Sisteme Informatice In Economie

Capitolul 1 – Evoluția mediului de afaceri din România în perioada 2009-2014.

1.1 Ponderea firmelor de comerț în economia românească si evoluția acestora prin prisma unor indicatori financiari: CA, profit, rentabilitate

Întreprinderile mici și mijlocii reprezintă sectorul cel mai vulnerabil la riscurile evoluției economice, în special evoluția negativă a indicatorilor de sinteză economici putând deveni fatali pentru activitatea lor. Recesiunea economică apărută în România începând cu ultimul trimestru al anului 2008 a creat un dezechilibru major în sectorul IMM-urilor, cu toate că era un proces oarecum așteptat datorită caracterului destul de incert al acestei categorii de întreprinderi.

Prin urmare, peste 134 mii de IMM-uri și-au încetat activitatea în anul 2012, comparativ cu anii 2010 și 2011, când s-au desființat mai puțin de 40 mii. Peste 63 mii de IMM-uri au fost radiate în anul 2012 comparativ cu circa 18 mii în anul 2011.
O analiză mai exactă a dinamicii numărului firmelor scoate la lumină următoarele aspecte:

din cele 23.593 firme radiate în semestrul al II-lea al anului 2012, un număr de aproape 19.000 firme (cca.72%) și-au încheiat activitatea din cauza modificării Codului Fiscal prin introducerea impozitului minim;

în semestrul II 2011, chiar dacă numărul de firme suspendate a crescut de 11 ori față de aceeași perioadă a anului precedent, acesta a scăzut față de primul semestru al anului 2011 cu 37,3%;

principalele tipuri de firme afectate au fost firmele fără obiect de activitate care nu au depus un bilanț contabil (peste 82% din firmele radiate și circa 1/3 din cele suspendate) precum și cele cu venituri sub 10.000 lei (48% din firmele ce și-au încetat activitatea);

incapacitatea firmelor de a produce profit într-o perioadă mai lungă de timp reprezintă cauza principală a deciziei de suspendare a activității. Prin urmare, numărul firmelor care au înregistrat bilanțuri negative în anul 2012 a fost de 282.146. Din acestea, peste 30% dintre ele au înregistrat pierderi și în anul 2011 și în semestrul I al anului 2010, iar peste 12% au înregistrat pierderi și în perioada 2008-2009.

Putem observa că introducerea unor politici de stimulare a veniturilor bugetare, precum impozit minim sau forfetar a generat o reacție pozitivă de protecție din partea agenților economici aflați deja într-un colaps economic, care au hotărât suspendarea activităților.

În anul 2014, au fost înmatriculate peste 116 mii de IMM-uri, mai puține decât media anilor 2012 și 2013, când depășau cifra de 141 mii, aspect care poate conduce la găsirea unor soluții de ieșire din criză de către întreprinzători și poate reprezenta o cale de relansare a creșterii economice.

Lăsând laoparte impactul crizei economice asupra numărului de întreprinderi mici și mijlocii din economia românească, intenționez să analizez în continuare două componente esentțiale ale cadrului de afaceri în care evoluează IMM-urile și anume, cadrul legislativ si cel fiscal. Există două momente esentțiale pentru realizarea acestei analize și anume, momentul de dinainte de criza economică și momentul de după aceasta.

Cadrul fiscal al acestei analize este reprezentat de percepția întreprinzătorilor cu privire la obstacolele și dificultățile cu care se confruntă în mod inevitabil. Aceștia realizează că în viitorul apropiat, evoluțiile următoare ale firmelor pe care le conduc vor avea un impact negativ asupra afacerilor în derulare.

Prin urmare, principalele probleme legislativ-fiscale, ce vor urma să afecteze megativ activitatea firmelor din sectorul IMM vor fi reprezentate de instabilitatea legislativă, fiscalitatea excesivă, birocrația și incoerența reformei fiscale.

Ancheta CNIPMMR din anul 2014 a arătat că întreprinderile investigate la nivel național, au concluzionat că principalele obstacole cu care se confruntau la doar 6 luni după apariția crizei erau:

• scăderea cererii interne, peste 60% dintre firme, 

• birocrația (36,21%),

• fiscalitatea excesivă, peste 40%

• inflația (31,82%),

• corupția (29,9%).

O primă impresie despre această analiză este că întreprinzătorii au indicat atât obstacole structurale, sintetizate prin fiscalitatea excesivă și birocrație, cât și obstacole contextuale, generate de perioada de criză precum întârzieri în plățile de încasat sau creșterea costurilor creditării.

O altă concluzie este că instabilitatea legislativă a fost percepută ca un obstacol de importanță marginală, atât înainte de criză, cât și după declanșarea acesteia.

Am observat faptul că rezultatele anchetei CNIPMMR prezentate mai sus sunt oarecum asemănătoare cu cele ale unei alte anchete cu acoperire regională (15 județe din Transilvania) realizată de Danis Consulting. Prin urmare, principalele obstacole și greutăți indicate de firmele chestoionate sunt direct legate de criza economică și efectele ei.

Prin urmare, în perioada care a marcat declanșarea crizei economice și anume, iulie-august 2008, întreprinderile erau deja confruntate cu problemele precum volumul vânzărilor și creșterea profitului (32,00%) și respectiv, cu problemele de personal – calitatea forței de muncă, atragerea de noi angajați, reținerea angajaților (32,00%) . Cu doar un an mai târziu, dificultățile principale survenite îi puneau pe întreprinzători în fața unor decizii legate de supraviețuirea firmei sau de depășirea încercărilor ridicate de recesiunea economică.

Astfel, am constatat că 57,3% dintre întreprinderile chestionate în această anchetă consideră că efectele negative ale climatului economic curent reprezentă dificultatea majoră cu care se confruntă. Pentru 50% dintre ele principala problemă o reprezintă asigurarea resurselor financiare pentru supraviețuirea firmei, iar reducerea costurilor și presiunea pentru creșterea vânzărilor erau dificultăți majore pentru 44,3%.

Constatăm că, asemănător cu rezultatul anchetei CNIPMMR, instabilitatea legislativă a reprezentat un obstacol curent major pentru un număr de firme comparativ mic (16,7%, adică de 3 ori mai mic decât în cazul obstacolului climatul economic nefavorabil).

O altă anchetă pe care am consultat-o pentru a aduna informații legate de situația firmelor de comerț din economia românească este cea realizată de Institutul de Studii Economice Internaționale din Viena. Aceasta a arătat că la începutul anului 2014 concepția întreprinzătorilor chestionați în legatură cu cerințele lor privind îmbunătățirea mediului de afaceri în care operau și obstacolele care afectează buna derulare a afacerilor lor au fost următoarele:

– cerința de a simplifica prevederilor cadrului legislativ, adică eliminarea birocrației excesive;

– diminuarea fiscalități împovărătoare.

Aceste două frământări ale au fost manifestate de peste 85% dintre întreprinzătorii intervievați.

Pe lângă birocrația excesivă și fiscalitatea apăsătoare, în sondajul nostru de obstacole întâlnim și alte elemente ce au legătură directă cu criza economică curentă prin care trec IMM-urile românești, și anume: accesul la finanțare și creșterea suportului public pentru investiții. Acestea din urmă au reprezentat, de asemenea probleme majore pentru peste 70% din firmele de la care am cules informații.

Finalul analizei noastre privind percepția pe termen scurt a IMM-urilor, reflectă două concluzii majore:

prima, se referă la faptul că, în condițiile crizei economice care lua amploare, întreprinzătorii au schimbat oarecum ierarhia privind principalele obstacole întâlnite în decursul dezvoltării propriilor afaceri. Ca atare, datorită măsurilor care trebuie adoptate în urma recesiunii economice, investitorii și-au reprioritizat strategia economică. Prin urmare ei și-au îndreptat atenția spre rezolvarea altor problemele, precum cele legate de imposibilitatea de a asigura resurselor financiare pentru supraviețuirea firmei sau inflația ridicată;

a doua remarcă constă în faptul că există obstacolele majore care se regăsesc în percepțiile ambelor „tabere”, asociații profesionale și întreprinzători individuali. Aceste obstacole economice sunt reprezentate de fiscalitatea excesivă și birocrația. Cât despre instabilitatea legislativă, aceasta continuă să reprezinte o problemă supărătoare și în perioada crizei, lucru subliniat clar de întreprinzători. Acest ultim aspect rezultă în mod clar și concis din anchetele CNIPMMR și Danis Consulting, și oarecum din ancheta realizată de Institutul de Studii Economice Internaționale din Viena.

Analiza orientată spre studiul performanțelor oferă informații vitale atât întreprinzătorilor, cât și partenerilor externi care sunt interesați de viitoarele rezultate ale firmei. Astfel, clienții doresc sa le fie oferite informații asupra capacității în care întreprinderea le poate oferi bunurile și presta serviciile de care au nevoie. Sindicatele au scopul și interesul de a examina rezultatele în vederea negocierii noilor convenții colective. Managerii se folosesc de contul de profit și pierdere pentru a evalua eficacitățea resurselor consumate și conceperea de noi strategii ale întreprinderii. Potențialii investitori sunt interesați să descopere toate beneficiile pe care întreprinderea le poate oferi, pentru a fi în deplină măsură să ia deciziile cele mai bune privind eventuale finanțări sau sponsorizări.

Performanța în firmă poate fi definită și vazută în moduri diferite, în funcție de interesele părților și de principiile contabile reținute pentru determinarea rezultatului financiar final. Astfel, unii beneficiari de informație contabilă sunt interesați mai mult de informația privind profitul întreprinderii, pe când alții au în vedere fluxurile viitoare de trezorerie.

Rentabilitatea unei companii depinde de numeroși factori. Ea poate fi definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a bugetelor neținând seama de proveniența acestora. Rentabilitatea reprezintă poate cea mai concludentă formă de exprimare a eficienței întregii activități economico-financiare a întreprinderii.

Determinarea rentabilității depinde de două categorii de indicatori: profitul și ratele de rentabilitate. Caracteristica principală a rentabilității este reprezentată de profit, iar modul în care din capitalul investit se poate obține profit este reflectat de rata rentabilității.

Pentru determinarea rentabilității si ratei acesteia sunt folosiți o serie de indicatori de exprimare, cei mai importanți fiind:

Rezultatul financiar

Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiare

Rezultatul brut

Rezultatul brut = Rezultatul curent + Rezultatul extraordinar

Rezultatul net

Rezultatul net = Rezultatul brut – Inpozitul pe profit

Ratele de rentabilitate exprimă caracteristicile economice și financiare ale firmelor, oferind posibilitatea de a compara performanțele industriale și economice ale acestora.

Rata de rentabilitate se definește ca fiind un raport între un tip de profit și active sau fluxuri de activitate, precum cifra de afaceri sau resursele consumate.

Cele mai importante mărimi pentru determinarea ratei rentabilității sunt:

Rata profitului net (Rp), exprimă rentabilitatea netă de dobânzi și de impozit a activului economic învestit.

Profit net

Rata profitului net = –––––––––––––––– x 100

Cifra de afaceri

Rata rentabilității veniturilor totale (Rv)

Profitul brut

Rata rentabilității veniturilor totale = –––––––––––––––– x 100

Venituri totale

Rata rentabilității financiare (Rf), ajută la determinarea capacității întreprinderii de a obține profit net prin capitalurile proprii.

Profit net

Rata rentabilității financiare = –––––––––––––––– x 100

Capitaluri proprii

1.2 Efectele crizei economice și primele semne ale revenirii economiei românești după criză

Evoluția firmelor și a mediului de afaceri în România a fost mereu condiționată de numeroși factori. Firmele au prosperat odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, care a coincis cu noi proiecte pe termen mediu și lung, ce au sprijinit într-o proporție foarte mare economia.

Extinderea Uniunii Europene reprezintă un proces evolutiv cu efecte direct pozitive asupra dezvoltării economice a statelor membre și a celor care aderă la această structură.

În momentul de față, odată cu admiterea României și Bulgariei ca membri ai UE din ianuarie 2007, s-a produs avansarea spațiului economic comun în ceea ce privește varietatea economiilor naționale, a intereselor teritoriale și cel mai important, acoperirea sa geografică.

Acceptarea acestor două state în UE nu a reprezentat doar pentru ele o rampă de lansare, cât și pentru organizație, de asemenea. Avantajul major al acestui acord pentru UE l-a reprezentat deschiderea unei noi piețe pentru comerțul pe Marea Neagră.

Similar domeniului politic și în cel economic există o dinamică specifică de transformare și adaptare în funcție de percepțiile naționale ale avantajelor și costurilor primirii de noi membri într-un format regional complex și aflat într-o continuă transformare. Altfel spus, Uniunea Europeană și-a stabilit clar obiectivele în momentul când a decis să facă acest pas, calculând bine eventualele avantaje pe care le va obține în urma acestui acord, dar și costurile viitoare ce vor fi implicate. O serie de dezvoltări politico-sociale la nivel național în vechile state membre UE vor avea influențe asupra cadrului general de evoluție, adâncire și extindere a Uniunii Europene cu efecte directe asupra intensității cooperării între toate statele membre.

Transformările mediului economic și politic din spațiul european au avut un impact direct asupra statelor din centrul și sud-estul continentului. Pentru România, ca și pentru celelalte țări cu o istorie similară care au experimentat un regim economic comunist, perioada anilor ’90 a reprezentat evoluția spre un model de dezvoltare economică cu reguli și principii de funcționare radical diferite de perioada anterioară.

Ca atare, după aderarea la Uniunea Europeană, posibilitățile de afirmare, schimbare și adaptare la contextul economic european au condus spre deschiderea idei politice a României spre modelele de dezvoltare economică și organizare politică oferite de statele din vestul Europei.

Un rol funamental în formarea noului sistem economic și a ideii politice moderne l-au avut instituțiile internaționale, cu care țările Europei occidentale au conlucrat de-a lungul timpului pentru stabilizarea economică. S-a produs o transformare a vechiului sistem într-unul deschis, competitiv și eficient pe plan economic și financiar. Astfel, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și, nu în ultimul rând, Uniunea Europeană au contribuit prin expertiză și asistență directă pentru noile state din Europa Centrală și de Sud-Est la transformarea și implementarea noilor modele economice. Accentul s-a pus pe consolidarea principiilor și metodelor economice pentru realizarea unor economii de piată deschisă.

S-a realizat o trecere comparativă cu cea din anii '90, când s-a trecut de la un tip de sistem economic comunist spre unul deschis competiției și pieței libere. În cadrul acestei transformări predomină principiile concurenței și pieței libere, a alinierii prețurilor si standardelor cu cele ale Uniunii Europene și alocarea resurselor pentru reformarea prețurilor prin mecanismele pieței.

Unul dintre primele semne ale revenirii economiei românești după criză a fost semnalat de Institutul Național de Statistică. Conform unei statistici întocmită și publicată în anul 2014, salariul mediu net a crescut cu aproximativ 6% în primul trimestru al anului 2014, față de sfârșitul anului 2013. Un prim pas înainte a fost făcut datorită acestor majorări și mai ales prin stagnarea valorii prețurilor la alimentele de bază.

În decembrie 2013, salariul mediu net pe economie era cu aproximativ 100 lei mai mic decât în primul trimestru al anului 2014. România a înregistrat a 5-a cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană, în urma unor țări precum Ungaria sau Polonia, dar peste Franța sau Germania. Factorul relevant în această analiză îl reprezintă produsul intern brut, care a crescut cu circa 2,6% față de trimestrul precedent. La polul opus s-a situat Cipru, a cărei economie a scăzut semnificativ cu aproximativ 1.9%.

PIB-ul real din trimestrul I al anului 2015, a atins pentru prima dată de la declanșarea crizei economice o valoare mai mare decât cea înregistrată în trimestrul III din 2008. relevă datele prezentate de Institutul Național de Statistică (INS) în luna aprilie 2015 și publicată în Ziarul Financiar în luna iunie a anului 2015 de către Sorin Pâslaru.

Tabel 1.1

Singurul sector economic care nu a înregistrat creștere, ba chiar a scăzut în mod drastic în raport cu perioada de dinainte de criză este reprezentat de construcții.

Revenirea valorii PIB-ului a fost semnificativă în primul rând datorită industriei, care a contribuit decisiv la dezvoltarea economiei. Nivelul din 2008 a fost depășit încă din 2011 de agricultură, al serviciilor, care au depășit nivelul din trimestrul III 2008 încă din trimestrul II din 2012, și al agriculturii, care a avut o evoluție destul de oscilantă pe parcursul acestei perioade.

1.3 Factorii care au influențat evoluția firmelor românești

Uniunea Europeană reprezintă un organism politic și economic, compus din 28 state. UE funcționează pe baza unui sistem de instituții independente și interguvernamentale, care colaborează în luarea deciziilor împreună cu statele membre.

Prin aderarea la UE s-au produs o serie de presiuni pozitive la nivel politic și social pentru demararea și formarea unui mecanisc econimic modern, lucru pe care Romania l-a realizat. Toate transformările pozitive care au avut loc după momentul aderării, vor reprezenta în mod obligatoriu, o parte a unui proces logic de modernizare, care trebuie să se mențină. Ca atare, a avut loc deschiderea amplă a economiei naționale, construcția instituțională specifică unei economii libere de piață, precum și dezvoltarea dimensiunii umane a procesului economic prin formarea adecvată a capitalului uman. Cea mai importantă trăsătură economică a procesului de integrare în structurile UE o reprezeintă însăși continuitatea sa. Acest aspect presupune că toate măsurile și acțiunile care au avut loc în perioada de dinaintea aderării vor trebui să continue în mod obligatoriu și în perioada de după aderare intrucat, deoarece Uniunea Europeană reprezintă un organism într-o continuă evoluție.

Aderarea la Uniunea Europeană presupune o serie de avantaje, dar și multe îndatoriri și termene limită de realizare a unor proiecte de modernizare. Având în vedere perspectiva economică, calitatea de membru al UE implică o serie de beneficii, responsabilități și sarcini noi, în comparație cu perioada precedentă. Ca beneficii principale menționăm, printre altele, faptul că devenim membri ai Pieței Unice, iar acest aspect presupune o serie de responsabilități suplimentare în sporirea calității reglementărilor, întărirea politicilor cu privire la concurență și ajutorul de stat și continuarea procesului de liberalizare a piețelor. Apoi, avem posibilitatea atragerii de fonduri europene, menite să contribuie la dezvoltarea mai multor sectoare economice, în special agricultură și infrastructura drumurilor și a imobilelor. Referitor la obligații, principala o reprezintă stabilitatea prețurilor și cea financiară, a finanțelor publice.

De asemenea se impun o serie de reforme precum: reforma politicii fiscale și administrarea veniturilor, reforma cheltuielilor publice și gestionarea deficitelor publice, reforma sistemului de asigurări sociale și de sănătate, sporirea calității serviciilor publice și a eficienței administrației.

Este important de menționat și faptul că trebuie să avem mare grijă la modul de cheltuire și capacitatea instituțională de absorbție a fondurilor europene, pentru ca ele să fie distribuite adecvat și să obținem folosirea corectă a acestora.

De îndată ce România a devenit membru al UE, au apărut o serie de responsabilități și acțiuni care vor trebui să se execute conform regulilor și practicilor organismului din care face parte. Totodată, o altă obligație o reprezintă faptul că trebuie să aibă în vedere continuarea implementării legislației și standardelor impuse de această formațiune.

Pentru a mentine standardele de performanță în cadrul organizației, UE a creat o presiune pozitivă asupra viitorilor membri și a introdus o serie de clauze de salvare în caz de colaps financiar de interes economic general. Aceste acorduri vizează posibilitatea invocării în situații de dificultăți economice serioase din punct de vedere financiar pe piața internă, a unor politici de împrumuturi, în special în sectoarele cheie precum agricultura, transporturi, telecomunicații, energie sau protecția consumatorului.

Au fost aprobate o serie de aranjamente menite să evite disfuncționalitățile regionale sau sectoriale în vechile state membre. Aceste aranjamente se referă la: libera circulație a forței de muncă, reguli stricte în domeniul veterinar, accesul la piețele europene de transport și în special siguranța alimentară (UE poate adopta aranjamente temporare pentru perioade de trei ani prin care interzice accesul unor produse neconforme pe piața UE).
În general, Uniunea Europeană și-a rezervat dreptul la o serie de măsuri de îmbunătățiri, în funcție de evoluția noilor state membre, în domeniile securității alimentare, siguranței aeriană, fondurilor europene acordate pentru agricultură și luptei contra corupției. Lăsând laoparte restricționările care vin cu calitatea de membru al UE, noul statut aduce cu sine o serie de oportunități de dezvoltare prin accesul la cunoaștere și inovare, accesul la finanțare al firmelor la nivel intern, sporirea mediului de afaceri și dezvoltarea rețelelor de transport.

Continuarea dezvoltării corporațiilor pe piața funcțională devine indispensabilă pentru asigurarea facilităților pentru reducerea riscurilor și implementprii ideii de eficiență a infrastructurii organizatorice. Crearea unor instituții specializate din punct de vedere organizațional influențează crearea politicilor economice și implementarea acestora.

Un factor vital pentru funcționarea unei economii deschise îl reprezintă stabilirea unor reguli stricte și clare pentru agenții economici, facilitarea accesului la informație, evitarea fraudelor, promovarea unui sistem de producție competitiv, sistem vamal care să faciliteze și să încurajeze schimburile comerciale, dezvoltarea unei infrastructuri de comunicații, infrastructură rutieră etc. Pentru România, procesul aderării la UE a produs acea masă critică favorabilă transformării, iar calitatea de membru a întărit acest aspect al dezvoltării economice.

Un alt factor foarte important care influențează major evoluția în mediul de afaceri a unei întreprinderi este reprezentat de inflație. Aceasta poate fi definită ca fiind procesul de creștere substanțială și continuă a nivelului prețurilor. Cu alte cuvinte, în perioadele în care au loc fenomenele inflaționiste, prețurilor care cresc au o pondere mai mare decat cele care scad, rezultând, per totat, un nivel mediu al prețurilor semnificativ mai mare.

Inflația poate îmbrăca mai multe forme, ea mai poate fi sesizată prin scăderea puterii de cumpărare a unei unități monetare, mai exact a cantității de bunuri și servicii ce pot fi oferite cu ajutorul unei unități monetare. Pentru ca o creștere a nivelului prețurilor să fie considerată inflație trebuie să depașească pragul de 1%. Un nivel al inflației între 1 și 3 % pe an reprezintă un prag rezonabil pentru o economie în expansiune, iar acest tip de inflație se numește inflație târâtoare. În opoziție cu această situație se află inflația este de peste 50% pe lună, caz în care întâlnim termenul de hiperinflație.

Pe parcursul unei perioade mai mari de timp, inflația își face simțită prezența în orice economie. Prin urmare, vorbim despre un fenomen care nu poate fi controlat în totalitate, ci doar ușor influențat. Inflația nu se răsfrânge doar direct asupra dinamicii prețurilor, ea reprezentând un obstacol semnificativ și pentru agenții economici. Din această cauză ei au dificultăți în a anticipa corect evoluția costurilor, fapt care poate genera un consum nejustificat de resurse.

Diferența dintre inflația anticipată și cea neanticipată este că în cazul celei din urmă are loc o creștere surprinzătoare a prețurilor, care îi ia prin surprindere pe agenții economici.

Măsurarea inflației se realizează cu ajutorul indicatorilor inflaționiști. Cei mai semnificativi dintre aceștia sunt:

a) indicele general al prețurilor (IGP) – măsoară evoluția tuturor prețurilor din economie, atât a bunurilor din consum, cât și a celor care intră în procesul de producție;

b) indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC) – arată evoluția prețurilor unui sector de alimente de bază cumpărate de o familie;

c) indicele prețurilor de producție (IPP) – exprimă evoluția prețurilor de dinainte de consum, adică a prețurile materiilor prime folosite la produsele finite înainte de a fi livrate pe piață;

d) deflatorul PIB – arată dinamica nivelului prețurilor tuturor serviciilor si bunurilor incluse în PIB.

Acesta se calculează după următoarea formulă:

PIB nominal

Deflatorul PIB = ––––––––––– x 100

PIB real

Una dintre principalele cauze ale apariției inflației o reprezintă creșterea costurilor de producție , datorată în primul rând creșterii materiilor prime. În cadrul inflației prin costuri, manifestată în special într-o economie dependentă de mediul extern, creșterea prețurilor materiilor prime de bază, precum combustibilii și energia electrică va conduce inevitabil și la creșterea prețurilor interne.

O altă cauză importantă de apariție a inflației o reprezintă inflația prin cerere. În acest caz, cererea are un ritm mult mai accelerat decât oferta, fapt ce generează automat creșterea prețurilor produselor solicitate.

În figura 1.1 este ilustrată foarte clar interdependeța dintre cerere și ofertă. Ele reprezintă două mărimi direct proporționale.

Figura 1.1

Din figura de mai sus se observă că dacă și oferta ar crește odată cu nivelul cererii, atunci nivelul prețurilor ar rămâne nemodificat. Dacă oferta nu se modifică atât de repede sau chiar deloc, atunci diferența Ye-YA se transformă în inflație.

O altă formă de creștere a inflației o vom ilustra în figura 1.2:

Figura 1.2

Într-un sistem de axe venit-prețuri este prezentat efectul pe care îl are o creștere a veniturilor asupra cererii, și implicit asupra prețurilor. O creștere inițială a veniturilor de la V la V’ va determina creșterea prețurilor de la p la p’. Producătorii observă creșterea cererii agregate (CeA) și răspund prin creșterea ofertei agregate (OA). Cu alte cuvinte, aceste două mărimi sunt direct proporționale si generează creșterea prețurilor, deci apariția inflației.

Politicile antiinflaționiste reprezintă măsuri de stopare a inflației sau de reducere a valorii ratei acesteia. Una dintre principalele măsuri care se impun este controlul prețurilor. Aceasta reprezintă o măsură care se poate implementa doar pe termen scurt. Pe termen lung aceasta nu va da randament deoarece va conduce la un dezechilibru între cerere și ofertă.

O altă contramăsură pentru stoparea inflației o reprezintă controlul salariilor. Aceasta presupune fie direct reducerea salariilor, fie reducerea timpului efectiv de lucru, fapt care duce ulterior la reducerea salariilor.

O politică monetară restrictivă poate reprezenta de asemenea un factor care influențează evoluția inflației. Aplicarea acesteia va conduce în mod inevitabil la majorarea ratelor dobânzilor și implicit la scăderea cererii. Scăderea cererii va exercita o presiune asupra inflației, ceea ce va duce la o decelerare a valorii prețurilor.

Evoluția firmelor din economia românească este influențată în mare măsură și de șomaj. Acesta reprezintă un termen sinonim cu inactivitatea. Practic el reprezintă procesul prin care populația neocupată își caută un loc de muncă. Șomajul se împarte în două mari categorii din punctul de vedere al perioadei și anume șomaj de scurtă durată, care nu trebuie să depășească un an și cel de lungă durată.

Pentru a se numi șomer, cetățeanul trebuie să îndeplinească în mod cumulativ o serie de condiții precum:

să nu activeze la nicun loc de muncă și să nu întreprindă nicio activitate din cares să obțină vreun venit;

să fie în căutarea unui loc de muncă, înscris la Oficiul de forță de muncă și șomaj;

să fie disponibil în termen de 15 zile lucrătoare, în cazul în care se găsește un loc de muncă;

să fie disponibil pentru muncă sau așteaptă să fie rechemat la muncă și să înceapă la o dată ulterioară;

să facă parte din populația inactivă, compusă din elevi, studenți sau pensionari și să declare în prealabil că doresc să muncească și sunt în căutarea unui loc de muncă.

Principalul indicator de măsurare a șomajului este reprezentat de rata șomajului. Acesta se definește ca fiind un raport între numărul total de șomeri și populația activă la un anumit moment dat și se exprimă în procente. Nivelul ratei șomajului reprezintă un indicator extrem de important, decisiv de multe ori în luarea unor decizii de politică economică.

Relația prin care se determină rata șomajului este:

unde S = numărul șomerilor

Pa = populația activă

În România, determinarea numărului de șomeri reprezintă un proces simplu, realizat cu ajutorul metodelor precum: anchetele de sondaj, recesământul sau preluarea datelor de la Ministerul Muncii. Sunt delimitate două mari termene ale șomajului și anume cel voluntari și cel involuntar. În cazul primului, vorbim despre refuzul muncitorilor de a accepta ofertele de muncă oferite la nivelul salarial existent.

După declanșarea crizei economice, rata șomajului a crescut simțitor în fiecare an, ajungând la o valoare de 8.39% în martie 2010, față de doar 3.7% cât era în august 2008. Un studiu publicat de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) în luna februarie a anului 2013 arată că rata șomajului a atins valori uriașe spre sfârșitul anului 2009, care au persistat pe tot parcursul anului 2010.

Figura 1.3

În figura 1.3 este ilustrat un grafic al evoluției ratei șomajului de la declanșarea crizei economice până în luna februarie a anului 2013.

Se observă clar că problema ratei șomajului a devenit un subiect sensibil pentru stabilizarea econoomiei și începe să reprezinte un factor deosebit de important în evoluția întreprinderilor.

Reducerea ratei șomajului a devenit o problemă importantă pentru toate firmele care au înregistrat deficit de personal. Ca principală măsură ele trebuie să încerce o majorare salarială și oferirea unei perioade contractuale mult mai mare.

O altă problemă delicată este reprezentată de faptul că tot mai mulți șomeri au vârste destul de înaintate, fapt care duce tot mai greu la o eventuală reangajare. Este bine cunoscut faptul că majoritatea întreprinderilor din economia românească preferă să angajeze forță de muncă tânără, oameni care sunt dispuși să invețe și să muncească.

Figura 1.4

În figura 1.4 este prezentat șomajul la nivel național pe categorii de vârste. Se poate observa că cel mai mare număr de șomeri au vârste cuprinse între 30 și 39 ani, ceea ce reprezintă o neregulă pentru angajatori. Acest lucru denotă faptul că în rândul șomerilor au pătruns persoane care au avut în trecut un loc de muncă dar care fie au fost disponibilizați, fie și-au dat demisia din cauza clauzelor contractuale și a salariilor nemotivante.

Majoritatea economiștilor susțin existența unei legături invers proporționale între rata inflației și rata șomajului din economie. Prin urmare s-a dovedit faptul că atunci când întâlnim nivele ridicate ale ratei șomajului avem de-a face cu nivele scăzute ale inflației și invers.

Putem afirma că în privința inflației cel mai important factor îl reprezintă guvernul și credibilitatea pe care o are. Judecând după acest lucru, agenții economici țin cont de măsurile și schimbările pe care acesta le ia. Cât timp își pun încrederea în capabilitatea guvernului, agenții îsi pot forma mai ușor anticipările economice și pot demara strategii viitoare pentru buna funcționare a întreprinderii.

Capitolul 2 – Sisteme informatice în economie

2.1 Informatizarea firmelor de comerț. Sistem informatic de comerț electronic

Sistemul informatic reprezintă în momentul de față un subiect delicat și foarte amplu studiat în literatura de specialitate. Pe larg, se poate afirma că, dacă în cadrul unui informațional sunt prezente intr-o proporție mare mijloace electronice de gestiune și calcul, atunci putem vorbi despre un sistem informatic. Prelucrarea automată a datelor reprezintă ideea ce a stat la baza informatizării firmelor de comerț.

Întreprinderile au devenit mult mai ușor de condus, iar munca managerilor și a agenților economici s-a simplificat odată cu apariția mijloacelor electronice. Prin urmare, s-a creat o gamă foarte mare de aplicații destinate pentru întreprinderile comerciale.

Într-un sistem informațional, accentul se pune pe culegerea, prelucrarea și transmiterea datelor, lucru care a devenit mult mai ușor de realizat în cadrul firmelor prin informatizarea acestora.

O altă idee centrală o reprezintă faptul că prin informatizarea firmelor de comerț s-a realizat o creștere a eficienței obiectivului principal al unui sistem informațional și anume stocarea informațiilor necesare conducerii.În percepția societăților de astăzi, majoritatea sistemelor cu ajutorul căreia își desfășoară activitatea sunt bazate pe tehnologia computerizată. Prin urmare, agenții economici au căpătat o sarcină suplimentară dată de atribuirea cunoștințelor legate de sistemele informatice și însușirea noilor norme de utilizare a programelor de calcul și gestiune. Astfel, apar noi componente în cadrul întreprinderilor, precum:

însușirea și gestionarea tehnologiilor de informații;

reproiectarea sistemelor informaționale în sistem computerizat pentru creșterea performanței afacerilor;

dobândirea abilităților de utilizare a computerelor în vederea ușurării procesului de elaborare a deciziei.

Tehnologia de procesare a informației devine, pe zi ce trece o problemă tot mai importantă deoarece prin aceasta se realizează valorificarea informației și centralizarea acesteia. Cu toate că procesarea informației nu reprezintă obiectivul principal al multor firme, el este totuși o componentă de bază în desfășurarea activității în condiții bune și foarte bune. Posibilitatea informatizării întreprinderilor și apariția unei multitudini de căi de recepționare, transmitere și prelucrare a informației a simplificat enorm procesul decizional din cadrul acestora. Prin urmare, majoritatea companiilor au efectuat dotări hardware și software pentru modernizarea aparaturii și a căilor de realizare a prelucrării informațiilor prezente în firmă.

Conectarea la internet în cadrul firmelor a ușurat și mai mult munca agenților economici, ei putând astfel să aibă mult mai ușor acces la informații să se documenteze despre noile tendințe în tehnologie și să conclucreze mult mai eficient cu alte companii care aparțin aceluiași domeniu de activitate.

Un alt factor deosebit de important în dezvoltarea din punct de vedere computerizat a întreprinderilor l-a reprezentat crearea rețelei de Intranet. Prin intermediul acesteia, s-au ușurat enorm toate căile de comunicare între agenții economici și modurile de transmitere și recepționare a informațiilor. Practic s-a simplificat conlucrarea în cadrul companiei și eliminarea timpului pierdut cu deplasarea. Cu ajutorul acestei rețele s-au creat și o serie de stabiliri ale legăturii între agenți precum conferința. Prin intermediul acestei metode de comunicare, personalul firmei reușeste să stabilească întâlniri virtuale și să fie întrunit într-un timp extrem de scurt pentru discutarea strategiilor de viitor ale companiei.

Implementarea noilor tehnologii în mediul afacerilor, precum introducerea unui proces nou de comercializare electronică duce la o mulțime de beneficii, precum:

reducerea costurilor unitare de comercializare;

îmbunătățirea modului de comercializare;

publicitate sporită și ușor de realizat.

Stocarea informațiilor reprezintă cel mai important plus din informatizarea întreprinderilor. Prin trecerea la sistemul computerizat, inmagazinarea datelor a devenit mult mai facilă sub formă de fișiere, iar posibilitatea organizării acestora pe clase de importanță a reprezentat un pas înainte în ierarhizarea datelor. Modalitatea de stocare a datelor în format electronic poartă denumirea de bază de date. Acestea cuprind totalitatea informațiilor prezente în firmă și relațiile dintre ele.

Prin intermediul bazelor de date, managerii au acces mult mai ușor la funcția de monitorizare a activității din întreprindere. De asemenea, ajută la luarea deciziilor în cadrum firmei prin simplificarea modului în care informațiile sunt prezentate.

Comerțul electronic reprezintă în accepțiunea multora noțiunea de cumpărături online. Însă această afirmație este incompletă deoarece acest proces cuprinde mai multe activități precum:

schimburi de produse;

negocieri între companii;

procese interne ale companiei precum aprovizionarea sau comercializarea produselor.

Afacerile online nu se limitează doar la comerțul efectiv de produse prin intermediul Internetului. Acestea presupun și menținerea angajamentelor cu furnizorii de bunuri, dar și legătura strânsă între întreprindere și clienți prin publicitatea adusă produselor oferite.

Comerțul electronic oferă oportunitatea de a comercializa produse în întreaga lume și eliminarea problemelor legate de distanța dintre comercianți și clienți, fapt care conduce la creșterea semnificativă a numărului lor.

Comerțul electronic este împărțit în 5 mari categorii:

business-to-consumer, cuprinde companiile care comercializează produse direct consumatorilor;

business-to-business, curpind ansamblul întreprinderilor care comercializează produse și servicii către alte companii;

consumer-to-consumer, reprezintă tranzacțiile dintre clienți și schimburile de bunuri;

business-to-government, reprezintă acele tranzacții pe care companiile le realizează cu agenții guvernamentali;

procesele de business, constau în acțiunile săvârșite de către companii în utilizarea informațiilor pentru identificarea și evaluarea posibililor clienți. Totodată, are scopul de a partaja informațiile cu diverși clienți, angajați sau parteneri de afaceri.

Majoritatea tranzacțiilor de comerț electronic dezvoltate pe Internet, se învârt în jurul pricipiului Business-to-Business. Această metodă presupune tranzacționarea între companii.

Comerțul electronic bazat pe Internet s-a dezvoltat pe baza mai multor etape:

etapa inițială, în care e-mail-ul a reprezentat principala ehnologie de transfer a datelor;

etapa www, care a început odată cu apariția primului browser web(Mosaic);

etapa interactivă, în care s-a produs introducerea pe majoritatea website-urilor a protocoalelor de securitate și s-a făcut un pas important în interacționarea client-furnizor prin dezvoltarea unor aplicații de tip software;

etapa de maturizare a web-ului, sintetizată prin apariția rețelei de Intranet în cadrul organizațiilor, a Extranet-ului între companii și aplicarea tehnologiei Java ca limbaj de programare de bază.

Ca orice proces nou implementat, și comerțul electronic prezintă o serie de avantaje și dezavantaje, atât pentru companie, cât și pentru cumpărător.

Principalele avantaje ale trecerii la acest tip de comerț sunt:

eliminarea barierelor geografice de comercializarea a produselor;

publicitatea mult mai simplă și ușor de realizat în mediul online;

disponibilitate 24 ore/zi, 7 zile/săptămână;

eliminarea multor costuri la vânzarea produselor;

timpul mult mai redus la accesarea produselor;

negocierea prețurilor de la distanță;

Ca dezavantaje ale acestui tip de comerț am remarcat:

imposibilitatea realizării tranzacțiilor cu alimente perisabile sau a unor obiecte unice, care necesită aspect vizual direct;

scăderea credibilității datorită multor falsuri apărute în mediul online;

generarea de non-profit pentru multe firme, datorită posibilității cumpărătorului de a avea acces la mai multe surse și oferte similare;

probleme legate de securitatea electronică a datelor.

probleme legate de confidențialitatea datelor clienților.

Comerțul electronic a îmbrăcat pe parcursul dezvoltării lui mai multe forme și modele. Cel mai des întâlnit și folosit model este acela de magazin electronic sau e-shop. Acesta ia naștere cu ajutorul unui site Web, gestionat de o companie de la distanță și are scopul de a comercializa produse și servicii oferite de compania respectivă. Acesta poate conține cataloage cu produse și servicii, însoțite de descrieri tehnice de realizare și utilizare a fiecăruia. Acest lucru oferă clientului mai multă siguranță și încredere pentru a alege produsul sau serviciul dorit.

Aceste descrieri sunt realizate de cele mai multe ori cu ajutorul Sistemelor de Gestiune al Bazelor de Date (SGBD). Acest sistem are rolul de a stoca și prelucra datele, oferind astfel acces mult mai usor la ele. Varianta îmbunătățită oferă posibilitatea tranzacționării produselor direct prin preluarea comenzilor prin e-mail și posibilitatea efectuării tranzacțiilor online prin plăți cu cardul.

Aprovizionarea electronică reprezintă un alt mare plus al comerțului electronic. Cu ajutorul acestui proces, marile companii îșî realizează procurarea bunurilor și a serviciilor direct pe Internet, eliminând deplasările și costurile acestora. Acest fapt dă posibilitatea mai multor companii să participe la licitații, crescând astfel concurența și scăzând valoarea prețurilor de cumpărare.

2.2 Sistem infomatic de gestiune: definiție, caracteristici, clasificare

Un sistem reprezintă un ansamblu de componente cu legături între ele, bazate pe niște reguli dinainte stabilite și care au un scop comun.

Orice sistem este compus din trei subdiviziuni numite subsisteme:

Subsistemul decizional, scoate în evidență informațiile furnizate de subsistemul informațional;

Subsistemul informațional, are rolul de a asigura informațiile esențiale stabilirii deciziilor care trebuie luate de compartimentul de conducere și control și face legătura între celelalte două subsisteme;

Subsistemul operativ, se ocupă de toate procesele economice cuprinse în domeniul de activitate.

Sistemul informatic presupune un volum mare de muncă, o serie de activități succesive, precum: culegerea informațiilor, faza de proiectare, de programare și implicit de implementare a lor.

Pentru realizarea unui sistem informatic, etapele de realizare trebuie să fie cunoscute de toti utilizatorii acestuia. Acest cumul de activități pentru realizarea sistemului informatic este bine definit în aceste trei mari etape. În realizarea sistemului informatic dorit sunt necesare o serie de resurse financiare și umane într-o perioada mare de timp.

Folosirea în mod eficient a resurselor de-a lungul activităților, duce la obținerea unui sistem informatic preformant, în special dacă se utilizează metode și tehnici adecvate.

Un lucru esențial în realizarea sistemului îl reprezintă faptul că după finalizarea unei etape de proiectare se face o analiză de fond asupra rezultatelor obținute și abia apoi se trece la următoarea. La finalul fiecărei etape, se întocmesc rapoarte privind modul de executare a activităților și se începe planificarea acțiunilor care urmează a fi executate în planul de lucru al etapei viitoare.

Pentru ca un sistem să fie eficient trebuie să conțină în mod obligatoriu o interdependență între ramurile lui.

Figura 2.1

În figura 2.1 sunt prezentate relațiile care au loc în cadrul unei întreprinderi și strânsa legătură dintre subsisteme. Modul cum acestea depind unul de celălalt este foarte bine ilustrat în figura de mai sus. Putem observa clar că fluxul informațional circulă prin toate subsistemele, creând corelații și legături circulare între ele.

Subsistemul decizional mai este numit și subsistem de conducere, deoarece în cadrul acestui compartiment se stabilesc strategiile viitoare ale companiei, se urmăresc respectarea anumitor parametri și politici de dezvoltare. Însă pentru ca deciziile care se iau să fie cele corecte trebuie avute în vedere calitatea informațiilor primite.

Subsistemul informațional se situează între subsistemul decizional și cel operativ, având principal scop asigurarea informațiilor și secundar, asigurarea unui mijloc de colaborare între celelalte două subsisteme. Acesta nu trebuie conceput ca o interfață de legătură între subsistemul decizional și cel operativ, ci atât ca un element esențial de comunicare atât între ele cât și între mediul intern al firmei și cel din afara acesteia.

Sistemul informatic cuprinde:

totalitatea informațiilor din mediul intern și extern utilizate în cadrul companiei;

un program software esențial pentru procesarea datelor și răspândirii informațiilor în interiorul firmei;

metodele și tehnicile de obținere și de împărțire a informațiilor;

baza materială din punct de vedere hardware, utilizată pentru prelucrarea informațiilor;

personalul specializat în obținerea, stocarea și managerierea datelor tehnice

Pentru ca un sistem informativ să fie eficient, personalul care îl compune trebuie să se adapteze rapid la cerințele pieței aflate în plină dezvoltare și să se concentreze pe obiectivele strategice trasate. Sistemele informatice trebuie să se adapteze în permanență cerințelor dinamice ale mediului în care activează firma.

Întreprinderea are datoria să cunoască și să aibă control deplin asupra riscurilor legate de implementarea noilor tehnologii și adaptarea sistemului informatic la noile norme tehnologice. Un aspect des omis în proiectarea sistemelor informatice îl reprezintă pregătirea operatorilor. De cele mai multe ori se consideră că faza de proiectare s-a încheiat în momentul livrării beneficiarului direct. O astfel de concepție poate duce la eșecul unui întreg sistem, care a fost foarte bine elaborat, dar care nu a fost exploatat de personal pregătit. Operarea sistemelor este deseori trecută în plan secund din cauză că cei care îl proiectează sunt mai preocupați să rezolve problemele tehnice ale proiectării. Un alt aspect deosebit de important îl constituie întreținerea sistemului, prin update-uri de soft făcute frecvent, care să țină pasul cu concurența aflată în continuă dezvoltare.

Integrarea sistemului reprezintă o activitate a subsistemului de conducere care nu trebuie să lipsească din nicio fază a proiectării sistemelor. Pentru realizarea acestui proces conducerea trebuie să aibă în vedere să existe o compatibilitate mecanică, electrică și în special informațională.

Putem spune că avem de-a face cu un sistem informatic în momentul când în cadrul unui sistem informațional predomină calculatoarele electronice.

Un alt concept desprins din literatura de specialitate scoate în evidență faptul că un sistem informatic reprezintă un ansamblu de calculatoare electronice, care administrează în mod corect și eficient informația dintr-un sistem.

Sistemul informatic este în strânsă legătură cu sistemul informațional și se subordonează direct unui subsistem decizional. Prin desfășurarea operațiilor de gestiune folosind aparatură electronică de înmagazinare sunt oarecum scoase din discuție erorile de informare care influențează în mod negativ buna desfășurare a activităților.

La bază, un sistem informatic este compus dintr-o serie de elemente, care conlucrează pentru bunul mers al întregului sistem, precum:

calculatoare electronice și alte dispozitive de calcul;

procese și tehnici de prelucrare a informației;

programe și aplicații pentru prelucrarea datelor;

personal pregătit în domeniul IT.

Principala caracteristică a unui sistem informatic este reprezentată de securitatea datelor și flexibilitatea stocării acestora.

Sistemele informatice reprezintă o gamă foarte variată de sisteme integrate în economie. Ele se clasifică după următoarele criterii:

I. după domeniul în care sunt utilizate, pot fi integrate în:

planificarea proceselor economico-sociale;

conducerea activităților tehnologice;

cercetare și dezvoltare științifică;

ale activități speciale.

II. după elementul din sistem care este supus analizei:

sisteme informatice destinate funcțiilor;

sisteme informatice destinate proceselor;

sisteme informatice destinate prelucrării datelor;

sisteme informatice destinate acumulării de noi cunoștințe.

III. după modalitatea cum sunt organizate datele în sistem:

sisteme destinate prelucrării fișierelor;

sisteme orientate spre bazele de date;

sisteme mixte.

IV. după tehnica utilizată la analiza sistemelor:

sisteme concepute după metoda clasică a sistemelor;

sisteme dezvoltate după tehnica de bază a ciclului de viață;

sisteme dezvoltate după metoda structurală;

sisteme realizate cu ajutorul metodei "obiect";

sisteme realizate cu metoda rapidă (RAD);

sisteme realizate după metoda echipelor mixte (JAD);

sisteme dezvoltate cu ajutorul tehnicii prototipurilor.

V. după gradul de centralizare:

sisteme centralizate;

sisteme descentralizate.

VI. după modul de răspândire a datelor în cadrul sistemului informatic:

sisteme informatice locale, centralizate pe rețele locale;

sisteme informatice distribuite, cu date dispersate.

VII. după aria de acoperire:

sisteme folosite în contabilitate;

sisteme utilizate în procesele de producție;

sisteme folosite în domeniul comercial;

sisteme destinate resurselor umane

VIII. după natura activității sprijinite:

Sisteme destinate conducerii (MSS), care se împart în:

MIS – Management Information Systems, care sunt sisteme destinate conducerii curente;

DSS – Decision Support Systems, care reprezintă sisteme suport de decizie;

EIS – Executive Information Systems, sisteme informatice ale executivului.

Sisteme concepute pentru nivelul operațional,care includ:

OAS – Office Automation Systems, care sunt sisteme conpute pentru activități de birou;

TPS – Transaction Processing Systems, adică sisteme destinate procesării tranzacțiilor;

PCS – Process Control Systems, reprezintă sisteme create pentru monitorizarea proceselor.

2.3 Etapele de proiectare ale unui Sistem Informatic

Un sistem informatic are un ciclu esențial de viață, care ia naștere odată cu decizia de proiectare și se continuă cu faza de elaborare, utlizare și perfecționare. Sfârșitul unui sistem informatic este reprezentat de faza de abandonare a acestuia sau înlocuirea lui cu un alt sistem informatic. Acest ciclu de viață reprezintă totalitatea etapelor ce trebuie parcurse succesiv pentru elaborarea unui sistem informatic. Fiecare etapă are un istoric diferit și cuprinde activități distincte.

Etapele de bază pentru proiectarea unui sistem informatic sunt:

Analiza sistemului informațional existent, presupune urmărirea ariei de cuprindere a sistemului și efectuarea cerințelor necesare realizării sistemului. Pentru parcurgerea acestei etape se realizează un studiu al sistemului existent și se întocmesc liste cu exigențele investitorilor;

Proiectarea sistemului informatic, constă în realizarea propriu-zisă a sistemului informatic, contând în mare măsură pe statisticile și evaluările efectuate în perioada anterioară;

Elaborarea și testarea programelor, în cadrul acestei etape are loc determinarea bazelor informaționale de intrare, codificarea și proiectarea datelor ce urmează a fi prelucrate în noul sistem. Tot în această etapă are loc proiectarea fișierelor cuprinse în bazele de date și actualizarea datelor pentru a determina dacă s-au îndeplinit obiectivele principale ale sistemului informatic;

Implementarea sistemului informatic, constă în urmărirea modului de comportare a sistemului dat în vederea exploatării;

Exploatarea efectivă și asigurarea menținerii în funcțiune a sistemului informatic, are rolul de a urmări îndeplinirea obiectivelor de bază ale sistemului și adaptarea permanentă a acestuia la schimbările cerute de investitor.

Odată ce aceste etape au fost parcurse, faza finală în realizarea sistemului informatic o reprezintă realizarea documentației. Aceasta trebuie să cuprindă în mod explicit toate etapele de proiectare și tehnicile de asigurare a mentenanței sistemului. Documentația finală oferă într-o formă foarte complexă toate detaliile realizării sistemului informatic și cuprinde:

– manualul de prezentare;

– manualul de utilizare;

– manualul de exploatare.

Figura 2.2

În figura 2.2 sunt prezentate etapele de realizare a sistemului informatic și interdependențele dintre acestea. Fiecare etapă este constituită pe baza precedentei și depinde într-o proporție foarte mare de rezultatele privind performanțele acesteia.