.sisteme Informationale

INTRODUCERE

În primul capitol “Elemente privind proiectarea și realizarea Sistemelor Informaționale” este prezentat sistemul informational.

Un sistem informațional este un ansamblu de oameni, echipamente, software, procese și date destinate să furnizeze informații active sistemului decizional, informații necesare în elaborarea de soluții pentru problemele cu care se confruntă managerii agenților economici. Sistemul informațional face legătura între sistemul de conducere și sistemul condus și este subordonat sistemului de conducere.

Sistemul informatic este o parte a sistemului informațional în care procesul de culegere, transmitere, stocare și prelucrare a datelor se realizează utilizând elemente sau componente ale TI, adică mijloace de calcul și de comunicare moderne, produse software specializate, proceduri și tehnici specifice la care se adaugă personalul specializat.

Rolul sistemului informațional este de a transmite informația între diferite elemente. În cadrul sistemului informațional, majoritatea activităților se pot desfășura cu ajutorul tehnicii de calcul. Se pot prelucra datele primare și apoi, rezultatul poate fi transferat mai departe, către alt compartiment spre prelucrare. Transferul se poate face și el pe cale electronică, prin intermediul unei rețele de calculatoare sau cu ajutorul modemului.

Într-un sistem informatic pot intra: calculatoare, sisteme de transmisie a datelor, alte componente hardware, software-ul, datele prelucrate, personalul ce exploatează tehnica de calcul, teoriile ce stau la bază algoritmilor de prelucrare, etc.

Se poate spune deci, că sistemul informațional este inclus în sistemul informatic, acesta din urmă fiind o componentă esențială a primului.

Pentru realizarea unui sistem informatic eficient, trebuiesc avute în vedere următoarele reguli de bază, ce au fost deduse din practică:abordarea globală modulară, Criteriul eficienței economice, orientarea spre utilizatori, asigurarea unicității introducerii datelor, antrenarea beneficiarului la realizarea sistemului, posibilitatea de dezvoltare ulterioară, strategia ascendentă și strategia descendentă.

Pentru realizarea unui sistem informatic sunt implicate multe persoane, materiale, timp, etc., ceea ce implică în final costuri ridicate. Din acestă cauză, modul de abordare a problemei proiectării este foarte important.

Prin intrările unui sistem informatic se ințelege totalitatea datelor primare necesare obținerii informațiilor de ieșire ale sistemului. Datele primare se pot clasifica în date interne și în date externe. La nivelul fiecărui subsistem informatic este necesar ca intrările sistemului să fie condiționate de ieșirile acestuia.

Prin operația de codificare se înțelege generarea unor grupuri de simboluri și atribuirea lor elementelor unei înregistrări.

Prin noțiunea de cod se înțelege o combinație de simboluri asociate unei caracteristici date din cadrul unei colecții de date. Prin capacitatea unui sistem de coduri se întelege totalitatea combinațiilor posibil de realizat din simboluri ce contin un cod. Prin lungimea codului se întelege numărul de simboluri elementare dintr-un cod.

Al doilea capitol, “Proiectarea Bazelor de Date” tratează aspectele de realizare și proiectare a unei baze de date.

Activitățile fazei de proiectare detaliată privesc componentele principale ale oricărui sistem informatic, respectiv baza de date, interfețele (formulare, rapoarte, meniu) și programele. Desfășurarea acestor activități nu este secvențială ci, mai curând, paralelă și iterativă. Baza de date trebuie sa reflecte specificațiile de proiectare privind formularele și rapoartele din sistem, iar proiectarea formularelor și rapoartelor nu poate fi finalizată fără ca schema bazei de date să fie clar definită. Totuși, baza de date reprezintă „nucleul” oricărui sistem informatic, în jurul său „gravitând” celelalte componente, motiv pentru care ne vom opri mai întâi asupra problematicii proiectării bazelor de date.

Prin modelarea conceptuală a datelor se urmărește construirea unui model al datelor care să asigure transpunerea exactă a realității din domeniul analizat, fără a lua în considerare cerințele specifice unui model de organizare a datelor (cum este modelul relațional), criteriile de calitate privind organizarea datelor, cerințele nefuncționale ale sistemului și criteriile de performanță privind stocarea și accesarea datelor.

Proiectarea logică presupune organizarea datelor în tabele și coloane, conform regulilor modelului relațional (acesta fiind modelul cel mai popular de organizare a datelor).

Modelul fizic al datelor, rezultat în urma proiectării fizice, este invizibil utilizatorilor și programatorilor. El specifică modul de stocare fizică și accesare a datelor, utilizând facilitățile oferite de un anumit SGBD.

Proiectarea structurii bazelor de date – structura bazei de date reprezintă un model al datelor exprimat în concepte specifice unui anumit sistem de gestiune a bazelor de date (SGBD), lucru ce face ca proiectarea bazei de date să reprezinte transpunerea modelelor conceptuale în termenii unui model al datelor suportat de un anumit tip de SGBD, model ierarhic, rețea, relațional, funcțional.

Al treilea capitol tratează sistemele de gestiune (sau administrare, sau management) a bazelor de date care sunt niște softuri specializate pe manevrarea cât mai eficientă și cât mai sigură a unor volume mari de date. Dacă excludem din discuție sistemele desktop și sistemele înglobate (embedded), rămânem cu o categorie numită generic "servere de baze de date". În vremurile noastre, acestea sunt bazate pe modelul relațional (sau pe derivate ale acestuia), înțeleg un dialect de SQL, sunt extrem de complexe și foarte scumpe.

SQL este limbajul standard folosit pentru manipularea și regăsirea datelor din aceste baze de date relaționale. Prin SQL un programator poate să modifice structura unei baze de date; să schimbe valorile de configurare pentru securitatea sistemului; să interogheze o bază de date asupra informațiilor; să adauge drepturi utilizatorilor asupra bazelor de date sau tabelelor; să actualizeze conținutul bazei de date etc.

Al patrulea capitol, “Rețele cu implicații la proiectarea sistemelor”:

O rețea de calculatoare este, în esență, ceva care permite unui număr de două sau mai multe calculatoare să comunice între ele și/sau cu alte dispozitive. Acest lucru le permite utilizatorilor să folosească rețelele și calculatoarele pentru a partaja informații, pentru a colabora la o lucrare, pentru a tipări și chiar pentru a comunica direct prin mesaje adresate individual.

Tipurile de medii LAN pot fi, de asemenea, intangibile. Ele pot fi semnale luminoase, radio și microunde, transmise prin aer.

Rețelele locale pentru transmiterea datelor, denumite pe scurt LAN (Local Area Networks), se extind pe arii limitate, adică la nivelul unui etaj dintr-o clădire, în aceeași clădire, dar pe mai multe etaje sau în clădiri apropiate. În consecință, mediul fizic care asigură comunicațiile într-o rețea LAN este scurt ca lungime și în aceste condiții rata de transfer a datelor este mare.

Rețelele WAN au, de asemenea, echipamente de transmisie proprii. Astfel de echipamente sunt descrise de obicei prin viteza de tact și structurile lor de cadre, nu ca simple medii de transmisie. Mediul lor fizic este irelevant comparativ cu performantele lor.

Capitolul al cincilea “Internet cu implicații la proiectarea sistemelor”definește noțiunea de Internet.

Internet-ul reprezintă mai mult decât o rețea uriașă de calculatoare. El constituie o rețea de rețele (comerciale, militare, academice, universitare, educaționale etc.), fiind, în plus, un mediu informațional imens ce oferă servicii și resurse din cele mai diverse–baze de date, biblioteci, dar și o nebănuită comunitate de persoane din cele mai diferite domenii ale vieții economico-sociale.

O definiție succintă a Internet-ului poate fi formulată astfel: un număr foarte mare de calculatoare răspândite în toată lumea, legate între ele pentru stocarea, partajarea și directionarea diverselor tipuri de informații.

Internet-ul este în același timp o uriașă bibliotecă, un instrument de corespondență rapidă, un nou mediu de publicare și un mijloc de difuzare mondial al informaticii. Modul de acces este simplu interactiv și înlătură discriminarea geografică.

Internet-ul nu este proprietatea cuiva, nu există nici o companie care să impună reguli. Desigur, fiecare componentă este proprietatea cuiva, dar rețeaua ca întreg nu are un „patron” este un sistem care își menține integritatea datorită intereselor mutuale, deși numărul organizațiilor depășește 50 de mii. Internet-ul este o rețea descentralizată, uneori chiar anarhică, dar fără această descentralizare nu s-ar fi ajuns la o creștere și dezvoltare atât de spectaculoasă. Internet-ul este administrat prin consens de diferite organizații care se întrunesc pentru a găsi cea mai bună metodă globală pentru funcționarea rețelei.

Al șaselea capitol, “WAP” tratează aspectele protocolului WAP,care este un protocol de comunicații, adică o modalitate standard prin care un telefon mobil comunică cu un server instalat în rețeaua de telefonie mobilă. Micro-browser-ele cu care sunt echipate telefoanele mobile sunt clienți software care permit utilizatorilor mobili să acceseze paginile WML (limbaj specific WAP, similar omniprezentului HTML) ale diferitelor site-uri. Mai simplu spus, Internetul devine accesibil (desigur, în mod text și alb-negru) prin telefonul mobil.

WAP-ul ia ca mod de abordare un server favorit. El încorporează în telefonul mobil un microbrowser simplu, care cere doar resurse limitate pe telefonul mobil. Acest fapt face ca WAP-ul să fie potrivit pentru clienții slabi și mai devreme pentru telefoanele inteligente. WAP pune inteligența în WAP Gateways în timp ce adaugă doar un microbrowser la telefoanele mobile. Serviciile de bază ale microbrowserului și aplicațiile se găsesc temporar pe serveri, nu în mod permanent în telefoane.

CAPITOLUL I

Elemente privind proiectarea și realizarea Sistemelor Informaționale

În viața noastră de zi cu zi, calculatoarele sunt ceva obișnuit, ba chiar indispensabil în unele cazuri. Se poate spune, pe drept cuvânt că trăim într-o societate informatizată. În zilele noastre, întâlnim calculatoare peste tot, de la băcanul din colț, care-și ține evidențele sale cu ajutorul unui PC și până la ghișeul la care plătim telefonul. Peste tot sunt calculatoare, legate eventual între ele și formând astfel rețele de calculatoare. Toate acestea se datorează faptului că ne dăm seama din ce în ce mai mult că PC-ul ne usurează munca. Dar trebuie de subliniat faptul că un calculator este de fapt o “mașinărie” care prelucrează o serie de informații pe care i le dăm. Informația, este elementul esențial din acest întreg lanț. De fapt, în practică întâlnim, printre altele, două concepte legate de aceasta și anume sistemul informațional și sistemul informatic.

Sistemul informațional este ansamblul de elemente implicate în procesul de colectare, transmisie, prelucrare de informații.

Rolul sistemului informațional este de a transmite informația între diferite elemente. De exemplu, în cadrul unei unități economice, rolul sistemului informațional este de a asigura persoanele din conducere cu informații necesare pentru luarea diferitelor decizii economice sau de altă natură.

În cadrul sistemului informațional se regăsesc: informația vehiculată, documentele purtătoare de informații, personalul, mijloace de comunicare, sisteme de prelucrare a informației, etc.

Printre posibile activități desfășurate în cadrul acestui sistem, pot fi enumerate: achiziționarea de informații din sistemul de bază, completarea documentelor și transferul acestora între diferite compartimente, centralizarea datelor, etc.

În cadrul sistemului informațional, majoritatea activităților se pot desfășura cu ajutorul tehnicii de calcul. Se pot prelucra datele primare și apoi, rezultatul poate fi transferat mai departede aceasta și anume sistemul informațional și sistemul informatic.

Sistemul informațional este ansamblul de elemente implicate în procesul de colectare, transmisie, prelucrare de informații.

Rolul sistemului informațional este de a transmite informația între diferite elemente. De exemplu, în cadrul unei unități economice, rolul sistemului informațional este de a asigura persoanele din conducere cu informații necesare pentru luarea diferitelor decizii economice sau de altă natură.

În cadrul sistemului informațional se regăsesc: informația vehiculată, documentele purtătoare de informații, personalul, mijloace de comunicare, sisteme de prelucrare a informației, etc.

Printre posibile activități desfășurate în cadrul acestui sistem, pot fi enumerate: achiziționarea de informații din sistemul de bază, completarea documentelor și transferul acestora între diferite compartimente, centralizarea datelor, etc.

În cadrul sistemului informațional, majoritatea activităților se pot desfășura cu ajutorul tehnicii de calcul. Se pot prelucra datele primare și apoi, rezultatul poate fi transferat mai departe, către alt compartiment spre prelucrare. Transferul se poate face și el pe cale electronică, prin intermediul unei rețele de calculatoare sau cu ajutorul modemului.

Ansamblul de elemente implicate în tot acest proces de prelucrare și transmitere a datelor pe cale electronica alcătuiesc un sistem informatic.

Într-un sistem informatic pot intra: calculatoare, sisteme de transmisie a datelor, alte componente hardware, software-ul, datele prelucrate, personalul ce exploatează tehnica de calcul, teoriile ce stau la bază algoritmilor de prelucrare, etc.

Se poate spune deci, că sistemul informațional este inclus în sistemul informatic, acesta din urmă fiind o componentă esențială a primului.

Sistemele informatice acoperă cele mai diverse domenii. În funcție de specializare, avem:

Sisteme specializate, adică sunt proiectate pentru a rezolva un anume tip de problemă dîntr-un anume domeniu;

Sisteme de uz general, cu ajutorul cărora se poate rezolva o gamă largă de probleme din mai multe domenii;

Sisteme locale, programele necesare prelucrărilor de date și datele se află pe un singur sistem de calcul;

Sisteme pe rețea, sistemul funcționează într-o rețea de calculatoare, caz în care, datele și programele pot fi distribuite mai multor stații de lucru ce fac parte din acea rețea.

În ultimul timp se merge tot mai mult pe varianta sistemelor de lucru în rețea, avantajele fiind evidente: transfer de date între stații foarte rapid, costuri minime, etc.

În funcție de localizarea datelor și de locul în care sunt efectuate prelucrările, putem avea sisteme informatice:

Cu date centralizate, datele se află pe un singur sistem de calcul;

Cu date distribuite, datele se află distribuite pe mai multe calculatoare în rețea;

Cu prelucrări centralizate, prelucrarea datelor se face pe o singură stație de lucru, indiferent de numărul stațiilor pe care sunt informațiile de prelucrat;

Cu prelucrări distribuite, mai multe calculatoare prelucrează datele provenite de la unul sau mai multe calculatoare din rețea;

După domeniul în care funcționeaza, sistemele pot fi clasificate:

Pentru baze de date, specializate în gestiunea unor cantități mari de date;

Pentru prelucrări științifice, specializate pe anumite domenii științifice;

Pentru conducerea proceselor tehnologice,

Pentru conducerea unor mașini, scule, unelte computerizate;

După nivelul ierarhic ocupat de sisteme informatice în structura organizatorică a societații, putem avea:

Sisteme informatice pentru conducerea activităților la nivelul unităților economice;

Sisteme la nivelul organizațiilor cu structură de grup;

Sisteme informatice teritoriale;

Sisteme informatice la nivel de ramură și subramură și la nivel economic național;

Sisteme de uz general.

După activitatea ce o automatizează, sistemele pot fi:

Pentru conducerea producției;

Pentru activitatea comercială;

Pentru evidența contabilă;

Pentru evidența materialelor și mărfurilor;

Pentru evidența personalului și salarizare;

Pentru evidența mijloacelor fixe.

Aceste sisteme au o aplicare imediată în cadrul rezolvării unor probleme de natură economică. Deci, una dintre ramurile cele mai informatizate este economia.

Încă din cele mai vechi timpuri, omul, chiar fără să știe, era preocupat de acest domeniu – economia. Omul avea nevoie, pentru a trăi, de o serie de elemente indispensabile, cum ar fi apa, hrana, arme pentru a se apăra de animale; o dată cu evoluția lui, au crescut și necesitățile, pe lângă cele vechi au apărut și altele: haine, mijloace de transport, unelte, etc. Astfel apare conceptul de interes economic.

Pentru a satisface anumite nevoi, este necesar să se consume anumite bunuri, anumite resurse. Totalitatea elementelor utilizate la producerea de noi bunuri necesare poartă numele de resurse economice. Aceste resurse sunt limitate, deci trebuie gestionate corespunzător, în vederea satisfacerii prioritare a nevoilor cele mai stingente.

Astfel apare problema economică generală care reprezintă munca depusă de om în vederea alegerii și folosirii resurselor pentru a-și satisface cât mai bine nevoile.

Activitatea desfășurată de om pentru găsirea și prelucrarea resurselor economice se numește activitate economică.

Această lege se regăsește și în zilele noastre, în sensul că omul, muncește pentru a-și procura cele necesare traiului. Cu cât câștigă mai mult, cu atât cresc și nevoile acestuia.

În cazul întreprinderilor, acestea desfășoară o activitate de producție, veniturile obținute din valorificarea acestora permițând acesteia continuarea activității și chiar a dezvoltării. Aici, nevoile sunt cele de a ramâne în competiție pe piață, iar resursele sunt constituite din materia primă folosită, forța de muncă, mijloacele de producție, etc. Criteriul satisfacerii nevoilor în cazul unei întreprinderi se transformă în țelul urmărit de aceasta – obținerea de profit maxim.

Pentru realizarea acestei dorințe, unitățile economice trebuie să-și perfecționeze continuu activitatea. Utilizarea tehnicii de calcul, mărește considerabil eficiența economică. Unul dintre mijloacele prin care activitatea economică este automatizată este dat de sistemele informatice de gestiune economică.

În cadrul unităților economice sunt o multitudine de activități ce pot fi supuse informatizării. Acestea pot fi împărțite în grupe, în funcție de compartimentele în care se desfășoară.

Spre exemplu, în cadrul compartimentului producție se poate informatiza activitatea de stabilire a structurii producției și de dimensionare a sa, programarea și urmarirea producției, etc. În cadrul compartimentului financiar-contabil, activitatea ar putea fi informatizată aproape în totalitate, la fel ca și activitatea din cadrul compartimentului personal-salarizar. Fiecare dintre compartimentele unei unități economice poate fi informatizat într-o măsură mai mare sau mai mică, ideal însă ar fi ca toate acestea să fie înglobate într-un sistem informatic global de gestiune economică la nivelul întregii întreprinderi.

Pentru realizarea unui sistem informatic eficient, trebuiesc avute în vedere unele reguli de bază, ce au fost deduse din practică.

Abordarea globală modulară.

La proiectarea sistemului trebuie avută în vedere legatura acestuia cu lumea exterioară, posibilitățile de comunicare cu alte sisteme similare, compatibilitatea cu sisteme de altă natură, posibilitatea includerii sistemului într-un sistem mai complex, sau posibilitatea includerii altor sisteme.

Criteriul eficienței economice.

Principalul criteriu ce stă la baza realizării sistemului este cel economic. Cu alte cuvinte, la proiectare trebuie avut în vedere ca raportul dintre rezultatul sau rezultatele directe sau indirecte obținute prin implementarea și folosirea sistemului economic și totalitatea costurilor de realizare să fie cât mai mare. Cu alte cuvinte, trebuie să fie rentabil.

Orientarea spre utilizatori.

La realizarea sistemului trebuie să se aibă în vedere cerințele și preferințele utilizatorilor. În acest sens, trebuie purtată o discuție cu utilizatorii în prealabil și pe baza sugestiilor și preferințelor lor să se treacă la proiectarea propriu-zisă.

Asigurarea unicității introducerii datelor.

De cele mai multe ori o serie de date trebuiesc utilizate în mai multe locuri în cadrul sistemului informatic. La proiectarea sistemului, trebuie ca datele sa fie introduse o singură dată, iar sistemul să distribuie automat datele în celelalte locuri în care este nevoie de ele.

Antrenarea beneficiarului la realizarea sistemului.

Acest principiu decurge tot din orientarea spre utilizator. Trebuie discutat cu utilizatorul înainte de a trece la proiectare, pentru a înlătura de la început o serie de neajunsuri. Trebuiesc discutate modalitațile de introducere a datelor și adaptarea aplicației la nevoile utilizatorului, modul de calcul și prelucrare al datelor.

Soluție generală, independentă de configurația actuala a sistemului informatizat.

Sistemul proiectat nu trebuie, pe cât posibil, să fie dependent de dotarea tehnică actuală a beneficiarului, ci trebuie avute în vedere eventuale noi achiziții de tehnică de calcul, o eventuală schimbare a sistemului informatic.

Posibilitatea de dezvoltare ulterioară.

Trebuiesc avute în vedere posibilitatea ca sistemul să poată fi înbunătățit în raport de cerințele viitoare ale firmei beneficiare.

Sistemele informatice pun probleme serioase la realizarea lor. În funcție de modul de abordare, costurile pot fi mai mici sau mai mari, rezultatele mai bune sau mai puțin bune.

De-a lungul timpului s-au conturat două tipuri de astfel de strategii:

Ascendentă (“bottom-up” de jos în sus, de la mic la mare)

Descendentă (“top-down” de sus în jos, de la mare la mic).

Strategia ascendentă

În conformitate cu aceasta strategie, rezolvarea unei anumite probleme începe cu rezolvarea problemelor de detaliu, minore. Soluțiile sunt agregate în vederea soluționarii unei probleme mai complexe. Se procedeaza astfel până ce se ajunge la vârf, la soluționarea problemei globale.

Dezavantajul acestei metode constă în necesitatea cunoașterii în detaliu al domeniului problemei de rezolvat înainte de trecerea la rezolvarea propriu-zisă.

Strategia descendenta

Este opusă celei ascendente, abordând problema de la general la particular, de sus în jos.

Este studiată problema global, încercând descompunerea ei în probleme mai mici și se trece la rezolvarea subproblemelor astfel rezultate. Rezolvarea subproblemelor se face prin aceeași metodă, adică prin descompunerea lor în alte subprobleme, și tot așa până se ajunge la probleme a căror rezolvare este cunoscută.

Această strategie prezinta avantajul că oferă în orice moment o imagine de ansamblu asupra problemei de rezolvat.

Pentru realizarea unui sistem informatic sunt implicate multe persoane, materiale, timp, etc., ceea ce implică în final costuri ridicate. Din acestă cauză, modul de abordare a problemei proiectării este foarte important. În decursul timpului s-au cristalizat câteva metodologii standard de proiectare.

Principalele etape de parcurs pentru realizarea unui sistem informatic sunt:

Analiza sistemului existent – se studiază sistemul informatic existent și se stabilesc neajunsurile sale și cerințele ce urmeaza a fi satisfacute de viitorul sistem informatic. În acestă etapă se stabilește rentabilitatea folosirii sistemului informatic.

Proiectarea sistemului informatic – se concepe sistemul, elementele componente ale acestuia, structura lor și modul de realizare. Datorită complexității, aceasta etapă este la rândul ei descompusă în două etape:

Proiectarea de ansamblu – se stabilește arhitectura de ansamblu, modul de descompunere pe componente, intrările și ieșirile sistemului. Se finalizează prîntr-o schemă de ansamblu a sistemului în care sunt incluse toate aceste elemente.

Proiectarea de detaliu – fiecare element descris în etapa anterioară este descris în detaliu.

Elaborarea programelor – se scriu programele sistemului într-un limbaj ales anterior.

Implementarea sistemului – după ce a fost realizat sistemul se trece la implementarea sa.

Exploatarea și întreținerea sistemului – aceasta este faza finală a proiectului în care se trece la exploatarea acestuia. Este necesară în paralel și o serie de operații de întreținere a acestuia.

Exemplu:

Pentru exemplificarea celor aratate, în continuare voi expune modalitatea de realizare a unei aplicații legate de probleme de personal.

Pentru aceasta, trebuie facută o analiză a acestui domeniu și de a cunoaște particularitățile acestuia, precum și analiza sistemului actual, înainte de informatizare, al acestui domeniu. Trebuiesc stabilite clar scopul, rezultatele, ceea ce trebuie obținut în final din prelucrarea datelor, cât și datele de intrare.

Astfel, luăm ca exemplu o întreprindere cu 250 salariați, dintre care 30 fac parte din categoria T.E.S.A. și a muncitorilor indirect productiv, 115 sunt muncitori calificați și angajați pe o perioadă nedeterminată, iar restul sunt muncitori calificați și necalificați angajati pe o perioada de 6 luni.

De la bun început ne propunem sa realizăm această aplicație într-un limbaj de programare cât mai eficient în astfel de situatii.

Trecem deci la analizarea problemei de la general la particular prin așa numita metodă descendentă sau top-down.

Construim programul principal cu meniurile aplicației. Stabilim deci modulele necesare.

La discuțiile cu beneficiarul s-a stabilit că această aplicație să fie implementată într-o rețea informatică formată dîntr-un server aflat chiar în biroul “Personal-salarizare” și trei stații de lucru aflate în teritoriu (două în interiorul întreprinderii, câte unul pentru fiecare secție și unul la punctul de lucru “Vlădeni”.

Tot atunci s-a stabilit strategia de prelucrare a datelor; datele vor fi introduse la fiecare dintre cele trei terminale și apoi prelucrate pe serverul din biroul “Personal”.

Se stabilește deci că aplicația va avea urmatoarele module:

Introducere date – cu ajutorul acestui modul se vor introduce datele referitoare la personal în sistem. Acest modul va fi instalat la rândul său pe toate cele trei stații de lucru.

Vizualizare/modificare date – permite vizualizarea și/sau modificarea/corecția anumitor date introduse.

Listare – cu acest modul se vor lista la imprimantă diferite liste cu pontaje, liste de personal, etc

Prelucrare date – dacă celelalte trei module vor fi instalate pe fiecare din cele 3 stații de lucru, acesta va fi instalat doar pe server, aici centralizându-se datele.

Liste centralizate – se vor scoate listele finale, obținute după centralizarea și prelucrarea datelor.

Se execută proiectarea bazei de date pentru introducerea datelor inițiale și la proiectarea interfeței cu utilizatorul, ținând seama de discuțiile purtate cu aceștia și de analiza facută.

Astfel, baza de date va avea urmatoarea structură:

Marca

Nume

Funcția

Locul de muncă

Salariul

Muncitor/TESA

Adresa

Telefon

Cod numeric personal

Buletin

Tipul angajării

Data nașterii

Data angajării

Data încadrării în muncă

Copii

Rețineri personale

Deduceri personale (pentru impozitul global)

Luna de lucru

Pe baza acestei structuri se execută macheta de introducere a datelor primare, apoi se proiectează blocul de vizualizare/modificare a datelor și în final, procedura de listare.

Odată terminate și testate blocurile ce urmează a fi implementate pe stațiile de lucru, se trece la proiectarea aplicațiilor de pe server și anume la blocul de centralizare a datelor și la modulul de liste centralizate.

Centralizarea datelor se face pe o structura de bază de date asemănătoare cu cea în care s-au făcut actualizari pe stațiile de lucru, având aceleași câmpuri ca acestea și în plus altele necesare calculării salariilor, etc. Acest subprogram adaugă deci la baza de date de pe server bazele de date de pe stațiile de lucru, le sortează după tipul angajatului (TESA sau muncitor), după locul de muncă, etc, pregătind astfel baza de date pentru listele centralizate – obiectivul final al aplicației.

După terminarea și testarea aplicației, urmează instructajul beneficiarului și în final darea în folosință cu asigurarea întreținerii aplicației.

1.1 Sisteme Informaționale

Definiție – Un sistem informațional este un ansamblu de oameni, echipamente, software, procese și date destinate să furnizeze informații active sistemului decizional, informații necesare în elaborarea de soluții pentru problemele cu care se confruntă managerii agenților economici. Sistemul informațional face legătura între sistemul de conducere și sistemul condus și este subordonat sistemului de conducere.

Sistemul informatic este o parte a sistemului informațional în care procesul de culegere, transmitere, stocare și prelucrare a datelor se realizează utilizând elemente sau componente ale TI, adică mijloace de calcul și de comunicare moderne, produse software specializate, proceduri și tehnici specifice la care se adaugă personalul specializat.

Sistemul informatic integrat – specific anumitor domenii de activitate (de exemplu sistemul economic, financiar, bancar) este sistemul care asigură introducerea unică a datelor și prelucrarea multiplă a acestora în funcție de cele mai diverse cerințe formulate de către utilizatori.

Tehnologia informației este un termen contemporan care descrie combinația de tehnologii de calcul – echipamente și software cu tehnologia comunicației – rețele de transmitere a datelor, imaginilor și vocii.

Sisteme informatice de gestiune – modelele de gestiune regrupează procedurile proprii ale unui domeniu. În activitatea practică se pot identifica o serie de modele specifice domeniului, ca de exemplu: tehnologiile de fabricație, vanzările specifice.

Analiștii de sistem sunt acei specialiști care înțeleg atât aspectele legate de facilitățile și limitele oferite de tehnologiile informației, cât și cerințele de prelucrare a datelor necesare procesului de informare-decizie a agentilor economici.

Sistemele de Prelucrare a Tranzacțiilor (SPT) sunt aplicații ale sistemului informațional care pemit culegerea, stocarea și prelucrarea zilnică a datelor rezultate din desfășurarea tranzacțiilor, asigurând actualizarea bazei de date.

Un Sistem informatic de Conducere (SIC) este un sistem de aplicații informatice care se ocupă cu elaborarea de rapoarte sub un format standard necesare organizării și conducerii operative a unității.

Un Sistem Suport de Decizii (SSD) este un sistem de aplicații informatice care asigură pe utilizatori cu informații orientate pe decizii, adică cu informații referitoare la diverse situații care pot apare în luarea deciziilor. Când acest sistem este utilizat direct de către conducerea executivă a firmei se mai numeste și sistem de informare executivă.

1.2 Selectarea strategiei de proiectare a sistemelor informatice

(De la analiză la proiectarea sistemelor informatice)

Obiectivul principal urmărit în faza de analiză l-a reprezentat definirea a „ceea ce este” și a „ceea ce ar trebui să fie” sistemul informațional. În acest sens au fost realizate două activități importante: determinarea cerințelor sistemului și structurarea (formalizarea) acestora. Prin determinarea cerințelor sistemului s-a urmărit mai întâi descrierea a ceea ce face sistemul existent prin prezentarea proceselor de prelucrare, a fluxurilor informaționale, a procedurilor de lucru, a documentelor și rapoartelor din sistem etc. Apoi, s-a urmărit identificarea a ceea ce doresc utilizatorii de la noul sistem. Structurarea cerințelor sistemului a vizat dezvoltarea modelului logic al sistemului. Fluxurile informaționale dintre procesele de prelucrare au fost reprezentate prin diagrama fluxurilor de date, logica prelucrării datelor a fost descrisă prin intermediul tabelelor de decizie sau a englezei structurate, modelul conceptual al datelor a fost transpus prin intermediul diagramei entitate-relație.

Odată finalizată faza de analiză, trebuie aleasă calea ce va fi urmată pentru obținerea noului sistem. Așadar, punctul în care ne aflăm acum îl reprezintă trecerea de la analiza sistemului la proiectarea sitemului. Obiectivul principal al proiectării constă în a determina exact „cum” se va parcurge drumul de la „ceea ce este” la „ceea ce ar trebui să fie” sistemul pentru a se îngloba toate cerințele identificate anterior. Proiectarea trebuie să ofere soluția optimă de înglobare a tuturor cerințelor în noul sistem. Trecerea de la analiză la proiectare presupune trecerea de la „ce” la „cum” se va obține noul sistem. Toate informațiile obținute până acum trebuie transformate în idei și soluții de proiectare pentru noul sistem.

Direcția care va fi urmată în continuare în dezvoltarea noului sistem este numită strategia de proiectare. Chiar dacă după parcurgerea fazei de analiză multe lucruri s-au clarificat, mai există unele incertitudini privind sistemul datorate contradicțiilor care pot exista între utilizatori privind cerințele funcționale, alternativele privind platformele hardware și software, cerințele funcționale care să fie incluse în noul sistem în funcție de restricțiile de costuri și timp, sursele de obținere a software-ului etc. Echipa de realizare trebuie să identifice și să definească clar câteva alternative de proiectare a sistemului pe care să le supună dezbaterii utilizatorilor și conducerii firmei, din care va fi aleasă cea optimă.

În prezentul capitol ne vom ocupa de principalele aspecte care privesc definirea strategiei de proiectare. Vor fi prezentate activitățile care trebuie parcurse, considerațiile care stau la baza generării alternativelor strategice de proiectare, criteriile utilizate la evaluarea alternativelor, modul de selectare a celei mai bune variante de sistem.

1.3 Considerații generale privind strategia de proiectare

După cum spuneam anterior, înainte de trecerea la proiectarea noului sistem trebuie aleasă strategia de proiectare, ceea ce implică identificarea mai multor variante de proiectare și alegerea celei optime. Dar de ce este nevoie să definim mai multe variante de proiectare?

Mai întâi să spunem că în domeniul dezvoltării sistemelor informaționale, ca de-altfel în mai toate domeniile de activitate, se aplică demersul sistemic de rezolvare a unei probleme. Acest demers presupune parcurgerea unor faze și etape interdependente și care se întrepătrund, prezentate în figura 1. După cum se poate ușor observa, primele două faze au fost parcurse deja, de următoarele trei ne vom ocupa în acest capitol, iar ultimele două vor fi abordate în cadrul celorlalte capitole.

Desigur că răspunsul ar putea fi considerat ca “evaziv”. De ce trebuie aplicat demersul sistemic? Care sunt avantajele aplicării lui în domeniul dezvoltării sistemelor informaționale?

Figura 1. Fazele și etapele demersului sistemic de rezolvare a unei probleme

Un vechi dicton ingineresc spune că “Un proiect poate fi de bun, ieftin și realizat în timp scurt … alege două dintre ele”. Marakas a denumit aplicarea acestui dicton în domeniul sistemelor informaționale ca adevărul geometric despre proiectele de dezvoltare a sistemelor informaționale, pornind de la teorema lui Pitagora. Așa cum la trasarea unui triunghi se poate specifica doar mărimea a două unghiuri (al treilea fiind determinat ca diferență până la 180 de grade), la fel și în dezvoltarea sistemelor informaționale trebuie găsit un echilibru între calitatea, costurile și timpul de realizare (vezi figura 2). Accentul pus pe unul din cele trei aspecte se va răsfrânge asupra unuia din celelalte două sau asupra ambelor aspecte. De exemplu, accentul pus pe calitatea sistemului (cum ar fi includerea tuturor cerințelor funcționale și nefuncționale în sistem) ar presupune costuri și timp de realizare mai mari. Dacă se dorește minimizarea costurilor și reducerea timpului de realizare, atunci calitatea sistemului va fi mult afectată. Obținerea unui sistem de calitate și într-o perioadă scurtă de timp duce la sporirea considerabilă a costurilor (vor trebui angajați numeroși specialiști din afără firmei). Prin urmare, se poate interveni doar asupra a două din cele trei aspecte importante care privesc dezvoltarea sistemelor informaționale.

Decizia asupra soluției optime trebuie să o ia utilizatorii și conducerea firmei, datorită importanței ei deosebite. După luarea acestei decizii și trecerea la proiectarea și implementarea sistemului orice revenire poate fi foarte costisitoare sau chiar imposibilă. Orice revenire până în acest punct poate să nu implice nici un cost suplimentar. După stabilirea strategiei de proiectare și trecerea la implementarea ei face dificilă orice revenire cu atât mai mult cu cât s-a înaintat în realizarea proiectului. Dacă s-a optat pentru dezvoltarea aplicațiilor în mediul FoxPro, nu se poate reveni ușor pentru trecerea la mediul Oracle deoarece s-a constatat că nu pot fi satisfăcute cerințele de securitate. Acest lucru ar însemna renunțarea la o mare parte din rezultatele obținute până în momentul respectiv.

Figura 2. Adevărul geometric despre dezvoltarea sistemelor informaționale

Prin urmare, cea mai bună soluție de proiectare a sistemului trebuie să asigure compromisul optim între cele trei dimensiuni: calitatea sistemului, costurile și timpul de realizare. Găsirea acestui optim implică identificarea mai multor variante și evaaluarea cu atenție a acestora cu scopul alegerii celei mai bune.

Un alt motiv care justifică necesitatea elaborării mai multor alternative de proiectare este legat de pericolul familiarizării excesive a membrilor echipei cu anumite tipuri de probleme. Dacă ei sunt specializați cu precădere în tehnologia bazelor de date, atunci soluția lor se va baza pe această tehnologie, chiar dacă cel mai indicat mod de rezolvare ar consta în utilizarea unui program de calcul tabelar. De asemenea, dacă în trecut au avut o soluție anume la un gen similar de problemă, varianta propusă de ei va fi ultima lor realizare la dezvoltarea unui alt sistem. Dacă ea ar fi și cea mai bună soluție nu ar fi nimic grav, însă, de multe ori, propunerea este subiectivă.

Definirea strategiei de proiectare presupune două activități principale:

Generarea alternativelor strategice de proiectare

Selectarea celei mai bune variante.

În continuare vom aborda aceste două probleme. La generarea alternativelor de proiectare sunt luate în considerare aria de întindere și nivelul de informatizare, definirea mediului de dezvoltare a aplicațiilor și sursele de obținere a software-ului.

1.4 Selectarea alternativelor privind aria de întindere și nivelul de informatizare

Una dintre activitățile realizate în faza de analiză a constituit-o definirea ariei de întindere a sistemului. Obiectivul urmărit atunci a fost definirea granițelor sistemului prin identificarea funcțiilor ce vor fi incluse și a legăturilor cu mediul său extern. Toate aceste informații au fost structurate cu ajutorul diagramelor fluxurilor de date. Un rol important l-au jucat utilizatorii, care și-au specificat cerințele funcționale.

Acum, înainte de a se trece la proiectarea sistemului, echipa de realizare a trebuie să se decidă asupra funcțiilor care vor fi incluse în sistem. De regulă, utilizatorii solicită mai multe cerințe funcționale a căror satisfacere ar duce la depășirea bugetului alocat și/sau a timpului de realizare planificat. Mai mult, se întâmplă care utilizatorii să ceară adăugarea unor noi funcții după ce s-a trecut la faza de proiectare. Astfel de situații pot fi evitate prin formalizarea procesului de identificare, grupare și stabilire a priorității cerințelor informaționale. În acest sens, echipa de realizare a sistemului va întocmi un document cu care utilizatorii să fie de acord și pe care-l vor semna. În el vor fi consemnate toate cerințele utilizatorilor.

Pentru a decide asupra funcțiilor (cerințelor funcționale) ce vor fi incluse în sistem este necesară definirea unor alternative de proiectare. Fiecare alternativă va îngloba mai puține sau mai multe din cerințele utilizatorilor. Această sarcină poate fi ușurată prin gruparea cerințelor sistemului în trei categorii: obligatorii, importante și dorite. Stabilirea priorității fiecărei cerințe este efectuată împreună cu utilizatorii și poate fi realizată chiar în faza de analiză, pe măsură ce acestea sunt identificate.

Determinarea priorității fiecărei funcții se face, de regulă, în strânsă legătură cu descrierea nivelului de informatizare a sistemului. Nivelul de informatizare privește suportul pe care sistemul informatic îl va oferi pentru fiecare funcție în parte. Pentru cele mai multe funcții ale unui sistem, pot fi definite cel puțin trei niveluri de informatizare: mic, mediu și mare. În cazul unui nivel mic de informatizare, sistemul se va limita la gestiunea înregistrărilor care privesc acea funcție. Aplicația va conține formulare pentru introducerea, modificarea, validarea și salvarea datelor și va furniza unele informații sub forma rapoartelor programate. Un nivel mare de informatizare presupune ca sistemul să realizeze cât mai multe din prelucrările specifice funcției respective. Definirea acestui nivel este foarte dificilă. Dacă în cazul unui nivel mic de informatizare se urmărește, de regulă, doar automatizarea procedurilor manuale existente, acum trebuie sesizate noi moduri de lucru, trebuie regândit complet modul de realizare a acelei funcții, cu scopul îmbunătățirii radicale a performanțelor. Acest cadru mai este întâlnit sub numele de reproiectarea proceselor economice (Business Process Reengineering – BPR). Varianta nivelului mediu de informatizare reprezintă de obicei o combinație a caracteristicilor celorlalte două alternative. Prin această variantă, care este cel mai probabil să fie selectată, analistul încearcă să facă cea mai bună alegere între ceea ce este necesar și ceea ce este posibil, ținând cont de restricțiile privind bugetul și timpul alocate.

După definirea alternativelor de proiectare, pe baza priorității și nivelurilor de informatizare pentru fiecare funcție, se trece la evaluarea acestora. Drept criterii de evaluare vor fi utilizate în primul rând restricțiile rezultate din studiile de fezabilitate a proiectului. Este evident că extinderea funcțională a sistemului și un nivel ridicat de informatizare vor implica costuri mari și timp îndelungat. În această fază, informațiile despre cerințele sistemului și dificultatea dezvoltării unor capacități ale acestuia sunt mai detaliate, echipa de dezvoltare fiind în măsură să evalueze mai exact decât în fazele anterioare costurile pentru fiecare alternativă strategică de proiectare, urmărindu-se încadrarea în bugetul aprobat. Datorită și restricțiilor de timp, noul sistem nu va putea satisface toate cerințele utilizatorilor. Însă, pe măsură ce utilizatorii capătă experiență în lucrul cu noul sistem, aceasta poate fi extins până ce se acoperă toate cerințele și se obține nivelul de informatizare dorit.

1.4.1 Definirea mediului de dezvoltare al aplicațiilor

Unul din aspectele importante ale dezvoltării unui nou sistem informațional privește mediul de dezvoltare al aplicațiilor. Mediul de dezvoltare face referire la configurația echipamentelor, a sistemelor de operare și a rețelei în care vor fi instalate noile aplicații. Pentru a determina mediul de dezvoltare trebuie găsite răspunsurile la unele întrebări precum: Aplicațiile necesită prelucrarea pe loturi a unui volum mare de date sau prelucrarea on-line? Câți utilizatori vor fi, câte posturi de lucru și cât de răspândite vor fi acestea? Unde ar trebui localizate datele? Răspunsurile la aceste întrebări (și multe altele) oferă o imagine preliminară asupra viitorului sistem, permițând echipei de realizare a proiectului să ia deciziile potrivite pentru mediul de dezvoltare.

În general, dezvoltarea noului sistem nu implică redefinirea mediului de dezvoltare. Aceste aspecte sunt extrem de importante, ele fiind luate în considerare, de regulă, în faza planificării strategice a sistemelor informaționale. În fapt, ar fi imposibilă redefinirea mediului de dezvoltare cu ocazia fiecărui proiect de realizare a unui nou sistem, fie și numai pentru că ar afecta buna funcționare a aplicațiilor dezvoltate anterior. Totuși, unele modificări pot fi aduse astfel încât să se obțină maximum de performanțe ale noului sistem sau utilizarea unor tehnologii noi.

Prin urmare, analistul trebuie să ia în considerare la formularea alternativelor strategice de proiectare și alternativele care privesc mediul de dezvoltare al aplicațiilor. În continuare vom prezenta pe scurt câteva variante posibile: prelucrarea pe loturi/prelucrarea on-line, sistem centralizat/distribuit, Internet/intranet/extranet.

1.4.2 Alternativa sistem centralizat/sistem distribuit

Atunci când vorbim despre mediul de dezvoltare a unui sistem informatic, pot fi identificate trei variante de sisteme: centralizate, descentralizate și distribuite. De-a lungul evoluției informaticii, în diferite perioade a predominat una sau alta dintre aceste variante.

Până la începutul anilor ’70, nu exista o altă variantă decât informatica centralizată. Sistemele informatice aveau la bază calculatoare de tip mainframe pe care erau rezidente toate aplicațiile și la care erau conectate terminale plasate în diferite locații din firmă. Aceste terminale permiteau doar introducerea datelor și afișarea rezultatelor prelucrării. Moda centralizării a revenit la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ‘90, atunci când au apărut și s-au dezvoltat rețelele de calculatoare în care erau conectate microcalculatoare de tip IBM PC.

La începutul anilor ’80, odată cu proliferarea microcalculatoarelor, s-a dezvoltat informatica descentralizată. Majoritatea sistemelor informatice din această perioadă constau în aplicații izolate instalate pe PC-uri. Fiecare departament era dotat cu PC-uri pe care rulau aplicațiile necesare desfășurării activității lor. Marele merit al acestei scurte ”epoci” a fost mutarea informaticii dintr-un departament special spre celelalte departamente funcționale din firmă însă, lipsa integrării aplicațiilor au creat numeroase neajunsuri, ceea ce a determinat în scurt timp reorientarea către informatica centralizată.

La începutul anilor ’70, odată cu apariția minicalculatoarelor, au fost dezvoltate primele sisteme informatice distribuite. Aplicațiile sistemului erau distribuite pe mai multe minicalculatoare interconectate în rețea. Informatica distribuită a fost abandonată datorită apariței microcalculatoarelor, dar s-a revenit în anii ’90, odată cu maturizarea rețelelor de calculatoate și a altor tehnologii informaționale. În prezent se înregistrează tendința spre dezvoltarea sistemelor distribuite conform modelului client/server, asupra căruia vom reveni.

Dacă problema sistemelor informatice descentralizare nu se mai pune astăzi, în schimb sistemele centralizate și cele distribuite rămân alternativele viabile pentru dezvoltarea sistemelor informaționale. Prin comparație, un sistem informatic centralizat presupune ca un singur calculator să satisfacă nevoile organizației, la care pot fi conectate mai multe terminale (PC-uri sau NC-uri), iar un sistem distribuit va fi format din mai multe calculatoare pe care sunt distribuite aplicațiile și care împreună satisfac nevoile organizației. Problematica sistemelor distribuite este mult mai complexă, motiv pentru care vom insista asupra ei în continuare.

Sistemele distribuite pot fi definite ca “o colecție de calculatoare independente care apar utilizatorilor acestora ca un singur sistem coerent”. Această definiție evidențiază două aspecte esențiale: primul privește hardware-ul – calculatoarele sunt autonome; cel de-al doilea vizează software-ul – utilizatorii au impresia că lucrează cu un singur sistem.

Dincolo de această definiție, problematica sistemelor distribuite poate fi clarificată prin prezentarea caracteristicilor lor esențiale. Pe scurt, acestea sunt:

diferențele dintre variatele tipuri de calculatoare și modul în care ele comunică sunt ascunse (transparente) pentru utilizator, la fel ca și organizarea internă a sistemului distribuit;

utilizatorii și aplicațiile pot interacționa cu un sistem distribuit într-o manieră uniformă și consistentă, indiferent de locul și momentul în care are loc interacțiunea;

execuția concurentă a programelor reprezintă regula într-un sistem distribuit. Doi utilizatori își pot realiza sarcinile lor de lucru pe propriile calculatoare prin partajarea unor resurse, precum paginile web sau fișiere, atunci când este necesar;

sistemele distribuite trebuie să fie scalabile adică, să poată fi ușor extinse. Această caracteristică este o consecință directă a autonomiei calculatoarelor din sistem, dar și a faptului că pentru utilizator organizarea internă este transparentă;

un sistem distribuit trebuie să asigure independența față de eventualele căderi sau disfuncționalități ale unor calculatoare sau aplicații din sistem, el trebuind să fie în continuare disponibil utilizatorilor. Este responsabilitatea proiectanților de a prevedea consecințele eventualelor disfuncționalități.

Conceptul de sistem distribuit este aplicat unei mari varietăți de configurații și aplicații. Totuși, pornind de la cele două componente principale ale unui software – prelucrările și datele, pot fi identificate două tipuri de bază de sisteme distribuite: sisteme cu prelucrări distribuite și sisteme cu date distribuite. Există mai multe variante de configurare a unui mediu cu prelucrări distribuite: aplicațiile pot fi stocate într-o singură locație și accesate de către oricare procesor conectat în sistem; o aplicație poate fi replicată pe mai multe locații din rețea; diferite aplicații pot fi rezidente pe diferite locații din rețea, însă ele sunt accesibile tuturor utilizatorilor din rețea. Distribuirea datelor presupune proiectarea unei baze de date distribuite în care datele sunt fragmentate și dispersate pe diferite locații din rețea sau ele sunt replicate pe mai multe noduri din rețea în vederea ușurării accesului la date. O altă configurație de sistem distribuit poate rezulta prin combinarea celor două tipuri de bază, adică distribuirea atât a datelor cât și a prelucrărilor.

Motivația principală pentru utilizarea sistemelor distribuite o reprezintă dorința utilizatorilor de a partaja resursele. Noțiunea de resursă este una abstractă, folosită pentru a descrie mulțimea lucrurilor care pot fi partajate într-o rețea de calculatoare. Ea face referire la componentele hardware, precum discurile și imprimantele, dar și la cele software, precum fișierele, bazele de date, obiectele de toate tipurile. Partajarea resurselor nu este singurul avantaj al sistemelor distribuite, alte avantaje față de sistemele centralizate fiind enumerate în tabelul 1.

Tabelul 1. Principalele avantaje și dezavantaje ale sistemelor distribuite

Flexibilitatea dezvoltării sistemelor distribuite dată de faptul că o firmă aflată în plină dezvoltare (extindere) are posibilitatea de a adăuga incremental noi resurse (hard și soft) în sistem, respectiv achiziționarea, instalarea și conectarea lor pe măsură ce ele sunt necesare. Flexibilitatea sistemelor centralizate este limitată de inabilitatea lor de a asigura creșterea incrementală. Dezvoltarea sau extinderea activității firmei determină supraîncărcarea sistemului informațional existent și, implicit, necesitatea înlocuirii acestuia cu altul mai performant (în cazul sistemelor distribuite nu se pune problema înlocuirii acestuia ci a extinderii lui, conservându-se astfel investițiile anterioare). Chiar dacă s-ar pune problema planificării extinderii viitoare a firmei în vederea dezvoltării unui sistem informatic corespunzător, soluția unui sistem centralizat tot nu ar fi satisfăcătoare deoarece ea ar fi prea scumpă, atât timp cât o bună parte din capacitatea de stocare și prelucrare a sistemului nu va fi utilizată decât ulterior, pe măsura dezvoltării firmei, și numai dacă previziunile se adeveresc.

Creșterea disponibilității resurselor reprezintă un alt avantaj major al sistemelor distribuite. Apariția unei disfuncționalități într-un sistem centralizat (căderea serverului sau a liniei de comunicație) determină blocarea întregului sistem informațional până la remedierea problemei ivite. În schimb, sistemele distribuite sunt proiectate să funcționeze și în condițiile apariției unor disfuncționalități, care va afecta numai o parte a sistemului. Celelalte resurse rămân disponibile, ele putând chiar prelua sarcinile părții de sistem afectate, situație în care utilizatorul nu va fi conștient de disfuncționalitatea apărută.

Sistemele distribuite permit reducerea costurilor de comunicație și depășirea limitelor mediilor de comunicație. Într-un sistem distribuit, majoritatea prelucrărilor pot fi realizate local, iar datele de interes local pot fi stocate și gestionate local, ceea ce determină reducerea drastică a traficului în rețea. Cea mai mare problemă cu care se poate confrunta o bază de date centralizată, atunci când ea este accesată de la distanță, este legată de eventualitatea blocajelor rețelei de comunicație; nici supraîncărcarea serverului de numeroasele accese de la distanță nu trebuie neglijate. Sistemele distribuite oferă timpi de răspuns mai buni la cererile utilizatorilor. Sistemele centralizate păcătuiesc adesea prin oferirea unor timpi de răspuns nesatisfăcători utilizatorilor, datorită volumului mare de date ce trebuie transmise prin rețea.

În afără avantajelor prezentate, implementarea sistemelor distribuite are asociate și unele dezavantaje ce trebuie luate în considerare la dezvoltarea lor. Poate cea mai importantă piedică în extinderea utilizării sistemelor distribuite o reprezintă dificultatea dezvoltării lor generată de enorma complexitate a acestor sisteme. Principalele surse ale complexității sunt: distribuirea datelor și/sau replicarea lor, distribuirea prelucrărilor, asigurarea diferitelor forme de transparență, asigurarea consistenței datelor. Un sistem cu baze de date distribuite care trebuie să ascundă natura distribuită a datelor față de utilizatori este fără îndoială mai complex decât un sistem cu baze de date centralizate. Bazele de date replicate adaugă cel puțin un nivel suplimentar de complexitate. Dacă sistemul nu este bine proiectat, atunci el va furniza un nivel de performanță, disponibilitate și siguranță inacceptabile.

1.4.3 Modelul client/server

Arhitectura client/server reprezintă modelul arhitectural cel mai utilizat la dezvoltarea sistemelor distribuite. El este un model general ce poate fi implementat în numeroase moduri.

Ideea subiacentă conceptului client/server este serviciul. O aplicație informatică distribuită dezvoltată după modelul client/server este descompusă în două două grupuri de procese: consumatorii de servicii, numiți client și furnizorii de servicii, numiți server, care comunică între ele prin schimbul de mesaje de tip solicitare-răspuns (vezi figura 3.). De exemplu, un server poate fi conceput pentru a oferi un serviciu de baze de date clienților săi. Serverul este funcțional independent de client, iar relația între client și server este de colaborare (cooperare). Ea se diferențiază radical de aplicațiile centralizate, în care relația este de tip “stăpân-sclav” (master-slave).

În modelul client/server, clientul solicită serverului execuția unui serviciu prin transmiterea unui mesaj. La rândul său, serverul va transmite clientului rezultatul solicitării sale. Diferitele funcții ale aplicației informatice sunt regrupate sub forma programelor client și server, fiecare cu roluri bine definite. Pentru utilizator totul este transparent, el comunicând cu programul client; schimbul de mesaje realizat între programele client și server îi sunt transparente, el percepând aplicația ca un ansmablu executat doar pe postul său de lucru.

Figura 3. Modelul general al interacțiunii dintre client și server

Problema principală în modelul client/server este legată de distincția clară dintre client și server. Proiectarea sistemelor client/server presupune conceperea arhitecturii aplicațiilor pe straturi bine definite. O astfel de abordare permite proiectarea independentă a straturilor, singura grijă constând în definirea clară și proiectarea atentă a interfețelor, urmărindu-se ca:

fiecare strat să aibă un domeniu bine definit, în sensul definirii foarte clare a sarcinilor și responsabilităților fiecărui strat;

fiecare strat trebuie să îndeplinească o sarcină specifică; dacă, de exemplu, unul din straturi este responsabil cu interacțiunea cu utilizatorul, atunci numai acel strat va comunica cu utilizatorul, celelalte straturi realizând acest lucru prin intermediul acestui strat dacă au nevoie de informații de la utilizator.

stabilirea unor protocoale bine definite pentru interacțiunea dintre straturi, interacțiune care să se realizeze numai prin intermediul acestor protocoale.

O primă încercare în acest sens a constituit-o împărțirea aplicațiilor pe două straturi, rezultând arhitectura cu două straturi. Această arhitectură presupune descompunerea aplicației în următoarele două straturi: stratul corespunzător aplicației, în care se include interfața grafică cu utilizatorul și implementarea regulilor afacerii (business rules) și stratul corespunzător bazei de date, care este responsabil de menținerea integrității bazei de date. În acest strat poate fi implementată întreaga logică a tranzacției sau o parte a ei.

Distincția dintre cele două straturi nu este întotdeauna bine definită deoarece logica tranzacției este adesea implementată pe serverul de baze de date, sub forma procedurilor stocate, iar regulile afacerii, parte a logicii aplicației, sunt de asemenea implementate pe server, sub forma trigger-elor. În plus, sunt întâmpinate greutăți considerabile în dezvoltarea sistemului informațional pe baza creșterii accentuate a numărului de aplicații, a numărului și tipului serverelor de baze de date. Această deficiență poate fi rezolvată prin introducerea unui nivel suplimentar, care să trateze regulile afacerii, rezultând o arhitectură cu trei straturi (vezi figura 4). Această arhitectură presupune împărțirea aplicației în următoarele straturi:

gestiunea interfaței utilizator (gestiunea prezentării) – privește dialogul între utilizatori și aplicație, incluzând aici logica de prezentare a informației (ansamblul prelucrărilor efectuate asupra datelor necesare afișarii lor). El acceptă intrările de la utilizator și furnizează rezultatele prelucrărilor în formatul solicitat;

logica aplicației – cuprinde ansamblul operațiilor de prelucrare specifice aplicației și înlănțuirea lor logică;

gestiunea datelor – rezolvă cererile de date, asigură integritatea datelor, emiterea anumitor mesaje de alertare, precum și gestiunea fizică a datelor (adăugări, modificări, ștergeri).

Figura 4. Arhitectura client/server cu trei straturi

În esență, arhitectura pe trei straturi diferă de cea pe două straturi prin separarea logicii afacerii într-un strat distinct, localizat de regulă pe un server de aplicații care comunică strâns cu serverul de baze de date. Introducerea unui strat intermediar permite definirea și implementarea regulilor afacerii independent de logica prezentării interfeței GUI și a regulilor de proiectare a bazei de date. Acest avantaj devine evident în condițiile în care regulile afacerii sunt supuse mai des modificărilor, facilitând astfel reimplementarea lor.

În prezent se manifestă tendința dezvoltării aplicațiilor cu n straturi, în care pot exista mai mult de trei straturi, atât din punct de vedere logic, cât și fizic. De exemplu, în figura 4 stratul bazei de date sau stratul aferent logicii aplicației pot fi împărțite la rândul lor în mai multe straturi. Acest lucru este posibil datorită apariției unei noi paradigme în dezvoltarea sistemelor informaționale, referită prin sintagma orientată pe componente.

Implementarea unei aplicații multistrat necesită existența unor programe speciale care să faciliteze comunicarea dintre straturi. Programele care facilitează implementarea facilităților de comunicare între straturi sunt referite prin middleware. O definiție mai formală, consideră middleware-ul ca un nivel al software-ului al cărui scop constă în mascarea eterogenității platformei hardware și software, precum și furnizarea unui model de programare comod dezvoltatorilor de aplicații. El este format din procese sau obiecte ce se regăsesc pe un grup de calculatoare, și care interacționează între ele pentru a asigura implementarea comunicării și partajării resurselor în aplicațiile distribuite. Altfel, aplicațiile distribuite ar trebui să apeleze direct la interfața de programare furnizată de sistemul de operare al rețelei.

Pentru a simplifica dezvoltarea și integrarea aplicațiilor distribuite, majoritatea soluțiilor middleware se bazează pe un anumit model, care descrie aspectele privind distribuirea și comunicarea. Cele mai utilizate astfel de modele sunt: apelarea procedurilor de la distanță (Remote Procedure Call), distribuirea obiectelor și distribuirea documentelor. Cele mai cunoscute soluții middleware sunt Sun RPC, CORBA (Common Object Request Broker Architecture), Java RMI (Java Remote Object Invocation) și DCOM (Distributed Component Object Model).

1.5 Proiectarea de ansamblu a sistemelor informatice

Activități în proiectarea de ansamblu:

definirea obiectivelor;

structura sistemelor informatice;

definirea ieșirilor;

definirea intrărilor;

definirea colecțiilor de date;

alegerea modelului matematic și a programelor aferente;

alegerea soluțiilor tehnice de realizare;

listarea necesarului de resurse;

estimarea eficienței economice;

planificarea realizării sistemului;

elaborarea documentației.

Caracteristicile sistemului informatic:

orice sistem trebuie să conțină ca element central o bază de date, în care să fie stocate date intercorelate între ele provenind de la surse interne și externe;

informațiile furnizate de sistem trebuie obigatoriu să fie autentice, exacte, iar suportul de prezentare să varieze de la un nivel de conducere la altul;

sistemul trebuie să înglobeze o varietate de modele matematice, tehnico-economice (de exemplu modele de optimizare, modele de simulare, modele de eficiență);

sistemul trebuie conceput ca un sistem om-mașină oferind astfel posibilitatea unei interacțiuni imediate către utilizator și sistem.

sistemul trebuie să prezinte un grad cât mai ridicat de integrare sub următoarele două aspecte: integrare internă și integrare externă.

Cerințe ale sistemelor informatice:

Pentru realizarea unor sisteme informatice care să îndeplinească obligatoriu caracteristicile sistemelor este necesar să se țină cont de urmatoarele cerințe:

fundamentarea conceperii sistemului să fie făcută pe criterii de eficiență economică;

participarea nemijlocită a conducerii unității la conceperea sistemului informatic;

asigurarea unui nivel tehnic înalt al soluțiilor adaptate;

adoptarea de soluții în concordanță cu resursele disponibile și cu restricții impuse.

Domenii și activități în cadrul sistemelor informatice:

Planificarea tehnico-economică – activități:

elaborarea planului anual;

defalcarea planului pe trimestre, luni și unităti componente;

urmărirea modului de realizare al planului;

Pregătirea tehnică a producției – activități:

elaborarea planului;

elaborarea și actualizarea fișelor tehnologice;

calculul loturilor optime;

calculul consumurilor specifice de materii prime, materiale;

urmărirea și analiza planului privind introducerea progresului tehnic;

Programarea, lansarea și urmărirea producției de bază – activități:

calculul necesarului de fabricat pe perioada de plan;

elaborarea programelor de fabricație;

programarea operativă a producției;

lansarea manoperei;

lansarea materialelor.

Aprovizionarea tehnico-materială și desfacerea producției: – activități:

aprovizionarea tehnico-materială;

desfacerea producției;

controlul stocurilor.

Forța de muncă – activități:

elaborarea planului forței de muncă și al fondurilor de salarizare și școlarizare;

evidența personalului;

analiza și raportări statistice.

Financiar-contabil – activități:

elaborarea bugetului pe venituri și cheltuieli;

contabilitatea mijloacelor fixe;

contabilitatea valorilor materiale;

contabilitatea salariilor;

contabilitatea cheltuielilor de producție;

contabilitatea generală.

Structura sistemelor de informatice este o etapă necesară, datorită:

numărului mare de elemente și legături ce compun de regulă un sistem informatic;

implementarea simultană a tuturor componentelor sistemelor informatice într-o unitate economică apare ca o activitate deosebit de dificilă în cazul în care nu are loc structurarea sistemului;

prioritatea unor obiective;

cantitatea limitată de resurse umane și materiale fac imposibilă proiectarea în bloc a sistemului informatic.

Cerințe ale structurării sistemelor informatice în etape de proiectare de ansamblu:

pe fiecare nivel al structurării trebuie asigurată unicitatea criteriului de descompunere a sistemului;

structurarea realizată trebuie să permită constituirea ulterioară a întregului sistem prin agregarea modulelor separate;

structura creată nu trebuie să conțina întretăieturi.

Definirea ieșirilor sistemelor informatizate

Prin ieșirile unui subsistem informatic se va înțelege totalitatea informațiilor furnizate de acesta, beneficiarilor interni și externi, respectiv rapoarte, note de informare.

Definirea intrărilor sistemelor informatice

Prin intrările unui sistem informatic se ințelege totalitatea datelor primare necesare obținerii informațiilor de ieșire ale sistemului. Datele primare se pot clasifica în date interne și în date externe. La nivelul fiecărui subsistem informatic este necesar ca intrările sistemului să fie condiționate de ieșirile acestuia.

Planul logic – orice ieșire este un rezultat al aplicării unuia sau mai multor operatori asupra unui ansamblu de date de intrare.

Planul tehnologic – caracteristicile ieșirilor sistemului condiționează caracteristicile cerute intrărilor.

Stabilirea colecțiilor de date – principalele criterii pe baza cărora se pot grupa datele sunt legate de sfera de cunoaștere, de domeniul de activitate, de stabilitatea conținutului datelor și de rolul datelor în procesul prelucrării.

După sfera de cunoaștere:

date primare;

indicatori tehnico-economici cu caracter operațional;

indicatori tehnico-economici cu centralizare media;

indicatori sintetici.

După domeniul de activitate

colecția furnizori;

colecția beneficiari;

colecția contracte;

colecția produse;

colecția repere;

colecția lucrări;

colecția personal;

colecția plăți;

colecția încasări.

După stabilirea datelor

colecții de date convențional-constante;

colecții de date variabile.

Clasificarea colecțiilor de date conventional-constante: colecțiile de date cu caracter normativdetin 50-60% din volumul totalde informatii care circula în procesul informațional al unei unitati econimice.

Principalele colecții de date cu caracter normativ:

normativele de fabricație;

normativele tehnologice;

normativele de muncă;

normativele materiale.

După prelucrarea datelor

colecții de date de bază;

colecții de date pentru tranzacții;

colecții de date intermediare sau de lucru;

colecții de date statistice;

colecții de date istorice.

Alegerea modelelor economico-matematice

Modelele matematice folosite în perfecționarea activității economice sunt următoarele:

modele de programare liniară – problemele economice ce se pot rezolva cu acest tip de modele privesc optimizarea planului de producție, repartizarea sarcinilor de producție și folosirea optimă a resurselor;

modele de programare – problemele economice ce se pot rezolva cu acest tip de modele sunt determinarea minimului global/local pentru o funcție reală.

metodele de programare dinamică – problemele economice ce se pot rezolva cu aceste modele sunt realizarea analizei secvențiale a proceselor de luare a deciziilor, rezolvarea problemelor de înlocuire a utilajelor.

modele de teoria grafurilor – problemele economice ce pot fi astfel rezolvate sunt cele legate de determinarea drumurilor cu valoare optimă, determinarea fluxului maxim;

modele de gestiune a stocurilor – problemele economice ce se pot rezolva cu aceste modele privesc optimizarea activităților de aprovizionare, de producție și de desfacere;

modele de simulare – problemele economice ce se pot rezolva cu aceste modele sunt simularea evoluției fenomenelor și proceselor economice în funcție de caracterul lor;

modele de teoria deciziilor – problemele economice rezolvate în acest mod sunt legate de fundamentarea deciziilor multidimensionare, fundamentarea deciziilor în condiții de risc și incertitudine.

modele de așteptare – problemele economice ce se pot rezolva cu aceste modele privesc minimizarea timpului de așteptare concomitent cu minimizarea cheltuielilor ocazionate de așteptare.

Alegerea tehnologiilor de prelucrare

Tehnologiile pot fi clasificate în funcție de:

metodele, tehnicile și echipamentele utilizate;

modul în care se structurează și se organizează datele pentru prelucrare;

procedeele de introducere a datelor în calculator;

metodele și tehnicile de prelucrare și de redare a rezultatelor obținute.

Din punct de vedere al performanțelor tehnico-funcționale respectiv, după timpul de răspuns al sistemelor informatice, tehnologiile se pot diferenția în:

tehnologii cu răspuns întârziat;

tehnologii în timp real.

După modul de structurare și organizare a datelor, tehnologiile de preluare automată a datelor se clasifică în:

tehnologii care utilizeaza fișierele clasice;

tehnologii care utilizează fișierele clasice și/sau fișiere integrate;

tehnologii care utilizează baze de date.

După locul amplasării calculatorului electronic în raport cu punctele de generare a datelor și cu funcțiile de valorificare a informațiilor obținute din prelucrare:

tehnologii pentru sisteme informatice centralizate;

tehnologii pentru sisteme informatice distribuite.

Estimarea necesarului de resurse

Elementele determinante pentru configurația fiecărui echipament de prelucrare sunt:

Memoria internă – estimarea necesarului de memorie internă se face pe baza relației de calcul M=M1+M2 unde:

M=necesarul total de memorie,

M1=necesarul de memorie pentru folosirea sistemului de operare ales,

M2=necesarul de memorie pentru executia programelor aplicative.

Necesarul de memorie internă pentru programe aplicative este:

M2=max(Ma,Mb,. .,Mn)

Estimarea necesarului de echipamente periferice ale sistemului central de prelucrare se realizează în funcție de echipam de intrare-iesire și de unitățile de memorie externă.

Numărul echipamentelor periferice necesare se stabileste în raport de factorii:

fluxul de intrare-ieșire;

volumul de date ce se cere a fi stocat în memoria externă;

modul de exploatare;

numărul de programe ce se execută în paralel.

Estimarea necesarului de personal de specialitate – personalul de specialitate necesar realizării și exploatării sistemului informatic se determină în raport cu volumul de muncă cerut de complexitatea proiectului și volumul de muncă cerut de întreținerea și exploatarea sistemului informatic.

Estimarea necesarului de produse – program se realizează:

din ansamblul de programe care însoțesc calculatorul electronic;

prin preluarea de elemente tipizate;

prin preluarea altor programe de la alte centre de informatică;

prin elaborarea softului cu eforturi proprii.

Planificarea realizării sistemelor informatice

Această etapă are la bază principiul proiectării și implementării eșalonate.

Eșalonarea reprezintă ordinea în care vor fi abordate componentele sistemului. Eșalonarea se reprezintă sub forma unui grafic detaliat în care se specifică fiecare modul component, etapele de realizare și durata fiecăreia.

Criterii:

prioritatea obiectivelor componente;

asigurarea legăturilor între componente.

Aceste relații sunt de două tipuri, relații de precedența și relații de succesiune;

disponibilitatea resurselor.

1.6 Proiectarea de detaliu a sistemelor informatice

Activități în proiectarea de detaliu:

detalierea funcțiunilor și a structurii funcționale a subsistemelor;

proiectarea detaliata a “ieșirilor” fiecărui subsistem;

proiectarea codurilor;

proiectarea detaliată a “intrărilor” fiecărui subsistem;

proiectarea fișierelor și a bazei de date.

evaluarea necesarului de resurse;

planificarea elaborării programelor.

Proiectarea situațiilor cu rezultate finale – ieșirile sistemelor.

Această etapă poartă denumirea de proiectare logică de detaliu și se finalizează prin întocmirea pentru fiecare situație finală a specificațiilor de ieșire care servesc la:

transmiterea rezultatelor prelucrării pe calculatorul utilizatorului;

transmiterea proiectului situațiilor programatorului, fără ambiguități.

Alegerea suportului informațiilor de ieșire – imprimantă, display, disc fix magnetic, floppy disc, bandă magnetică.

Pentru definitivarea formei și a formatului de prezentare a situațiilor finale trebuiesc respectate cerințele conducerii privind macheta situației finale; restricțiile tehnice; elementele de eficiență; lizibilitatea și spațierea; utilizarea formularelor preplătite; utilizarea monitoarelor sau a terminalelor video; utilizarea generatoarelor de rapoarte;

Definitivarea procedurilor de utilizare și interpretare a ieșirilor reprezintă cea de-a treia direcție de lucru din cadrul proiectării fizice de detaliu și include procedurile de utilizare a informațiilor de la ieșire dar și diverse interpretoare a situațiilor finale.

Proiectarea codurilor

Codificarea externă a datelor – prin operația de codificare se înțelege generarea unor grupuri de simboluri și atribuirea lor elementelor unei înregistrări.

Prin noțiunea de cod se înțelege o combinație de simboluri asociate unei caracteristici date din cadrul unei colecții de date. Prin capacitatea unui sistem de coduri se întelege totalitatea combinațiilor posibil de realizat din simboluri ce contin un cod. Prin lungimea codului se întelege numărul de simboluri elementare dintr-un cod.

Formatul codului reprezintă forma finală a codului cu precizarea clară a următoarelor elemente identificatoare:

numărul de poziții utilizate;

natura pozițiilor utilizate;

cifra de control.

Aspecte în proiectarea sistemului de coduri:

Influența tipului și structurii codului asupra performanțelor sistemului informatic;

Implicațiile utilizării codurilor în operațiile de culegere a datelor și interpretarea rezultatelor finale de către utilizatorii neinformaticieni.

Cerinte în proiectarea codurilor:

Criterii de grupare a codurilor:

după natura caracterelor: coduri numerice, alfabetice, alfanumerice;

după lungimea codului: coduri semnificative și nesemnificative;

după structura codului: coduri elementare.

Activități parcurse în realizarea unui sistem de coduri:

analiza elementelor ce urmează a fi codificate;

precizarea și uniformizarea terminologiei;

alegerea tipurilor de coduri;

estimarea capacității, lungimii și formatului codului;

întreținerea nomenclatoarelor de coduri.

Proiectarea intrărilor sistemelor informatice

Proiectarea detaliată a intrărilor cuprinde ca etape proiectarea logică de detaliu și proiectarea fizică de detaliu.

Specificatiile de intrare trebuie sa cuprinda:

macheta documentului;

instrucțiunile de culegere, utilizare și transpunere pe suport tehnic;

regulile de control și validare.

În proiectarea fizică de detaliu este necesară realizarea a patru grupe de activități:

Alegerea suportului tehnic pentru culegerea datelor;

Proiectarea machetelor documentelor de intrare – macheta documentului primar trebuie să conțină definite urmatoarele elemente de structură: antetul, denumirea documentului; coduri de identificare, data, rubrici.

Stabilirea instrucțiunilor de culegere și regulilor de control și validarea datelor trebuie să cuprindă reguli de validare manuală a volumului a secvenței documentelor și a cifrelor de control pe pachetele de documente primare și reguli pentru controlul sintactic a datelor din documentele primare. Aceste reguli de control sunt o condiție necesară pentru scrierea programelor de verificare logică a datelor de intrare.

Proiectarea videoformatului de intrare se face în funcție de modul concret de desfășurare a dialogului operator-calculator și se poate desfășura sub două forme: varianta întrebare-răspuns, cu defilarea liniilor ecranului și varianta afișare pe ecran a machetei de introducere a datelor de intrare.

CAPITOLUL II

Proiectarea Bazelor de Date

2.1 Proiectarea logică a bazei de date

Activitățile fazei de proiectare detaliată privesc componentele principale ale oricărui sistem informatic, respectiv baza de date, interfețele (formulare, rapoarte, meniu) și programele. Desfășurarea acestor activități nu este secvențială ci, mai curând, paralelă și iterativă. Baza de date trebuie sa reflecte specificațiile de proiectare privind formularele și rapoartele din sistem, iar proiectarea formularelor și rapoartelor nu poate fi finalizată fără ca schema bazei de date să fie clar definită. Totuși, baza de date reprezintă „nucleul” oricărui sistem informatic, în jurul său „gravitând” celelalte componente, motiv pentru care ne vom opri mai întâi asupra problematicii proiectării bazelor de date.

Principalele activități care formează ciclul de viață al bazei de date sunt: proiectarea schemei logice, proiectarea fizică a bazei de date și alocarea datelor în rețea, implementarea și întreținerea bazei de date.

2.1.1 Aplicarea principiului abstractizării în modelarea datelor

Principiul abstractizării reprezintă unul din principiile fundamentale aplicate în proiectarea sistemelor informatice. După cum vom vedea ulterior, el este utilizat și la proiectarea arhitecturii programelor. Aplicarea sa permite stăpânirea complexității sistemului prin luarea în considerare în mod eșalonat a diferitelor aspecte ale proiectării sistemului. La un moment dat, analiștii se vor concentra doar asupra anumitor aspecte, ignorându-le pe celelalte, dar care vor fi luate în considerare ulterior.

Concret, aplicarea principiului abstractizării în modelarea datelor presupune considerarea a trei niveluri de abstractizare, prezentate în figura 5: conceptual, logic și fizic.

Corespunzător celor trei niveluri pot fi identificate trei activități de bază în proiectarea bazelor de date:

analiza cerințelor sistemului și modelarea conceptuală a datelor;

proiectarea logică a bazei de date;

proiectarea fizică a bazei de date.

Prin modelarea conceptuală a datelor se urmărește construirea unui model al datelor care să asigure transpunerea exactă a realității din domeniul analizat, fără a lua în considerare cerințele specifice unui model de organizare a datelor (cum este modelul relațional), criteriile de calitate privind organizarea datelor, cerințele nefuncționale ale sistemului și criteriile de performanță privind stocarea și accesarea datelor. În acest sens, se construiește diagrama entitate-relație, care evidențiază entitățile de date din sistem, atributele acestora, precum și legăturile dintre entități. Modul în care vor fi implementate legăturile dintre entități, de exemplu, nu interesează în acest moment, atenția fiind îndreptată doar spre identificarea și descrierea lor.

Proiectarea logică presupune organizarea datelor în tabele și coloane, conform regulilor modelului relațional (acesta fiind modelul cel mai popular de organizare a datelor). După cum se poate observa din figura 5, proiectarea logică a bazei de date presupune transformarea modelului conceptual al datelor prin aplicarea regulilor și conceptelor specifice modelului relațional și a criteriilor de calitate aplicabile modelului logic al datelor, aspecte ignorate în etapa modelării conceptuale. Scopul urmărit constă în obținerea unui model relațional pur, adică neafectat de cerințele nefuncționale și cele de performanță în accesarea datelor, nici de facilitățile oferite de diferite SGBD-uri existente pe piață. Toate aceste aspecte sunt înglobate în etapa proiectării fizice a bazei de date.

Figura 5. Nivelurile de abstractizare a datelor

Principalele criterii de calitate utilizate în evaluarea modelului logic al datelor sunt:

Completitudine. Modelul logic trebuie să conțină toate datele necesare prelucrărilor și obținerii ieșirilor din sistem.

Neredundanță. Redundanța datelor generează probleme privind integritatea datelor (vezi anomaliile la actualizare) și solicită procese suplimentare pentru întreținerea datelor (vor trebui actualizate toate copiile existente pentru o dată). De aceea, modelul logic trebuie să fie format dintr-un set de tabele normalizate.

Reutilizabilitate. Schema logică a bazei de date trebuie concepută astfel încât ea să satisfacă nu doar cerințele anticipate ale sistemului ci și cele ale altor potențiali utilizatori sau eventualele cerințe viitoare care apar inevitabil. Dacă datele sunt organizate având în minte doar cerințele actuale, atunci reorganizarea datelor determinată de apariția unor noi cerințe funcționale va fi foarte costisitoare.

Stabilitate și flexibilitate. Aceste criterii vizează ușurința adaptării bazei de date la modificările ulterioare ale cerințelor sistemului. Un model al datelor este considerat stabil dacă eventualele modificări ale cerințelor funcționale nu determină modificarea sa. Schema bazei de date va fi considerată mai stabilă sau mai puțin stabilă în funcție de amploarea modificărilor generate de schimbarea cerințelor. Flexibilitatea unui model al datelor este dată de ușurința extinderii sale pentru înglobarea noilor cerințe cu impact minim asupra structurii existente.

Simplitate și eleganță. Modelul logic al datelor trebuie să ofere o clasificare naturală și elegantă a datelor. De exemplu, este inadecvată existența tabelelor Furnizor și Client atât timp cât unii parteneri de afaceri pot fi atât furnizori, cât și clienți. Aceeași situație poate apare în cazul facturilor, fiind neelegantă conceperea a două tabele, una pentru facturi emise și alta pentru facturi primite.

Modelul fizic al datelor, rezultat în urma proiectării fizice, este invizibil utilizatorilor și programatorilor. El specifică modul de stocare fizică și accesare a datelor, utilizând facilitățile oferite de un anumit SGBD. De exemplu, date din tabele diferite pot fi stocate fizic împreună pentru a putea fi transferate în memoria calculatorului printr-o singură operațiune. Luarea în considerare a acestor aspecte implică „alterarea” modelului logic (adică a modelului relațional pur), presupunând uneori prejudicierea aspectelor calitative amintite anterior. Soluția ideală ar presupune obținerea performanțelor cerute în condițiile păstrării aspectelor calitative ale modelului logic.

Obiectivul principal al proiectări fizice constă în optimizarea performanțelor bazei de date în ce privește stocarea fizică și accesul la date. În unele situații timpii de acces ceruți pot fi obținuți prin intermediul indecșilor însă, de multe ori este necesară modificarea structurii logice a datelor prin procesul denormalizării. Dacă la proiectarea schemei logice s-a urmărit prezervarea integrității datelor prin procesul de normalizare, acum poate deveni necesară introducerea unui anumit nivel de redundanță a datelor sau introducerii în schema bazei de date a câmpurilor calculate. Principala provocare constă în găsirea compromisului optim între ușurința păstrării integrității datelor și performanțele bazei de date. Denormalizarea implică selectarea proceselor dominante (interogare și actualizare a datelor) pe baza frecvenței, volumului de date și priorității acestora, evaluarea costurilor totale ale operațiunilor de actualizare, interogare și stocare a datelor, precum și evaluarea efectelor determinate de pierderea integrității datelor.

De asemenea, la proiectarea fizică vor fi luate în considerare și facilitățile oferite de SGBD-ul ales. Diferențele dintre diferite SGBD-uri se referă adesea la tipurile de date suportate, reprezentarea sau nu a relațiilor dintre clase și subclase, implementarea relațiilor recursive.

Prin urmare, schema logică a bazei de date poate diferi, mai mult sau mai puțin, de schema fizică a bazei de date.

2.1.2 Demersul proiectării bazelor de date

Proiectarea schemei logice a bazei de date poate fi realizată în mai multe moduri. Abordarea tradițională, aplicată în special bazelor de date relaționale, presupune constituirea relației universale prin reunirea tuturor datelor elementare (atribute) identificate în faza de analiză și repartizarea lor în tabele pe baza analizei dependențelor dintre atribute (dependențe funcționale, dependențe multivaloare și de joncțiune) și aplicarea procesului de normalizare. Această abordare a înregistrat unele succese în cazul bazelor de date de dimensiuni mici și medii, însă ea devine foarte greoaie în cazul bazelor de date de dimensiuni mari și foarte mari.

Introducerea modelului entitate-relație (ER) a determinat reorientarea specialiștilor către o nouă abordare în proiectarea bazelor de date. Modelarea conceptuală a datelor cu ajutorul diagramelor entitate-relație (DER) a fost descrisă prima dată în lucrările lui P.P. Chen, publicate în 1976, deși primele încercări de formalizare sunt înregistrate în anii ’60 și aparțin lui Charles Bachman. Ulterior, modelul lui Chen a înregistrat numeroase modificări și extensii. Simplitatea, ușurința învățării și posibilitatea formalizării cerințelor sistemului așa cum sunt ele în realitate, independent de opțiunile de organizare și tehnologice au sporit vertiginos popularitatea modelului ER încă din anii ’80.

Noua abordare presupune, mai întâi, modelarea conceptuală a datelor prin construirea diagramei entitate-relație (DER), care evidențiază entitațile de date ale sistemului, proprietățile acestora și legăturile dintre entități. Ulterior, prin aplicarea unor reguli simple, are loc transformarea modelului entitate-relație în schema logică a bazei de date. Tabelele astfel obținute sunt în final analizate din perspectiva normalizării putând rezulta noi tabele.

Utilizarea modelului ER oferă o serie de avantaje fața de abordarea tradițională

reprezintă un util instrument de comunicare între proiectanți și utilizatorii finali pe parcursul fazelor de analiză și proiectare logică;

este foarte ușor de înțeles și conceput. În general, prezentarea grafică permite exprimarea unui volum mare de informații sub o formă compactă, ușor de urmărit și înțeles;

utilizează conceptul de abstractizare, ceea ce reduce considerabil numărul obiectelor luate în considerare la analiza și proiectarea bazei de date. Prin utilizarea noțiunii de entitate ca abstractizare pentru datele elementare (atribute) se vor analiza mai puține obiecte (numărul entitaților de date este mult mai mic decât numărul datelor elementare din sistem) și mai puține relații între obiecte (numărul relațiilor dintre entități este mult mai mic decât numărul relațiilor de dependență existente între atribute). Deși datele elementare sunt reprezentate și în această abordare, ca proprietăți ale entităților, totuși numărul dependențelor ce trebuie analizate este mult redus, fiind luate în considerare doar dependențele la nivelul entităților (adică dependențele dintre atributele unei entități) și nu la nivelul întregii baze de date (adică dependențele dintre atributele relației universale).

Existența unui set complet de reguli de transformare a DER în tabele ale bazei de date. Aceste reguli permit transformarea simplă și rapidă a cerințelor informaționale ale sistemului, structurate în DER, în baza de date. Majoritatea instrumentelor CASE oferă suport pentru generarea automată a bazei de date în funcție de SGBD-ul dorit.

Din cele prezentate rezultă că există două strategii de proiectare a bazei de date:

strategia bottom-up, reprezintă abordarea tradițională și presupune constituirea relației universale care urmează a fi supusă normalizării pentru a se obține tabelele bazei de date;

strategia top-down, presupune construirea DER care va fi apoi transformată într-un set de tabele prin aplicarea unor reguli. Tabelele astfel obținute vor fi analizate din perspectiva normalizării.

Pornind de la aceste două strategii, pot fi identificate mai multe demersuri de proiectare a bazei de date, mai mult sau mai puțin riguroase. Două dintre ele corespund celor două strategii, ele fiind descrise pe scurt anterior. Un demers mai riguros presupune combinarea celor două strategii; se aplică ambele strategii obținându-se două modele logice ale datelor, iar din compararea lor va rezulta schema logică finală a bazei de date. Acest demers presupune parcurgerea următorilor patru pași:

Construirea câte unui model logic al datelor pentru fiecare categorie de utilizatori identificată. Acest pas presupune normalizarea imaginilor asupra bazei de date (formulare și rapoarte) specifice fiecărei categorii de utilizatori.

Integrarea perspectivelor, care presupune combinarea tuturor perspectivelor normalizate ale utilizatorilor și obținerea schemei globale a bazei de date.

Întocmirea modelului conceptual al datelor pentru întregul sistem și transformarea acestuia într-un set de tabele normalizate.

Compararea modelului logic consolidat al datelor rezultat prin integrarea perspectivelor utilizatorilor cu cel obținut prin transformarea DER, în vederea definirii modelului logic final.

În practică, poate fi angajat un alt demers mai simplu de proiectare a bazei de date, constând în transpunerea directă a cerințelor sistemului în modelul logic al datelor, fără parcurgerea unor pași intermediari. Un asemenea demers poate fi aplicat în cazul bazelor de date de dimensiuni foarte mici sau dacă proiectantul are o mare experiență în domeniul problemei. Oricum, alegerea unui demers sau a altuia depinde de complexitatea bazei de date, experiența echipei de proiectare, timpul și resursele financiare disponibile sau cerințele de calitate dorite.

2.2 Proiectarea logică de detaliu a fișierelor

Structurarea datelor în fișiere este o operație de definire a structurilor logice, de descriere a conținutului informațional pe articole. Structurarea logică se prezintă ca un șir de caractere constituit prin concatenarea mai multor elemente informaționale.

Proiectarea structurilor logice constă în stabilirea elementelor informaționale care compun articole ținându-se seama de conținutul real al intrărilor informaționale de rolul fiecărui fișier în procesul prelucrării. Structura datelor din fișier implică definirea conținutului informațional al articolelor.

Prin precizarea caracteristicilor logice de utilizare analistul stabilește caracteristicile descriptive specifice datelor și modul lor de existentă și utilizare.

Caracteristica principală pe baza careia se stabilește formatul articolelor este factorul de repetitivitate al anumitor elemente informaționale din structură. Indicatorii de activitate ai fișierelor sunt obligatoriu de definit și respectat deoarece nivelul lor sunt condiție esențiala a realizării următoarelor operații:

stabilirea necesarului de suporturi tehnice de date;

estimarea duratelor de exploatare a fișierelor;

planificarea operațiilor de culegere și control.

Indicatori pentru fișiere – cei mai reprezentativi indicatori folosiți pentru gestiunea datelor a căror nivele maxime trebuie estimate la momentul proiectării logice sunt:

n (numărul de articole estimate în perioadele de vârf din activitate)

ns (numărul de articole șterse la momentul actualizării unui fișier)

na (numărul de articole noi adăugate la momentul actualizării unui fișier

ne (numărul de articole exploatate la momentul unei prelucrări automate)

nm (numărul de articole modificate la momentul actualizării unui fișier)

Un indicator utilizat frecvent pentru caracterizarea stabilitătii în timp, stabilitate specifică pentru fiecare tip de colecție în parte este ponderea (m) a articolelor actualizate într-o perioadă de timp.

Pentru caracterizarea modului de utilizare al articolelor din fișier, în procesul prelucrării, se poate calcula indicele de utilizare al articolelor din fișier (Iu)

Proiectarea fizică de detaliu a fișierelor

Caracteristicile fizice la nivel de fișier – vizează în principiu asocierea acelor parametrii generali și a acelor atribute reprezentative care descriu cel mai bine proprietățile colecției de date și mediul lor de stocare, fișierele sunt recunoscute și utilizate de diferite componente din cadrul sistemelor de operare.

Proiectarea structurii bazelor de date – structura bazei de date reprezintă un model al datelor exprimat în concepte specifice unui anumit sistem de gestiune a bazelor de date (SGBD), lucru ce face ca proiectarea bazei de date să reprezinte transpunerea modelelor conceptuale în termenii unui model al datelor suportat de un anumit tip de SGBD, model ierarhic, rețea, relațional, funcțional.

Determinarea legăturilor dintre colecțiile de date și a modului de reprezentare a acestora se realizează pe baza legăturilor naturale dintre obiectele descrise cu ajutorul entităților identificate. Presupunem entitățile “gestiuni” și “materiale”, relațiile dintre entități pot fi de 3 tipuri:

Relații de tipul unu la unu –atunci când într-o gestiune se poate afla un singur material iar un material aparține unei singure gestiuni;

Relații de tipul unu la mulți atunci când într-o gestiune se pot afla unul sau mai multe materiale, iar un material aparține unei singure gestiuni.

Relații de tipul mulți la multi atunci când într-o gestiune se pot afla unul sau mai multe materiale, iar un material poate aparține uneia sau mai multor gestiuni.

Pentru entitățile gestiuni și materiale, pot exista gestiuni care nu dețin nici un material, reprezentând gestiunile de produse finite dar nu poate exista un material care să nu apartină nici unei gestiuni.

Proiectarea tehnologiilor de prelucrare a datelor

Caracteristicile tehnologiei de prelucrare automată a datelor – se poate defini ca fiind ansamblu de procedee, mijloace și metode utilizate în domeniul prelucrarii automate a datelor, având ca scop final, obținerea unor tabele, liste, grafice și alte tipuri de situații de ieșire ce conțin informațiile necesare fundamentării deciziilor, controlul execuției lor și execuția unor operațiuni.

Obicectivele urmărite în proiectarea organizarea și funcționarea tehnologiei de prelucrare automată a datelor, sunt subordonate obiectivului principal: asigurarea furnizării din procesul prelucrării, în timp util, a informațiilor necesare și suficiente de calitate corespunzătoare și cu cost minim pe unitatea de informație prelucrată și modificată.

Tehnologia de prelucrare automată a datelor trebuie să asigure realizarea obiectivelor secundare:

utilizarea eficientă a resurselor implicate;

realizarea concordanței între cerințele concrete și metodele și procedeele utilizate;

asigurarea calității informației în procesul prelucrării și păstrării ei pe parcursul întregului flux.

Operațiile tehnologice în prelucrarea automată a datelor sunt:

operații tehnologice de pregătire a datelor în vederea prelucrării lor automate;

operații tehnologice de prelucrare propriu-zisă a datelor;

operații tehnologice de redare a rezultatelor obținute prin prelucrare.

2.3 Realizarea sistemelor informatice – elaborarea programelor

Obiectivele urmărite

Prezentarea procesului de elaborare a produselor program:

faza 1: Specificația de realizare a programului;

faza 2: Proiectarea programului și elaborarea schemei bloc;

faza 3: Codificarea programului ;

faza 4: Testarea programelor și efectuarea corecțiilor;

faza 5: Elaborarea documentației produsului program;

faza 6: Întreținerea și dezvoltarea produsului program.

Căi și mijloace de creștere a productivității și eficienței muncii în activitatea de programare:

utilizarea instrumentelor de tip CASE;

prezentarea generațiilor de limbaje de programare.

Modalități de realizare a programelor

Utilizarea pachetelor de programe aflate în biblotecile de programe – obiectivul central este acela de a folosi cat mai mult produse program existente și de ale incorpora în noul produs program în scopul de economisi efort de realizare, timp și bani.

Realizarea modulelor/ programelor de interfata. Prin realizarea acestor interfețe se vor implementa cerințele noilor utilizatori prin adaptarea unor produse program scrise pentru alți beneficiari. Soluția interfețelor valorifică software-ul existent și micșorează efortul de programare.

Realizarea programelor originale – faze:

elaborarea specificației programului;

proiectarea programului;

codificarea programului;

testarea programului;

întocmirea documetatiei.

Activități specifice pe faze de realizare

Faza 1. Elaborarea specificației programului:

analiza proiectului tehnic;

analiza platformei și software-ului ;

Faza 2. Proiectarea programului:

descompunerea în module a produsului program într-o abordare de tip top-down;

elaborarea pseudocodului programului;

elaborarea schemei logice de program.

Faza 3. Codificarea programului:

elaborarea graficului de eșalonare a realizării modulelor produsului program și organizarea echipei de programare;

realizarea modulelor program;

Faza 4. Testarea programului:

depanarea erorilor de sintaxă la masa de lucru prin verificarea manuală a listei programului sursă;

testarea programului cu date de test la masa de lucru;

introducerea programului sursă în calculator, compilarea;

rularea programului executabil aferent unui modul cu ajutorul datelor de text și eliminarea erorilor de logică

Faza 5. Întocmirea documentației:

prezentarea generală a produsului;

structura generală a produsului;

descrierea bazei de date;

documentația de programare;

situații și rezultate finale;

instrucțiuni de utilizare;

instrucțiuni de exploatare.

Căi de creștere a eficienței și productivității în etapa de realizare a programelor

utilizarea instrumentelor de tip CASE care asigură o automatizare a muncii de programare și o asistare a programatorului pe tot parcursul elaborării produsului program;

dezvoltarea de software orientat pe obiecte, în care se pune accent nu pe funcțiunile modulului ci pe legăturile dintre module și proceduri care au fost definite ca obiecte în etapa de proiectare.

Fiecare obiect conține date dar și prelucrările necesare realizării funcțiunilor obiectului.

CAPITOLUL III

Sisteme de gestiune

Când se vorbește despre baze de date, fiecare înțelege altceva. Așadar, vorbim despre sisteme de gestiune (sau administrare, sau management) a bazelor de date, adică despre niște softuri specializate pe manevrarea cât mai eficientă și cât mai sigură a unor volume mari de date. Dacă excludem din discuție sistemele desktop și sistemele înglobate (embedded), rămânem cu o categorie numită generic "servere de baze de date". În vremurile noastre, acestea sunt bazate pe modelul relațional (sau pe derivate ale acestuia), înțeleg un dialect de SQL, sunt extrem de complexe și foarte scumpe.

În ultima vreme au apărut servere de baze de date gratuite, dezvoltate și furnizate în regim open source. Mai mult, acestea au încetat să mai fie curiozități sau experimente exotice și, în unele privințe, au ajuns să fie comparabile cu sistemele comerciale.

Răspândirea acestor sisteme, deși foarte rapidă, este relativ limitată din punctul de vedere al utilizării: majoritatea instalărilor sunt menite să furnizeze un back-end pentru aplicații pentru Internet sau Intranet. Un alt domeniu în care sistemele gratuite au o nișă perfectă este învățământul. Fie că este vorba de universități, fie că este vorba de autodidacți, aceste sisteme reprezintă alegerea firească.

Primele baze de date erau dezvoltate pe sisteme mainframe și erau manipulate de oameni special pregătiți pentru a gestiona aceste sisteme. Aceste baze de date erau simple Sisteme de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD). Primul Sistem de Baze de Date Relaționale (SGBDR) a fost lansat de Oracle Corporation și folosea limbajul de interogare SQL. Deși versiunea originală a fost dezvoltată pentru sisteme VAX/VMS, Oracle a fost unul dintre primii furnizori care a lansat o versiune și pentru sistemele PC pe sistemul de operare DOS.

La jumătatea anilor 80, Sybase a lansat propriul sau SGBDR – SQL Server. Acesta avea biblioteci client pentru accesul la baza de date. Asigurând suportul pentru proceduri rezidente (astăzi denumite „proceduri stocate") și interoperabilitatea cu o diversitate de rețele, SQL Server a devenit un produs de succes în scurt timp, mai ales în mediile client/server.

O dată cu dezvoltarea sistemelor personale (PC), au apărut și primele aplicații de baze de date care foloseau un singur fișier pentru a stoca toata informația din baza de date (denumite baze de date „flat file"). Ele erau de tip Xbase, un limbaj care s-a răspândit foarte repede fiind folosit în special la manipularea datelor. Sistemele care l-au folosit, daca mai este nevoie sa le enumăr, au fost dBase, FoxBase, FoxPro. Aceste versiuni rulau sub sistemul MS-DOS și împărtășeau limitările acestuia. Cea mai răspândită aplicație care folosea limbajul xBase a fost FoxPro, sistem dezvoltat de firma Fox Software. Chiar și în zilele noastre există firme care stochează alte extrem de importante în baze de date FoxPro, iar cel mai cunoscut exemplu este cel al organizației care gestionează Euro Tunel. Aceasta folosește o aplicație care gestionează câteva sute de GB de date.

La începutul anilor 90, firma Microsoft Corporation a lansat aplicația Access, aplicație care se bazează în mare parte pe logica de stocare a sistemului FoxPro, sistem care fusese achiziționat de firmă în 1989. Aplicația Access a devenit, în scurt timp, cea mai folosită aplicație de gestiune a bazelor de date „flat file" de pe sistemele personale. Ajuns acum la versiunea 9 (denumită 2000), sistemul de stocare s-a schimbat fiind pregătit să fie scalat oricând către o baza de date Microsoft SQL Server. Totodată, începând cu versiunea 7 i s-a adăugat un limbaj de programare dedicat (Visual Basic for Applications – VBA), bazat pe limbajul de programare Visual Basic. Prin intermediul acestuia se puteau manipula datele mai ușor, se puteau folosi automatisme pentru diverse interogări, afișări etc. Începând cu versiunea 9, limbajul integrat este compatibil cu Visual Basic și cu limbajul folosit de MS SQL Server.

În privința sistemelor server, piața s-a dezvoltat uimitor de repede deoarece s-a constatat cât de folositoare sunt sistemele dedicate acestui lucru. Oracle a lansat și și-a dezvoltat baza de aplicații server, astăzi ajungând la versiunea 9. Începând cu versiunea 8i, au fost introduse extensii orientate pe obiecte. Lansată cu ocazia Oracle OpenWorld, Oracle 9i reprezintă cea mai completă infrastructura pregătită pentru rularea aplicațiilor Internet. Oracle 9i include Oracle 9i Database și Oracle 9i Application Server și pachetul de unelte de dezvoltare Oracle 9i Developer Suite.

În ceea ce privește corporația Microsoft, aceasta a lansat tot în anul 2000 serverul de baze de date SQL Server 2000. Aplicația se dorește a fi un concurent direct pentru aplicațiile Oracle, iar pentru acest fapt i s-a adăugat suport 100% pentru limbajul XML prin intermediul căruia se poate interoga direct serverul dintr-un browser (dacă serverul a fost configurat să suporte această facilitate).

Tot în 2000, compania IBM a lansat varianta 7 a aplicației DB 2. Aceasta aplicație, ca și Oracle, este implementata pe mai multe platforme (inclusiv Linux), fiind o aplicație pur obiectuală. Și pentru ca am ajuns la aplicații de baze de date obiectuale, trebuie să amintim și de aplicația companiei Computer Associates, Jasmine. Deoarece despre aceasta aplicație nu se știu prea multe în România, promit ca am sa revin cu mai multe detalii.

Pe sistemele Linux, cel mai folosit server de baze de date este MySQL. Cu toate că există un alt produs gratuit (MySQL este gratuit atât timp cât aplicația dezvoltata nu este revânduta) – PostgreSQL, MySQL rămâne preferatul programatorilor de Linux. De ce? Pentru că limbajul cel mai folosit pe partea de server web – PHP – dispune de o extensie MySQL înglobată. Dar nu numai acest lucru a influențat folosirea MySQL. Una dintre alegeri a fost și datorită ușurinței administrării acestui sever, el dispunând de un client de accesare inclus.

3.2 Despre SQL

Istoria SQL (Structured Query Language) începe în laboratoarele IBM din San Jose, unde limbajul a fost dezvoltat în ultimii ani deceniului 8. Inițial a fost dezvoltat pentru produsul DB2 al IBM. SQL este diferit de limbajele procedurale și 3GL care au fost create de atunci, SQL fiind un limbaj procedural.

SQL este limbajul standard folosit pentru manipularea și regăsirea datelor din aceste baze de date relaționale. Prin SQL un programator poate face următoarele lucruri:

să modifice structura unei baze de date;

să schimbe valorile de configurare pentru securitatea sistemului;

să interogheze o bază de date asupra informațiilor;

să adauge drepturi utilizatorilor asupra bazelor de date sau tabelelor;

să actualizeze conținutul bazei de date.

CAPITOLUL IV

Rețele cu implicații la proiectarea sistemelor

O rețea de calculatoare este, în esență, ceva care permite unui număr de două sau mai multe calculatoare să comunice între ele și/sau cu alte dispozitive. Acest lucru le permite utilizatorilor să folosească rețelele și calculatoarele pentru a partaja informații, pentru a colabora la o lucrare, pentru a tipări și chiar pentru a comunica direct prin mesaje adresate individual.

Componentele hardware elementare includ trei tipuri de dispozitive:

Echipamente de transmisie;

Dispozitive de acces;

Dispozitive ce repeta semnalele transmise.

Aceste componente sunt elementare prin faptul că toate rețelele trebuie fie să le conțină, fie cel puțin, să funcționeze în preajma lor.

Echipamentele de transmisie reprezintă mediul utilizat pentru a transporta semnalele unei rețele către destinație. Tipurile de medii includ cabluri coaxiale, cabluri torsadate și fibre optice.

Tipurile de medii LAN pot fi, de asemenea, intangibile. Ele pot fi semnale luminoase, radio și microunde, transmise prin aer.

Rețelele WAN au, de asemenea, echipamente de transmisie proprii. Astfel de echipamente sunt descrise de obicei prin viteza de tact și structurile lor de cadre, nu ca simple medii de transmisie. Mediul lor fizic este irelevant comparativ cu performantele lor.

Arhitecturi actuale de interconectare a rețelelor

Lucrul în rețea este dominat în prezent de trei arhitecturi de baza. Astfel, rețelele LAN bazate pe coloane distribuite (distributed backbones) sunt preferate pentru conexiunile dintre cladiri. Coloanele comprimate (collapsed backbones), grupate în jurul ruterelor de înalta performanta sunt raspândite în interiorul cladirilor, iar rețelele reticulare hibride și cele distribuite în stea sunt comune pentru zonele extinse.

Aceste arhitecturi, dezvoltate în jurul modelului traditional al procesarii bazate pe LAN, sunt destinate sa asigure un transport eficient pentru aplicatiile client / server. Dar la fel ca și în cazul unitatilor de rețea traditionale (hub-uri pentru medii partajate, punti, rutere), prosperitatea a generat o crestere a utilizarii și aplicatii noi, care la rândul lor au cerut mai mult decât pot furniza arhitecturile actuale. În continuare voi face o trecere în revista a arhitecturilor de interconectare actuale, dupa care voi prezenta noile arhitecturi și blocuri constructive.

Coloane distribuite

Într-o arhitectura de coloane distribuite, hub-urile de medii partajate consolideaza cablarea orizontala de pe fiecare palier, în timp ce coloana LAN realizata cu rutere conecteaza etajele. Coloana poate folosi aceeasi metoda de acces ca și cea folosita de rețelele LAN de palier (spre exemplu 10 Mbps) sau poate folosi o solutie mult mai rapida, cum ar fi 100 Mbps FDDI. Din moment ce fiecare segment LAN este considerat o subrețea separata, iar pachetele care traverseaza segmentele trebuie sa traverseze cel putin un ruter, serverele sunt raspândite prin toata rețeaua astfel încât ele se pot atasa acelorasi segmente ca și utilizatorii lor primari, evitând astfel introducerea unor întârzieri din partea ruterelor.

Disponibilitatea reprezinta beneficiul primar al coloanelor distribuite. Din moment ce exista mai multe rutere, caderea unui singur ruter va afecta doar segmentele LAN atasate. Pe de alta parte, rutere multiple pot genera probleme de performanta și administrare. Clientii care acceseaza un server situat pe un segment diferit vor fi nevoiti sa traverseze doua rutere, ceea ce va genera o întârziere. Pentru ca ruterele și serverele sunt raspândite în toata cladirea, configurarea și întretinerea poate fi un mare consumator de timp și bani.

Coloane comprimate

Coloanele comprimate evita deficienta prezenta la coloanele distribuite. Din nou, hub-urile pentru medii partajate concentreaza cablarea LAN pe fiecare etaj. Acum însa, fata de-o desfasurare de rutere pe fiecare etaj, toate hub-urile se conecteaza sau se „comprima" într-un singur ruter centralizat, oferind un singur punct de control. Întârzierea rețelei scade deoarece serverele sunt despartite de clienti printr-un singur hop. Costurile sunt reduse prin eliminarea ruterelor multiple și printr-o exploatare economica.

Adaugarea unui hub multisegment la coloana comprimata furnizeaza un maximum de flexibilitate și capacitate de administrare. Segmentele LAN de pe etaje diferite pot fi înglobate într-o subrețea, eliminând hopul prin ruter. Serverele pot fi localizate central pentru a simplifica administrarea fără a face compromisuri legate de performanta, iar componentele redundante și functiile hot-swap din ruter confera disponibilitate.

Coloane hibride

În timp ce coloanele comprimate sunt ideale pentru cladiri, în mod uzual ele nu sunt eficiente pentru conlucrarea între rețele din mai multe cladiri; chiar și într-un campus sau o zona de birouri. Nu este practic sa legi fiecare segment LAN la un sit central. Arhitectura preferata pentru medii cu mai multe cladiri este coloana hibrida: rutere de înalta performanta în fiecare cladire, interconectate printr-o plasa de marimea unui campus sau un backbone LAN.

Coloanele LAN sunt mult mai comune decât rețelele în plasa, deoarece rețelele LAN sunt mai usor de proiectat și întretinut. Deoarece LAN-ul de coloane poate folosi aceeasi metoda de acces ca și LAN-urile din cladiri, prea multe surse care alimenteaza traficul de pe coloana pot bloca rețeaua. Pentru aceste cazuri, solutiile de înalta viteza ca 100 Mbps FDDI reprezinta cea mai buna alegere. Arhitectura hibrida rezultata desfasoara coloane comprimate în fiecare cladire, interconectate între cladiri printr-o coloana distribuita bazata pe FDDI.

Limite ale cresterii

Asa cum s-a mentionat anterior, numarul de utilizatori în continua crestere, calculatoarele desktop mai puternice și noile aplicatii testeaza limitele interconectarii rețelelor, dirijând cerintele desktop catre o rata de transfer din ce în ce mai mare. Însa arhitecturile actuale nu sunt proiectate pentru un asemenea nivel de performanta sau calitate a serviciului.

Segmentarea LAN reprezinta o metoda populara pentru ridicarea performantei la nivelul unei interconectari de rețele. Divizând o rețea LAN suprasaturata în mai multe segmente mai mici, se ofera fiecarei statii de capat o portiune mai larga de latime de banda, evitând congestia rețelei. Dusa la extreme, fiecare statie ar putea deveni propriul sau segment, cu o latime de banda LAN completa.

Desi initial eficienta, segmentarea poate deveni mult prea complexa și costisitor de întretinut. Pentru ca fiecare segment LAN reprezinta o subrețea separata, ea necesita o adresa unica și un port ruter dedicat. Pe masura ce numarul segmentelor creste, fiecare miscare, adaugare sau schimbare declanseaza o avalansa de reconfigurari consumatoare de timp. Mai mult, porturile ruterelor sunt proiectate și evaluate pentru un numar mare de statii de lucru, o segmentare continua ridicând aceste costuri la nivele neacceptabile.

În mod evident, pentru a suporta cresterea interconectarii rețelelor și aparitia noilor aplicatii sunt necesare noi blocuri constructive și noi arhitecturi. Diferenta primara între interconectarea traditionala și cea noua o reprezinta larga raspândire a blocurilor de comutatoare. Comutarea este cheia, atât pentru evolutia scalara a performantei, cât și pentru calitatea serviciului.

Noi arhitecturi și blocuri constructive

Limitarile actuale pe care le întâmpina interconectarea rețelelor a inspirat dezvoltarea mai multor tehnologii noi. Doua în particular – 100BASE-T și comutarea LAN – au produs schimbari dramatice conlucrarii în rețea.

LAN-uri de mare viteza

O modalitate de-a îmbunatatii performanta conlucrarii în rețea este de-a instala LAN-uri mai rapide. Asa cum a fost mentionat anterior, 100Mbps FDDI este deja folosit în multe cladiri și rețele de campus. Însa deoarece FDDI este prea scump pentru conectivitatea desktop de baza, 100BASE-T Fast Ethernet a fost recent lansat pentru a umple golul existent.

Fast Ethernet este o extensie a standardului 10BASE-T Ethernet, doar ca este de 10 ori mai rapid. Atât 10BASE-T cât și 100BASE-T folosesc aceeasi metoda de acces CSMA/CD, permitând datelor sa fie transferate între cele doua fără o translatare a protocolului.

Fast Ethernet este folosit în mod tipic ca și o conexiune de mare viteza catre serverele puternic folosite și utilizatorii puternici, precum și pentru conexiuni în jos catre rutere și comutatoare. Compatibilitatea cu traditionalul Ethernet îi permite lui 100BASE-T sa fie integrat în rețelele existente 10BASE-T, depasind gâtuirile specifice și configurând scena pentru o eventuala raspândire mai larga.

Standardul 100BASE-T include trei specificatii de mediu: 100BASE-TX, 100BASE-T4 și 100BASE-FX. Specificatia 100BASE-TX acopera transmisiile de 100 Mbps pe cablu UTP categoria 5 sau categoria 1 STP, în timp ce 100BASE-T4 suporta aceeasi rata a datelor pe cablare cat. 3, 4 sau 5 UTP. Specificatia 100BASE-FX defineste Fast Ethernet pe cablarea cu fibra optica multimode.

Comutarea LAN

Comutarea LAN, la fel ca și legaturile prin punti, subdivide rețelele largi în segmente mai mici, obtinând o îmbunatatire a performantei LAN la un pret coborât, în timp ce este mentinuta investitia în hard, soft și cablare. Folosita în conjunctie cu solutiile de medii partajate de înalta performanta, comutarea LAN furnizeaza suportul necesar pentru conlucrarea în rețea la nivel întreprindere.

Comutatoarele LAN ofera o îmbunatatire a performantei segmentarii LAN fără sa necesite rutere scumpe sau cartele de interfata cu rețeaua (NIC). Și pentru ca rata de transfer a comutatoarelor creste pe masura ce sunt adaugate mai multe porturi, comutatoarele LAN ofera o solutie scalabila pentru mediile cu o cerere mare.

Comutatoarele LAN sunt similare puntilor în sensul ca ele folosesc adrese MAC memorate pentru a transmite cadre de intrare la o destinatie corespunzatoare. Dar fata de puntile conventionale, care transfera pachete folosind memoria partajata sau un bus intern, comutatoarele de cadre sunt deseori construite în jurul unei rețele de comutatoare de înalta viteza, care utilizeaza circuite integrate specifice aplicatiilor (ASIC) pentru a furniza o rata de transfer mare, latenta mica și cost per port redus.

Combinarea hub-urilor pentru medii partajate cu un comutator LAN nu numai ca divide rețeaua în segmente multiple, însa ofera fiecarui segment o latime de banda completa. Cu segmentarea bazata pe rutere, rata de transfer totala este multiplicata de un numar de ori egal cu numarul porturilor comutatorului. Interfetele LAN traditionale sunt folosite la fiecare port al comutatorului, protejând investitia utilizatorului și asigurând ca aplicatiile existente și sistemele de operare de rețea sa ramâna nemodificate.

Rețele virtuale

Desi comutarea poate îmbunatati conlucrarea în rețea, ea poate agrava problemele vechi. Fără o structura de rutare, o interconectare comutata între rețele se comporta ca o rețea LAN cu punti, accelerând congestionarea. Solutia traditionala – fiecare segment comutat sa reprezinte o subrețea separata – ar crea un cosmar al întretinerii și al administrarii. Rețelele virtuale, o caracteristica inerenta în majoritatea produselor de comutatie, ofera o solutie mult mai clara, decuplând structura logica a rețelei de forma sa fizica pentru a permite o aliniere mult mai eficienta a traficului de rețea cu modelele de lucru ale utilizatorului. Rețelele virtuale retin beneficiile performantei segmentarii LAN, în timp ce aranjamentul logic controleaza traficul broadcast și creeaza comunitati de interes sigure. Modelul traficului reflecta fluxul muncii mai degraba decât topologia de rețea, în timp ce administrarea rețelei este cu mult simplificata.

Cu rețelele virtuale, interconectarea devine „tentanta". Numarul subrețelelor scade deoarece adresele subrețea sunt asignate catre LAN-uri virtuale (VLAN) și nu segmentelor fizice. Administrarea adreselor este simplificata deoarece exista mai putine subrețele și deoarece statiile de capat se pot muta în diferite segmente ale aceleiasi VLAN, fără a fi nevoie de o reconfigurare de adresa.

Comutarea configuratiei este o forma a modului virtual de lucru în rețea. Utilizatorii de pe fiecare etaj acceseaza serverul din centrul rețelei prin hub-ul de comutare a configuratiei, ocolind ruterul. Administrarea rețelei este simplificata astfel printr-o centralizare a serverului, a hub-ului și a ruterului backbone.

Rețele LAN de ultima generatie

Comitetul IEEE al standardelor internationale, responsabil cu dezvoltarea specificatiilor pentru transmisiile WLAN (Wireless LAN) a anuntat în San Diego, Calif. selectarea propunerii de standardizare dezvoltata de Lucent Technologies și Harris Semiconductor pentru obtinerea unei cresteri de cinci ori a ratei transmisiei de date în rețelele fără fir.

Noua tehnologie, sustinuta de comitetul 802.11 al IEEE (Institute of Electrical and Electronic Engineers) va permite rețelelor WLAN sa transmita date la o rata de 11 Mbps. De aceeasi importanta se bucura și facilitatea noului standard de-a permite compatibilitatea între echipamentele WLAN de înalta viteza provenite de la dife riti furnizori.

Conform celor afirmate de Cees Links, director general Lucent al diviziei de comunicatii fără fir și rețea, "aceasta tehnologie va pune pe picior de egalitate rețelele fără fir cu actualele rețele cablate, atât dintr-o perspectiva a performantei cât și a intero perabilitatii. Acum, utilizatorii de PC-uri desktop respectiv portabile vor fi capabili sa-și maximizeze flexibilitatea și performanta lucrului în rețele wireless."

"Prin sustinerea acestei propuneri, comitetul 802.11 a luat o decizie extrem de importanta în directia standardizarii sistemelor Ethernet wireless de mare viteza," a afirmat Ron Van Dell, vice presedinte și director general al diviziei produselor de comunicatii de la Harris Semiconductors. "În timp, am observat ca odata ce piata a fost lansata, ea a migrat rapid catre rate mari de transmisie. Susti ne rea propunerii Harris/Lucent a fost cu sigu ranta o rasplata."

Rețelele LAN wireless ofera o înalta performanta și flexibilitate pentru conectarea PC-urilor desktop și notebook, a statiilor de lucru și a altor dispozitive de rețea. Ele ofera de asemenea o alternativa flexibila, ieftina, pentru conectarea mai multor cladiri într-un mediu de tip campus sau corporatie. Aplicatiile pentru rețele LAN wireless includ acces Internet, productie, puncte de vânzare cu amanuntul, domeniul medical, educatie și utilizare de uz general la birou.

Un dispozitiv de acces raspunde de:

Formatarea corecta a datelor, astfel incat sa fie acceptate de rețea.

Plasarea datelor în rețea

Acceptarea datelor care ii sunt adresate

Într-o rețea locala, dispozitivul de acces este cunoscut ca placa de interfata cu rețeaua (NIC – Network Interface Card). NIC este o placa de circuite instalata într-un calculator și ocupa un slot de intrare/iesire de pe placa de bază a acestuia. Rețeaua este cablata apoi la portul pus la dispozitie de aceasta placa. NIC formeaza cadrele de date care trebuie transmise de aplicatiile calculatorului, pune datele în forma binara și accepta intrarea cadrelor adresate calculatorului respectiv.

Într-o rețea WAN, dispozitivul de acces este un router. Routerele opereaza la nivelul 3 al modelului de referinta OSI și includ doua tipuri de protocoale: de rutare (routing) și rutabile (routable). Protocoalele rutabile, ca IP, sunt utilizate pentru a transporta datele dincolo de limitele domeniilor de nivel 2.

Protocoalele de rutare furnizeaza toate functiile necesare realizarii urmatoarelor operatii:

Determinarea cailor optime prin rețeaua WAN pentru orice adresa de destinatie data.

Acceptarea și trimiterea pachetelor prin aceste cai la destinatiile lor.

Repetorul este un dispozitiv care accepta semnalele trimise, le amplifica și le plaseaza din nou în rețea. Într-un LAN, un repetor – cunoscut mai mult sub numele de concentrator (hub) – permite conectarea în rețea a mai multor dispozitive, prin furnizarea mai multor puncte de intrare în rețea. Aceasta funcție este atat de importanta pentru rețelele LAN actuale, incat adevaratul lor rol – regenerarea semnalului – este adesea uitat.

Capacitatea concentratorului de a regenera semnalele este la fel de vitala pentru succesul unui LAN ca și capacitatea de a asigura mai multe puncte de intrare. Semnalele electronice trimise prîntr-un cablu se vor deteriora în mod inevitabil. Aceasta deteriorare poate lua una din urmatoarele doua forme: atenuare sau distorsionare.

Atenuarea este scaderea puterii semnalului.

Distorsionarea este modificarea nedorita a semnalelor în timpul transferului. Fiecare dintre aceste forme de deteriorare trebuie sa fie abordata și rectificata separat.

Atenuarea poate fi compensata prin dimensionarea cablurilor la o lungime minima, pentru a garanta ca semnalul este suficient de puternic pentru a ajunge la toate destinatiile din lungul cablului. În cazul în care cablul trebuie sa fie relativ lung, poate fi instalat pe linie un repetor.

Distorsionarea este o problema mai grava în transmiterea semnalelor. Aceasta este diferita de atenuare. Semnalele distorsionate pot altera orice date transportate. Repetoarele sunt incapabile de a face diferenta dintre semnalele corecte și cele distorsionate; ele repeta semnalele fără deosebire. Exista totusi mai multe metode de combatere a distorsiunilor:

Urmati riguros orice instructiuni de instalare care v-au furnizate impreuna cu mediul dumneavoastra de transmisie.

Identificati toate sursele care pot cauza distorsiuni. În continuare, incercati sa indepartati cablurile de sursele respective. De asemenea, poate fi util sa folositi tehnologii speciale de transmisie în rețea, precum cablarea prin fibre optice, care pot impiedica aparitia distorsiunilor.

Utilizarea protocoalelor de rețea care au capacitatea sa detecteze și sa corecteze automat orice erori de transmisie posibile.

Componentele software necesare într-o rețea includ urmatoarele elemente:

Protocoale care definesc și regleaza modul în care comunica doua sau mai multe dispozitive

Software la nivel hardware, cunoscut ca microcod sau drivere, care controleaza modul de functionare al dispozitivelor individuale, precum placile de interfata cu rețeaua.

Software pentru comunicatii.

Protocoale

Asigurarea conectivitatii fizice pentru o rețea reprezinta partea cea mai usoara. Adevarata greutate consta în dezvoltarea unor mijloace de comunicare standard pentru calculatoare și alte dispozitive atasate la rețea. Aceste mijloace de comunicare sunt cunoscute oficial ca protocoale.

Protocoalele pentru rețele LAN sunt numite frecvent arhitecturi LAN, pentru ca sunt incluse în NIC. Ele predetermina în mare măsură forma, dimensiunea și mecanica rețelei.

Drivere de dispozitiv

Un driver de dispozitiv este un program de nivel hardware care controleaza un anumit dispozitiv. Un driver de dispozitiv poate fi privit ca un sistem de operare în miniatura pentru o singura componenta hardware. Fiecare driver contine toata logica și toate datele necesare pentru a asigura functionarea corecta a dispozitivului respectiv. În cazul unei placi de interfata cu rețeaua (NIC), driverul include furnizarea unei interfete pentru sistemul de operare al gazdei.

Software pentru comunicatii

Componentele hardware și software de rețea care au fost descrise anterior nu au capacitatea de a-i permite unui utilizator sa foloseasca efectiv rețeaua. Ele nu fac decat sa asigure infrastructura și mecanismele care permit utilizarea acesteia. Sarcina utilizarii efective a rețelei cade în seama aplicatiilor software specializate, care controleaza comunicatiile.

Indiferent de tipul sau complexitatea aplicatiilor, software-ul pentru comunicatii reprezinta mecanismul care face banda de frecventa cu adevarat utilizabila.

Rețelele locale pentru transmiterea datelor, denumite pe scurt LAN (Local Area Networks), se extind pe arii limitate, adică la nivelul unui etaj dîntr-o clădire, în aceeași clădire, dar pe mai multe etaje sau în clădiri apropiate. În consecință, mediul fizic care asigură comunicațiile într-o rețea LAN este scurt ca lungime și în aceste condiții rata de transfer a datelor este mare.

În rețelele de tip LAN, topologiile cele mai răspândite sunt cele de tip STEA (STAR), BUS și INEL (RING).

În LAN-urile de tip STEA (STAR) apare o unitate centrală (HUB) la care sunt conectate toate stațiile și aceasta are rolul de a pune în legătură o stație chemătoare cu stația chemată.

În topologia BUS, mediul fizic prin care se asigură legătura între stații, de exemplu un cablu coaxial, trece prin locurile unde sunt amplasate stațiile. Mediul fizic de comunicare apare ca o magistrală unică pentru toate stațiile. Sunt necesare prin urmare reguli prin care să se disciplineze accesul stațiilor la mediul de comunicații precum și algoritmi care să conducă la folosirea eficientă a capacității de transport a magistralei comune.

În topologia INEL (RING), mediul fizic trece de la o stație la alta (“în serie”) formând un inel, legăturile între stații fiind de tipul punct la punct. În topologia BUS când o stație transmite, transmisia este în principiu de tip broadcast în sensul că toate stațiile legate la magistrala comună pot recepționa mesajul transmis dacă doresc

CAPITOLUL V

Internet cu implicații la proiectarea sistemelor

Internet-ul reprezintă mai mult decât o rețea uriașă de calculatoare. El constituie o rețea de rețele (comerciale, militare, academice, universitare, educaționale etc.), fiind, în plus, un mediu informațional imens ce oferă servicii și resurse din cele mai diverse–baze de date, biblioteci, dar și o nebănuită comunitate de persoane din cele mai diferite domenii ale vieții economico-sociale. O definiție succintă a Internet-ului poate fi formulată astfel: un număr foarte mare de calculatoare răspândite în toată lumea, legate între ele pentru stocarea, partajarea și directionarea diverselor tipuri de informații.

La început rețeaua avea scopul de a servi programele de cercetare și de a rezolva orice problemă legată de calculatoare. Ușurinta cu care se pot distribui informații dar mai ales ușurința cu care orice utilizator poate avea acces la informații, a făcut din Internet un mediu de nelipsit. Sunt distribuite informații de orice tip, începând cu programe de învățare a utilizării microcalculatoarelor, continuând cu lecții de însușire a cunoștințelor din cele mai diverse domenii, știri, baze de date imense, cotații la bursă, oferte de locuri de muncă, legislație, rețete medicale, muzee virtuale și chiar rețete culinare.

Internet-ul este în același timp o uriașă bibliotecă, un instrument de corespondență rapidă, un nou mediu de publicare și un mijloc de difuzare mondial al informaticii. Modul de acces este simplu interactiv și înlătură discriminarea geografică.

Revenind la definiția „o rețea de rețele” trebuie spus că toate rețelele LAN, MAN și WAN pot fi conectate între ele prin legături rapide și performante. Legatura poate fi stabilită prin satelit, prin linii analogice dedicate, circuite de comnunicații digitale, unde radiofonice etc.

Începuturile Internet se situeaza în anii ’60. Astfel, în 1967 Bob Taylor care a lucrat la ARPA (Advanced Research Project Agency), a avut ideea de a lega împreună într-o rețea redundantă, bazată pe pachete toate calculatoarele de la universitățile importante participante la programele agenției.

Astfel, se realizează în 1969 prima conexiune la distanță între două calculatoare, ARPA experimentând o rețea de comutare de pachete, bazată pe linii telefonice, între Stanford Research Institute și University of California din Los Angeles. În acest fel ia naștere ARPANET (Advanced Research Project Agency Network).

În perioada anilor ’70 s-au adus o serie de modificări în sensul îmbunătățirii comunicațiilor, cea mai importantă fiind elaborarea unor seturi de reguli (protocoale ), ce au asigurat o comunicare între calculatoare la un nivel mai bun, ceea ce a adus viteza de tranmitere la 50Kbps.

Anut 1977 a marcat adăugarea la rețea E-mail-ul, iar puțin mai târziu în 1979, s-a adăugat USENET o rețea virtuală de știri, servicii ce au largit considerabil aria de utilizare și au oferit o noua orientare în evolutia rețelei. La inceputul anilor ’80 datorita traficului extrem de ridicat de informatii și din ratiuni de securitate a datelor cu caracter militar ARPANET se divide în doua sedimente: MILNET–o rețea militara și ARPANET–o rețea civila ce continua cercetarile asupra rețelelor și orientata pe schimbul nelimitat de informatii.

Anul 1982 marcheaza reunirea principalelor rețele: ARAPNET, MILNET, NSNET. Evolutia Internet este marcata în continuare de adaugarea de noi servicii: serviciul de informare GOPHER, serviciul de transfer de fisier FTP, serviciul World Wide Web etc.

Ziua de 1 ianuarie 1983 marchează trecerea de la protocolul NCP (Network Control Protocol) laTCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol). Numărul calculatoarelor conectate la rețeaua Internet a crescut apoi rapid de la un an la altul de la 1024 în 1984 la 130000 în 1989.

În anii ’90 Internetul s-a dezvoltat mult, nu numai ca volum de informații și servicii permanent accesibile, dar și ca număr de utilizatori.

Anul 1991 este momentul în care National Science Foundation, care superviza modul de operare pe Internet a ridicat restrictiile impuse de domeniul comercial, ceea ce a produs o adevarata „ explozie’’ în cresterea numarului calculatoarelor conectate.

În 1993, Casa Albă deschide prima cutie poștală Internet ([anonimizat]).

Anul 1994 marchează realizarea primelor transmisii audio și video prin Internet. În fiecare lună se conectează la Internet peste un milion de noi utilizatori. Internet Society estimează că aproximativ 115 țări dispun de o conexiune la rețeaua informatică mondială.

România, deși a apărut relativ târziu în peisajul comunicațiilor globale, a marcat o creștere impresionantă într-un scurt interval de timp.

Internet-ul nu este proprietatea cuiva, nu există nici o companie care să impună reguli. Desigur, fiecare componentă este proprietatea cuiva, dar rețeaua ca întreg nu are un „patron” este un sistem care își menține integritatea datorită intereselor mutuale, deși numărul organizațiilor depășește 50 de mii. Internet-ul este o rețea descentralizată, uneori chiar anarhică, dar fără această descentralizare nu s-ar fi ajuns la o creștere și dezvoltare atât de spectaculoasă. Internet-ul este administrat prin consens de diferite organizații care se întrunesc pentru a găsi cea mai bună metodă globală pentru funcționarea rețelei.

Furnizorii regionali sau naționali de servicii Internet sunt interconectați fie direct, fie prin intermediul unui organism supranațional. Principalele oragnisme existente în Europa sunt: Ebone și Europanet. Ebone este o asociație care gestionează numeroase rețele europene. Europanet este gestionat de DANTE (Delivery of Advance Network Technology to Europe).

Totuși există și o organizație a utilizatorilor Internet-ului, numită ISOC (Internet Society), cu caracter voluntar, unicul ei scop fiind promovarea schimbului global de informații. Conducătorii acestei organizații au responsabilitatea de a gestiona din punct de vedere tehnic Internet-ul și de a standardiza tehnologia folosită.

Începând cu 1983, funcționează și o organizație ce are ca scop ghidarea evoluției protocolului TCP/IP-Internet Activities Board (IAB). Aceasta oferă sfaturi și sprijin în cercetările efectuate în sprijinul comunității Internet. De-a lungul evoluției Internet Activities Board, a fost organizat în mai multe rânduri, în prezent având două componente: Internet Engineering Task Force, ce are responsabilitatea de a dezvolta protocolul TCP/IP și integrarea altor protocoale în Internet (cum este OSI) și Internet Research Task Force, care continuă să organizeze și să exploreze concepte avansate privind rețelele.

De asemenea, nu există o firmă care să conecteze plățile de la toate rețelele Internet sau de la utilizator. Fiecare platește pentru partea sa. Rețelele se adună și decid cum să se conecteze împreună apoi adună fonduri pentru aceste interconexiuni. O firmă sau o instituție plătește pentru conectarea la o rețea regională care la rândul ei platește un furnizor național pentru accesul său la o rețea internaționala. Numeroase moduri Internet în special universitare sunt finantate de bugetele statelor.

Sunt patru moduri principale de conectare la Internet: conexiunea permanentă (permanent connection), conexiunea directă pe linie telefonică (dial-în direct connection), conexiunea ca un terminal pe linie telefonica (dial-în terminal connection ), conexiune de tip poșta electronică (e-mail connection ).

Conexiunea permanentă presupune existența unei linii dedicate între domiciliul utilizatorului și subrețeaua Internet Service Providers sau închirierea unui tronson special pentru legarea directă la Internet. Este modalitatea cea mai bună de conectare din punct de vedere al vitezei și calității transmisiei, dar este și cea mai scumpă.

În special instituțiile de învățământ închiriază un tronson pentru conectarea la Internet pe care-l pun la dipoziție cadrelor didactice și studenților prin intermediul rețelei locale de calculatoare, dar și marile instituții publice și firmele mai utilizează acest tip de conexiune.

Liniile dedicate se închiriază de la un operator, în România, ROMTELECOM. Utilizarea lor este facturată în funcție de distanță, operatorul garantând debitul dorit, iar costurile lunare se stabilesc fie la MB transferat, fie sub formă de abonament lunar cu trafic nelimitat.

Conexiunea directă pe linie telefonică. Unii furnizori de servicii permit legarea prin intermediul unui modem pe o linie telefonică, la calculatorul lor și prin intermediul acestuia, acces direct la Internet. Calculatorul utilizatorului va funcționa identic ca un calculator host (gazdă ) din rețeaua Internet. Este o legătură temporară pentru ca schimbul de date, între calculatorul utilizatorului și cel care este conectat la Internet, se poate realiza numai când legatura telefonică este activă, dar taxa de instalare scazută și cea de transmisie fac ca acest tip de conexiune să fie cel mai des întalnit.

Conexiunea ca terminal pe linie telefonică. Pentru cei ce dispun de resurse financiare mai reduse, este o modalitate eficientă de acces la Internet. Conexiunea se face tot pe linie telefonică, cu ajutorul unui modem și apelând la un furnizor de servicii. După realizarea conectării, calculatorul funcționează ca un terminal, el nefiind legat direct la Internet. Toate programele rulate se desfășoară pe calculatorul furnizorului de servicii. Datorita acestei situații, pentru a transfera fișierele pe calculatorul utilizatorului, ele trebuie mai întâi copiate pe calculatorul furnizorului de servicii și abia apoi, utilizând comenzile de transfer de date proprii progamului de comunicație, se pot copia pe sistemul utilizatorului. Conexiunile temporare se stablilesc în funcție de nevoi. Utilizarea lor se facturează în funcție de distantă și de durata utilizării, putându-se astfel folosi atât linii analogice cât și linii digitale.

Odata cu dezvoltarea rețelelor și serviciilor de telecomunicație mobilă, utilizarea telefonului celular a extins posibilitatea celor care călătoresc și dețin un calculator portabil să se conecteze la Internet din orice punct al țării.

Conexiunea de tip poștă electronică. Cei aflați în această situație pot transmite mesaje e-mail în Internet și primi același gen de mesaje de la orice utilizator Internet, pot adresa și receptiona mesaje pentru grupurile de dialog USENET. Majoritatea furnizorilor de servicii, au oferit la început utilizatorilor doar servicii la poștă electronică, dar pe măsură evoluției Internet, acest tip de conexiune a început să ofere mult prea puțin în raport cu facilitățile Internet.

O modalitate mai puțin folosită în România este conectarea la Internet prin intermediul rețelelor CATV. Pentru conectare este nevoie de un modem de cablu, vitezele de transfer fiind foarte mari: 10Mbps. Un asemenea tip de legătură se folosește în special de companiile cu volum mare de trafic.

Ultimii ani au permis și recurgerea la un nou tip de conectare: conectarea de tip VSAT prin intermediul antenelor de satelit. Costurile de instalare sunt de ordinul miilor de dolari, iar abonamentul lunar variază între 1.900$ și 5.500$.

Pentru a realiza o conexiune Internet este nevoie de urmatoarele elemente: un calculator, un modem, un program de comunicare, un cont Internet, un nume de legatură, o parolă, un instrument de plată.

Contul Internet, în funcție de tipul de conexiune, poate fi cont telefonic sau cont dedicat. Contul telefonic se folosește pentru a telefona unui calculator aflat la sediul unui distribuitor de servicii în vederea accesului la Internet. Contul Internet dedicat se mai numeste și cont IP (Internet Protocol).

Calculatorul prin care se face conectarea la Internet nu trebuie să fie un calculator foarte performant. Singurele cerințe sunt legate de posibilitatea de a rula programul de comunicație și posibilitatea de a fi conectat un modem.

Modemul convertește semnalul numeric furnizat de calculator în semnal analogic care poate fi transmis pe linia telefonică, iar la receptor asigură demodularea semnalului.

Modemurile sunt de două tipuri: intern și extern.

Modemul intern este o placă de calculator montată în interior și conectată la linia telefonică.

Modemul extern se conectează în exteriorul calculatorului printr-un cablu ce face legatura cu portul serial al calculatorului.

Viteza modemului are mai puțină importanță, dar o viteza mai ridicată asigură o economie de timp. Pentru a evita problemele de compatibilitate este bine de consultat furnizorul de servicii Internet înainte de achiziția modemului.

Programul de comnunicație asigură folosirea modemului pentru apelul telefonic la distanță a unui calculator. Pentru a se putea conecta la Internet este suficient ca programul de comunicație să poată transmite datele conform protocolului Xmodem sau Zmodem.

Numele de legatură identifică utilizatorul la conectare (login name, user name, account name). Este elemntul în funcție de care se face recunoașterea în Internet. În general, acest nume este format din opt caractere și trebuie facută diferenta între majuscule și litere mici.

Parola reprezintă un mijloc de protecție pentru utilizator. De obicei are lungimea de opt caractere și este stabilită la crearea unui cont Internet. Existența parolei împiedică citirea mesajelor de către o altă persoană, transmiterea de mesaje sau accesul pe Internet pentru alte persoane.

Instrumentul de plată este, de regulă, o cartela de debit sau de credit.

CAPITOLUL VI

Wap

Din antichitate până la sfârșitul secolului XIX, singura metodă de comunicare între două persoane aflate la distanță mare una față de cealaltă a fost comunicarea scrisă. De-a lungul acestei perioade, anterioară telecomunicațiilor, informațiile se transmiteau în ritmul mesagerilor. Începând cu secolul XX, telecomunicațiile au dus la dispariția distanțelor dintre persoanele ce doresc să comunice.

Înainte de a aborda în detaliu GSM (Sistemul global de comunicații mobile), protocoalele sale, echipamentele care compun o rețea și caracteristicile terminalelor, vom parcurge rapid etapele majore din istoria telecomunicațiilor ce au precedat apariția GSM.

Dobândirea cunoștințelor teoretice și practice în domeniul telecomunicațiilor datează din secolul XIX.

În 1876, savantul canadian Graham Bell (1847-1922) inventează telefonul, primul echipament modern de telecomunicații. Din acest moment, s-a putut comunica între două posturi fixe prîntr-o pereche de cabluri (perechea telefonică).

În 1887, fizicianul german Heinrich Herz (1857-1894) descoperă „undele herziene”: undele radio.

În 1896, la Bologna, fizicianul italian Guglielmo Marconi (1874-1937) realizează prima transmisie radio. Experimentul a avut loc în hambarul în care își avea instalat laboratorul. Marconi a reușit să comande de la distanță o sonerie electrică, distanța dintre emițător și receptor fiind de câțiva metri. El își va breveta invenția, denumind-o „telegraful fără fir”; în viitor se vor păstra doar inițialele: TFF. Pentru perfecționarea invenției, Marconi își mută domiciliul în Anglia între anii 1897 și 1901. Aici, în 1901, realizează prima transmisie radio transatlantică între Cornouailles și Terra Nova. Această legătură radio inaugurează epoca telecomunicațiilor la distanță mare. În mai puțin de zece ani, Marconi a perfecționat o tehnică de transmisie radio eficace și fiabilă. Pentru activitatea sa în domeniul „undelor herziene", primește, în 1909, premiul Nobel pentru fizică.

Undele radioelectrice (sau herziene) permit comunicarea între două puncte fixe, dar mai ales oferă soluția ideală pentru a stabili o comunicare cu puncte mobile de orice fel: vapoare, avioane, sateliți, automobile sau persoane, oricare ar fi distanța dintre cei doi corespondenți.

De la începutul secolului XX, serviciile de poliție din diferite țări ale Europei și Americii de Nord sunt dotate cu mijloace radio pentru a realiza comunicarea cu echipele de patrulă. La începutul anilor '50, în Statele Unite, compania Bell Telephone le propune abonaților săi un serviciu de radiotelefonie. Pentru prima oară, radiotelefonia se banalizează, marele public având acces la un serviciu rezervat până atunci instituțiilor. Dar la rețeaua telefonică nu se pot abona decât un număr limitat de persoane.

Pentru a face față numărului din ce în ce mai mare de cereri pentru abonamente la acest serviciu, trebuiau inventate noi concepte care să permită împărțirea benzilor de frecvențe radio unui număr mai mare de abonați și să îmbunătățească gestionarea rețelei. Cantitatea de frecvențe radio disponibile pentru radiotelefonie constituia o piedică în răspândirea acestei metode de comunicare.

În 1964, în rețelele de radiotelefonie este introdus conceptul de partajare a resurselor. Rețeaua administrează un canal radio, în mod dinamic, pe durata fiecărei noi comunicări. Sistemul alege din ansamblul de canale libere o frecvență pe care o conferă noii comunicări. Evoluția este importantă: administrarea frecvențelor, care era până acum statică, devine dinamică. Din acest moment, o rețea poate avea mult mai mulți abonați decât canale radio.

Frecvențele radio sunt resurse rare în telefonie, lucru ce duce la o nevoie continuă de a optimiza modul de utilizare a acestora. În 1971, în Statele Unite, ca răspuns la cerințele unui sistem de radiotelefonie deschis unui număr mare de abonați, compania Bell Telephone prezintă conceptul de rețea celulară – concept formulat de Comisia Federală de Comunicații – care utilizează o bandă de frecvențe limitată ca mărime.

Compania Bell Telephone pune în practică acest concept propunând sistemul AMPS (Advanced Mobile Phone Service – Serviciul de telefonie mobilă avansată). Sistemul experimentat în Chicago este operațional din 1978.

Principiul rețelei celulare se bazează pe împărțirea spațiului geografic acoperit de rețea în mici teritorii numite celule. În fiecare celulă există o stație ce reprezintă ansamblul emițător-receptor al rețelei, direcționat înspre stațiile mobile aflate în limitele geografice ale celulei respective. În raport cu situația anterioară, evoluția constă în mărirea numărului de stații din rețea și, în același timp, în diminuarea puterii de emisie a fiecărei stații. De fapt, fiecare stație a rețelei trebuie să acopere o suprafață mai restrânsă, iar consecința la nivelul rețelei este gestionarea schimbărilor de celulă, atunci când un abonat părăsește o astfel de arie, pentru a intra în alta adiacentă. O stație coordonează ansamblul de frecvențe acordate de rețea celulei sale și grupul de abonați prezenți în respectiva celulă. Când un abonat vrea să transmită un apel, stația îi atribuie o frecvență de emisie. Dacă abonatul trece în altă celulă, intră sub controlul altui emițător, care îi acordă o nouă frecvență de emisie, diferită de prima. În același timp, este eliberată frecvența folosită în celula originară.

Conceptul de rețea celulară aduce în principal două elemente noi: schimbarea dinamică a frecvenței de emisie a unui punct abonat mobil, în timpul unei comunicații, în funcție de deplasarea sa în rețea, și reutilizarea frecvențelor din celulele suficient de îndepărtate unele de altele. Aceste două noutăți permit creșterea numărului de comunicații simultane din rețea și, deci, a numărului de abonați.

În 1982, în Statele Unite, Comisia Federală de Comunicații stabilește normele sistemului AMPS ce devine standardul unic pentru radiotelefonie în America de Nord.

În anii '80 au fost puse în funcțiune nenumărate rețele celulare în întreaga lume, dar majoritatea utilizează norme incompatibile și metode de transmisie analogice, fiecare țară stabilindu-și în mod suveran propria normă.

În zilele noastre există numeroase rețele celulare de radiocomunicații, ajungându-se până la o banalizare a acestui mijloc de comunicare. Se poate comunica în orice loc și în orice moment, primind sau transmițând sunete și date. Telecomunicațiile au devenit pentru marele public un fel de multimedia; se transmit la fel de bine sunetul, textul sau imaginea, datele fiind o îmbinare a tuturor acestor tipuri de informație.

Publicului îi sunt oferite servicii variate:

radiomesagerie unilaterală: permite difuzarea mesajelor alfanumerice dîntr-un spațiu geografic determinat, de la o sursă către un abonat, fără a oferi posibilitatea unei confirmări sau a unui răspuns (în Franța: Eurosignal, Alphapage; la noi: serviciul pager);

sistemele pe bază de satelit: permit transmisia de date și dispun de o acoperire mondială;

radiocomunicația telefonică: utilizează fie transmisia analogică, fie transmisia digitală. Sunt oferite, în Franța, de Réseaux Radio Privés (2RP), Réseaux Radio à Ressources Partagées (3RP), aceste servicii asigurând transmiterea de sunete, mesaje sau date.

În România, servicii de acest tip sunt oferite de operatorii MobiFon și Mobil Rom.

telefonul fără fir: utilizarea sa se face fie la domiciliu fie în public („Bi-Bop” în Franța).

teleplățile: cu aplicații curente în cazul autorutelor, al staționărilor sau în controlul accesului.

rețelele locale fără fir: oferă mobilitate stațiilor dîntr-o rețea, aplicațiile lor cele mai frecvente fiind terminalele portabile utilizate în depozite sau magazine pentru controlul stocurilor și actualizarea în timp real a băncilor de date.

În Europa, fiecare țară și-a ales în mod suveran norma proprie pentru radiotelefonie analogică. Marea Britanie și Italia au adoptat norma americană sub denumirea de „Total Access Cellular System". Țările scândinave, cele din Benelux și operatorul francez SFR (Societatea Franceză de Radiotelefonie) au ales norma „Nordic Mobile Telephone" (NMT). În schimb, France Telecom a dezvoltat norma „Radiocom 200” iar Germania a preferat norma „C-Net".

Toate aceste norme utilizează transmisia analogică. În privința abonaților și a traficului, capacitățile lor sunt reduse și presupun un număr mare de frecvențe. În toate marile orașe ale lumii (Los Angeles, New York, Chicago, Paris, Londra, Roma) radiotelefonia este victima propriului succes: operatorii nu mai fac față cererilor pentru abonamente ce întrec capacitățile rețelelor. Cauzele acestei situații sunt penuria de frecvențe radio libere pentru diferitele rețele și limitele tehnologiei folosite. Pentru a depăși această situație, a trebuit să se facă apel la două noi bariere tehnologice: multiplexarea temporală și trecerea de la transmisia analogică la transmisia digitală a informației.

Crearea grupului GSM

În 1982, Conferința Europeană a Administrațiilor Poștelor și Telecomunicațiilor (CEP) creează Grupul Special Mobil (Groupe Spécial Mobile – GSM). CEP dă ca sarcină GSM-ului elaborarea de norme europene pentru radiocomunicațiile cu punctele mobile, în banda de frecvențe rezervată acestui scop, din 1978, de către Conferința Administrativă Mondială a Radiocomunicațiilor.

În 1982 CEP stabilește:

banda 890-915 MHz pentru emisia stațiilor mobile;

banda 935-960 MHz pentru emisia stațiilor fixe.

Obiectivele desemnate de CEP pentru normele GSM sunt:

număr mare de abonați;

compatibilitate la scară internațională;

utilizarea eficace a spectrului radioelectric;

disponibilitate mare;

adaptabilitate la densitatea traficului;

calitate a serviciului comparabiă cu cea a rețelei prin cablu;

costuri de utilizare atractive pentru abonați;

posibilitatea accesului de la terminale mobile sau portabile;

serviciu telefonic obișnuit și servicii speciale cum ar fi gestiunea grupurilor mobile.

În 1987, GSM stabilește opțiunile tehnice majore pentru normele de radiocomunicație cu punctele mobile. Acestea sunt:

transmisie digitală;

multiplexare temporală a canalelor radio;

criptarea informațiilor transmise prin canalul radio;

nouă lege privind codarea cuvintelor, cu debit redus în raport cu legile în vigoare în cadrul telecomunicațiilor.

Cerințele GSM

European Telecomunication Sstandard Institute (ETSI) este organismul care stabilește normele GSM. Pentru a defini solicitările făcute de principalii agenți din cadrul GSM, acest organism a publicat peste 140 de specificații tehnice care acoperă sistemele GSM și DCS 1800. Reglementările se stabilesc în jurul a trei puncte principale:

GSM de 900 MHz;

DCSde 1800 MHz;

ansamblul GSM 900 și DCS 1800.

Pentru a stabili un cadru de norme, ETSI a inventariat mai întâi participanții la GSM, care sunt:

utilizatorul;

operatorul;

fabricantul;

organismul abilitat care stabilește norme dîntr-o anumită țară.

Cerințele utilizatorului

Pentru utilizator, radiotelefonia este un instrument de comunicare ce trebuie să poată fi folosit cu ușurință și într-un mod plăcut, la un cost rezonabil. ETSI a reținut următoarele solicitări:

transmisia cuvântului de o calitate asemănătoare serviciului telefonic clasic;

confidențialitatea conversațiilor;

acoperire teritorială largă;

transmisie de mesaje;

transmisie de date;

terminal ergonomie, ușor și compact;

costuri de acces rezonabile;

costuri de utilizare scăzute;

disponibilitate mare a serviciului;

acoperire internațională (posibilitatea de a beneficia de servicii într-o rețea diferită de cea la care este abonat utilizatorul).

Cerințele operatorului

Operatorul privește rețeaua ca pe o investiție care trebuie să renteze, să aibă o anumită durabilitate în timp și să poată fi îmbunătățită. Operatorul este, în primul rând, un furnizor de servicii pentru abonați; rețeaua este, în același timp, și instrumentul de muncă și rațiunea de a fi a activității sale comerciale. Calitățiile pe care trebuie să le aibă rețeaua din punctul său de vedere sunt:

utilizarea optimă a resurselor (frecvențe radio, capacitatea de transmisie);

disponibilitate mare;

exploatare ușoară și eficace;

identificarea ușoară, eficace și fiabilă a abonaților și a terminalelor;

număr mare de abonați;

echipamente standardizate;

standardizare flexibilă;

număr mare de furnizori de echipamente;

cost rezonabil al infrastructurii.

Cerințele fabricanților

Fabricantul de produse dorește ca prin normele existente să-i fie asigurate următoarele:

definirea exactă a funcțiilor ce trebuie îndeplinite de produsul său;

definirea clară a restricțiilor;

un organism unic pentru acreditarea produselor;

piață de desfacere pe cât de largă posibil.

Cerințele organismelor de reglementare

Aceaste organisme solicită următoarele:

oferirea accesului la serviciile de radiotelefonie întregii populații;

libera concurență între diferiți operatori care oferă acest tip de serviciu;

standardizarea echipamentelor, în scopul de a deschide piața de furnizare pentru toți fabricanții;

standardizarea posturilor abonate;

exploatarea tuturor posibilităților oferite de frecvențele radio atribuite sistemului GSM (numărul frecvențelor este limitat);

desfășurarea serviciului de radiotelefonie la nivelul întregului ansamblu teritorial administrat de respectivele organisme.

Organismele de reglementare doresc, în principal, să stabilească o egalitate pentru toți protagoniștii (utilizatori, producători, operatori), prîntr-un demers liberal care vizează garantarea pluralității ofertei și posibilitatea cumpărătorilor de alege în mod liber.

Cu toate că sistemul a fost conceput pentru a satisface cerința de a comunica prin voce la distanțe mari și foarte mari, el este folosit și pentru transmiterea datelor, utilizând în acest scop unele echipamente suplimentare. Unele soluții moderne aplicate în sistemul de comunicații telefonice sunt folosite și în alte sisteme, inclusiv în cazul interconectării calculatoarelor.

WAP este un subiect fierbinte căruia i-a fost făcută pe larg o publicitate exagerată în interiorul și în afără industriei mobile. WAP este doar un tratat – un mod standardizat prin care un telefon mobil comunică cu un server instalat în rețeaua telefonului mobil. Este uimitor cum doar în șase luni a devenit necesar pentru toate companiile de tehnologie de informare din țările nordice și departe de a avea o diviziune WAP.

Serviciul WAP este fierbinte din mai multe motive:

Furnizează un mod standardizat de legătură între telefonul mobil și Internet, în acest mod legând două dintre cele mai fierbinți industrii de oriunde.

Membrii săi fondatori includ majoritatea vânzătorilor de tehnologie fără fir Nokia, Ericsson, Motorola, plus un nou aparut Phone.com.

Serviciile de informație mobilă, o aplicație primară pentru WAP, nu au avut așa de mult succes cum s-au așteptat mulți operatori de rețea. WAP este văzut ca un mod de îndreptare a acestei situații.

WAP are de asemenea detractorii și contoversele sale:

Este foarte greu să configurezi telefoane WAP pentru noile servicii WAP, cu 20 sau diferiti parametrii care trebuie să fie intoduși pentru a avea acces la un serviciu WAP.

Comparat cu baza instalată în telefoanele performante a SMS-ului, numărul relativ de receptoare suportând tehnologia WAP este mic. Nici unul dintre producătorii GSM existenți pentru WAP – SMS, USSD, CSD nu sunt încurajați pentru tehnologia WAP.

Standardul WAP este incomplet, cu elemente primare cum ar fi Push (expediere controlată a informației pe dispozitive mobile) și telefonia fără fir (aducerea la zi a rapoartelor de adresă și a unui lucru asemănător) incluse în WAP 1.2, standardizat târziu în 1999 și asteptat la început să fie aplicat în primavara anului 2000.

Există mulți vânzători de cale WAP care concurează unul împotriva celuilalt în mare măsura cu un produs standardizat.

Alte tratate cum ar fi SIM Application Toolkit și MexE sunt respectiv deja susținute în mare măsură sau concepute să cedeze WAP-ul.

Se așteaptă ca serviciile WAP să fie costisitoare de utilizat de când tendința a apărut pentru apel CSD ca trăsături cum ar fi interactivitatea și selectarea mai multor informații care sunt folosite de utilizatorul final. Fără inițiative a unui tarif specific, este posibil să existe câțiva utilizatori WAP surprinși când își vor vedea nota de plată a telefonului mobil prima dată de la începerea utilizării WAP-ului.

Motorola, Nokia, Ericsson și compania de software americană Phone.com (în trecut Unwired Planet) erau parteneri inițiali care au lucrat împreună acum peste doi ani la jumătatea anului 1997 ca să dezvolte și să desfășoare WAP-ul. WAP-ul este o încercare de definire a standardului pentru cât conținut de pe Internet este filtrat pentru comunicațiile mobile. Conținutul este acum aproape disponibil pe Internet și WAP-ul a fost conceput ca un mod de a-l face mai ușor disponibil pe terminalele mobile.

Forumul WAP a fost format după ce operatorul de rețea american Omnipoint a scos o ofertă pentru furnizarea serviciilor de informație mobilă la începutul anului 1997. A primit câteva răspunsuri de la diferiți furnizori care foloseau tehnici proprii pentru a expedia informația cum ar fi Smart Messaging de la Nokia și HDML de la Phone.com (apoi numit Unwired Planet). Omnipoint i-a informat pe ofertanți că nu va accepta un mod de abordare propriu și a recomandat unirea mai multor vânzători pentru a cerceta un standard comun.

După toate astea, nu a existat o mare diferență între modurile de abordare variate, care ar putea fi combinate și extinse pentru a forma un standard puternic. Aceste evenimente au fost stimulul inițial din spatele dezvoltării WAP-ului, cu Ericsson, Motorola alăturându-se Companiilor Nokia și Unwired Planet ca membrii fondatori ai Forumului WAP.

WAP-ul ia ca mod de abordare un server favorit. El încorporează în telefonul mobil un microbrowser simplu, care cere doar resurse limitate pe telefonul mobil. Acest fapt face ca WAP-ul să fie potrivit pentru clienții slabi și mai devreme pentru telefoanele inteligente. WAP pune inteligența în WAP Gateways în timp ce adaugă doar un microbrowser la telefoanele mobile. Serviciile de bază ale microbrowserului și aplicațiile se găsesc temporar pe serveri, nu în mod permanent în telefoane. Scopul WAP-ului este de a transforma o masă de piață de telefonie mobilă în "telefon inteligent bazat pe rețea". Ca reprezentant al companiei Phone.com pe marginea Forumului WAP s-a comentat: "Filozofia din spatele modului de abordare a WAP-ului este folosirea de resurse cât mai puține în dispozitivul de susținere și compensarea de constrângeri ale dispozitivului prin îmbunătățirea funcționării rețelei".

WAP-ul este înfățișat ca tratat cuprinzător și echilibrat conceput pentru utilizarea cu:

Orice telefon mobil dintre acelea cu o singură linie afișată până la cele inteligente.

Orice serviciu cu tehnologie fără fir existenta sau plănuită cum ar fi SMS-ul, CSD-ul, USSD-ul ȘI GPRS-ul.

Într-adevăr, importanța WAP-ului poate fi găsită în faptul că WAP-ul furnizează o cale evolutivă pentru producătorii de aplicație și operatorii de rețea pentru a-și oferi serviciile pe diferite tipuri de rețele, producători și capacitate terminal.

WAP-ul a fost conceput să lucreze cu toate standardele celulare și este sustinut de principalii lideri în tehnologia fără fir din lumea întreagă cum ar fi AT&T Wireless și NTT DoCoMo.

WAP-ul cuprinde și extinde tratatele de date de tehnologie fără fir dezvoltate și concepute dinainte. Phone.com a creat o versiune a standardului de Internet HTML, tratate concepute în special pentru transferul efectiv de informații de-a lungul rețelelor mobile. Terminalele cu tehnologie fără fir au încorporat un microbrowser HDML, iar Phone.com un HDTP după care a legat terminalul de UP Link Server Suite care conectat la Internet sau Intranet unde informația fiind cerută este găsită. Continutul site-ului de Internet a fost etichetat cu HDML.

Această tehnologie a fost încorporată în WAP și renumită folosindu-se câteva din multele acronime legate de WAP cum ar fi WMLS, WTP și WSP. Cineva cu un telefon îmbunătățit cu WAP folosește microbrowser-ul pentru a face o cerere în WML, un limbaj derivat din HTML în special pentru caracteristicile rețelei cu tehnologie fără fir.

Această cerere este pasată unei porți WAP care apoi recuperează informația de pe un server de Internet chiar într-un format standard HTML sau de preferat direct pregatită pentru terminalele cu tehnologie fără fir folosind WML. Dacă conținutul care a fost recuperat este în format HTML, un filtru al porții WAP poate să-l traducă în WML. Un limbaj original WML este disponibil pentru format de date cum ar fi intrări în calendar și cartele de afaceri electronice pentru încorporarea directă în dispozitivul clientului.

Informația cerută este apoi trimisă de la poarta WAP la clientul WAP, folosind orice rețea mobilă, producătorul serviciului este disponibil și potrivit.

Versiunea WAP 1.2 susține serviciile Push, Profile Utilizator, WDP Tunneling, scrierea WML, CryptoLibrary, Aplicația Telefoniei fără fir, îmbunătățirile locului de aplicare a tehnologiei fără fir și alte trăsături. Există câteva rezultate nestandardizate sau nerezolvate legate de WAP de care producătorii de aplicații ar trebui să se ferească:

Servicii de transmisie nesustinute

Specificarea WSP a WAP-ului definește operațiunea de transmisie WSP și o transmisie WPS – PDU. O operațiune de transmisie nu este specificată pentru tratatul HTTP, folosit de serverul porții WAP ca să comunice cu proprietarii conținutului.

Pentru a suporta transmisiile, serverul trebuie să furnizeze o interfață de aplicație pentru a permite aplicațiilor bazate pe server să genereze o transmisie către un client mobil. Susținerea transmisiilor pe partea clientului depinde de capacitatea receptoarelor de a administra un conținut transmis. Propunerea de configurație Nokia OTA spre Forumul WAP descrie utilizarea unei transmisii fără conectare spre SMS, pentru a transfera configurația de date la receptor.

Aplicația amânată a telefoniei fără fir

Așa numita Aplicație a Telefoniei fără Fir (WTA – Wireless Telephone Application) a fost definită doar de Forumul WAP în iunie 1999. Wireless Telephone Application dă WAP-ului câteva din trăsăturile pe care aplicarea echipamentului SIM le încorporează, cum ar fi accesul la raportul telefonului și administrarea apelului.

Lipsa de cookies pentru sesiunea de administratie

Nu există cookies pentru sesiunea de administrație, de exemplu a ține sesiunea împreună. Cookies sunt folosite pe internetul fix pentru a identifica furnizorul de web și astfel asistă la furnizarea de servicii obișnuite și neîntrerupte. În schimb, câteva aplicații WAP folosesc indexuri în URL ca alternativă.

Informația cookie este tansmisă prin HTTP. Deoarece WAP WSP este bazat pe HTTP, ar putea fi posibil să transmită o informație cookie clienților. Problema pot fi înșiși clienții, care nu pot suporta în mod curent administrarea informației cookie pe HTTP sau să salveze informația într-o stocare de durata în telefonul mobil.

Inscripționare prematură a punctului final

WTLS definește inscripționarea dintre Stația Mobilă și WAP Gateway. "Punctul final" a datelor inscripționate WTLS este serverul delegat al WAP-ului Gateway. Pentru a avea o conectare sigură la un proprietar de conținut, serverul delegat Gateway trebuie să stabilească conectări sigure (http-uri) la aceste gazde. În acest caz serverul delegat are acces la datele neinscripționate primite prin WTLS de la stația mobilă sau de la conținutul gazdă prin http-uri.

Mărimea unității înregistrabile mică

WAP-ul nu încorporează tehnici de comprimare pentru conținutul textual, deși comenzile de sporire a WML-ului sunt comprimate. În plus, "deck-ul" – cea mai mică unitate de informație înregistrabilă în WML – este limitata la maxim 1400 biți. Aceasta înseamnă că aplicațiile au nevoie să fie concepute pentru a fi un cod eficient prin folosirea de șabloane și variabile și pentru a ține informația pe server folosind o ascunzătoare în telefon.

Transformarea codului bit WML definește o comprimare tehnică. Cu acestă tehnică duplicată înșirările din codul bit WMLC sunt evitate. Acest fapt reduce mărimea datelor transferate la clientul mobil. Mărimea WSP-ului SDU de 1400 biți este o valoare greșită. O creștere a mărimii poate fi negociată de un client mobil în interiorul capacităților WSP. Transportul de WAP (WTP) este capabil să administreze un număr mai mare SDU de 1400 biți, prin folosirea SAR-ului (Segmentare și reasamblare).

Tratat wdp datagram

Întâlnirea din septembrie 1999 de la Londra a Forumului WAP a inclus o decizie de la grupul de experți SMS că singura interfață standardizată comună între centrul SMS și WAP Gateway ar putea fi un sub-set a SMPP-ului. O garnitura PDU a fost adăugată la versiunea SMPP 3.4 în acest scop. Nu va exista nici o moștenire SMPP – în alte cuvinte, producătorii centrului SMS care nu susțin SMPP-ul pot implica inerfața externă a centrului SMS pentru a susține noile comenzi SMPP pentru conectarea la WAP Gateway.

În esență, este o victorie pentru Logica, creatorii SMPP-ului, care au întors controlul tratatului în 1999 într-un SMPP Forum independent.

Formularea acestei rezoluții a fost atentă pentru a evita menționarea bătăliei politice între companiile pentru SMPP cum ar fi Logica și cele contra cum ar fi CMG. În esență, producătorii americani au insistat asupra SMPP-ului și au întors votul.

În mod clar, așa cum specificările WAP evoluează, câteva dintre aceste probleme vor fi rezolvate. Oricum programatorii trebuie să-și dea seama de ele când încep conceperea aplicației WAP.

Companiile Ericsson, Nokia și Motorola și-au anunțat recent suportul pentru noua versiune WAP 2.0, dezvoltată de WAP Forum. Cele trei companii și-au exprimat intenția de a dezvolta produse, servicii și conținut bazate pe noul standard.

Noua versiune WAP, împreună cu dispozitivele wireless de ultimă generație, formează o nouă etapă în dezvoltarea serviciilor avansate pentru comunicații mobile. Bazat pe standardele TCP și HTTP, cât și pe componente specifice, WAP 2.0 oferă un instrument simplu și puternic, cu care se pot dezvolta și "porta" ușor o mulțime de noi servicii utile și atractive.

WAP 2.0 a adoptat limbajul XHTML ca bază pentru propriul limbaj mark-up. XHTML este limbajul care va fi folosit în scurt timp pentru crearea întregului conținut, indiferent dacă va fi vorba de situri web sau wap. XHTML reduce diferența dintre conținutul web și cel pentru dispozitive mobile, oferind o nouă gamă de aplicații utile pentru utilizatorii de servicii wireless.

Un serviciu nou propus de WAP 2.0 este și Multimedia Messaging Server (MMS); acesta permite trimiterea unor mesaje multimedia, cu sunet, imagine și text, utilizând aceeași tehnologie ca în cazul mesajelor de tip SMS. O altă aplicație este WAP Push, care este folosită pentru licitații online, adresându-se utilizatorilor care doresc să fie informați, nu să caute ei o informație anume.

Având în vedere că WAP 2.0 este un standard deschis și interoperabil, acesta va fi o componentă valoroasă pentru alte servicii care se vor dezvolta mai târziu în domeniul comunicațiilor mobileÎn orice caz, WAP-ul a început să fie folosit pentru a dezvolta formele de intensificare a aplicațiilor existente și noi versiuni a aplicațiilor din ziua de azi.

Date mobile software și hardware existente adaugă suport WAP ofertei lor, chiar prin dezvoltarea interfeței proprii WAP sau mai des prin parteneriatul cu unul dintre furnizorii WAP Gateway descriși mai sus. WAP a dat de asemenea un impuls semnificant pentru noii jucători pentru a adăuga mobilul ca o nouă distribuție de canal pentru produsele și serviciile lor existente – de exemplu, CNN și Nokia s-au unit pentru a oferi CNN Mobile iar Reuters și Ericsson s-au unit pentru a furniza servicii cu tehnologie fără fir Reuters.

WAP va permite clienților de a răspunde ușor la informațiile sosite pe telefon permițând noi meniuri pentru a accesa serviciile mobile. Acest lucru este o parte a cazului de afaceri pentru operatorii de rețea – făcând serviciile de valoare adăugată mult mai ușoare pentru a răspunde la o cerere (folosind meniurile în loc de taste), WAP-ul poate genera trafic aditional pe rețea și prin urmare venit.

În prealabil, producătorii de aplicație au scris aplicații software proprii și au trebuit să poarte această aplicatie la diferite tipuri de rețea și producători în interiorul aceleasi platforme. Prin separarea producătorului de aplicație, WAP-ul facilitează migrarea ușoară a aplicațiilor între rețele și producători. Ca de pildă, WAP-ul este similar cu Java în faptul că simplifică producerea aplicației. Acest lucru reduce costul producerii aplicației de tehnologie fără fir și în același timp încurajează intrarea în industria mobilă prin producătorii de software.

Aplicații comune care sunt intensificate și posibile cu o interfață WAP includ:

Expediere sarcină

Punct izolat de vânzare

Serviciu clienți

Monitorizare izolată cum ar fi măsura de citire

Sistem de poziționare a vehicolului

E-mail comun

Acces izolat LAN

Transfer dosar

Acces web

Distribuire document / Funcționare colaborativă

Audio

Imagini statice

Imagini în mișcare

Automatizare locală

Aplicațiile consumatorului care sunt intensificate și posibile cu o interfață WAP includ:

Notificări vocale și de fax-mail

Mesagerie uniformizată

E-mail pe Internet

Preplătire

Tonuri apel

Comerț mobil

Programe de atracție

Operații bancare mobile

Chat

Servicii de informare

Deci, WAP este un protocol de comunicații, adică o modalitate standard prin care un telefon mobil comunică cu un server instalat în rețeaua de telefonie mobilă. Micro-browser-ele cu care sunt echipate telefoanele mobile sunt clienți software care permit utilizatorilor mobili să acceseze paginile WML (limbaj specific WAP, similar omniprezentului HTML) ale diferitelor site-uri. Mai simplu spus, Internetul devine accesibil (desigur, în mod text și alb-negru) prin telefonul mobil. Tehnologia WAP permite diverse tipuri de servicii, între care amintim: asistența pentru clienți, notificare de mesaje, e-mail, servicii telefonice cu valoare adăugată, servicii de căutare și localizare, știri sau alte servicii informative, tranzacții e-commerce și servicii bancare, acces la aplicații intranet ale companiilor.

Avantajele utilizarii unui server WAP sunt:

Acces la informațiile și serviciile Intranet – Server-ul WAP poate crea valoare adăugată serviciilor Intranet prin accesul la distanță prin terminale mobile la conturi de e-mail, agenda companiei, mesaje interne și alte aplicații Intranet ale unei companii. Mai mult, datele critice ale companiei pot fi puse la dispoziția utilizatorilor mobili, pentru a mări viteza de reacție a respectivei organizații.

Monitorizarea în timp real a datelor critice ale unui business – permite accesul în timp real la datele critice sau alte informații, oriunde și oricând. Serverul de WAP poate fi configurat să trimită automat informații în situații predefinite.

Îmbunătățirea relațiilor cu clienții și actualizarea în timp real a bazelor de date – clienții pot obține acces la sisteme contabile, pot lansa comenzi sau monitoriza informații financiare. O contabilitate avansată poate furniza o bază de date a clienților actualizată și chiar să determine o migrare a beneficiarilor existenți spre produse și servicii cu valoare mai mare.

În concluzie, utilizarea unui WAP Server este perfect compatibilă cu sistemele actuale, asigurând o migrare ușoară și sigură spre o societate a informației mobile.

CAPITOLUL VI

Aplicație WAP

WML (Wireless Markup Language), folosind ca bază specificațiile Wireless Application Protocol Wireless Markup Language versiunea 1.1. WML este un limbaj markup bazat pe XML (Extensible Markup Language) și a fost dezvoltat pentru furnizarea de conținut și interfață echipamentelor cu bandă îngustă de transfer, cum ar fi telefoanele mobile și pager-ele. A fost proiectat ca să lucreze cu echipamente mobile mici care au patru caracteristici:

ecrane de afișare mici cu rezoluție scăzută;

dispun de puține facilități sau sunt proiectate pentru un anumit scop;

resursele de calcul sunt reduse la un procesor slab, memorie puțină și limitări ale puterii consumate;

rețeaua dispune de bandă îngustă și întârzieri mari.

Caracteristicile WML pot fi grupate în patru categorii:

oferă suport pentru text și imagine dispunând de o mulțime de comenzi de prelucrare și amplasare;

cărțile WML sunt grupate în pachete. Un pachet WML este echivalentul unei pagini HTML, în sensul că este identificat de un URL (Uniform Resource Locators) și reprezintă unitatea de transfer a conținutului;

WML oferă suport pentru administrarea navigării între cărți și pachete și conține comenzi pentru gestionarea evenimentelor. Acestea pot fi folosite pentru navigare sau rularea de scripturi;

pentru toate pachetele WML se pot trimite parametri. Se pot folosi variabile în loc de șiruri, acestea fiind înlocuite cu valoarea lor în momentul execuției.

Tipurile MIME (Multipurpose Internet Mail Extensions) asociate pachetelor WML sunt:

text/vnd.wap.wml (în format text)

application/vnd.wap.wmlc (în format de token-uri).

Echipamentele mobile dispun de un buton care are semnificația de acceptare a comenzilor (ACCEPT) și altul care are semnificația de înapoi (BACK). Unui astfel de buton i se pot atașa mai multe acțiuni, caz în care, dacă este apăsat, se prezintă o listă cu denumirea acțiunilor asociate lui, din care se poate alege acțiunea dorită. De asemenea, dispozitivele mobile dispun de o stivă în care se memorează URL-urile vizitate. Aceasta este folosită pentru navigarea înapoi când se folosește butonul BACK.

Documentele în format WML, fiind bazate pe XML, trebuie să fie bine formatate, ca de altfel orice document XML. A fi bine formatat înseamnă că fiecare tag deschis trebuie să fie și închis (<tag …> … </tag>), iar în cazul în care nu conține elemente copii este scris în forma autoînchis (<tag …/>), iar valoarea unui atribut trebuie să fie conținută între ghilimele. Contează dacă se folosesc litere mari sau mici.

Primele linii arată că este vorba despre un document în format WML. Deoarece WML se bazează pe formatul XML, pe prima linie se observă tag-ul <?xml …?>,iar comentariile se realizează prin tagurile "<!—" și "—>>"). Se începe definirea pachetului WML. La linia următoare începem definirea unui model de card. Conținutul acestuia este folosit ca punct de plecare în definirea tuturor viitoarelor carduri. În cadrul unui astfel de tip de card se pot utiliza ca elemente direct subordonate tag-ului "<template>" doar tag-urile "<do type="…" …>" și "<onevent type="…">". El specifică faptul că atunci când se va apăsa butonul BACK vom fi trimiși în mod automat la pagina vizitată precedent (tag-ul "<prev/>") și afișarea pe ecran a textului "Inapoi" (atributul "label") în locul rezervat pentru acest buton.

La următoarea linie începem definirea primului card care va fi afișat pe ecranul echipamentului mobil. Îi atribuim un nume și daca dorim, putem să anunțăm prin atribuirea valorii "true" atributului "newcontext" că dorim să ștergem orice informație legată de istoria navigărilor și să aducem echipamentul la o stare definită în mod implicit.

Următoarele linii definesc un paragraf ce conține un text ce are scris titlul paginii mai gros. În cadrul unui tag "<card>" se pot folosi mai multe tag-uri "<p>" ca elemente subordonate direct lui. Pe lângă tag-ul "<em>" mai dispunem și de următoarele taguri pentru prelucrarea textului: "<strong>", "<b>", "<i>", "<u>", "<big>" și "<small>".

Se defininește un paragraf în care textul este aliniat pe mijlocul paginii (atributul "align" cu valorea "center"; se mai pot folosi valorile "left" și "right"), iar cuvintele de pe o linie nu sunt trunchiate, ci afișate pe rândul următor (atributul "mode" cu valoarea "wrap"; se poate folosi și valoarea opusă "nowrap").

Tabelul din cardul “Produse” a cărui coloane, în număr de trei, au conținutul alineat în stânga. Este obligatorie definirea atributului "columns" când se declară tabele. Cu ajutorul tag-urilor "<tr>" se definesc rândurile, iar cu ajutorul tag-urilor "<td>" se definesc celulele care aparțin unui rând.

Tag-ul "<br/>" arată că se dorește trecerea la rândul următor.

SURSA:

Pagina de început “Index.wml” arată în felul următor:

<?xml version="1.0"?>

<!DOCTYPE wml PUBLIC "-//WAPFORUM//DTD WML 1.1//EN">

<wml>

<card id="one" title="Informatii generale">

<p align="center"><strong>OMAR SRL</strong><br/><br/>

<a href="prezentare.wml">Prezentare</a><br/><br/>

<a href="oferta.wml">Oferta noastra</a><br/><br/>

<a href="produse.wml">Info produse</a><br/><br/>

<a href="contact.wml">Contact</a></p>

</card>

</wml>

Sursa următoarei pagini, după de am selectat primul link (Prezentare):

a href="prezentare.wml">Prezentare</a><br/><br/> :

<?xml version="1.0"?>

<!DOCTYPE wml PUBLIC "-//WAPFORUM//DTD WML 1.1//EN" "http://www.wapforum.org/DTD/wml_1.1.xml">

<wml>

<card id="Info" title="Prezentare">

<p align="center"><big><strong>Prezentare firma</strong></big></p><br/>

<p>Societatea noastra este lider in domeniul produselor si serviciilor. Oferim cea mai larga gama de produse pentru necesitatile de dezvoltare ale societatii Dumneavoastra.<br/></p>

<p><a href="index.wml">Inapoi</a></p>

</card>

</wml>

Sursa următoarei pagini, după de am selectat al doilea link (Oferta noastră):

<?xml version="1.0"?>

<!DOCTYPE wml PUBLIC "-//WAPFORUM//DTD WML 1.1//EN" "http://www.wapforum.org/DTD/wml_1.1.xml">

<wml>

<card id="Info" title="Promotie">

<p align="center"><big><strong>Promotie luna Mai</strong></big></p><br/>

<p>Printre cele mai interesante produse oferite de noi se numara produsul #1, produsul #2 si produsul #3. In luna mai promovam o reducere generalizata a preturilor cu 20% pana la 50% din preturile obisnuite.<br/></p>

<p><a href="index.wml">Inapoi</a></p>

</card>

</wml>

Sursa următoarei pagini, după de am selectat al treilea link (Info produse):

<?xml version="1.0"?>

<!DOCTYPE wml PUBLIC "-//WAPFORUM//DTD WML 1.1//EN" "http://www.wapforum.org/DTD/wml_1.1.xml">

<wml>

<card title="Info produse">

<p align="center"><big><strong>Info produse</strong></big><p/><br/>

<p>

<table columns="3">

<tr>

<td>COD</td>

<td>NUME</td>

<td>PRET</td>

</tr>

<table columns="3">

<tr>

<td>001</td>

<td>CD Sony</td>

<td>17.000 lei</td>

<td>CD Sony</td>

</tr>

<table columns="3">

<tr>

<td>002</td>

<td>CD TraxData</td>

<td>14.000 lei</td>

</tr>

<table columns="3">

<tr>

<td>003</td>

<td>CD Verbatim</td>

<td>16.000 lei</td>

</tr>

</table>

<p><a href="index.wml">Inapoi</a></p>

</p>

</card>

</wml>

Sursa următoarei pagini, după de am selectat al patrulea link (Contact):

<?xml version="1.0"?>

<!DOCTYPE wml PUBLIC "-//WAPFORUM//DTD WML 1.1//EN" "http://www.wapforum.org/DTD/wml_1.1.xml">

<wml>

<card id="Info" title="Contact">

<p align="center"><big><strong>Contact</strong></big></p><br/>

<p>Pentru informatii suplimentare va invitam sa ne sunati la telefon 355.355 sau sa ne vizitati pe web la adresa http://www.omar.ro<br/></p>

<p><a href="index.wml">Inapoi</a></p>

</card>

</wml>

După cum se poate observa, structura unui pachet WML este foarte simplă. Important de remarcat este faptul că în cazul unui pachet real, trebuie avută multă grijă la dimensiunea pachetului trimis echipamentului mobil. Dacă buffer-ul acestuia este prea mic pentru a memora pachetul WML, se va semnala eroare, deși pachetul este scris corect. Deoarece fiecare echipament mobil are propriile lui caracteristici, se recomandă verificarea paginilor WML create pe o gamă cât mai mare de echipamente, iar în cazul în care nu este posibil acest lucru, trebuie să se verifice pentru echipamentele cărora le sunt destinate. Nu trebuie sa ne bazăm prea mult pe faptul că un pachet WML care funcționează bine pe simulatorul unui echipament mobil se va comporta identic și pe echipamentul real.

BIBLIOGRAFIE

Oprea D., Airinei D., Fotache M. – “Sisteme informaționale pentru afaceri“ Editura Polirom, 2002

Petersen J., Trad. Slavu O.V. – “Baze de date pentru începători”, Editura All ,2002

Militaru Gh. – “Sisteme informatice pentru management”, Editura All, 2003

Hernandez M. – “Proiectarea bazelor de date”, Editura Teora,2003

Connolly Th., Begg C., Strachan A. – “Baze de date – proiectare, implementare, gestionare”, Editura Teora, 2002

Muller N.J. – “Enciclopedia Internet”, Editura Tehnica, 2004

Levine J.R., Baroudi Carol, Levine Young M. – “Internet” Editura Tehnică, 2001

Bajenescu T.I. – “Inteligența distribuită și serviciile în rețelele de telecomunicații”, Editura Tehnică, 2002

Patic P.C. – “Tehnologii WAP”, Editura Tehnica, 2003

Popescu I. – “Modelarea bazelor de date”, Editura Tehnica, 2001

Karnyanszky T.M. – “Rețele de calculatoare si comunicații de date”, Editura Augusta Timisoara, 2001

Homorodean M.A., Iosupescu I. – “Internet și pagini web : manual pentru incepatori si initiati”, Editura Niculescu, 2001

Hammuda H. – “Sisteme radio celulare”, Editura Teora, 1999

Băjenescu T. – “Sisteme personale de comunicații”, Editura Teora, 2000

Buraga S. – “Aplicații Web la cheie”, Editura Polirom, 2003

Graham S., Simeonov S., Boubez T., Davis Doug, daniels G., Nakamura Y., Nezama R. – “Servicii Web cu Java, XML, SOAP, WDSL și UDDI”, Editura Teora, 2003

Norton P., Kearns D. – “Rețele de calculatoare”, Editura Teora, 2000

Ogletree T. – “Rețele de calculatoare – depanare si modernizare”, Editura Teora, 2000

Kilmer W. – “Rețele de calculatoare și Internet pentru oameni de afaceri”, Editura Teora, 2003

***, XtremPC, Nr. 53/2004