu poate fi aplicată dacă: 1) exista restricții în privința drepturilor cump asupra mărfii evaluate

2) vânzarea mărfii și val tranz depind de respect unor cond a căror acțiune nu poate fi luată în consideraț; 3) info folosită de declarant la anunț val în vamă a mărfii nu este veridică sau nu este confirm prin acte

2)Metoda determinării valorii în vamă a mărfii în baza valorii tranzacției cu marfă identică.

Se consideră identice mărfurile care se aseamănă în toate privințele cu marfa evaluată, inclusiv în ce privește: caract fizice, calit mărfii și reputația pe piață, țara de origine și producătorul.

3)Metoda determinării valorii în vamă a mărfii în baza valorii tranzacției cu marfă similară.

Se consideră similare mărf care, deși nu sunt identice, au caract asemănătoare și se constituie din componente asemănătoare, fapt ce le permite să îndepl aceleași funcții ca și marfa evaluată și să fie interschimbabile din p de ved comercial. La determ similitudinii mărf, se iau în considerare urm caract: calitatea, existența mărfii comerciale, reputația pe piață, țara de origine și producătorul.

4)Metoda determinării valorii în vamă a mărfii prin metoda costului unitar.

Se utiluz în cazul în care marfa evaluată ori marfa identică sau similară cu ea se va vinde pe terit RM fără modif stării ei inițiale. La determ val în vamă, drept bază se ia prețul la o unit a mărfii la mom importării, la care ea se vinde în cele m mari partide persoanei ce nu este în relații de interdepend cu vânzător

Din prețul unității de marfă se scad: a) chelt de comision, majorările ordinare pe beneficiu, chelt generale suportate în leg cu importarea și vânzarea pe terit RM a mărfurilor de aceeași clasă sau tip;

b) ch ordinare, suportate în leg cu asigurarea, încărc, descărc și transportarea mărfii pe terit RM

5)Met determinării valorii în vamă a mărfii în baza valorii calculate

Drept bază se ia val unei unități de marfă dată, calculată prin adunarea: • valorii materialelor folosite la fabric mărfii și ch gen suportate de producătorul ei; • ch gen suportate în leg cu vânzarea pe terit RM a mărf importate de aceeași clasă sau tip, inclusiv a ch pt asigurare, transport, încărcare vamală, altor chelt; • beneficiilor obținute de exportator în urma livrării mărfurilor de aceeași clasă și tip în RM

6)Met de rezervă În caz când val în vamă a mărf nu poate fi determ de către declarant prin aplicarea consecutivă a metodelor specificate sau autoritatea vamală consideră că aceste met nu pot fi utilizate, val în vamă a mărf se determ prin met de rez, în conf cu prevederile acordurilor internaț la care RM e parte La aplicarea met date, autorit vamală pune la dispoz declarantului info despre prețurile la mărf importate.

Regimurile vamale in RM 1)Importul este reg vamal în care mărf introduse pe terit vamal primesc statutul de mărfuri puse în circulație numai după ce sunt plătite dr. de import și dacă sunt vămuite.

2)Reimportul – regim vamal în care, mărf autohtone scoase de pe terit vamal în conf cu regimul vamal de export se reîntorc pe acest terit. Pt a fi plasate sub regimul de reimport, mărf tre să indepl urm cond:

*)Să fie anterior exportate; *)La mom exp să fi fost mărf autoh; *)Să fie în starea în care au fost la mom exp, cu excepția uzurilor normale și a pierderilor naturale aferente transpot și păstrării în cond bune

3)Tranzitul este regimul vamal în care mărf sunt transportate sub supraveghere vamală de la un organ vamal la un alt organ vamal fără percep taxelor de imp și exp. Tranz se efect pe orice cale/ în orice direcț

Timp tranzit pe terit vam se stab de organul vamal, si nu poate >72ore din mom trecerii frontierii vamale

4)Depozitul vamal este regimul vam care constă în depozitul mărf sub supraveghere vamală fără percep taxelor de import sau export, cu excepția t pt proced vam. Mărf care prez pericol, cele succeptibile de a altera, care necesită instalații speciale sunt depozit în încăperi special amenajate. Mărf pot fi supuse unor operaț: a)De asig a integrit lor; b)De pregătire spre vânz și transport (ambal, marc). Operaț nu pot modif parametrii tehnici de calit și cantit. DV se înființ cu autorizația Depart Vam pe 3 ani.

5)Magaz duty free – regim vamal care constă în comercializ mărf sub suprav vamală în locuri special amenajate, în aeroporturi internaționale și la bordurile navelor aeriene. Mărf se vând contra valută străină numai pers care pleacă în străinăt și au fost supuse control vamal, a actelor de ident și a bilet de călătorie.

6)Perfecționarea activă – regim vamal în care mărf străine sunt supuse unor operații de transform sau prelucr pe terit vam cu restituirea drepturilor de import încasate, cu excepția t pt proced vam dacă produs rezultate sunt scoase de pe terit vamal în conf cu regimul vamal de export. Operaț: fabric mărf, montaj, asamblarea, remontare în forma inițială, utiliz unor mărf care permit sau facilitează obț de produse, chiar dacă aceste mărf dispar total sau parțîn procesul de perfecț. PA se ef în baza autorizaț elib de Depart Vam

7)Transformarea sub supravegh vamală – regim vam în care mărf străine sunt depuse sub suprav vam pe terit vamal unor operaț ce le transformă felul sau starea iniț. Produs rezultate se plas în alt reg vam

8)Admiterea temporară este un regim vamal, în care se permite utiliz mărf pe terit vamal sau în afara lui cu scutirea totală sau parțială de taxa de import și export cu excepția taxei pt proced vamale

Mărf admise temporar tre să fie reexp în aceeași stare, cu excepț uzurii normale și a pierderilor naturale

Organul vamal nu autorizează admiterea temporară a mărf care nu pot fi identificate. Termen< 3 ani.

9)Zona liberă este un regim vamal în care mărf străine sunt plasate și utilizate pe un teritoriu anumit fără plata taxelor de imp, cu excepția t pt proced vam, iar mărf autohtone sunt introduse(fara taxe imp) și utilizate cu respectarea cond stabilite pt regimul de export. Mărf plasate în ZL pot fi supuse operațiilor de producție, de comerț etc, cu excepția vânzărilor cu amănuntul. Aflarea mărf în ZL nu este limit în timp

Persoanele, care efect operaț cu mărf plasate în ZL sunt obligate să țină o evidență zilnică a mărf și să prezinte organului vamal darea de seamă referitor la ele. (Guv și Depart Vamal stab restricții)

Dacă mărf sunt scoase din ZL și introd pe cealaltă parte a terit vamal, atunci se percep taxe de imp

Dacă mărf sunt scoase din ZL în afara RM – nu se percep taxe de imp și exp, cu excepția t pt proced vam

10)Perfecț pasivă este un reg vam în care mărf autohtone sunt prelucr sau transformate în afara RM, iar produsele rezultate sunt importate cu scutirea tot sau parțială de taxe de imp, cu excepția t pt proced vam.

11)Exp este un reg vam în care mărf sunt scoase de pe terit vam fără obligarea returnării lor pe acest terit 12)Reexp – reg vam în care mărf str sunt scoase de pe terit vam fără percep T de exp, cu excep t p pr vam

13)Nimicirea – regim vamal în care mărf str sunt nimicite sub suprav vamală și sunt făcute inutilizabile fără percep taxelor de import, cu excep t pt pr vam. Nim se face de persoana interesată din cont propriu

14)Renunțarea în folosul statului este un reg vamal în care persoana renunță la mărf în folosul statului, fără percep taxelor de imp sau exp, cu excepț t pt proced vam. Plasarea mărf sub acest regim se face numai cu acordul organelor vamale. RFS se efect de pers interesate din cont pr și nu presup ch din p stat

48.Accizele

Accizele — caracteristica generală

Accizele reprezintă taxele de consumație pe produs. De obicei ele sunt așezate asupra produselor cu cerere neelastică. Tipurile de produse cu așa o cerere sunt foarte diverse și diferă de la o țară la alta. În RM sunt supuse accizului o gamă largă de produse și mărfuri: băuturile spirtoase tari, vinurile, tutunul, metalele prețioase, blănurile de lux, parfumeria, audio și video aparatura, autoturismele ș.a.

Conform Codului Fiscal al RM accizele este un impozit general de stat.

Suma accizului reprezintă un impozit indirect, care este inclus în prețul produselor. Reieșind din cotele sale, această taxă de consumație poate mări considerabil prețul.

Contribuabilii accizului privind mărfurile indigene sunt persoanele juridice și persoanele fizice care produc mărfuri supuse accizelor.

Contribuabilii la mărfurile de import se consideră persoanele fizice și juridice, care importă mărfuri și produse din categoria celor supuse accizelor.

Subiecții impunerii care produc sau preconizează să producă măria accizată sunt obligați să se înregistreze în calitate de plătitori de accize și să primească certificatul de acciz.

Certificatul de acciz reprezintă un document eliberat de organul Serviciului fiscal de Stat subiectului impunerii, care atestă înregistrarea acestuia și îi atribuie dreptul de a efectua tranzacții cu mărfurile supuse accizelor și de a desfășura activitate în domeniul jocurilor de noroc.

Pentru obținerea certificatului de acciz, agenții economici care sunt obligați a se înregistra ca subiecți impozabili se adresează la Inspectoratul Fiscal de Stat teritorial în raza căruia activează cu o cerere de solicitare a certificatului de acciz. In cererea de solicitare se indică denumirea (numele, prenumele), adresa juridică (domiciliu) a locului principal de desfășurare a activității economice și datele cu privire la licența eliberată de organele de resort.

Agenții economici care urmează a fi înregistrați în calitate de subiecți impozabili declară încăperea de acciz. Încăperea de acciz reprezintă totalitatea locurilor ce aparțin subiectului impunerii, inclusiv clădirile, încăperile, teritoriile, terenurile, orice alte locuri, care sunt situate separate, determinate în certificatul de acciz, unde mărfurile supuse accizelor se prelucrează și sau se fabrică, se expediază (se transportă) de către subiecții impunerii.

Subiectul impozabil cu accize poate avea doar o singură încăpere de acciz.

Ex. Fabrica de producere a băuturilor alcoolice „X" dispune de linii de prelucrare arendate în municipiul .,A", secții de producere proprii în municipiul „B", depzit în localitatea „C" a municipiului „B", depozit nr.2 în localitatea „.D'' a municipiului „A". Toate aceste locuri în ansamblul lor, vor forma încăperea de acciz propnu-zisă a agentului economic, înregistrat sau care urmează a fi înregistrat ca plătitor de acciz, precum și vor fi incluse de ultimul în schema (planul) de amplasare a lor împreună cu blocul administrativ care se anexează la cerere.

In cazul în care cererea de solicitare a certificatului de acciz conține informații verificabile și autentice, IFS eliberează persoanei, care a înaintat cererea, certificatul de acciz a agentului economic înregistrat ca subiect impozabil cu acciz. Certificatul de acciz se eliberează în termen maxim de 2 zile din momentul primirii cererii de solicitare a acestuia.

În cazul apariției unor modificări sau completări în documentele de constituire (cu excepția schimbării codului fiscal), condiționate de:

1. reorganizarea formei organizatorico-juridice;

2. schimbarea adresei juridice (inclusiv transferarea la un ah IFS teritorial sau oficiu fiscal);

3. modificarea denumirii agentului economic;

4.modificarea informației cu privire la locul încăperii de acciz etc.

certificatul de acciz se înlocuiește.

Obiectele impunerii și cotele accizelor

Ca obiecte ale impunerii cu acciz sunt mărfurile supuse accizelor, specificate în anexa la titlul IV a CF a RM.

Baza de calcul a accizelor, în dependență de cotele lor o constituie:

1) pentru mărfurile supuse accizelor:

a) volumul în expresie naturală (litru, tona, litru alcool absolut, bucăți, cm3), daca cotele accizelor, inclusiv in cazul importului, sunt stabilite în suma absoluta la unitatea de măsură a marfii:

b) valoarea mărfurilor, determinată în prețuri fără accize si T.V.A., daca pentru aceste mărfuri sunt stabilite cote procentuale

c) volumul în expresie naturală și valoarea mărfurilor, determinată în prețuri fără accize si T.V.A, dacă sunt stabilite cote duble, atît fixe, cît și procentuale.

d) valoarea m vamă a mărfurilor importate, determinată conform legislaței vamale, precum și impozitele si laxele ce urmează a fi achitate la momentul importului, cu excepția accizelor si T.V.A., dacă pentru mărfurile în cauză sunt stabilite cote procentuale.

Cotele accizului pot fi stabilite în cote fixe pe o unitate de produs și în cote procentuale asupra prețului de vânzare. Aceste cote pot fi utilizate separat sau combinat.

Lista mărfurilor, unitățile de măsură și cotele accizelor sunt stabilite în anexa nr. 1 al titlului IV al CF. (de gasit pe site-ul www.fisc.md )

Conform CF sunt prevăzute următoarele înlesniri la plata impozitului:

a) Accizele nu se achită de către persoanele fizice care importă mărfuri de uz sau consum personal a căror valoare sau cantitate nu depășește limita stabilită de legislația în vigoare;

b) Accizele nu se achită la importarea următoarelor mărfuri:

– definite ca ajutor umanitar, stabilite de Guvern;

– destinate proiectelor de asistență tehnică, realizate pe teritoriul Republica Moldova de către organizațiile internaționale în limita acordurilor la care aceasta este parte;

– destinate folosinței oficiale a misiunilor diplomatice și a altor misiuni asimilate lor în Republica Moldova;

c) Accizele nu se achită în cazul în care subiectul impunerii exportă mărfuri supuse accizelor în mod independent sau în baza contractului de comision;

d) Accizele nu se achită la introducerea mărfurilor supuse accizelor pe teritoriul vamal și plasarea acestora în regimurile vamale de tranzit, depozit vamal, nimicire sau renunțare în folosul statului, precum și magazin duty free, cu excepția țigărilor cu filtru de import etc;

Metoda de determinare și termenele de plată

Volumul (obiectul impozabil) se determină ca volumul fizic de realizare în unitățile de măsură, la care sunt stabilite cotele. Calcularea obiectului impozabil și a sumei accizului este pusă în sarcina plătitorului, pentru mărfurile indigene, și în sarcina departamentului controlului vamal, pentru mărfurile de import.

Pentru persoanele fizice și juridice care importă mărfuri supuse accize/or obligația fiscală apare concomitent cu termenul stabilit de legislație pentru achitarea laxelor vamale.

Livrările de mărfuri supuse accizelor la export, efectuate de subiecții impunerii, sunt livrări scutite de acciz, însă obligația fiscal este valabilă pînă la momentul repatrierii mijloacelor bănești și prezentării documentelor justifiative:

1. contractul de export,

2. documentele de plată și extrasul băncii care confirm încasarea de facto a mijloacelor valutare, 3. declarația vamală de export certificată de conducătorul întreprinderii și contabilul șef, cu mențiunile organului vamal al Republicii Moldova.

În cazul neprezentării în termenele stabilite a documentelor specificate mai sus subiectul impunerii achită accizele, amenzile prevăzute la art. 260 alin. 5 (15 % din valoarea mărfurilor pentru care nu s-a respectat termenele de repatriere) și penalitățle în mărimea și modul prevăzut art.228 alin 2 din Codul Fiscal (Se calculează în baza ratei aplicate la operațiunile de politică monetară pe termen scurt stabilită de BNM în luna noiembrie a anului precedent, majorată cu 5 puncte. Calculul se efectuează pentru fiecare zi de întîrziere reieșind din rata anuală și 365 zile în an).

Obligația de a prezenta IFS teritoriale Declarația privind accizele este pusă în sarcina plătitorilor de accize, cu excepția persoanelor fizice și juridice care efectuează import de mărfuri.

Declarația privind accizele se prezintă lunar pînă în ultima zi a lunii următoare perioadei fiscale.

Modul de trecere în cont și restituire a accizelor.

Persoanele fizice și juridice care prelucrează și/sau fabrică mărfuri supuse accizelor, înregistrate ca subiecți ai impunerii, au dreptul la trecerea în cont a accizelor achilate la mărfurile supuse accizelor, utilizate în procesul de prelucrare și/sau de fabricare pentru obținerea altor mărfuri supuse accizelor.

Trecerea în cont se permite numai în limita cantității de mărfuri supuse accizelor, folosite la prelucrarea și/sau fabricarea mărfurilor, expediate ulterior din încăperea de acciz, în cazul prezenței documentelor confirmative cu privire la achitarea accizelor la buget pentru materia primă utilizată.

Suma trecerii în cont a accizelor se determină de subiectul impunerii de sine stătător, la momentul expedierii mărfurilor din încăperea de acciz.

Suma trecerii în cont a accizelor este formată din sumele accizelor achitate de subiectul impunerii:

pentru materia primă accizată utilizată pentru producerea mărfurilor supuse accizelor,

la importul materiei prime accizate, utilizate la producerea mărfurilor supuse accizului.

Restituirea accizelor de la buget agenților economici se efectuează numai în cazul exportului de marfă accizată, pentru care la producere s-a utilizat materie primă supusă accizului.

Livrările de mărfuri, supuse accizelor, exportate de subiecții impunerii, sînt livrări scutite de accize.

Pentru a confirma exportul de mărfuri supuse accizelor, subiectul impunerii trebuie să dispună de documente de confirmare a exportului, cum ar fi:

– contractul (copia contractului) încheiat cu partenerul străin cu privire la livrarea mărfurilor;

– documentele de plată și extrasul băncii, care confirmă încasarea de facto a mijloacelor, rezultate din vânzarea mărfurilor supuse accizelor, pe contul subiectului;

– declarația vamală sau copia ei, certificată de conducătorul si de contabilul-șef ai subiectului impunerii, cu mențiunile organului vamal care a eliberat marfa la export.

In cazul existenței documentelor de confirmare a exportului și repatrierii mijloacelor pentru el în termen de până la 90 zile, volumul (valoarea) mărfurilor exportate, precum și suma accizelor solicitat spre restituire se declară informativ în perioada fiscală când a avut loc repatrierea totală a mijloacelor aferente.

Restituirea accizelor se înfăptuiește în termen de 45 zile din momentul prezentării documentelor justificative corespunzătoare, aplicând mecanismul de restituire a sumelor accizelor.

Marcarea cu timbre de acciz

Timbru de acciz este un marcaj tipărit de unitatea specializată, autorizată de Ministerul Finanțelor.

Mărfurile supuse accizelor cum ar fi votca, lichiorurile, vinurile, divinurile și alte băuturi spirtoase, articolele de tutun comercializate, transportate sau depozitate pe teritoriul Republicii Moldova precum și importate sunt supuse marcării obligatorii cu timbre de acciz. Marcarea se efectuează în timpul fabricării mărfurilor supuse accizelor, până la importarea acestora, iar în cazul mărfurilor fabricate pe teritoriul Republicii Moldova – până la momentul expedierii (transportării) acestora din încăperea de acciz.

Nu sunt marcate obligatoriu cu timbru de acciz vinurile spumoase și spumante, divinurile în sticle de suvenire cu capacitatea de până la 0,25 litri, de l .5, 3 și 6 litri, mărfurile supuse accizelor plasate în regimurile vamale de tranzit, depozit vamal, admitere temporară. magazin duty free, precum și mărfurile supuse accizelor fabricate pe teritoriul Republicii Moldova și destinate pentru export.

Pentru mărfurile supuse marcării cu timbru de acciz sunt prevăzute următoarele marcaje:

1. Șampanie, vinuri spumante și vinuri spumoase;

2. Vinuri;

3. Băuturi alcoolice;

4. Divinuri (coniacuri);

5. Articole de tutun;

6. Articole de tutun provenite din import.

Valoarea timbrelor de acciz nu include accizele datorate bugetului de stat. Achiziționarea lor de către agenții economici producători și importatori, facându-se la un preț ce reprezintă costul si profitul aferent tipăririi. Timbrele de acciz procurate nu se vând, nu se transmit altor persoane și nu se înstrăinează în alt mod, cu excepția restituirii lor Inspectoratul Fiscal Principal de Stat (IFPS).

49. Capitalul întreprinderii ( concept și conținut; structura financiară a întreprinderii-caracteristica,elementele structural;criterii de formare, factori de influență,indicatori ai capacității de îndatorare; efectul de levier financiar).

Definirea noțiunii de capital a cunoscut de-a lungul timpului mai multe abordări. Adam Smith definește capitalul ,făcînd distincție între capitalul național și capitalul individual. Capitalul individual este definit ca un stoc de bunuri și bani,avînd originea în economisire,care poate adduce profit și spori capitalul. Capitalul național este format din capitalurile individuale plus rezervele de consum.Conform teoriei lui Smith ,reese că orice bun ce aduce profit reprezintă capital individual , iar ceea ce creează bunuri materiale – capital pentru societate.

Într-o altă abordare capitalul este considerat ca totalitate a resurselor materiale accumulate și reproductibile, care prin asociere cu ceilalți factori de producție, participă la producerea de noi bunuri în scopul obținerii de profit.

Structura financiară a întreprinderii reprezintă o compoziție complex și coordonată a diverselor surse de finanțare la care managementul financiat recurge pentru a acoperi necesarul de finanțat. Relațiile ce defines structura financiară a întreprinderii sunt: a).Capital împrumutat/capital propriu;

b).Finanțarea pe TL/TS;

c).Capital permanent/surse de trezorărie.

Modul de constatare a capitalului trebuie să țină cont de următoarele criterii:

Criteriul destinații fondurilor- presupuneca ATL să fie finanțate din capitalul permanent,iar activele curente din DTS.

Criteriul capacității de îndatorare- exprimă posibilitatea unui AE de a primi credite care să fie garantate și a căror rambursare inclusive și plata dobînzilorsă nu creeze greutăți financiare de nesuportat. Capacitatea de îndatorare e limita maximă de îndatorare impusă bănci întreprinderii..Pentru aprecierea situației în care se poate afla un solicitator de credite, banca utilizează un sistem de indicatori:

a). Capacitatea de îndatorare global(CIG=DT/CP- mai mic sau egal cu 2)

b). Capacitatea de îndatorare la termen(CIT =DTL/CP mai mic sau = cu 1)

c). Gradul de îndatorare globală(CIG=DT/TP-mai mic sau = cu 2/3)

d). CIT=DTL/Cperm.-mai mic sau = cu ½

3. Criteriul rentabilității.Capitalul propriu este remunerat numai atunci cînd

întreprinderea obține profit iar capitalul împrumutat trebuie remunerat indiferent de rentabilitatea întreprinderii,întreprinderea îndatorată are cheltuieli mari fapt ce micșorează posibilitatea autofinanțării.Prin urmare întreprinderea va recurge la noi credite pentru ași acoperi nevoile de finanțare care vor duce la creșterea cheltuielilor financiare. În așa condiții criteriul rentabilității este decisiv dacă rata rentabilitățiieste mai mare ca rata dobînzii este posibilă apelarea la credite.

Costul mediu ponderat al capitalului –el reprezintă un nivel minim obligatoriu al rentabilității investițiilor în care au fost angajate acestea.(CMPC= Wi*Kî+Wp*Kp).

Nivelul eficienței capitalului întreprinderii este dependent de structura capitalului de efectul favorabil al raportului capital propriu/capital împrumutat,dar și de o serie de factori ,precum:

1). Stabilitatea vînzărilor. Întreprinderile care au vînzări stabile și o profitabilitate ridicată se află într-o situație de alegere reconfortantă a surselor de finanțare. Ele pot sa se abțină de la împrumuturi pentru că profiturile acumulate sunt suficiente pentru finanțarea activității lor.

2). Structura activelor. Întreprinderile ale căror active sunt adecvate pentru a fi folosite ca garanție bancară,tind sa utilizeze cît se poate cît se poate de mult capitalul împrumutat.Activele pe termen lung ,competitive pe piață,a căror sferă de întrebuințare este largă,pot fi folosite drept garanție pentru împrumuturile pe termen lung.

3). Rata de creștere. Întreprinderile care adoptă o strategie de creștere trebuie să se bazeze ,în adoptarea deciziei de finanțare ,pe surse extene, deoarece creșterea economică implică finanțări suplimentare ale sporului de active curente, pentru crearea de noi capacități de producție.

4). Strategia dezvoltării întreprinderii. Întreprinderile care recurg la schimbări profunde impuse de diversificarea sortimentului de producție sau reînnoirea acestuia, intrarea pe noi piețe de desfacere vor căuta să găseasca capital necesar prin împrumut.

5). Profitabilitatea. Întreprinderile care au o rentabilitate sporită dispun de o capacitate crescută de autofinanțare,dar rațiunea practică a managerilor financiari trebuie să fie orientarea spre finanțatrea externă și majorarea dividendelor plătite acționarilor.

6). Impozitele. Dobînda este o cheltuială deductibilă în scopuri fiscale,iar aceste deduceri sunt cu atît mai importante cu cît nivelul datoriilor este mai mare.

7). Condițiile pieței. A cărei influență se manifestă prin intermediul:

– ratei dobînzii,care poate modifica coraportul capital propriu/capital împrumutat;

– condițiilor de creditare;

– variabilității prețului de intrare a factorilor de producție , care majorează riscul de insolvabilitate a întreprinderii pe măsură ce diferența dintre preț cost devine tot mai mică.

Levierul financiar. Efectul lui.

Levierul financiar caracterizează utilizarea mijloacelor împrumutate de către întreprindere fapt ce influențează modificarea coeficientului rentabilității capitalului propriu, adică el reprezintă un factor obiectiv care apare odată cu utilizarea mijloacelor împrumutate. Indicatorul care reflectă nivelul beneficiul suplimentar al capitalului propriu în dependență de volumul întrebuințat de mijloacele împrumutate se numeste efectul de levier sau efectul de îndatorare(=Dtotale/CP*(Re-rd)Ș). Efectul de îndatorare se obține comparînd rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul capitalului împrumutat.

50.Mijloace fixe ale întreprinderii:caracteristica generală,clasificare,metode de calcul a uzurii ;eficiența utilizării mijloacelor fixe- indicatori de structură,gradul de folosință ,randamentul mijloacelor fix;surse de finanțare a mijloacelor fixe.

Funcția de bază a întreprinderii, în cadrul economiei de piață este producerea de bunuri și servicii destinate vînzării pentru a satisface nevoile consumatorilor sub aspect calitativ, cantitativ și ca nivel de preț. În vederea realizării de bunuri și servicii, întreprinderea are nevoie de factori de producție: mijloace fixe,concretizate în mașini, utilaje, instalații,terenuri; active curente: materii prime și materiale,energie și combustibil, care împreună formează baza patrimonială, sub aspect material a Întrepr. și factorul de muncă.

Mijloacele fixe sunt bunuri materiale,al căror preț unitar depășește plafonul stabilit de legislație,aflate în sfera producției,comercializării și prestațiilor de servicii o perioadă mai mare de un an.

În prezent,sunt considerate mijloace fixe bunurile care îndeplinesc 2 condiții:1). Au o durată de serviciu mai mare de 1 an; 2). Au o valoare de inventar de cel puțin 1000 lei.

Din momentul în care sa produs ,mai ales în procesul folosirii,mijloacele fixe se uzează. Uzura poate fi de 2 feluri :fizică și morală.

Uzura fizică cuprinde baza materială a pierderii valorii mijlocului fix,fiind determinată de întrebuințare, de acțiunea unor factori materiali.

Uzura morală are loc atunci cînd mijloacele fixe se demodează,se învechesc din punct de vedere tehnologic,apar altele cu însușiri superioare.O măsură de protecție împotriva uzurii morale este stabilirea unei durate de serviciu a mijlocul fix mai mica decit durata de viata tehnică numita durata de functionare utila.

Durata de functionare utila a unui obiect sau a unei grupe de obiecte omogene este determinata de întreprindere în mod independent, în momentul punerii acestora în functiune.Durata de funct. utilă se stabileste în f-tie de urm. factori: experiența de lucru cu un asemenea activ; starea reala a obiectului; necesitatea de afi sau nu a fi supus reparației capitale; tendintele moderne în domeniul fabricarii produselor la care obiectul pus în funcțiune participă; condițiile climaterice; conditiile de pastrare; condițiile utilizării activul în procesul de producție.

Metode de calcul a uzurii

Fondul de uzura se calculeaza lunarsau anual prin una din cele 4 metode:

1.Metoda liniară-presupune includerea uniforma în costul vinzarilor a unor sume fixe stabilite proportionalcu numarul de ani ai duratei de functionare utila a mijloacelor fixe.Uzura anuala se calculeaza prin aplicarea normei de uzura (Nu) la valoarea uzurabila a mijlocului fix(Vuz).:Uzura=Vuz*Nu,unde Nu = 100%/Num.ani de funct.u

Vuz=Vintrare-Vpr.ramasa

2.Metoda în raport cu volumul de produse fabricate( proportionala)

Uzura se calc. ținînd cont de volumul produselor fabricate,kilometrajul parcurs,dupa urmatorul procedeu:

a).se calc.uzura ce revine unei unitatide productie(UZURAu/p)ca raportul dintre valoarea uzurabila(Vuz) si capacitatea de productie a utilajului(Qtotal)

b).uzura anuala se calc.ca produsul dintre norma de uzura(uzura pe unitate de produs)si volumul productieiprevazute a se fabrica anual(Qanual)

3.Metoda degresiva cu rata descrescatoare

Uzura anuala se calc.aplicînd asupra valorii uzurabile a mijlocului fix norma de uzura degresiva,calculata ca raportul dintre numarul de ani de functionare ramasi pina la finele perioadei de exploatare a utilajului si suma anilor de functionare utila

4.Metoda soldului degresiv

Baza de calcul al fondului de uzura anual este valoarea de bilant(Vbil.) calculata ca diferenta dintre valoarea uzurabila si uzura acumulata.Uzura anuala se calc.aplicîndnorma de uzura: Uzura=Vbil*Nu

Uzura in ultimul an =valoarea de bilant –valoarea ramasa prevazuta

Indicatori de apreciere a eficientei mijloacelor fixe

Nivelul de eficiență a mijl.fixe se gaseste in directa dependenta cu structura acestora,cu capacitatea de productie a intreprinderii,cu disponibilitatea întreprinderii de reinoire permanenta a utilajelor, în corespundere cu realizarile inovatoare în plan tehnologic. Luînd în considerare cele expuse,pentru a exprima eficienta utilizarii mijl.fixe,avem 3 grupe de indicatori: indic.de structura; indic.ce caract.gradul de folosinta a mijl.fixe; randamentul mijloacelor fixe.

Analiza structurii mijl.fixe ofera posibilitatea de a orienta eforul investitional catre acele categorii de mijl.fixe care participa la fabricarea produselor.

O asemenea structura este definita ca compozitie tehnologica a capitalului fix,se calc.:

1.Rata imobilizarilor=active pe termen lung/total active mai mic sau =2/3

Indicatorul masoara gradul de investire a capitalului in active pe termen lung.

2.Rata mijl.fixe,se calc.ca raportul dintre mijl.fixe si total active pe termen lung

(Kmf=mijl.fixe/active pe termen lung)

Marimea acestui indicator este det.în primul rind de natura activitatii întreprinderii.

3.Compozitia mijl.fixe, calc.ca raport între mijl.fixe active si mijl.fixe totale: Kmf=mijl.fixe active/mijl.fixe total.

Relatia dintre ponderea mijl.fixe active si eficienta mijl.fixe,în ansamblu de întreprindere se calc.: Emf=Pmfa*Rmfa/100.

Indicatorii ce caract.gradul de folosinta a mijl.fixe

1.Gradul de utilizare a capacitatilor de productie, care se det.ca raportul dintre productia prevazuta si respectiv obtinuta si cea mai maxima posibila de fabricat:

Cp=Q/Qmax

se calc.un grad de utilizare programat: Qp/Qmax și

un grad de utilizare efectiv:Qf/Qmax.

2.Coeficientul de utilitate

K=(val.de invetar-uzura acumulata)/val.de inventar a mijl.fixe.

3.Coeficientul de uzură acumulata

Kuz= uzura acumulata/val.de inventara mijl.fixe

4.Coeficientul de reinoirea MF

Kreînoire=val.MF intrate în per.raportata/val.MF la sf.per.

Procesul de reînoire nu poate fi apreciatca pozitiv,fara a tine seama si de efectele asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii,se calc:

1.Randamentul mijl.fixe(Rmf),care exprima eficienta mijl.fixesi se calc. prin intermediul indicatorilor: Rmf=Q/N sau Rmf=Q/Vmf*1000

2.Val.producției marfă ce revine la 1000 lei mijl.fixe=Q/MF*1000

3.Val.adaugata ce revine la 1000 leimijl.fixe=Profit brut/MF*1000

4.Volumul vînzărilor ce revine la 1000 lei mijl.fixe=VN/MF

5.Rentabilitatea mijl.fixe=rezultatul operational/val.medie anuală a mijl.fixe.

Surse de finanțare a mijloacelor fixe

Achiziționarea mijl.fixe necesita surse de finantare pe termen lung.Acestea pot proveni din propria activitate- autofinanțare,la care se refera: fondul de uzură; profit net pentru dezvoltare; creșteri de capital propriu și atragerea de noi acționari; credite bancare pe termen lung; creditul obligatar; leasingul.

5.Gestiunea activelor curente:conținutul economic,clasificare,gestiunea ciclului de exploatare(operational);politici de gestiune și control a stocurilor;avantajele și dezavantajele generate de insuficiența de stoc sau de existența unor stocuri excesive;costuri generate de deținerea stocurilor;……..

Activele curente constitue o componenta esentiala a mijl.economice ale întreprinderii ce au menirea sa asigure funcționalitatea curentă a acesteia,constituind obiectul asupra cărora se realizează acțiunea de prelucrare și transformare specifică unității economice. Activele curente se manifestă in cadrul întreprinderii,prin avansări și recuperări succesive.Pornind de la faza inițială de capital bănesc,acestea se transformă, în procesul de aprovizionare, în stocuri de materii prime și materiale,care constitue potențialul productiv al întreprinderii.Prin consumul treptat al stocurilor,activele curente trec în procesul creierii de noi valori și se regăsesc sub forma stocurilor de produse finite sau producție neterminată.

Clasificarea activelor curente

I. În funcție de fazele procesului de exploatare în care se găsesc,activele curente pot fi: 1.Active curente aflate în faza de aprovizionare:mijloace bănești; materii prime si materiale; combustibil; obiecte de mica valoare și scurtă durată; ambalaje.

2.Active curente ce se găsesc în faza producției: produse în curs de execuție.

3.Active curente în faza desfacerii: produse finite; semifabricate din producția proprie; produse reziduale.

II.În funcția de forma pe care o deținîn cadrull întreprinderii,activele curente pot fi:

-în formă materială:materii prime,materiale,semifabricate,producție neterminată,produse finite.

-în formă bănească: disponibilități bănești, titluri pe termen scurt ,creanțe.

III.În f-ție de sursa de finanțare,activele curente pot fi: procurate din surse proprii; procurate din fonduri împrumutate.

Ciclul operațional este ansamblul operațiunilor realizate de întreprindere în vederea producerii de bunuriși servicii destinate vînzării.Ciclul operațional cuprinde 3 faze:

Faza aprovizionării, în care are loc achiziția de materii prime și materiale;

Faza de producție propriu-zisă,în care are loc transformarea materiei prime în produse finite și semifabricate destinate vînzării;

Faza comercializării, care presupune livrarea producției finite către consumatori, încasarea contravalorii.

Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului operațional îl reprezintă creșterea rentabilității activității, în condiții de diminuare a riscului economic și financiar.Diminuarea riscului economic presupune existențaunei surse permanente de finanțare a ciclului de exploatare reducerea costurilor capitalului atras pe termen scurt. Gestiunea ciclului operațional cuprinde 2 activități principale: determinarea necesarului de active curente; determinarea surselor de finanțare aciclului operațional.

Avantajele la stocurile excesive: Rabaturi acordate de furnizori clienților pentru cumpărarea unor anumite cantități de stocuri sau la anumite perioade; speculații cu stocuri pe perioade de inflație sau de creștere a prețurilor; venituri din vînzări suplimentare.

Dezavantaje la stocuri excesive: Stocuri învechite, folosirea cărora ar duce la perturbarea procesului de producție,cresterea stocurilor de produse lipsite de piața de desfacere; deteriorarea,degradarea stocurilor; cheltuieli importante de depozitare; costul de oportunitate; dobînzi plătite în cazul cumpărării stocurilor pe credit; cheltuieli de marketing.

Avantaje la stocuri minime (lipsa de stoc):evitarea stocurilor învechite,a imobilizărilor de resurse financiare; evitarea pierderilor ce pot apărea în legătură cu deteriorarea ,degradarea stocurilor; reducerea ,lipsa cheltuielilor de deținere a stocurilor; posibilitatea obținerii unor venituri din dobînzi în urma plasării excedentului de trezorarie în plasamente pe termen scurt.

Dezavantaje la stocuri minime(lipsa de stoc): pierderea unor oportunități în afaceri; crește riscul întreruperii procesului de producție; cresterea cheltuielilor de aprovizionare; pierderi de vînzări și profituri.

Politici de gestiune a stocurilor

Avem 3 politici de gestiune aciclului de exploatare:

Politica agresivă . Această politică presupune obținerea unei rentabilități înalte cu prețul unor riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidități si insolvabilitatea întreprinderii.

Politica defensivă. Este practicată de conducătorii prudenți și propune obținerea unui nivel de produse și servicii prin deținerea unor stocuri înalte.Adoptarea acestor politici elimină riscul întreruperii procesului de producție, reduce riscul economic,dar rentabilitatea poate să scadă ca urmare a creșterii cheltuielilor de depozitare,apare riscul legat de necompetitivitatea produselor și apariția stocurilor de produse finite,riscul de insolvabilitate.

Politica echilibrată.Presupune asigurarea ritmică a activității întreprinderii prin crearea unui stoc curent de materii prime și materiale, nivelul caruia sa corespundă punctului de intersecție a costurilor provocate de lipsa de stoc cu costurile excesive legate de formarea stocurilor peste necesitățile stricte ale exploatării.

Folosirea eficientă a activelor curente presupune existența la întreprindere a unui stoc optim de materii prime si materiale, asigurarea ritmicității producției,optimizarea duratei de transformare a acesteia în mijloace bănești,eventual superioare celor inițial avansate; precum și estimarea posibilităților de plasare, pe termen scurt, amijloacelor bănești temporar disponibile cu scopul obținerii unor venituri din dobînzi.

Indicatorii de apreciere a eficienței activelor curente sunt:

Numărul de rotații ale activelor curente calculat ca raportul dintre volumul vînzărilor și valoarea activelor curente

n=volumul vînzărilor/valoarea activelor curente

Durata unei rotații a activelor curente, care se calc.dupa formula:

Dr=Active curente/volumul vînzărilor*360 zile

Creșterea vitezei de rotație a activelor curente în perioada curentă în raport cu perioada precedentă ori cu prevederile bugetare are ca efect o eliberare de resurse bănești,creșterea volumului încasărilor, care reprezintă o garanție a asigurării echilibrului financiar pe termen scurt și posibilități de investire pe termen scurt a surplusului monetar.

Reducerea vitezei de rotație a activelor curente înseamna ca întreprinderea na reusit sa respecte corelația de eficiență dintre efort si efect- indicele activelor curente,fiind mai mare decît indicele volumului vînzărilor. Efectele încetinirii vitezei de rotație a activelor curente se concretizeazaîn micșorarea volumului încasărilor sub nivelul așteptărilor ca urmare a imobilizării resurselor financiare în diferite faze ale ciclului de exploatare:stocuri de producție neterminată ca consecință a lipsei unui anumit element din stoc; creșterea stocului de produse finite din cauza reducerii cererii la acest tip de produse,ca urmare a dependenței vînzărilor de o singură piață pe care au intrat concurenții sau a necompetitivității produselor; creșterea soldului creanțelor.

Accelerarea vitezei de rotație a activelor curente trebuie să constitue un obiectiv permanent al conducerii întreprinderii. În acest scop, o investigare sistematică a rezervelormenite sa contribuie la accelerarea vitezei de rotație a activelor curente trebuie efectuată la nivelul celor 3 stadii ale ciclului de exploatare:aprovizionare, producție și comercializare.

În faza aprovizionării,obiectivul urmărit trebuie să fie: asigurarea integrității stocului de materii prime și materiale; aprovizionarea cu stocuri la timpul oportun și în cantități optime; diversificarea furnizorilor și selectarea acestora atît în funcție de cost, dar mai ales în funcție de calitatea mărfurilor livrate.

În stadiul producției, accelerarea vitezei de rotație a activelor curente presupune: utilizarea tehnologiilor moderne de fabricație a produselor; asigurarea cu forță de muncă în cantitate optimă și de înaltă calificare; instruirea personaluluiantrenat în producerea de bunuri și servicii noi; asigurarea reparațiilor curente ale mijloacelor fixe în vederea utilizării acestora fără întreprinderi; asigurarea capacităților de producție la nivelul maximal posibil etc.

În stadiul comercializării, măsurile întreprinse în vederea accelerării vitezei de rotație a activelor curente urmăresc doua obiective: cresterea volumului vînzărilor; accelerarea ritmului de încasare a creanțelor.

51.Finanțarea activelor curente -parte componentă a gestiunii financiare pe termen scurt.Fondul de rulment-semnificația și formarea acestuia, modalități de calcul.Alte surse de finanțare a activelor curente,caracteristica acestora, interdependența cu fondul de rulmentși trezoreria întreprinderii.

Nevoile de finanțare pe termen scurt ale întreprinderii, care reprezintă nevoi permanente,pot fi finanțate atît din surse interne,cît și din surse externe.

Sursele interne se referă la profitul net care trebuie să fie în proporții raționale, repartizat între plata dividendelor și fondul de dezvoltare economică divizat în fondul de investiții în active fixe și fondul de investiții în active curente.Partea din resursele financiare care asigură finanțarea permanentă a activelor curente se numeste fond de rulment.Din punct de vedere contabil,fondul de rulment reprezintă excedentul de capital permanent față de imobilizările în active pe termen lung.

Fond de rulment= Capital permanent- Active pe termen lung

Capitalul permanent este format din capital propriu și datorii pe termen lung, care sunt exigibile într-o perioadă mai mare de un an.

Fond de rulment= Active curente-Datorii pe termen scurt

Activele curente alături de mijloacele băneștiși investițiile financiare pe termen scurt , stocurile și creanțele care se transformă în mijloace băneștiîn mai puțin de un an; datoriile pe termen scurt devin exigibile tot într-o perioadă mai mică de un an.Reese că din diferența dintre active curente și datorii pe termen scurt rezultă excedentul sau deficitul de trezorerie,corespunzător un fond de rulment pozitiv sau negativ.În vederea desfășurării activității curente în condiții de efiență,întreprinderea trebuie sa-și definească nevoia de capitaluri ce urmează a fi imobilizate în active curente.

În practică sau conturat trei strategii privind constituirea și nivelul fondului de rulment, care au efecte diferite asupra costurilor și asupra rentabilității.

Prima strategie presupune că întreprinderea să-și constitue un fond de rulment care să acopere nevoile medii de active curente.În acest caz, finanțarea activelor pe termen lung și o parte a activelor curente permanente vor fi finanțate de surse permanente. Această abordare este mai riscantă,însă ia se bazează pe afirmația ca dobînzile la creditele pe termen scurt sunt mai mici decît dobînzile la împrumuturile pe termen lung, de aceea întreprinderile care utilizează acest mod de finanțare a fondului de rulment speră să obțină profituri mai mari datorită diferenței dintre dobînda la împrumuturile la termen lung și scurt.

A doua strategie se referă la stabilizarea unui fond de rulment egal cu nivelul activității maxime în cursul anului de previziune. Fondul de rulment trebuie să asigure, conform acestei strategii,finanțarea integrală atît a activelor curente permanente,cît și a activelor curente temporare

A treia strategie constă în stabilirea unui fond de rulment la nivelul activității minime, astfel încît acesta să acopere doar necesarul de active curente permanente,iar activele curente fluctuante să fie finanțate din datorii pe termen scurt. Această strategie de finanțare a necesarului fondului de rulment rămîne a fi cea mai eficientă, cu condiția că rata rentabilității să fie superioară ratei dobînzii, dar cea mai riscantă în situația în care procurarea creditelor devine,în situații conjunctuale,nefavorabilă.

Mărimea fondului de rulment este influențată de un sistem de factori,cei mai semnificativi fiind:Volumul vînzărilor;valoarea stocurilor; nivelul datoriilor curente; durata de încasare a clienților.

În practică, reîntregirea necesarului fondului de rulment se realizează din surse atrase,care pot fi:

de la bănci, se acordă întreprinderilor pe o perioadă de pînă la un an,în anumite condiții și cu o anumită dobîndă.

Tipurile de credite acordate pe termen scurt pot fi:1). Credite pentru cheltuieli privind aprovizionarea cu stocuri de materii prime și materiale,enrgie, combustibil; 2). Credite pentru stocuri și cheltuieli sezoniere; 3). Creditul de sont; 4). Creditul factoring. Factoringul implică procurarea factorilor de plată de către o societate financiară specializată și achitarea lor contra unui comision.

Creditul comercial reprezintă o formă de credit ce apare între două întreprinderi și vizează :1). Creditul acordat de către furnizor întreprinderii sub formă de materii prime și materiale pe o perioadă de la livrarea mărfurilor pînă la achitarea contravalorii lor,dar nu mai mare de un an.Se cunoaște următoarea clasificare a creditului furnizor în funcție de durată:

Pînă la 40 zile- în industria alimentară a bunurilor proaspete ;

Pînă la 75 zile- bunuri textile de consum;

Pîna la 77 zile- pentru bunuri alimentare comercializate în en-gros-uri;

Pînă la 48 zile- pentru bunuri alimentare comercializate en-detail în mari complexuri comerciale;

Pînă la 81 zile- pentru bunuri nealimentarecomercializtae în en-gros-uri;

Pînă la 67 zile- pentru bunuri nealimentare comercializate în en-detail.

2). Creditului acordat furnizorului ,sub formă de avans pu ai crea acestuia posibilități financiare în vederea realizării comenzii.

Creditul comercial constitue un mijloc eficient de acoperire a necesarului de finanțare a ciclului de exploatare,deoarece furnizorul nu solicită garanții și este mult mai tolerant decît instituțiile financiare, în cazul nerespectării scadenței de plată.

52.Organizarea circulației bănești la întreprindere : conținutul și structura încasărilor și plăților,motivația,avantajele și dezavantajele deținerii numerarului de către întreprindere.Conținutul și obiectivele trezoreriei,funcțiile trezoreriei.Alte forme și modalități de plată efectuate de întreprindere pe teritoriul Republicii Moldova conform legislației în vigoare.

Desfășurarea proceselor economico- financiare din întreprindere presupune existența a doua categorii de fluxuri: fluxuri reale și fluxuri financiare.

Fluxurile reale se referă la transformările materiale pe care capitalul sub formă de active fizice le înregistrează în procesul utilizării lui,de la stocurile de materie primă pînă la cele de produse finite. Fluxurile financiare se referă la utilizarea mijloacelor bănești în cadrul procesului economic, inclusiv în derularea schimburilor prin intermediul banilor.

Motivația deținerii în permanență de către întreprinderi a mijloacelor bănești se datorează unor cauze și împrejurări: asigurarea activității curente:* plata furnizorilor,plata salariilor, plata dividendelor, achitarea dobînzilor, achitarea impozitelor; * pentru a putea beneficia de avantajele oferite de anumite împrejurări conjuncturale favorabil: rabaturi acordate de furnizori,achiziții de bunuri și servicii la prețuri avantajoase,investiții profitabile;* pentru efectuarea unor plăți neprevăzute: apariția unei comenzi de producție suplimentare;* pentru a avea acces la anumite înlesniri acordate din partea băncilor,și pentru a beneficia de punctaje bune în cazul în care întreprinderea dorește să contracteze credite bancare;* din considerente de precauție, avînd în vedere caracterul imprevizibil al intrărilor și ieșirilor de numerar.

Avantajele deținerii numerarului la întreprindere:

Sold de numerar mare: apariția unei comenzi suplimentare de producție; acordarea rabaturilor comerciale pentru plata imediată a mărfurilor.

Sold de numerar mic: evitarea costului de oportunitate legat de blocarea numerarului.

Dezavantajele deținerii numerarului la întreprindere:

Sold de numerar mare: întreprinderea suportă costuri sub forma dobănzilor, care sar fi cîștigat, daca fondurile n-ar fi fost blocare în contul curent.

Sold de numerar mic: apariția costurilor de comandă(costuri de decizie,de brokeraj, funcționărești); sporirea cheltuielilor legate de vînzarea valorilor mobiliare; costuri ocazionate de contractarea unui împrumut.

Trezoreria este definită ca ansamblul de activități și operațiuni efectuate de un aparat specializat, referitoare la gestiunea încasărilor și plăților,astfel încît să fie asigurată,în permanență o armonie corespunzătoare între cele doua categorii de operațiuni.

Trezoreria=Active curente-Datorii pe termen scurt=Fondul de rulment, ori

Trezoreria= Încasări bănești- plăți curente

Conținutul trezoreriei poate fi analizat din doua puncte de vedere și anume:

Organizatoric , ca reprezentînd un departament al direcției financiare,căreia îi revin sarcini și atribuții.

Structural ,în funcție de elementele patrimoniale.

Obiectivul principal al trezoreriei întreprinderii este optimizarea permanentă a raportului dintre încasările și plățile bănești astfel încît aceasta sa-și poată realiza,în condiții de raționalitate și eficiență, obiectivul său de activitate.

Sarcinile trezoreriei, ce converg spre realizarea obiectivului propus, se concretizează în: 1). Accelerarea încasărilor și evaluarea variantelor de investire pe termen scurt al excedentului de trezorerie; 2). Aprecierea și evaluarea diferitelor surse de finanțare pe termen scurt,care să asigureo rentabilitate a fondurilor investite; 3). Alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii; 4). Elaborarea bugetului de trezorerie.

Mijloace de plata adaptate la nevoile întreprinderii

Instrumentele de plată cunoscute și utilizate în relațiile de schimb sunt: moneda, plățile de numerar.

Moneda este instrumentul schimbului care permite cumpărarea imediată aoricăror bunuri, servicii și titluri,fără costuri de negociere și care conservă valoarea între doua schimburi.În activitatea întreprinderilor, efectuarea plăților în numerar este reglementată prin lege fiind stabilite astfel ,limitele valorice pînă la care întreprinderile pot face încasări și plăți în numerar. Folosirea numerarului, ca instrument de plată prezintă anumite dezavantaje precum: posibilitatea falsificării numerarului, apariția costului de oportunitate, apariția evaziunii fiscale.

Plățile fără numerar au loc prin intermediul instrumentelor de plată fără a întrebuința moneda în forma sa reală.

Instrumentele de plată utilizate în RM sunt: * dispoziția de plată, dispoziția de plată trezorerială, dispoziția de plată acceptată, cererea- dispoziția de plată, dispoziția incaso, dispoziția incaso trezorerială;* acreditivul documentar; * cardul.

În baza dispoziției de plată pot fi efectuate plăți pentru mărfuri livrate, servicii prestate, lucrări executate, tranzacții cu valori mobiliare de stat,precum și alte plăți.

Dispoziția de plată trezorerială este documentul de plată în baza căruia plătitorul dă o dispoziție băncii care îl deservește de a transfera beneficiarului o anumită sumă de bani pentru plata impozitelor, taxelor în bugetul de stat,transferarea banilor pentru mărfurile livrate și serviciile prestate, și alte plăți ce deservesc Trezoreria de Stat

Dispoziția de plată acceptată este documentul de plată utilizat pentru transferul mijloacelor bănești prin intermediul întreprinderii de stat, pe numele unor cetățeni.

Cererea – dispoziție de plată este documentul de plată în baza caruia beneficiarul solicită plătitorului să i se achite plata pentru valoarea producției livrate, a serviciilor prestate și altor plăți conform prevederilor contractuale, precum și achitarea cambiilor și efectuarea altor plăți stipulate în contract.

Dispoziția incaso se utilizeaza în cazul perceperii, în mod incontestabil, a mijloacelor bănești de la debitori conform prevederilor actelor normative în vigoare și documentelor de executare silită,cît și a restanțelor la bugetul asigurărilor sociale de stat cu excepția perceperii în contul bancar al unității Trezoreriei de Stat.

Dispoziția incaso trezorerială se utilizează în cazul perceperii în mod incontestabil a mijloacelor bănești în contul bancar trezorerial al unității Trezoreriei de Stat.

Acreditivul documentar reprezintă un angajament prin care o bancă acționînd la cererea clientului său și conform instrucțiunilor acestuia sau în nume propriu efectuiază o plată cotra documente către un terț ori la ordinul acestuia sau acceptă și plătește cambii atrase de către beneficiar sau autorizează o altă bancă să efectuieze o astfel de plată ori să accepte și să plătească asemenea cambii

Conform legislației în vigoare,pe teritoriul RM se utilizează citeva tipuri de acreditive documentare: acreditivul irevocabil, acreditivul acoperit, acreditivul transferabil.

Acreditivul irevocabil reprezintă acreditivul care nu poate fi modificat sau anulat fără consin țămîntul ordonatorului, beneficiarului ,băncii emitente și băncii beneficiarre.

Acreditivul acoperit este acreditivul la deschiderea căruia banca emitentă transferă din contul plătitorului sau creditului acordat plătitorului suma acreditivului băncii beneficiare în contul de bilanț.

Acreditivul transferabil reprezintă acreditivul în virtutea căruia beneficiarul poate cere băncii autorizate să plătească, să- și asume un angajament de plată amînată sau să accepte în cazul unei negocieri libere, să facă acreditivul utilizabil, în totalitate ori parțial, pentru unul sau mai mulți beneficiari.

Cardul poate fi definit ca un instrument de decontare care facilitează deținătorului achiziționarea de bunuri și servicii fără să fie nevoie de existența numerarului.Cardul oferă deținătorului accesul la un cont bancar din care se efectuiază plata bunurilor și serviciilor achiziționate.

53. Analiza financiară a întreprinderii

Necesitatea și rolul analizei financiare ca metodă de cunoaștere în procesul decizional

Analiza financiară ajută la identificarea activității nesatisfăcătoare a întreprinderii și la stabilirea măsurilor care vor influența rezultatele în viitor. Prin cunoașterea postfaptică, curentă și previzională a activității agenților economici a rezultatelor interne și a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la cunoașterea continuă a eficienței utilizării resurselor umane, materiale și financiare. Deoarece obiectivul principal al unei întreprinderi îl constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficiența cu care a fost folosit capitalul investit constituie obiectivul central al diagnosticului financiar.

Obiectivele de bază ale analizei financiare le constituie:

1. descoperirea și mobilizarea rezervelor interne

2. diagnoza și reglarea activității întreprinderii

3. întărirea autonomiei economico – financiare

4. creșterea eficienței economice

5. fundamentarea deciziilor financiare

6. informarea întreprinderii cu cerințele standardelor și cu nivelul concurenței pe diferite piețe.

Îndeplinind o dublă funcție de diagnoză și reglare, analiza economico-financiară constituie un instrument indispensabil al conducerii eficiente a activității întreprinderii. Analiza financiară fundamentează întreaga politică economico-financiară viitoare a întreprinderii, constituie o condiție cheie pentru elaborarea și aplicarea unor decizii raționale, stă la baza efectuării de expertize și negocieri vizînd estimarea valorii întreprinderii în cazul privatizării, reorganizării sau vînzării activelor.

Analiza financiară îndeplinește următoarele funcții:

1) de informare

2) de evaluare a potențialului tehnico-economic

3) de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii

4) de realizare a relațiilor cu mediul extern

Reieșind din cele expuse rolul analizei economico-financiare poate fi sistematizat astfel:

analiza financiară reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri reale, temeinice fundamentate din p. de v. științific;

analiza financiară în același timp este un instrument operativ de cunoaștere și de reglare a procesului îndeplinirii planului;

analizei financiare îi revine rolul de a contribui la asigurarea unui echilibru permanent la îmbunătățirea rezultatelor economico-financiare.

Sursele de date și organizarea muncii de analiză

La nivelul agentului economic sistemul de informare necesar analizei se formează din 2 mari categorii de surse:

I Sursele interne care reflectă funcția propriu-zisă a întreprinderii, stările acesteia în anumite momente și este asigurată de sistemele de evidență contabilă. Sursa principală necesară analizei financiare o constituie raportul financiar care este alcătuit din :

1. bilanțul contabil, care furnizează conducerii întreprinderii elementele de bază necesare pentru selectarea direcțiilor de dezvoltare, modelelor de optimizare a procesului de producție și de desfacere politicii financiare, investiționale și de creditare. Bilanțul contabil creează condiții de analiză a proceselor și fenomenelor din sfera de interes a agenților economici sub aspect dialectic pentru determinarea relației dintre cauze și efecte în vederea luării măsurilor de reglare și de stabilire a unor norme.

2. raportul privind rezultatele financiare, care evidențiază veniturile și cheltuielile pentru o anumită perioadă de timp, grupate în funcție de natura lor precum și rezultatul exercițiului concretizat în profit sau pierdere. Scopul urmărit de acest raport este de a prezenta rezultatul unei afaceri comparînd venitul obținut în decursul unei perioade cu cheltuielile efectuate pentru obținerea profitului, oferind posibilități de a urmări în evoluție sarcinile stabilite pentru întreprindere și de a furniza informații necesare pentru luarea deciziilor.

3. raportul privind fluxul mijloacelor bănești sintetizează tranzacțiile în numerar pentru o anumită perioadă de timp. Este destinat să arate modul în care activitățile întreprinderii au afectat lichiditatea și solvabilitatea acestuia, relația dintre fluxurile de numerar din activitatea operațională, investițională și financiară. Acest raport oferă informații necesare analizei surselor de încasări și plăți în numerar.

4. raportul privind fluxul capitalului propriu furnizează informații privind structura capitalului propriu

5. anexele raportului financiar

II Surse externe sunt necesare orientării activității întreprinderii și adaptării ei la schimbările ce pot avea loc brusc în mediul economic și ajută la dimensionarea unor noi obiective strategice.

Informațiile externe în funcție de natura domeniului la care se referă pot fi structurate astfel:

1) tehnologice

2) economico-financiare

3) juridice

4) fiscale

Informațiile utilizate trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

utilitatea

profunzimea

vechimea informației

costul

executarea informației

În practica cotidiană munca de analiză economico-financiară necesară procesului managerial trebuie să parcurgă următoarele etape:

I stabilirea tematicii, care conține principalele aspecte și probleme ale activității economico-financiare supuse investigării.

II culegerea și sistematizarea informației economico-financiare

III prelucrarea și studierea datelor

IV formularea concluziilor, pe baza cărora se vor stabili și se vor lua măsuri ce vor permite îmbunătățirea rezultatelor activității economico-financiare.

Sistemul de indicatori utilizați în analiza financiară a întreprinderii

Pe baza informației furnizate de rapoartele financiare se poate determina sistemul de indicatori necesar evaluării activității întreprinderii și luării deciziilor corespunzătoare.

Indicatorii economico-financiari îndeplinesc următoarele funcții:

a) de analiză și sinteză

b) de estimare

c) de reflectare, cunoaștere și măsurare

d) de comparare

e) de comandă

f) de verificare a ipotezelor și de testare a semnificației parametrilor utilizați

g) de pîrghie economico-financiară

Analiza financiară cuprinde următoarele categorii de indicatori:

1. indicatori ai rezultatelor economico-financiare care sunt orientați spre studiul performanțelor și evaluarea lor în perioade viitoare.

Principalii indicatori care reflectă rezultatele activității desfășurate sunt:

volumul vînzărilor

profitul brut

rezultatele din activitatea operațională

rezultatele din activitatea financiară

rezultatele din activitatea investițională

rezultatele din activitatea excepțională

profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare

profitul net

2. indicatorii eficienței utilizării potențialului tehnico-economic și financiar care permit de a aprecia rezultatele obținute în raport cu activitatea întreprinderii și cu mijloacele economice și financiare utilizate, măsoară gradul în care utilizarea diverselor resurse aduce profit. Acești indicatori sunt:

rata rentabilității economice

rata rentabilității veniturilor

rata rentabilității financiare

rata rentabilității față de resursele consumate

3. indicatorii gestiunii activelor care arată cît de eficient întreprinderea sau firma utilizează activele sale. Acești indicatori sunt:

nr. de rotații a activelor curente

perioada medie de încasare

nr. de rotații a stocurilor

nr. de rotații a activului total

Pentru ca în cadrul întreprinderii să fie apreciată corect situația economico-financiară este necesar de a se studia următoarele aspecte:

1) situația generală a casieriei

2) situația asigurării cu disponibilitățile bănești

3) situația solvabilității (a capacității de plată)

4) situația autonomiei financiare

5) situația asigurării cu fondul de rulment

Indicatorii rentabilității

Funcționarea întreprinderii depinde de capacitatea de a produce profit care poate fi obținut cu ajutorul indicatorilor rentabilității, care sunt:

rentabilitatea producției realizate = rezultatele de la realizarea producției / volumul producției realizate

– arată ce parte din fiecare leu încasat a fost cheltuită pentru acoperirea cheltuielilor directe.

rentabilitatea netă = profit net / volumul producției realizate

– caracterizează capacitatea întreprinderii de a genera profit din total volumul producției realizate.

rentabilitatea activelor = profit net / valoarea medie a activelor

– reflectă eficacitatea utilizării capitalului de către întreprindere.

rentabilitatea financiară = profit net / valoarea medie a capitalului propriu

– reflectă bunăstarea acționarilor.

Indicatorii rentabilității

În urma rezultatelor obținute observăm o situație critică în întreprinderea dată, din motiv că s-a înregistrat pierderea în anul 2008 în mărime de 278116. Această situație este rezltatul unui management incorect în cadrul întreprinderii în procesul gestionării atît a activelor cît și a pasivelor acesteia. Sunt necesare măsuri pentru combaterea situației date și anume unele strategii în domeniul creșterii cifrei de afaceri.

Indicatorii lichidității și solvabilității

În cazul cînd o întreprindere solicită unele credite de la bancă sau împrumuturi de la clienți este necesar de a aprecia capacitatea de plată a întreprinderii date. Indicatorii ce caracterizează strategia întreprinderii din punct de vedere a capacității de plată sunt indicatorii lichidității. Acești indicatori cuprind:

I L absolută (lichiditatea de gradul I) = mijloace bănești / datorii pe termen scurt ≤ 0,2

Acest indicator arată în ce măsură întreprinderea poate să-și achite datoriile pe termen scurt din contul mijloacelor bănești.

II L intermediară (de gradul II) =(mijloace bănești+investiții pe termen scurt+creanțe pe termen scurt) / datorii pe termen scurt ≤ 0,7-0,8

De asemenea în calculul acestui indicator sunt cointeresați creditorii. El ne arată ce parte din datoriile pe TS pot fi achitate din contul mijloacelor bănești, hîrtii de valoare, creanțelor care vor fi plătite de către întreprindere.

III L curentă (de gradul III sau coeficientul total de achitare) =

= total active curente / datorii pe termen scurt ≤ 1 – 2,5

Acest indicatori ne arată dacă întreprinderea dispune de suficiente mijloace pentru a-și achita obligațiunile în perioada raportată. În calculul acestui indicator sunt cointeresați de obicei acționari.

Acești indicatori ai lichidității permit de a face concluzii generale privind capacitatea de plată a întreprinderii și de asemenea permit avantajul că pot fi calculați atît de utilizatorii interni cît și exteriori deoarece informațiile sunt furnizate de bilanțul contabil.

Indicatorii lichidității

În baza datelor bilanțului contabil se înregistrează o situație favorabilă, din punct de vedere al disponibilităților mijloacel bănești, această fiind capabilă să-și onoreze obligațiunile de plată față de creditor într-un timp destul de scurt, avînd în vedere rezultatele obținute în tabelul de mai sus.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile sale pe TL și pe TS.

Coeficientul solvabilității = > 1.

În cazul cînd coeficientul < 1, întreprinderea nu mai poate primi împrumuturi și situația ei economico-financiară poate fi dezastruoasă.

Indicatorii de gestionare a activelor

Analiza activelor prevede examinarea mărimii, componenței și corelației între diferitele elemente patrimoniale aflate la dispoziția firmei.

Analiza modificărilor structurale se efectuează prin calculul următorilor indicatori:

1. Rata imobilizărilor =

La aprecierea acestui indicator este necesar de ținut cont de nivelul de însușire al capacității de producție.

2. Rata activelor curente = sau 1 – rata imobilizării

Modificările structurale ale patrimoniului în valoarea activelor curente se explică prin depășirea ritmului creșterii activelor pe TL.

3. Rata patrimoniului cu destinație de producție =

=

Această rată reflectă ponderea patrimoniului întreprinderii care poate fi direct utilizată pentru fabricarea producției, prestarea serviciilor și executării lucrărilor. Dacă acest indicator < 0,5 atunci se consideră o situație patrimonială periculoasă.

4. Coeficientul compoziției tehnice a întreprinderii =

Indicatorii de gestionare a activelor Tabelul 7.3.

Sursa: Elaborat de autor

În baza datelor din tabelul de mai sus, obținute în baza bilanțului contabil a întreprinderii, observăm că în anul 2008 situația patrimonială este considerată periculoasă potrivit coeficientului compoziției tehnice a întreprinderii.

54.Asigurările sub aspect juridic: definiția, caracterele juridice, condițiile de valaditate, elementele de bază a contractului de asigurare, efectele, modalitățile de încetare a contractului de asigurare, noțiunile de bază din domeniul asigurărilor, cadrul legal.

Din punct de vedere juridic pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părților și din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare și legea de organizare a asigurărilor constituie izvoarele de drepturi și obligații în materie de asigurări.

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului care preia asupra sa riscul asigurat, obligându-se, la producerea acestuia, sa plătească asiguratului sau unei terțe persoane o despăgubire sau suma asigurată.

Din definiția contractului de asigurare se pot desprinde caracterele juridice ale acestuia. El este un contract personal, consensual, sinalagmatic, unic, oneros, cu executare succesivă, aleatoriu și de adeziune.

(1) Este un contract personal, deoarece, deși obiectul asigurării poate fi o proprietate, un bun sau un interes, prin contract se asigură persoana și nu proprietatea. În cazul în care asiguratul vinde proprietatea asigurată, noul proprietar nu este asigurat în baza aceluiași contract decât dacă asigurătorul acceptă acest lucru.

(2) Este un contract concesual – se încheie prin consimțământul părților. În contractul de asigurare se indică elementele obligatorii ale contractului. Caracterul consensual rezultă din faptul, că se formează prin simplul acord de voință al părților, fără să fie necesară vre-o formă specială de manifestare a voinței lor. Forma contractului este cea scrisă. Ca urmare, lipsa formei scrise nu va atrage nulitatea contractului dar va determina numai limitarea posibilității de a dovedi existența și conținutul acestuia. În practică, polița sau certificatul de asigurare, precum și decontul de primă trimis asiguratului fac dovada contractului de asigurare.

(3) Este un contract sinalagmatic – părțile contractante își asumă obligații reciproce și interdependente;

(4) Este un contract unic pentru intreaga sa durată. Unicitatea contractului de asigurare se menține chiar dacă asiguratul pierde contractul; în acest caz se eliberează copia (dublicat). Deci, caracterul de unicitate a contractului de asigurare înseamnă că acesta se menține unic pentru întreaga sa durată, chiar și atunci cînd ar suferi o împărțire pe termene periodice (această divizare interesează numai modul de plată al primei). În cadrul unei perioade de asigurare determinată, contractul poate fi modificat prin cererea asiguratului pentru includerea unui risc suplimentar, de regulă un risc politic. În acest caz se cotează și se aplică o primă suplimentară față de prima de bază.

(5) Este un contract cu titlu oneros – fiecare parte urmărește să obțină un folos ( nu este gratuit), o contraprestație în schimbul obligației ce-și asumă. Deci, caracterul oneros al contractului de asigurare este reflectat în avantajul bănesc care-l urmărește asiguratul drept rezultat al survenirii riscului asigurat și prima de asigurare pe care o pretinde asigurătorul.

(6) Este un contract este cu executare succesiva – se eșalonează în timp. Asigurătorul se obligă să acopere un anumit risc pe o perioadă lungă de timp (asigurările pe viață), plata se efectuează lunar, trimestrial, anual, iar pe bunuri – anuală întreagă;

(7) aleatoriu, la încheierea lui părțile nu cunosc existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale, ce vor rezulta pentru ele din contract. Obligațiile asumate de asigurat și asigurător depind de un eveniment viitor și incert.

(8) Este un contract de adeziune – este elaborat și redactat de asigurător, la el a aderat asiguratul;

(9) Este un contract de bună credință – presupune că executarea acestuia să se facă cu bună credință de către părți.

Există 3 tipuri de contracte de asigurare:

de bază;

suplimentar;

special.

(a) Este încheiat între 2 părți pe o anumită perioadă de timp. În acest contract sunt indicate bunurile asigurate, valabilitatea, cota de primă tarifară, locul (locurile) aflării acestor bunuri etc.

(b) Sunt cazuri când în timpul valabilității contractului de asigurare asiguratul a mai procurat bunuri, deci nu toate bunurile sunt cuprinse în asigurare. În acest caz, pe bunurile procurate, suplimentar se întocmește contractul de asigurare suplimentar, și asigurarea după acest contract se termină o dată cu cel de bază, indiferent de ziua începerii lui.

(c) Se încheie în cazul asigurării unor bunuri de excepție. Fiecare SAs are o listă cu obiecte, care nu pot fi asigurate prin contractul de bază. (bani în numerar, obiecte de aur, pietre scumpe, materiale explozive, flori de casă, obiecte de cult etc.), ci numai pe unul special.

Contractul de asigurare prezintă ca elemente principale următoarele:

Interesul asigurării, obiectul și riscul asigurării, suma asigurată și prima de asigurare: paguba și despăgubirea de asigurare.

1. Interesul asigurării – principiul interesului asigurabil reprezintă un principiu de bază al asigurărilor, alături de principiul despăgubirii și de principiul bunei credințe.

În acest context interesul asigurării prezintă particularități, în funcție de formele concrete ale asigurării: de bunuri, de persoane și de răspundere civilă.

Prin interesul asigurării – în cazul asigurărilor de bunuri – se înțelege suma efectivă, evaluabilă în bani, pe care asiguratul o poate suferi în caz de deteriorare a bunului asigurat.

Rezultă că în asigurarea de bunuri funcționează două principii care domină aceste asigurări și anume:

necesitatea existenței unui interes patrimonial cu privire la bunul asigurat;

indemnizare, care împiedică asiguratul de a primi o despăgubire mai mare decât paguba suferită.

În asigurarea de răspundere civilă legea nu menționează expres necesitatea interesului asigurat, dar el se subînțelege și constă în evitarea micșorării patrimoniului asiguratului (și/sau al altei persoane cuprinse în asigurare) ca urmare a angajării răspunderii lor civile față de terțe persoane păgubite prin fapte ilicite.

În cazul asigurărilor de persoane interesul asigurat (daună evaluabilă în bani) nu prezintă importanță, întrucât indemnizația de asigurare este datorată independent de existența unor daune. De aceea, asiguratul sau terțul beneficiar (inclusiv moștenitorii asiguratului) nu trebuie să dovedească vreun interes pentru a putea exercita contra asigurătorului drepturile izvorâte din contract în urma cazului asigurat. Ca urmare, interesul însoțește evenimentul legat de persoană: deces, invaliditate din accidente sau atingerea unei anumite vârste.

În ce privește interesul de asigurare față de un lucru viitor, sunt de semnalat următoarele aspecte:

– în practica asigurărilor din diferite state, bunurile viitoare, cum ar fi rodul viilor sau producțiile agricole, pot face obiectul asigurării. Aceasta deoarece o daună se poate produce atât asupra unor bunuri materiale, cât și în privarea lor de a produce câștiguri;

– în cazul asigurării bunurilor pe timpul transportului se despăgubește și beneficiul separate la mărfurile asigurate, de până la 10%, în lipsa unei convenții contrare.

2. Prin obiectul asigurării se înțelege ceea ce s-a asigurat: anumite bunuri, despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii civile față de o terță persoană (patrimonial din care ar urma să se plătească) sau un atribut al persoanei (viața, capacitatea de muncă etc.), adică valorile patrimoniale sau nepatrimoniale expuse pericolului. In asigurările de persoane se garantează plata unor sume dinainte stabilite, în cazul în care în viața asiguratului ar interveni un anumit eveniment (supraviețuire, invaliditate, deces etc.); iar în asigurările de răspundere civilă asigurătorul preia asupra sa obligațiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea față de o terță persoană, ca urmare a faptului că i-a pricinuit acestuia un prejudiciu.

Obiectul asigurării nu trebuie confundat cu obiectul contractului (raportului) de asigurare. De exemplu, viața și sănătatea pot forma obiectul asigurării, dar – fiind scoase din circuitul civil – nu formează obiectul contractului (raportului) de asigurare; acesta constă din obligațiile părților privind plata primei de asigurare și a indemnizației de asigurare, prima și indemnizația de asigurare constituind obiectul prestațiilor la care se obligă părțile (obiectul indirect al contractului).

Riscul constituie elementul esențial și caracteristic al contractului de asigurare. Dacă riscul lipsește, contractul de asigurare este lipsit de eficacitate, de propria sa substanță, întrucât riscul reprezintă însuși cauza asigurării.

În literatura de specialitate riscul asigurat este identificat ca fiind fenomenul sau evenimentul la producerea căruia societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare la bunuri sau suma asigurată în cazul persoanelor. La asigurările de persoane, riscul asigurat este evenimentul (evenimentele) imprevizibil, viitor și posibil să se producă și care poate avea ca efect pierderea parțială sau totală a capacității de muncă, împlinirea unei anumite vârste, decesul. Prin risc asigurat se mai înțelege și mărimea (proporția) răspunderii preluate de asigurător prin încheierea asigurării respective.

Fenomenul (evenimentul) asigurat care a fost deja produs, poartă denumirea de caz asigurat sau sinistru. Rezultă că, spre deosebire de risc, care este un eveniment ce se poate ivi, cazul asigurat este un eveniment care s-a produs.

3. Suma asigurată – este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul își asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului și constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.

În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată nu poate să depășească valoarea reală a bunului la data asigurării (valoarea de asigurare). Supraasigurarea nu este admisă deoarece poate trezi interesul asiguratului la producerea cazului asigurat. În schimb, suma asigurată poate fi inferioară valorii reale a bunului (subasigurare). În aceste limite suma asigurată se tabilește de către părți în contract.

În cazul asigurării de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare, suma asigurată se stabilește prin convenție, iar în cazul asigurării obligatorii, prin hotărâre a Guvernului.

În cazul asigurărilor de persoane, suma asigurată nu este limitată. Fiind vorba de viața și de sănătatea omului, nu se poate stabili o limită – fie minimă, fie maximă – de valoare. Astfel fiind, noțiunile de supraasigurare sau subasigurare sunt inaplicabile și suma asigurată se stabilește potrivit înțelegerii dintre părți, în mod liber. În cazul asigurărilor de persoane, contractul de asigurare are un caracter îndemnitar, adică în schimbul primelor de asigurare asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să plătească, la realizarea riscului, suma asigurată, independent de orice idee de prejudiciu, dat fiind faptul că atât viața, cât și sănătatea omului nu sunt evaluabile în bani (deci se exclude orice raport între suma asigurată și paguba suferită de asigurat).

Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul este obligat, în baza contractului sau a legii, să o plătească asigurătorului, în schimbul garanției pe care acesta i-o acordă și se folosește pentru constituirea fondului de asigurare, a fondurilor de rezervă, pentru finanțarea acțiunilor de prevenire și combatere a unor evenimente producătoare de pagube și pentru acoperirea cheltuielilor legate de administrarea asigurărilor. Prima de asigurare este, așadar, prețul plătit de asigurat ca asigurătorul să preia asupra sa riscul.

Cuantumul primei de asigurare depinde de cota de primă tarifară stabilită, de exmplu, la 1000 lei sumă asigurată pe cap de animal, hectar, etc., precum și de mărimea sumei asigurate. Prin urmare, prima de asigurare se calculează prin înmulțirea cotației (exprimată în procente) ajustată, în urma inspecției de risc și a negocierii, cu suma asigurată.

Există mai multe categorii de prime (cotizații de asigurare) și anume:

a) Prima pură, denumită și primă de risc sau primă tehnică, este destinată constituirii fondului de asigurare din care se plătesc despăgubirile de asigurare și sumele asigurate. Ea se calculează înmulțind frecvența sinistrelor cu costul lor mediu.

b) Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile necesare pentru încheierea și gestionarea contractelor de asigurare plus profitul asigurătorului. Aceste cheltuieli variază în funcție de produse de asigurare și în funcție de modurile de distribuție utilizate.

c) Prima totală este cea care este plătită de asigurat și rezultă din adunarea primei nete cu cheltuielile accesorii și cu taxele și impozitele legale. Cheltuielile accesorii, denumite suplimentul de cotizație sau „costul poliței” sunt în majoritatea țărilor o mică sumă forfetară a cărei justificare era la început aceea că asiguratul trebuia să plătească costul material al încheierii contractului.

Valabilitatea contractului de asigurare: data, luna, anul începerii și expirării asigurării. Durata trebuie să fie exprimată în luni (ani) întregi. Data se indică deplin.

Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:

totală – bunul a fost distrus în întregime;

parțială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăși suma asigurată și este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcție de princpiul de răspundere al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.

Condițiile de validitate al contractului de asigurare

Potrivit Codului civil, la încheierea contractului de asigurare este necesar respectarea condițiilor de validitate a oricărui contract și anume:

legalitatea;

* capacitatea părților contractante;

* consimțămînt;

* obiect;

* cauză;

formă.

a) Legalitatea la încheierea contractului de asigurare presupune respectarea condiției, după care se admite totul ceea ce nu se interzice. Astfel, spre exemplu, se consideră încheiate cu încălcarea condiției de asigurare acele contracte, care presupune un interes ilicit, asigurarea prejudiciului suportat la jocuri, pariuri, loterii, eventualelor cheltuieli la care poate fi supusă persoana în scopul eliberării ostaticilor etc.

b) Capacitatea de a încheia contractul de asigurare o are:

având calitatea de asigurat – orice persoană fizică sau juridică, care în condițiile generale posedă capacitate juridică de a încheia contractul. Este logic faptul, ca dobândirea calității de asigurat să-i aparțină, spre exemplu, proprietarului unui imobil, deși acesta nu are împlinită vîrsta majoratului. Aceasta nicidecum nu trebuie de confundat cu dreptul de a decide încheierea contractului, sau altfel spus cu capacitatea de a expune acordul la încheierea contractului, deoarece acesta este propriu la așa contracte doar la persoanele fizice ce dispun de capacitate de exercițiu completă (Astfel, orice persoană poate contracta, dacă nu este declarată de lege incapabilă. Incapabili de a contracta sunt: minorii, interzișii judecătorești și, în genere, toți cei căror legea le-a interzis oricare contractare. Minorii între 14-18 ani au capacitate restrînsă și pot incheia acte juridice personale, dar numai cu acordul parintelui sau a autorității tutelare).

având calitatea de asigurător – orice persoană juridică constituită, inclusiv și cu capital străin, în scopul desfășurării activității de asigurare pe bază de licență.

având calitatea de beneficiar de asigurare – orice persoană terță, căreia asigurătorul îi va despăgubi cazul asigurat în baza contractului de asigurare.

c) Consimțământul la încheierea contractului de asigurare este realizat atunci când părțile au convenit asupra condițiilor esențiale ale contractului.Caracteristic pentru realizarea consimțământului în contractul de asigurare este faptul, că acesta este realizat în formă scrisă. Consimțămintul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol.(Violența în asigurări este greu de presupus, dar dacă s-a produs contractul de asigurare se anulează; Dolul – folosirea de mijloace viclene de catre una din părți.)

d) Obiectul asigurării îl reprezintă ceea ce s-a asigurat: bunul trebuie sa fie determinabil.

e) Cauza sau scopul contractului este elementul contractului de asigurare ce constă în obiectivul (finalul) urmărit. Deci, cauza în contractul de asigurare reprezintă scopul asigurării posibilității financiare a asiguratului în cazul survenirii daunei la producerea cazului asigurat, și scopul asigurătorului de a primi o primă de asigurare de la asigurat, iar la survenirea cazului asigurat – de a achita plata sau despăgubirea de asigurare.

f) Forma scrisă a contractului de asigurare, cerută pentru opozabilitate. Astfel, încheierea contractului de asigurare poate fi constatată prin confirmarea plății primei de asigurare. Tododată nu se admite dovada încheierii contractului de asigurare prin proba cu martori sau chiar și prin început de înscris.

Efectele contractului de asigurare

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi și obligații corelative între părți ce pot fi delimitate în două perioade: pînă la ivirea evenimentului asigurat și după producerea acestuia.

1 Drepturile si obligațiile asiguratului:

a) pînă la producerea riscului asigurat

Drepturile asiguratului:

dreptul de a modifica contractul

dreptul de a încheia asigurări suplimentare

dreptul de răscumpărare

Obligațiile asiguratului:

plata primei de asigurare

obligația de a informa pe asigurător în privința modificării circumstanțelor care agraveaza riscul,

obligația de intreținere a bunului asigurat în bune condiții, conform dispozițiilor legale în vigoare.

b) după producerea riscului asigurat

– dreptul de a încasa despăgubirea de asigurare

Obligațiile asiguratului sunt:

combaterea efectivă a calamităților pentru limitarea pagubei și salvarea bunurilor asigurate;

avizarea asigurătorului, in termenele prevazute de condițiile de asigurare, cu privire la producerea riscului asigurat

participarea la constatarea cazului asigurat produs și a pagubei rezultate

furnizarea de acte și date referitoare la riscul asigurat

2 Drepturile si obligațiile asigurătorului

a) până la producerea riscului asigurat:

dreptul de a verifica existența bunului asigurat și a modului în care acesta se intreține

dreptul de a aplica sancțiuni legale când asiguratul a încălcat obligațiile privind intreținerea, folosirea și paza bunurilor asigurate

Obligațiile asigurătorului:

obligația de a elibera, la cerere, dublicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original

obligația de a elibera, la cererea asiguratului a unui certificat ce confirma asigurarea.

b) după producerea riscului asigurat

– asigurătorul achita despăgubirea sau suma asigurată

În acest scop, asigurătorul va stabili cauzele daunelor și împrejurările în care acestea s-au produs pentru a determina obligația sa de plată. Pentru aceasta este necesar să se verifice

dacă asigurarea era in vigoare la data producerii riscului

dacă primele de asigurare au fost achitate integral

dacă bunurile respective sunt cuprinse în asigurare

dacă evenimentul produs este riscul împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

Încetarea contractului de asigurare

Modul obișnuit de încetare a contractului de asigurare cu durată determinată îl constituie ajungerea la termen, respectiv expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.

Un alt mod de încetare a contractului, destul de uzual, este producerea riscului asigurat. Această situație o întâlnim în asigurări de viață și de accidente a persoanelor, când survine cazul asigurat. După plata sumei asigurate, obligațiile asigurătorului față de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu încetarea automată a contractului.

Pentru asigurările de bunuri, contractul încetează numai dacă, prin realizarea riscului, bunul asigurat a fost distrus totalmente. Dacă distrugerea este parțială, contractul poate continua să-și producă efectele pentru o sumă asigurată redusă. Soluția este asemănătoare în cazul asigurărilor de răspundere civilă. Dacă suma asigurată nu se epuizează prin achitarea despăgubirii terțului prejudiciat prin fapta asiguratului, asigurătorul va răspunde în continuare până la suma contractată.

Modurile neobișnuite de încetare a contractului sunt:

denunțarea – constă în exercitarea contractului în mod unilateral, din cauze autorizate de lege și anume: dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările intervenite în cursul contractului în legătură cu datele luate în considerare la încheierea asigurării; când se constată neîndeplinirea de către asigurat a obligației de întreținere corespunzătoare a bunului sau neluarea măsurilor de prevenire impuse de lege, autorități, ori de însăși natura bunurilor asigurate.

rezilierea – reprezintă desfacerea pentru viitor a contractului datorită neexecutării obligației uneia dintre părți, din cauze care-i sunt imputabile.

nulitatea – contractul de asigurare este nul atunci când el a fost încheiat fără respectarea condițiilor esențiale de valabilitate (orice persoană poate contracta, dacă nu este declarat necapabilă de lege. Incapabili de a contracta, conform prevederilor Codului Civil RM, sunt: minorii, interzișii judecătorești și, în genere, toți cei căror legea le-a interzis oricare contractare. Minorii intre 14-18 ani au capacitate restrînsă și pot incheia acte juridice personale, dar numai cu acordul parintelui sau a autorității tutelare; sau în cazul când consimțămintul nu este valabil, adică dacă este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins prin dol; sau în cazul când cauza contractului este ilicită, adică atunci cînd el s-a încheiat cu încalcarea ordinii publice sau a regulamentelor legale ce supravegheaza activitatea de asigurare). În principiu, regula principală care guvernează nulitatea este că „contractul lovit de nulitate se consideră că nu a fost încheiat, iar clauza lovită de nulitate se consideră că nu a fost stabilită”, cu alte cuvinte, nulitatea contractului de asigurare operează și pentru trecut, nu numai pentru viitor așa cum este în cazul pentru denunțare și reziliere. Ea readuce pe contractanți la situația juridică avută la data încheierii asigurării, procedându-se la restituirea reciprocă a prestațiilor efectuate.

Cadrul legal

Principalul act legislativ care reglementeaza activitatea de asigurare in RM este

Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări, nr. 407-XVI  din  21.12.2006. Pe linga legea stipulata mai sus mai activeaza o serie de legi,regulamente si hotariri menite sa o completeze sau sa puna in aplicare prevederi specifice pentru anumite tipuri de asigurari. Printre cele mai importante acte normative se numara: Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule, nr. 414-XVI din 22.12.2006; Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători Nr.1553-XIII din 25.02.98; Legea privind asigurarea subvenționată a riscurilor de producție în agricultură nr. 243-XV din 08.07.2004 etc.

55.Asigurari generale.

Evoluția conceptului de asigurare

Comunitatea de risc și mutualitatea au constituit premise esențiale pentru înțelegerea faptului că în fața unor pericole doar “unirea face putere”, și că pentru a le face față este necesară constituirea unui fond comun a cărui utilizare să aibă loc pe baza principiului “toți pentru unul și unul pentru toți”. Asigurarea este una dintre cele mai vechi invenții ale omenirii.După părerea savanților, primele forme de asigurare se întâlnesc cu două milenii înaintea erei noastre în legile lui Hammurabi, care prevedea încheierea unor înțelegeri între participanții la caravana comercială cu privire la aceea ca unul din ei să suporte, colaborând, în drum pierderile de pe urma atacurilor tâlhărești, jafurilor, furturilor etc.

O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalități:

efortul individual al fiecărei persoane care își poate constitui rezerve proprii cu destinație specială (acoperirea pagubelor în caz de producere a pagubei);

efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul unui număr mare de persoane amenințate de același pericol.

Ambele soluții au în vedere constituirea unor fonduri cu destinație specială, și anume acoperirea unor pagube pricinuite de calamități naturale și accidente.

A doua soluție s-a impus în timp. Aceasta se bazează pe principiul comunității de risc și al mutualității, în virtutea căruia fiecare contribuabil participă cu sume mici pentru a fi sprijiniți, despăgubiți cei care au suferit prejudicii în urma evenimentelor care au generat unirea lor. Acest principiu stă la baza conceptului de asigurare.

Asigurarea reprezintă un sistem de relații menite să protejeze interesele personale și/sau patrimoniale ale asiguraților prin creare de fonduri bănești din contul primelor de asigurare achitate de asigurați în schimbul cărora asigurătorul își asumă obligația că la producerea riscului asigurat îi va compensa pagubele.

În țările dezvoltate asigurările au devenit o importantă ramură a economiei naționale pentru că, prin valoarea adăugată creată, societățile de asigurare, de intermediere sau de prestări de servicii inedite participă la sporirea produsului intern brut, oferă locuri de muncă, participă la oferta de capital de împrumut pe piața financiară și prin sumele acordate asiguraților contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate.

Delimitările conceptuale ale asigurării

În sensul cel mai larg, fie ca relație, fie ca sistem, asigurările pot fi abordate ca:

asigurări sociale;

asigurări comerciale.

Asigurările sociale se referă la persoane, având menirea de a crea unele rezerve bănești centralizate, destinate

protecției, sub diferite forme, a membrilor societății.

Asigurările comerciale sunt realizate de firme prin societăți specializate și pe principii economice. Asigurările comerciale pot fi: de bunuri, persoane sau răspundere civilă. Promovarea lor implică societățile de asigurare în calitate de asigurator și persoana fizică sau juridică în calitate de asigurat, aflate în raporturi oneroase vizând: plata unor prime de asigurare, preluarea protecției împotriva anumitor riscuri, despăgubirea pentru pagubele generate de riscurile asigurate.

Unii specialiști pun în evidență anumite valențe ale asigurărilor:

calitatea de ramură prestatoare de servicii;

de intermediar financiar și

de activitate financiară.

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal specific, și anume preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile convenite prin contractul de asigurare.

Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în asigurările de viață, societatea de asigurare oferă asiguraților nu numai protecția de asigurare, ci și instrumentele de economisire și de fructificare a resurselor bănești.

Asigurarea ca activitatea financiară constă în aceea că, în perioada derulării contractului de asigurare, asigurarea e influențată atât de mărimea absolută nominală a sumei acumulate, cât și de mărimea reală a acesteia. Astfel, contractul de asigurare apare ca o creanță condiționată emisă de asigurator și achiziționată de asigurat.

Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic, economic și financiar.

Din punct de vedere juridic – pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părților și din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare și legea de organizare a asigurărilor constituie izvoarele de drepturi și obligații în materie de asigurări.

Din punct de vedere economic – asigurarea implică constituirea, în condiții specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidență câteva aspecte:

faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;

fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăți de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;

constituirea și utilizarea fondului de asigurare implică relații economice între părți prin fluxurile bănești pe care le presupune încasarea primelor și apoi plata despăgubirilor aferente.

Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eșalonat primele de asigurare și persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.

Premisele asigurarilor:

Caracterul aleatoriu al evenimentelor la care se refera asigurarea. Evenimentul terbuie sa fie intimplator, sa nu de pinda de vointa partilor implicate in asigurare.Pentru a fi asigurabil evenimentul trebuie sa fie posibil in viitor,dar totusi nesigus sub aspectul producerii, a masurii in care va provoca sau nu pagube si sub aspectul localizarii si al duratei.

Caracterul evaluabil al evenimentelor. Evenimentul trebuie sa poata fi cuprins in cercetarea statistica.Aceasta face posibila stabilirea primelor de asigurare ce urmeaza a fi platite.

Mutualitatea- reflecta constituirea si utilizarea fondului de asigurare dupa principiul „unul pentru toti si toti pentru unul”.

Existenta numerica a asiguratilor reflecta o cerinta in derularea procesului de asigurare. Numarul de asigurati trebuie sa fie suficient de mare pentru necesitatile vizind calculul primelor de asigurare, evaluarea si dispersia riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea fondului de asigurare si utilizarea lui eficienta.

Echidistanta asiguratilor fata de risc. Se impune identificarea intereselor similare ale asiguratilor pentru a promova o anumita forma de asigurare si despagubirea in acelasi fel a asiguratilor pentru o anumita categorie de riscuri.

Mutualitatea fondului de asigurare. In sfera asigurarilor nu intra rezervele centralizate ala societatilor sau ale agentilor economici, chiar daca acestea ar avea ca destinatie acopertirea calamitatilor la nivel de referinta.Conceptul de autoasigurare nu are relevanta pentru a explica conceptul de asigurare, tocmai pentru ca nu are la baza premisa obligatorie a mutualitatii.

Forme de protecție împotriva acțiunii forțelor distructive ale naturii și a accidentelor

În natură și în societate se produc o multitudine de fenomene provocatoare de pagube care au o frecvență mai mult sau mai puțin regulată și pe care oamenii s-au obișnuit să le întâmpine în diferit mod în vederea satisfacerii intereselor lor economice și sociale. Pentru întâmpinarea acestor evenimente potențaile și în general nesigure, generatoare de pagube, numite riscuri, oamenii folosesc mai multe căi. Cele mai principale forme de protecție a oamenilor și bunurilor împotriva riscurilor sunt:

Evitarea sau prevenirea riscului. Selectarea măsurilor capabile să facă imposibilă producerea riscului (de exemplu: renunțarea la cultivarea, în anumite zone, a plantelor care sunt deosebit de sensibile la grindină și cultivarea altor plante, mai rezistente în zonele respective, evitarea practicării unor meserii de către persoanele predispuse a contacta anumite boli profesionale etc.;

Limitarea pagubelor provocate de riscurile produse. După producerea evenimentelor distructive, însă înainte ca acestea să se fi încheiat, persoanele interesate sunt obligate să ia măsuri pentru limitarea pagubelor produse de riscurile asigurate (de exemplu: la stingerea și localizarea incendiilor, aplicarea de tratamente curative persoanelor care au suferit accidente ori s-au îmbolnăvit, pierzându-și capacitatea de muncă);

Formarea unor fonduri de rezervă în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube presupune constituirea de către unitatea economică a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamități sau de accidente (autofinanțarea);

Trecerea riscului asupra altei persoane se poate realiza în condițiile în care persoana fizică sau juridică amenințată de un risc oarecare (sau de un complex de riscuri) este de accord să plătească o sumă de bani unei altei persoane (de regulă o companie specializată în asigurări), iar aceasta din urmă se angajază sa suporte paguba provocată de riscul (complexul de riscuri) respectiv.

Alegerea uneia sau alteia dintre posibilitățile de combatere a riscurilor indicate supra depinde de condițiile concrete ale persoanei fizice sau juridice interesate, de puterea economică a acesteia, de efortul financiar pe care îl reclamă soluția considerată în raport cu mărimea pagubei la care se poate aștepta în urma producerii riscului.

Tipuri de fonduri de asigurare

Societatea umană cunoaște variate forme de constituire a fondurilor bănești de care are nevoie în caz de producere a unor calamități naturale sau accidente. Prin constituirea fondului de asigurare se realizează interesele colective și cele personale ale membrilor societății, sunt determinate aspecte variate economice și sociale ale activității cotidiene. Experiența publică a elaborat trei forme organizatorice principale de constituire a fondului de asigurare:

a) fonduri de rezervă constituite în mod individual;

b) fonduri de rezervă și/sau de asigurare constituite în mod centralizat;

c) fonduri de asigurare propriu-zis, constituite la dispoziția unor societăți comerciale sau a unor organizații mutuale de asigurare prin plata primelor de asigurare.

a) Constituirea fondurilor de rezervă în mod individual are la bază autoasigurarea. Actualmente, autoasigurarea se manifestă prin fondul de risc, care se constituie de către agenții economici cu diverse forme organizațional-juridice pentru asigurarea activității lor în caz de producere a unor evenimente nefavorabile. Concomitent, antreprenorii iau măsuri ce garantează stabilitatea financiară a activității de producere. De regulă, întreprinderile constituie un asemenea fond în mărime de 15% din capitalul social. Gradul de compensare a pierderilor suportate și posibilitățile de reluare a procesului de producție temporar întrerupt depinde de mărimea fondului constituit. În aceste condiții, se pune problema mărimii acestor rezerve materiale și bănești, astfel încât să se creeze posibilitatea acoperirii riscurilor, oricare ar fi proporțiile lor. Teoretic vorbind, aceste rezerve ar trebui să fie egale cu valoarea întregului patrimoniu al întreprinderii. Constituirea practică a unor astfel de rezerve, la acest nivel, este însă imposibilă, dar și ineficientă pentru societate. Este de notat și faptul că, pe de o parte, constituirea fondului de rezervă reclamă costuri suplimentare, iar, pe de altă parte, este necesar ca acestea să aibă un anumit grad de lichiditate, pentru a putea fi folosite de îndată ce apare nevoia reparării prejudiciului pentru care a fost constituit (sub formă de depuneri bancare, acțiuni negociabile la bursa de valori etc.)

b) Fond de rezervă și/sau de asigurare centralizat, fondul constituit pe cale bugetară. Acesta se constituie din contul mijloacelor generale de stat și este destinat pentru a garanta recuperarea daunei, lichidarea consecințelor calamităților naturale și ale avariilor de proporții, care constituie o situație extremală, cauzând astfel destrugeri și victime umane de proporții foarte mari. Acest fond se constituie atât sub formă materială (materiale, combustibil, produse alimentare), cât și sub formă bănească, rezerve financiare publice. Prerogativa gestionării fondului centralizat îi aparține guvernului. Specialiștii consideră că pe viitor acestei metode de formare a fondului de rezervă i se va reduce din importanță, – urmare a faptului că, pe măsura ce ponderea proprietății de stat se va diminua în favoarea proprietății private, și resursele prevăzute la partea de cheltuieli a bugetului de stat, cu această destinație, vor scădea. În plus, această formă prezintă și unele dezavantaje. Astfel, constituirea fondului de rezervă și/sau de asigurare facându-se pe seama veniturilor bugetului de stat, costurile acestei protecții nu se mai reflectă în gestiunea financiară a unităților economice. Se creează impresia falsă că protecția împotriva fenomenelor viitoare și incerte nu costă nimic.

c) A treia, și cea mai importantă, formă de constituire a fondului destinat acoperirii pagubelor produse de calamități și accidente se realizează prin intermediul unor organizații specializate (societăți de asigurare-reasigurare, brocheri în asigurări, organizații de asigurare mutuale etc). Acestă formă se caracterizează prin faptul că fondul se constituie în mod descentralizat, pe seama contribuției persoanelor fizice și juridice asigurate (prime sau cotizații), dar se utilizează în mod centralizat pentru acoperirea pagubelor suferite de asigurați, adică pierderile provocate de calamitățile naturale și accidente se repartizează asupra tuturor persoanelor ce au constituit fondul. Crearea fondului de asigurare propriu-zisă se bazează pe principiul mutualității. Mutualitatea constă în accea că fiecare persoană din grupul respectiv are în același timp atât calitatea de asigurat, cât și cea de asigurător. Toți participanții la asigurare au obligația să plătească o sumă modestă, numită primă de asigurare pentru constituirea fondului de asigurare, din care se compensează daunele suferite de asigurați și se plătesc sumele asigurate în urma survenirii riscului cuprins în asigurare.

Asigurarea ca o categorie economică: funcțiile, rolul și importanța lor în activitatea economică

Importanța asigurărilor are și un aspect economic, care constă în următoarele:

prin mijloacele sale specifice, respectiv prin crearea unor comunități de risc și aplicarea principiului mutualității în suportarea pagubelor, asigurarea contribuie la desfășurarea fără întrerupere a procesului de producție;

prin plasamentele făcute pe piața capitalului, companiile de asigurare contribuie la dezvoltarea creditului și la finanțarea unor proiecte economice;

asigurarea participă la finanțarea unor acțiuni de prevenire și combatere a unor evenimente generatoare de pagube, contribuind astfel la menținerea integrității proprietății de stat, private și mixte;

prin asigurarea și reasigurarea mărfurilor care fac obiectul raporturilor juridice de comerț internațional, precum și a mijloacelor cu care acestea sunt transportate se poate procura valuta necesară acoperirii unor eventuale pagube sau se pot realiza importante economii în valută;

prin operațiuni de primire și cedare a unor riscuri pe piața internațională de asigurări se contribuie la extinderea relațiilor comerciale internaționale.

Elemente care atestă importanța asigurărior sunt și funcțiile pe care ele le îndeplinesc în cadrul societății.

Funcția principală a asigurării – funcția de repartiție – se manifestă, în primul rând, în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziția organizației de asigurare, pe seama primei de asigurare (contribuției), suportate de persoanele fizice și juridice cuprinse în asigurare.

În al doilea rând, această funcție se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinațiile sale legale, și anume: plata indemnizațiilor de asigurare, finanțarea unor acțiuni cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrative și gospodărești ale organizației de asigurare și constituirea unor fonduri de rezervă. La fel, prin intermediul funcției de repartiție impozitele datorate de organizațiile de asigurare sunt dirijate la bugetul de stat, iar contribuțiile cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor sociale de stat.

Funcția de control – ca funcție complementară a asigurării, urmărește modul în care se încasează primele de asigurare și alte venituri ale organizației de asigurare, cum se efectuează plățile cu titlul de indemnizație de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrative și gospodărești etc, cum sunt respectate drepturile cuvenite asiguraților, dacă sunt îndeplinite integral și la timp obligațiile financiare ale instituției de asigurare către terți.

Alte funcții specifice activității de asigurare

Funcția de compensare a pagubelor reprezintă principala funcție a asigurărilor și prezintă interes atât pentru asigurat, cât și pentru economia unei țări:

pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranță cu privire la protecția bunurilor și a vieții, iar,

pentru ansamblul economiei naționale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele, dar, prin acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil, refacerea condițiilor pentru desfășurarea activității productive sau realizarea capacității de muncă a persoanelor vătămate.

Funcția de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcție ca importanță și se realizează pe două căi:

prin finanțarea unor activități de prevenire a calamităților și accidentelor;

prin crearea unor asemenea condiții de asigurare care să-i constrângă pe asiguratori să promoveze acțiuni de prevenire a evenimentelor și să-i cointereseze în menținerea în bună stare a bunurilor asigurate.

Funcția financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una dintre pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exercițiului financiar și scadența la începutul anului de referință. Plata despăgubirilor și a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariției și argumentării necesității plăților. Diferența dintre încasări și plăți poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilități curente la bănci.

Criteriile de clasificare a asigurărilor

Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care menționăm: domeniul (ramura) la care se referă, forma juridică de realizare a asigurării, riscurile cuprinse în asigurare, sfera de cuprindere în profil teritorial, felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător și asigurat.

1. Conform legislației în vigoare:

asigurări generale ( de bunuri și răspundere civilă), perioada max 1 an

asigurări de viață, (asig de persoane pentru perioadă îndelungată)

2.După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel:

asigurări de bunuri,

asigurări de persoane

asigurări de răspundere civilă.

Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale aparținând persoanelor fizice sau juridice, care pot fi supuse acțiunii unor fenomene naturale sau accidentelor. Asigurările de bunuri cuprind o gamă variată de valori materiale, cum sunt: mijloacele de producție fixe și circulante, culturile agricole și rodul viilor, animalele domestice, autovehiculele, navele maritime și fluviale, aeronavele, clădirile și alte construcții, bunurile casnice și alte categorii de bunuri aparținând populației.

Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, ele încheindu-se pentru diminuarea consecințelor negative cauzate de calamități naturale, accidente, boli etc. sau pentru plata sumelor asigurate în legătură cu producerea unor evenimente în viața persoanelor (deces, împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacității de muncă etc.).

Prin asigurările de răspundere civilă, asigurătorul își asumă obligația de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor terțe persoane. Este vorba de prejudiciul ce poate fi cauzat prin producerea unor accidente concretizate în vătămare corporală sau deces ori în avarierea sau distrugerea unor bunuri sau în alte pagube pentru care asiguratul răspunde conform legii.

3. După obiectul de activitate stabilit prin contractul de societate și statut, societățile comerciale din domeniul asigurărilor pot practica următoarele categorii de asigurări: asigurări de viață, asigurări de persoane, altele decât cele de viață; asigurări de autovehicule; asigurări maritime și de transport; asigurări de aviație; asigurări de incendiu și alte pagube la bunuri; asigurări de răspundere civilă; asigurări de credite și garanții; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate și asigurări agricole.

4. După forma juridică de realizare, asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă se grupează în asigurări prin efectul legii (obligatorii) și asigurări facultative (contractuale).

Asigurările prin efectul legii izvorăsc din interesul economic și social al întregii colectivități pentru apărarea avuției naționale, menținerea continuității procesului de producție și protejarea victimelor unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea prin efectul legii se introduce atunci când bunurile unui mare număr de persoane fizice sau juridice sunt amenințate de anumite riscuri, astfel încât fiecare deținător al bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai târziu, la producerea riscurilor respective. Deci, pentru ca agenții economici sau populația să poată primi despăgubirile necesare acoperirii pagubelor produse de calamități naturale sau accidente unor bunuri foarte importante (clădiri și alte mijloace fixe, animale, culturi agricole etc.) se instituie asigurarea acestora prin efectul legii.

În asigurările prin efectul legii, raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile lor sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia ființă în virtutea legii fără a se cere acordul de voință al celor care dețin bunurile respective sau al persoanelor fizice ori juridice ce intră sub incidența legii. Spre exemplu, asigurarea de răspundere civilă auto se practică sub formă obligatorie aproape în toate țările din Europa.

5. După riscul cuprins în asigurare, asigurările pot fi clasificate astfel:

asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mișcărilor seismice etc. Bunurile asigurate contra acestor fenomene sunt: clădirile, construcțiile, utilajele și instalațiile, mijloacele de transport, mobilierul și obiectele de uz casnic etc.;

asigurări contra grindinei, furtunii, uraganului, ploilor torențiale, inundațiilor, prăbușirii sau alunecării de teren etc. Împotriva acestor riscuri sunt asigurate de obicei culturile agricole și rodul viilor;

asigurări pentru boli, epizootii și accidente care se practică în cazul animalelor;

asigurări contra avariilor și altor riscuri specifice (răsturnări, ciocniri, căderi, derapări etc.), la care sunt supuse mijloacele de transport și încărcăturile aflate pe acestea, în timpul staționării și al mersului;

asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viața oamenilor, ca: deces, boli, accidente etc. care pot duce la pierderea temporară sau definitivă a capacității de muncă;

asigurări pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate terțelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite activități etc.

6. După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigurările pot fi grupate în asigurări interne și asigurări externe.

Asigurările interne au caracteristic faptul că, în general, părțile contractante domiciliază în aceeași țară, bunurile, persoanele și răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiași țări, iar riscurile asigurate se pot produce pe același teritoriu.

Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale țării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor asigurări, una din părțile contractante ori beneficiarul asigurării domiciliază în altă țară sau obiectul asigurării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte țări.

7. După felul raporturilor ce se stabilesc între asigurător și asigurat, asigurările pot fi grupate în asigurări directe și asigurări indirecte sau reasigurări.

Specific asigurărilor directe este faptul că raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit între asigurați (diferite persoane fizice sau juridice) și asigurător, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii. Spre deosebire de asigurările directe, reasigurarea apare ca un raport ce se stabilește de fiecare dată între două societăți de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat (cedent), iar cealaltă de reasigurător. Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile pe care și le-a asumat prin contractul de asigurare și o parte din primele de asigurare încasate. În acest fel, reasigurătorul (reasigurătorii) își asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor care se pot produce bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele menționate în contractul de reasigurare.

Organizarea activității de asigurare în Republica Moldova.

Conform articolului 20 al legii cu privire la asigurări nr. 407 din 21 decembrie 2006, activitatea de asigurare (reasigurare) poate fi desfășurată exclusiv de către asiguratori (reaseguratori) sub formă de SA de tip deschis inclusiv cu investiții străine care dețin licența de activitate eliberetă în baza condițiilor expuse în legea specificată mai sus. Actualmente activitatea de asigurare (reasigurare) poate fi desfășurată de către asiguratori (reasiguratori) care au nobținut licența de activitate în baza legii nr. 451-XV din 30 iulie 2001, privind licențierea unor genuri de activitate.

Licența se eliberează pentru o perioadă nelimitată. Pentru obținerea licenței asiguratorul (resiguratorul) prezintă Comisiei Naționale a Pieței Financiare următoarele documente:

Actul de proprietate sau contractul de locațiune a imobilului în care se va desfășura activitatea licențiată.

Certificatul bancar ce confirmă depunerea integrală a capitalului social minim.

Declarația scrisă despre proveniența mijloacelor din capitalul social depus.

Condițiile de asigurare pentru fiecare clasă de asigurare separat la care se anexează modele de contracte și polițe de asigurare, tarifele de asigurare și structura lor.

Baza tehnică pentru calculul primelor de asigurare și al rezervelor tehnice (legalizată de actuar).

Programul de reasigurare propus pentru a susține clasa de asigurare inclusiv detalii privind proprietatea și poziția financiară a reasiguratorului.

Business- planul potrivit categoriei și clasei de asigurări întocmit pe 3ani financiari care include: prognoza cheltuielilor de gestiune, prognoza primelor de asigurare și a despăgubirilor de asigurare, calculul resurselor financiare destinate acoperirii obligațiunilor de asigurare și al marjei de solvabilitate, politica de investiții, evaluarea activelor, managementul riscului ș.a.

CNPF decide asupra eliberării licenței în termen de 30de zile lucrătoare de la data primirii cererii și a documentelor anexate. Taxa de eliberare a licenței pentru activitatea în domeniu este de 10000lei.

După înregistrare și obținerea licenței asiguratorul este obligat în termen de 30 de zile să se înregistreze la:

Inspectoratul fiscal

Departamentul de statistică

Casa teritorială de asigurări sociale

Compania Națională de Asigurări Medicale

Intermediari în asigurae sînt:

Agenții de asigurare,

Brokerii de asigurare.

Intermediari în reasigurare:

Brokeri de reasigurare.

Intermediarul de asigurare (reasigurare) este obligat să pună la dispoziția clientului anterior încheierii, modificării sau reînoirii contractului cel puțin:

Denumirea sa,

Sediul sau adresa,

Licențe pe care o deține,

Contractul cu un asigurator,

Procedura de soluționare a eventualelor litigii.

Primele de asigurare achitate de către asigurați intermediarilor se consideră transferate asiguratorului la momentul plății acestora.

Agent de asigurare- persoana fizica/juridica ce detine din partea unui asigurator o autorizatie valabila scrisa denumita contract de mandat pentru a actiona in numele asiguratorului.

Agentii de asigurare trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

Sa dispuna de o pregatire profesionala de specialitate, de cunostinte si aptitudini in domeniu,

Sa dispuna de un contract de asigurare ARC profesionala in vigoare in valoare de cel putin 5mln. Lei pentru fiecare solicitare de dauna si 10mln. Lei pe an pentru totalul solicitarilor de dauna sau de o garantie echivalenta furnizata de un asigurator in al carui nume activeaza sau al carui imputernicit este.

Sa nu aiba antecedente penale nestinse.

Agentul de asigurare persoana juridica trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

Sa aiba ca obiect de activitate numai intermedierea in asigurari,

Sa dispuna de un contract ARC profesionala in vigoare in valoare de cel putin 5mln. Lei pentru fiecare solicitare de dauna si valoare globala de 10mln. Lei pe an pentru toate solicitarile de dauna.

Sa nu fi fost declarat anterior insolvabil si sa nu faca obiectul unei proceduri de reorganizare sau de insolvabilitate la data solicitarii autorizatiei de asigurare.

Sa cuprinda in denumirea sa obligatoriu sintagma „Agent de asigurare”

Sa infiinteze si sa tina un registru al subagentilor al cari regim, forma, continut, sint stabilite de autoritatile de supraveghere (CNPF).

Asiguratorul este obligat sa infiinteze si sa tina un registru special, denumit registru al agentilor de asigurare atit in sistem compiuterizat cit si pe suport de hirtie (cu arhivarea obligatorie a tuturor modificarilor).

In calitate de broker de asigurare/reasigurare poate activa orice persoana juridica organizata sub forma de SRL/SA care dispune de licenta de activitate eliberata in conditiile legii privind unele genuri de activitate precum si legea cu privire la asigurari.

Brokerul de asigurare trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

Sa dispuna de capital social varsat in forma baneasca a carui valoare nu poate fi mai mica de 25000lei.

Sa dispuna de un contract de ARC profesionala in vigoare, in valoare de cel putin 10mln. Lei pentru fiecare solicitare de dauna si valoarea globala de 15mln. Lei pe an pentru totalitatea solicitarilor de dauna.

Sa desfasoare doar activitatea de broker de asigurare/reasigurare.

Sa pastreze si sa puna la dispozitia CNPF la cerere, registrele de inregistrare contabile care sa evidentieze si sa clasifice operatiunile efectuate in activitatea sa.

Sa aiba un personal care sa corespunda criteriilor de pregatire si calificare privind cerintele profesionale pentru intermediarii de asigurari/reasigurari.

Sa infiinteze si sa tina registrul asistentilor in brokeraj a carui forma si continut se stabilesc prin actul normativ de CNPF.

Sa prezinte raporturile financiare precum si alta informatie privind activitatea sa in modul stabilit de CNPF.

Sa nu fi fost declarat insolvabil.

Brokerul de asigurare nu poate desfasura activitatea prin intermediul agentilor de asigurare, persoanelor fizice/juridice sau subagenti, ci numai prin personalul propriu.

56.Asigurări de persoane:

esență, particularități juridice, obligațiuni, drepturi, riscuri, tipuri, particularități în Republica Moldova; esența și destinația asigurărilor de persoane, tipurile de riscuri în cadrul asigurărilor de persoane, modalitatea de încheiere a contractului de asigurare, elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viață, condițiile generale și particularitățile asigurărilor de persoane.

Rolul asigurărilor de persoane la sporirea și consolidarea bugetelor familiale

Asigurările de persoane sunt o măsură suplimentară de prevedere și de economisire pe termen lung pentru cetăținii și pentru familiile lor în legătură cu producerea unor evenimente în viața acestora. Aceste asigurări completează asigurările sociale și asistența socială în ceea ce privește satisfacerea cerințelor populației în caz de pierdere a capacității de muncă, de bătrânețe sau in caz de deces.

În același timp, asigurările de persoane sunt un mijloc de atragere în circuitul economic a unei părți din disponibilitățile bănești temporare ale populației care exercită o influență pozitivă asupra vitezei de rotație a banilor. Asigurările de persoane prezintă importanță nu numai pentru asigurați, ci și pentru economia națională. Astfel, rezerva matematică formată în cadrul asigurărilor de viață este păstrată de societățile de asigurări la bănci, fiind fructificate cu o dobîndă anuală. Deoarece asigurările de viață sunt de lungă durată, există posibilitatea ca rezervele să fie utilizate ca sursă de creditare a economiei naționale.

Gradul de dezvoltare a asigurărilor de persoane este influențat atât de unii factori obiectivi (de exemplu nivelul de dezvoltare a economiei naționale ce este legat de posibilitățile materiale ale populației privind alocarea unor sume pentru contractarea asigurărilor), cît și de factori subiectivi, cum sunt (modul de reglementare a asigurărilor sociale, activitatea desfășurată de companiile de asigurări privind întroducerea unor forme de asigurări accesibile).

Elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viață pot fi prezentate astfel:

Asigurările de viață au un caracter facultativ; se încheie cu persoane cuprinse între anumite limite de vîrste pe durate de asigurare variate;

Perioada de asigurare și perioada de plată a primelor de asigurare se află în corelație cu suma asigurată, care are un plafon minim la perioadele de asigurare de peste 10 ani;

Persoanele cu o invaliditate permanentă mai mare de 50% nu sunt primite în asigurare;

Printr-un contract de asigurare se asigură o persoană, dar există și excepții (asigurarea familială);

Primele de asigurare sunt crescătoare în funcție de grupele de vîrstă ale asiguraților și descrescătoare în raport cu creșterea duratei contractului și a duratei plății primelor.

Spre deosebire de asigurările generale, în asigurările de viață, nici viața, nici sănătatea sau integritatea nu pot fi evaluate în bani. Oricine are un interes asigurabil nelimitat în ceea ce privește propria persoană, dar modul în care își determină suma asigurată depinde de puterea sa financiară și de nivelul de protecție de care are nevoie și pe care îl poate susține.

Riscurile în asigurările de persoane

Majoritatea persoanelor și familiilor au o dorință puternică de a avea siguranță financiară și protecție împotriva acelor evenimente care le amenință securitatea.

Riscuri legate de persoană sunt riscurile care afectează în mod direct individul. Ele implică posibilitatea pierderii complete sau reducerii venitului câștigat, cheltuieli suplimentare și diminuarea activelor financiare. Există trei riscuri de bază legate de persoană:

risc de supraviețuire;

risc de deces;

risc de pierdere a capacității de muncă.

La asigurările de supraviețuire, asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată, cu condiția ca acesta să fie în viață. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă de bani la dispoziția asigurătorului, sumă care devine exigibilă la expirarea contractului.

Potrivit condițiilor contractuale, asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în viață la expirarea contractului. Dacă însă acesta a decedat anterior expirării termenului de valabilitate a contractului, asigurătorul se consideră eliberat de angajamentul luat prin contract și, ca urmare, nu are nici o obligație față de moștenitorii asiguratului.

Asigurările de deces protejează asiguratul împotriva riscului de deces. Asigurarea de deces îl obligă pe asigurător să achite suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a contractului. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viață, asigurătorul este eliberat de orice obligație față de asigurat. Așadar, asigurarea de deces nu este o asigurare de economisire (capitalizare), ci una de protecție împotriva unui risc determinat.

Cele două asigurări de viață – de supraviețuire și de deces – acoperă fiecare în parte câte un singur risc, creând astfel impresia că una din părți este întotdeauna pedantă. În realitate, supraviețuirea și decesul, constituind riscuri alternative, nu se pot produce niciodată simultan.

Asigurările mixte de viață. Pentru a face mai atractive raporturile sale cu asigurații și pentru a le simplifica sub raport organizatoric, asigurătorul oferă un „produs”, care acoperă ambele riscuri printr-un singur contract, denumit asigurare mixtă de viață. Prin cuprinderea a două riscuri alternative într-un contract de asigurare unic, caracterul contradictoriu al celor două riscuri nu dispare, ci se creează numai impresia că asigurații câștigă în cazul producerii oricărui risc: în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar în caz de supraviețuire, asiguratul încasează personal suma asigurată prevăzută în contract. Este adevărat că asiguratul câștigă în ambele împrejurări, dar acest avantaj îl obține cu prețul aferent acoperirii celor două riscuri distincte, adică cu suportarea primelor datorate atât pentru riscul de deces, cît și pentru cel de supraviețuire.

Condițiile generale și particularitățile asigurărilor de persoane

Asigurările de viață fiind facultative, au la bază contracte de asigurare, prin care se stabilesc obligațiile reciproce ale celor două părți, ale asigurătorului (de a achita suma asigurată în cazul ivirii evenimentului asigurat, respectiv la expirarea asigurării) și ale asiguratului (de a achita la termen, în cuantumul stabilit, primele de asigurare).

Condițiile de asigurare includ și prevederi rezultate din aplicarea bazelor tehnice ale asigurărilor de viață, respectiv dobânda luată în calculul primelor de asigurare și al rezervelor matematice, precum și adaosul pentru cheltuielile de achiziție și administrație a asigurărilor etc.

Aceste prevederi urmăresc încadrarea calculului primelor de asigurare în bazele statistice și eliminarea elementelor care ar putea periclita realizarea echilibrului financiar al asigurărilor de viață, deci vizează buna lor funcționare.

În funcție de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi divizate în:

asigurări de viață ( adică asigurările ce acoperă riscul de supravețuire și deces);

asigurări de persoane, altele decât cele de viață (asigurări de accidente, asigurări de sănătate, etc).

Așadar, asigurările de viață reprezintă o componentă a asigurărilor de persoane, având la bază conceptul de protecție de risc-viață.

Calculul primelor și principiul echivalenței

În asigurările de viață, la baza calculării primelor stau:

indicele de mortalitate și cel de supravețuire, rezultați din Tabela de mortalitate;

nivelul (cota) de dobândă la care se poate fructifica rezerva matematică;

principiul echivalenței (conform căruia totalul obligațiilor asiguratului trebuie să acopere totalul obligațiilor asiguratorului, plățile de sume asigurate, plus cheltuielile aferente administrării asigurărilor, prin luarea în calcul și a dobânzilor de fructificare a rezervei de primă, în favoarea asiguraților, în stabilirea primei nete;

adaosul de primă care cuprinde coeficientul de siguranță pentru eventualele abateri ale mortalității reale față de cea indicată în tabelul de mortalitate: coeficientul de risc aferent asigurării suplimentare (pentru caz de invaliditate permanentă din accident de peste 50%) dacă este prevăzută la forma respectivă de asigurare; cheltuieli cu achiziționarea asigurărilor și cheltuieli de administrare a asiguratorului.

Plata primelor de asigurare este eșalonată dar asigurătorul își asumă riscul de a achita asiguratului suma asigurată în cazul decesului acestuia sau la expirarea perioadei de asigurare în cazul supravețuirii asiguratului.

Vârsta de cuprindere în asigurare

La majoritatea formelor de asigurare, vârsta de cuprindere în asigurare este de la 16 la 60 de ani, care depinde de capacitatea financiară, structura și calitatea portofoliului, poziția societății pe piața asigurărilor, intensitatea concurenței etc.

Cuprinderea selectivă în asigurare, a persoanelor, după starea sănătății și vârstă

Condițiile de asigurare sunt astfel concepute pentru a preveni antiselecția riscurilor. În consecință persoanele bolnave nu sunt cuprinse în asigurare.

Modificarea unor elemente în cursul asigurării

În condițiile de asigurare se stipulează posibilitatea modificării unora din elementele asigurării, între care:

durata asigurării;

durata plății primelor de asigurare;

suma asigurată;

forma de asigurare.

Se precizează totodată că aceste modificări sunt permise la asigurările de viață la care se constituie rezervă de prime, cu excepția asigurărilor temporare de deces, întrucât la aceste asigurări rezerva matematică este redusă.

Dreptul la suma asigurată redusă și la reactivarea asigurării

Condițiile de asigurare prevăd că la asigurările la care se constituie rezervă de prime, în cazul când se încetează plata primelor după ce acestea au fost achitate, o perioadă de timp precizată ca limita minimă (de exemplu cel puțin 1 an, la asigurările mixte care au fost contractate pe durata de 5 ani) asiguratul are dreptul la suma asigurată redusă. Cuantumul sumei asigurate reduse este în funcția de rezerva matematică acumulată până la încetarea plății primelor. Dreptul la suma asigurată redusă se acordă numai la asigurarea de bază (deces și supravețuire), deci, nu și la asigurarea suplimentară pentru cazul de invaliditate permanentă din accident, care este inclusă în toate asigurările mixte.

Reactivarea asigurării, la care s-a întrerupt plata primelor, este un drept al asiguraților, prevăzut în condițiile de asigurare ce decurg din dreptul acestora asupra rezervei matematice constituite. Totuși, reactivarea asigurării este posibilă doar cu respectarea anumitor condiții precizate de asigurător cu privire la intervalul de timp în care poate avea loc și cu privire la procedeul adoptat.

Obținerea sumei de răscumpărare

Condițiile de asigurare precizează dreptul asiguratului la obținerea sumei de răscumpărare în cazul în care, plătind primele de asigurare o perioadă de timp (limita minimă la asigurările mixte fiind de 2 ani, pentru asigurările contractate pe perioada de 5 ani și 3 ani, pentru cele contractate pe perioade mai mari), acesta solicită încetarea contractului, prin plata sumei asigurate. Dreptul asiguratului la obținerea sumei asigurate se argumentează prin faptul că primele de asigurare au fost astfel dimensionate încât să includă și rezerva de prime. Întrucât acesta sistează plata primelor, el are dreptul de a obține de la asigurător suma asigurare redusă, iar dacă renunță la asigurare, are dreptul să I se achite rezerva de prime corespunzătoare asigurării sale, deci, suma de răscumpărare. Această sumă de răscumpărare reprezintă 95% din rezerva de prime, cota care crește cu câte o unitate în fiecare din ultimii 5 ani ai asigurării. Suma respectivă este inferioară sumei totale plătite ca prime și dobănzile aferente, întrucât valoarea acesteia se determină în baza rezervei acumulate minus cheltuielile de achiziție. În primii ani ai perioadei de asigurare, primele de asigurare sunt consumate în proporție ridicată pentru acoperirea riscurilor și cheltuielilor, aportul dobînzilor este nesemnificativ, iar rezerva matematică este prea mică, pentru a nu afecta cuantumul sumei de răscumpărare dacă plata acesteia se impune.

Dobânda la împrumutul acordat în asigurarea de viață

Condițiile de asigurare precizează obligația asiguratului de a plăti dobînda la acest împrumut, chiar dacă s-ar putea spune că “se împrumută din banii săi”. Faptul se justifică, întrucât împrumuturile se acordă din rezerva matematică, ori în acest caz acesta nu mai aduce dobânzi din partea instituției de credit, unde era păstrată ca depozit. Deci asiguratul care a primit împrumutul trebuie să suporte dobânda la imprumut.

57.Asigurarea transportului terestru:

obiecte, riscuri, aspecte juridice, evaluare, contracte, obligațiuni, drepturi, particularități in Republica Moldova; esența asigurărilor de transport terestru, particularitățile asigurărilor de transport terestru, asigurarea maritimă, asigurarea aeronavelor, modalitatea de încheiere a contractului de asigurare, asigurarea Casco, asigurarea Cargo.

Asigurarea autovehiculelor

Deși la început asigurările auto presupuneau acordarea protecției numai pentru vătămări corporale și pagube materiale produse terților, trecerea timpului a adus cu sine noi tipuri de protecție.

De aceea, asigurările auto actualmente nu se limitează numai la asigurarea mijlocului de transport. Din punctul de vedere al utilizării autovehiculelor, asigurările ce pot fi încheiate cuprind mai multe tipuri:

Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului;

Asigurarea răspunderii transportatorului;

Asigurarea autovehiculelor;

Asigurarea de răspundere civilă;

Asigurarea pasagerilor, asigurarea de accidente a persoanelor legal transportate în autovehicul etc.

Pentru asigurarea autovehiculelor este important a defini categoria de autovehicule. Prin acest termen se înțelege nu numai autovehiculele, ci și remorcile trase de autovehicule asigurate.

În practica internațională, clasificarea riscurilor asigurabile în asigurarea de autovehicule ține seama de tipurile de vehicule ce se asigură, datorită varietății mari a acestora. Clasele mari întâlnite sunt următoarele:

autovehicule proprietate privată;

motociclete;

autovehicule comerciale – pentru transportul mărfurilor și pasagerilor;

vehicule agricole și forestiere;

autovehicule speciale, construite sau adaptate pentru o anume utilizare; ca de exemplu macarale, tractoare, ambulanțe, buldozere, excavatoare, echipament pentru extracții și transport rutier, autovehicule speciale pentru transport autovehicule și altele.

a. Asigurarea de avarii a autovehiculelor

Există anumite riscuri, pe care le întâlnim la majoritatea societăților de asigurări, pentru care se acordă protecție. Printre acestea se numără:

– avarii acidentale produse ca urmare a ciocnirii, lovirii sau izbirii cu alte vehicule sau cu orice alte corpuri moblile sau imobile aflate în afara ori în inetriorul autovehiculului asigurat, răsturnării, derapării, zgârierii, căderii (căderea în prăpastie, căderea în apă cu ocazia transbordării, căderii pe autovehicul a unor corpuri, cum ar fi: copaci, blocuri de gheață sau de zăpadă etc.);

– incendiu, precum și pagubele produse din această cauză, cum ar fi: afumare, pătare, carbonizare sau alte distrugeri;

– trăsnet, explozie și pagubele produse când acestea au avut loc la distanță de autovehiculul respectiv;

– ploaie torențială, grindină, inundație, apă rămasă pe sol, furtună, uragan, cutremur de pământ;

– prăbușire sau alunecare de teren;

– greutatea stratului de zăpadă sau de gheață;

-avalanșe de zăpadă, căderea unor corpuri pe construcția în care se află autovehiculul.

b. Asigurarea autovehiculelor pentru riscuri speciale

Asigurarea pentru riscul de furt la autovehicule reprezintă o formă de asigurare specială care acoperă riscul de furt al întregului autovehicul și, de cele mai multe ori, al unor părți componente și accesorii.

Riscurile acoperite în baza acestei condiții sunt:

însușirea arbitrară a autovehiculului de către terță persoană;

furtul autovehiculului și al unor părți componente și accesorii din dotarea acestora, prin efracție sau prin acte de violență;

pagubele produse autovehiculului ca urmare a furtului sau a tentativei de furt;

pagubele produse încăperii, propietatea asiguratului, în care se afla autovehiculul ca urmare a furtului prin efracție sau a tentativei de furt prin efracție al autovehiclulului al unor părți componente sua accesorii din dotarea acestora.

Asigurările CARGO în cadrul transporturilor internaționale

Obiectul asigurãrii: Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului se face facultativ pentru mărfurile (încărcăturile) transportate cu diverse tipuri de mijloace de transport ( pe căile ferate, cu vehicule). Pot fi încheiate contracte de asigurare CARGO de către persoanele fizice și juridice cu reședința în Republica Moldova, precum și de către persoanele din străinătate.

Există un șir de riscuri care sunt acoperite prin asigurarea CARGO. Acestea pot fi grupate coform următoarelor principii:

pagubele provenite prin detereorarea sau distrugerea completă a volumului de încărcătură sau numai a unei părți ca urmare a acțiunii forțelor naturii: incendiului, fulger, inundație, curemur de pămînt, ploaie, grindină, prăbușire sau alunecare de teren;

pagubele provenite prin detereorarea sau distrugerea completă a volumului de încărcătură sau numai a unei părți ca urmare a accidentelor ale mijlocului de transport: explozie, ciocniri, loviri sau izbiri cu alte mijloace de de transport sau cu orice alte bunuri mobile sau impbile aflate în afara mijlocului de transport, căderi, răsturnări, etc;

pagubele provenite din accidente in timpul încărcării, așezării sau descărcării încărcăturilor;

toate cheltuielile necesare și oprtune efectuate în vederea salvării încărcăturii, precum și a mininizării pagubei.

Contractul de asigurare se perfectează în baza cererii (declarației) scrise de asigurat, care trebuie să conțină următoarele date:

denumirea asiguratului;

denumirea corectă a încărcăturii (mărfii);

tipul ambalajului;

numărul de locuri al întreg volumului de încărcătură;

numărul de locuri într-o unitate de transport;

greutatea totală a încărcăturii;

tipul transportului;

denumirea deținătorului mijlocului de transport;

felul de expediere (în vrac, în cisterne);

punctul de plecare;

punctul de destinație;

durata expedierii încărcăturii;

termenul de asigurare;

suma asigurată a încărcăturii;

numărul și data foii de însoțire a însoțire a încărcăturii.

Asiguratul este obligat să indice în cerere și alte informații cunoscute de el despre împrejurările transportării, care au o importanță semnificativă pentru stabilirea gradului de risc.

Asigurarea intră în vigoare la data solicitată de asigurat sau la momentul în care marfa respectivă părăsește depozitul sau locul de depozitare indicat în contractul de asigurare cu scopul transportării, dar nu înainte de încheierea contractului de asigurare și durează pe perioada transportării pînă la sosirea mărfii la destinația indicată în contratul de asigurare.

Suma asigurată este valoarea mărfii inclusă în contractul de asigurare și agreată de asigurător. Ea include: valoarea mărfii potrivit facturii originale sau potrivit valorii de piață la locul expedierii în momentul încheierii contractului, cînd nu există valoarea comercială;

Suma asiguratã:

La asigurarea de tip CARGO, suma poate fi formatã din:

valoarea bunurilor potrivit facturii;

costul transportului și costul asigurãrii dacã acestea nu sunt incluse în valoarea facturii;

cheltuielile și taxele vamale;

alte tipuri de cheltuieli legate cu transportarea mărfii.

Prima de asigurare se determinã prin înmulțirea sumei asigurate cu cota de primă ce variază în funcție de felul transportului.

Răspunderea societății de asigurare:

Începe și înceteazã în mod diferențiat și specific. Ea începe dupã intrarea în vigoare a asigurãrii astfel:

la bunurile transportate pe cale fartă – din momentul primirii bunurilor de cãtre transportator, cu respectarea regulamentului de transport;

la bunurile transportate cu vehicule – din momentul încãrcãrii bunurilor în vehicule.

Rãspunderea societãții de asigurãri înceteazã, de asemenea, în mod diferențiat:

la bunurile transportate cale ferată – din momentul eliberãrii bunurilor cãtre destinatar;

la bunurile transportate cu vehicule – din momentul descãrcãrii acestora din vehicule la destinație.

Societatea de asigurãri are dreptul sã verifice situația realã a bunurilor transportate și sã efectueze, pe aceastã bazã, regularizarea primelor de asigurare în funcție de situația realã.

La survenirea cazului de asigurare, asiguratul sau reprezentantul său este obligat să întreprindă toate măsurile posibile în vederea salvării și păzirii încărcăturii deteriorate și în timp de 24 ore să înștiințeze asigurătorul sau reprezentantul său despre cele întîmplate.

Toate cheltuielile necesare pentru salvarea și păstrarea încărcăturii, precum și pentru preîntîmpinarea deteriorării ei ulterioare sunt efectuate de către asigurat. Cheltuielile, care conform condițiilor de asigurare, urmează a fi compensate, sunt achitate asiguratului de către compania de asigurare la decontarea sumei de despăgubire.

Mărimea daunelor este determinată de către reprezentantul companiei de asigurare cu participarea asiguratului. În caz de divergențe, fiecare din părți poate pretinde ca determinarea pagubei să fie efectuată de către o expertiză independentă. Cheltuielile pentru efectuarea expertizei suplimentare le suportă partea inițiatoare.

La înaintarea cererii de compensare a pagubei, asiguratul sau beneficiarul mărfii este obligat să confirme documental:

a) interesul său pentru bunurile asigurate;

b) producerea cazului asigurat;

c) mărimea pretențiilor sale aferente pagubei.

Documente de bază se consideră:

a) pentru confirmarea interesului în asigurarea încărcăturii – bonurile de livrare, foile de însoțire și alte documente de transpotare, facturile și conturile, dacă din prevederile acestor documente reiese că asiguratul este în drept să dispună de încărcături;

b) pentru demonstrarea producerii cazului asigurat, asiguratul trebuie să prezinte documente de confirmare, eliberate de organele competente;

c) pentru dovedirea mărimii pretențiilor de despăgubire – procesul verbal de constatare a pagubelor produse încărcăturii întocmit de către comisarul de avarie, actele expertizei de estimare a pagubei, alte documente, întocmite conform legislației țării unde s-a produs evenimentul asigurat;

d) actele de achitare a cheltuielilor suportate, conturile aferente pagubei, iar în caz de înaintare a pretențiilor de despăgubire și de rambursare a cheltuielilor și primelor pentru avaria generală – calculul confirmat documentar.

Constatarea, evaluarea și stabilirea despãgubirii

Constatarea pagubei are loc în urma sesizãrii organelor de poliție și înștiințãrii societãții de asigurãri cu privire la producerea pagubei asigurate.

La opțiunile de constatare participã: inspectorul de daune al societãții de asigurare; cãrãușul; organele de poliție; asigurații sau reprezentanții lui; martorii (dupã caz).

Cu aceastã ocazie se întocmește un proces verbal de constatare a pagubei. Evaluarea pagubei are loc în funcție de cantitatea bunurilor prejudiciate și de prețurile de evaluare la data producerii evenimentului asigurat.

Despăgubirea este, în principiu, cel mult egalã cu paguba, cu condiția să nu depășeascã suma asiguratã. Plata despăgubirii se efectuează în cadrul unui termen precizat în contractul de asigurare, în principiu în termen de 30 de zile, în caz de furt sau de dispariție a bunurilor, de la data înștiințării asupra cazului asigurat.

Dacă, ulterior, bunurile sunt recuperate, atunci sumele plătite ca despăgubiri se restituie societății de asigurări.

Asigurările CASCO

În calitate de subiecți ( contractanți ) ai asigurăii CASCO pot fi considerate:

persoanele fizice, care au atins virsta de 18 ani in cazul asigurarii automobilelor, și vîrsta de 16 ani – în cazul asigurării mijloacelor de transport moto;

orice persoană juridică;

persoane fizice și juridice, care activează pe teritoriul Republicii Moldova (ambasade, consulate, reprezentanțe, corespondenți, reprezentanți ai organizațiilor internaționale, întreprinderi mixte);

persoanele fără cetățănie, care locuiesc permanent în Republica Moldova, atunci cînd:

autovehiculul este proprietatea lor;

autovehicolul este luat în arendă în baza contractului de arendă;

dispun de o procură vizată notarial cu dreptul de a deține a utiliza sau a gira autovehicolul dat.

Validitatea asigurării încheiate cu:

persoane fizice se extinde numai asupra asiguratului, soțului (soției lui), sau persoanei care deține din partea asiguratului o procură vizată notarial, însă nu mai mult decît o persoană;

persoane juridice se extinde pentru orice persoană, care este angajată în serviciul asiguratului și conduce autovehicolul cu autorizarea în scris a acesuia.

În calitate de obiecte ale asigurării se consideră autovehiculele pentru transporturi terestre care pot fi grupate în următoarele tipuri:

autovehicule destinate transporturilor de persoane: autoturisme, autobuze, motociclete;

autovehicule destinate transporturilor de bunuri: autocamioane, autofurgoane, autocisterne;

autovehicule speciale:

autovehicule pentru gospodăria comunală (stropitori, măturători, gunoiere);

autovehicule pentru stingerea incendiilor;

autosanitare;

autocamioane, autovehicule pentru explorări geologice, hidrotehnice;

remorci care sunt trase de un autovehicul dintre cele menționate mai sus;

tractoare;

mașini și mecanisme agricole și de construcții autopropulsate (cu autotracțiune) combine, greidere.

Nu pot fi obiecte ale asigurării:

autovehiculele la care lipsește numărul caroseriei și al motorului;

autovehiculele cu deteriorări ale geamurilor, cu avariei sau corozie evidentă a detaliilor caroseriei.

Obiectele asigurării enumerate mai sus sunt prevăzute prin condițiile generale de asigurare. Conform condițiilor de asigurare specială, în calitate de obiect al asigurării poate fi și:

utilajul suplimentar și accesoriile autovehiculelor instalate care nu fac parte din completarea lui conform instrucției uzinei producătoare. Costul total al utilajului suplimentar și al accesoriilor asigurate nu poate depăși 20% din suma asigurată a autovehiculului;

aspectul comercial al autoturismelor. Asigurarea pierderii aspectului comercial se efectuează numai pentru autoturisme, autobuze și microbuze cu excepția mijloacelor de transport de acest tip care sunt în expoatare de mai mult de 5 ani, a căror caroserie a fost revopsită, a celor cu urme de accident, precum și a celor cu semne de distrugere corozivă;

șoferul și pasagerii contra accidentelor.

Riscurile acoperite prin asigurare

avarieri sau distrugeri provocate de riscurile cu caracter natural: trăsnet, furtună, uragan, cutremur de pămînt, inundație, grindină, prăbușire sau alunecare de teren, avalanșe de zăpadă, incendiu, precum și de efecte indirecte ale acestora.

ciocniri, loviri sau izbiri cu alte vehicule sau cu alte corpuri mobile sau imobile aflate în afara sau în interiorul autovehoculului asigurat, căderi (în prăpastie, în apă, din cauza ruperii podului), căderea pe autovehicul a unor corpuri ca: copaci, blocuri de gheață, de zăpadă, bolovani, răsturnări.

furtul autovehicolului, al unor părți componente; pagube de orice fel produse autovehiculului ca urmare a furtului sau a tentativei de furt al autovehiculului, precum și în urma acțiunilor premeditate ale altor persoane.

Șoferul și pasagerul din autovehicul sînt asigurați pentru caz de deces sau vătămări corporale în urma accidentului rutier sau în alte împrejurări legate de exploatarea autovehicolului.

Asigurarea pierderii aspectului comercial se încheie pentru cazurile de devalorizare a calității autovehicolului comparativ cu starea nouă, ca urmare a survenirii riscului asigurate prin contractul de bază.

Toate riscurile descrise mai sus sînt prevăzute prin următoarele cinci variante de asigurare:

Varianta I. (CASCO deplin):

Pentru toate riscurile prevăzute la punctele a), b) și c), inclusiv spargerea geamurilor, cauzată de pietre zburate de subroțile altui autovehicol;

Varianta II. (CASCO parțial):

Numai pentru riscurile prevăzute la punctul b), cu exceptia spargerea geamurilor, cauzată de pietre zburate de subroțile altui autovehicul;

Varianta III. (CASCO parțial):

Pentru riscurile prevăzute la punctele a) și b), inclusiv spargerea geamurilor, în urma acțiunelor directe sau indirecte ale riscurilor prevăzute la punctul a), cu exceptia spargerea geamurilor, cauzată de pietre zburate de subroțile altui autovehicul;

Varianta IV. (CASCO parțial):

Pentru riscurile prevăzute la punctul a) inclusiv spargerea geamurilor, în urma acțiunelor directe sau indirecte ale riscurilor prevăzute la punctul a), cu exceptia spargerea geamurilor, cauzată de pietre zburate de subroțile altui autovehicul;

Varianta V. (asigurarea de tranzit):

Se aplică numai pentru persoane juridice, care practică vînzări de autovehicule în calitate de dealeri ai uzinelor producătoare sau ai caselor de comerț. Se încheie pentru perioada de mînare a autovehiculelor de la 3 pînă la 30 de zile.

În practica societăților de asigurare, din cele mai multe țări, pentru stabilirea primelor de asigurare se au în vedere mai mulți factori, și anume:

statistici privind accidentele de circulație, furturi;

tipul autovehiculului și marca;

valoarea autovehiculului;

riscurile asigurate;

capacitatea cilindrică;

performanțele tehnice;

ușurința reparațiilor, disponibilitatea și accesibilitatea pieselor de schimb;

costul reparațiilor;

atracția pentru hoți;

vîrsta și experiența conducătotului auto;

vechimea mașinii;

istoricul daunelor solicitantului;

starea drumurior, sistemele de semnalizare rutieră.

Generarea unui proces de despăgubire presupune existența dosarului de daune pentru cazul producerii riscului asigurat. Pentru ca la cazul asigurat să fie deschis un dosar de daune, este necesar ca să fie înaintată de către asigurat cererea de despăgubire pentru paguba produsă.

Dosarul de daune va conține, după necesitate:

aviz cu privire la producerea accidentului rutier;

aviz cu privire la despăgubire;

confirmarea valabilității contractului de asigurare (polița de asigurare);

avizul poliției rutiere (altor organe competente);

proces-verbal de constatare a pagubelor;

devizul costului reparației;

proces-verbal privind estimarea costului autovehiculului

alte acte necesare.

Evaluarea pagubei, precum și stabilirea despăgubirii se fac de către asigurator în baza procesului-verbal de examinare și constatare a pagubelor aduse autovehiculului avariat.

În acest act se indică persoana care a efectuat constatarea, care este avarierea, lista defectelor constate care urmează a fi lichidate prin lucrări de reparație.

Cuantumul pagubei este egal cu costul reparației părților componente sau al pieselor avariate ori cu costul înlocuirii acestora, inlcluzînd cheltuielile pentru materiale aferente reparațiilor necesare ca urmare a pagubelor produse. Acestea sunt la prețurile și tarifele practicate de către societatea de asigurare sau de către unitățile de specialitate din Moldova. Se mai includ cheltuieli de transport al autovehiculului la atelierul de reparții, cheltuieliel făcute în vederea limitării pagubelor.

Dacă costul reparației inclusiv cheltuielile pentru materiale depășesc valoarea nouă a părților componente, se ia în considerație valoarea nouă a acestora. Se consideră că a fost necesară revopsirea integrală a autovehiculului cînd părțile avariate din cauze cuprnse în asigurare reprezintă cel puțin 50% din suprafața totală exterioară a autovehiculului respectiv.

În caz de pierdere totală sau de furt al autovehiculului, despăgubirea se acordă la nivelul sumei asigurate stabilite prin contract. Autovehiculul deteriorat rămîne la dispoziția asiguratorului în baza unei cereri scrise din partea acestuia.

Devizul estimativ de reparație a autovehiculului avariat – este un alt act care se include în dosarul de daune.

În polița de asigurare retrasă de la asigurat va fi indicată data întocmirii dosarului de daune. Despăgubirea pentru autovehiculul avariat se plătește de asigurător în timp de o lună după primirea (prezentarea) tuturor documentelor necesare pentru decizia în cauză.

În caz de furt al autovehiculului sau cînd asupra producerii evenimentului respectiv a fost intentat un dosar penal, decizia de acordare sau de refuz în acordarea despăgubirii este soluționată timp de 15 zile.

Asigurarea aeronavelor

Obiectul asigurării sunt navele aeriene aparținând companiilor de transport și asociațiilor sportive care se asigură pentru:

pierderea și avarierea navei;

răspunderea față de pasagerii sau bagajele acestora și pentru mărfurile transportate;

răspunderea civilă față de terți.

Riscurile asigurate

În baza contractului de asigurare se acordă despăgubiri pentru:

pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă ori avarierea navei în timpul zborului, rulării la sol și al staționării la sol;

dispariția aeronavei;

avarii pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;

cheltuielile făcute pentru salvarea și conservarea aeronavelor;

cheltuielile de judecată și arbitraj făcute de asigurat cu ajutorul asigurătorului în scopul formulării pretenției față de terți.

Pierderea fizică directă înseamnă distrugerea completă a aeronavei, fiind imposibilă repunerea ei în stare de funcționare.

Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât cheltuielile implicate: de operațiunile de salvare, de măsurile de limitare a pagubelor, de transport, de reparații și repundere în stare de folosire, depășesc 75% din suma asigurată.

În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală față de terți, asiguratorul acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată, pentru:

vătămarea corporală sau decesul pasagerilor, ca urmare a accidentării acestora la bordul navei sau în cursul operațiilor de îmbarcare / debarcare;

pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor și a bunurilor aflate asupra pasagerilor;

pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;

vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor din afara aeronavelor, cu condiția ca acestea să fi fost cauzate, în mod direct, de aeronavă sau de obiectele desprinse sau căzute din aceasta.

Suma asigurată

Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat și agreate de asigurator și aceste sume nu trebuie să depășească valoarea de înlocuire a aeronavei la data încheierii asigurării.

Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, pentru bagaje și pentru mărfuri, în limita prevăzută de legislația națională, de convențiile internaționale la care țara noastră este parte sau în acordurile încheiate între asigurat și partenerii săi externi.

Despăgubiri

În caz de pierdere fizică directă sau dispariție, asiguratul este despăgubit cu suma asigurată.

În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:

dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costurile necesare, din care se scade valoarea reperelor care pot fi întrebuințate sau valorificate;

dacă aeronava nu poate fi reparată sau dacă reparația nu este justificată, despăgubirea este reprezentată de suma asigurată, din care se scade valoarea reperelor care se pot valorifica.

Perioada asigurată

Asigurarea aeronavelor se poate încheia pentru:

o perioadă determinată de timp;

pentru o călătorie determinată.

Răspunderile asiguratorului

În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, la asigurarea încheiată pentru o perioadă de timp, răspunderea asigurătorului începe și înceteaza la date precise stabilite în polița de asigurare.

La asigurările încheiate pentru o călătorie, răspunderea asiguratorului începe în momentul începerii reparațiilor de îmbarcare a călătorilor sau de încărcare a mărfurilor sau în momentul pornirii motoarelor, în cazul unei călătorii fără pasageri sau mărfuri și încetează în momentul încheierii operațiilor de debarcare sau descărcare a mărfurilor pe aeroportul de destinație sau în momentul opririi motoarelor, în cazul călătoriilor fără pasageri sau mărfuri.

Răspunderea civilă a companiilor de navigație aeriană este reglementată, pe plan internațional, prin:

Convenția de la Varșovia (1929), completată cu Protocolul de la Haga (1955) – aplicabilă transportului de persoane, bagaje sau mărfuri;

Convenția de la Tokyo (1963) – aplicabilă infracțiunilor penale sau actelor care pot compromite securitatea aeronavelor, a persoanelor sau a bunurilor aflate la aeronave;

Convenția de la Roma (1953) – aplicabilă în cazul daunelor provocate terților în afara aeronavei.

Asigurarea maritima

Asigurarea maritima este prima forma de asigurare, inceputul ei se dateaza inca din antichitate, ca urmare a legaturii dintre comert si navigatie maritima.

De-a lungul unei perioade indelungate de timp proprietarii navelor maritime au fost aceiasi ca si proprietarii incarcaturilor ce erau transportate, ca urmare exista o singura polita de asigurare care acoperea riscul pentru nava maritima, cit si incarcaturile. Ulterior s-a trecut la o specializare determinata care a diferentiat persoanele proprietare ale navelor si transportatorii incarcaturilor. Actualmente la nivel international exista 2 tipuri de contracte legate de asigurarea maritima:

asigurarea navelor maritime CASCO

asigurarea incarcaturilor in timpul transportarii pe cale maritima CARGO;

Asig maritima este o ramura a asig generale care protejeaza navele maritime si fluviale, precum si instalatiile folosite in porturi de diverse riscuri.

Riscurile maritime au ca obiect anumite daune a caror posibilitate este mai mult sau mai putin cunoscuta , dar nici intr-un caz nu se apropie de certitudine.

Riscurile maritime pot fi divizate in 2 mari categorii:

riscuri asigurabile;

riscuri excluse.

Riscuri asigurabile: I. Riscuri obisnuite (generale) – orice accident survenit in timpul transportului maritim. Cele mai importante sunt: furtuna, naufragiu (scufundarea navei), esuarea (punerea pe uscat a navei), coliziunea (ciocnirea a 2 nave), abordajul (ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor), aruncarea unei parti din incarcatura peste bord, furtul sau jaful, capturarea si sechestrarea de catre dusmani.

II. Riscuri speciale – se asigura separat in baza unui contract special si asiguratorul stabileste prime de asigurare majorate: scurgerea lichidelor, spargerea materialelor.

Riscuri excluse – asiguratorul nu poarta raspundere in cazul in care ele ar interveni in perioada de valabilitate a contractului (intirzierea sosirii marfurilor la destinatie, majorarea taxelor vamale)

Se deosebesc 3 conditii de asigurare maritima:

Conditia A: cuprinde nivelul cel mai ridicat de protectie. Se acorda protectie pentru toare riscurile asigurabile, se exclud riscurile: razboi sau conflicte militare, greva sau conflicte sociale (contract special).

Conditia B: incendii sau explozii, rasturnare sau scufundare, coliziune, descarcarea navei in port de refugiu, cutremur, eruptie vulcanica, aruncarea marfii peste bord, intrarea apei in nava etc.

Conditia C: incendiu si explozie, scufundare sau rasturnare, descarcarea navei in port de refugiu, aruncarea marfii peste bord.

58.Reasigurări :

necesitate, apariția și evoluția, conținut economic, forme și metode de reasigurare, rol, însemnătate, funcții; organizarea activității de reasigurare în Republica Moldova.

Reasigurarile au aparut dintro necessitate obiectiva si anume din existent unor riscuri foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viata, de accidente etc.).

Aparitia reasigurarilor ca fenomen si reasiguratorilor ca societati specializate de asigurare reunune in vederea desdaunarii colective in fata unui risc aparut odata cu cataclismele asigurate, cu daunele de mari proportii, in fata carora evenimente de genul celor din 11septembrie 2001 sau valurile tsunami au dovedit ca altfel nici nu se poate.

Patria reasigurărilor este considerată Germania. Prima companie de reasigurare a fost fondată de Cologne în anul 1846, apoi a apărut Societatea de reasigurare de la Munhen. În 1885 apare "Societatea rusă de reasigurare", ce se ocupă de reasigurarea riscurilor de incendii. Din sec. XIX-lea pe pozițiile din frunte se află uniuni de asigurare de tip cartel și concern. Un cartel puternic a fost creat în 1874 la Berlin, ce purta caracter interanțional și era constituit din 16 societăți de asigurare (rusești, suedeze, austriece ș.a.) În anul 1920 el îngloba deja 230 societăți din 26 de țări. Factorii determinanți, care au condus la apariția asigurărilor contemporane, sunt cei economici și sociali, dar cel mai important – apariția unei activității raționale capitaliste cu orientare spre valorile raționalității formale.

Dintre factorii economici vom menționa :

a) Schimbarea condițiilor economice generale. Trecerea de la o economie exclusiv agricolă la una diversificată (breasla, industrie, comerț) a dus la creșterea și adîncirea raporturilor dintre oameni și implicit, a cauzelor generatoare de pagube. De asemenea, importanța banilor în relațiile comerciale a favorizat ideea compensației bănești a pagubelor;

b) Dezvoltarea schimburilor internaționale. Succesul marilor tîrguri și înmulțirea expedițiilor pe mare au arătat necesitatea asigurării mărfurilor și navelor împotriva riscurilor în timpul transportării.

La rîndul lor, factorii sociali se referă la:

a) Accentuarea procesului de urbanizare. Concentrarea populației în orașe și apariția noilor tipuri de locuințe au încurajat apariția evenimentelor producătoare de pagube;

b) Organizarea breslelor care a favorizat solidaritatea acestor grupuri, în care membrii lor își acordau ajutor reciproc în caz de pagube.

Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de divizare, a răspunderilor între mai mulți asiguratori, dispersați pe arii geografice cît mai întinse, de menținere a unui echilibru între primele încasate și despăgubirile datorate la fiecare asigurator în parte.Această modalitate de cedare a riscului are un dublu avantaj. Pe de o parte, asiguratul este pus la adăpost de eventualele surprise, iar pe de altă parte, asiguratorul cedînd o parte din risc poate mult mai ușor să facă față obligațiilor din contract.

Necesitatea și esența reasigurărilor

Experiența umană a stabilit că prin alcătuirea unei comunități bazată pe aceleași interese, pierderile se pot împărți între mai multe persoane. Contribuția fiecărui individ este mică, iar fondul constituit va fi folosit numai pentru acoperirea pierderilor suferite de cei prejudiciați.

Această procedură bazată pe solidaritate și ajutor reciproc constituie de fapt un sistem de asigurare mutuală. Teoretic, toți membrii comunității contribuie în mod egal la acoperirea daunelor, însă practic grupul trebuie să aibă posibilitetea de a controla suma necesară înainte de apariției evenimentului astfel încît să poată face imediat față obligațiunilor.

Figura nr.1 Omul și riscul

(Exemplu: Distrugerea unei case de un incendiu)

Odată cu apariția societăților pe acțiuni ce avea ca scop principal obținerea de profituri, stabilizarea primelor de asigurarea a devenit o necesitate strigentă. În realitate, pentru asigurător pot să apară abateri dintre volumul primelor încasate și volumul despăgubirilor achitate. Astfel, dacă balanța înclină în favoarea primelor față de volumul despăgubirilor plătite, atunci asigurătorii înregistrează profit. Dacă situația este inversă, asigurătorul va apela la surse atrase, adică plasamente de capital: depozite bancare, achiziționarea de hîrtii de valoare (acțiuni sau obligațiuni ale statului), afeceri mobiliare sau imobiliare. În acest caz asigurătorul poate ceda o parte din răspunderile asumate.

Cele mai utilizate forme de cedare a riscului sunt:

a) Co-asigurarea;

b) Reasigurarea;

c) Retrocesiunea (retrocedarea).

a) Co-asigurarea, reprezintă o modalitate de cedare a riscului potrivit căreia, datorită valorii mari a bunurilor asigurate, riscul este subscris de mai mulți asigurători. Aceștia, preiau o cotă de risc și pe care o suportă independent. Participarea la decontarea daunelor se face în proporția în care a fost preluat și riscul.

De exemplu: un obiectiv economic a fost evaluat la 10.000. lei. Riscul este preluat de un număr de trei asigurători, în următoarele proporții: A1=50%, A2=30% și A3=20% . Considerînd prima de asigurare ca fiind de 400 lei, atunci contractele de asigurare vor arăta astfel:

CA1=5.000 lei unde CA – contract de asigurare;

Pa1=200 lei Pa – primă de asigurare.

CA2=3.000 lei

Pa2=120 lei

CA3=2.000 lei

Pa3=80 lei

Schematic co-asigurarea arată astfel:

Figura nr. 2 Co-asigurarea

În cazul unei daune, participarea asigurătorilor la decontarea daunelor se face în aceeași proporție. De exemplu: o daună de 3.000 mil lei va fi plătită de cei trei asigurători astfel: A1 = 50% * 3.000 = 1.500 mil lei;

A2 = 30% * 3.000 = 900 mil lei;

A3 = 20% * 3.000 = 600 mil lei..

b) Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de divizare, a răspunderilor între mai mulți asigurători, dispersați pe arii geografice cît mai întinse, de menținerre a unui echilibru între primele încasate și despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.

Această modalitate de cedare a riscului are un dublu avantaj. Pe de o parte, asiguratul este pus la adăpost de eventualele surprize, iar pe de altă parte, asigurătorul cedînd parte din risc poate mult mai ușor să facă față obligațiilor din contract.

Figura nr. 3 Reasigurarea

Pa Pr R – reasigurător;

R.- contract de reasigurare;

C. A. C. R. Pr – Pr – primă de reasigurare.

O parte din

Desp. despăgubire

Reasigurartea este un mod ideal de obținere a protecției de catre reasigurat în timp și spațiu.

Reasiguratul trece asupra altuia acea parte din fiecare risc care, prin apariția fenomenului, îi poate perturba echilibrul financiar. Astfel, reasiguratul își poate păstra o anumită flexibilitate în subscrierea riscurilor, fapt care îi permite să ofere clienților săi servicii mai bune.

c) Retrocesiunea (retrocedarea) este o divizare și mai mare a riscului, potrivit căruia reasigurătorul poate și el să cedeze o parte din riscul pe care și la asumat prin reasigurare. Reasigurătorul se numește retrocedent, iar societatea care preia riscul se numește retrocesionar.

Figura nr. 4 Retrocesiunea

Pa Pr Pr’ C.R’- contract de retro-

cesiune

C.A. C.R. C.R’. Pr’ – primă de retro-

O parte din O parte din cesiune

Desp. despăgubire despăgubire R’- retrocesionar

Retrocedarea sau retrocesiunea reprezintă „o nouă reasigurare încheiată de un reasigurător, prin care acesta transmite o parte din răspunderea preluată prin contractul de reasigurare unei alte instituții sau societăți de asigurări.

Prin această modalitate de dispersare a riscului se realizează o și mai bună acoperire a evenimentelor ce se pot întîmpla, permițînd fiecărui participant să rețină numai acea parte din riscuri pentru care acoperirea este certă.

Retrocedent, este o parte care în schimbul unei prime, se reasigură la rîndul său, la o altă societate de asigurări mai puternică.

Retrocesionar este „acea parte care intervine în contractul de retrocedare și care, în schimbul primelor încasate, preia o parte din riscuri și din sumele asigurate”. Cu cît numărul asigurătorilor, reasigurătorilor, retrocesionarilor este mai mare, șansa plății la timp și la valoarea reală a daunelor ce pot să apară, crește.

Societățile de reasigurări preiau de la asigurători acele riscuri care sunt prea mari pentru capacitatea lor financiară. Astfel, reasigurarea are un rol important din următoarele cauze:

Creșterea capacității de asigurare

Omogenizarea riscurilor

Stabilizarea financiară

Creșterea capacității de asigurare – principalul motiv pentru care se apelează la reasigurare este creșterea capacității de primire în asigurare. În fiecare domeniu de asigurare există risacuricare, datorită dimensiunii sau naturii lor, nu pot fi acoperite în întregime de o singură companie de asigurări.

Omogenizarea riscurilor – producerea riscurilor asigurate duce de obicei la înrăutățirea rezultatelor obținute de compania de asigurări pe o anumită perioadă de timp. Oscilațiile mari ale rezultatelor obținute de un asigurător pot distruge imaginea companiei în fața publicului și pot trezi îngrijorare în rândurile asiguraților și acționarilor.

Stabilizarea financiară – altă funcție importantă a reasigurării este cea financiară. Companiile care practică au o stabilitate financiară mai puternică și un grad de solvabilitate mai ridicat.

Elementele de bază și clasificarea reasigurărilor

În domeniul reasigurărilor se utilizează un șir de noțiuni specifice numai acestui domeniu de activitate. Ele sunt:

Companie cedentă (cedență) – compania care acceptă riscul de la asiguratul său și cedează o parte din acest risc în reasigurarea altor SAs și SRAs;

Reasiguratorul – asigurătorul care acceptă o asigurare de la un asigurător direct (SAs sau SRAs);

Retrocesiune – o nouă reasigurare încheiată de un reasigurator, prin care transmite o parte din răspundere, preluată prin contractul de asigurare, uniei alte SAs sau SRAs;

Retrocedent – partea ce intervine în retrocesiune și care, în schimbul unei prime se reasigură, la rîndul său, la o altă SAs mai puternică;

Retrocesionar – partea care intervine în retrocesiune, și care în schimbul primelor încasate, preia o parte din riscurile și din sumele asigurate;

Bordero – lista riscurilor ce se transmit în reasigurare. Este transmis de către reasigurat reasiguratorului său;

Recapitulație – document trimis de reasigurat reasiguratorului o dată în trimestru, în care se indică lista de borderouri transmise în timpul trimestrului;

Tantiemă- o parte din beneficiu, plătit de reasigurator reasiguratului, pentru care s-au transmis în reasigurare riscuri bine studiate de către reasigurat. Se achită anual din suma beneficiului net;

Excedent – suma riscului care se transmite în reasigurare (o parte din valoarea riscului, care depășește reținerea proprie);

Reținerea proprie – o parte din suma asigurată a riscului de care reasiguratul răspunde singur;

Slip – document trimis de către reasigurat diferitor reasiguratori care conține:

denumirea companiei cedente;

caracteristica obiectului care se transmite în reasigurare;

suma asigurată;

condițiile de asigurare;

cota primei tarifare;

reținerea proprie a companiei cedente

În funcție de modul de repartizare a riscurilor între reasigurat și reasigurător, reasigurarea poate fi proporțională și neproporțională. Schematic clasificarea reasigurărilor poate fi reprezentată astfel:

Schema nr. 1 Clasificarea reasigurărilor

Formele de reasigurare

Principalele contracte de reasigurare proporțională sunt:

contractul de reasigurare cotă parte;

contractul de reasigurare excedent de sumă asigurată.

Caracteristica esențială a acestul tip de contract este că participarea reasiguratului și a reasigurătorului se stabilește sub forma unei cote procentuale din suma asigurată prevăzută în contractul de asigurare.

De exemplu, un asigurator încheie patru contracte de asigurare pentru o societate comercială pentru următoarele riscuri:

obiectivul A – 450 mln.lei

obiectivul B – 800 mln.lei

obiectivul C – 180 mln.lei

obiectivul D – 260 mln.lei

În urma negocierilor s-a stabilit că reținerea companiei cedente este de 30% din fiecare risc subscris. Reținerea proprie se va calcula în felul următor:

obiectivul A – 135 mln.lei (450 mln.lei * 30%)

obiectivul B – 240 mln.lei

obiectivul C – 54 mln.lei

obiectivul D – 78 mln.lei

Dacă reținerea este de 30% atunci înseamnă că reasigurarea va fi 70% din fiecare risc subscris.

obiectivul A – 315 mln.lei (450 mln.lei * 70%)

obiectivul B – 560 mln.lei

obiectivul C – 126 mln.lei

obiectivul D – 182 mln.lei

La contractul de reasigurare „excedent de sumă asigurată” compania cedentă (reasiguratul) cedează numai acele sume pe care nu dorește sau nu poate să le rețină în contul propriu. Reținerea se stabilește automat sub forma unor sume fixe numite „plinul de conservare”. Tot ceea ce depășește această reținere numită excedent se cedează în reasigurare.

Reasiguratul cedează numai acele riscuri care au o frecvență mai mare de apariție. Aceasta este forma ideală pentru reasigurat.

Reasigurarea neproporțională îmbracă două forme principale:

contractul de reasigurare „excedent de daună”;

contractul de reasigurare „oprire de daună”.

În cazul contractului „excedent de daună” reasiguratul și reasigurătorul nu au legătură cu sumele acceptate prin contractele de asigurare sau reasigurare, ci doar cu daunele ce pot să apară ca urmare a apariției evenimentului asigurat. Reasiguratul stabilește o limită monetară în sumă absolută, prin care se crează o zonă de răspundere ce reprezintă reținerea proprie denumită prioritate, franșiză sau prag. Reasigurarea se va face numai pentru valoarea ce depășește prioritatea pentru care, în caz de daună reasigurătorul va despăgubi reasiguratul.

Caracteristic contractului „oprire de daună” este că reținerea reasiguratului se stabilește ca un procent din volumul primelor nete încasate de aceasta, diferența fiind suportată de reasigurător. Participarea reasigurătorului la acoperirea daunei este dependentă de rata daunei.

unde:

Rd – rata daunei

D – mărimea daunelor produse

Pr – prime de reasigurare

Exemplu

Reasiguratul se angajează să acopere daunele produse în cursul anului pînă la nivel de 50% din primele încasate din perioadele de referință, iar reasigurătorul să suporte diferența.

Dacă daunele se ridică pînă la 50%, reasigurătorul nu intervine, dar dacă daunele înregistrează 80%, atunci reasiguratorul participă cu diferența 80% – 50% = 30

Reasigurătorul este interesat ca răspunderea lui să fie stabilită și ca mărime absolută, nu numai ca procent.

Metode de reasigurare

În reasigurarea internațională există două metode de reasigurare și anume:

metoda facultativă;

metoda contractuală.

Metoda facultativă a încheierii unei reasigurări derivă din faptul că reasigurătorul are posibilitatea de a alege, de a accepta sau a refuza afacerea în condițiile impuse de compania cedentă. Aseastă metodă se practică în cazul plasării unui risc singular, în cazul unor riscuri specifice sau cînd metoda contractuală nu oferă partenerilor suficiente condiții. Ținînd cont de faptul că părțile nu sunt obligate să contracteze reasigurarea, adică pe de o parte, compania cedentă care selectează ce anume riscuri plasează reasigurarea și pe de altă parte, reasigurătorul, care va accepta sau nu oferta primită.

Metoda contractuală, spre deosebire de cea facultativă are la bază principiul non selecției din partea părților. Contractul ce se realizează între compania cedentă și reasigurător are ca obiect un ansamblu de riscuri, fără a exista posibilitatea selectării unuia sau unui grup de riscuri. Tot acest ansamblu de riscuri se numește portofoliu.

Denumirea de obligatorie, a acestei metode de reasigurare, derivă din faptul că reasiguratul se obligă să cedeze toate riscurile subscrise, iar reasigurătorul se obligă să le accepte în întregime. Acest tip de contracte se reînnoiesc automat. Din acest motiv costul de administrare este mic.

Functiile asigurarilor

1. Protejeaza asiguratorii directi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot pune in pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face posibila cresterea capacitatii asiguratorului de a primi mai multe riscuri decat ar fi altfel capabil sa accepte.El poate reduce obligatia fata de asigurat trecand excesul de expunere la risc asupra reasiguratorului (prin ceea ce se numeste “dispersia riscului” sau “ pulverizarea riscului”).
2. Ajuta asiguratul sa obtina un grad de stabilitate a ratei pierderilor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioada indelungata (de obicei, cativa ani) prin contracte de protectie contra catastrofeor.
3. Se realizeaza o dispersie mare a riscurilor si prin practica reciprocitatii, prin care asiguratorii primari isi plaseaza contractul de reasigurare pe o baza reciproca, unul altuia, in asa fel incat, compania cedenta va va oferi o parte dintr-un contract al sau unui reasigurator capabil sa-i ofere altul in schimb. In acest fel, fiecare reasigurator isi mareste numarul de riscuri pe care le asigura.
4. Creste flexibilitatea asiguratorului privind dimensiunile si tipurile de riscuri, precum si volumul activitatii pcare acesta-l poate subscrie.
5. Sprijina finantarea operatiunilor de asigurari pentru compania cedenta, facand posibil in acelasi timp ca aceasta sa-si poata creste volumul activitatii mai rapid decat ar putea fara o crestere corespunzatoare a capitalului de baza.
6. Permite societatii cedente sa se retraga dintr-o categorie de afaceri sau o zona geografica pentru o anumita perioada de timp prin cedarea integrala a riscului in reasigurare.
7. Permite companiei cedente sa intre rapid intr-o categorie de afaceri sau o zona geografica prin infiintarea unei reprezentante si dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea si preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce actioneaza deja in acea categorie sau zona.
8. Ofera posibilitatea companiilor cedente da a obtine o gama larga de servicii de la marile companii de reasigurari si de la unii brokeri de reasigurari, care au o experienta mondiala in domeniul asigurarilor.

Principiile de calcul a despagubirii de asig:

CARGO – primului risc;

CASCO – raspunderii proportionale, rasp limitate;

Asigurarea financiara – rasp limitate;

Asigurarea maritima – raspunderii limitate;

Asig aeronavelor – primului risc;

Asig animalelor – primului risc ;