Sisteme Mixte DE Drept
SISTEME MIXTE DE DREPT
CUPRINS
INTRODUCERE
1. ASPECTE ISTORICO-TEORETICE PRIVIND CONSTITUIREA ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI
1.1. Generalități cu privire la definiția dreptului în operele gânditorilor pe parcursul secolelor
1.2. Coraportul dintre stat și drept
1.3. Factorii care determină evoluția dreptului
2. CARACTERISTICA CONSTITUIRII ȘI EVOLUȚIEI MARILOR SISTEME DE DREPT CONTEMPORANE
2.1. Legitățile care au determinat constituirea și dezvoltarea sistemelor contemporane de drept
2.2. Noțiunea de sistem juridic
2.3. Apariția și dezvoltarea sistemului de drept Romano-Germanic
2.4. Caracterizarea tendințelor de dezvoltare a sistemului de Common-Law
2.5. Sisteme mixte de drept
2.6. Interdependența sistemelor de drept contemporane
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Istoria satului cât și a dreptului se pierde în negura timpului. Dreptul este unul din produsele minții și experienței umane cu vechime respectabilă și cu rezistență în timp. Dreptul este un produs al societății, normele sale intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale. Legile reprezintă nucleul ordinii sociale și condițiile bunei derulări a raporturilor umane.
Istoria dreptului arată că în toate timpurile dreptul a aspirat către universal, a manifestat cu alte cuvinte o aspirație de a-și depăși condiția națională, spre a deveni un fenomen universal. Un astfel de drept a fost dreptul roman care s-a aplicat unui mare număr de popoare datorită calităților sale de logică și echitate.
Epoca modernă se caracterizează prin formarea statelor naționale care anihilează acest universalism, fără însă a renunța total la idealul de universalitate. Ea a încercat în primul rând să concilieze acest universalism cu principiul suveranității statelor, căutând să realizeze, cel puțin în anumite sectoare, o apropiere, uniformizare sau chiar unificare legislativă prin tratatele multilaterale.
Actualitatea temei investigate. În lumea contemporană fiecare stat posedă un sistem de drept propriu iar uneori chiar și mai multe drepturi sunt utilizate în același timp pe unul și același teritoriu. Concomitent, există și un drept internațional care vizează reglementarea în plan universal sau regional a raporturilor dintre state. Dreptul în diferite state se exprimă în diferite limbi, după reguli și tehnici deosebite și ele sunt caracteristice unor societăți în care structurile, credințele și obiceiurile sunt foarte diferite. În lumea contemporană există o diversitate de drepturi care se referă la o varietate de reguli pe care ele le conțin. Dar, dreptul nu este doar un ansamblu de norme, el se concretizează într-o anumită epocă, într-o anumită țară și în dependență de anumiți factori istorici, politici, biologici. Dacă însă este să abordăm fenomenul juridic ca atare, atunci el este cu mult mai complex. Fiecare drept în sine constituie un sistem, el utilizează un anumit vocabular, corespunde unor anumite concepte, grupează reguli de anumite categorii, folosește anumite tehnici de exprimare a regulii de drept și anumite metode de interpretare a ei, este legat de anumite concepții cu privire la ordinea socială care determină modul de aplicare și de funcționare a dreptului însuși. Regulile de drept se schimbă de la o epocă la alta dar important este de a determina cadrul în care aceste reguli sunt ordonate, deoarece ele corespund civilizației noastre și a modului nostru de gândire.
Diversitatea drepturilor este infinită dacă e să facem referință doar la conținutul regulii de drept, în schimb ea este mai puțin numeroasă dacă e să concepem elementele mai fundamentale și mai stabile cu care putem descoperi necesitatea unei sau alteia reguli de drept. Scopul acestei lucrări este de a examina procesul de dezvoltare a dreptului ca o evoluție de la formele cele mai simple spre cele complexe ale formelor politici-juridice.
Scopul temei de cercetare. În prezenta lucrare vom încerca prin utilizarea celor mai importanți factori de caracterizarea a dreptului ca istoria apariției, izvoarele dreptului și structura lui să determinăm care sunt legitățile care au acționat la crearea celor mai importante sisteme din lumea contemporană. În acest sens vom încerca mai întâi să abordăm noțiunea de drept și factorii care influențează la configurare a dreptului în orice societate, Mai apoi, ne propunem să dăm o viziune a dreptului ca un sistem care cuprinde mai multe subsisteme care interacționează reciproc între ele și care au un scop comun. Pentru aceasta vom încerca să definim în noțiunea de sistem de drept și componentele sale principale.
Importanta teoretica si valoarea aplicativa. Având la bază aceste concepte vom încerca în capitolul doi să determinăm legitățile care au stat la baza creării sistemelor de drept contemporane și la legătura dintre aceste sisteme la etapa contemporană. Acest studiu va fi realizat după o incursiune istorică și comparativă în fundamentele celor mai importante sisteme de pe glob: sistemul romano-germanic, sistemul de Common-Law și sistemul musulman de drept care prin conceptele lor au influențat dezvoltarea sistemului de drept din lumea întreagă. În acest scop vom folosi lucrările celor mai importanți autori de drept comparat care prin cercetările lor au lăsat urme adânci în știința dreptului comparat contemporan ca, francezul Rene David, germanii K.Zweighert și H.Kots, românii Mircea Djuvara, Leontin Jean Constantinesco și Victor Dan Zlătescu. Bineînțeles, această analiză nu poate fi operată fără contribuția autorilor în istoria statului și dreptului din Republica Moldova ca: A.Smochină, E. Aramă, D.Grama, teoria statului și dreptului ca Gh.Avornic, etc.
Metodologia de cercetare. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc.
Structura tezei. Lucrarea este compusă din două capitole fiecare din ele având ca scop punerea în evidență a acelor factori interni și externi care prin acțiunea lor contribuie la dezvoltarea prezentă a dreptului și la corelația dintre sistemele de drept care se produce în epoca contemporană în statele lumii.
1. ASPECTE ISTORICO-TEORETICE PRIVIND CONSTITUIREA ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI
1.1. Generalități cu privire la definiția dreptului în operele gânditorilor pe parcursul secolelor
Pentru a înțelege instituția conceptului de drept ar trebui mai întâi să observăm semnificația și etimologia termenului de drept. În acest sens trebuie să ținem cont de faptul că tehnica juridică face distincție între drept, lege și justiție. Această noțiune a fost definită de mai mulți autori care au obținut definiții în funcție de realitatea juridică existentă.
Cuvântul ”drept” este folosit în mai multe accepțiuni. El derivă de la latinescul ”directum directus” luat în sens metaforic (”derectus” de la ”dirijo”, care înseamnă drept orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă) și de la verbul latinesc ”dirigere”- a îndrepta, a ordona, a confoma sau conform cu regula. Însă, în limba latină cuvântul care corespundea cuvântului drept era jus (drept, dreptate, justiție). În alte limbi cuvântul drept are aceiași semnificație – droit, la francezi, dirito-la italieni, derecho la spanioli, recht la germanim, right, la englezi [20, p. 28].
Deci, în înțelesul etimologic al termenului, dreptul înseamnă ceea ce este conform cu regula ”Dirigere vitam ad rationis normam”, formulă ce ne revine de la romani și care înseamnă ” a duce viața potrivit anumitor norme imupse de rațiune”. Romanii au mai definit dreptul raportat la morală „Jus est ars bani et aequi”, respectiv ”arta binelui și a echității”, având în vedere faptul că dreptul este în strânsă legătură cu morala. La acest aspect, savantul Voicu C. menționează că în lucrarea sa ”De Republica”, Marcus Tulius Cicero (106-43 î.e.n.), celebru filosof, jurist, orator și om politic al Romei – înțelegea dreptul ca ”o lege adevărată, dreaptă rațiune, conformă cu natura, răspândită în toți, constantă, eternă. Această lege nu este permis să fie abrogată și nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu este alta , alta , alta acum, alta mai târziu, cu o singură lege și eternă și neschimbătoare va cârmui pe toți oamenii în toate timpurile” [26, p. 57]. Deci, dacă e să facem o analiză a acestei definiții observăm că încă din cele mai îndepărtate timpuri Cicero definește ceea ce este dreptul, ce face dreptul, de unde vine dreptul, cum trebuie să fie dreptul. Pentru Cicero, dreptul este mai presus decât rațiunea, viziune pusă la baza dreptului natural și dezvoltată mai târziu de Hugo Grotius.
Cea mai vehementă contestare a teoriei dreptului natural a reprezentat-o Școala Istorică Germană a Dreptului, care consideră dreptul un produs istoric. ”În momentul în care găsim o istorie bazată pe documente, recunoaștem în ele un drept cu caracter propriu poporului căruia el se aplică, ca și limba și obiceiurile acelui popor”, alți reprezentanți ale aceleiași școli istorice afirma: ”precum viața popoarelor se schimbă de-a lungul veacurilor, tot astfel dreptul, ramură a acestei vieți, se schimbă și el cu vremea, se dezvoltă și el odată cu poporul căruia îi aparține și se adaptează diferitelor faza din dezvoltarea lui” [26, p. 58]. După distincția etimologică făcută între conceptele de drept, lege și justiție noi putem defini dreptul în conformitate cu mai multe criterii care le încadrează în patru categorii:
prima definește dreptul după ideea de drept sau just, din punctul de vedere al conținutului;
a doua definește dreptul după izvoare;
a treia definește dreptul după forma pe care o îmbracă normele juridice;
a patra definește dreptul după caracterul normativist [2, p. 128].
Potrivit criteriului ideii de drept, de just, romanii au dat o definiție a dreptului care înseamnă: a trăi în mod cinstit, a nu face rău nimănui și a atribui fiecăruia ceea ce este al său (Honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere). Această definiție aparține lui Ulpianus și se regăsește în Digeste. Ea însă nu face distincția dintre drept și morală și am mai văzut și mai sus că clasicii din Roma antică consideră că dreptul este identificat cu morala.
În a doua jumătate a Evului mediu (secolul al XVIII-lea), apar noi concepții despre drept, influențate în special de religia creștină. Egalitatea în fața lui Dumnezeu este transpusă în relațiile dintre oameni. Sub acest aspect, Vrabie G. îl numește pe Toma d 'Aquino care înțelegea dreptul ca pe o reprezentare a ”proporției între două lucruri”, proporție care ar avea scopul de a stabili egalitatea creștină față de tot ceea ce este drept și just, dar realitatea a demonstrat că acest mod al dreptului poate exista doar în societățile bazate pe egalitate, pe când de-a lungul istoriei au existat sisteme juridice care au apărat inegalitatea. Și astfel, în antichitate, în Evul mediu și chiar în epoca modernă și contemporană s-a dovedit că dreptul n-a exprimat întotdeauna ideea de just, de drept sau de egalitate [25, p. 24].
Definiția dreptului pe baza ideii de drept, de just a fost combinată inițial cu principiile ”dreptului natural”, care pune accentul pe libertatea individuală. În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat Școala sociologică a dreptului în frunte cu Auguste Comte, Leon Duguit, care arătau că ”dreptul este linia, regula de purtare ce se impune indivizilor în societate”. Această regulă este considerată drept garanție a interesului social, fapt ce ar atrage o reacție de masă împotriva persoanei care o încalcă. Conceptul de interes social în drept îmbracă în multe teorii forma solidarității sociale. Această concepție ideologistă asupra dreptului a fost folosită în mod denaturat de majoritatea regimurilor totalitare care au apărut după primul și al doilea război mondial și ideea de drept era folosită discriminatoriu, în funcție de rasă, origine etnică, stare materială etc. Ca element esențial în analiza dreptului este înțelegerea acestuia din perspectiva socială prin ideea de just, de druguste Comte, Leon Duguit, care arătau că ”dreptul este linia, regula de purtare ce se impune indivizilor în societate”. Această regulă este considerată drept garanție a interesului social, fapt ce ar atrage o reacție de masă împotriva persoanei care o încalcă. Conceptul de interes social în drept îmbracă în multe teorii forma solidarității sociale. Această concepție ideologistă asupra dreptului a fost folosită în mod denaturat de majoritatea regimurilor totalitare care au apărut după primul și al doilea război mondial și ideea de drept era folosită discriminatoriu, în funcție de rasă, origine etnică, stare materială etc. Ca element esențial în analiza dreptului este înțelegerea acestuia din perspectiva socială prin ideea de just, de drept, de libertate. Astfel, curentul iluminist și Revoluția franceză au garantat prin lege pentru prima oară libertatea omului. În aceiași perioadă, Imanuil Kant definea dreptul ca pe un concept general ce include condiția în care facultatea de a se dezvolta a fiecăruia se armonizează cu facultatea de a se dezvolta a aproapelui, în baza uni legi universale a libertății. Definiția lui Kant are în vedere în cea mai mare parte aspectul egalității în drept, dar și al libertății.
Mai deosebită, consideră Nicolae Popa, este definiția libertății axată de Montesquieu pe ideea de drept. El spunea că ”libertatea este dreptul de a face tot ceea ce legile permit, iar dacă un cetățean ar putea face ceea ce ele interzic, atunci acesta nu ar mai ave libertate, pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel” [20, p. 113].
Secolul XIX și începutul secolului XX vin cu cele mai multe analize, studii și definiții asupra conceptului de drept care se întemeiază și fundamentează în baza termenilor de libertate și egalitate. Toate curentele și școlile gândirii juridice din această perioadă din Franța, Germania, Austria, Italia etc., (școala dreptului natural, școala pozitivistă, școala sociologică, și mai recent curentul realist) definind dreptul pe baza ideii de just, de drept, îl asociază cu principiile libertății și egalității.
Cât privește definirea dreptului în conformitate cu izvoarele sale, în acest caz se urmărea exprimarea stării de legalitate specifică perioadei post revoluționare franceze. Deși toate izvoarele formale fixau un cadru al libertății se punea accentul pe lege, izvorul suprem, sursa principală de inspirație a dreptului. Definind dreptul după izvoare, trebuie să avem în vedere toate izvoarele dreptului, căci, ponderea acestor izvoare în definirea dreptului nu este aceiași de-a lungul istoriei. Astfel, în epoca romană un rol determinant în constituirea dreptului îl avea dreptul pretorian, ceea ce corespunde astăzi jurisprudenței.
O altă sursă este obiceiul care a constituit și constituie și astăzi un izvor de drept, dar gradul lui de influență în constituirea dreptului nu este același în toate sistemele de drept de pe glob. În statele Europei continentale, prioritatea în constituirea dreptului o deține legea, situație ce nu este întâlnită în Marea Britanie sau SUA, sau în multe state din Asia și Africa. Deci, de aici rezultă că în definirea dreptului după izvoare trebuie să se țină seama de toate izvoarele, și nu doar de lege. Astfel, dreptul apare ca o totalitate de norme specifice dreptului, pe care le găsim în legi, obiceiuri, jurisprudență și doctrină. Doar astfel poate fi definit conceptul de drept în raport de izvoare.
Dacă e să ne referim la definirea dreptului din punct de vedere formal, atunci am menționa că pe parcursul dezvoltării istorice, au fost formulate a varietate întreagă de definiții a dreptului. Însă, totodată definirea acestui concept pune anumite probleme. Una din ele este faptul că realitatea social istorică nu ne oferă un sistem de drept general, universal care să fie valabil tuturor comunităților umane în evoluțiile lor istorice. O majoritate a autorilor reprezintă dreptul ca o totalitate a regulilor de conduită, stabilite sau sancționate de stat, care exprimă voința deținătorilor puterii de stat și a căror aplicare este asigurată prin forța de constrângere a statului [25, p. 26]. Dacă e să facem o comparație a acestor definiții atunci am observa în formularea lor anumite caracteristici comune, și anume:
În primul rând, toate aceste definiții reprezintă dreptul ca o fiind ”totalitatea regulilor de conduită” sau ”totalitatea normelor juridice” care ”reglementează relațiile dintre oameni” sau ”dintr-o societate”.
În al doilea rând, toate aceste definiții, precizează că aceste ”reguli de conduită” sau ”norme juridice” sunt stabilite sau sancționate de stat”.
În al treilea rând, majoritatea sunt de acord că aceste ”reguli de conduită” sau ”norme juridice”, ”stabilite sau sancționate de stat” exprimă „voința clasei dominante” sau ”reprezintă voința întregului popor”.
În al patrulea rând, o bună parte din aceste definiții stipulează că aplicarea acestor ”reguli de conduită” sau „norme juridice” este asigurată prin forța de constrângere a statului.
Bineînțeles, toate aceste elemente servesc pentru a da o amplă definiție a dreptului și pentru a exprima esența sa. Însă, având în vedere dezvoltarea dreptului la etapa contemporană și odată cu aceasta și dezvoltarea științei dreptului, actualmente unii autori propun o definiție mai puțin generalizantă dar cu un caracter complex și detaliat. Luând în considerare cele spuse putem aduce drept exemplu definiția care precizează dreptul ca fiind ”totalitatea normelor juridice, generale și impersonale, strict determinate și obligatorii, stabilite sau sancționate de către stat, care fixează cadrul juridic de organizare a statului și de conducere a societății și care reglementează cele mai importante relații sociale, stabilind căile și mijloacele de apărare, consolidare și dezvoltare a ordinii și a raporturilor sociale, reprezentând voința clasei dominante, iar la etapa contemporană – a majorității populației sau a întregului popor, a căror aplicare și respectare este garantată de către stat, putând fi impusă la nevoie, prin forța de constrângere a statului” [2, p. 153].
Definirea normativistă a dreptului. În acest sens ar trebui de menționat că definițiile normativiste se aseamănă cu definițiile cu cele formulate după criteriul formal și aceasta pentru că formal înseamnă nu doar forma de exprimare a dreptului dar de asemeni elementele acestuia care îl caracterizează sau care îl deosebesc. Și aici putem nota definiția lui J.L.Bergel care arată că dreptul după criteriul normativist, este ansamblul regulilor obligatorii de conduită dintr-o societate, mai mult sau mai puțin organizată, reguli care reglementează raporturile sociale, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin constrângere publică [14, p. 40].
Deci, studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică legată de descifrarea originilor dreptului. Ca instituție ce derivă de la societate el își găsește suportul în relațiile reciproce dintre oameni, dreptul este legat de evoluția generală a societății, de particularitățile societății în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
1.2. Coraportul dintre stat și drept
Studierea problemei statului și dreptului ne obligă să efectuăm o analiză complexă și să formulăm anumite concluzii generale asupra unor puncte de vedere cu privire la sistemul dreptului ca parte integrantă a sistemului social și natural. Or, conform analizei sistemice, este necesar de a lua în considerație diferite legături între sisteme și, totodată evoluția sistemelor. Sub acest aspect, este evident că sistemul dreptului trebuie privit în relațiile sale cu alte sisteme, ”din întregul a cărui parte este și cuprinde o totalitate de relații interne între părțile sale componente” [24, p. 71].
Din paragraful precedent am văzut că omul are posibilitatea de a acționa în dependență de mediul natural, cadrul social și necesitățile sale interioare. Astfel, deducem că libertatea umană nu poate fi altceva decât mișcarea indivizilor în interiorul limitelor impuse de legile naturale corelate cu cele sociale și cu normativitatea socială prescrisă de politic, juridic, moral, religios etc.
Unul dintre cei mai remarcabili analiști ai statului și dreptului este considerat Gheorghe Budeanu, menționează Avornic Gh, care stăruind asupra viziunii ”statului ca o construcție a inteligenței umane” a reușit să argumenteze mai amplu și mai complet ca mulți alți specialiști, ”legătura indisolubilă dintre stat și drept”. ”Statul a fost gândit ca o instituție destinată să funcționeze pe baza unor norme precise, în vederea unei finalități admise de ele. Statul este o reflectare a acestor norme” instituțiile sale îndeplinindu-și rolul și funcțiile statuate prin aceste norme [2, p. 180].
Tot în acest context Gh. Avornic notează și contribuția adusă de profesorul François Perroux care consemna că ”statul este expresia consimțământului comunității, a regulilor pe care le convin membrii comunității respective, societatea asamblându-le cum consideră că este potrivit. Așadar, statul este o creație a normelor juridice, iar instituțiile sale funcționează în temeiul normelor de drept. La rândul lor normele de drept sunt emise în baza unei proceduri riguroase de către organele abilitate ale statului. Aceasta demonstrează relația de interdependență dintre stat și drept și nevoia examinării funcțiilor ce le revin în viața socială dintr-o asemenea perspectivă” [2, p. 181].
Dacă e să ne referim la teoriile liberaliste atunci menționăm că sistemul de drept a oricărei societăți se află în legături direct proporționale cu schimbările sociale, în special cu cele de natură politică și economică. Stabilind relația stat-drept-natură rezultă că dreptul trebuie să favorizeze economia contractuală, iar statul să ocrotească libera inițiativă și competiția în producerea, vinderea, cumpărarea, acumularea de capital, ceea ce impune consacrare legislativă. Deci, dreptul se aplică oamenilor și raporturilor dintre oameni, iar finalitatea dreptului este reglementarea acțiunilor omului într-o societate, instituirea și menținerea ordinii raționale acolo unde natura umană se realizează, iar scopul acestei ordini este securitatea, liniștea și libertatea omului.
În cazul curentului utilitarist, prin teoriile sale se distruge ideea tradițională prin care se consideră că rațiunea reflectă dreptul etern al naturii. Dreptul natural și înseși dreptatea, ca scop al sistemului de drept, sunt privite de utilitariști ca fantezii subiective create de rațiunea umană și nu au o validitate obiectivă. Aceste concepte au fost înlocuite, conform concepțiilor utilitariștilor cu convențiile încheiate între oameni, bazate pe experiențe comune ale umanității și pe care omul le adoptă în interesul său. Contrar acestor păreri, doctrina pozitivismului juridic și normativismul, pin reprezentanții Kelsen și Walini, consideră că dreptul este desprins de orice altă realitate și că fiind o construcție în sine se identifică doar cu statul [2, p. 183].
Am putea considera că aceste două mari instituții dreptul și statul nu pot fi absolut diferite deoarece ele întotdeauna se află în concordanță. Modul în care evoluează statul influențează și dreptul, care dacă e să facem o retrospectivă, este o trecere de la cutume, obiceiuri, morală la un sistem de norme și legi bine sistematizate și logic organizate. Pentru a înțelege mai bine această legătură trebuie să revenim la teoriile ce explică apariția statului. Dacă e să analizăm toate teoriile despre stat vom observa diversitatea lor care se fundamentează pe criterii deosebite dar am putea menționa doar unele dintre cele mai importante:
organiciste, după care statul este un produs natural al formelor primare de asociere umană;
patriarhale, după care statul este o urmare a reunirii mai multor familii, conduse de un șef prin alegerea acestuia de comun acord;
rasiste, bazate pe presupunerea existenței unor popoare inferioare și a altora superioare, menite să domine și să conducă;
psihologică, care se axează pe ideea că există popoare cu gene puternice și cu vocația de stăpânitori ce cuceresc popoarele slabe și cu vocație mai slabă;
eroului manifest, în conformitate cu care la originea statului se află o cucerire, de către un războinic a unui teritoriu pe care îl dă poporului său. Menirea sa este de a cuceri spațiul iar al poporului de a-l face regele său;
economică, potrivit căreia la baza creării statului se află o clasă de oameni bogați ce însușesc surplusul de produs, apoi caută o motivație ideologică a poziției lor.
Dar, am spune că abordările juridice au o valoare incontestabilă în tratarea statului, dar”ele nu pot explica, prin sistemul lor de norme juridice, realitatea de ansamblu a vieții sociale, elementele volitive și morale ale organizațiilor și grupurilor din cadrul societății civile, care îi marchează într-un fel sau altul existența. Din punct de vedere juridic, statul are personalitate morală, poate intra în relații juridice cu terțe persoane, poate contracta ca orice subiect de drept, drepturi și obligații” – ne spune autorul V. Măgureanu, în cadrul analizei factorilor ce împiedică elucidarea exhaustivă a problemei statului [17, p. 176]. Deci, explicarea esenței statului poate fi făcută doar printr-o sinteză a mai multor aspecte, cum ar fi, politic, economic, natural, social și asupra fiecăruia dintre ele prevalând elementul juridic. Am spune deci că puterea este o necesitate în asigurarea cadrului de unitate, continuitate și organizare, indisolubilă pentru supraviețuirea unei comunități. După definiția lui L.Duguit, ”statul este, pur și simplu, produsul unei diferențieri naturale, uneori prea simplă, alteori prea complexă, între oamenii unuia și aceluiași grup social, de unde rezultă ceea ce se numește putere politică, care nu se poate legitima prin ordinea sa, ci numai prin serviciile care le aduce conform regulii de drept” [9, p. 7-8]. Din această opinie am deduce că statul nu poate fi separat de drept, ceea ce este valabil și invers. Într-adevăr acest raport este unul de importanță majoră și de condiționare reciprocă.
Așadar, în linii generale, statul ar fi definit ca o putere organizată asupra unei populații, pe un anumit teritoriu, iar dreptul – ca ansamblu al normelor juridice, stabilite sau sancționate de către stat, strict determinate și obligatorii, care reglementează cele mai importante relații sociale dintre oameni și a căror respectare obligatorie este garantată de către stat, iar în caz de necesitate – prin forța de constrângere a statului. Această problematică a statului și tratarea fenomenului juridic de e poziții globale ne permit să facem o caracterizare a corelației dintre stat și drept.
Conviețuirea oamenilor în societate a pus problema organizării și disciplinării relațiilor dintre ei, de-a lungul existenței lor, în diferite forme de manifestare a comunității umane. Analizată diacronic, viața în colectivitatea umană și-a atins nivelul optim în momentul în care forma de organizare a devenit statul, acesta fiind forma cea mai completă și cea mai corespunzătoare prin care poate fi reglementată viața în comun pe un anumit teritoriu delimitat de frontiere recunoscute internațional. Rațiunile pe care se întemeiază această considerație vizează tocmai relația sau corelația dintre stat și drept. Statul edictează normele juridice, voința statală fiind ca un factor foarte semnificativ printre factorii ce determină sau influențează într-un fel sau altul elaborarea normelor juridice. În situația în care statul nu elaborează direct normele juridice, el are competența de a atribui normelor sociale care aspiră la consacrarea prin drept (obiceiuri, norme sociale, etc) juridicitatea, de a le valida și de a le aplica prin forța sa coercitivă [7, p. 154]. Fără garanția forței publice, a constrângerii statale, dreptul și-ar pierde specificitatea și eficacitatea sa în raport cu alte modalități de reglementare socială.
1.3. Factorii care determină evoluția dreptului
Dreptul, așa cum a fost definit, se înfățișează ca o componentă a realității sociale din partea căreia suportă influențe care-i configurează esența sa. Dreptul nu este o creație spontană și abstractă, el suportă influența directă și indirectă a numeroși factori care îi determină substanța sa. Acești factori sunt denumiți ca factorii de configurarea a dreptului și sunt gripați în trei mari categorii: cadrul natural, cadrul social-politic și cadrul factorului uman.
Cadrul natural sau mediu natural influențează dreptul pin componentele sale principale, respectiv: mediul geografic, factorii biologici, fiziologici și demografici. Necesitatea stabilirii corespondenței legilor cu mediul înconjurător a fost intuită de multă vreme în gândirea politico-juridică. Uneori, accentul fiind pus pe unii factori din această categorie a depășit limitele reale, ei fiind considerați ca factori determinanți. De exemplu, determinismul geografic și teoria geopolitică, exagerarea factorilor biologici etc. În realitate, diferențele dintre epocile dreptului nu consistă în deosebiri climaterice sau geografice, ci în realitățile social-economice diferite în care dreptul este chemat să-și desfășoare acțiunea sa. ”Legile – nota Montesquieu – trebuie să fie potrivite cu condițiile fizice ale țării; cu clima-rece, caldă, sau temperată – cu calitatea solului, cu așezarea, cu întinderea sa…” [16, p. 17]. Prezentarea exagerată a rolului factorilor demografici și biologici s-a soldat cu susțineri aberante, rasiste ce au alimentat conținutul unor legiuiri retrograde, antiumaniste.
Diverse împrejurări naturale, ce nu depind de voința omului, pot prin voința legii constitui cauze de naștere, modificare sau stingere a raporturilor juridic, așa ca nașterea, moartea, curgerea timpului, calamități naturale etc. Curgerea timpului de exemplu poate consolida juridic sau stinge un drept (prescripția extinctivă sau achizitivă), un cutremur poate declanșa un raport juridic de asigurare de bunuri sau persoane etc.
O relevanță aparte în procesul de configurare a dreptului o au factorii biologici sau fiziologici sub aspectul consecințelor pe care însușirile naturale ale oamenilor le au asupra stărilor lor de conștiință i a atitudinilor concrete în mediul social. Deosebirea în drept între capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu se bazează tocmai pe legătura existentă între dezvoltarea fizică a ființei umane și dezvoltarea facultății sale mintale. Vinovăția în dreptul penal presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a se conforma prescripțiilor normelor juridice. Factorul demografic, în toată complexitatea sa exercită o reală influență asupra reglementărilor juridice. În acest sens se evidențiază măsurile legislative adoptate în diferite state pentru stimularea creșterii demografice ( România în anii 1967-1989) prin sancționarea cazurilor de întrerupere ilegală a sarcinii. Există și reglementări juridice pentru limitarea creșterii demografice prin introducerea criteriilor de plănuire familială (Exemplul Chinei). În același context se înscriu reglementările legale cu privire la adopție, precum și regimul juridic al imigranților.
Cu titlu de concluzie am putea spune că factorii care alcătuiesc cadrul natural dispun de o forță specifică de influențare și configurare a dreptului. Însă acțiunea lor nu este independentă, ea este corelată în permanență cu voința și interesul general al societății.
Cadrul social-politic influențează dreptul constituindu-se ca un factor de configurare cu acțiune specifică. Fiind un produs social, dreptul se află într-o permanentă și constructivă relație cu interesele structurilor sociale. Acest factor de configurare are componente complexe a căror funcționare conjugată nu poate rămâne în nici un sistem de drept fără urmări. Evoluția istorică a fenomenului juridic pune în lumină caracterul corelat al acțiunii componentelor acestui factor: economicul, politicul, ideologicul culturalul etc. Urmărirea acestei evoluții atestă tendința unor componente ale cadrului social-politic de a-și subordona dreptul, de a-l transforma într-o tehnică ce ar putea fi substituită oricărui scop, astfel dreptul devenind un element supus al puterii.
Cea mai importantă latură a cadrului social – politic este componenta economică. În orice tip de societate componenta economică este determinată de ideologia caracteristică societății în perioada respectivă.
Asupra dreptului exercită influență și structurile organizatorice ale societății. Aici nu se are în vedere doar statul dar și societățile de interes, grupurile de presiune, grupurile etnice, partidele politice – structuri absolut necesare unei societăți la orice etapă de dezvoltare.
Alături de cadrul natural, în care se reunesc factorii geografic, biologic, fiziologic și demografic, cadrul social politic reprezintă cel mai complex și dinamic factor de configurare a dreptului, cu acțiunea sa specifică. Astăzi, în factorul social politic se încadrează statul, partidele politice, și nu în cele din urmă, societatea civilă, care trebuie să devină o forță în raport cu forța statului și a structurilor politice.
Factorul uman reprezintă în prezent un factor determinant al configurării dreptului datorită caracterului umanitar al reglementărilor care se impun în a doua jumătate a secolului XX. Deci, preocuparea dreptului este de a orienta reglementările sale în scopul respectării drepturilor esențiale ale individului, drepturi care garantează egalitatea deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea sa de a se manifesta nestingherit în temeiul demnității și libertății. A menționa că acest factor prezintă o importanță aparte deoarece dreptul modern național și internațional este influențat de problematica respectării de către autoritățile statelor, a drepturilor fundamentale a omului. Astfel, dimensiunea umană a dreptului tinde să se internaționalizeze, situație care modifică relațiile economice și politice dintre state.
Constituirea de către legiuitor a soluțiilor normative apare deci ca o acțiune condiționată de relații complexe – sociale, economice, spirituale, ideologice, interne sau internaționale. În concluzie am spune că factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse naturale și sociale, din care acesta își trage obiectul, subiectele, conținutul, finalitățile și forma.
2. CARACTERISTICA CONSTITUIRII ȘI EVOLUȚIEI MARILOR SISTEME DE DREPT CONTEMPORANE
2.1. Legitățile care au determinat constituirea și dezvoltarea sistemelor contemporane de drept
O panoramă a marilor sisteme de drept ale lumii contemporane presupune o trecere în revistă a alcătuirilor juridice aplicabile în prezent în diferite state. Coduri, legi, decrete, reglementări juridice de tot felul dar și modul în care sunt aplicate în practică, principiile ce le guvernează, astfel cum sunt deduse de doctrină configurează împreună sistemul juridic național. O analiză a acestor alcătuiri arată că sistemele juridice naționale se grupează în categorii mai largi, definite în raport de o anumită comunitate de principii, explicabilă de mai multe ori prin fenomene de recepție a dreptului unei țări de către alte țări. Istoria dreptului cunoaște câteva mari procese de recepție care au afectat zone deosebit de întinse cuprinzând uneori continente întregi. Primul dintre acestea a fost fenomenul receptării dreptului roman, aplicabil în multe țări ale lumii secole de-a rândul, chiar după căderea imperiului roman.
În Germania sau în Grecia dreptul roman s-a aplicat în mod direct până în secolul trecut, iar în alte țări ca Franța dreptul roman combinat, completat sau amendat de cutumele locale a dat substanță dreptului francez actual. În Germania însă atunci când dreptul roman nu s-a mai aplicat direct, el și-a continuat existența în interpătrundere cu cutumele și legiuirile locale care au dat naștere la ceea ce a fost numit Heutigen Romischer Recht (dreptul roman contemporan). Din fondul normativ a acestor două direcții de dezvoltare s-a format marele sistem romano-germanic. Un alt proces de receptare care a lăsat urme profunde în istoria și geografia dreptului este cel privind dreptul francez. Cuceririle napoleoniene au introdus Codul civil în statele ocupate de armatele franceze și în consecință, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg și alte țări au adoptat Coduri Civile și Comerciale după modelul francez. Mai apoi, legea franceză a devenit aplicabilă în fostele colonii franceze, dintre care cele mai multe, dobândindu-și independența, au rămas totuși în marele sistem romano-germanic. De asemenea, anumite state în care influența culturii și științei juridice franceze a fost preponderentă au adoptat reglementări specifice, inspirate după modelul francez. România și Polonia antebelice ca și Egiptul au adoptat Coduri Civile de inspirație franceză. A urmat mai apoi o recepție de gradul doi în cadrul căreia Spania și Portugalia, foste mari puteri coloniale și-au extins legislația peste ocean.
Statele din America Centrală și cea de Sud la care se adaugă Mexicul, create pe ruinele acestor imperii coloniale, au adoptat Coduri Civile de tip latin. Iar în altă parte a lumii s-a produs fenomenul de receptare a dreptului britanic. Common-law, după cum este denumit acest sistem, născut în Anglia s-a extins în fostele colonii britanice, în Australia, Noua Zenlandă, Canada, unde Common-law a rămas aplicabil și în prezent. În unele state anglofone din Africa el se aplică de asemenea, alături de noile reglementări și uneori de cutumele tribale. În India s-a realizat un sistem de o extremă originalitate, din fuziunea dreptului hindus tradițional cu dreptul britanic – care pentru prima dată în lume a fost codificat. Un fenomen destul de interesant a avut loc în Statele Unite ale Americii cu excepția Luizianei, fostă colonie franceză care a receptat dreptul francez. Aici, Common-law adus de coloniștii englezi a fost recepționat dar într-un proces de evoluție interesantă, adaptându-se structurii feudale a Statelor Unite și a modului de viață american. Din această influență a rezultat un sistem juridic sensibil diferit de cel originar [8, p. 15].
Exemple de recepție dar la o scară mai mică se întâlnesc și în alte cazuri. Astfel, dreptul elvețian – care el însuși este fructul unei îmbinări dintre surse germane și franceze – a fost adoptat în Turcia [27, p. 146].
Pe calea unor astfel de procese, sistemele naționale se grupează în mai multe sisteme de drept și configurează în prezent geografia lumii juridice. Dar, între mentalitățile juridice și între reglementările pozitive din diferite țări există deosebiri atât de însemnate, încât sub multe aspecte, conceptul de drept apare atât de strâns legat de o anumită țară încât e greu să o înțelegi fără a-i cunoaște legislația.
Dar, cu toate acestea, gruparea sistemelor naționale în mari familii de drept capătă o înfățișare distinctă în cazul fiecărei ramuri de drept. Căutând criteriile ce trebuie avute în vedere la împărțirea sistemelor naționale în mari sisteme sau familii juridice am evidenția că preocupările cercetătorilor în domeniul dat sunt mult mai vechi însă problema structurii marilor sisteme de drept, ca o premisă necesară oricărei cercetări, nu s-a putut pune decât după primul război mondial și se datorează influenței pe care a avut-o școala comparatistă inițiată de englezul Guteridge și continuată de elevii acestuia francezul Rene David și englezul Hamson. Începând cu anul 1900, dată crucială în istoria dreptului comparat legată de primul congres de , în literatura de specialitate s-au făcut numeroase încercări de clasificare a marilor sisteme de drept.
Unul dintre primii care a propus o clasificare a fost francezul Esmein în anul 1900. El a combinat criteriile istorice, geografice și religioase și a propus de distins cinci familii de drept: familia ce provine din dreptul roman, familia germanică, familia anglo-saxonă, familia slavă și dreptul musulman [27, p. 147]. Dar problema lui Esmein a fost că el ignora la acea etapă dreptul Asiei și a Africii. Unele clasificări au fost pe deplin infirmate de știință, cum a fost teoria promovată de statele fasciste, care își găsea în ”rasă”criteriul de clasificare. Potrivit acestei clasificări, precursorul căreia a fost Sauser-Hall, sistemele juridice moderne s-ar fi împărțit într-un sistem indo-european cu sistemele latin, german și englez, un sistem mongol, unul semit și unul barbar [28, p. 19]. Consecințele unei asemenea clasificări erau bizare, astfel, dreptul egiptean – trebuia socotit drept latin, întrucât sistemul egiptean era receptat din Franța, în timp ce sistemul ceh era considerat drept germanic pentru că unele reglementări cehe erau receptate din dreptul german.
Un alt autor reputat, Levz Ullman, își fundamenta împărțirea pe faptul rolului predominant într-un anumit sistem de drept al legii, cutumei sau religiei. La acest subiect am aminti și lucrarea lui Rene David formulată în tratatul său de drept comparat din 1950. Potrivit acesteia în lume ar exista cinci sisteme principale de drept. Primul ar fi cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creștine, pe principiile politice și sociale ale democrației liberale și pe o structură economică capitalistă. Cel de-al doilea este sistemul numit în 1950 „al lumii sovietice” profund diferit de precedentul din cauza structurii orânduirii sociale căruia i se aplică. Cel de-al treilea, potrivit lui Rene David este sistemul islamic care nu poate fi redus nici la unul din sistemele precedente, dat fiind baza sa teologică și legătura strânsă care unește în islam dreptul cu religia. Al patrulea este dreptul hindus, drept tradiționalist și el dar care se sprijină pe o bază filosofică proprie, diferită atât de cea a țărilor creștine cât și de cea a lumii musulmane. Cel de-al cincilea ar fi fost, potrivit autorului, sistemul chinez tradițional [8, p. 15]. În această primă clasificare făcută de marele cercetător Rene David este de reținut locul care i se acordă dreptului sovietic. Spre deosebire de alte clasificări, autorul nu recurge în prima sa variantă la opoziția dintre sistemele romano-germanic (francez și german) pe de o parte și cel de Common-Law pe de altă parte, incluzându-le pe ambele în conceptul de „sistem al lumii occidentale”. Dar, mai târziu, odată cu schimbarea evenimentelor și a concepției sale, în noua sa lucrare din 1992 el schimbă această clasificare. Renunțând la considerarea globală a sistemelor lumii occidentale, autorul distinge o familie romano-germanică, o familie de Common-Law, una a dreptului socialist și una a sistemelor filosofice și religioase [8, p. 17].
O altă tentativă de clasificare a fost făcută de autorul spaniol Felippe de Sola Canizares [31]. El distinge în lume doar trei grupe de sistem: cele occidentale, cele socialiste și cele religioase. O critică aspră a fost adusă acestei clasificări de savantul francez Rene Rodiere care, la rândul său propune o clasificare care este considerată cea mai incompletă din cele citate anterior de alți autori occidentali. Rodiere propune trei grupe distingând, pe de o parte, un grup continental în care include dreptul, francez, german, spaniol etc., unul de Common-Law în care include drepturile Regatului Unit, al diferitelor țări din Commonwealth și al statelor Unite ale Americii și în sfârșit unul al țărilor socialiste. Autorul refuză să ia în considerare alte sisteme juridice și astfel marile sisteme tradiționale rămân dincolo de optica pe care autorul o are asupra lumii juridice contemporane [8, p. 5]. O încercare de clasificare superioară este datorată lui Marc Ancel. Comparatistul francez distinge ”trei grupe esențiale” de regimuri juridice perfect determinate și două grupe complementare, mai puțin conturate. „Grupele esențiale” sunt sistemul romano-germanic caracterizat prin descendența sa romană și tendința de codificare,- sistemul de Common-Law și cel al „statelor socialiste”. În afara acestora autorul menționează grupele „complementare”, sistemele de drept religios și sistemul țărilor din lumea a treia aflate după dobândirea independenței naționale [4, p. 36].
Încercându-se de a face anumite clasificări s-a decis de a propune o serie de criterii pentru a defini sistemele juridice și de a alcătui un tablou al tuturor criteriilor care au stat la baza încercărilor de clasificare. Acestea sunt: natura și rolul, originea și istoria, izvoarele, autonomia doctrinară, tehnica legislativă, structurile juridice, terminologia, conceptele și instituțiile, profesionalismul dreptului, influența societății, ideologia, dinamica sistemului, numărul subiectelor de drept care sunt supuse, cultura etc. După cum vedem doar unele din aceste criterii poartă un caracter juridic iar altele nu. În acest sens s-ar pune problema care din aceste criterii pot și reținute pentru a avea o clasificare științifică a marilor sisteme de drept și a evoluției lor. În principiu, s-a propus de a reține doar acele criterii care au un caracter definitoriu și care sunt atestate de majoritatea autorilor.
La acest subiect este interesantă ideea autorilor germani Zweigert și Kotz care recurg la conceptele funcționale. Ei împart sistemele de drept după cinci indici importanți care sunt: originea și evoluția istorică, modul de raționament juridic dominant, instituțiile juridice deosebite, izvoarele dreptului și metodele de interpretare și factorii ideologici. În conformitate cu aceste criterii ei împart lumea contemporană în opt regiuni de drept: drepturile romaniste, drepturile germanice, drepturile nordice, Common-Law, drepturile socialiste, drepturile din Extremul Orient, dreptul islamic și dreptul hindus [28, p. 21].
În literatura de specialitate contemporană se consideră că cea mai potrivită clasificare a fost făcută de renumitul savant francez Rene David care pornește în studiul său de la definirea noțiunii de sistem juridic. Deci, sistemul juridic, după Rene David, este un sistem în care regulile de drept prezintă o structură omogenă combinându-se logic între ele și care sunt guvernate de un anumit număr de principii fundamentale [8, p. 15]. În analiza sa Rene David a pus în evidență acei factori care conturează marile sisteme de drept contemporane.
Primul va fi structura izvoarelor dreptului. Este incontestabil că fiecare sistem de drept are o configurație proprie a izvoarelor. Marele sistem romano-germanic fiind rezultatul fuziunii primare dintre cutumă și dreptul roman se axează în principal pe două izvoare de drept: legea scrisă și cutuma. Marele sistem de Common-Law are ca izvor principal jurisprudența – practica instanțelor de judecată care acționează în numele principiului precedentului judiciar pe când legea scrisă și cutuma ocupă o poziție secundară. Dreptul islamic este un drept al cărui izvor principal este Coranul în jurul căruia sunt plasate și alte izvoare de drept.
Cel de-al doilea criteriu ce trebuie de luat în considerație este originea istorică comună a dreptului dintr-un anumit mare sistem. Astfel sistemul romano-germanic este rezultatul a două mari fenomene de recepție: primul, al dreptului roman, al doilea a celui francez și a celui german marcate în primul rând de codurile civile a celor două state. Apoi, dreptul francez a făcut obiectul unui al doilea val de recepție prin intermediul drepturilor spaniol, portughez și italian care receptaseră dreptul francez. Cât privește dreptul islamic, acesta s-a răspândit la toate popoarele care au primit religia islamică datorită expansionismului arab și cel otoman. Dreptul hindus este și el sistemul juridic al popoarelor care au practicat religia hindusă.
Mai este de amintit încă un criteriu care este considerat esențial de mulți juriști consacrați, așa ca Rene David. O mentalitate juridică specifică, mentalitate care își pune amprenta pe întregul fel de a fi al vieții juridice din cadrul sistemului [7, p. 22].
Iată că în raport cu aceste criterii și s-au făcut divizările lumii contemporane în mari sisteme de drept, care însă ridică o serie întreagă de alte probleme. În cadrul dreptului occidental se deosebesc cel puțin două familii de drept. Prima, este marea familie romano-germanică. Grupând sistemul juridic francez și sistemele naționale în înrudite, italian, spaniol, portughez, belgian, român, cele din America Latină precum și cel german, această mare familie în care sistemele naționale s-au format pe baza celui roman se caracterizează prin preponderența legii scrise. Specifica acestor sisteme este existența codurilor civile, comerciale și altele. O altă particularitate specifică este împărțirea pe ramuri de drept, fiecare cu metodele sale specifice, cea mai importantă fiind divizarea în drept public și drept privat. O problemă specială în acest context este ridicată de dreptul țărilor scandinave. Unii autori văd în dreptul țărilor nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia, Islanda) un mare sistem de drept deosebit de cel romano-germanic cât și de cel de Common-Law, dar care este totuși studiat în cadrul sistemului romano-germanic [31].
Structura internă a dreptului englez sau a Common-Law este diferită de cea a dreptului romano-germanic. Regulile esențiale ale dreptului civil au origine jurisprudențială. Trebuie de notat că Anglia nu are nici măcar constituție scrisă având doar câteva legi cu caracter constituțional care însă nu acoperă aria raporturilor juridice constituționale. Instrumentul principal al dreptului este regula precedentului potrivit căreia hotărârea unei instanțe superioare devine obligatorie pentru instanța ce a soluționat un caz similar. Pe această cale, datorită obligativității precedentului s-a creat în decursul deceniilor sau chiar a secolelor un întreg sistem juridic ca și cel din țările occidentale. Un element caracteristic al sistemului de Common-Law este și inexistența conceptului de ramură de drept. Împărțirea tipică a dreptului de Common-Law n-are nimic comun cu diviziunea romanistă a ramurilor dreptului. În Common-Law, în Equity cât și în Satute law, întâlnim atât reguli de drept public cât și de drept privat. Iată de ce dreptul romano-germanic și cel de Common-Law formează două mari sisteme de drept deosebite. De altfel, sistemul de Common-Law nu este unitar. Dreptului britanic i se alătură dreptul Statelor Unite ale Americii care are o structură proprie, particularități marcante și o evoluție deosebită de primul. Este indiscutabil faptul că dreptul dominioanelor britanice a suferit o evoluție care le-a îndepărtat în mod considerabil de dreptul metropolei. Tot astfel, dreptul în anumite state ale Asii și Africii, foste colonii britanice, a fost păstrat însă a făcut obiectul unor evoluții spectaculoase. Este suficient doar să amintim dreptul Indiei în care domenii însemnate ale dreptului britanic au fost codificate [8, p. 28].
Prezentând o altă grupare de inspirație religioasă, creată în timpul Evului mediu, păstrând unele elemente medievale, aceste sisteme nu pot fi reduse la nici unul dintre sistemele juridice europene sau americane. Este de amintit dreptul musulman, dar alături de el și altele ca dreptul ebraic, hindus, chinez, japonez. Există în țările unde aceste sisteme sunt aplicate un adevărat dualism juridic. Cel mai adesea sistemele tradiționale religioase sunt incomplete privind în deosebi materia persoanelor, familiei, succesiunilor. Ele sunt completate-uneori chiar dublate – în anumite state care s-au modernizat cu o legislație scrisă care uneori promovează principii și reglementări diferite de cele ale dreptului tradițional. Astfel, unele state islamice cum ar fi Egiptul, Algeria, Irakul, Siria care au adoptat reglementări moderne fără a înlătura dreptul islamic, ori Israelul, care a adoptat un drept statal opus uneori de-a dreptul celui rabinic tradițional
2.2. Noțiunea de sistem juridic
Realitatea contemporană și dezvoltarea istorică a societății umane demonstrează că atât dreptul, cât și statul, fiecare în parte nu reprezintă un ansamblu complex și untar, autostabil, autoorganizat și autoreglat, de elemente ordonate într-o legătură reciprocă. Fiecare din ele în parte, au legitățile sale proprii de dezvoltare, care împreună cu interacțiunile interioare existente și cele dintre acestea și sistemul respectiv, alcătuiesc un întreg. Totodată, subordonându-se legilor proprii sistemului, ele formează o unitate interioară specifică, dar și interacționează cu mediul exterior, influențându-l și fiind influențat de acesta, funcționând controlat în vederea realizării unor obiective determinate.
Adică, fiecare din aceste două realități luate separat reprezintă un sistem, dar care se subordonează unui alt sistem cu un mai mare grad de generalitate. Din această cauză, fenomenul statului și dreptului nu pot fi analizate în totalitate dacă nu vom lua în considerație viziunea asupra teoriei sistemului. Conform opiniei întemeietorului teoriei generale a sistemelor Ludwig von Bertalanffy, un sistem poate fi definit ca un ansamblu de elemente aflate în interacțiune. Deci, un sistem nu poate fi perceput ca pe un simplu conglomerat de părți componente, deoarece ”el se constituie ca un ansamblu de elemente în interacțiune, care depind reciproc unele de altele, cu proprietăți specifice, ca o formațiune distinctă, relativ autonomă, în raport cu altele” [24, p. 70].
Luând în vedere faptul că dreptul este un tip specific de realitate, abordarea sistemică aplicată în cadrul acestuia va dezvălui capacitățile părților componente de a intra în interacțiuni, modul cum evoluează, se dezvoltă sau se produc anumite schimbări. Dacă e să abordăm sistemul dreptului prin referință la interacțiunile interne atunci vom vorbi despre legăturile proprii obiectului, fenomenului, procesului dreptului. De exemplu, un act normativ este un sistem ce presupune legături interioare, interdependențe între normele conținute. Un act normativ este un ansamblu de norme juridice, structurat și organizat tehnico-legislativ și formulat lingvistic, edictat de autoritatea legiuitoare.
Dacă e să facem referință la legăturile exterioare, atunci acestea redau raporturile sociale, deoarece realitatea juridică nu poate fi separată de celelalte domenii ale societății, fiind influențată de acestea și exercitând, la rândul său, o influență asupra lor. Relațiile exterioare pot fi concretizate prin așa interacțiuni ca drept-morală, drept-politică, drept-religie.
Conform opiniei profesorului C.Stroe, caracteristicile generale ale oricărui sistem sunt:
Integralitatea, ceea ce înseamnă că un sistem este un întreg mai mult sau mai puțin coerent. El va poseda caracteristici deosebite pe care fiecare component al său nu le deține, adică va reprezenta ceva mai mult decât o simplă sumare a elementelor;
Relativitatea, adică fiecare sistem se caracterizează prin raporturi interioare dar și exterioare, incluzându-se în sisteme cu un mai mare grad de generalitate. Astfel, dreptul este un subsistem al sistemului social dar în același timp are subsisteme interioare cum sunt ramurile de drept;
Istoricitatea, adică fiecare sistem apare la o anumită perioadă istorică, se dezvoltă, se modifică sau chiar dispare;
Autoreglarea, acesta fiind o proprietate a sistemului ce presupune capacitatea de control a sistemului asupra exercitării propriilor acțiuni. Prin capacitatea de autoreglare sistemul își menține valoarea, se adaptează schimbărilor. Acest fapt îi asigură funcționalitatea optimă.
Referindu-ne la abordarea sistemică a fenomenului dreptului se conturează anumite proprietăți și particularități specifice, care pot fi evidențiate și considerate ca trăsături definitorii. Dreptul ca tip de sistem este unul de natură organică care a luat naștere, se menține și funcționează pe baza a ceea ce a fost numit lege, aceasta exprimând caracterele funcționale și evolutive ale unui ansamblu structurat.
Ca sistem de tip organic, el presupune o mulțime de părți componente, care se constituie în subsistem sau sisteme, aflate în relații determinate, formând o totalitate structurală, orientată spre realizarea unor anumite finalități. Între elementele acestei mulțimi există o concordanță, fapt ce face din această mulțime o totalitate, un sistem. Din cele spuse de rezultă că în teoria dreptului analiza de sistem se poate utiliza în mai multe moduri: de exemplu, ar putea fi aplicată referitor la sistemul legislației, referitor la sistemul dreptului și chiar în privința sistemului juridic Tendințele sistemului dreptului de a realiza finalitățile sale constituie funcția sau funcțiile sistemului. Analiza sistemică a dreptului scoate în evidență următoarele caracteristici specifice acestuia:
Sistemul dreptului se caracterizează prin diferențierea (specializarea) ramurilor sale și în același timp prin integrare;
Sistemul dreptului se caracterizează prin integralitate, adică caracteristicile lui rezultă din interacțiunea dintre componente și nu din suma proprietăților acestora;
Sistemul dreptului se caracterizează prin autoorganizare, adică este dinamic și flexibil, ceea ce îi permite să se adapteze cu ușurință la schimbările sociale;
Sistemul dreptului se caracterizează prin conservativitate, ceea ce înseamnă că stabilitatea formelor sale garantează stabilitatea relativă a ordinii sociale normative;
Sistemul dreptului se caracterizează prin permeabilitate internă, adică condiționare reciprocă a componentelor sale interne și permeabilitate externă, adică sistemul dreptului interacționează cu alte sisteme sociale, nejuridice.
Faptul că în interiorul sistemului juridic se fac în permanență schimbări nu afectează sistemul în întregime dar confirmă caracterul său elastic și deschiderea în sistemul social. Prin esența sa, dreptul este un fenomen de o extremă complexitate aflat într-un proces evolutiv care implică permanente transformări în conținutul său normativ, modificări în conținutul și structura instituțiilor i ramurilor de drept. Acest proces evolutiv se realizează sun influența și acompaniamentul factorilor economici, politico-ideologici, culturali, sociali etc. În dreptul modern este acceptată ideea că nu poate exista o legislație veșnică, un drept imuabil care să fie dat odată pentru totdeauna. Istoria universală a dreptului evidențiază diversitatea sistemelor de drept, corespunzătoare etapelor din evoluția statului. În cercetarea sistemelor de drept, știința dreptului utilizează metoda tipologică, adică implică neluarea în considerare a diferențelor individuale, nesemnificative. Tipologia dreptului ia în considerare apartenența la un bazin de civilizație juridică și dependența de tipul sistemelor de organizare economico-socială. Astfel, plecând de la dependența dreptului de tipul sistemelor de organizare economico-socială, sistemele de drept se clasifică în: drept sclavagist, drept feudal, drept burghez, drept socialist. Potrivit criteriului apartenenței dreptului la un bazin de civilizație juridică, în dreptul comparat s-a realizat o altă tipologie, respectiv familia de drept. Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naționale în raport cu trăsăturile comune ale acestora. În cele ce urmează vom încerca să definim condițiile și criteriile care acționat asupra dreptului pentru a se constitui în ceea ce astăzi numim sisteme de drept contemporan. În acest sens, vom continua cu studiul asupra condițiilor istorice de apariție a cestora și cu caracteristicile cele mai deosebite ale sistemelor de drept constituite actualmente în lume.
2.3. Apariția și dezvoltarea sistemului de drept Romano-Germanic
În panorama sistemelor de drept contemporane o importanță deosebită îi aparține marelui sistem de drept romano-germanic. Aceasta nu pentru că ar fi unul dintre cele mai vechi, dar datorită locului însemnat pe care îl are în lumea contemporană, ducând mai departe principiile dreptului roman, reprezentând un adevărat atelier în care au fost forjate mai multe concepte juridice moderne și fiind răspândit astăzi nu numai în Europa, ci și în America Centrală și de Sud, precum și în Africa.
Marele sistem de drept romano-germanic nu este rezultatul unei fuziuni dintre dreptul roman și cutumele germanice, dar atât elementul romanistic cât și cel germanic au exercitat în procesul său de formare o influență hotărâtoare [27, p. 146]. Sub denumirea de mai sus se înțelege marele sistem juridic contemporan, care include sistemele francez și german și cele înrudite cu acestea. Această denumire este convențională deoarece un număr mare de sisteme naționale nu își găsesc sorgintea în nici unul din aceste două drepturi, ci reprezintă rezultatul exportului de legislație practicat de state ce au deținut cândva întinse imperii coloniale, ca Spania, Portugalia sau Italia. Însă, această alăturare poate suscita anumite nedumeriri deoarece cei care au avut un anumit contact cu ambele lumi juridice – franceză și germană – au remarcat evidente deosebiri de mentalitate, de mod de abordare a fenomenului juridic, de terminologie și chiar de conținut al unor instituți [27, p. 147].
O analiză aprofundată demonstrează însă că deosebirile sunt departe de a fi esențiale. Cele două sisteme naționale au o bogată moștenire comună provenită din dreptul roman pe de o parte, din dreptul cutumiar germanic, care a influențat nu doar legislația modern germană, dar și cutumele franceze ce au stat la baza codificărilor napoleoniene pe de altă parte. In ambele sisteme rolul de izvor de drept permanent îl joacă legea, tendința de codificare, ilustrată de apariția codurilor civile și comerciale, tendință ce își pune amprenta pe înfățișarea istmului, reprezintă una din cele mai însemnate trăsături de unire. Deși există, unele concepte diferite, fondul major noțional al celor două sisteme este identic, în primul rând datorită faptului că ele au o origine comună. Puternica influență a dreptului roman a adus la o anumită identitate de optică la toți juriștii așa-numiți „continentali” [4, p. 39].
Autorii care au cercetat istoria dreptului european sunt de acord că momentul apariției dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII al erei noastre. Astfel, cum arată R.David, elementele juridice au existat și înainte de această dată. Exista bineînțeles dreptul roman care se aplica pe acest teritorii, mai existau și cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre care rolul preponderent l-au avut cutumele franceze și germane și odată cu trecerea secolelor s-a sintetizat și conturat un nous item de drept. Un rol deosebit în acest sens l-au avut universitățile medievale, care erau pe atunci adevărate focare ale culturii timpului. În universitățile italiene, franceze și germane marii juriști ai epocii au creat o doctrină juridică cu caracter universal.
Prima etapă a procesului de universalizare a dreptului a constituit-o evident, recepția dreptului roman, care a conferit Europei un sistem mai mult sau mai puțin unitar. După căderea Imperiului Roman Europa s-a trezit împărțită în nenumărate state care s-au grăbit să-și formeze sisteme juridice proprii, iar contribuția universităților europene venea împotriva acestei tendințe de fărâmițare prin crearea unui corp de principii și de reguli universal aplicabile. Așadar, universitățile erau înclinate să întreprindă o operă de sinteză și să apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezenta dreptul roman, cu prestigiul și perfecțiunea sa formală, superior, incontestabil, din punct de vedere tehnico-juridic, cutumelor locale, mijloc excelent în opera de unificare națională care începuse în Germania și Italia.
Din secolul al XIII, dreptul roman dobândește pe această cale din ce în ce mai mult teren în Europa. Este unul din aspectele revenirii la dreptul roman și de transmitere a lui la popoare care avuseseră inițial alte sisteme de drept. Procesul de receptare a dreptului roman s-a lovit astfel de forța cutumei. Desigur, acestea reprezentau niște colecții de cutume cu caracter fragmentar care erau alese și sistematizate de jurisconsulți. În cadrul operei de redactare a cutumelor, autorii care făceau parte din cei mai prestigioși juriști ai timpului au apelat adesea la cunoștințele lor de drept roman pentru acoperirea lacunelor dar și-pe alocuri – pentru a corecta anumite soluții care veneau în contradicție cu principiile dreptului roman. Substanța cutumelor nu reflecta dreptul roman în forma sa clasică, ci ceea ce era denumit « dreptul vulgar», un fel de drept cutumiar format prin adaptarea simplificată a normelor dreptului roman la nevoile locale ale provinciilor. Și în această epocă sunt reflectate niște influențe greco-orientale asupra dreptului roman care au alterat puritatea ideologică a sistemului de drept. La această etapă de formare a sistemului romano-germanic au adus o influență deosebită și codificările care se înregistrau în secolele XV și XVI ale erei noastre, menite să creeze o adevărată punte între dreptul roman și cel al evului mediu pe de o parte și cel al marilor invazii a popoarelor migratoare, îndeosebi germanice, din secolele IV și V , pe de altă parte. Dintre cele mai importante codificări se poate de notat: Edictum Theodorovici, promulgat în a doua jumătate a secolului al V-lea de Theodoric II, regele Vizigoților; Codex Euricianus, promulgat pe la 475 e.n. de regele Euric; Lex Romana Burgundiorum, promulgată de regele Gundobad (516), în Regatul Burgundiei [27, p. 149].
Aceste compilații au stat la baza receptării dreptului roman și au constituit mai târziu un material prețios pentru codificările realizate în Evul Mediu. Un rol important mai târziu a avut Corpus Iuris Civilis al lui Iustinian, care a fost receptat în estul Europei începând din secolul al IX, iar în apus din secolul al XI și care a fost adaptat la nevoile epocii și tării date. Receptarea în țările române începe în secolul al XIV-lea și a continuat până în primul deceniu al secolului al XIX-lea.
În alte țări ca Belgia și Olanda a avut loc practic o recepție totală a dreptului roman. În alte țări, această receptare a fost restrânsă pentru anumite regiuni geografice, de exemplu în Franța se deosebesc două zone bine determinate. Partea de nord est, alături de Germania era denumită „țara dreptului scris”, pe când partea de sud-vest era „țara dreptului nescris”, în care guvernau cutumele locale.
Un rol deosebit în receptarea dreptului roman l-au avut școlile glosatorilor și postglosatorilor. Primii au încercat pe marginea scrierilor clasice glose sau adnotări – adică să dea sensul exact al dispozițiilor atunci postglosatorii au încercat începând cu secolul al XIV-lea să facă dezvoltări considerabile dreptului roman și au pus noi baze ale evoluției dreptului privat cum ar fi, dreptul comercial și dreptul internațional privat. Astfel, postglosatorii au realizat opera de creație de fuziune a dreptului roman cu prevederile care își găseau originea în cutume și au creat reglementări noi, astfel creând un drept nou modernizat care era numit „usus modernus pandectarum” [31].
Cele mai serioase obstacole au fost întâlnite de postglosatori în Franța, Spania și Portugalia. Școala cea mai recunoscută în acest sens a fost Școala umaniștilor, curent care tindea nu la transformarea și adaptarea dreptului roman ci la purificarea acestuia, la înlăturarea oricărei influențe externe, la readucerea lui în starea originară.
În Portugalia și Spania, usus modernus pandectarum a fost stopat prin cunoscuta lege a „citatelor”, care impunea ca în cazurile de dubiu să se recurgă la opiniile a trei jurisconsulți: Bartolus, Baldus și Accursius. Din contra, școala postglosatorilor s-a bucurat de succes în Germania unde a fost continuată de școala pandectiștilor, care a dominat gândirea juridică germană până în secolul XIX, culminând cu adoptarea Codului civil german de la 1900 [31].
Însă, receptarea dreptului roman nu s-a oprit aici. Una din căile cele mai importante de pătrundere în Europa au fost codificările întreprinse în diferite țări europene începând din secolul XVIII. Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse în multe state un număr important de principii și norme din dreptul roman. Printre acestea: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794, codurile civile adoptate în secolul al XIX-lea (codul francez sau codul austriac, codul german din 1900 ori codurile elvețiene din 1881, 1907 și 1911).
O influență deosebită asupra formării sistemului de drept al statelor occidentale a avut-o dreptul canonic catolic. Prin „dreptul canonic” se înțelegeau două corpuri deosebite de reguli. Primul dintre ele era „dreptul divin”, care recunoșteau unor precepte izvorâte din Marea Scriptură, caracterul unor norme juridice. Astfel în Evul Mediu, împrumutul cu dobânda era interzis în toate legislațiile țărilor catolice, deoarece principiul canonic „mutuum date nihil inde sperantes” interzicea categoric dobânda [30, p. 9].
Alte izvoare ale acestui „drept divin” au fost reprezentate de așa numita „tradiție divină”, cât și de lucrările teologilor creștini din Evul Mediu. Dreptul canonic este fundamentat de următoarele izvoare principale: Sursa principală a acestuia era „Opus juris canonici”, elaborat în secolul al XVI-lea și format din îmbinarea mai multor acte normative catolice. El cuprindea Decretul lui Grațian din 1150 – o compilație privată a unor monumente legislative catolice pentru a elimina discordanțele dintre acestea, apoi Decretaliile papei Grigore al IX-lea – acte normative ulterioare codificării întreprinse de Grațian, apoi era așa-numitul „Liber Sextus” sau, în franceză, „Le sexte”, o culegere de decretalii emisă în anul 1928 de Papa Bonifaciu al VII-lea, apoi veneau „Clementinele”, care reprezentau canoanele Conciliului de din 1811 și decretaliile pontificale ale papilor Clement al V-lea și Ioan al XII-lea, emise între anii 1313 și 1317, mai apoi cele numite „Extravagantes” o serie de decretalii noi, neoficiale, codificate pe la anul 1500 de juristul canonic Jean Chapouis. Un alt monument care a avut o influență deosebită asupra dezvoltării sistemelor juridice romaniste a fost Conciliul de (1546-1563) în urma căruia a fost interzisă căsătoria solo-sensu, adică prin liberul acord al părților și a fost introdusă intervenția clericului care o oficia, căsătoria fiind considerată o taină. În afara izvoarelor tradiționale, dreptul canonic catolic cuprinde și izvoare moderne, principalul izvor pe care se bazează întregul drept canonic actual este „Codex juris canonici”. Adoptat în anul 1917 de papa Benedict al XV-lea, act care ținea seama de transformările produse în moravurile societății occidentale [27, p. 151]. Deci, am putea spune că influența exercitată de Receptarea dreptului canonic catolic a avut loc în special pe două căi. În unele țări, ca și în regiunile catolice ale Germaniei, dreptul canonic a fost receptat, împreună cu dreptul roman, fără o anumită introducere formală, ca și cum ar fi același corp de reguli. În alte țări, a avut loc un urma concordatelor de Vatican cu acestea.
Școala dreptului natural a obținut în această privință succese deosebite. În primul rând ea a făcut să se recunoască că sfera dreptului trebuia să cuprindă relațiile între guvernanți și guvernați, între administrație și persoanele particulare. În acest sens dreptul roman formulase doar distincția în drept public și drept privat, dar totuși dreptul public era lăsat la o parte și cea mai mare atenție a fost acordată dreptului privat. Școala dreptului natural atrage atenția juriștilor asupra acestei probleme și către sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX se dezvoltă dreptul administrativ, dreptul constituțional, dreptul penal ș.a. Anume în secolul al XIX-lea, în secolul Iluminiștilor, curentul puternic al școlii naturaliste a dorit să fie pus capăt diversității existente între cutume și ca în cadrul tuturor popoarelor să se stabilească un drept în conformitate cu rațiunea și ordinea naturii înseși.
Al doilea succes remarcabil al școlii naturaliste a fost codificarea [8, p. 49]. Codificarea a reprezentat realizarea concepției menținute în toată opera de creare întreprinsă de universități. Codificarea la acea epocă era tehnica care permitea realizarea ambiției școlii dreptului natural care consta în elaborarea unui drept care să convină societății moderne și care în consecință să fie aplicat de tribunale. Codificarea a pus capăt arhaismelor și în același timp fărâmițărilor dreptului și a numeroaselor cutume existente.
Uneori se propune ideea că codificarea ar fi adus la divizarea dreptului european dar, la acest subiect trebuie de spus că dreptul care era studiat până în secolul al XIX-lea în Universități, nu era și dreptul aplicat în practică. Codificarea prin ea înseși n-a împărțit unitatea dreptului european, din contra, expansiunea codului lui Napoleon a consolidat această unitate. Mai trebuie de spus că codificarea a constituit un instrument admirabil, în Europa, și afara ei, pentru expansiunea dreptului romano-germanic. Scopul codificării la etapa dată era de a enunța principiile unui jus commune nou, adaptat la condițiile și necesitățile oamenilor secolului al XIX-lea. Codificarea realizată în secolul XIX în Franța s-a răspândit în toată Europa și a fost rezultatul operei oamenilor iluștri ca PORTALIS, BIGOT PREAMENEU, TRONCHET, MELEVILLE ș.a. Ea a permis reînnoirea soluțiilor juridice și unificarea lor. Dar aceasta a adus la revenirea juriștilor la metodele glosatorilor din Evul Mediu. Un anumit naționalism juridic s-a instaurat pe parcursul secolului al XIX-lea și până cel de-al doilea război mondial. Dar dezvoltarea relațiilor internaționale, mondializarea economiei, multitudinea tratatelor internaționale și a organismelor internaționale, încearcă să atenueze, din ce în ce mai mult, acest naționalism juridic, cel puțin în Occident [8, p. 62].
Colonizarea vastelor teritorii peste mări a adus la expansiunea în afara Europei a familiei de drept romano-germanice. Iar codificarea adoptată în secolele XIX și XX a favorizat pe de altă parte această expansiune într-un număr mare de alte țări:
În America, Coloniile spaniole, portugheze, franceze și olandeze din America, stabilite pe teritorii practic nelocuite sau a căror civilizații erau gata să dispară, au acceptat în mod natural concepțiile juridice caracteristice familiei romano-germanice. La început exista pe aceste teritorii un drept foarte primitiv, dar odată cu dezvoltarea Americii, dreptul practic existent a început să se apropie de dreptul savant, adică acel drept doctrinar care era studiat în universitățile din America și apoi începând cu metropolele, a începu să se dezvolte dreptul care era conceput în coduri asemenea celor europene. Întrebarea ce persistă este de a ști în ce măsură condițiile caracteristice Americii au, bineînțeles diferite de cele europene, au contribuit la conferirea unei anumite originalități drepturilor Americii în raport cu drepturile europene ale familiei romano-germanice Astfel, se poate atesta un regim agrar foarte original care se mai menține încă în Mexic, Guatemala, sau Peru.
O altă problemă ar fi cea cu referință la unele teritorii foste colonii spaniole sau franceze care astăzi aparțin unor sisteme politice dominate de Common-Law sau sunt supuse unei influențe politice dominante a unei țări făcând parte din Common-Law. În aceste condiții s-a păstrat oare tradiția sistemului romano-germanic. Fostele colonii spaniole care astăzi fac parte din SUA (Florida, California, Nieu Mexic, Arizona, Texas etc.) au putut păstra unele instituții din dreptul colonial anterior, dar în prezent au devenit state aparținând , Quebec, Santa-Lucia și Puerto-Rica au menținut până astăzi tradiția lor și sunt supuse unui drept mixt împrumutând unele elemente de Common-Law dar menținând într-o oarecare măsură apartenența lor la familia romano-germanică [27, p. 157].
În Africa și Madagascar expansiunea familiei de drept romano-germanic a avut loc în egală măsură în Africa și Madagascar ca consecință a colonizării. În aceste țări nu exista nici un sistem de drept elaborat și structura tribală existentă în genere paraliza evoluția dreptului. În aceste regiuni a fost importată chiar și noțiunea de drept de către puterile occidentale. Statele foste colonii ale imperiului francez, Zair, Ruanda, Burundi și Somalie și fostele colonii spaniole și portugheze aparțin astfel familiei de drept romano-germanic. Insula Maurice și Seychelles, din anumite considerente de ordin istoric, fac parte din aceiași familie în pofida apartenenței lor la țările Commonwealth. Etiopia, în pofida colonizării franceze cu codul penal, codul civil, codul de comerț de inspirație franceză are o procedură penală și civilă reglementată prin coduri de model englez. Aceste particularități deosebite ar face să se creadă că drepturile din Africa ar trebuie considerate drept constituind grupuri autonome în sânul familiei de drept romano-germanice, Republica Africa de Sud a făcut parte înainte de anexarea sa de către Anglia, din familia romano-germanică. Dar dreptul romano olandez care se aplica acolo a fost pus în pericol de suveranitatea engleză și sub influența modificărilor care au avut loc s-ar putea crede că drepturile din Africa de Sud, Rhodesia, Botswana, Lesotho ș.a. ar constitui niște sisteme de drept mixte [31].
Africa de Nord însă, sub influența colonizării și influența politică sau culturală a Franței în deosebi menține legături strânse cu familia romano-germanică. În aceste țări continuă să joace un rol important în unele domenii și dreptul musulman.
Familia romano-germanică are adepți și la cele două extremități ale Asiei. Începând cu anul 1839, Turcia a căutat în modelul codurilor europene a formulă de modernizare a dreptului său. Rămânând fidelă tradiției musulmane până la războiul din 1914, ea a încercat de atunci să respingă această tradiție și a adoptat în anul 1926 Codul elvețian al obligațiilor și de atunci aparține la familia romano-germanică. Statele arabe au fost mai puțin revoluționare. Evoluția lor prin multe caracteristici se aseamănă celei a Egiptului, care a păstrat legăturile juridice cu Franța, moștenite de și care corespundeau înclinărilor lor, dar ele n-au abandonat complet dreptul musulman, ca și Turcia, dar au conservat numeroase instituții ale dreptului musulman.
Peninsula Arabă a fost supusă și ea influenței romano-germanice. Influența engleză și americană a fost puternică în Arabia Saudită și Emirate, dar legăturile petroliere au favorizat schimburile cu țările din sistemul romano germanic. Astfel, o anumită influență a apărut doar în unele ramuri de drept. Astfel, Kuweitul a adoptat un cod de comerț după cel egiptean, influențat și el la rândul său de dreptul francez. Yemenul de Sud este mai aproape de sistemul de drept socialist. O situație confuză domină în Iran și Afganistan. Și este greu de spus care instituții de drept romano-germanic, sau socialist sau o revenire la dreptul musulman sunt considerate mai pure. Un succes trecător a fost obținut de familia romano-germanică în China, însă mai apoi a fost distrus de succesul partidului comunist. Același lucru pentru Vietnam și Coreea de Nord. Legături puternice cu familia romano-germanică există în Japonia, Taiwan, Coreea de Sud iar o situație confuză domină în Cambodgia și Laos. Colonizarea spaniolă a adus Filipine în cadrul familiei romano-germanice dar ocupația americană de 50 de ani a adus la constituirea unor elemente noi de drept mixt. Sri Lanka de asemenea poate fi atribuită unui sistem mixt de drept (ca și Africa de Sud) [31].
Dacă ar fi sa facem o retrospectivă în istoria apariției și dezvoltarea dreptului în Moldova, atunci ar trebui s-o luăm chiar din cele mai îndepărtate timpuri și să menționă că fiecare epocă vine cu aportul său în constituirea dreptului în această regiune. Încă în secolele XIV-XV în Moldova se cunosc izvoare scrise și izvoare nescrise. Ca izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar, ceea ce se numea ”Voloșskii zakon” sau ”Legea Țării”. Desigur, nu toate normele din”Legea Țării” au fost înglobate în sistemul de drept al statelor românești, ci doar cele care au fost recunoscute de stat. În secolul XV în Moldova erau cunoscute unele opere juridice bizantine, dintre care cea mai largă difuzare a avut-o Syntagma lui Matei Vlastares, care a repartizat materialul în 24 capitole. În Moldova, la fost înfăptuită traducerea integrală a acesteia [1, p. 44]. Astfel, se poate afirma că în Moldova era cunoscut dreptul bizantin și în special nomocanoanele- culegeri de drept canonic și laic. Începând cu secolul XVI, cărturarii din principatele Române se îndeletnicesc cu traducerea unor nomocanoane bizantine în limba română. Textele nomocanoanelor bizantine traduse în limba română, au constituit începutul procesului de afirmare a terminologiei juridice literare naționale comune pentru toate țările românești. Către secolul XVII deja, izvoarele dreptului și cultura juridică a Țării Moldovei a atins un nivel mai avansat, fapt ce le-a permis domnitorilor să organizeze elaborarea unor acte legislative vaste, cu norme de drept pentru reglementarea relațiilor populației în diverse sfere ale vieții.
Către sfârșitul secolului secolul XVIII în țară au apărut relații social-economice noi, pentru a căror reglementare nu existau norme juridice adecvate nici în dreptul cutumiar, nici în colecțiile de legi romano-bizantine. Problema sistematizării și codificării izvoarelor dreptului a fost reluată la începutul secolului al XIX-lea de către domnitorul Alexandru Moruzi și s-au elaborat Pandectele care cuprindeau dispoziții cu privire la persoane, la lucruri și la acțiuni [10, p. 49]. Mai târziu este adoptat Codul Calimach (1816-1817), Codul Criminal (1820-1826). În prima jumătate a secolului XIX pe teritoriul Țării Moldovei, în deosebi în est de Prut au fost utilizate izvoarele de drept ale Imperiului Rus. Deci, putem spune că pe parcursul istoriei reprezentanții poporului nostru au participat activ la crearea izvoarelor dreptului, iar deja către secolul XIX are loc procesul de sistematizare și de codificare a izvoarelor dreptului tot așa ca și în statele vecine.
În concluzie am spune că consecințele dezvoltării sistemului de drept romano-germanic în sec. XX au fost: Apropierea sistemelor de drept din diferite țări romanice; secesiunea sistemului de drept socialist; dezvoltarea unui drept european; expansiunea sistemului de drept romano-germanic în afara Europei.
2.4. Caracteristica tendințelor de dezvoltare a sistemului de Common-Law
Este a doua mare familie de drept pe care o abordăm. Termenii Common-Law au mai multe sensuri.
În sens larg, ei desemnează dreptul nescris în opoziție cu legea scrisă;
Ei desemnează de asemenea dreptul comun a întregului regat britanic în opoziție cu drepturile specifice a unui grup particular;
Ele desemnează de asemenea acea parte a dreptului care nu reprezintă nici legislația Parlamentului, nici EQUITY;
Ele desemnează dreptul anglo-saxon și normand în opoziție cu dreptul de origine romană [31].
Savantul Andre Tunc spunea că Common-Law se bazează pe trei principii fundamentale: respectul precedentului judiciar, recurgerea la un juriu care sa statueze asupra faptelor litigiului, supremația dreptului care se impune tuturor persoanelor fizice sau juridice de drept public sau de drept privat [4, p. 312]. Juriștii englezi definesc termenul Common-Law drept ”bunul simț al comunității, regrupat și formulat de strămoșii noștri [31]. Se poate de adăugat că sistemul de Common-Law este unul acuzator și le dă părților o mai mare facilitate de „dirijare„ a procesului și stabilire a probelor, procedura ”Discovery” (descoperirea probei) seamănă a fi mult mai eficace decât cea a probelor preconcepute prevăzute în sistemul romano germanic [31].
Dreptul de Common-Law (cândva numit dreptul judiciar) are rădăcini departe in istorie. El este produsul regulilor nescrise elaborate de tribunalele engleze care au elaborat o operă creatoare. Acest drept a fost reluat și remodelat de alte țări, Irlanda, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zelandă. Dreptul de Common-Law, care are o esență jurisprudențială și deci mai flexibilă, este opus SRG, fondat pe lege care este foarte rigidă. Dreptul englez nu poate fi înțeles în opoziție cu dreptul romano-germanic dacă nu vom lua în considerație modalitățile diferite de creare și dezvoltare a celor două sisteme. Istoria dreptului englez începe în anul 1066 atunci când Guillaume Cuceritorul, ducele de Normandia, devine rege al Angliei. Înainte de cucerirea normandă, Anglia era guvernată de un drept primar pe care englezii îl numeau anglo-saxon. Dreptul englez cunoaște în istoria sa 4 perioade importante de dezvoltare:
I – este cea anterioară cuceririi normande, adică până în anul 1066;
II – este din 1066 până la instaurarea dinastiei Tudor 1485 – crearea unui Common – Law pentru tot regatul care substituie cutumele locale;
III – cea din 1485 – 1832, marcată prin dezvoltarea alături de Common – Law a unui sistem rival „regulile de equity”;
IV – 1832 – în prezent, perioada modernă în care are loc dezvoltarea deosebită a legii.
În prima perioadă dreptul folosit era cel numit anglo-saxon. Cu toate că dominația romană a durat patru secole ea n-a lăsat urme în Anglia. Dreptul anglo-saxon din această perioadă este puțin cunoscut. În epoca anglo-saxonă au fost redactate anumite legi care reglementau doar domenii anume foarte reduse, de exemplu legile regelui Kent în anul 600 conțin doar 90 de fraze scurte. Legile regelui danez Canute (1017-1055), cu patru secole mai târziu sunt cu mult mai vaste. În această perioadă dominau cutumele locale și nu exista un drept comun pentru toată Anglia înainte de cuceririle normande. Cucerirea normandă constituie un eveniment deosebit în istoria dreptului englez deoarece ea aduce în Anglia odată cu ocupația străină o putere solidă, centralizată, bogată în experiența administrativă și feudalismul se instaurează în Anglia. Legea din 1290 Statutul Quria emptores prevedea supunerea directă a feudalilor regelui. În anul 1086 este redactat un document Domesday, document care înregistra 15000 domenii și 200000 gospodării existente în Anglia. Anume acest caracter militar al feudalității engleze va aduce în continuare la dezvoltarea dreptului de Common-Law. Common-Law, este, în opoziție cu cutumele locale, dreptul care este comun pentru întreaga Anglie. Cutumele locale sunt aplicate instanțe populare Hundred court și Country court, care încetul cu încetul au fost înlocuite cu cele de tip nou, senioriale (Court Baron, Court Leet, Manorial Courts). Deci, anume împotriva acestor se va elabora mai apoi common-law, dreptul englez ale curților regale de justiție care au fost numite curțile de [8, p. 346].
La începutul Evului mediu, regele exercita doar „justiția supremă” prin intermediul a CURIA REGIS, compusa din apropiații regelui și cele mai importante persoane din regat. Curia regis era curtea personajelor deosebite și a cauzelor deosebite: aceasta nu era o instanță ordinară, deschisă pentru orice justițiabil. În cadrul Curia Regis, unele formațiuni încep sa aibă din secolul XIII o anumită autonomie; acesta este cazul Parlamentului și a unor comisii cu competență jurisdicțională, care încetează de a însoți regele în deplasările sale, își fixează sediul : Curtea Eșichierului – competentă pentru finanțele regatului, Curtea competentă de proprietatea funciară și posesia imobilelor, Curtea Băncii Regelui – competentă pentru cauzele penale grave. Regele a încredințat unor judecători mobili preocuparea de a rezolva unele litigii foarte importante și astfel să asigure pacea regală pe întreg teritoriu țării. Intervenția acestor curți era posibilă în trei categorii de cauze, cu privire la finanțele regale, cu privire la proprietatea funciară și posesia imobilelor, cauzele penale grave de interesul regatului. În afară de aceste trei categorii de cazuri, restul mai rămân încă a fi rezolvate de Hundred sau Country Court (curțile locale), curțile senioriale, instanțele ecleziastice [8, p. 350].
Acest drept jurisprudențial (JUDGE MADE LAW) în care sunt amestecate reguli de procedură și reguli de fond a fost redactat în ZEAR BOOKS din 1290 până la 1536. La sfârșitul evului mediu, curțile regale sunt singure care administrează justiția, dar până în 1875 ele vor rămâne niște instanțe de excepție. Doar la această dată el vor fi transformate în instanțe de drept comun. Într-adevăr, până în anul sesiza curtea regală nu era un drept dar un privilegiu solicitat în fașa autorității regale și pe care aceasta nu-l acordă decât cu bună știință. În principiu procedura era că solicitantul se adresa unui slujitor al coroanei și cerea să i se elibereze o citație (WRIT), prin intermediul căruia vor fi sesizate instanțele regale prin intermediul unei plăți la cancelarie. În prezent, obținerea unui WRIT nu este decât o formalitate redusă la obținerea unui formular tip, pe când în 1227 erau doar 56 de cazuri în care se putea cere obținerea unui WRIT. Fiecărui WRIT îi corespundea o procedură anumită și foarte complicată după adagiul REMEDIES PRECEDE RIGTS, ceea ce s-ar traduce „procedura mai întâi”. În cadrul unei atare proceduri uneori se cerea întrebuințarea unor anumite cuvinte, în alta – intervenția unui juriu, în alta – se cerea numaidecât prezența martorilor etc. [31].
Circumstanțele în care s-a creat Common-Law au doar un interes istoric însă ele au marcat dreptul englez în patru moduri:
Ele au făcut ca juriștii englezi să se concentreze asupra procedurii. Common law nu se prezintă ca un sistem de protecție a drepturilor dar în esențial ca niște reguli de procedură considerate capabile să asigure soluția litigiilor în conformitate cu justiția;
Ele au determinat un anumit număr de categorii și au servit la consolidarea mai multor concepte de drept englez, în deosebi în materie de contracte;
Ele au condus la respingerea distincției dintre dreptul public și dreptul privat. Instanțele regale au întărit competența lor dezvoltând ideea originară că interesul coroanei justifica intervenția lor. Dacă interesele persoanelor particulare erau în joc atunci erau sesizate alte instanțe. Aceste instanțe și-au lărgit competența și a dispărut ideea de drept privat. Toate litigiile supuse instanțelor regale apar drept contestații de drept public. Chiar și tehnica de obținere a unui WRIT este de drept public.
Ele au creat un obstacol pentru recepția în Anglia a categoriilor și conceptelor de drept roman. Juriștii din Anglia nu primeau o instruire universitară de ordin teoretic ci doar de ordin practic.
În continuare, Perioada anilor 1485-1832 în istoria formării sistemului de Common-Law este considerată perioada rivalității cu EQUITY [31].
Fiind menținute în cadrul regulilor de procedură, curțile regale s-au dovedit a fi incapabile să dezvolte și să adapteze Common-Law. Persoanele care n-au obținut justiție mai aveau o ultimă șansă de a se adresa regelui pentru a împiedica efectuarea unei nedreptăți în regat. Regele, apoi cancelarul interveneau nu pentru a crea noi reguli de drept, dar în numele moralei pentru a evita nedreptatea. De exemplu, în cazul unei atingeri aduse fondurilor unei persoane, regulile de Common-Law ofereau plata unei despăgubiri însă nu puteau pune capăt unor astfel de acțiuni.
Cancelarul, intervenind în Equity, acorda o scrisoare prin care ordona pârâtului să înceteze atentarea la bunurile altuia. Dacă el nu înceta, el risca să ajungă la închisoare pentru nesupunere justiției. Deci, chiar de la origini, Equity reprezintă un drept supletiv. Acțiunea cancelarului era de a emite decizii echitabile, morale, vizând nu modificarea lui Common-Law, dar completarea, amendarea sau corectarea acestuia. Astfel, în sec. XV și XVI s-au dezvoltat niște reguli autonome, simple și moderne pentru epoca dată. Aceste reguli erau supuse unei proceduri bine definite:
Preponderența dreptului scris pentru a revendica drepturile;
Procedura scrisă și inchizitorială;
Lipsa unui juriu, pe când în Common-Law era prezența unui juriu chiar și în cauzele civile până în sec. XIX;
Intervenția discreționară a cancelarului în toate cauzele aduse în fața sa.
Common-Law și Equity au continuat să existe împreună în paralel până în anul 1875, când în conformitate cu legea cu privire la reforma judiciară vechile curți de Common-Law și curtea cancelarului au fost lichidate și înlocuite cu o instanță unică Curtea Supremă de Justiție (Supreme Cour of Judicature) în care fiecare tribunal era autorizat să întrebuințeze atât Common-Law cât și Equity. Aceiași lege prescria că în caz de conflict între regulile de Common-Law și cele de Equity, atunci prevalează legile Equity. Astfel, a avut loc fuziunea administrării regulilor de Common-Law și Equity, însă cele două sisteme de reguli n-au fuzionat. Regulile de Equity au continuat să fie distincte de cele de Common-Law, dar de-acum înainte solicitantul putea să le invoce atât pe unele cât și pe altele în cadrul aceleiași acțiuni în fața unei singure jurisdicții. Equity are rolul să completeze și să corijeze la unele puncte regulile de Common-Law, astfel cazurile de nulitate a contractelor prevăzute de Common-Law, sunt completate de viciile de consimțământ sancționate de Equity. Equity continuă să evolueze. În ultimii 50 de ani a apărut un nou principiu: o persoană nu poate invoca drepturile sale recunoscute de lege daca aceasta aduce prejudicii unui terț nevinovat, iar judecătorii au dreptul discreționar de a aplica sau nu regulile de Equity după regulile următoare:
Equity acts in prsonam rather than in rem: Equity vizează mai degrabă protecția persoanelor decât cea a bunurilor;
Equity looks to the intempt rather than the forms: Equity, contrar lui Common-Law, nu refuză acordarea unui remediu dacă procedura n-a fost respectată;
Equity acts on the conscience: Equity se inspiră din necesitățile conștiinței morale;
Equity will not suffer a wrong to be without a remedy: Equity nu va permite ca o încălcare să rămână fără remediu [31].
În a doua jumătate a secolului XX, dreptul englez a suferit o evoluție importantă datorată în mare măsură operei legislatorului. Acesta a intervenit mai întâi în materie de organizare judecătorească și de procedură. Curțile regale au devenit jurisdicții de drept comun. Procedurile au fost simplificate astfel încât juriștii englezi au putut să-și concentreze eforturile asupra fondului dreptului. S-a vorbit deja despre marea reformă care a avut loc în anul 1873-1875. Dar evoluția cea mai importantă survenită în secolul trecut a fost aceea că legislatorul s-a ocupat de problemele de fond astfel încât a apărut un nou izvor de drept – legea (Statute law). Există Statute Law Revieuw, editată de Universitatea din Oxford cât și Statute Law Society de noi legi apărute reprezintă o ruptură cu secolele trecute în care chiar dacă erau legi ele făceau referință întotdeauna la dreptul public și nu la dreptul privat. Aceste noi legi, care au fost introduse prin reforma Reform Bill din 1832 au realizat reforme de fond atât în materie de proprietate funciară cât și succesiuni, societăți comerciale. Legea a apărut aici ca un instrument de modernizare a dreptului, exprimând un spirit nou, diferit de cel individualist al lui Common-Law și viza creșterea împuternicirilor guvernului și a colectivităților publice. Adesea aceste legi nu sunt votate de Parlament dar sunt adoptate de Guvern în virtutea unei legi de abilitare. Chiar dacă legea în Anglia rămâne doar un izvor secundar de drept rolul său n-a încetat să crească alături de Common-Law și Equity. Secolul XX a adus transformări grandioase în dreptul englez. Aceste transformări au provenit în esențial din patru fenomene:
Primul este dezvoltarea după cel de-al doilea război mondial a unui Partid muncitor al Statului care încearcă să obțină o societate mai justă și mai egalitară. De aici rezultă multiplicarea unor texte legislative și regulamentare mai ales în domeniul economic și social (impozite, comerț, educație, sănătate, muncă etc.). Toate acestea se studiază în cadrul dreptului administrative (administrative law). Aceasta a însemnat nu doar o evoluție dar o revoluție pentru juriștii englezi. Pentru aceștia lege nu reprezintă modul normal de expresie a dreptului, oricum legea scrisă presupune și existența lui Common-Law. Ei explică că legea scrisă nu este decât un supliment al lui Common-Law deoarece, consideră ei, chiar dacă legea scrisă ar fi abrogată oricum ar rămâne un sistem de drept,iar dacă am suprima Common-Law, legea scrisă n-ar putea face cerințelor. Ei mai ușor citează o decizie de jurisprudență care face trimitere la o lege decât textul legii el însuși. Dar oricum, judecătorul englez controlează aplicarea noilor legi considerându-le ca o expresie a unui moment a societății engleze. Dreptul englez n-are un monitor oficial ca și DRG, legile sunt reunite în Statute of law reports;
Al doilea fenomen este reorganizarea jurisdicțiilor engleze odată cu marea reformă din 1873-1875 și reformele ulterioare, în deosebi în materie de procedură;
Din 1972, Parlamentul a încorporat în dreptul englez tratatele și regulile comunitare care utilizează conceptele și categoriile juridice de drept continental: în caz de conflict tratatele și regulile comunitare sunt prioritare asupra legilor engleze. Odată cu Human Rights Act din 1998, Convenția europeană a drepturilor Omului a fost incorporată în dreptul englez, aducând chiar la abrogarea unei legi care este contrară;
Apariția și dezvoltarea unui drept public.
2.5. Sisteme mixte de drept
Acestea sunt sistemele care combină familia RG și familia CL. Savantul American Palmer a consacrat recent o lucrare acestor sisteme mixte în care el încearcă să demonstreze că aceste sisteme nu trebuie private în mod negative ci trebuie private ca sisteme combinate. El își fundamentează lucrarea pe exemplul a 7 modele care justifică conceptul de familie mixtă: Scoția, Quebec, Louiziana, Africa de Sud, Puerto Rico, Filipine și Israël. Ceste 7 modele împrumută elemente din fiecare din cele două familii. Cu toate aceste, faptul că aceste două sisteme de drept exercită o influență preponderentă nu interzice ca și alte sisteme juridice să-și exercite influenta. Îndeosebi dreptul Israelului în care nu există doar CL și RG dar de asemenea și dreptul ebraic tradițional(religios). Mai apoi, de exemplu sistemul egiptean și cel libanez prezintă sisteme mixte dintre dreptul musulman și cel RG.
Scoția. Scoția are un sistem juridic care prezintă particularități deosebite din considerente de ordin cultural, istoric și de faptul că ea a tins întotdeauna să se distingă de Anglia ceea ce a adus în plan juridic la o adevărată originalitate. Scoția constituie un sistem de Common Law, dar având foarte multe elemente de drept romano-germanic și din această cauză el trebuie să fie clasificat printre sistemele mixte.
Regatul Scoției constituie un regat independent de Anglia din sec. 18. Pe parcursul secolelor 12 și 13, Anglia și Scoția erau în conflicte permanente. Dina ceste conflicte Scoția a eșit învingătoare ceea ce i-a permis să-ți păstreze o anumită originalitate. Aceasta este cauza pentru care sistemul scoțian n-a receptat sistemul englez de acțiuni în justiție. În preocuparea de a fi distinctă de Anglia, Scoția s-a orientat spre doctrina scoțiană și nu spre precedentul englez. În secolele 13-17 autorii scoțieni au încercat să acopere lacunele prin degajarea unor soluții juridice noi necesare rezolvării noilor probleme de drept. În această perioadă juriștii scoțieni au preluat soluțiile juridice izvorâte din sistemul romano-germanic, soluții civiliste care au jucat mai apoi un rol deosebit în sistemul de drept scoțian.
Cei mai recunoscuți juriști scoțieni au fost: Mackenzie, Stair, Bell și Forbes. Stair fiind fondatorul dreptului scoțian conceptualizat, sistematizat este autorul care a reliefat dreptul scoțian prin preluarea dreptului francez în pofida influenței engleze existente.
În sec 17 intervine o etapă importantă în istoria Scoției: are loc reunificarea Regatului Scoției cu Anglia. Această reunificare a două regate a produs consecințe din punct de vedere juridic, constituind un factor favorabil influenței dreptului englez în Scoția. Această influență a fost consolidată în anul 1707 prin fuziunea celor două parlamente scoțian și englez. În urma acestui tratat din 1707 apare parlamentul Marii Britanii. Dar acest tratat păstrează originalitatea dreptului scoțian pentru unele materii cât și pentru organizarea judecătorească din Scoția (diferită de cea din Anglia).
În 1711, Camera Lorzilor emite hotărârea foarte importantă « Greeschields », prin care Camera Lorzilor se constituie ca instanță de ultim grad pentru hotărârile judecătorești emise de instanțele scoțiene. Această decizie a dus și ea la consolidarea influenței dreptului englez pe teritoriul.
După 1711 pot fi numite două criterii importante în dreptul scoțian:
– Camera Lorzilor în jurisprudența sa n-a acordat atenție dreptului scoțian și din această cauză spre sf.sec.19 el pierde din dezvoltarea sa.
– În pofida acestei jurisprudențe a Camerei Lorzilor, dreptul scoțian a rezistat și scoțienii au demonstrat orientarea spre particularitățile dreptului scoțian.
Până în anii 1970, scoțienii și-au demonstrat dorința puternică de autonomie în raport cu Anglia. Această orientare a naționaliștilor scoțieni a condus guvernul lui Tony Blair în 1998 la adoptarea legii Scotland Act din 1998. Această lege din 1998, pentru prima dată din 1707, creează un parlament scoțian și-i transferă competențe. Acest parlament scoțian putea vota legi scoțiene în materie de învățământ public, sănătate, instituții penitenciare. În aceste domenii are loc întărirea dreptului local. Parlamentul este ales pentru 4 ani, el alege un prim ministru și miniștrii și acest guvern este responsabil în fața parlamentului scoțian. Acest proces reprezintă un proces de descentralizare cu caracter legislativ care revigorează dreptul scoțian.
În concluzie, sistemul scoțian, parte integrantă a Marii Britanii este marcat în mod fundamental de CL. Influenta jurisprudenței Camerei Lorzilor este incontestabilă. Dar această influență a dreptului englez n-a reușit să aducă la dispariția particularităților juridice scoțiene care izvorăște din familia RG.
Africa de Sud. Africa de Sud prezintă de asemenea un sistem juridic în care se constată concurența între civil law și Common law. Situația din Africa de Sud este în particular interesantă: jurisprudența Curții Constituționale a Africii de Sud este de o mare importanță în acest sens.
A) Istoria dreptului Africii de Sud
Istoria modernă a acestei țări începe în sec. 17e când un muncitor al companiei olandeze Van Riebeeck a Indiei orientale a ajuns în 1652. Primul lucru pe care l-a făcut a fost crearea unei întreprinderi comerciale în care s-au realizat relații de schimb și comerț. El a adus din Olanda produse de manufactură și a adus în Africa de Sud materii prime: astfel a apărut necesitatea dezvoltării sistemului judiciar rudimentar și a creat un sistem care să permită reglementarea situației comercianților care s-au instalat în Africa de Sud. Pentru a constitui acest sistem negustorii olandezi au importat tehnologia juridică a dreptului care era aplicabil în Olanda.
Deci, în sec. 17, 18 la instalarea coloniștilor olandezi în Africa de Sud dreptul care era în vigoare în Olanda era dreptul romano-olandez. Dreptul romano-olandez era un drept de înaltă calitate tehnică care îi acorda un loc deosebit doctrinei, așa ca de exemplu operele lui Hugo Grotius. Spre sfârșitul sec. 18, lucrurile s-au complicat deoarece în această regiune apar englezii. În 1806, provincia a trecut sub dominația britanică.
Astfel, atât din punct de vedere politic și juridic lucrurile se complică deoarece englezii aduc cu ei și regulile juridice engleze. Deci, în sec. 19 are loc influența dreptului englez asupra Africii de Sud. Dar, englezii au fost nevoiți să confirme aplicarea dreptului transportat de olandezi în Africa de Sud. Ei consideră deci că în pofida anglizării dreptului procedural, dreptul material trebuie să rămână reglementat de dreptul romano-olandez. În acest sens englezii s-au bazat pe o hotărâre a Camerei Lorzilor din 1774 : hotărârea Campbell /Hell : « Legile unei țări cucerite rămân în vigoare până la momentul în care ele sunt modificate de către cuceritor». Și într-adevăr, până în sec. 19 englezii n-au modificat fundamentul dreptului aplicabil în regiune. Dar, în a doua jumătate a sec. 19, au fost adoptate legi care introduc dreptul englez în unele părți ale dreptului sud-african. (dreptul familiei, comercial, succesoral, asigurări). Astfel, la sfârșitul sec.19, au fost puse bazele unui sistem juridic mixt. Deci, din această perioadă coexistă 2 sisteme și această coexistență are loc în mod satisfăcător. În 1910, Africa de Sud obține independența și se creează Uniunea Africii de Sud.
Această uniune își creează propriul sistem juridic și judiciar. El se inspiră din dreptul romano-olandez. Cu toate acestea, aceste principii de drept romano-olandez continue să coexiste cu punerea în aplicare a regulilor și tehnicilor de Common Law. Astfel, în Africa de Sud, pe parcursul secolului 20 a avut loc partajul dintre materiile reglementate de dreptul romano-olandez și alte materii reglementate de Common Law : are loc o coexistență juridică care este consolidată de către o mișcare dublă:
– mișcarea doctrinară
– mișcarea jurisprudențială
– doctrina : doctrina va aprofunda tradiția romano-olandeză care se înscrie în cadrul romano-germanic, exemplul dreptului contractelor.
– Jurisprudența: judecătorii au un rol deosebit și decisiv în Africa de Sud și din aceste considerente ei au întărit tradiția Common Law deoarece ea acordă un loc central judecătorului în procesul de creare a dreptului. În această perioadă judecătorii aplică regula precedentului.
Remarcă: Pentru europeni, experiența sud-africană este specială deoarece ea arată că în acest spațiu comun pot coexista 2 tradiții juridice
– există coexistența a două sisteme dar în pofida acestei coexistențe există un mai mare dinamism din partea Common Law deoarece anume judecătorul aplică dreptul în cazurile concrete.
– Țara a cunoscut până în 1994, politica de Aparteid. Africa de Sud a trecut printr-un regim fondat pe discriminare rasială. Acest regim a căzut în 1993 și regimul democratic s-a instaurat în 1994.
Din 1994- 1996, Africa de Sud a adoptat a nouă constituție. În constituția din 1996 există o foarte mare influență a dreptului comparat german. Articolul 39 §1 alineatul c împuternicește Curtea Constituțională a Africii de Sud să facă referință la dreptul comparat pentru interpretarea constituției din 1996. Această este o invitație de a utiliza sursele străine pentru aplicarea constituției sud-africane. În practică se observă că foarte multe decizii ale Curții Constituționale sud-africane care fac referință la jurisprudența Curților supreme străine:
În acest domeniu anume sistemul romano-germanic este pus în evidență prin modelul german. Dreptul constituțional german a influențat puternic dreptul constituțional sud-african. Și acesta din următoarele cauze:
– Juriștii sud-africani au menționat că germanii au avut nevoie să construiască Statul de drept după o perioadă grea traumatizantă din istorie și ei au reușit să iasă din situația dată și au construit o veritabilă democrație liberală.
– Juriștii germani traduc hotărârile judecătorești cele mai importante în engleză și astfel sud-africanii au putut studia și face referință la ele.
– Prestigiul Grundgesetz, a legii fundamentale germane. Reușita acestei Constituții a avut o pondere incontestabilă în plan internațional.
– Mulți studenți din Africa de Sud au fost pregătiți în Universitățile din Germania.
Astfel noțiunile care au influențat sistemul dat au fost:
– idea de coexistență a două sisteme juridice
– influenta dreptului constituțional prin recurgerea la dreptul comparat.
– conceptul de Stat de drept
– crearea unei Curți constituționale specializate
– federalismul care se aseamănă cu federalismul german
– o declarație a drepturilor fundamentale care reamintește declarația drepturilor fundamentale germane
Statul Israel – sistem mixt din punct de vedere juridic. Situația statului Israel este foarte complicată din punct de vedere geopolitic dar de asemenea și din punct de vedere juridic: este un sistem mixt care prezintă o combinare din trei sisteme juridice.
Din punct de vedere istoric, există un prim sistem juridic care este un fel de sistem de drept musulman. Al doilea: Common Law care se aplică în ordinea juridică a Israelului. Și în final dreptul ebraic care constituie un izvor de drept în materie de statut personal.
La 14 mai 1948: Israelul obține independența. În mai 1948, a fost elaborată o ordonanță cu privire la dreptul public și la dreptul privat. Această ordonanță în articolul II dispune : « dreptul care era în vigoare în Palestina mandatară în ajunul creării statului va continua să fie aplicat astfel încât să nu fie contrar prezentei ordonanțe și altor legi adoptate de Consiliu … Acest articol menționează că dreptul aplicabil trebuie să fie dreptul Palestinei mandatare care era sub mandat britanic din 1922.
După primul război mondial, cele două puteri biruitoare Marea Britanie și Franța și-au împărțit țările din Orientul apropiat și mijlociu. Englezii instituie mandatul asupra Palestinei și Irakului iar francezii administrează Siria și Libanul. Dar englezii au înțeles foarte repede că ei nu vor putea schimba dreptul existent în această regiune. Deci, Marea Britanie a administrat Palestina și articolul II impune principiul continuității dreptului mandatar. Noul stat Israel a primit dreptul mandatar, adică cel care se aplica în cadrul dreptului britanic în Palestina. Dar în perioada dată în Palestina se aplica dreptul otoman cel care era în vigoare până în 1914. Dreptul otoman era aplicat deoarece până în 1917, Palestina era o provincie a imperiului Otoman și deci aici era aplicat dreptul islamic. În a doua jumătate a sec.19 Imperiul Otoman modernizează acest drept prin codificarea dreptului privat, codificare numită MAJALLA, și care era o combinare din dreptul islamic și dreptul cutumiar arabocult.
În perioada mandatului britanic dreptul englez se dezvoltă în Palestina și din aceste considerente noul stat Israel menține dreptul otoman cu o influență de Common Law.
În 1948, autoritățile acestui stat au considerat că dreptul aplicabil trebuie să fie sistemul anterior care era compus din regulile codificate Majalla și CL. Însă din anul 1948, se produc schimbări foarte importante datorită procesului de emigrare către noul stat. Aceste persoane erau în majoritatea lor de proveniență din statele ce făceau parte din sistemul romano-germanic (emigranți din Franța, Italia, Germania), persoane cu un înalt nivel de cultură și studii formate în Sistemul RG. Aceasta a adus la aceea că noii parlamentari, judecători aveau o cultură romano-germanică și ei au încercat să o introducă în noul stat. Și deci, pe lângă cele două influențe se mai adaugă și influența sistemului romano-germanic.
Deci, începând cu anul 1948, se poate de spus că dreptul Israelului are 3 izvoare principale:
– dreptul otoman care se aplică până în anul 1980 deoarece la această dată este votată o lege care interzice folosirea dreptului otoman.
– menținerea reglementării mandatarului introduse de britanici
– dreptul israelian: legile votate de legislativul statului
Aceste trei izvoare trebuie să fie completate cu 2 elemente:
– jurisdicțiile israeliene continue să facă referință la deciziile jurisprudențiale.
– există și menținerea « statutului personal » = în materie de dreptul familiei se aplică dreptul religios. O parte a dreptului familiei rămâne reglementat de legislator dar o altă ramură este reglementat de statutul personal ex. căsătoria, divorțul.
Statutul personal: anume apartenența religioasă a părților determină legea aplicabilă. Exemplu: o lege statală din 1953 a parlamentului israelian care se referă la jurisdicția tribunalelor rabinice. Articolul 1 dispune : « totul în ceea ce privește căsătoriile și divorțul evreilor în Israel, fie că ei sunt cetățeni ai statului sau rezidenți ține de competența exclusivă a tribunalelor rabinice ».
Articolul 2 : »căsătoriile și divorțurile evreilor se efectuează în conformitate cu legea» aceleași dispoziții sunt valabile pentru musulmani și pentru alții…
Alte două caracteristici :
-statul Israel n-are constituție scrisă, el a adoptat o serie de legi fundamentale la diferite domenii care au aceiași valoare ca și legile ordinare.
– procesul de codificare care a început în 1964 și a creat dreptul israelian: concept format printr-o codificare pe etape, succesivă. (În 1962, legea cu privire la capacitatea juridică și tutelă, în 1964, legea cu privire la contracte, în 1967 legea cu privire la gaj și în 1968, legea cu privire la dreptul de și în 1979, legea cu privire la trust).
Organizarea judecătorească este reglementată prin Legea fundamentală din 1984 cu privire la justiție. Instanțele judiciare sunt:
• Tribunalele de pace competente pentru cauzele civile și penale, dreptul familiei și statutului personal determinate prin lege ne.
• Tribunalele regionale care servesc fie de instanță de apel pentru deciziile emise de tribunalele de pace fie de tribunale de primă instanță pentru acțiunile care se referă la sume majore sau alte litigii determinate prin lege.
• În vârful piramidei se află Curtea Supremă care are dubla competență, de instanță de apel pentru deciziile pronunțate de tribunalele regionale și de instanță supremă de casație.
În afară de aceasta mai există și alte tribunale competente pentru minori, tribunalele muncii, tribunalele militare, tribunalele religioase
2.6. Interdependența sistemelor de drept contemporane
Pentru perioada contemporană a istoriei sunt specifice nu numai modificările esențiale ale sistemului de drept, constituie în dreptul constituțional al societății contemporane, ci și o evoluție pronunțată a întregului sistem de drept.
Transformările care s-au produs în dreptul statelor occidentale în secolul XX, mai ales în a doua jumătate a secolului au revocat schimbări radicale, nu doar formale ale conținutului. Ele au conferit dreptului o perspectivă nouă și posibilități de a influența viața socială. Aceste transformări sunt strâns legate de procesele aprofundate ale dezvoltării capitalismului contemporan, care a intrat în faza postindustrială. În condițiile epocii contemporane dreptul este aplicat într-o măsură mult mai profundă pentru soluționarea obiectivelor sociale curente, care sunt determinate de dezvoltarea rapidă a progresului informațional, tehnico-științific, de modernizarea complexă a economiei, de identificarea soluțiilor pentru examinarea problemelor tradiționale vechi, cât și a noilor contradicții sociale, apărute în epoca contemporană [22 p. 532].
Dreptul statelor occidentale la etapa de dezvoltare a societății reflectă și schimbările în coraportul dintre forțele democratice și cele reacționare de pe arena mondială, politica regională și procesele integratoare din domeniile economiei și politicii, care se amplifică.
În dreptul statelor occidentale se conturează un set de particularități noi care nu erau caracteristice etapei inițiale de dezvoltare a capitalismului. În același timp se produce o modificare lentă a unor principii clasice și a unor postulate, care în secolele XVII-XVIII păreau naturale, unice posibile și inalienabile, astfel, principiul individualismului, atât de caracteristic dreptului din secolul XVIII, cunoaște forme politice, social-juridice puternice.
În condițiile contemporane dreptul are misiunea nu numai de a salvgarda structurile social-politice, care în fond s-au format la etapele precedente ale dezvoltării capitalismului, prin faptul de a conserva această societate cu toate tradițiile democratice deja formate și să le transforme astfel, ca să fie comode necesităților sociale noi. Iată de ce schimbările în sistemele de drept ale statelor occidentale, la etapa contemporană se manifestă nu atât în funcție de clasă, ci mai întâi de toate, în funcție de dreptul reglementării relațiilor sociale, strâns legate de elucidarea în conținutul dreptului a formelor mai avansate a mentalității societății și a producerii, cu necesitățile ocrotirii mediului și a luptei împotriva bolilor și a criminalității, cu rezolvarea politicii demografice. În general, pentru toate sistemele de drept ale lumii occidentale este specifică creșterea bruscă a sferei relațiilor sociale, care impune reglementarea juridică, amplificarea rolului relațiilor sociale juridice, orientarea spre drept ca spre o valoare unanim recunoscută și independentă [22, p. 533].
Schimbările rapide de creștere a materiei normative juridice, tendințele noi în dezvoltarea sistemelor de drept au contribuit la operarea modificărilor în izvoarele dreptului. Codurile vechi, mai ales cele adoptate în secolul XIX, au fost supuse multiplelor amendamente. Într-un șir de state codurile vechi au fost schimbate cu coduri noi care corespund mai mult necesităților societății contemporane.
În rezultatul modificării unor instituții tradiționale au apărut noi ramuri legislative: dreptul familial, bancar, de autor, al asigurării. S-a reliefat și o altă tendință – implementarea strânsă a metodelor dreptului civil cu cele administrative ale reglementării juridice. Aceasta a presupus dispariția unor particularități între dreptul civil și cel administrativ, și în consecință, a diminuării raportului între dreptul public și dreptul privat. În unele state dispare și dualismul dreptului privat exprimat prin dezvoltarea independentă a dreptului civil și a celui comercial (de exemplu, în Italia din anul 1942 este în vigoare un cod civil unic, care cuprinde tot dreptul privat) [22, p. 534].
În literatura de specialitate apar un șir de construcții juridice noi: dreptul antreprenorialului, dreptul economic, dreptul afacerilor, dreptul circuitului comercial dreptul european etc.
Dezvoltarea rapidă a legislației a contribuit nu doar la complexitatea sistemelor de drept naționale, dar și a influențat reglementarea reciprocă a relațiilor între sistemele contemporane de drept ale diferitor state, în deosebi în domeniul legislației economice. Aceste tendințe de armonizare a diferitelor sisteme de drept reflectă necesitățile obiective ale dezvoltării economiei mondiale, și în special interesele companiilor transnaționale. Procesele integraționiste în economie contribuie direct la constituirea unor norme unice în dreptul diferitor state, conduc la dispariția vechilor deosebiri și contraste între sistemele de drept continental și cel anglo-saxon și apropierea cu sistemele religioase și tradiționale.
Una din particularitățile evoluției dreptului în perioada contemporană este creșterea influenței normelor dreptului internațional asupra dreptului intern. Această tendință cuprinde atât legislația constituțională, cât și sistemul de drept în totalitate. În ultimul timp se observă o creștere a numărului normelor de drept internațional, care vizează relațiile comerciale și economice între state. Apare în consecință o ramură nouă în știința dreptului – dreptul internațional economic. Specific normelor de drept internațional este faptul că în procesul armonizării se implementează în conținutul normelor de drept din interiorul statelor.
Implementarea normelor de drept internațional se operează prin diferite metode. Aceasta poate fi ratificarea și publicarea tratatului internațional respectiv, de exemplu în Franța și alte state. În Marea Britanie implementarea normelor de drept internațional are loc prin adoptarea actelor normative speciale. Constituțiile unor state occidentale vizează principiul supremației tratatului internațional ratificat asupra legislației interne. Ținând cont de faptul că în prezent toate statele lumii sunt membre ale multor convenții internaționale ce reglementează diverse relații în cadrul transporturilor maritime, aeriene auto cât și relațiile acreditar-financiare cât și de multitudinea relațiilor care apar în permanență între state, aceasta a contribuit la introducerea multiplelor modificări în legislațiile interne ale statelor. O contribuție deosebită în acest sens este și participarea statelor la numeroase organizații internaționale care vizează armonizarea legislațiilor statelor membre în vedere consolidării păcii și securității internaționale, a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ca ONU, Consiliul Europei, Liga Statelor Arabe, Uniunea Statelor Africane etc. Deci, în prezent interdependența dintre statele lumii, și în egală măsură între sistemele de drept devine tot mai strânsă datorită scopurilor și sarcinilor comune în vederea menținerii păcii și a realizării progresului social.
ÎNCHEIERE
În lumea contemporană fiecare stat posedă un sistem de drept propriu iar uneori chiar și mai multe drepturi sunt utilizate în același timp pe unul și același teritoriu. Concomitent, există și un drept internațional care vizează reglementarea în plan universal sau regional a raporturilor dintre state. Dreptul în diferite state se exprimă în diferite limbi, după reguli și tehnici deosebite și ele sunt caracteristice unor societăți în care structurile, credințele și obiceiurile sunt foarte diferite. În lumea contemporană există o diversitate de drepturi care se referă la o varietate de reguli pe care ele le conțin. Dar, dreptul nu este doar un ansamblu de norme, el se concretizează într-o anumită epocă, într-o anumită țară și în dependență de anumiți factori istorici, politici, biologici. Dacă însă este să abordăm fenomenul juridic ca atare, atunci el este cu mult mai complex. Fiecare drept în sine constituie un sistem, el utilizează un anumit vocabular, corespunde unor anumite concepte, grupează reguli de anumite categorii, folosește anumite tehnici de exprimare a regulii de drept și anumite metode de interpretare a ei, este legat de anumite concepții cu privire la ordinea socială care determină modul de aplicare și de funcționare a dreptului însuși. Regulile de drept se schimbă de la o epocă la alta dar important este de a determina cadrul în care aceste reguli sunt ordonate, deoarece ele corespund civilizației noastre și a modului nostru de gândire.
Sistemele juridice evoluează în ele însele și unele față de altele, nu numai în funcție de evoluția părților componente, ordinile juridice, ci și în funcție de politica marilor unități politice corespunzătoare și a forței lor și obiectivele lor politice. Dat fiindcă orice realitate umană este mobilă, clasificarea ordinilor juridice în sisteme juridice nu are valoare absolută; ea este relativă momentului prezent și nu poate pretinde să aibă o permanență definitivă. În lumea contemporană, sistemele juridice, ca și civilizațiile ce le slujesc de fundament istoric, sunt în mod necesar angajate într-un proces concurențial opunând politic și istoric, națiunile, federațiile continentale și civilizațiile.
În condițiile contemporane dreptul are misiunea nu numai de a salvgarda structurile social-politice, care în fond s-au format la etapele precedente ale dezvoltării capitalismului, prin faptul de a conserva această societate cu toate tradițiile democratice deja formate și să le transforme astfel, ca să fie comode necesităților sociale noi. Iată de ce schimbările în sistemele de drept ale statelor occidentale, la etapa contemporană se manifestă nu atât în funcție de clasă, ci mai întâi de toate, în funcție de dreptul reglementării relațiilor sociale, strâns legate de elucidarea în conținutul dreptului a formelor mai avansate a mentalității societății și a producerii, cu necesitățile ocrotirii mediului și a luptei împotriva bolilor și a criminalității, cu rezolvarea politicii demografice.
Una din particularitățile evoluției dreptului în perioada contemporană este creșterea influenței normelor dreptului internațional asupra dreptului intern. Această tendință cuprinde atât legislația constituțională, cât și sistemul de drept în totalitate. În ultimul timp se observă o creștere a numărului normelor de drept internațional, care vizează relațiile comerciale și economice între state. Apare în consecință o ramură nouă în știința dreptului – dreptul internațional economic. Specific normelor de drept internațional este faptul că în procesul armonizării se implementează în conținutul normelor de drept din interiorul statelor. Astfel, doar găsind un loc pentru fiecare sistem vom înțelege bogăția și varietatea fenomenului juridic contemporan.
Implementarea normelor de drept internațional se operează prin diferite metode. Aceasta poate fi ratificarea și publicarea tratatului internațional respectiv, de exemplu în Franța și alte state. În Marea Britanie implementarea normelor de drept internațional are loc prin adoptarea actelor normative speciale. Constituțiile unor state occidentale vizează principiul supremației tratatului internațional ratificat asupra legislației interne. Ținând cont de faptul că în prezent toate statele lumii sunt membre ale multor convenții internaționale ce reglementează diverse relații în cadrul transporturilor maritime, aeriene auto cât și relațiile acreditar-financiare cât și de multitudinea relațiilor care apar în permanență între state, aceasta a contribuit la introducerea multiplelor modificări în legislațiile interne ale statelor. O contribuție deosebită în acest sens este și participarea statelor la numeroase organizații internaționale care vizează armonizarea legislațiilor statelor membre în vedere consolidării păcii și securității internaționale, a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ca ONU, Consiliul Europei, Liga Statelor Arabe, Uniunea Statelor Africane etc. Deci, în prezent interdependența dintre statele lumii, și în egală măsură între sistemele de drept devine tot mai strânsă datorită scopurilor și sarcinilor comune în vederea menținerii păcii și a realizării progresului social
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chișinău: Tipografia Centrală, 1995. 235 p.
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: CARTIER, 2004. 546 p.
Bruno P. Introduction au droit. Grenoble: Presses Universitaire, 1992. 158 p.
Constantinesco L.J . Tratat de drept comparat. V. I. București: ALL, 1998. 265 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. II. București: ALL, 1998. 469 p.
Constantinesco L.J .Tratat de drept comparat. V. III. București: ALL, 1998. 497 p.
Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 472 p.
David R., Jauffret-Spinosi C. Les grands systemes de droit contemporains. Paris: Dalloz, 1992. 523 p.
Duguit L. Traite de droit constitutionnel. V. I. Paris: Sirey, 1995. 511 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului enciclopedie juridică. V. I-II. București: Lumina Lex, 1930. 231 p.
Grama D. Din istoria izvoarelor dreptului țării Moldovei. În: Revista de Istorie a Moldovei, Nr. 4, 2007, p.124-128.
Guștiuc A., Chirtoacă L. Istoria Universală a Statului și Dreptului (perioada modernă). Chișinău: „Elena”, 2002. 344 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Humă I. Întroducere în studiul dreptului. București: Chemarea, 1993. 155 p.
Legrand P. Dreptul comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Măgureanu V. Studii de sociologie politică. București: ALL BECK, 990. 26 p.
Parquet M. Introduction generale au droit. Paris: Breal, 158 p.
Popa M. D., Matei H. Mică enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane. București: ALL, 1993. 446 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 1992. 212 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: România de mâine, 1999. 199 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 552 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Epoca medievală și modernă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. 295 p.
Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 276 p.
Vrabie G. Teoria generală a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1993. 197 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 456 p.
Zlătescu V. D. Drept privat comparat. București: OSCAR PRINT, 1992. 346 p.
Zweighert K., Kotz H. An introduction to comparative law. Oxford: Claredon Press, 2000. 491 p.
Федоров К. Г., Лисневский Э.В. История государства и права зарубежных стран. Ростов: Ростовский университет, 1990. 298 с.
Situri Internet
Bonciog A. Curs de drept privat comparat [online].
http://www.scribd.com/doc/11546182/DreptPrivatComparat?__cache_revision=1235867715&__user_id=-1&enable_docview_caching=1 (citat la 14.02.2015).
Payre J.P. Cours de Grands systemes juridiques compares [online].
http://www.opuscitatum.com/modules.php?name=News&file=print&sid=141 (citat la 14.02.2015).
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chișinău: Tipografia Centrală, 1995. 235 p.
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: CARTIER, 2004. 546 p.
Bruno P. Introduction au droit. Grenoble: Presses Universitaire, 1992. 158 p.
Constantinesco L.J . Tratat de drept comparat. V. I. București: ALL, 1998. 265 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. II. București: ALL, 1998. 469 p.
Constantinesco L.J .Tratat de drept comparat. V. III. București: ALL, 1998. 497 p.
Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 472 p.
David R., Jauffret-Spinosi C. Les grands systemes de droit contemporains. Paris: Dalloz, 1992. 523 p.
Duguit L. Traite de droit constitutionnel. V. I. Paris: Sirey, 1995. 511 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului enciclopedie juridică. V. I-II. București: Lumina Lex, 1930. 231 p.
Grama D. Din istoria izvoarelor dreptului țării Moldovei. În: Revista de Istorie a Moldovei, Nr. 4, 2007, p.124-128.
Guștiuc A., Chirtoacă L. Istoria Universală a Statului și Dreptului (perioada modernă). Chișinău: „Elena”, 2002. 344 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Humă I. Întroducere în studiul dreptului. București: Chemarea, 1993. 155 p.
Legrand P. Dreptul comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Măgureanu V. Studii de sociologie politică. București: ALL BECK, 990. 26 p.
Parquet M. Introduction generale au droit. Paris: Breal, 158 p.
Popa M. D., Matei H. Mică enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane. București: ALL, 1993. 446 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 1992. 212 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: România de mâine, 1999. 199 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 552 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Epoca medievală și modernă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. 295 p.
Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 276 p.
Vrabie G. Teoria generală a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1993. 197 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 456 p.
Zlătescu V. D. Drept privat comparat. București: OSCAR PRINT, 1992. 346 p.
Zweighert K., Kotz H. An introduction to comparative law. Oxford: Claredon Press, 2000. 491 p.
Федоров К. Г., Лисневский Э.В. История государства и права зарубежных стран. Ростов: Ростовский университет, 1990. 298 с.
Situri Internet
Bonciog A. Curs de drept privat comparat [online].
http://www.scribd.com/doc/11546182/DreptPrivatComparat?__cache_revision=1235867715&__user_id=-1&enable_docview_caching=1 (citat la 14.02.2015).
Payre J.P. Cours de Grands systemes juridiques compares [online].
http://www.opuscitatum.com/modules.php?name=News&file=print&sid=141 (citat la 14.02.2015).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sisteme Mixte DE Drept (ID: 129802)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.