. Sisteme Economice Contemporane

1. C A P I T O L U L

SCURT ISTORIC

1.1. Sistemul economic – concept general universal

Indivizii produc în societate, deci producția socialmente determinată a indivizilor reprezintă, firește, punct de plecare. Vânătorul și pescarul izolat cu care operează Smith și Ricardo fac parte din născocirile lipsite de fantezie ale robinsonadelor secolului al XVIII-lea, care sunt departe de a fi, cum își închipuie istoricii civilizației, doar o reacție împotriva excesului de rafinament și o reîntoarcere la o greșit înțeleasă viață în mijlocul naturii. Nici „Contractul social” al lui Rousseau, care stabilește pe cale contractuală legături și relații între indivizi independenți de la natură, nu se sprijină câtuși de puțin pe un asemenea naturalism, care, atât în robinsonadele mici cât și cele mari, nu este decât o aparență, o aparență pur etică . Este vorba mai curând de o anticipare a „societății civile”, care începe să se dezvolte încă din secolul al XVI-lea și care în secolul al XVIII-lea făcuse pași gigantici în direcția maturizării ei. În această societate a liberei concurențe, individul apare desprins de legăturile naturale etc., care în epocile istorice anterioare îl făceau să fie accesoriul unui conglomerat uman limitat și bine determinat. Profeților din secolul al XVIII-lea, pe ai căror umeri mai stau încă pe de-a-ntregul Smith și Ricardo, individul secolului la XVIII-lea produs al destrămării formelor sociale feudale, pe de o parte, si al dezvoltării noilor forțe de producție, începând cu secolul al XVI-lea, pe de altă parte — le apare ca un ideal al cărui existență ține de domeniul trecutului*. El nu le apare ca rezultat al istoriei, ci ca punct de plecare al ei, deoarece, ca individ corespunzător naturii, potrivit concepției lor despre natura umană, el nu le apare ca un produs al istoriei, ci ca ceva dat de natură. Această eroare a fost până acum proprie tuturor epocilor noi. Stuart, care în unele privințe se află în opoziție cu secolul al XVIII-lea și ca aristocrat se situează într-o măsură mai mare pe temeiul istoriei, a evitat această eroare.

Cu cât pătrundem mai adânc în istorie, cu atât mai mult individul —deci și individul care produce — ne apare dependent, aparținând unui ansamblu mai cuprinzător : inițial — întru-n mod cu totul natural încă — el este legat de familie și de familia care, dezvoltându-se, devine gintă, iar mai târziu el este legat de obște în diferitele ei forme, rezultată din ciocnirea și contopirea ginților. Abia în secolul al XVIII-lea, în „societatea civilă”, diferitele forme de legătură socială apar în raport cu individul ca simple mijloace pentru atingerea scopurilor lui private, ca o necesitate exterioară. Dar epoca care generează acest punct de vedere, punct de vedere al individului singularizat e tocmai epoca relațiilor sociale cele mai dezvoltate (și, din acest punct de vedere, generale).

Omul este, în sensul strict literar al cuvântului, un zoon politikon nu numai un animal social, ci un animal care numai în societate se poate singulariza. O producție realizată de un individ izolat în afara societății — fenomen rar, posibil în cazul unui om civilizat pe care întâmplarea 1-a aruncat într-o regiune nelocuită și care posedă deja în sine, virtualmente, forțele societății — este ceva tot atât de absurd ca și ideea că limba s-ar putea dezvolta iară indivizi care să trăiască împreună și să vorbească între ei.

Când vorbim de producție, așadar, avem în vedere întotdeauna o producție care are loc pe o anumita treaptă de dezvoltare socială, o producție realizată de indivizi sociali. S-ar părea deci că, pentru a vorbi în genere despre producție, trebuie fie să urmărim procesul dezvoltării istorice în diferitele lui faze, fie să declarăm din capul locului că avem de-a face cu o anumită epocă istorică, cu producția burgheză modernă, de pildă, care constituie în fond tema noastră propriu-zisă. Nu-i mai puțin adevărat însă că toate epocile de producție au anumite trăsături comune, determinații comune. Producția în general este o abstracție, dar o abstracție rațională în măsura în care desprinde și fixează realmente ceea ce este comun, scutindu-ne astfel de repetări. Dar acest element general, sau elementul comun desprins prin comparație , este el însuși ceva multiplu articulat, care se întruchipează în determinații diferite. Unele din aceste trăsături-sunt proprii tuturor epocilor; altele doar unora dintre ele. Unele determinații sunt comune atât epocii celei mai moderne, cât și epocii celei mai vechi. Fără ele nu poate fi concepută nici o producție. Dar așa cum limbile cele mai dezvoltate, deși au legi și determinații comune cu cele mai puțin dezvoltate, s-au dezvoltat totuși tocmai prin ceea ce le deosebește de acest element general și comun, tot astfel determinările valabile pentru producție în general trebuie degajate tocmai pentru a se evita ca unitatea — care decurge din însuși faptul că subiectul, omenirea, și obiectul, natura sunt aceleași — să ne facă să uităm deosebirile esențiale.

Societatea burgheză reprezintă cea mai dezvoltată și mai diversificată organizare istorică a producției. De aceea categoriile care exprimă relațiile acestei societăți, înțelegerea structurii ei oferă totodată posibilitatea de a cunoaște structura și relațiile de producție ale tuturor formelor sociale dispărute din ale căror sfărâmături și elemente s-a construit ea. Unele din aceste vestigii nedepășite încă continuă să vegeteze în cadrul societății burgheze, în timp ce elementele care înainte existaseră doar în germene s-au dezvoltat în toată semnificația lor. Anatomia omului ne oferă o cheie pentru înțelegerea anatomiei maimuței. Dimpotrivă, la speciile animale inferioare, germenii unor elemente superioare pot fi înțeleși numai în cazul când înseși aceste elemente superioare sunt deja cunoscute. Economia burgheză ne oferă astfel cheia pentru înțelegerea economiei antice, dar nicidecum în maniera proprie economiștilor, care șterg toate deosebirile istorice și care văd în toate formele de societate numai formele burgheze. Dijma, zeciuiala etc. pot fi înțelese dacă cunoaștem renta funciară, dar nu trebuie să identificăm cu aceasta din urmă .

Apoi, deoarece însăși societatea burgheză nu este decât o formă antagonică de dezvoltare, relațiile unor formațiuni anterioare se întâlnesc în ea adesea doar într-o formă complet degenerată sau chiar caricaturală, cum este cazul, de pildă, cu proprietatea în obște. Prin urmare, dacă este just să se spună că categoriile economiei burgheze conțin o doză de adevăr pentru toate celelalte forme de societate, lucrul acesta trebuie înțeles numai cum grano salis. Ele le pot conține pe acestea din urmă într-o formă dezvoltată, într-o formă degenerată sau caricaturală etc., dar întotdeauna într-o formă esențialmente modificată. Așa-numita dezvoltare istorică se sprijină în genere pe faptul că forma nouă vede în cele anterioare niște trepte care duc spre ea și deoarece numai arareori și numai în condiții bine determinate forma nouă este capabilă de autocritică — nu vorbim, firește, de acele perioade istorice care se apreciază singure ca perioade de decadentă —, ea le înțelege întotdeauna într-o manieră unilaterală. Religia creștină a putut contribui la înțelegerea obiectivă a mitologiilor anterioare numai atunci când autocritica ei a fost până la un anumit punct, potențial, ca să zicem așa, gata elaborată . Tot așa economia politică burgheză a ajuns să înțeleagă economia feudală,* antică, orientală abia atunci când a început autocritica societății burgheze. În măsura în care economia politică burgheză nu se identifică în întregime, într-o manieră mitologică, cu economia trecutului, critica făcută de ea societății anterioare, anume celei feudale, cu care mai avea de luptat în mod nemijlocit, se aseamănă cu aceea pe care creștinismul o făcuse păgânismului, sau protestantismul catolicismului.

Ca și în orice știință istorică, socială, la examinarea mișcării progresive a categoriilor economice trebuie să avem întotdeauna în vedere că — atât în realitate, cât și în minte — subiectul — în cazul de față societatea burgheză modernă — este dat și că, în virtutea acestui fapt, categoriile exprimă forme de existență, condiții de existență, adesea numai diferite aspecte ale acestei societăți determinate, ale acestui subiect, și că de aceea nici pentru știință societatea nicidecum nu începe să existe abia în momentul când pentru prima oară se vorbește despre ea ca atare. Acest considerent trebuie reținut, pentru că ne oferă din capul locului o indicație hotărâtoare cu privire la structura obiectului.

Primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta este al meu și care a găsit oameni destul de proști ca să-1 creadă a fost adevăratul întemeietor al societății civile. De câte crime, războaie, omoruri, de câte mizerii și orori ar fi scutit omenirea cel care, scoțând țărușii sau astupând șanțul, ar fi strigat semenilor săi : „Feriți-vă să-1 ascultați pe acest impostor; sunteți pierduți dacă uitați că roadele sunt ale tuturor și că pământul nu este al nimănui”. Cât timp oamenii s-au mulțumit cu colibele lor simple, cât timp s-au mulțumit să-și coasă îmbrăcămintea din piei cu ajutorul spinilor și oaselor de pește să-și zugrăvească corpul cu diferite culori, să-și perfecționeze sau să-și înfrumusețeze arcurile și săgețile, să-și cioplească cu ajutorul unor pietre ascuțite câte o luntre de pescari sau instrumente grosolane de muzică, într-un cuvânt, cât timp n-au făcut decât lucruri pe care le puteau face de unul singur și s-au ocupat cu meșteșuguri care nu necesitau mai multe mâini; ei au trăit liberi, sănătoși, buni-și fericiți pe cât le îngăduia natura lor și au continuat să se bucure de farmecul unor relații independente de ei. Dar din clipa în care un om a avut nevoie de ajutorul altuia, din clipa în care s-a văzut că este folositor ca unul singur să aibă provizii pentru doi, egalitatea a dispărut, s-a ivit proprietatea, munca a devenit necesară, iar pădurile nemărginite s-au schimbat în câmpii ce trebuiau stropite cu sudoarea oamenilor. În curând, acolo s-a văzut sclavia și mizeria încolțind și crescând odată cu recoltele. Presupun că oamenii au ajuns în stadiul când obstacolele care împiedică rămânerea lor în starea de natură trag mai mult în cumpănă, prin rezistența lor, decât forțele pe care fiecare individ le poate întrebuința pentru a se menține în această stare. Atunci starea primitivă nu mai poate dăinui, și genul uman ar pieri dacă nu și-ar schimba felul de a fi. Or, cum oamenii nu pot să creeze forțe noi, ci numai să le unească și să le dirijeze pe cele existente, ei n-au alt mijloc de autoconservare decât să formeze, prin agregare, sumă de forțe în stare să învingă orice rezistență și să le pună în mișcare în vederea unui singur scop, făcându-le să acționeze într-un deplin acord.

Această sumă de forțe nu se poate naște decât din unirea mai multor oameni; dar forța și libertatea fiecărui om fiind cele dintâi instrumente ale propriei lui conservări, cum le va putea oare angaja fără să-și dăuneze și fără să neglijeze grija pe care și-o datorează lui însuși ? Această dificultate raportată la subiectul meu poate fi enunțată în termenii următori :

„A găsi o formă de asociație care să apere și să protejeze cu toată forța comună persoana și bunurile fiecărui asociat și în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toții, să nu asculte totuși decât de el însuși și să rămână tot atât de liber ca și mai înainte”. Aceasta este problema fundamentală, a cărei soluție este contractul social.

Clauzele acestui contract sunt atât de mult determinate prin natura actului, încât cea mai mică modificare le-ar face să devină zadarnice și fără efect; astfel că, deși ele poate n-au fost niciodată enunțate formal, sunt peste tot aceleași admise și recunoscute în mod tacit pretutindeni, până în momentul când pactul social fiind violat, fiecare reintră în drepturile sale inițiale și își recapătă libertatea naturală, pierzând prin aceasta liberală, pierzând prin aceasta libertatea convențională pentru care a renunțat la cea naturală.

Bineînțeles, aceste clauze se reduc toate la una singură : înstrăinarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea întregii comunități ; căci în primul rând, fiecare dăruindu-se în întregime, condiția este aceeași pentru toți ; și condiția fiind egală pentru toți, nimeni nu are interes să o facă să devină oneroasă pentru ceilalți.

În afară de aceasta, înstrăinarea făcându-se fără rezerve, unirea este cât se poate de perfectă, și nici un asociat nu mai poate avea nimic de reclamat ; căci dacă ar rămâne unele drepturi în mâinile particularilor, dat fiind că n-ar exista nici un superior comun care să poată hotărî între ei și public, atunci fiecare, fiind oarecum propriul său judecător, ar putea pretinde să fie și judecătorul celorlalți ; starea de natură s-ar menține, iar asociația ar ajunge în mod inevitabil tiranică sau zadarnică.

În sfârșit, fiecare dăruindu-se tuturor, nu se dăruiește nimănui ; și cum nu există nici un asociat asupra căruia să nu câștigi același drept pe care i 1-ai cedat, fiecare câștigă echivalentul a tot ce a pierdut și, în plus mai multă forță pentru a păstra ceea ce are. Deci, dacă îndepărtăm din pactul social ceea ce nu este de esența lui, vom vedea că el se poate reduce la termenii următori :

„Fiecare din noi pune în comun persoana și toată puterea lui, conducerea supremă a voinței generale ; și primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului”.

În același moment, în locul persoanei particulare a fiecărui contractant, actul acesta de asociere dă naștere unui corp moral și colectiv, alcătuit din tot atâția membri câte voturi sunt în adunare, corp care capătă, prin însuși acest act, o unitate, un eu colectiv, o viață și o voință a sa. Această persoană publică ; formată astfel prin unirea tuturor celorlalte persoane, purta odinioară numele de cetate, iar astăzi poartă numele de republică sau corp politic, fiind numit de către membrii săi stat, atunci când e pasiv, suveran când e activ și putere când e comparat cu alte formațiuni asemănătoare. În ceea ce îi privește pe asociați, ei iau în mod colectiv numele de popor și în particular se numesc cetățeni, întrucât participă la autoritatea suverană, și supuși, întrucât se supun legilor statului. Dar acești termeni se confundă adesea, fiind folosiți unul în locul altuia ; e de ajuns să-i putem distinge atunci când sunt întrebuințați cu toată precizia.

Adevărata ființă a omului este mai degrabă fapta sa ; în ea individualitatea este reală, și ea este aceea care suprimă ce e presupus pe ambele laturi ale ei : odată ea suprimă ce este presupusă ființa corporală calmă ; individualitatea se prezintă mai curând în faptă ca fiind esența negativă, care nu este decât întrucât suprimă ființa. Apoi, fapta suprimă inexprimabilitatea părerii și în ce privește individualitatea conștientă –de – sine, care, în părere, este o individualitate infinit determinată și determinabilă. În fapta împlinită, această infinitate rea este distrusă. Fapta este ceva simplu determinat, universal, ce poate fi cuprins într-o abstracție: ea este crimă, hoție, binefacere, faptă eroică, etc. Și se poate spune despre ea ceea ce ea este. fia este aceasta, și ființa ei nu este doar un semn, ci este faptul însuși. Ea este aceasta, și anume omul individual este ceea ce ea este. În simplitatea acestei ființe, omul este pentru ceilalți o esență universală și încetează de a fi numai ceva presupus. El nu este anume pus în ea ca spirit; dar, întrucât e vorba de ființa lui ca ființă, și, pe de o parte, ființa dublă, figura și fapta, se opun aici, numai acțiunea trebuie mai degrabă considerată ca fiind ființa lui autentică, nu figura sa, care ar trebuii să exprime ceea ce el crede despre faptele sale sau ceea ce s-ar crede că el ar putea doar să facă. La fel, întrucât de pe altă parte opera și posibilitatea sa internă, capacitatea, adică intenția, sunt opuse, opera singulară trebuie privită ca fiind realitatea sa adevărată, chiar dacă el însuși se înșeală în această privință și, întors în sine din acțiunea sa, el crede a fi în acest interior un altul decât este în faptă. Individualitatea care se încredințează elementului obiectiv, atunci când devine operă, se lasă să fie schimbată în voie și invertită. Dar caracterul faptei îl constituie tocmai aceea că fapta este sau o ființă relativ — reală, care se ține, sau este numai o operă presupusă, care, nulă, dispare în sine. Obiectivitatea nu alterează fapta însăși ci arată numai ceea ce este fapta, adică arată dacă ea este sau nu este nimic. Dezmembrarea acestei ființe în intenții și în atare finețuri, prin care omul real, adică fapta sa, trebuie să fie din nou interpretat ca o ființă presupusă — așa cum, desigur, el însuși poate să-și creeze intenții particulare în ce privește realitatea sa —, trebuie lăsată trândăviei conjuncturii, care, dacă vrea să pună în acțiune înțelepciunea ei ineficace.

1.2. Evoluția doctrinară a sistemului economic

În legătură cu preocupările de natură conceptuală privind definirea economiei naționale și a rolului acesteia, trebuie să începem cu mercantiliștii*. De la mijlocul secolului al XVI-lea până către sfârșitul secolului al XVII-lea, aceștia au recunoscut forța crescândă a economiei naționale, în comparație cu economia medievală închisă și au pledat pentru intervenția activă a statului burghez, tânăr la timpul respectiv, în vederea creșterii avuției naționale. Fiziocrații, mai ales prin lucrarea Tabloul economic a francezului François Quesnay, au analizat pentru prima dată, în 1758, procesul de ansamblu a producției și capitalului social, pe baza împărțirii societății în clase sociale.

Școala economică clasică, reprezentată în Anglia de William Petty, Adam Smith* și David Ricardo, în Franța de Pierre de Boisguillebert, iar în SUA de B. Franklin, a adus o contribuție importantă la descifrarea mecanismelor de funcționare a economiilor statelor capitaliste. Jean Baptiste Say este cunoscut datorită legii debușeelor, potrivit căreia produsele se schimbă contra produse. Altfel spus, pe piață are loc un adevărat troc, moneda nu joacă un rol activ, iar supraproducția este exclusă. Say a evidențiat rolul deosebit al întreprinzătorului într-o economie de piață, idee care a fost preluată și dezvoltată ulterior de către Schumpeter.

În Sistemul național de economie politică (1841), economistul german Friedrich Lisk, a acuzat doctrina economică clasică de faptul că nu ia în considerare națiunea și problemele dezvoltării complexe și armonioase a economiei naționale. În doctrina lui List, un rol important îl ocupă industrializarea țării și politica protecționistă aplicată temporar și limitat, respectiv atât cât este necesar pentru a fi implementată.

O cotitură vizibilă de la analiza microeconomică la cea cu predilecție macroeconomică, cu un puternic ecou în gândirea și politicile economice din țările dezvoltate, a fost determinată de John Maynard Keynes* și de adepții acestuia. Pledoaria keynesistă în favoarea intervenției statului în economie și soluțiile preconizate în vederea evitării crizelor, absorbirii șomajului și echilibrării mersului economiei, pornesc de la considerarea cererii și ofertei, investițiilor și consumului, mișcării ratei dobânzii la nivelului economiei naționale. Curentul keynesist și cele care l-au succedat — neo și postkeynesismul — au stimulat cercetarea mișcării economiilor naționale și a sistemelor economice, analiza unor corelații din viața economică cu ajutorul unor instrumente mai evoluate, elaborarea de modele care utilizează simulările econometrice și metodele matematice.

În acest context, nu pot fi omise demersurile unor economiști din țările în curs de dezvoltare, în încercarea de a formula teorii și a găsi soluții pentru angajarea respectivelor țări pe calea progresului, pentru dirijarea vieții economice și înlăturarea dezechilibrelor, a disparităților structurale, pentru elaborarea de planuri economice. Problema centrală a preocupărilor acestor economiști o constituie subdezvoltarea. Subdezvoltarea este privită și analizată ca fenomen, problemă și concept.

Fenomenul subdezvoltării datează de multă vreme, insă conceptul de subdezvol-tare a apărut după cel de-al doilea război mondial, când a început procesul de decolonizare, iar respectivele țări au luat cunoștință de starea în care se aflau. Tot în această perioadă a fost utilizat pentru prima dată termenul de lume a treia, pentru a desemna ansamblul țărilor subdezvoltate, care alcătuiesc o entitate aparte în cadrul comunității mondiale.

Gândirea economică din România, mai ales cea progresistă, s-a preocupat intens de problematica economiilor naționale. Formată cu o anumită întârziere, într-o perioadă istorică în care capitalismul se afla în plină ascensiune în țările cu tradiții mai vechi în dezvoltarea acestei orânduiri, economia națională a României s-a constituit timp de câteva decenii, până la formarea statului unitar, ca o entitate incompletă, divizată. Această stare de fapt, s-a datorat comunității sociale care a stat la baza acesteia, națiunea română, care era divizată din punct de vedere al apartenenței statal-administrative. Formarea statului național unitar, triumf al voinței și luptei poporului român, a impulsionat puternic creșterea economică și ; performanțele economiei românești, a impus efectuarea unor reforme cu efecte structurale, îndeosebi în direcția eliminării rămășițelor feudale și a stimulării capitalismului, a ramurii propulsoare a progresului economic și social – industria.

Încă de la începuturile ei, evoluția economiei naționale a României a fost marcată de mari discrepanțe pe plan intern, și profunde decalaje față de țările dezvoltate, puternice din punct de vedere industrial și tehnologic. La această situație au contribuit atât factori interni cât și externi. În mod firesc, această situație și-a pus amprenta asupra gândirii economice din România, care a adus contribuții importante la studierea unor probleme cum sunt, de exemplu : deosebirile dintre economiile dezvoltate și înapoiate, dintre structurile industriale și cele agrare ; necesitatea și căile modernizării structurilor economice și sociale ; influența crizelor asupra diferitelor țări; necesitatea consolidării independenței economice prin valorificarea cu forte proprii a resurselor naționale.

Odată cu unirea Principatelor Române, care a pus bazele statului național unitar și a creat cadrul necesar pentru constituirea economiei naționale, precum și în deceniile următoare, atenția gânditorilor, ca și a oamenilor politici de diferite orientări (democrați burghezi, liberali, adepții protecționismului) s-a îndreptat spre descifrarea căilor de organizare, de întărire și progres a tinerei economii românești pe calea capitalismului, una din problemele principale constituind-o dezvoltarea industrială a țării.

Susținând crearea unei industrii naționale, Mihail Kogălniceanu sublinia necesitatea intervenției statului în economie, a sprijinirii ramurilor aflate în formare, care au o importanță vitală pentru națiune. în rândurile susținătorilor protejării și dezvoltării industriei se înscriu mai târziu, numele lui D. P. Marțian, I. I. de la Brad,
G. Barițiu, P. S. Aurelian, A. Xenopol, care și-au fundamentat pozițiile, în strânsă legătură cu experiența altor țări. După formarea statului național unitar, în perioada interbelică, economiștii din România și-au îndreptat cu precădere atenția asupra studierii problemelor economiei naționale, atât în ansamblu cât și pe ramuri, asupra staticii și dinamicii acesteia.

Intensele confruntări de poziții și dezbateri s-au concentrat asupra următoarelor aspecte esențiale : caracterul și structura economiei romănești; rolul agriculturii și industriei în acest cadru ; modul de valorificare a potențialului și nivelului de dezvoltare a economiei românești în complexul relațiilor economice internaționale, mai ales a schimburilor cu țărilor dezvoltate ; rolul statului și a politicii sale economice, asupra dezvoltării ciclice, a crizelor și evoluției conjuncturii economice. Printre economiștii cu contribuții semnificative la studierea acestor probleme, se numără Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, G. Tașcă, S. Zeletin, I. M. Angelescu, G. Zane.

Dintre economiștii acestei perioade, prin originalitate și contribuție teoretică, se detașează Mihail Manoilescu. Opera sa fundamentală, Forțele naționale productive și comerțul exterior, publicată pentru prima dată în anul 1929, în limba franceză și apărută în țara noastră sub formă de traducere în anul 1986, ocupă un loc special în istoria culturii românești, reprezentând o sinteză și în același timp o depășire a tot ceea ce s-a realizat până la el. Mihail Manoilescu a dezvoltat o teorie referitoare la diviziunea lumii in țări bogate și țări sărace, a analizat schimburile comerciale dintre țările industrializate și cele agrare, interacțiunile dintre acestea, reliefând situația dezavantajoasă a țărilor agrare înapoiate precum și necesitatea industrializării acestora, a creșterii productivității muncii.

În legătură cu definirea rolului economiei naționale, într-un proces de continuitate, se impune și sublinierea contribuției economiștilor români, din perioada de după 1944. Semnificativă pentru atenția și aprecierea pe care economiștii români le acordă` economiei naționale este însăși structura Tratatului de economie contemporană. În cadrul acestuia, volumul 2, cartea I intitulată Economia națională. Reproducția socială și mecanisme economice, iar volumul 3, având tot două cărți, este dedicat economiei naționale a României.

În istoria modernă, avem dovada că toate luptele politice sunt lupte de clasă și că toate luptele de emancipare a claselor, cu toată forma lor în mod necesar politică — căci orice luptă de clasă este o luptă politică —, gravitează, în ultimă instanță, în jurul emancipării economice. Astfel, cel puțin aici, statul, orânduirea politică, constituie elementul subordonat, iar societatea civilă, domeniul relațiilor economice – elementul hotărâtor. Concepția tradițională, împărtășită și de Hegel, vede în stat elementul determinant, iar în societatea civilă – elementul determinat de aceasta. Aparența corespunde acestei concepții. După cum la individ toate imboldurile sale trebuie să treacă prin mintea lui, să se transforme în mobiluri ale voinței sale pentru a-1 face să acționeze, tot astfel toate nevoile societății civile — oricare ar fi, în momentul respectiv, clasa dominantă — trebuie să treacă toate prin voința statului, pentru ca sub formă de legi să dobândească o valabilitate fienerală. Aceasta este latura formală a chestiunii, care se înțelege de la sine ; se pune însă întrebarea : ce conținut are această voință doar formală — a individului, ca și a statului —, de unde provine acest conținut și de ce, obiectul voit este acesta și nu altul ? Și dacă punem întrebarea de mai sus constatăm că în istoria modernă voința statului este determinată, în linii mari și în ansamblu, de nevoile schimbătoare ale societății civile, de supremația cutărei sau cutărei clase și, în ultimă instanță, de dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor de schimb.

Prin trecerea în revistă întreprinsă până acum rezultă ca, pe măsura întăririi și proliferării economiilor naționale, a diversificării evantaiului și problemelor acestora, a crescut interesul gândirii economice de diferite orientări față de această problematică, însăși concepțiile s-au diversificat, s-au cristalizat mai bine, cercetarea atacând fronturi noi pentru teorie și practică. Incursiunea efectuată evidențiază atât continuitatea și amplificarea cercetărilor din acest domeniu, cât și relativitatea cunoștințelor și generalizărilor teoretice din fiecare etapă, condiționate de gradul dezvoltării, structurile și tipurile economiilor epocii. Cert este, însă nu numai că statutul economiei naționale ca obiect de cercetare nu s-a redus în cadrul științei economice, ci acesta a fost ridicat pe o treaptă superioară, a primit noi valențe.

În această diversitate conceptuală de analiză și definire a economiei naționale, ne oprim asupra următoarei : Economia națională reprezintă cadrul de bază al reproducției sociale contemporane, acest rol rezultând înainte de toate, din faptul că :*

în primul rând, unitățile de producție se specializează ocupând un anumit loc în diviziunea socială a muncii, care este prin fluxurile de schimb pe care le determină, o diviziune a muncii în cadrul național ;

în al doilea rând, schimbul de activități între unitățile economice se realizează în forme comerciale, monetare, de credit, care presupun o organizare corespunzătoare a spațiului național ;

în al treilea rând, o serie de funcții în domeniul comunicațiilor, educației, sănătății, asigurării infrastructurii, care sunt indispensabile desfășurării vieții economice sociale, se organizează la nivel național – statal ;

în al patrulea rând, sistemul economic național este chemat să furnizeze cadrul și să determine conținutul și domeniile schimburilor dintre subsistemele microeconomice și mediul internațional ;

în al cincilea rând, sistemul economic național trebuie să asigure, în economia contemporană, orientarea fluxurilor dintre subsisteme, o asemenea alocare a resurselor, încât să se constituie proporțiile cerute de procesul de reproducție.

Totodată, lumea contemporană se dezvoltă sub semnul amplificării și aprofundării interdependențelor, care determină în mod obiectiv intensificarea schimburilor de bunuri materiale și valori spirituale între națiuni. De asemenea, are loc globalizarea tot mai multor probleme ale lumii, cunoaște tot mai mult afirmarea așa-numitului patrimoniu comun al omenirii, care prezintă interes pentru toate națiunile, Într-o asemenea situație, nici o țară nu își poate propune o dezvoltare care să nu țină seama de condiționările internaționale. În mod necesar, progresul fiecărei națiuni este tot mai dependent și la rândul său, influențează echilibrul, starea de ansamblu a lumii. Într-un fel sau altul, atât în perspectivă mai îndepărtată, cât și pe termen scurt, dezvoltarea economico-socială a fiecărei țări presupune amplificarea relațiilor sale internaționale, dar și anumite adaptări interne la tendințele de pe plan internațional.

În acest context, se pune întrebarea : ce raport există între conceptul de economie națională și cel de complex economic național ? Au ele aceeași semnificație ? Împărtășim opiniile conform cărora, „economia națională reprezintă conceptul cel mai cuprinzător, aplicabil tuturor țărilor lumii, dar numai unele dintre acestea — și anume cele care fac parte din grupurile cu tipuri superioare de reproducție, cu structuri multilaterale — posedă complexe economice naționale”.* În aceeași opinie, complexul economic este o economie națională evoluată, care se deosebește de altele prin următoarele trăsături :

structura sa pe ramuri se caracterizează prin multilateralitate, gradul ridicat de diversificare și specializare a ramurilor ;

nivelul tehnic avansat, modern al producției materiale ;

coeficientul înalt de integrare organică a ramurilor sale, în primul rând a industriei și agriculturii, axate înainte de toate pe prelucrarea .și valorificarea complexă, intensivă, superioară a tuturor resurselor proprii, inclusiv a potențialului tehnic și științific, a inteligenței umane ;

capacitatea de a genera inovație științifică și tehnică la nivelul realizărilor mondiale contemporane, de a asigura progresul tehnicii la scară națională și de a-l transmite altor țări, de a satisface cea mai mare parte a nevoilor proprii de mașini și utilaje, angajarea activă în procesul revoluției tehnico-științifice contemporane ;

nivelul ridicat al productivității muncii în diferite ramuri ale industriei, agriculturii și pe ansamblu ;

asigură un nivel de trai ridicat, o bună calitate a vieții majorității membrilor societății ;

participarea activă la circuitul economic mondial cu produse care au un grad avansat de prelucrare, costuri scăzute, parametrii tehnici și funcționali superiori, o calitate bună, precum și cu licențe, brevete, tehnologii ;

realizarea pe baza caracteristicilor de mai sus, a autonomiei de funcționare și independenței economice reale, adaptarea mai rapidă la schimbările mediului economic și depășirea mai ușoară a perturbărilor și disfuncționalităților proprii.

Spre deosebire de complexele economice naționale, economiile insuficient cristalizate și dezvoltate sunt încă fragmentate în diferite sectoare, deosebite prin natura economico-socială, dintre care unele sunt semiînchise sau chiar închise schimburilor cu activități cu celelalte economii naționale. De asemenea, aceste economii au un grad ridicat de dependență față de economiile unor țări dezvoltate în privința importurilor și a piețelor de desfacere, a afluxului de investiții, de tehnică nouă și a pregătirii personalului de înaltă calificare. Datorită acestei stări de fapt, economiile avute în vedere au o mare vulnerabilitate față de perturbările din economia mondială, ca de exemplu crizele de diferite feluri.

Din punct de vedere al mărimii, potențialului, nivelului de dezvoltare, performanțelor, condițiilor sociale, marea diversitate a economiilor naționale evidențiază faptul că nu există un model unic sau câteva modele de structuri, care să fie recomandate pentru a fi preluate sau transplantate cu scopul de a asigura o dezvoltare continuă, ascendentă, echilibrată, precum și depășirea rapidă a decalajelor.

În același timp, în elaborarea politicilor economice se ține seama de căile urmate de alte țări, de performanțele din diverse sectoare ale unor economii apropiate ca dimensiune, resurse, nivel de dezvoltare etc. În această privință problemă cheie a definirii obiectivelor, strategiilor sau politicilor economice e legată de alinierea acestor obiective la performanțele uneia sau mai multor economii aflate în același stadiu sau la cele ale unor economii aflate în stadii superioare. În acest ultim caz, se pune următoarea problemă: cât de mare trebuie să fie distanța ca stadiu economic, între economia de bază și modelul de referință pentru ca scopurile propuse să fie realizabile, iar metodele eficiente.

2. C A P I T O L U L

MECANISME ALE SISTEMELOR ECONOMICE

2.1. Mecanisme ale politicilor economice

Pentru o guvernare eficientă politicienii trebuie să alcătuiască strategii globale care să anticipeze cât mai progresist, prin metode de estimare, influențare sau contracarare a eșecurilor, dezvoltarea domeniului economic.

Efectele așteptate sau neașteptate vizează în afară de evoluția favorabilă a indicatorilor economici și reacția populației și a firmelor față de schimbările din mecanismul economic, știut fiind că politicile parțiale, sau pârghiile de influențare induc modificări în comportamentul acestora.

Toate instrumentele politice, directe sau indirecte, separate sau integrate într-o strategie sau în plan general, influențează rata ocupării, deși la primul impact instrumentele prețurilor și salariilor sunt hotărâtoare în acest sens. Ocuparea ca obiectiv politic major și efectele social economice negative ale subocupării și șomajului creează mari dificultăți în toate țările lumii, în principal în zonele urbane, unde presiunea grupurilor sociale presează guvernanții să adopte soluții în timp scurt.

În cadrul unui plan strategic care ar avea alte priorități tactice, politicienii examinează mijloacele de creștere a posibilităților de ocupare prin multiplicarea numerică a locurilor de muncă, chiar cu riscul de a amâna alte obiective cum ar fi creșterea prin finanțare proprie (din economisiri). Într-un atare context, resursele fiind limitate, măsurile care finanțează crearea locurilor de muncă, pot duce la o rată mai scăzută a creșterii economice generale, fie din cauză că generează forme de venituri care se opun acumulării capitalului, fie din cauză că ele implică un grad de intensitate a muncii care blochează schimbările tehnice.

O intervenție riscantă a autorităților monetare sau fiscale poate deturna sau stopa alocarea unor resurse, ceea ce va prejudicia nivelul producției viitoare, și de aceea măsurile de acest tip nu trebuie luate împotriva intereselor firmelor sau populației.

Direcționarea unor resurse spre crearea locurilor de muncă pe termen scurt garantează menținerea acestora pe termen lung și de la sine și nici nu asigură automat o rată constantă a creșterii economice. Teoretic se poate deduce, într-un sistem închis în care nu mai intră resurse pe orizontul de timp analizat, că practic alegerea autorităților se rezumă la evaluarea aceluiași obiectiv în momente diferite de timp*.

Într-o economie de piață modernă, o decizie rațională asupra ocupării cere folosirea unui criteriu de rentabilitate, pentru ca locurile de muncă nou create să producă venituri atât pentru plata salariului, cât și pentru firmă, dar în același timp se cere un criteriu social.

Ea implică o comparare corectă a beneficiilor aduse de diferite politici parțiale care se înfăptuiesc la diferite momente de timp, selecția politicilor nefiind ușor de realizat. Mai mult, în contextul actualei crize economice și a unei conjuncturi externe nefavorabile, printr-o decizie politică se poate exercita și o influență limitativă asupra creșterii ulterioare a populației.

Politica de ocupare a mâinii de lucru, care prin definiție este un obiectiv macroeconomic, trebuie să înglobeze în concepția sa și strategiile de ocupare ale firmelor mari, mijlocii și mici, precum și informațiile furnizate de firmele de angajări pe piața mondială a muncii, conform cererii-ofertei la standarde regionale sau mondiale. Politicile naționale, inclusiv cele de ocupare, vor da roadele așteptate numai în condițiile conlucrării și cooperării dintre forțele economice și cele politice responsabile.

2.2. Fluxurile financiare

Activitățile constituie premisa tranzacțiilor economice și se referă la totalitatea operațiilor care urmăresc, direct sau indirect, satisfacerea trebuințelor de bunuri economice. După natura operațiilor putem defini următoarele tipuri : operațiile cu bunuri și servicii, care privesc producția, schimbul și utilizarea bunurilor în cursul unei perioade considerate operații de repartiție, prin care se efectuează formarea și distribuirea veniturilor legate de procesul de producție (plata salariilor, impozite, subvenții) și a celor legate de proprietate (dobânzi, rente)*.

Agenții economici agregați reprezintă clase de agenți economici elementari care îndeplinesc funcții similare.

Ca obiect de studiu agenții agregați, care au o existență pur virtuală sunt :

– Agentul agregat întreprinderi care grupează toate unitățile instituționale a căror funcție principală constă în producerea de bunuri și servicii nonfinanciare destinate pieței.

– Agentul agregat gospodării reprezentând agentul economic purtător al calității de consumator de bunuri personale.

– Agentul agregat instituții financiare, de credit și societăți de asigurări reunește unitățile instituționale a căror funcție principală este cea de intermediar financiar între ceilalți agenți economici.

– Administrația publică reprezintă acel agent economic care exercită funcția de redistribuire a venitului și avuției pe baza serviciilor nonmarfare prestate.

– Administrațiile private grupează organismele private fără scop lucrativ care au ca funcție principală prestarea de servicii nonmarfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivități.

– Agentul agregat străinătatea desemnează generic celelalte economii naționale și unitățile lor autonome (nerezidente în țara de referință), cu care intră în tranzacții economice agenții economici interni.

3. C A P I T O L U L

SISTEMUL ECONOMIC AMERICAN – SISTEM BAZAT

PE UN SISTEM POLITIC DEMOCRAT

3.1. Guvernarea americană

„ACOLO UNDE DISPAR ALEGERILE ANUALE,

INCEPE SCLAVIA”.

John Adams

Cugetări despre guvernământ, 1776

Autoguvernarea americană este fundamentată pe un număr de principii de bază. Unele reies din caracteristicile organice ale țarii, altele au evoluat din aplicarea în practică a tezelor fundamentale exprimate în preambulul Constituției. Sistemul juridic se bazează pe credință, în egalitatea tuturor indivizilor, inviolabilitatea drepturilor omului și supremația legii. Nici un individ sau grup, indiferent de avere, putere sau poziție socială, nu poate încălca aceste principii. Nici unei persoane nu i se poate refuza protecția legii, din nici un motiv. Incorporarea acestor principii fundamentale, și a altora într-un tipar eficient și funcțional de autoguvernare a necesitat formularea unor practici de aplicare a acestora. Dimensiunile fizice ale țării și numărul mare al populației au făcut imposibilă autoguvernarea în sens literal. De aceea, Părinții Fondatori au elaborat principiile guvernării reprezentative*.

La intervale regulate, cetățenii își aleg demnitarii care să-i reprezinte în guvern. Electoratul își delega autoritatea acestor demnitari și administratorilor numiți de aceștia. Funcționarii publici exercită puterea cu care sunt investiți de către popor numai atâta vreme cât oamenii sunt mulțumiți de comportamentul lor și de felul în care conduc treburile publice. Cetățenii au o serie de posibilități de a-și exprima voința și de a reaminti demnitarilor că ei sunt în aceeași măsură funcționari publici și conducători ai țarii. Mecanismul principal de control este alegerea periodică a demnitarilor principali din ramura legislativă și cea executivă. Candidații pentru diferitele posturi își supun platformele sau programele cercetării și aprobării publicului elector. Cei care sunt aleși nu pot ignora faptul că la intervale regulate de timp vor da socoteala pentru activitatea lor. Dialogul între electorat și reprezentanții aleși de el este continuu, el producându-se prin intermediul scrisorilor telegramelor, prin telefon, dar și prin contacte directe, pe care demnitarii nu-1 pot refuza. Publicul alegător își exprimă deschis părerile asupra problemelor publice și nu ezita să îl aducă la cunoștința reprezentanților lor. Un studiu a stabilit că un membru obișnuit al Camerei Reprezentanților primește 521 de scrisori pe săptămână, majoritatea de la alegători. Unii senatori americani au raportat că au primit până la 10.000 de comunicări diferite în decurs de o săptămână. Se obișnuiește, de asemenea, ca alegătorii să-și viziteze reprezentanții din Congres, individual sau în delegații, pentru a face presiuni în sensul acționării într-o problemă sau alta de interes comun. Când adunarea legislativă nu se află în sesiune, majoritatea membrilor Congresului se întorc la ei acasă, în statele respective, unde fac cunoscute cetățenilor diferitele probleme de legislație din următoarea sesiune.

Prin aceste mijloace, electoratul își menține controlul asupra procesului guvernamental. În plus, guvernul este structurat astfel, încât să prevină abuzurile de putere comise de către una din ramurile guvernamentale sau de către serviciile publice sau instituții. După cum am menționat, cele trei ramuri ale guvernului federal – legislativă, executivă și juridică – sunt semiautonome. Totuși, fiecare are o anume autoritate asupra celorlalte. Metoda de control și contrapondere, implicată în divizarea autorității, previne o concentrare excesivă a puterii într-o singură ramură a guvernului, la orice nivel al acesteia. Dar menținerea acestor garanții are prețul ei. Un guvern democratic acționează inevitabil mai încet și uneori mai puțin eficient decât un guvern în care puterea este concentrată în mâinile unui singur individ sau ale unui grup restrâns de oameni. Dar experiența americană de-a lungul istoriei a demonstrat că acțiunea pripită a guvernului este deseori nechibzuită și dăunătoare. Dacă prețul unei dezbateri publice a tuturor chestiunilor majore este o pierdere relativă a eficienței, acesta este un preț adecvat, pe care poporul american îl plătește bucuros. În plus, în cazuri de necesitate extremă, guvernul a dovedit că poate să acționeze rapid și eficient pentru a apăra interesul național.

Privilegiile și libertățile inerente autoguvernării sunt contrabalansate de îndatoririle și răspunderile pe care le implica cetățenia. Cetățenii trebuie să contribuie la finanțarea guvernului în măsura posibilităților lor și trebuie să se supună legilor și regulamentelor la a căror formulare au contribuit ei înșiși. Printre responsabilitățile implicate de calitatea de cetățean este și aceea a folosirii înțelepte a puterii buletinului de vot. Un electorat informat este cea mai sigură garanție a supraviețuirii democrației. Daca problema este aceea a pavării unei străzi sau aprobarea unei modificări majore în politica externă a Statelor Unite, alegătorii americani au datoria să voteze în baza tuturor informațiilor disponibile. O a doua mare responsabilitate este serviciul public. Milioane de americani, femei și bărbați, s-au înrolat în armata pentru a-și apăra țara în vremuri de urgență națională. La fel, milioane își servesc țara pe timp de pace, pentru a menține forța militară a națiunii. Americanii, bătrâni și tineri, s-au înrolat în Trupele de Pace și alte organizații voluntare pentru servicii sociale în țară și în străinătate. Serviciul voluntar nu este limitat la activitățile finanțate de guvern. De la asociațiile părinți-profesori, la micile grupuri de baseball Little League, la nivel local, până la grupările care-i influențează pe membrii Congresului și până la asociațiile pentru politica externă la nivel național și internațional, americanii contribuie în timpul lor liber la susținerea cauzelor în care cred. Un număr relativ restrâns de persoane își aleg o carieră politica. Dar, de fapt, exista milioane de cetățeni care au intrat în serviciul guvernamental la toate nivelele. Unii sunt profesioniști în domeniul administrației publice, cu ani de studiu la universitate și diplome post-universitare. Alții și-au câștigat mai întâi reputația în întreprinderi particulare și, apoi în serviciul guvernamental. Sistemul juridic se bazează pe serviciul cetățenilor ca membri ai juriilor în tribunale federale, statale și locale. Orice american care a împlinit vârsta prevăzută de lege poate să îndeplinească funcția de jurat, în afara cazului în care poate dovedi ca aceasta îndatorire ar constitui un prejudiciu personal foarte grav. Marile jurii au o putere extraordinară de investigare a delictelor comise de demnitari și de persoanele particulare. Curtea cu juri îi judecă pe cetățenii acuzați de încălcarea legilor.

Pentru a-și exercita dreptul la vot, a ocupa un post într-o instituție de stat sau pentru a face parte din jurii în tribunale, persoana respectivă trebuie să fie cetățean american. Prin Constituție, toate persoanele născute în Statele Unite și supuse legilor acestora sunt cetățeni ai Statelor Unite și ai districtului în care locuiesc. În anumite condiții, copiii născuți în familii de cetățeni americani care călătoresc sau locuiesc în afara țării sunt de asemenea cetățeni americani. Persoanele născute în Puerto Rico, Guam și Insulele Virgine — care fac parte din Statele Unite, fără să fie membre ale federației — sunt de asemenea cetățeni americani. O persoană născută într-o țară străină poate să devină cetățean american prin naturalizare. Străinii care locuiesc în Statele Unite nu sunt obligați să devină cetățeni americani și nici nu sunt pedepsiți pentru că nu o fac. Foarte multe persoane străine trăiesc in Statele Unite și se bucură de aceeași libertate de gândire, exprimare și acțiune ca și cei născuți în Statele Unite. Bineînțeles că ei nu au drept de vot, iar în unele state cetățenia este o condiție pentru a putea obține permis de practicare a medicinii sau dreptului. Pentru a se putea naturaliza, o persoană trebuie să aibă cel puțin 18 ani. Aceasta trebuie să fi intrat în Statele Unite pe cale legală și să fi locuit în Statele Unite cel puțin cinci ani și cel puțin șase luni în statul în care depune cererea de cetățenie.

3.2. Partidele politice constituie baza sistemului politic american

În mod ciudat, Constituția nu are nici un articol privitor la partidele politice, nici la rolul lor ca mijloc prin care candidații la diferitele posturi sunt propuși electoratului. La nivel național, Statele Unite au un sistem bipartit care a dăinuit, în mod remarcabil, de-a lungul istoriei țării, deși diferite alte partide au apărut și au dispărut de pe scena polliticii. De exemplu, federaliștii care s-au coalizat în jurul președintelui George Washington au dispărut treptat după 1800 partidul Whig (liberal conservator), care s-a înființat ca partid de opoziție al președintele Andrew Jackson, un democrat, s-a dizolvat doua decenii mai târziu. Astăzi, Partidul Democrat, care a luat naștere încă de pe vremea celui de-al treilea președinte, Thomas Jefferson, și Partidul Republican, fondat în 1854, continuă să domine viața politică la nivel federal, statal și local. O explicație pentru longevitatea partidelor republican și democrat este că acestea nu sunt organizații ideologic rigide, ci alianțe libere la nivel statal și local, care se unesc o data la patru ani, pentru alegerea președintelui. Ambele partide concurează pentru același centru cuprinzător al electoratului american și, deși republicanii sunt în general mai conservatori decât democrații, ambele partide conțin aripi liberale și conservatoare care luptă permanent pentru a-și mări influența. Cu toate acestea, sunt active și alte partide care, în special la nivel statal si local, reușesc uneori sa-și impună candidații și să exercite o influență considerabila. La începutul secolului XX, membri ai partidului socialist au fost aleși în Camera Reprezentanților, și ca primari în peste 50 de localități și orașe. Partidul Progresist a dominat scena politica in statul Wisconsin câțiva ani la rând, iar în 1974 un candidat independent a devenit guvernator în Maine.

Partidele republican și democrat își disputa funcțiile oficiale la toate nivelele vieții politice, respectiv la nivelul consiliilor orășenești, primăriilor, conducerilor statale, Congresului și președinției. Procesul electoral are doua etape : obținerea candidaturii în cadrul partidului respectiv și învingerea la alegerile generale a candidatului partidului rival. Metodele de numire a candidaților au evoluat de-a lungul istoriei Statelor Unite. Prima, care datează de pe vremea coloniilor, este conciliantul, o întâlnire neoficială a șefilor unui partid care anunță ce candidați vor sprijini. Odată cu dezvoltarea națiunii și a complexității inevitabile a vieții politice, diferitele consiliile locale au început să delege reprezentanți pentru a se întâlni cu reprezentanți din alte consilii locale, în vederea formării, mai întâi, a grupurilor districtuale, și apoi a celor statale, cele care, în final, alegeau candidații. Aceste organisme lărgite, cunoscute sub numele de convenții, au servit drept prototip pentru adunările de numire a candidaților la președinție, așa cum acestea se desfășoară azi. A treia metodă sunt alegerile preliminare. Aceste alegeri au loc la nivel statal, implică toate partidele și sunt menite să ofere alegătorilor posibilitatea de a-i alege pe candidații partidelor lor în mod direct, pentru diferitele funcții. Procesul electoral culminează cu alegerile, care au loc o dată la patru ani, pentru desemnarea președintelui Statelor Unite. Candidații partidelor sunt numiți în adunări, care au loc cu câteva luni înainte de alegerea generala. Delegații la aceste adunări, aleși de statele pe care le reprezintă, se angajează să voteze pentru un anumit candidat, cel puțin la primul tur de scrutin. În alegerile generale, candidații diferitelor partide politice luptă împotriva celorlalți.

Date fiind posibilitățile de care dispun alegătorii electoratului de a se informa asupra tuturor problemelor, a devenit o axiomă faptul că, într-o democrație, oamenii capătă guvernul pe care-1 merita. Daca oamenii nu sunt mulțumiți de guvern, aceasta este numai vina lor. Daca guvernul funcționează bine, meritul este al poporului. Criteriul de evaluare a unui sistem de guvernământ este măsura în care acesta a acționat în folosul poporului, în diferite situații, atât în situații favorabile cât și adverse, pe timp de pace și stabilitate, cât și în situații de criză. Conform acestui criteriu, sistemul american de autoguvernare funcționează cu succes. El a condus țara de la începuturile haotice și nesigure la o expansiune fenomenală de teritoriu și populație, depășind secete, războaie, scandaluri, a rezistat unui război civil crunt, care amenința să distrugă unitatea națiunii, și a apărat în multe situații principiile libertății și ale autoguvernării de atacul forțelor potrivnice, dinăuntru și din afară.

Cu toate acestea, puțini sunt americanii care ar afirma că istoria țării lor este fără cusur. Democrația americană se află într-un proces de evoluție permanentă. Trecându-și în revistă istoria, americanii descoperă erorile de acțiune și lipsa unor acțiuni, fapte care au încetinit progresul țării. Ei știu că vor fi făcute greșeli și în viitor. Totuși, guvernul american continuă să reprezinte poporul și este devotat păstrării libertății. Dreptul de a critica guvernul garantează dreptul de a-1 schimba, atunci când acesta se îndepărtează de la principiile esențiale ale Constituției. Atâta vreme cât preambulul Constituției este respectat, republica va rezista. Sau, cum spunea Abraham Lincoln, „guvernarea poporului de către popor și pentru popor nu trebuie să piară de pe pământ”.

3.3. Grupurile și grupările de influență ale cetățenilor

Primul Amendament al Constituției, prin declararea libertății de exprimare, asociere și cerere pașnică de reparare a unor nedreptăți, asigură baza legală pentru grupuri ce reprezintă interese speciale sau așa-numitele „lobbies”. Orice grup are dreptul să ceară să fie ascultat, atât de către public, cât și de către adunarea legislativă, de către ramura executivă și (prin procese juridice selective) de către tribunale. În ultimii ani, o mare parte a atenției a fost concentrată asupra eforturilor de influențare a activității ramurii legislative de către un număr crescând de grupuri de interese și cetățeni particulari. Un gen de grupare de interese, care s-a extins în ultimii ani, este comitetul de acțiune politică, PAC. Acest gen de grupuri sunt particulare; independente, organizate în jurul unei singure probleme sau unui set de probleme; grupul contribuie cu bani la campaniile electorale în vederea alegerilor pentru Congres sau președinție. Sumele cu care PAC-urile pot contribui la susținerea candidaților în alegerile federale sunt limitate. În schimb, nu există restricții pentru sumele cu care PAC-urile pot contribui independent la susținerea unui punct de vedere sau pentru stimularea alegerii candidaților. Numărul PAC-urilor existente astăzi este de ordinul miilor. Grupurile de interes particulare se formează adesea în jurul unor interese economice atunci când susțin anumite orientări. Organizațiile industriale favorizează astfel impozite scăzute și restricții ale drepturilor la grevă, pe când sindicatele sprijină stabilirea prin lege a unor salarii minime și protejarea negocierilor pentru contracte colective. Alte grupări de interes particular — cum sunt bisericile și grupurile etnice — sunt preocupate de aspectele mai largi ale politicii, care ar putea să le afecteze organizațiile sau credința lor. În schimb, grupurile de interes obștesc caută binele colectiv, a cărui realizare nu va aduce beneficii selective și materiale propriilor lor grupări. Aceasta nu înseamnă că grupurile respective sunt în mod necesar pe o poziție corectă, ci doar că lipsește elementul interesului propriu de profit sau cel selectiv. Printre cele mai importante grupări de interes public (deseori numite grupări cetățenești) care au apărut în ultimele două decenii, sunt cele organizate de Ralph Nader spre protecția consumatorilor. Cel mai mare grup de interes obștesc este probabil Cauza Comună, cu peste 200000 de membri cotizanți. Scopul său principal este acela de reformare a structurilor guvernamentale pentru transparența activităților lor în fața publicului. Un mare număr de organizații cetățenești sunt dedicate protecției mediului natural și a animalelor sălbatice împotriva unor pericole precum pesticidele, activitatea excesivă a construcțiilor comerciale, precum și combaterii poluării apei și atmosferei.

3.4. Sistemul economic american

Economia americană este dinamică, bazată pe un mecanism de piață liber care este constant implicat în alegerile și deciziile făcute de un număr de milioane de cetățeni care joacă diverse roluri în cadrul acestui sistem economic : consumatori, investitori, producători, alegători. Deși economia Statelor Unite este descrisă ca fiind mixtă, marea majoritate a factorilor de producție se află în proprietate privată, iar guvernul federal joacă un rol foarte important în cadrul pieței.

După orice standard, economia americană, căreia i s-au pus bazele acum mai puțin de 250 de ani, a avut un avânt considerabil. Cu mai puțin de 5% din populația globului produce cca. 25% din produsul global a finele anului 1990.

Productivitatea a atins cotele cele mai înalte, cota nivelului de trai fiind de două ori mai mare decât cea a economiilor industrializate care au cunoscut rate înalte ale nivelului de trai în deceniile anterioare (ex. Japonia)

Fiind o economie care are la bază principiile liberalismului proprietatea este aproape în întregime privată, piața este lăsată liberă, doar din când în când guvernul intervenind pentru a asigura oportunități și șanse egale tuturor agenților economici, pentru a preveni abuzurile, a stopa inflația și pentru a stimula creșterea economică.

Comerțul exterior și politicile economiei globale ale Statelor Unite s-au schimbat complet de la începuturile națiunii, când SUA erau preocupate doar de propria economie, fără a ține cont de exterior. Această țară a dominat majoritatea piețelor de export premergătoare celui de al doilea război mondial, datorită industriei neafectate de război și a tehnologiei. Însă, începând cu anii 1970, avantajul acesteia s-a micșorat și chiar pierdut in favoarea altor tari. Fluctuațiile prețului la petrol, recesiunea mondială și creșterea valorii dolarului pe piața valutară au dăunat balanței comerciale ale SUA și liberalizării comerțului în anii 1980.

În consecință, a urmat o serie de taxe și măsuri protecționiste și totodată, SUA au început cele mai recente negocieri comerciale multilaterale, pentru a atinge o mai mare liberalizare a comerțului.

De-a lungul timpului, SUA au experimentat acest protecționism — practicarea unor tarife sau cote pentru a limita importurile în favoarea producției autohtone — care a culminat în 1930, odată cu intrarea în vigoare a unei legi (Smoot – Hawley) ce a intensificat efectele Marii Crize.

În vederea continuării procesului de liberalizare a fost semnat, în 1947, Acordul General asupra Tarifelor si Comerțului, al cărui prim principiu este nondiscriminarea, mai bine cunoscut sub numele de clauza națiunii celei mai favorizate. Al doilea principiu este reciprocitatea ce prevede faptul ca o națiune nu trebuie sa facă mai multe ajustări pe plan intern în vederea implementării acordurilor comerciale decât o alta națiune.

SUA au avut de asemenea principiul multilateralismului la baza participării și conducerii unor succesive runde de negocieri, precum cele din 1979 si 1986, în care această țară a acționat în favoarea extinderii prevederilor AGTC. În ciuda aderenței la principiile nondiscriminării, SUA a efectuat unele acorduri comerciale preferențiale ; spre exemplu, programul Sistemului General de Preferințe al SUA ce promovează dezvoltarea economică a țărilor mai sărace prin scutirea acestora de taxe vamale pentru importurile în SUA.

Cele doua șocuri ale prețului la petrol din anii 1973–1974 si 1979–1980 au afectat în mod serios interdependența SUA și a economiei mondiale. Recesiunea globală ce a urmat celui de al doilea șoc a produs o stagnare a comerțului internațional. SUA și alte state totodată s-au străduit să combată inflația și recesiunea și, pentru a obține o creștere economică.

Între timp, țări precum Brazilia, Mexic, Coreea de Sud, Hong Kong au devenit producători eficienți de oțel, textile, încălțăminte, și alte produse ce au clătinat poziția SUA în comerțul mondial, fapt ce a dus la diminuarea sprijinului american acordat comerțului liberal.

În această perioadă firme multinaționale cu capital american au început să producă în alte țări, fapt permis îndeosebi de avansurile tehnologice, aceste firme plătind salarii mai mici și astfel reducându-și costurile de producție.

Totuși, evenimentul care a avut cel mai intens efect asupra balanței comerciale a SUA a fost saltul neașteptat al dolarului pe piața valutară. Între anii 1980 și 1985 valoarea dolarului a crescut cu aproximativ 40 % în raport cu monedele principalilor parteneri de comerț ai SUA. Era ca și cum o taxă fusese impusă exporturilor SUA, în timp ce o reducere se făcuse importurilor străine.

Pe termen scurt stabilitatea dolarului a adus importante beneficii economiei americane. Făcând importurile mai ieftine, aceasta ținea în frâu inflația și în același timp făcea posibilă finanțarea unui enorm deficit bugetar și totodată a creșterii investițiilor private.

Aprecierea dolarului nu a fost singura cauză a deficitului comercial al SUA, dar cei mai mulți politicieni și economiști atribuie cca. 50% din deficit creșterii dolarului. Persoanele care luau decizii au fost de acord că deficitul comercial ar scădea semnificativ numai dacă deficitul federal și, astfel, cerința de credit extern ar fi reduse.

Congresul a răspuns acestei situații, în 1985, prin introducerea legii reducerii deficitului, numită legea Gramm-Rudman-Hollings care a fost desemnată să forțeze stopări anuale ale deficitului prin reduceri obligatorii al cheltuielilor guvernamentale.

De asemenea, și ramura executivă a promovat reducerea graduală a valorii dolarului cu intervenția Băncii Centrale pe piețele valutare, dolarul a scăzut treptat, pierzând aproape jumătate din valoarea sa în perioada septembrie 1985 și ianuarie 1988. Odată cu anul 1988 deprecierea dolarului contribuise la reducerea deficitului comercial al SUA.

În anii ’80 americanii au avut de confruntat problema supraaprecierii dolarului, ceea ce a dus la lărgirea deficitului comercial. Pe de altă parte, spre sfârșitul anilor ’60 s-au evidențiat costurile subaprecierii dolarului când, în timpul războiului din Vietnam, achiziții masive de bunuri străine relativ ieftine și ajutoare militare în străinătate au cauzat ieșiri importante de capital. Acest fapt a dus la declinul dolarului pe piața valutară. În 1971 deficitul comercial a determinat SUA să propună Germaniei și Japoniei, ambele având balanțe de plăți favorabile să își aprecieze moneda națională. Acest fapt a rămas însă fără rezultat, valoarea fixă a dolarului fiind abandonată și lăsată să fluctueze în raport cu celelalte monede naționale.

Ca o măsură de redresare a situației SUA au încercat să convingă Europa și Japonia să reducă barierele comerciale față de produsele americane; prin urmare prețurile și salariile au fost înghețate pentru o vreme și o suprataxă de 10% a fost impusă importurilor.

O conferință mondială s-a desfășurat în Washington D.C., la Institutul Smithsonian, pentru a se încerca revigorarea vechiului sistem. Dolarul a fost devalorizat în mod oficial iar yenul japonez și marca germană au crescut în valoare. Când poziția comercială a SUA nu s-a îmbunătățit nici până în 1972, căderea dolarului a fost făcută oficială și pe plan mondial s-a trecut la ratele de schimb flexibile, metodă considerată de unii economiști ca insuficientă pentru a putea corecta deficitele comerciale pe termen lung.

În altă ordine de idei, ca urmare a Conferinței de la Bretton Woods, a luat ființă Banca Mondiala, o instituție multilaterală desemnată să promoveze comerțul mondial și dezvoltarea economică prin împrumuturi acordate unor națiuni ce nu dispun de fondurile necesare pentru a participa pe piața mondială. Banca Mondială își primește capitalul de la țările membre care subscriu în funcție de importanța lor economică. SUA au contribuit cu aproximativ 35% din capitalul inițial al acestei bănci. Membri Băncii Mondiale spera că vor fi răsplătiți pe deplin de națiunile care le-au folosit împrumuturile pentru a-și întări economiile. În cele din urmă, se spera ca aceste țări se vor fi dezvoltat în asemenea măsură încât pot deveni parteneri de afaceri competitivi cu țările mai dezvoltate.

Interdependența economică globală a SUA și a altor țări a crescut treptat începând cu cel de-al doilea război mondial. Aceasta poate fi remarcată prin eforturi de a ordona relațiile economice internaționale cum ar fi Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Acordul General asupra Tarifelor și Comerțului. De asemenea s-a evidențiat prin efectele unor evenimente dramatice precum fiecare din șocurile prețului la petrol din ani ’70 și totodată prin creșterea investițiilor străine. Prin aceste investiții, industria americană a ajutat la dezvoltarea industriilor altor țări (producția de aramă în Chile). În același timp multe firme cu capital american au căutat să aprovizioneze piețe străine prin uzinele locale. De exemplu, Compania Ford Motor si Corporația General Motors sunt printre cei mai mari producători de automobile din Marea Britanie.

La sfârșitul anilor ’80 si începutul anilor ’90, inflația nu dispăruse dar aceasta se afla la un nivel destul de scăzut și stabil în comparație cu anii ’70. Acest fapt era un rezultat al recesiunilor severe și al politicii monetare strânse de la începutul anilor ’80. Însă temerile americanilor în privința stabilității inflației au fost întemeiate, deoarece, în timpul războiului din Golf, prețul petrolului a crescut brusc pe piața mondială. Totuși prețul a scăzut din nou după câteva luni, odată cu încetarea ostilităților. Fără a avea efecte pe termen lung, incidentul a arătat vulnerabilitatea economiei SUA la șocuri bruște.

Ratele mari ale dobânzii împiedică creșterea economică, iar în SUA aceste rate erau deja mari datorită importantelor deficite bugetare. În plus, economiștii anticipau cereri pentru cantități mari de capital pentru Europa de Est — o parte a lumii care încerca din răsputeri să se convertească la economia de piață.

În același timp, întregul sector financiar se afla într-o situație precară deoarece băncile, economiile, împrumuturile și câteva companii de asigurări se străduiau să se mențină prin infuzii de capital sau asocieri. Dar multe din acestea au dat faliment, iar altele au devenit insolvabile.

De-a lungul istoriei Statelor Unite unele teme din economie au avut tendința să se repete. Una din ele este restructurarea economică, sub diferite forme: consolidarea sectorului agricol din anii ’20 ; restructurarea masivă a sectorului manufacturier între 1970 și 1980, ce a diminuat în mod drastic numărul de locuri de muncă în fabrici. Acestea sunt exemple ale „distrugerii creative”, după cum o numește economistul Joseph A. Schumpeter, ca mijloc al revigorării capitalismului; în cele din urmă, sectorul restructurat poate fi mai mic sau chiar diferit, dar este mai puternic și mai potrivit să înfrunte rigorile concurenței mondiale. Între timp, acele slujbe pierdute sunt înlocuite cu altele noi în industrii cu mai mult potențial. La sfârșitul secolului XX aceste locuri de muncă au fost create în industrii de înaltă tehnologie cum ar fl calculatoarele și biotehnologia, și în industrii de servicii cu extindere rapidă, precum îngrijirea medicală și software-ul.

4. C A P I T O L U L

SISTEMUL ECONOMIC JAPONEZ

Sistemul economic japonez este organizat și astăzi după principiile managementului familial ; el cuprinde următoarele elemente principale : agricultura, industria, transporturile.

4.1. Structura sistemului economic

Agricultura :

Doar cca. 14% din terenul Japoniei este folosit în agricultură. Din această cauză fermele sunt mici, în medie de 1,4 ha. Spațiul este de mare valoare și fermierii folosesc terenul în mod economicos. Ei caută să cultive cât se poate de mult pe fiecare ha. Mașinile și îngrășămintele agricole sofisticate, precum și atenția sporită acordată tehnicilor înaintate îi ajută să producă 2/3 din producția de legume și fructe necesară consumului intern*.

Fermierii își folosesc o parte din teren pentru creșterea păsărilor, porcilor, și a vacilor. Cu toate că Japonia produce suficient orez pentru a hrăni întreaga populație mai este totuși nevoie să se importe multe alte feluri de produse agricole.

Pescuitul :

Peștele este o parte importantă a alimentației nipone, așa că pescuitul este o industrie majoră. În 1990 erau înregistrate mai mult 416.000 nave de pescuit în Japonia. Recolta anuală medie este de circa l2 milioane tone. Alte 1,5 milioane tone de pește și scoici sunt crescute în ferme piscicole anual. Totuși aceste cantități nu sunt suficiente, așa că Japonia importă cam 10 % din peștele consumat intern.

Resurse naturale :

Japonia generează energie prin folosirea apei, soarelui, temperaturilor înalte și a energiei atomice. Totuși, Japonia trebuie să importe cele mai multe dintre materiile prime de care are ea nevoie. În special ea importă aproape toată cantitatea de petrol. Japonia produce bunuri pentru export așa că poate plăti aceste importuri.

Comerțul :

În 1990 Japonia a cheltuit 31,3 trilioane yeni (217 miliarde USD) pe importuri din alte țări. Ea a câștigat 40,4 trilioane yeni (280 miliarde USD) din exportul de bunuri și servicii. Cam o treime din exporturile Japoniei merg SUA, în timp ce 1/4din importurile sale provin tot de acolo. Printre importanții parteneri de afaceri se numără și alte țări cum ar fi Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan. Multe companii nipone își desfășoară activități în alte țări. În 1990 ele au cheltuit cca. 57 miliarde USD pentru a construi noi fabrici și birouri în întreaga lume. Guvernul japonez acordă mult ajutor pentru dezvoltarea națiunilor în curs de dezvoltare.

Industria constructoare de mașini :

Mașinile reprezintă unul dintre cele mai bine cunoscute produse ale Japoniei. În 1990 a produs circa 13,5 milioane automobile, autobuse și camioane mai mult decât oricare țară.

Multe din aceste produse sunt construite de roboți. Acești roboți sunt mașinării complexe, proiectate pentru a efectua sarcini complexe, fiind capabili să execute operații repetate și migăloase permițând oamenilor să execute activități mai interesante și complicate. Japonia s-ar putea să aibă mai mulți roboți industriali decât toate celelalte țări dezvoltate la un loc.

Electronica :

O altă industrie majoră a Japoniei este industria electronică. Companiile nipone de electronică produc o varietate mare de produse, de la aparate radio stereo, televizoare până la aparate de fotografiat, camere video, calculatoare și echipamente pentru telecomunicații.

Transportul :

Orice gen de transport la care ne-am putea gândi se găsește în Japonia de la biciclete la unul dintre cele mai rapide trenuri din lume.

Situația exporturilor japoneze

Legendă :

1 – mașini-unelte și echipamente

2 – metal si produse din metal

3 – produse chimice

4 – produse miniere

5– textile

6 – altele

Figura 1.

Situația importuri japoneze

Legendă :

1 – combustibili

2 – alimente

3 – altele

4 – mașini-unelte și utilaje

5– altele

Figura nr. 2.

4.2. Ascensiunea Japoniei și locul ei actual ca putere economică

Performanțele Japoniei înregistrate in evoluția sa postbelică, răsturnările spectaculoase ale ierarhiilor din diferite sectoare de activitate au constituit și constituie subiectul a numeroase lucrări, studii și articole apărute în literatura mondială. „De la zero spre infinit”* — iată imaginea cea mai incitantă folosită pentru surprinderea, „miracolului“ sau „sfidării“ japoneze. 20 de dolari „venit pe locuitor” în 1945, 300 de dolari 10 ani mai târziu, 1956, 1000 de dolari în 1967, 1800 de dolari în 1970, 3600 de dolari după redresarea în urma șocului petrolier din octombrie 1973, 10000 de dolari după al treilea șoc petrolier și redresarea până la sfârșitul anului 1979, 12000 de dolari la începutul anilor ’80, iată coordonatele evoluției exponențiale a economiei japoneze, chiar dacă cifrele de mai sus nu sunt atât de riguroase.

După o creștere economică accelerată, cu ritmurile cele mai ridicate până în 1970 (ritmul mediu anual în perioada 1960–1970 a fost de 10,9%), Japonia a fost obligată de șocurile petroliere ale anilor ’70 să-și restructureze economia și să se readapteze la mutațiile survenite în economia mondială. Prin reducerea drastică a creșterii consumului energetic (de la o rată de creștere a acestui consum de 11,6% în deceniul 1960–1970, la 3,2% în deceniul următor), prin adoptarea unei noi strategii de aprovizionare cu petrol întemeiate pe diversificarea surselor, prin creșterea accelerată a exporturilor pentru a face față facturii petroliere, economia Japoniei, contrar previziunilor bazate pe dependența sa energetică exagerată, a reușit să depășească mai repede și relativ mai ușor decât partenerii săi occidentali gravele dezechilibre provocate de evenimentele din deceniul 1970–1980.

Reușita programului de restructurare industrială prin promovarea dezvoltării ramurilor de înalt nivel tehnologic, bazate pe resursa cea mai prețioasă — inteligența umană — de care Japonia dispune din abundență, și a noilor strategii de penetrare a piețelor externe a asigurat economiei japoneze posibilitatea accelerării cursei pentru supremație economică în anii ’80.

În 1988 și 1989, Japonia a investit mai mult de 20% din PNB. În 1990, investițiile totale în producție vor depăși pe cele ale SUA, deși acestea din urmă au un PNB mai mare decât al Japoniei cu 1000 miliarde dolari. În urmă cu câțiva ani, Japonia cumpără 10.000–12.000 licențe din SUA. După îmbunătățiri, le vinde la prețuri superioare. Cu timpul, monopolurile japoneze au trecut la cercetări fundamentale în domenii de vârf, devenind generatoare de patente și invenții. În 1988, Japonia a depășit SUA în ceea ce privește nivelul investițiilor pentru cercetare și dezvoltare în domeniul semicon-ductorilor*. Prin informatizare și microelectronizare, printr-o politică națională a calității celei mai ridicate a tuturor produselor, prin valorificarea celor mai moderne tehnici de management și marketing, adesea împrumutate de la concurenții săi dar adaptate specificului național, Japonia a dobândit o forță competitivă de neegalat, revărsându-se în economia mondială ca un adevărat torent. Produsele japoneze au invadat piețele externe, concurând la ei acasă pe americani și pe europeni.

În expansiunea sa externă, Japonia s-a folosit cu măiestrie atât de avantajele comparative ale costurilor produselor sale, cât și de o politică adecvată a cursurilor de schimb monetare și a plăților internaționale. Astfel ea a știut să beneficieze de supraevaluarea dolarului din prima jumătate a deceniului nouă, derulându-și cea mai mare parte a exporturilor în moneda americană, ceea ce i-a sporit încasările valutare. Nici puternica apreciere a yenului în a doua parte a anilor ’80 nu a adus la o diminuare a marilor sale excedente comerciale, în special în raport cu SUA.

Pe baza marilor excedente ale balanței comerciale, japonezii au intrat în competiția exporturilor de capital, orientându-și investițiile externe atât spre zona permiabilă a Asiei de Sud-Est, pentru a-și asigura surse sigure de aprovizionare, cât și spre piețele marilor săi concurenți — SUA și Piața Comună — pentru a-și pregăti apărarea în fața eventualelor măsuri protecționiste pe care le-ar putea lua aceștia împotriva exporturilor sale de mărfuri. Față de 12 miliarde dolari în 1983, investițiile japoneze în SUA au ajuns la 27 miliarde în 1986, aprecindu-se că ele vor spori în continuare într-un ritm mediu anual de 14%, ceea ce înseamnă dublarea volumului lor în șase ani. Investiții externe masive sunt prevăzute pentru Europa de Est și, în special, pentru URSS Rezervele imense din Siberia așteaptă să fie exploatate.

Succesul de cel mai mare prestigiu pe care Japonia l-a înregistrat în ultimul deceniu îl reprezintă faptul că ea a devenit prima putere financiară a lumii. 30% din masivul deficit bugetar american sunt finanțate pe seama împrumuturilor de la japonezi. La sfârșitul anilor ’80, primele zece bănci din lume erau japoneze. Creanțele sale nete asupra străinătății erau în 1989 de peste 290 miliarde dolari, Japonia fiind astfel cel mai mare creditor al lumii.

Ani la rând, balanța operațiunilor curente în raporturile cu străinătatea a înregistrat masive solduri active, așa cum rezultă din tabelul de mai jos :

Tabel nr. 7

Balanța operațiunilor curente

– miliarde dolari –

Excedentul balanței japoneze a operațiunilor curente reprezenta 3,6% (1987) și 2,8% (1988) din produsul național brut nipon, previziunile indicând 2,1% în 1990 și 2,2% în 1991, în timp ce în SUA deficitul acestei balanțe înseamnă 3,2% (1987) și 2,6% (1988), respectiv 2,1% în 1990 și 1991. Doar Germania a mai înregistrat astfel de excedente : 4,0% în 1987 și 1988, previziunile pentru 1990 și 1991 indicând 5,4% din P.N.B.

Una după alta, companiile străine sunt achiziționate de japonezi, care par să nu mai știe ce să facă cu banii care le prisosesc. Marile grupuri japoneze au ajuns să depășească în mărime coloși americani cum ar fi I.B.M.

Ceea ce n-au putut realiza japonezii prin forța armelor în al doilea război mondial au realizat în deceniile postbelice cu ajutorul mijloacelor pașnice, valorificând marile cuceriri ale geniului uman și beneficiind din plin de avantajele deschiderii spre lume și a cooperării internaționale. Devenind o mare putere economică, Japonia însă este conștientă și de slăbiciunile ei, unele, cum ar fi problema resurselor naturale, fiind de neînlăturat.

5. C A P I T O L U L

SISTEMUL ECONOMIC CHINEZESC

5.1. Orientările economice ale Chinei

În momentul de fața, în activitatea economică a Chinei, principalele probleme sunt următoarele : scăderea volumului exporturilor datorită diminuării cererii pieței internaționale, precum și altor factori : veniturile orășenilor și cererea de mărfuri în orașe nu a crescut în măsura în care se dorea, iar venitul agricultorilor a crescut într-un ritm foarte lent, ceea ce a avut drept rezultat o cerere redusă pe piața internă; un mare număr de întreprinderi de stat funcționează în condiții precare, disponibilizând personal și în acest fel, făcând și mai dificile eforturile de reintegrare; au apărut diverse deficiențe acumulate în instituțiile financiare și se manifestă o serie de contradicții între veniturile financiare și cheltuieli ; restructurarea economiei a progresat extrem de lent, iar calitatea creșterii economice este nesatisfăcătoare. Autoritățile centrale au luat deja măsuri de contracarare a acestor dificultăți.

În ce privește perspectivele de dezvoltare economică, în viitorul apropiat China urmărește sa acorde o atenție sporită următoarelor aspecte majore :*

l. Se va pune accentul pe optimizarea structurii economiei și pe creșterea calității și eficienței economice, menținând creșterea economică la un ritm nu foarte ridicat. În condițiile date, pe plan intern și internațional, a realiza un ritm de dezvoltare nu foarte înalt va conduce la crearea de noi locuri de muncă, la creșterea veniturilor financiare, la creșterea nivelului de trai al populației și la rezolvarea problemelor legate de reformă și de dezvoltare.

2. Se va determina o creștere a cererii interne și se vor obține venituri din vânzările interne. Acesta este principiul de bază și strategia pe termen lung pentru dezvoltarea economică a Chinei. În efortul de a face să crească cererea pentru investiții, China va continua să încurajeze prioritar investițiile făcute de întreprinderi, de colective, de persoane particulare sau de alte forțe sociale, în baza creșterii investițiilor făcute de guvern. Se vor face, de asemenea, eforturi pentru explorarea prin diferite mijloace a pieței urbane și a celei rurale, dar mai ales a acesteia din urmă.

3. Va fi promovată o politică fiscală pozitivă și aceasta va fi sprijinită de o politică monetară adecvată. Acest lucru prezintă o mare importanță pentru creșterea cererii interne și pentru stimularea creșterii economice. Punctul cheie îl constituie creșterea investițiilor în edificarea infrastructurii, accentul fiind pus pe calitatea proiectelor de construcții. Pe termen mediu, va fi menținută politica de austeritate monetară pentru a se echilibra treptat balanța veniturilor și a cheltuielilor financiare, în vederea prevenirii inflației, a apariției economiei subterane și a fluctuațiilor din economia națională.

4. În cadrul efortului de adâncire a reformei și de promovare a creșterii economice, stabilitatea politică a țării va rămâne pe mai departe o prioritate.

5.2. Agricultura

În agricultură a fost abandonat sistemul organizatoric centralizat al cărui miez era comuna populară și s-a trecut la sistemul managerial, cu două nivele care cuprinde lucrările comune și pe cele individuale, în baza sistemului de răspundere pe bază de contract, încheiat cu flecare gospodărie în parte.

Totodată, s-a renunțat la sistemul proprietății unice din cadrul economiei colective și a fost adoptat un model în care proprietatea publică servea drept sprijin, odată cu ea fiind promovate și alte forme de proprietate.

A fost înlocuită metoda distribuirii egalitariste care pornea de la deviza : „fiecare se hrănește din oala comună”, cu un sistem care pune în valoare principiul distribuției după rezultatele muncii și are în plus în vedere factorii de producție.

De asemenea, a fost schimbat modelul unic existent în agricultură și a fost alcătuită o structură economică rurală care se caracterizează prin dezvoltarea extensivă a agriculturii, a silviculturii, a zootehniei și a ocupațiilor auxiliare, a pisciculturii și a industriilor secundare și terțiare. În prezent, silvicultura, zootehnia și piscicultura realizează 44% din producția agricolă, față de 20%, cât realiza în 1978, iar veniturile realizate din ocupațiile neagricole în cadrul economiei rurale au crescut de la 31 % la 74%. Din totalul vânzărilor de produse agricole și auxiliare, vânzările la prețurile impuse de stat au scăzut de 94,4% în 1978, la mai puțin de 15% în 1997.

În prezent media totalului mărfurilor obținute din produsele agricole depășește 60%.

În ultimii 20 de ani, sectorul agrar a utilizat capitaluri străine însumând peste 10 miliarde dolari. În 1997, volumul importului și exportului de produse agricole a atins cifra record de 24,7 miliarde dolari, de 7,3 ori mai mare decât în 1980. În ultimii 20 ani, producția de cereale a țării a crescut cu 190 milioane tone înregistrând creșteri anuale constante, iar în cele din urmă s-a stabilizat la 490 milioane tone. În 1996, producția pe cap de locuitor a crescut cu peste 80 kg, până la 400 kg.

În 1997 venitul anual pe cap de locuitor a fost. în medie de 2090 yuani, cu o creștere reală de 4,4 ori luând în calcul creșterea prețurilor. Numărul celor săraci din zonele rurale a scăzut de la 250 milioane în 1978 la 50 milioane în 1997, iar în ansamblul populației țării, numărul celor săraci a scăzut de la 26% la doar 4%.

China dispune de o zonă de litoral care se întinde pe o lungime de 18.000 km. Pe 140 milioane de ha de culturi în largul mării, cu ape adânci până la 200m, trăiesc 20.000 specii marine dintre care 3.000 specii de pești. Aproximativ 10 milioane de ha de ape puțin adânci pot determina în următorii ani dezvoltarea culturilor marine. În anul 1996, valoarea producției de pește pescuit din apele mării a fost de 65 miliarde yuani, cu 26,64 miliarde yuani mai mare decât în 1992, înregistrându-se o creștere de 14%. În prezent producția Chinei de produse acvatice este cea mai mare din lume, reprezentând mai mult de 40% din producția mondială.

5.3. Turismul

Până în 1978, în China nu a existat de fapt o industrie a turismului. Nu existau hoteluri sau restaurante corespunzătoare pentru turiști, ci doar câteva case de oaspeți cât se poate de modeste. Începând, însă, din anul 1978, lucrurile s-au schimbat, țara oferind ospitalitate celor 760.000 de străini care au vizitat-o și care au adus cu ei și 260 milioane dolari. Apariția investitorilor străini a făcut să se dezvolte sistemul avansat de management, punându-se totodată bazele industriei hoteliere, astfel că în anul 1988 China a primit 4,35 milioane de turiști străini, cu care prilej a câștigat 2,24 miliarde dolari.

Sistemul de management turistic care a însemnat consacrarea câte unei tematici turistice fiecărui an calendaristic a început cu tema „Vizitați China”, care a însemnat atragerea unui număr de 6,3 milioane de vizitatori străini și de realizarea unor venituri care s-au ridicat la 3,95 miliarde dolari.

După o clasificare mondială a țărilor, după criteriul resurselor turistice, în perioada scursă între 1978 și 1997, industria turistică din China a trecut de pe locul 41 pe locul 8 din lume. Partea care revine Chinei din piața mondială a turismului a crescut de 0,82% în 1990 la 2,69% în 1997. În prezent, China deține locul 5 din lume după numărul turiștilor care o vizitează.

6. C A P I T O L U L

ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

6.1. Integrarea României în structurile europene

Realizarea reformei și dezvoltarea României pe principiile economiei de piață impun, printre altele, o largă deschidere în economia mondială.

Relațiile economice externe ale țării noastre se circumscriu prioritar în spațiul geopolitic european în care ne situăm. Cea mai mare parte a comerțului exterior se realizează cu țări din această parte a lumii, dar se dezvoltă, desigur, și relațiile economice cu celelalte state. Din mulțimea acordurilor economice încheiate de-a lungul anilor cu diferite țări, o importanță deosebită o au : Acordul Interimar de Asociere a României la Uniunea Europeana, Acordul de Comerț Liber cu țările Asociației Economice a Liberului Schimb (din Europa), Acordul cu, S.U.A., precum și obținerea de preferințe vamale generalizate din partea S.U.A. și a Federației Ruse.

Condițiile proprii României în lumea de azi o determină să facă din integrarea în structurile europene obiectivul fundamental al relațiilor sale externe, întrucât aceasta este singura cale pentru a-și asigura stabilitatea și integritatea națională*.

Structurile europene sunt formate din mai multe instituții, care s-au constituit prin acorduri între statele europene interesate și în care acestea sunt reprezentate. Obiectul acestor instituții îl formează problemele economice, sociale, militare și politice considerate pe ansamblul statelor participante, dezvoltarea și rezolvarea problemelor fiecărui stat realizându-se în acest context. Scopul major al structurilor europene îl reprezintă dezvoltarea armonioasă, echilibrată, la un înalt nivel, a țărilor membre, precum și crearea celor mai adecvate mijloace pentru protejarea și apărarea securității naționale a fiecărei țări în parte și a tuturor împreună.

Integrarea înseamnă, în primul rând, aderarea la structurile europene, ceea ce se realizează prin acorduri bilaterale între România și instituțiile respective reprezentând statele membre. Acestei deschideri îi urmează integrarea efectivă — un proces complex, care are la bază principiile compatibilității și complementarității și care constă în : adaptarea economiei și a celorlalte domenii — social, militar și politic, la contextul realităților proprii țărilor integrate deja și împreună cu care va evolua ulterior ;

Dezvoltarea relațiilor a cooperării cu instituțiile europene și parteneri din țările membre.

Prin integrare, economiile țărilor participante devin compatibile între ele și, totodată complementare, condiții absolut necesare pentru dezvoltarea lor armonioasă.

În cadrul structurilor economice europene create, locul cel mai important îl are Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană a fost constituită in anul 1957 prin semnarea Tratatului de la Roma (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958), la data respectivă numindu-se Comunitatea Economică Europeană (C.E.E., transformată recent în Uniunea Europeană). Membri fondatori au fost: Franța, R. F a Germaniei, Belgia, Luxemburg, Italia și Olanda. În prezent, aceasta cuprinde 15 țări, cu perspectiva ca în orizontul anilor 2000 să mai adere Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia.

Încă de la înființare, Uniunea Europeană (fosta C.E.E.) a anunțat intenția de a crea o piața comună (unică) și de apropiere progresivă a politicilor economice ale statelor membre, astfel încât să se asigure dezvoltarea armonioasă a activității economice, expansiunea continuă a acesteia, creșterea stabilității sale, sporirea standardului de viață, precum și relații mai strânse între țările participante. Pentru finalizarea acestui scop s-au urmărit în mod prioritar realizarea uniunii vamale, liberalizarea circulației capitalurilor și a forței de muncă, formarea pieței comune agricole, constituirea uniunii economice și monetare. Cele mai multe obiective au fost, până în prezent îndeplinite.

În ceea ce o privește, România și-a manifestat în mod expres opțiunea pentru integrarea deplină în Uniunea Europeana și hotărârea de a-și îndeplini toate angajamentele asumate prin Acordul de asociere, semnat în 1993 și devenit efectiv din 1995. România are în vedere, în prezent, realizarea adaptărilor necesare în planul mecanismelor economice, care să-i permită trecerea de la statutul de asociat la cel de membru al Uniunii Europene.

Acordul de asociere reprezintă, în același timp, un instrument efectiv de impulsio-nare a reformei economice din țara noastră. Prin îndeplinirea prevederilor sale, economia României va ajunge la un nivel de dezvoltare care-i va permite să concureze cu parteneri străini atât pe propria piață, cât și în exterior, fără a fi supusă unor discriminări.

Parcurgerea perioadei de tranziție, în concordanță cu angajamentele asumate prin Acordul de asociere, precum și eventuala accelerare a dinamicii acestui proces vor avea un rol hotărâtor în pregătirea corespunzătoare a României pentru atingerea obiectivului final — aderarea la Uniunea Europeană.

6.2. Mecanismul actual al economiei de piață în România

În clasamentul mondial după produsul național brut global, România se situa pe locul 53, cu 33,6 miliarde de dolari raportați pentru anul 1995, în urma unor țări central europene ca Polonia, Cehia, Ungaria.

În ceea ce privește PNB pe locuitor; România era cotată printre țările relativ sărace, pe locul 133 în lume, (în urma multor țări până nu demult foarte sărace din Africa, Asia, America de Sud), cu 1480 dolari pe cap de locuitor.

Resursele umane situau țara noastră pe locul 41, cu 22.700.000 locuitori; dintre care 12. 167.337 între 20 și 60 de ani (53,6%)*.

Repartizarea geografică a populației este aproximativ uniformă, influențată în special de altitudine : 21 județe au o populație de sub 500.000 locuitori, iar 21 au peste, Bucureștiul având peste 2.000.000 locuitori.

Din totalul populației active (considerată de BIM între 15 și 65 de ani) cea ocupată a scăzut de la 10.786.000 în 1991 la 9.379.000 în 1996, adică 48,3%, șomerii reprezentând în același an 3,5% din total iar persoanele inactive 48,2%. Numărul salariaților pe economie a scăzut de la 7.574.000 în 1991 la 5.939.000 în 1996*.

Rata șomajului a evoluat oscilant :

Tabelul nr. 1

Rata șomajului (%)

Tabelul nr. 2

Indicii câștigului salarial real pe total salariați, (%) :

Numărul mediu al pensionarilor a crescut de la 3.018.000 în 1991 la 3.740.000 în 1996 fără agricultori.

Indicii pensiei medii reale a pensionarilor asigurărilor sociale de stat au scăzut permanent datorită inflației :

Tabelul nr. 3

Indicii pensiei medii reale

Datele de mai sus arată o situație îngrijorătoare în ceea ce privește nivelul calității pentru numeroși cetățeni români, comparativ cu situația altor țări.

Regresul în ceea ce privește veniturile de diferite tipuri, exteriorizează incapaci-tatea managerială în conducerea angrenajului economic moștenit cu grave distorsiuni și de la vechiul regim totalitar.

Cei aproape zece ani de eforturi pentru optimizarea relațiilor de piață, de lărgire și diversificare a acestora au demonstrat că piața agregată internă nu are nici pe departe capacitatea de autoreglare, iar organismele centrale sau locale, instituții-le specializate, firmele mari sau mici nu rezolvă decât parțial, fragmentat circuitele firești din economie.

Calea de la nevoi la producție, spre clienți este .întreruptă, segmentarea artificială a piețelor fiind supusă factorilor economico-legislativi reglementați și aleatori.

Așa se face că resursele umane care numeric ar trebui să ne situeze pe primele locuri din lume, practic sunt subutilizate, alături de alte resurse natural-materiale și financiare. Cel mai limpede indicator de subutilizare a muncii este salariul mediu real lunar pe economie care ne situează pe o poziție marginală în Europa: acesta a ajuns de la 104 USD în 1995 la 152 USD în ianuarie 1999, față de 707 USD în Croația, 1026 USD în Slovenia, pentru a ne referi la țări central-est europene.

Nu numai că s-a înregistrat o scădere a salariului real mediu față de 1990, dar s-a redus cu 1.566.000 numărul salariaților din economie. Aceste fenomene de declin al indicatorilor de performanță fac loc apariției segmentelor „gri” sau „pieței negre” care menține în principiu o stare de echilibru la niveluri inferioare, sustrăgându-se controlului societății (de pildă salariul de acceptare a muncii este inferior salariului mediu pe economie legiferat, iar activitățile pieței subterane se extind și în domeniul evaziunii fiscale).

Starea de recesiune afectează și aspectele calitative ale societății : apare și se adâncește o contradicție între nivelul superior al educației și instrucției salariaților și activitățile mediocre pe care aceștia au posibilitatea concretă de a le presta (forme post-industriale și post-comerciale ale șomajului deghizat). Acest fenomen induce pierderi enorme cetățenilor prin salarii mai mici, dar și bugetului public care ar putea primi impozite pe venituri mai mari dacă salariile ar fi mai mari.

Ridicarea nivelului de educație se poate ilustra prin statistica oficială ASR, 1997, pagina 252,253 care arată că deși populația școlară s-a redus de la 4.805.367 în 1991/1992 la 4.688.311 în 1996/1997, numărul studenților a crescut de la 215.225 în 1991/1992 la 354.488 în 1996/1997, iar numărul facultăților care era în 1991 de 257 a ajuns în 1997 la 485.

Aceasta demonstrează o creștere puternică a pieței educației universitare care a fost total insuficient dimensionată în trecut, precum și nevoile mult mai ridicate de pregătire cerute de relațiile de concurență de pe piețele actuale. Din păcate un număr important dintre aceștia părăsesc piața internă a muncii, fluxurile migratorii spre exterior menținându-se în continuare foarte ridicate față de numărul total de studenți :

Tabelul nr. 4

Emigranți :

persoane

Aceștia se îndreaptă spre țări cu economie de piață stabilă și rezultate comerciale fructuoase : Austria, Canada, Franța, Grecia, Israel, Italia, Germania, SUA, Suedia, Ungaria, Australia, iar 78% dintre emigranți sunt de etnie română.

Structura economiei actuale a României comparativ cu cea a țărilor dezvoltate ale lumi evidențiază înapoierea tehnică și tehnologică, lipsa de echipare a proceselor de producție și înzestrare materială superioară. Datele de mai jos ilustrează acest lucru :

Tabelul nr. 5

Structura pe ramuri a economiilor naționale (%) :

Sectorul primar, agricultura unde lucrează la noi în țară, nu numai 23% din populația activă dar și un mare număr de proprietari funciari, pensionari și chiar tineri prezintă randamente scăzute, doar 19% din P.N.B.

Această ineficiență a producției agricole afectează profund piața internă și face ca axarea României pe exporturi agricole să dezavantajeze fermierii autohtoni prin productivitatea lor inferioară celei mondiale*. În acest sector sunt necesare o serie de măsuri politice guvernamentale complexe care să urmărească obiectivele :

Subvenționarea producătorilor prin contracte directe cu autoritățile din domeniu pentru vânzarea mărfurilor agricole în țară, prin plata unei părți a prețului intern de la bugetul public.

Antrenarea metodelor moderne de finanțare a creșterii : fonduri comune de investiții în agricultură, cu acționari diferiți, interni și externi.

Renunțarea la sistemul creditelor, mai ales la cele externe, deoarece ciclicitatea anuală concepută a rotației creditului este o frână artificială, inflaționistă și neeconomică.

Extracția materiilor prime a rămas o activitate economică prezentă doar în țările în curs de dezvoltare, datorită numeroaselor ei inconveniente : costuri mari legate de extracție și de combaterea poluări, condiții de muncă riscante care împreună cu scăderea cererii mondiale de materii prime și a prețului relativ mondial duc la micșorarea drastică a profitului în sectorul minier.

Sectorul secundar, industria, a realizat cu 34% din populația activă o pondere de 36% din P.N.B., ceea ce oglindește faptul că industria autohtonă are resurse economice mari, cât și existența nivelului ridicat de calificare și pregătire tehnică și economică superioară a segmentului de piață a muncii corespunzător ramurilor industriale.

Sfera serviciilor a cunoscut o dezvoltare fără precedent în țara noastră după Revoluție, ajungând să dețină 35% din populația activă și 32% din P.N. B..

În ciuda faptului că ponderea populației care lucrează în acest

domeniu a crescut, acest sector se află la început de drum, după cum evidențiază salariile mici ale personalului din acest domeniu, ponderea mai scăzută a acestui sector în economie comparativ cu țările occidentale, precum și faptul că ponderea acestui sector în totalul P.N.B. este în creștere față de 1990.

Pentru a avea o imagine asupra mecanismului economic intern este necesară analiza fluxurilor valorice externe ale țării, în special cele ale deficitului balanței de plăți. Valoarea actuală a datoriilor și servisul datoriilor sunt doi indicatori care permit aprecierea capacității de plată a unei țări. După cum se știe, țara noastră lichidase datoria externă de circa 3 miliarde dolari încă din 1989, ceea ce la momentul respectiv a făcut dovada capacității de plată din surse autohtone.

În procente din P.N.B., în 1995, datoria externă a României era sub 21%, iar totalul servisului datoriei în procente din exporturile bunurilor și serviciilor era în același an de 10,6%. Această capacitate de plată care situează țara noastră pe o poziție de credibilitate în ciuda modificării marilor fluxuri comerciale față de situația dinainte de decembrie 1989, are la bază un stoc de avuție evaluată în USD sub 100 miliarde P.N.B. (1995), iar în flux, rata creșterii anuale a P.N.B. real / locuitor pe perioada 1970–1975 a fost de 2–3% anual.

Fiind considerată o țară în curs de dezvoltare, România a beneficiat de ajutor oficial pentru dezvoltare, care era sub 1% din totalul P.N.B., respectiv de 6 USD /locuitor (1995).

În termeni de flux, adevărata sărăcie este măsurată de P.N.B. /locuitor = 1480 USD la nivelul anului 1995, de o rată a șomajului în creștere (peste 11%), și de o rată a inflației fluctuantă, estimată în jurul a 50% anual.

Ca urmare a acestei situații economice precare pentru puterea de cumpărare a populației, respectiv micșorarea calității vieții pentru majoritatea cetățenilor, rata naturală a populației este în scădere, iar deși cifra repatrierilor este ridicată, precum și a cetățenilor străini care devin legal cetățeni români este semnificativă, totuși prognozele pentru anul 2025 prevăd o populație de 21,6 milioane de locuitori.

7. C A P I T O L U L

ȚĂRILE DEZVOLTATE ȘI DINAMICA PUTERII ECONOMICE

7.1. Cuantificarea nivelului de dezvoltare economică

Asocierea locului sau treptei pe care o ocupă o țară în competiția dezvoltării nu se poate realiza cu ajutorul unui singur indicator, oricât ar fi acesta de agregat. În statistica internațională și mai ales în cea a organismelor ONU, în prezentarea treptelor și stadiilor evoluției statelor din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare, se folosește de obicei indicatorul produs național brut pe locuitor, cu toate că i se recunoaște capacitatea restrânsă de a exprima complexul tablou al rezultatelor dezvoltării. De altfel, nici în aceste statistici statele nu sunt incluse în mod mecanic într-o anumită categorie, numai în funcție de nivelul produsului național brut pe locuitor.

Pentru analiza comparativă a statisticii și dinamicii dezvoltării țărilor lumii se utilizează un sistem complex de indicatori și indici destinați să surprindă : situația resurselor, a gradului de atragere în circuitul economic și a folosirii lor ; situația consumului și a cheltuielilor ; structura pe ramuri a economiei naționale ; nivelul rezultatelor obținute și modul de repartizare a lor ; gradul de integrare în diviziunea internațională a muncii ; performanțele științifice și tehnice ; nivelul satisfacerii nevoilor fundamentale ale populației ; durata vieții și alte variabile demografice etc.

Printre cei mai folosiți indicatori enumerăm : produsul național (sau intern) brut pe locuitor și indicele de creștere a acestuia, populația activă ocupată și structura sa pe sectoare, nivelul productivității muncii și capitalului și ritmul de creștere a acestuia, rata economisirii și rata investițiilor, ponderea investițiilor, a exporturilor, importurilor, a facturii petroliere, a prelevărilor obligatorii la dispoziția statului, a cheltuielilor publice, a datoriei publice, a cheltuielilor militare, a cheltuielilor pentru cercetare și dezvoltare, a ajutorului public pentru dezvoltare etc., în P.I.B., rata de economisire a familiilor, rata de utilizare a capacităților de producție, dependența energetică etc.

Pentru exprimarea locului pe care-l ocupă o țară sau o economie națională în ierarhia mondială din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare și al puterii economice în literatura de specialitate se calculează ponderea în totalul mondial a : suprafeței, populației, P.I.B.-ului, comerțului exterior, rezervelor în aur și devize, consumului de energie, cheltuielilor militare etc. Un indiciu important în acest sens îl oferă și locul întreprinderilor și băncilor din țara analizată în primele 500 sau 1000 de întreprinderi și bănci din lume, volumul producției agricole, producția și consumul de energie, volumul producției unor produse industriale de bază, datele cu privire la activitatea din transporturi etc.

7.2. „Marile economii” într-o analiză comparată

Pentru înțelegerea contrastului dintre țările dezvoltate și cele subdezvoltate, a enormei distanțe care separă aceste două extreme ale economiei mondiale contemporane, ne vom concentra mai întâi atenția asupra câtorva dintre cele mai avansate state ale lumii.

În esență, ele sunt mecanismele economiei de piață. Aici ar fi necesară doar evidențierea câtorva condiții și factori sau cauze care au permis ca statele la care ne referim să ocupe locul pe care-l dețin în prezent în ierarhia dezvoltării în lume. Fiindcă știut este faptul că funcționarea economiei de piață nu a dat și nici nu poate da peste tot aceleași rezultate.

„Marile economii” — cum le numesc în titlul cărții lor Yves Barou și Bernard Keizer* — sunt : Statele Unite ale Americii, Japonia, Germania, Franța, Regatul Unit, Italia, China. Dacă adăugăm și Canada, avem lista participanților la „sommet”-urile anuale ale liderilor Occidentului dezvoltat.

O primă trăsătură comună pe care o putem reține și ca o posibilă explicație este că toate aceste economii nu sunt debutante în procesul dezvoltării. (Nici măcar Japonia, care a intrat în orbita dezvoltării în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenind în perioada interbelică o putere economică cu veleități imperiale). Evoluția lor pe palierul superior al dezvoltării economice se desfășoară, desigur, cu numeroase elemente specifice, de peste un secol (pentru unele, ca Anglia sau Franța, începuturile fiind mult mai îndepărtate).

O analiză oricât de sumară, sub forma unei economii comparate, a moștenirii istorice, economice și sociale, a atuurilor și handicapurilor în dotarea inițială cu factori de producție (aparatul productiv, forța de muncă și materiile prime), a opțiunilor de politică economică în materie socială și industrială, bugetară și fiscală, financiară și monetară, a performanțelor naționale apreciate prin prisma „careului magic” al creșterii, inflației, utilizării brațelor de muncă și echilibrului exterior, a caracteristicilor în materie de investiții, de industrializare, de specializare sau de comerț exterior ar depăși dimensiunile unui simplu subcapitol dintr-o temă de curs. De aceea, doar relativ, vor fi evidențiate câteva elemente care pot oferi o explicație suplimentară locului pe care-1 dețin aceste „mari economii”.

Un prim factor, care nu poate fi neglijat dar nici absolutizat, îl reprezintă resursele. Statele Unite ale Americii, un adevărat continent, aveau în 1982 232 milioane de locuitori față de 272 milioane ai Comunității Economice Europene. Suprafața lor totală de 9,4 milioane km2 este de 5,5 ori mai mare decât a C.E.E. O primă originalitate a economiei americane ține de locul diferitelor sectoare. Cu toate că terțiarul deține peste două treimi din întreaga activitate economică, Statele Unite sunt prima putere agricolă (înaintea Chinei) și industrială (înaintea URSS) din lume. Primul producător mondial de soia, de porumb, de fructe ; grânarul lumii, SUA asigură aproape jumătate din exporturile mondiale, de cereale, putând folosi „arma verde” ca mijloc de presiune politică (vezi, de exemplu embargoul asupra exportului de cereale spre URSS după invadarea Afganistanului). În același timp, industria manufacturieră americană reprezintă aproape un sfert din producția mondială și chiar mai mult dacă se ia în considerare și cea a filialelor externe ale multinaționalelor sale.

A doua originalitate a economiei americane din punctul de vedere al resurselor o reprezintă dependența sa energetică, în pofida bogățiilor subsolului său. A doua putere minieră din lume (după URSS), SUA sunt primul producător mondial de gaz natural, de cupru, de uraniu și huilă, al doilea producător de plumb, al treilea de fier și de petrol. Fiind cel mai mare consumator de energie, SUA sunt totuși cel mai mare importator de petrol brut, factura sa petrolieră reprezentând 2,1% din P.I.B. în 1982, dependența sa energetică (13%) fiind însă mult mai mică decât cea a Japoniei (85%) sau a țărilor Europei Occidentale (între 50% și 85%, cu excepția Regatului Unit).

La polul opus al capitolului „resurse”, Japonia, cu suprafața sa de 369 000 km2, din care terenul arabil nu reprezintă decât o șesime, nu-și poate asigura autosuficiența agricolă (în afară de orez), este săracă în cărbune, petrol și zăcăminte minerale, fiind obligată să le importe în cea mai mare parte. În 1980, trei pătrimi din consumul de energie erau acoperite prin importul de petrol, în special din Orientul Mijlociu. Tot atunci, Japonia cumpăra aproape 40% din minereul de fier importat de țările membre ale O.C.D.E., o treime din lemnul și bumbacul importat de aceleași țări, un sfert din lână și din cositor etc. De fapt, în 1980, importurile de materii prime reprezentau mai mult de trei sferturi din importurile sale totale. Japonia era în 1982 primul importator mondial de produse agricole și de petrol, factura sa petrolieră reprezentând 4,8% din P.I.B. America este de 30 de ori mai bogată decât Japonia în privința pământului arabil, de 1300 de ori mai bogată în zăcăminte de țiței și de 300 de ori mai bogată în zăcăminte de cărbune. Din unghiul de vedere al Japoniei, Statele Unite constituie pur și simplu ceea ce Max Weber numea odată zona de șanse economice optime*.

Insuficiența resurselor, handicap de nedepășit pentru alte economii, a reprezentat pentru „țara soarelui răsare” o oportunitate : lipsa produselor agricole a forțat-o să folosească resursele marine, pescuitul oferindu-i importante resurse și pentru export ; raritatea resurselor energetice a îndreptat-o spre construcțiile hidro-electrice și a obligat-o să-și realizeze o structură a economiei cât mai puțin posibil energo-fagă ; importurile generale ridicate a determinat-o să adopte o strategie economică orientată spre exporturile cele mai competitive.

Între aceste două extreme, celelalte patru țări amintite, cu suprafețele totale și mărimi ale populației relativ ,apropiate, se caracterizează printr-o gamă variată de resurse ale solului și subsolului, înregistrând însă, cu excepția Regatului Unit, o dependență energetică ridicată.

Un alt element care nu poate fi trecut cu vederea în judecarea performanțelor acestor țări îl reprezintă istoria, în special a ultimei jumătăți de secol si mai cu seamă legată de consecințele ultimei conflagrații mondiale. În timp ce Statele Unite ale Americii au instaurat după cel de-al doilea război mondial o quadruplă dominație, politică și militară, prin înțelegerile de la Yalta și Potsdam, și economică și financiară, prin acordurile de Bretton — Woods și planul Marshall, Franța, Italia și mai ales Regatul Unit au intrat în perioada postbelică epuizate, iar Germania și Japonia cu pierderi imense, total în ruine. Este de reținut că numai teritoriul SUA nu a fost teatru de război, că pierderile americane în vieți omenești au fost de numai 300 000–400 000, în timp ce Germania a înregistrat 5 milioane de morți, că economia americană a înregistrat în anii războiului un avânt fără precedent, la terminarea ostilităților punându-se doar problema reconversiunii ei în economie civilă, în timp ce economiile Europei și Japoniei au ieșit din război distruse în proporție de 50–95% etc.

Cu toate acestea, după 1950, Japonia, ca și Germania de altfel, începe cursa de ajungere din urmă a celorlalte țări. În 1950, Japonia producea un P.I.B. quasi egal cu cel al Italiei, reprezentând 4% din cel al SUA ; venitul său pe locuitor era la jumătate din cel al Italiei, la o treime din cel al RFG, la o cincime din cel al Regatului Unit și la o douăsprezecime din cel al SUA. În 1982, Japonia producea un PIB egal cu jumătate din cel al C.E.E. și cu o treime din cel al SUA ;·ea era de-acum a doua putere economică pe glob și al treilea exportator mondial, după RFG. Și RFG — la rândul său — a avut o evoluție asemănătoare. Este greu de apreciat care ar fi fost azi ierarhia în lume dacă nu ar fi avut loc al doilea război mondial.

Forța de muncă și gradul de consens social pot prezenta un alt factor explicativ al performanței economice diferite de la țară la țară. Fără a mai insista pe calitatea forței de muncă, atât de diferită de la muncitorul italian la cel german sau american, pe structura profesională a acesteia, cu efectele cunoscute asupra nivelului productivității muncii, să ne îndreptăm atenția asupra modului cum se realizează în general lucrătorilor din sectorul privat, dar interzis în sectorul public, între 1950 și 1979, numărul anual de zile de grevă la 1000 de salariați a fost de două ori mai mare decât în Franța și de l0 ori mai mare decât în RFG.

În Germania consensul social este considerat în legătură directă cu avantajele obținute din reușita economică și justiția socială. El este puternic instituționalizat, asigurând Germaniei o situație stabilă din punct de vedere social. Astfel, de exemplu, greva nu poate fi declanșată decât după epuizarea tuturor celorlalte posibilități de negociere și numai dacă participă la ea cel puțin 75% dintre salariați. Ea încetează când cel mult 25% din greviști reiau lucrul.

O situație și mai deosebită o întâlnim în Japonia, unde atașamentul muncitorului față de firmă este impus de faptul că, practic, piața muncii este închisă, pentru cei care sunt deja angajați. Demisia unui salariat nu poate conduce decât la slujbe precare sau chiar la șomaj. Un loc de muncă garantat pe viață, în care salariul crește în funcție de vechime, face ca stabilitatea să fie preferată mobilității în cazul a circa o treime din numărul total al salariaților. Această garantare a fost cel mai bun răspuns al marilor grupuri industriale nipone la penuria lucrătorilor calificați și la fluctuația ridicată a forței de muncă în timpul demarajul, economiei japoneze. Pentru ceilalți. lucrători, angajați în mici întreprinderi subfurnizoare ale marilor grupuri, cu slujbe temporare, sezoniere, zilnice sau la domiciliu, statutul, este precar, iar remunerarea muncii inferioară, ei fiind primii care suportă dificultățile restructurările rapide din economie.

O altă problemă legată de factorul forței de muncă este aceea a aportului extern pe care l-a adus statelor dezvoltate și în special Statelor Unite ale Americii, migrația internațională de cadre cu înaltă pregătire profesională. În perioada 1970–1985, în SUA, Canada și statele vest-europene au emigrat 800 000 de oameni de știință, ingineri, medici, și de alte specialități din Africa, Asia și America latină., care au adus acestor state un profit apreciat la circa 120 miliarde de dolari. Aproape două milioane dintre intelectualii care își desfășoară activitatea în SUA, sunt din alte țări; 24% din membrii Academiei SUA nu sunt de origine americană, 42% din deținătorii premiului Nobel din SUA sunt străini.

Politicile economice, conținutul acestora și flexibilitatea opțiunilor doctrinare au, de asemenea, o importanță deosebită. În lumea occidentală, după al doilea război mondial s-au succedat mai multe școli de gândire economică, ale căror recomandări au stat la baza politicii economice promovate de guvern.

Astfel, în Statele Unite, după epuizarea valențelor politicilor economice de inspirație keynesistă sau neokeynesistă promovate până în prima parte a anilor ’70, se afirmă monetariștii, în special prin școala de la Chicago, în frunte cu Milton Friedman, apoi economiștii teoriei ofertei, avându-l ca principal reprezentant pe Arthur Laffer cu faimoasa sa curbă, și noii economiști ai anilor ’80. Politica economică demarată în SUA în anii ’80, în timpul administrației Reagan (așa-numita „reaganomie”), se inspiră din curentele de gândire economică aflate în ascensiune, preluând de la teoreticienii ofertei reducerea simultană a cheltuielilor și veniturilor statului, de la monetariști lupta împotriva inflației prin controlul strict al masei monetare, iar de la noii economiști dereglementarea economiei. Așa cum „New Deal-ul” anilor ’30 constituise un răspuns la Marea Depresiune, tot așa „Era nouă” — cum este denumit noul program american de redresare economică — își propune să pună capăt Marii Inflații.

În Germania ca o reacție la cartelizarea forțată a economiei în timpul celui de-al treilea Reich și la planificarea aplicată în RDG, după război a avut audiență școala de la Freiburg avându-l ca lider pe Walter Eucken, care a promovat așa-numita „economie socială de piață”. Ghidându-se după formula „atâta libertate cât este posibil și atâta limitare cât este necesară”, adepții acestui model cereau ca statul să nu intervină decât pentru a garanta libera concurență la scară națională și internațională și pentru a corija abuzurile inevitabile ale liberului joc al sistemului în domeniul concentrării producției și protecției sociale, fără a se amesteca în activitatea economică. Avându-l ca principal protagonist pe Ludwig Erhard, politica întemeiată pe această teorie a „ordo-liberalismului” a fost promovată într-o primă fază a evoluției RFG-ului, de la reforma monetară din 1949 până la începutul anilor ’60, când se trece la o a doua fază, bazată pe rețetele keynesiste de susținere a cererii. În cadrul acesteia, sarcinile statului cresc, politica bugetară dobândind un pronunțat caracter anticiclic, iar deficitului bugetar revenindu-i rolul de motor auxiliar al creșterii economice atunci când motorul principal al exporturilor nu mai funcționa la parametrii necesari. În a treia fază, demarată la mijlocul anilor ’70, după euforia marilor reforme sociale, se revine la liberalism, punându-se accentul pe transformările structurale și încurajarea ofertei. Avantajele acestui nou „liberalism cu față socială” constau în special în posibilitatea pe care o oferă politicii economice de a-și menține continuitatea în obiective, variindu-și mijloacele de acțiune în funcție de constrângerile apărute.

Desigur că am putea continua analiza aspectelor legate de politicile economice și relațiile lor cu opțiunile doctrinare dând și alte exemple, din celelalte state dezvoltate amintite anterior. Interesant în acest sens este și exemplul francez. Scopul referirii la aceste probleme nu este însă de a reaminti ceea ce spunea John Maynard Keynes în urmă cu peste jumătate de secol : „ideile economiștilor și ale teoreticienilor politicii, și atunci când au dreptate și atunci când greșesc, exercită o influență mai puternică decât se crede îndeobște. Într-adevăr, puține alte lucruri guvernează lumea. Oamenii de acțiune, care se cred liberi de orice influențe intelectuale, sunt de obicei robii vreunui economist defunct”*. Funcționarea acestor „mari economii”, capacitatea lor de adaptare la condițiile mereu schimbătoare, performanțele înregistrate nu pot să nu fie puse în relație și cu progresele înregistrate de știința economică, în pofida faptului că adesea se vorbește despre criza ei.

Despre alte posibil multiple explicații ale locului pe care-l ocupă țările occidentale pe scara dezvoltării, cât și a diferențelor mari care există chiar și între acestea s-au făcut referiri pe larg în temele anterioare : mărimea ratei investițiilor, cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare, capacitatea concurențială ridicată, dată de aptitudinile adaptării rapide la schimbările .structurale ale cererii interne și externe introducerea accelerată a tehnologiilor avansate în ramurile de vârf și trecerea la cea de-a treia revoluție industrială bazată pe informatizarea producției și societății, facilitățile oferite populației de sistemul bancar prin noi și variate instrumente de credit care au stimulat gradul și calitatea integrării în relațiile economice internaționale cheltuielile militare etc.

Mai sus au fost prezentate câteva elemente care încearcă să dea o explicație suplimentară performanțelor economice obținute de o serie de state dezvoltate privite în globalitatea lor. Este necesar însă să atragem atenția că aceste performanțe globale nu se răsfrâng în mod egal asupra indivizilor. Situarea unui stat pe o treaptă superioară a dezvoltării s-au chiar în vârful piramidei ei nu oferă în mod automat tuturor cetățenilor lui aceleași, condiții de viață. Dimpotrivă, și în interiorul statelor dezvoltate există mari inegalități, grave atingeri condiției umane. Și statele dezvoltate se confruntă mereu cu mari probleme pe care, chiar dispunând de un ridicat potențial economic, nu le pot soluționa : șomajul, inflația, sărăcia unor pături defavorizate ale populației, delicvența sub toate aspectele ei, poluarea etc. „Dar, în aceste zone industriale avansate — arată Edgar Morin această dezvoltare ea însăși nu produce numai „bien-aise” și bunăstare ; ea produce de asemenea, din ce în ce mai mult, „mal-aise” și proastă stare, nu numai sub formă de vătămări și de poluare, nu numai sub formă de constrângeri tehno-crono-birocratice, care apasă asupra vieții fiecăruia, ci și sub forma unei sărăcii pasihice, morale, mentale, în viața a milioane de orășeni din Occident, consacrați egoismului lor individualist, crispărilor asupra a ceea ce cuantifică și este cuantificabil, adică banii și de aici din ce în ce mai mult posedați de către bunurile materiale care le aparțin, din ce în ce mai solidari în atomizarea civilizațională, din ce în ce mai nefericiți și închiși în casa lor proprietate, toate acestea făcându-i să fie din ce în ce mai aspiranți la satisfacția personală și la fericire”*. Deci, peste tot în lumea hiperdezvoltată, ca și în cea în curs de dezvoltare există o dezvoltare a subdezvoltării inseparabilă de ea însăși. Și pentru a înțelege mai bine că dezvoltarea nu este un proces liniar, înscris definitiv pe orbita bunăstării și fericirii, privit numai prin prisma sa economică, vom continua prezentarea făcută de apreciatul autor francez : „Astfel, nu există numai o dezvoltare inegală, care, din această cauză, este o dezvoltare a inegalităților. Nu-i vorba numai de faptul că orice dezvoltare suscită ea însăși criză în societatea, în tradiția, în cultura în care se produce. Nici că dezvoltarea este în criză și produce propria sa criză. Este vorba de faptul că dezvoltarea aduce cu sine subdezvoltarea adică de faptul că progresul său comportă și aduce regres. Dezvoltarea ne apare deodată ca o realitate crizică și critică, aducând tot atâtea distrugeri cât și creații, tot atâtea regrese cât și progrese și ne dăm seama că ideea de dezvoltare, sub forma sa simplistă și euforică, economistică și tehnologică, era un mit dement al gândirii tehno-birocratice moderne încă o dată, delirul abstract se lua drept raționalitate”*

7.3. Dinamica puterii economice în perioada postbelică.

Tendința spre multipolaritate

Înaintea declanșării celui de-al doilea război mondial, geometria puterii economice în lume se prezenta sub forma câtorva centre importante, în jurul cărora gravitau în virtutea unor raporturi de natură preponderent coloniale toate celelalte teritorii ale Terrei : Anglia, care dădea deja semne de oboseală, dar care mai deținea încă cel mai întins imperiu colonial ; Franța, și ea putere colonială de prim rang, dar atinsă de o oarecare scleroză care curând avea să-i fie fatală ; Germania, Italia și Japonia, pline de vitalitate și dornice de expansiune teritorială, SUA, un colos dormitând dincolo de Ocean într-un izolaționism devenit crez al majorității poporului american și URSS, un alt colos, dar măcinat în interior de maladia stalinismului, erau actorii de bază ai vieții internaționale în curs de pregătire pentru a tranșa cu armele problemele reîmpărțirii zonelor. asupra cărora să-și extindă influența.

După război, această geometrie se simplifică, ajungându-se la modelul bipolar, SUA si URSS, în timp ce Anglia se vede nevoită să-și recunoască apusul puterii sale imperiale, iar Germania și Japonia sunt în cenușă. Cu eforturi susținute, dar și cu ajutor nu tocmai dezinteresat din partea americanilor Europa renaște treptat; reintrâd însă în economia mondială nu sub forma unor naționalisme bine delimitate, antagonice, ca înaintea războiului, ci integrată sub denumirea de C.E.E. sau Piața Comună, după intențiile înscrise în Tratatul de la Roma (1957). Japonia o urmează din aproape fără a atrage la început atenția, iar China începe să se dezmorțească, intrând în clubul nuclear și cerându-și apoi drepturile la ONU.

În iulie 1971, fostul președinte american Richard Nixon, la o întâlnire cu conducători de ziare reuniți la Kansas City, aprecia că existau deja cinci centre de putere economică mondială : Europa Occidentală, Japonia, China, URSS și Statele Unite. „Aceștia sunt cei cinci care vor determina viitorul economic și, din cauză că puterea economică va fi cheia celorlalte feluri de putere, viitorul lumii se va decide în ultima treime a acestui secol”*.

Modelul bipolar lasă treptat locul celui pentagonal, ca apoi să înceapă a se manifesta tendințe de modificare secvențială a ierarhiei în cadrul acestui pentagon, și mai ales între SUA, Japonia și C.E.E., concomitent cu apariția altor centre de putere, cu descentralizarea puterii economice mondiale.

7.4. Diminuarea ponderii SUA în economia mondială

Modificările de poziții ale statelor occidentale dezvoltate sunt analizate și prezentate în unele studii ca o evoluție determinată de legitățile ascensiunii și declinului puteri, legități verificate de istorie*

Care a fost de fapt evoluția raporturilor de putere economică după terminarea celui de-al doilea război mondial ? Apreciată prin prisma cifrelor aceasta se prezintă, până în 1970, astfel :

În 1949, SUA dețineau 80% din stocul de aur al băncilor centrale și aveau posibilitatea conferită prin Conferința de la Bretton Woods de a emite moneda de rezervă a sistemului monetar internațional. Față de 75% din stocul mondial de aur deținut în cursul anilor ’50, astăzi SUA nu mai dețin decât circa 25% din aurul lumii. Îndatorarea crescândă a Statelor Unite față de alte națiuni, nerespectarea regulilor asumate în virtutea „dreptului de senior” pe care și l-au conferit la Bretton-Woods a condus la prăbușirea sistemului. monetar internațional aur-devize, la devalorizarea dolarului și la suprimarea convertibilității aur. Cu toate acestea, importanța dolarului ca monedă de rezervă nu s-a diminuat, ponderea sa în suma rezervelor băncilor centrale din 76 de țări fiind de 70% în 1982, față de 80% în 1970. În plus, dolarul a rămas în continuare ca o importantă monedă de tranzacție : jumătate din schimburile comerciale se efectuează în dolari, datorită atât importanței pe care o are piața americană de materii prime cât și volumului ridicat al comerțului bilateral cu SUA.

Tabel nr. 6

Schimbări în raportul de forțe dintre S.U.A., C.E.E. și Japonia

%

Sursa : după Silviu Brucan, Dialectica politicii internaționale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 110.

Dacă în 1950 Statele Unite aveau un P.I.B. de 2,5 ori mai mare decât țările CEE (mai puțin Spania și Portugalia, primite în Piața Comună ultimele), în 1979 acest decalaj dispărea. Partea SUA în piața de bunuri și servicii a O.C.D.E.-ului a scăzut de asemenea de la 27% în 1950, la 17% în 1980. Exemplificarea cu cifre a declinului SUA poate continua : în ceea ce privește încetinirea creșterii productivității muncii, rata mai scăzută a economisirii de către familii, încetinirea creșterii investițiilor, reducerea ponderii comerțului american în comerțul mondial, creșterea datoriei sale publice interne, transformarea din cel mai mare creditor în cel mai mare debitor al lumii*, menținerea de-a lungul întregului deceniu ’80 a unui deficit al bugetului federal de circa 150 miliarde dolari etc.

Față de aceste fenomene, analiștii occidentali își pun întrebarea : reprezintă diminuarea ponderii pe care o dețin SUA în cadrul unor mărimi globale, mondoeconomice, un semn al declinului său actual ca putere economică ? Ni se pare îndreptățit răspunsul negativ. Ponderea de 50% pe care o dețineau SUA în totalul activității economice mondiale în primul deceniu postbelic nu putea fi decât o consecință a războiului, o situație anormală, pe care înseși SUA au căutat s-o înlăture, ajutându-și partenerii occidentali să depășească greutățile reconstrucției. Ponderea în produsul mondial brut a scăzut într-adevăr rapid între ultimii ani ai deceniului al cincilea și sfârșitul deceniului al șaptelea, de la 40–45% la 20–25%, dar ea a rămas apoi la acest nivel, situându-se în anul 1987 la circa 23%. Ponderea în cadrul volumului total al exporturilor era de 12% în 1970 și 10% în 1987. În ceea ce privește ponderea în exporturile mondiale de produse a căror fabricare implică o aplicare intensivă a tehnologiei, ea a scăzut de la 27;5% în 1965 la 22,9% în l980, dar a crescut din nou la 25,2% în 1984. În ultimii trei ani ai deceniului ’80 SUA au înregistrat cele mai mari ritmuri anuale de creștere a volumului total al exporturilor din OCDE, ceea ce demonstrează menținerea și chiar creșterea forței competiționale internaționale a economiei americane. În privința dezvoltării economice dacă între 1965 și 1980 SUA
s-au clasat pe locul al 15-lea în ierarhia a 19 state industrializate cu economie de piață, în 1980–1986 ele urcaseră pe locul a1 treilea. Între 1983 și 1987 SUA și Japonia au înregistrat aproximativ același ritm de dezvoltare. Dar în trei dintre acești ani, Statele Unite au surclasat Japonia la acest capitol, CEE fiind depășită net pe întreaga perioadă. Iarăși este adevărat că nivelul productivității industriei americane, de două ori mai ridicat decât cel japonez în 1970, este acum egal cu cel al industriei nipone. Dar nici acesta nu este un argument al declinului american, întrucât este normal ca țări cu economii comparabile sub aspectul complexității și nivelului de dezvoltare, să înregistreze o astfel de egalizare. Este necesar să subliniem faptul că, în pofida unor reculuri în cifre relative (în special ponderi), ocupând o poziție extrem de înaltă față de alte state aproape la toate categoriile de surse principale de putere națională (mărimea populației și nivelul educației, resursele naturale, dezvoltarea economică, coeziunea socială, stabilitatea politică, puterea militară, atractivitatea ideologică, alianțele diplomatice, realizările tehnologice etc), în prezent nici o țară nu poate concura cu succes cu Statele Unite pe un front multidimensional. Această afirmație este și mai mult pusă în valoare dacă doar amintim ceea ce înseamnă ,,a doua economie a SUA”, corporațiile sale multinaționale, cu filiale în străinătate, ale căror activități economice reprezintă circa 50% din cele desfășurate în interiorul granițelor naționale ale Statelor Unite.

7.5. Transformarea Europei în putere economică de prim rang

Dintre cele cinci mari concentrări ale pentagonului puterii economice și militare de azi, Comunitatea Economică Europeană este singura nereprezentată printr-un stat suveran. La aniversarea a trei decenii de la semnarea Tratatului de la Roma, ministrul de externe britanic Geofrey Howe arăta că Piața comună reprezintă o mână forte în negocierile comerciale și o voce politică puternică la masa de conferințe.

După o primă etapă de evoluție postbelică, caracterizată printr-o masivă pătrundere a capitalului nord-american, care a generat teama transformării Europei Occidentale într-o „colonie tehnologică a SUA”, începând cu anii ’60, țările vest-europene și-au concentrat eforturile pentru depășirea rivalităților dintre ele și redobândirea unui loc și rol în lume demne de istoria sa multiseculară și de valorile pe care le-a asigurat umanității.

Remodelându-și strategiile și parcurgând etapele succesive ale realizării Pieței comune, „cei șase”, apoi „cei nouă”, „cei zece”, iar azi „cei cincisprezece” au realizat în anii ’60 o creștere mai mare decât SUA, iar între 1973–1980 o creștere comparabilă. Investițiile și productivitatea muncii au înregistrat ritmuri mai mari decât în SUA. Prin măsurile luate după primul „șoc” al petrolului din 1973, țările nepetroliere comunitare și-au redus dependența energetică. Prin programele adoptate pe domenii ale activității economice CEE a cucerit poziții strategice în unele sectoare cheie cum ar fi aeronautica, echipamentele spațiale, domeniul nuclear, telecomunicații etc., cât și în sectoare tradiționale neglijate de SUA. Dispunând de un bogat potențial științific — poate chiar cel mai bogat din lume problema asigurării independenței tehnologice a Europei în domenii de importanță vitală a devenit o preocupare de prim rang. Ambiția țărilor vest-europene este să participe în comun la realizarea celei de-a „treia revoluții tehnologice”.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă proiectul „Eureka” — European Research Coordination Agency — aprobat în 1985 printr-o „Carte albă” adoptată în cadrul unei reuniuni desfășurate la Hanovra, la care participă 18 state (12 membre ale CEE și 6 membre ale AELS) în zece domenii de cercetare : optronica, materialele noi, marile ordinatoare, laserele cu energie și fasciculele de particule, inteligența artificială, micro-electronică foarte rapidă, telecomunicații, robotică, protecția mediului înconjurător și medicina. „Cartea albă”, amintită cuprindea 44 de programe de dezvoltare tehnologică și sublinia în același timp că în domeniul tehnologic CEE se află cu mult în urma SUA și Japoniei, ceea ce este de natură a pune în pericol puterea sa economică.

Astăzi Piața Comună este prima putere comercială a lumii, cea mai mare piață solvabilă, 40% din comerțul internațional se derulează aici, iar P.I.B. al țărilor comunitare depășește deja o cincime din Produsul Mondial Brut. Previziunile indică o creștere economică puternică și continuă, o evoluție dinamică, cu

Tabel nr. 7

Indicatorii performanțelor economice

(%)

Sursa : Communautés européennes, nr. 42 din noiembrie 1989.

Înfăptuirea unității germane, la 3 octombrie 1990, a proiectat pe harta centrelor de putere, în interiorul CEE, un nou protagonist : GERMANIA, care, cu aproape 80 milioane de locuitori și peste 356 mii km2, cu performanțele deținute în producția industrială, în comerțul exterior și domeniul financiar-bancar, devine, între statele lumii, a treia putere economică, după SUA și Japonia.

Proiectul „92”, de realizarea a Uniunii economice și monetare, va trebui să țină seama și de transformările radicale în curs de desfășurare în Est.

Într-o viziune integratoare, bazată pe tratativele între „cei doisprezece”, țările membre ale Asociației Economice a Liberului Schimb, structurat pe mai multe cercuri concentrice, având ca centru C.E.E., apoi A.E.L.S., cu acces la piața unică și, pe ultimul cerc, țările est-europene, care urmează să beneficieze de asistență și avantaje comerciale.

Perspectiva înfăptuirii așa — numitei „Case Comune Europene”, de natură a aduce noi modificări geometriei puterii mondiale, suscită deja o serie de întrebări. Ce va deveni o astfel de nouă Europă ? „Fortăreața Europa”, preocupată de remodelarea structurilor sale economice, instituționale și politice în cadrul continentului nou creat, prin care apoi să-și poată redefini locul în lume ? Europa, o nouă entitate economică și politică, mai integrată în economia mondială pentru a-și completa și consolida prin cooperare, liberalizare și competiție atuurile puterii amplificate la acest sfârșit de mileniu ? Care vor fi în continuare valorile fundamentale ale bătrânului continent, căruia nu puțini și nu rareori, i-au prezis declinul ?

Până la elaborarea unor răspunsuri la aceste întrebări, până la fundamentarea unor prognoze asupra viitorului Europei unite, continuă să mai existe o serie de necunoscute. Ecuația integrării statelor fostei URSS în Europa încă nu este rezolvată. Aceasta are cei mai mulți parametri și cele mai imprevizibile necunoscute. Evoluțiile oarecum neașteptate din ultima jumătate de deceniu demonstrează că barierele pot fi înlăturate, înlocuind confruntarea cu cooperarea.

8 C A P I T O L U L

INTEGRAREA EUROPEANĂ

8.1. Începuturile integrării europene

La 9 mai 1950, Robert Schumann, pe atunci Ministru de Externe al Franței, lansează planul prin care Franța și Germania urmau să pună sub administrație comună industria cărbunelui și oțelului din cele două țări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de Miniștri al Franței. Puțin înțeles de unii miniștri, acel plan era necunoscut pentru responsabilii industriei vizate și total necunoscut opiniei publice. Primit cu entuziasm de cancelarul german Adenauer, acest proiect s-a bucurat și de susținerea Italiei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului, finalizându-se prin semnarea Tratatului de la Paris din 18 aprilie 1951, prin care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

Motivată de necesități obiective Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și-a propus prin Tratatul de la Paris : să înlăture barierele tarifare și netarifare în calea circulației libere a cărbunelui, cocsului, fontei, deșeurilor metalice și oțelului ; să elaboreze și să transpună în practică un ansamblu de reguli comune și loiale de concurență; să transfere o parte din deciziile suverane pe seama instituțiilor comunitare cu rol consultativ (Adunarea Parlamentară) și de decizie (Consiliul Ministerial). După ce într-o perioadă de circa 2 ani, s-a reușit eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor din calea schimburile comerciale cu aceste produse, în 1958, țările membre au stabilit taxe vamale comune în schimburile comerciale cu țările terțe. Conducerea CECO a deținut-o inițial Înalta Autoritate, organul suprem executiv, împuternicită să stabilească nivelul prețurilor, producției și schimburilor reciproce, să impoziteze producătorii și să acorde, împrumuturi pentru investiții.

Nefiind scutită de dificultăți, de incertitudini privind prezentul și viitorul, CECO a devenit cu timpul, prima structură vest-europeană integrată la nivel supranațional, cu un impact relevant asupra gândirii, acțiunii și conduitei integriste. Nefinalizate în marea lor majoritate, proiectele și acțiunile CECO au avut totuși darul, să mobilizeze energiile în direcția negocierii și înființării altor forme de integrare* ca de exemplu, EURATOMUL-ul. Posibilitatea creării unei uniuni în domeniul nuclear a fost reliefată pentru prima dată, de Raportul Spaak prezentat și discutat în mai 1956 la Veneția. Țările membre CECO erau interesate de coordonarea politicilor nucleare, de impulsionarea cercetării științifice în acest domeniu precum și de realizarea unei piețe comune pentru materialele și echipamentele nucleare.

8.2. Uniunea europeană-zonă de integrare economică

Înființarea Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM a coincis cu formarea Comunității Economice Europene (CEE), prin semnarea de către Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg a Tratatului de la Roma, la 25 martie 1957. Obiectivul principal al Comunității Economice Europene, l-a constituit dezvoltarea armonioasă a economiei întregii Comunități, expansiunea economică echilibrată și continuă, creșterea stabilității economice, ridicarea nivelului de trai și strângerea relațiilor dintre statele membre.

Potrivit Tratatului de la Roma, CEE urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale și apoi a unei uniuni economice și monetare. În prima etapă, s-a prevăzut asigurarea liberei circulații a mărfurilor iar a doua etapă, libera circulație a capitalurilor, serviciilor, forței de muncă și adoptarea unei monede unice în interiorul comunității. Formal, Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, însă primele măsuri pentru aplicarea prevederilor acestuia au fost adoptate începând cu 1 ianuarie 1959.

Pentru a facilita crearea uniunii vamale, Tratatul de la Roma a prevăzut :

înlăturarea completă, dar treptată, a barierelor tarifare și netarifare în relațiile comerciale dintre țările membre, atât pentru produsele industriale cât și cele agricole ;

instituirea unui regim fiscal comun în țările membre și elaborarea și adoptarea unor reguli comune privind desfășurarea concurenței în cadrul comunității ;

instituirea unei politici comerciale comune față de terți, respectiv instituirea în primul rând, a unui tarif vamal comun.

În acest context, paralel cu desființarea integrală a taxelor vamale de import în relațiile comerciale dintre țările membre au fost înlăturate și marea majoritate a restricțiilor cantitative, precum și alte bariere netarifare. Totodată au fost introduse contingente tarifare comunitare (cantitățile de mărfuri exprimate fizic sau valoric, pe care țările membre ale CEE le puteau importa din afara comunității cu scutire de plata taxelor vamale de import) în conformitate cu angajamentele asumate de Comunitate în cadrul GATT. În linii mari, se poate aprecia că la 1 iulie 1968 s-a înfăptuit uniunea vamală a CEE. Cu toate acestea, nu s-a putut asigura o liberă circulație deplină a mărfurilor, întrucât au continuat să existe o serie de bariere netarifare, ca de exemplu, cele de natură administrativă și fiscală.

În vederea realizării celei de a doua etape, respectiv a uniunii economice monetare, Tratatul de la Roma a statuat :

înlăturarea restricțiilor cu privire la circulația capitalurilor și serviciilor în cadrul comunității ;

înlăturarea restricțiilor cu privire la circulația forței de muncă în cadrul comunității;

instituirea unei politici agricole comunitare, a unei politici energetice, a unei politici comune în domeniul monetar și a unor măsuri comune pentru eliminarea deficitelor balanțelor de plăți.

Pe fondul evoluției pozitive a economiilor țărilor membre a CEE, cu ocazia summitului CEE de la Haga din decembrie 1969, a fost aprobat Planul Werner, care prevedea realizarea în două etape (1971–1975, respectiv 1976–1980), a uniunii economice și monetare a CEE. Obiectivele majore ale Planului Werner vizau :

asigurarea liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, forței de muncă și capitalului în cadrul CEE ;

transferarea în sarcina instituțiilor comunitare a responsabilităților privind problemele de politică economică, comercială, financiară și monetară ;

asigurarea deplinei convertibilități a monedelor țărilor membre ale CEE ;

eliminarea marjelor de fluctuație a cursurilor valutare și introducerea unei: monede unice europene.

Criza financiară, criza energetică și a resurselor de materii prime, criza ciclică din perioada 1974–1975, au împiedicat CEE să realizeze obiectivele prevăzute în Planul Werner pentru prima etapă, care a coincis și cu aderarea Marii Britanii, a Danemarcei și Irlandei, în 1973. Printr-un raport bilanț al Comisiei Europene, Raportul Tindemans, a fost consemnat eșecul Planului Werner și necesitatea elaborării unui alt plan de creare a uniunii economice și monetare, care să țină seama de condițiile interne și internaționale. Datorită divergențelor dintre țările membre, nu s-a putut adopta un asemenea plan. În această perioadă, principala realizare a fost adoptarea la Summitul de la Paris din 1979 a acordului privind intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European, și a introducerii . unei monede de cont, numită ECU (European Currency Unit).

La începutul anilor  80, s-au multiplicat eforturile menite să determine o reformă a Comunității Economice Europene și relansarea uniunii economice și monetare. În cele din urmă, aceste eforturi s-au finalizat printr-un compromis, respectiv prin adoptarea în iulie 1985 a așa numitei Cărți Albe pentru desăvârșirea pieței unice a CEE până la finele anului 1992. În această perioadă, a continuat procesul de extindere a CEE, prin aderarea în 1981 a Greciei, iar în 1986 a Spaniei și Portugaliei. În februarie 1986, nouă țări membre au semnat documentul privind reforma CEE, denumit Actul Unic Vest-European, care a intrat în vigoare în iulie 1987. Introducând noțiunea de spațiu fără frontiere, Actul Unic Vest-European a prevăzut și realizarea altor obiective în afara pieței unice interne și anume : întărirea, coeziunii economice a statelor membre ; armonizarea politicii sociale ; coordonarea eforturilor de cercetare și dezvoltare tehnologică a țărilor membre ; cooperarea în domeniul monetar etc.

Uniunea Economică și Monetară (UEM), etapă decisivă în construcția europeană a făcut obiectul unui tratat special semnat la 10 decembrie 1991 la Masstricht, care este însoțit de Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, statutul Băncii Centrale Europene și Protocolul privind Institutul Monetar European. Acest moment important a fost precedat de o serie de reuniuni la vârf, în special de cea de la Hanovra, când Consiliul European a hotărât crearea unui comitet de specialiști condus de Jacques Delors care să analizeze oportunitatea introducerii unei monede unice europene și să propună un plan de creare a UEM. Pe baza concluziilor Raportului Delors, la reuniunea Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, statele membre ale CEE au hotărât ca UEM să se realizeze în trei etape.

In prima etapă, care a debutat la 1 iulie 1990, s-au urmărit următoarele obiective : suprimarea ultimelor bariere privind tranzacțiile monetare și mișcările de capital; întărirea coordonării politicilor economice și bugetare; întărirea cooperării între băncile centrale din statele membre. A doua fază a UEM a debutat la 1 ianuarie 1994, prin crearea Institutului Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Principalele obiective ale Institutului Monetar urmăreau : să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor ; să pregătească instrumentele și procedurile necesare aplicării politicii monetare în cea de-a treia etapă ; să supravegheze evoluția ECU-ului.

A treia etapă, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999, odată cu introducerea monedei unice euro. În legătură cu această etapă, merită subliniate două aspecte :

intrarea în această fază nu s-a făcut automat, ci pe baza îndeplinirii criteriilor de convergentă din Tratatul de la Maastricht*. Prin intermediul articolului l09, Tratatul de la Maastricht a stabilit criteriile de performanță financiară care urmau să fie îndeplinite pentru a putea introduce moneda unică europeană. Astfel, inflația din aceste țări nu trebuia să fie mai mare de 1,5 puncte procentuale față de media celor mai performante trei state comunitare în materie de inflație. Deficitul bugetar nu trebuia să fie mai mare de 3% din PIB-ul fiecărei țări, iar datoria publică a țării respective nu trebuia să fie mai mare de 60% din PIB-ul acesteia. De asemenea, ratele de schimb nu trebuiau să depășească marjele normale față de ECU, prevăzute în cadrul Sistemului Monetar European, iar rata dobânzii mai mare de 2 puncte procentuale fața de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu ;

politica monetară este de competența Băncii Centrale Europene.

Deși a fost semnat în 1991, Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea de către parlamentele statelor membre. Tratatul a adus noi modificări și completări celor trei tratate încheiate anterior (CECO–1951, CEE–1957 și EURATOM-1957), pe linia reformei începută de Actul Unic Vest-European. După intrarea în vigoare a acestui tratat, cele trei comunități au început să se numească Uniunea Europeană. Pe lângă această unice europene, cetățenia uniunii, acordarea de competente suplimentare Comunității de puteri suplimentare pentru Parlamentul European, instituirea unei politici externe și de securitate comună.

În Tratatul de la Maastricht au fost prevăzute și trei principii noi care să guverneze activitatea Uniunii Europene, respectiv principiul subsidiarității a codeciziei și solidarității. În vremurile moderne, conceptul de subsidiaritate ocupă un loc central în statele organizate în structuri federale, în baza acestuia făcându-se partajul de competențe între nivelul local (stat federal, provincie, regiune) și guvern central. Apărut inițial în proiectul de creare a Uniunii Europene propus de către Parlamentul European în 1984, cunoscut sub denumirea de Proiectul Spineli principiul subsidiarității a fost consacrat în articolul 3b din Tratatul de la Maastrricht. Astfel, conform articolul 3b, „Comunitatea acționează în limitele competențelor care-i sunt conferite și a obiectivelor prevăzute în prezentul tratat. În domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarității, decât dacă și în măsura în care obiectivele acțiuni avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare pentru statele membre, […] și pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar” Principiile codeciziei și solidarității se referă la modul de adoptare a deciziilor și a răspunderilor comune, solidare în tot ceea ce se întreprinde pe linia îndeplinirii obiectivelor prevăzute în Tratatul de la Maastricht.

Deși a marcat un pas major în direcția integrării monetare, Tratatul de la Maastricht nu a soluționat o serie de probleme importante legate de adâncirea procesului de integrare la nivelul Uniunii Europene și de extinderea spre est a acesteia. Problema unei eventuale extinderi spre Est a Uniunii Europene ; de acceptarea ca membre cu drepturi depline a fostelor țări socialiste din zonă s-a pus pentru prima dată la începutul anilor ’90, odată cu înscrierea acestor țări pe direcția reformelor economice și tranziției la economia de piață. De asemenea în această perioadă UE 12, a devenit UE 15, prin aderarea Austriei, Finlandei, și Suediei începând cu 1 ianuarie 1995.

În decembrie 1996 a avut loc la Dublin reuniunea Consiliului European care s-a soldat cu adoptarea așa-numitului Pact de stabilitate bugetară, și care se referă la sancționarea țărilor participante la moneda unică, în cazul în care deficitul bugetar al acestora ar depăși pragul stabilit de 3% din PIB. De asemenea, s-a convenit asupra calendarului tehnic de lansare a monedei unice, și asupra necesității adoptării unui nou tratat, care să modifice și să completeze Tratatul de la Maastricht

Anul 1997, a fost marcat de două evenimente foarte importante. Astfel, în primul rând, reuniunea Consiliului European din iunie 1997, s-a finalizat cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam, care prin prevederile sale, își propune să construiască o Europă mai apropiată de cetățenii săi, mai prezentă pe plan internațional și capabilă să funcționeze cu 20, 25 sau chiar 27 de membri, după aderarea țărilor asociate.

Noutățile Tratatului de la Amsterdam se referă la :

sporirea competențelor Parlamentului European în cadrul sistemului instituțional al Uniunii Europene ;

îmbunătățirea cooperării în domeniul justiției, al politicii vizelor* și azilului ;

îmbunătățirea cooperării în domeniul afacerilor externe, în special în cadrul politicii externe și de securitate comune ;

sporirea preocupărilor legate de coordonarea politicilor naționale în domeniul ocupării forței de muncă ;

consacrarea posibilității integrării diferențiate, prin adoptarea cuvântului, cheie „flexibilitate”, pentru a depăși perioadele de impas în negocierile de extindere a Uniunii Europene.

În al doilea rând, în decembrie 1997, a avut Ioc la Luxemburg reuniunea Consiliului European, la care s-a luat în discuție extinderea spre Est și Sud a Uniunii Europene. Cu această ocazie s-a subliniat faptul că extinderea este un proces global, inclusiv și evolutiv, care se va derula pe etape, potrivit ritmurilor proprii fiecărui stat candidat, în funcție de gradul său de pregătire. Consiliul European a decis ca procesul de aderare cu toate cele 10 state candidate din Europa precum și cu Cipru, să fie lansat la 30 martie 1998 printr-o reuniune a miniștrilor de externe.

La reuniunea de la Bruxelles, din 30 martie 1998, s-a decis ca anual, Comisia Europeană să examineze situația țărilor candidate pentru a vedea dacă întrunesc condițiile pentru începerea efectivă a negocierilor. În noiembrie 1998, când au fost examinate Programele naționale de aderare la UE, s-a hotărât să se înceapă efectiv negocierile de aderare cu Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia Cipru. Celelalte țări candidate la aderare printre care România, Slovacia, Bulgaria, Lituania, Letonia și Turcia, fac parte din al doilea val, și au primit acceptul de începere a negocierilor de aderare, la Summitul Consiliului European de la Helsinki, în decembrie 1999. Negoci-erile de aderare cu aceste state au fost lansate oficial în februarie 2000.

Pentru a deveni membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene, țările candidate trebuie să îndeplinească criteriile de aderare, stabilite cu ocazia Summitului Consiliului European de la Copenhaga din 1993. Criteriile de aderare au fost împărțite în trei categorii, respectiv criterii politice, economice și alte obligații pe care le implică statutul de membru al Uniunii Europene.

Criteriul politic presupune instaurarea democrației și a statului de drept, respectarea drepturilor omului și pe cele ale minorităților naționale. În ceea ce privește acest criteriu, prin intermediul Agendei 2000, Comisia Europeană a precizat că democrația și statul de drept se referă la:

garantarea pluralismului politic ;

garantarea de alegeri libere și echitabile ;

independența puterii judecătorești și constituționale ;

garantarea libertății de exprimare și a libertății cultelor.

Criteriul economic prevede existența unei economii de piață viabilă și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii Europene, respectiv :

jocul liber al forțelor pieței, care să asigure echilibrul între cerere și ofertă ;

libertatea prețurilor și schimburilor ;

absența barierelor de intrare și ieșire de pe piață ;

stabilitatea macroeconomică ;

existența unui mediu economic eficient ;

un consens larg asupra fundamentelor politicii economice.

Celelalte obligații referitoare la aderare vizează acceptarea obiectivelor uniunii economice și monetare, adoptarea acquis-ului comunitar și dezvoltarea capacității administrative și juridice de implementare a acquis-ului. În cadrul acestei obligații, pe primul loc se situează însușirea acquis-ului comunitar în ansamblul său. Acquis-ul va trebui aplicat așa cum se va prezenta la data aderării țării candidate, și nu cum se prezintă în momentul de față.

9. CA P I T O L U L

NECUNOSCUTE ÎN MECANISMELE ECONOMICE VIITOARE

9.1. Evoluția rapoartelor economice

Tabloul sumar al dinamicii puterii economice postbelice prezentat mai sus este incomplet, deoarece nu cuprinde evoluția și locul celorlalte două centre de putere ale modelului pentagonal, URSS și China, cât și ascensiunea rapidă în economia mondială a noilor țări industrializate, unele dintre ele, cum ar fi Coreea, devenite deja concurente redutabile ale Japoniei sau SUA.

China, cu o cincime din populația globului, posesoare a armei nucleare din 1949, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, al patrulea mare producător de alimente din lume, cu o pondere a produsului național brut în produsul mondial de 5,1% (în 1985), cu imense rezerve naturale, inclusiv petrol, încă insuficient valorificate, s-a înscris de la sfârșitul anilor ’70 într-un amplu proces de restructurare economică și socială. Reformele din economie și larga deschidere spre exterior, în special spre Japonia, SUA și unele state din sud-estul asiatic, au determinat o creștere accelerată a economiei, care a mers până la „supraîncălzire”. De aceea, temperarea reformelor și preocupările pentru menținerea unui echilibru intern, economic și social, au creat o serie de probleme în a doua parte a anilor ’80. Chiar dacă nu avem o imagine mai clară asupra dimensiunilor globale și structurale ale economiei chineze, este neîndoielnic faptul că, potențată de masiva infuzie de capital străin, ea se va înscrie în primul deceniu al viitorului mileniu printre marile puteri economice ale lumii, confirmând aprecierile anilor ’60 că China reprezintă o superputere prin viitorul ei.

URSS, așa cum s-a arătat și anterior, reprezintă marea necunoscută în acest moment de cotitură a istoriei umanității. Cu toată superputerea sa militară, cu tot potențialul său imens în resurse, din punct de vedere economic se află cu mult în urma triunghiului SUA — Piața Comună — Japonia. Eforturile imense făcute pentru înarmarea, susținerea economică a foștilor săi sateliți, sprijinul militar sau material acordat altor state sau mișcări din diverse colțuri ale lumii, cheltuielile enorme făcute pentru cercetarea spațială în scop de prestigiu, neglijarea sectorului civil, menținerea unei birocrații administrative sufocante și adoptarea sistemului economic hipercentralizat, etatizat și planificat au constituit factori ce au împins economia sovietică în cea mai profundă criză pe care a cunoscut-o vreodată.

Reformele structurale inițiate după 1985, amplul proces de reevaluare a istoriei, reconversiunea de la economie militară la cea civilă, promovarea trecerii la economia de piață, reconsiderarea raporturilor cu foștii săi parteneri de regim politic, deschiderea spre Vest, către Europa, spre Est, către Japonia și America, spre sud, către China, ar putea face, desigur, nu în scurt timp, ca superputerea militară să se transforme într-o superputere economică. Acest proces va depinde însă în primul rând de modul de soluționare a gravelor sale probleme interne, de natură nu numai economică, și de eficacitatea colaborării cu marile puteri tehnologice ale lumii. Cel mai mare obstacol în calea evoluției spre vârfurile puterii economice — ideologia — se pare că a început să fie demontat.

Înțelegerile survenite între SUA și URSS în domeniile limitării și reducerii cursei înarmărilor, sprijinul de care se bucură în Occident procesul reformator sovietic, renunțarea de către Moscova la doctrina „Brejnev” acordul Kremlinului pentru transformările fără precedent din Europa răsăriteană, încetarea statului postbelic al Germaniei, apropierea pozițiilor sovietice și americane în ligatura cu soluționarea unor probleme globale etc., întrețin speranța că vom asista pe viitor la o politică mondială a puterii întemeiată pe cooperare și pace. Ar fi cu adevărat semnul înțelepciunii umane, victoria binelui la un nou început de mileniu.

9.2. Subdezvoltarea economică : delimitări conceptuale

Mai mult decât despre țările dezvoltate, în ultima jumătate de secol a acestui mileniu s-a scris și s-a discutat despre cealaltă parte a lumii, numită eufemistic economii sau țări „în curs de dezvoltare”. Problematica lor a dobândit dimensiuni planetare. Ea reprezintă una din preocupările cele mai obsesive ale omenirii, datorită atât faptului că privește în mod direct aproape trei sferturi din populația Terrei, cât și implicațiilor economice, politice, morale, ecologice și de altă natură pe care le are asupra celeilalte părți a globului, în contextul interdependențelor crescânde ale evoluției economiei mondiale.

În plus, această problematică subordonează de fapt o mare parte a celorlalte aspecte cărora umanitatea trebuie să le facă față în cursul următoarelor decenii : suprapopulația mondială, foamea, creșterea economică, energia, șomajul, nevoile de investiții, deteriorarea echilibrului ecologic, însăși pacea, față de care Lumea a treia reprezintă în același timp cauză, pretext și câmp de bătălie între superputeri.

În literatura ultimelor decenii au apărut mii de articole, studii, rapoarte sau lucrări referitoare la situația țărilor în curs de dezvoltare, la cauzele acesteia, la trăsăturile și căile, politicile și perspectivele de evoluție a statelor incluse în această categorie. Am putea vorbi chiar de o autonomizare a așa-numitei „teorii a dezvoltării”, în sensul definit de W.A. Lewis, despre care am amintit. Autorii folosesc o multitudine de termeni pentru a defini acest fenomen : Lumea a treia, țări în curs de dezvoltare, țări înapoiate, țări sărace, țări subdezvoltate, Sudul sărac sau subdezvoltat etc. Uneori, în aceeași lucrare, sunt folosiți doi sau mai mulți dintre termenii de mai sus pentru a se face referiri la aceeași realitate.

9.3. „Lumea a treia”, „țări în curs de dezvoltare”, subdezvoltare

Cronologic, mai întâi a fost folosit (în 1952, de către economistul și demograful francez Alfred Sauvy) termenul de „Lume a treia” pentru a desemna ansamblul de țări care au refuzat să se implice în războiul rece dintre blocurile american și sovietic, conștientizând apoi că au anumite trăsături comune.

Economistul Mohammed Bedjaoui consideră „Lumea a treia” ca „un concept geopolitic, întemeiat pe apartenența la o arie geografică, emisfera sudică, la o perioadă istorică, colonizarea, și la o situație economică, subdetvoltarea*”. Acest concept este controversat datorită marii ambiguități a conținutului său, care se referă la o realitate atât de eterogenă, la fenomene a căror manifestare se situează pe diferite trepte de evoluție a economiilor și, mai mult, a societăților din țările care i se circumscriu. „Lumea a treia” este de fapt o noțiune comodă, maleabilă, fără virtuți științifice, care tratează țările ce fac parte din ea ca pe un reziduu, un rest ce rămâne din globul pământesc după retragerea Euro-americii, a URSS-ului, Africii de Sud, Australiei și Noii Zeelande.

Ulterior, conceptul de „Lumea a treia” a fost folosit concomitent sau alternativ cu cel de „țări în curs de dezvoltare”, având aproximativ aceeași accepție, dar cu o și mai mare ambiguitate datorată naturii semantice a termenului. (Logic, toate țările, oricât de dezvoltate ar fi, sunt în continuare în curs de dezvoltare). Identificarea țărilor considerate ca făcând parte din această categorie se poate realiza ușor folosind statisticile internaționale ale organismelor ONU. Țările în curs de dezvoltare urmează să dețină în anul 1990, conform unor analize prospective recente, circa 77% din populația lumii.

Pe neobservate însă, fără precizări necesare, țărilor în curs de dezvoltare li s-a mai adăugat un calificativ : „subdezvoltate”, iar situația acestora de „în curs de dezvoltare” a fost asimilată celei de „subdezvoltare”. De aici s-a ajuns ca și în manuale de economie subdezvoltarea să fie tratată ca stare a Lumii a treia în înțelesul văzut mai sus. Subdezvoltarea este definită de Yves Lacoste ca „un ansamblu de fenomene complexe și reciproce, care se traduc prin inegalități flagrante de bogăție și de mizerie, prin stagnarea printr-o întârziere relativă față de alte țări, prin potențialități de producție care nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o dependență economică, culturală și tehnologică”.

În definirea subdezvoltării, mai ales în literatura de inspirație marxistă, adesea acest fenomen a fost prezentat în mod tautologic și unilateral, privit doar ca efect al exploatării istorice a unor țări de către altele, în cadrul unor mecanisme economice de dependență și subordonare create de capitalism.

Un alt punct de vedere vizavi de definirea subdezvoltării pleacă de la recunoașterea faptului că aceasta este un proces evolutiv și de o mare diversitate concretă, propunând rezolvarea problemei prin menționarea caracteristicilor definitorii ale fenomenului.

Sunt și alte definiții ale subdezvoltării sau ale statelor subdezvoltate, care scot în evidență mizeria materială a locuitorilor, condițiile precare de viață, de educație, resursele de dezvoltare extrem de scăzute și folosite ineficient, structurile economice, sociale sau politice, arierate etc.

A vorbi de subdezvoltare, de țări în curs de dezvoltare sau de „Lumea a treia” la modul general, fără a scoate în evidență marea diversitate a componentelor acestei realități, înseamnă a te folosi de o construcție teoretică abstractă, de un slogan nivelator și polemic pentru a arunca o majoritate a umanității în tenebrele statisticii. „Într-o epocă în care înșiși economiștii recuză o comunitate de destin identic tuturor țărilor în curs de avansare și încearcă să-și diversifice abordările lor, în care mișcarea nealiniaților se confundă în incoerență și divizare, folosirea mașinală a cuvântului « Tiers-Monde»
[« Lumea a treia »] trădează o lenevie intelectuală fără precedent”.

9.4. Țările în curs de dezvoltare – o realitate multiformă

Subdezvoltarea, ca noțiune apărută o dată cu decolonizarea, desemna, așa cum s-a arătat, un fenomen de mare întindere, care cuprindea peste o sută de țări și teritorii. Acest fenomen nu mai poate fi însă analizat în mod global, ca o entitate unitară. Condițiile de care dispune fiecare țară, evoluția specifică a fiecăreia în cele peste patru decenii postbelice sau în perioada post-colonială i-au imprimat o mare eterogenitate, impunându-se astfel o tratare diferențiată a lumii a treia. Nu pot fi supuse aceleiași analize economiile naționale aflate într-un proces rapid de industrializare și modernizare, larg deschise comerțului internațional, care asigură populației un standard de viață comparabil deja cu cel din țările dezvoltate, împreună cu economiile din statele care nu-și pot încă asigura autosatisfacerea nevoilor fundamentale, în care milioane de oameni continuă să fie amenințați de moarte prin înfometare. Nu pot fi incluse în aceeași categorie țări bogate în resurse naturale cu cele lipsite de aceste elemente esențiale necesare demarării dezvoltării și angrenării în circuitul economic mondial. Nu pot fi puse alături țări în curs de dezvoltare continente, cum ar fi China sau India, și țări liliputane lipsite pe deasupra de resurse. Cum nu pot finalizate împreună nici țările care au avut la dispoziție pentru dezvoltare independență aproape două secole, emancipându-se din punct de vedere cultural, cu state relativ recent decolonizate, aflate în curs de căutare a propriei identități.

Încercând depășirea tratării simpliste, unilaterale și nivelatoare a fenomenului subdezvoltării, considerăm că țările așa-numite „în curs de dezvoltare” pot fi grupate în mai multe categorii distincte, calificativul de „subdezvoltare” ne mai fiind de fapt propriu multora dintre ele.

Diferențierea lor se poate realiza după mai multe criterii, al căror conținut este încă pus sub semnul întrebării.

Astfel, mult timp, țările în curs de dezvoltare au fost diferențiate, mai ales în statisticile Băncii Mondiale, în funcție de macro-indicatorul clasic „produs național brut”, considerându-se că țările subdezvoltate ar fi cele în care venitul național pe locuitor era inferior pragului de 1000 de dolari. În continuare, erau identificate mai multe subgrupe — inferioară, intermediară, superioară — aflate între anumite limite ale acestui indicator. Folosirea unui astfel de criteriu de grupare este discutabilă din cel puțin două motive : mai întâi fiindcă o cifră calculată pe locuitor are inconvenientul tuturor mediilor, neținându-se seama de evantaiul veniturilor în cadrul unei aceleiași țări, ceea ce conduce la înglobarea, într-un ansamblu unic, a țărilor în care venitul scăzut este aproape egal repartizat, cu țări în care câteva foarte mari averi coexistă cu mizeria celei mai mari părți a populației ; în al doilea rând, o asemenea grupare nu ține seama de diversitatea situațiilor țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Operându-se cu criterii geografice, în statistica internațională țările în curs de dezvoltare apar grupate în :

– țări din Africa (11,57% din populația mondială anticipată pentru 1990) ;

– țări din Sudul și Estul Asiei (53% din populația mondială) ;

– țări din Asia occidentală (2,47% din populația mondială) ;

– țări din zona mediteraneană (Cipru, Malta, Turcia și Iugoslavia, reprezentând 1,52% din populația mondială) ;

– țări din emisfera occidentală (America centrală și America latină, a căror populație reprezintă 8,44% din cea mondială).

Directorul Băncii Mondiale, W.A. Clausen, folosind criterii care îmbină aspecte legate de resurse naturale cu cele vizând situația balanțelor de plăți externe și nivelul industrializării, propune să se distingă, alături de patru zone economice dezvoltate, alte patru aflate în curs de dezvoltare :

– țările exportatoare de petrol cu excedent de capitaluri din Orientul Apropiat ;

– douăzeci de țări în curs de industrializare, în care include însă și Africa de sud sau Israelul (care apar în alte surse bibliografice ca țări dezvoltate), alături de Brazilia, Argentina, Columbia, Coreea de Sud, Filipine, Hong-Kong, Taiwan etc. ;

– țările foarte populate din Asia (China, India, Indonezia, Bangladesh, Pakistan) ;

– țările sărace din Africa sudsahariană.

Propunându-și să ia în considerare situația economică a țărilor în curs de dezvoltare, P. Moussa distinge trei subgrupe :

– „Națiunile opulente”, în care include țările dotate în petrol (Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Arabia Saudită, Venezuela etc.) ;

– „Națiunile emergente”, cuprinzând țările bine plasate pentru activități comerciale și turistice (Hong-Kong, Singapore, Liban etc) sau apropiate de pragul demarajului (Brazilia, Mexic, Iran, Algeria, China etc) ;

– „Națiunile proletare”, reprezentând aproape cealaltă jumătate, a lumii în curs de dezvoltare, din care fac parte zona saheliană a Africii și subcontinentului indian. Doar acestea din urmă dețineau caracteristicile proprii subdezvoltării : mizeria celor mai mulți, starea de analfabetism, demografie galopantă, populație agricolă foarte importantă și infrastructuri extrem de mediocre.

Pe linia diversificării tipologiei țărilor în curs de dezvoltare, Ch. Stoffaes propune să se facă distincție între următoarele cinci subgrupe diferite :

– țările petroliere, care dispun de resurse financiare considerabile, folosite prioritar pentru propriile nevoi de dezvoltare ;

– marile țări în curs de „demaraj” (Brazilia, Mexic, Indonezia etc) ;

– micile țări supraindustrializate, „veritabile ateliere ale lumii occidentale” având o strategie în întregime fondată pe exporturi (cei patru „tigri”) sud-est asiatici : Hong-Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan ;

– țările sărace și fără perspectivă de dezvoltare asigurate pe termen scurt (sahelul african) ;

– unele țări din Est, care prezentau caracteristici politice particulare.

Subliniindu-se eterogenitatea noțiunii de subdezvoltare, în prezent se sugerează a se face distincție între trei mari grupe de țări :

– noile țări industrializate ;

– țările exportatoare de petrol ;

– țările cele mai puțin avansate.

Nici aceste grupe însă nu sunt omogene. Prima cuprinde țări continente (ca Brazilia) alături de orașe — state (ca Hong-Kong sau Singapore) sau țări fără resurse naturale (ca Taiwan) alături de state bogate din acest punct de vedere (ca Argentina). Trăsăturile lor comune țin mai ales de ratele de creștere anuală obținute printr-un avânt al exporturilor și întemeiate pe o importantă dezvoltare a investițiilor.

Din cea de-a doua grupă fac parte țări foarte mari (Algeria — 2.000.000 km2), dar și țări mai mici de 100.000 km2 (Emiratele Arabe Unite, de exemplu) sau state cu peste 150 milioane de locuitori, dar și de 200.000 locuitori (Quatar), sau cu venituri anuale pe locuitor de peste 20.000 dolari /Emiratele Arabe Unite(, dar și cu mai puțin de 500 de dolari (Indonezia).

Într-o situație asemănătoare se găsește și grupa a treia.

Toate acestea demonstrează că Lumea a treia, sau țările în curs de dezvoltare constituie o realitate multiformă, imposibil a fi adusă la un numitor comun și deci dificil a fi tratată într-o manieră omogenă, ca ansamblu.

9.5. Subdezvoltarea – realitate a unui sistem distinct în interiorul „țărilor în curs de dezvoltare”

A identifica „subdezvoltarea” cu cele „trei sferturi din lume” —  cum delimita Maurice Guernier „Lumea a treia” în titlul cărții sale* — înseamnă a nu ține seama nu numai de marea eterogenitate a acestei realități multiforme, ci și de un întreg și complex proces istoric de evoluție a popoarelor „în curs de dezvoltare”, mai ales pe parcursul ultimelor două decenii.

În perioada postbelică, aceste țări au cunoscut o evoluție contradictorie, sub impactul a numeroși factori, ale căror acțiune, influență și consecințe au fost foarte diferite de la regiune și chiar de la stat, de la o etapă la alta. Ca urmare, ar suna ilar astăzi să spunem despre Hong-Kong, Taiwan, Coreea de Sud, Singapore, Kuweit, Arabia Saudită sau chiar Brazilia, Argentina, Venezuela, Mexic, Chile etc. că sunt state subdezvoltate și, în consecință, ar intra în aceeași mare grupă cu Mali, Ciad, Etiopia, Bangladesh, ca să nu enumerăm decât câteva. Însăși India, subcontinentul contrastelor celor mai izbitoare, îmbinând la fiecare pas sărăcia de masă cu opulența cea mai sfidătoare, tehnicile arhaice cu tehnologia atomului, cu greu poate fi încadrată în șabloanele termenilor folosiți pentru indicarea nivelului de dezvoltare. Într-o situație asemănătoare se află și China, pe care statisticile internaționale o evidențiază adesea separat, ca o identitate distinctă în cadrul țărilor în curs de dezvoltare.

Pe planul clasificărilor oficiale, ideea de a distinge în rândul țărilor în curs de dezvoltare niște „țări cel mai puțin avansate” a fost generată de dorința țărilor industrializate de a nu extinde la ansamblul Lumii a treia sistemul preferințelor comerciale instituit prin înființarea U.N.C.T.A.D.-ului și adoptarea părții a IV-a a G.A.T.T.-ului, în 1964. Ca urmare, inițial, țările în curs de dezvoltare au respins o asemenea inițiativă, afirmând unitatea și coerența lor. Abia ulterior, la propunerea țărilor latino-americane convinse de reputatul lor economist Raul Prebish, s-a adoptat o recomandare generală vizând identificarea „țărilor cel mai puțin avansate”, obiectiv realizat abia în 1971 de către Comitetul de Planificare al Dezvoltării din cadrul Consiliului Economic și Social al ONU (ECOSOC), care a propus o listă de 25 de țări, aprobată de Adunarea Generală a ONU la 18 noiembrie 1971. Trei criterii principale au fost avute în vedere la întocmirea acestei liste :

– P.I.B. pe locuitor de cel mult 100 de dolari ;

– ponderea industriilor manufacturiere în P.I.B. de cel mult 10% ;

– cota de alfabetizare a populației în vârstă de peste 15 ani de cel mult 20%.

Conferința ONU pentru comerț și dezvoltare (UNCTAD) a reținut 8 criterii de identificare a țărilor cel mai puțin dezvoltate, alăturând la primele trei de mai sus și : consumul de energie electrică pe un locuitor ; rata de școlarizare la nivelul primar și secundar ; numărul de medici la 100.000 de locuitori ; ponderea produselor manufacturate în exportul total ; exportul de produse manufacturate pe locuitor, volumul exportului total pe locuitor.

O definiție de compromis reținută de ONU în 1980, după dificile negocieri în care aspectele politice au avut un loc important, considera că „țările cel mai puțin avansate” erau statele cele mai sărace, cele mai slabe din punct de vedere economic și ale căror probleme structurale sunt cele mai grave.

Pe parcursul timpului, până în 1986, pe baza folosirii și altor criterii (de exemplu cele luate în plus în considerare de către Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare — O.E.C.D. — cum ar fi numărul de studenți la 100.000 locuitori, durata medie a vieții populației, numărul de calorii și cantitatea de proteine consumate pe zi de un locuitor, mortalitatea infantilă, ponderea populației active ocupate în agricultură), numărul țărilor din categoria celor mai puțin dezvoltate a ajuns la 40, dintre care 27 sunt africane, 10 din Asia și Oceania, două din Orientul Mijlociu și una din America Latină. Această cea mai defavorizată parte a lumii însumează o populație de peste 300 milioane de locuitori, ceea ce reprezintă circa 13% din populația țărilor în curs de dezvoltare, în timp ce produsul lor intern brut este estimat, la nivelul anului 1978, la circa 47 miliarde dolari, ceea ce reprezenta în jur de 1% din P.I.B. al SUA.

O dată întocmită această listă, nu înseamnă că nu ar mai exista și alte state care fac parte din categoria „țărilor cel mai puțin dezvoltate” ale lumii. Utilizând aceleași criterii, ar mai putea fi adăugate pe lista aprobată de Adunarea Generală a ONU și alte țări, cum ar fi Kenya, Birmania, Kampuchia și Madagascar sau o serie de state insulare din Oceania.

Oricât de arbitrară am mai putea considera identificarea acestei categorii de țări în curs de dezvoltare, oricât de relativă ar putea părea linia de demarcație dintre această periferie a dezvoltării economice mondiale și restul țărilor în curs de dezvoltare, este evident totuși că la acest grup, al țărilor cel mai puțin avansate, se localizează în mod special realitatea dramatică a subdezvoltării. Pornind de la conținutul semantic al conceptului, apreciem că subdezvoltarea reprezintă astăzi starea economică socială și politică a țărilor care, lipsite în cea mai mare parte de resursele vitale, materiale, financiare și tehnice de dezvoltare, cu structuri economice, sociale și organizaționale anacronice, nu pot asigura minimul vital pentru existența populațiilor lor, având de aceea nevoie de o atenție specială din partea comunității internaționale în ansamblul ei.

Ele constituie de fapt adevărate centuri ale sărăciei, care traversează Africa și Asia, având un punct (Haiti) și în America latină. Făcând o astfel de delimitare spațială și pornind de la adevărul că aria de desfășurare a unui fenomen nu poate fi restrâns sau extins prin simple afirmații, considerăm că subdezvoltarea cuprinde, în afara „țărilor cel mai puțin dezvoltate” amintite mai sus, și importante teritorii ale altor state, cu indicatori agregați ai nivelului de dezvoltare mai avansați, dar având încă zeci de milioane de locuitori care trăiesc pe treapta cea mai de jos a sărăciei.

Teoriei economice îi revine în acest context o sarcină de mare răspundere, de a-și focaliza câmpul de analiză asupra problematicii cu care se confruntă țările subdezvoltate, pentru a identifica trăsăturile comune și specifice ale fiecăreia, factorii care au generat și întrețin subdezvoltarea, căile și perspectivele depășirii ei. Consecințele subdezvoltării nu se limitează numai la aceste cele mai defavorizate state ale lumii, ci au implicații radiante sub diferite forme asupra întregii umanități, constituind un adevărat cancer al ei la cumpăna dintre milenii.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Trăim într-un mediu economic în care eficiența activităților micro sunt condiționate de macroeconomie, de aceea, nu se poate face abstracție la nici un nivel, de la individ la continent, de mecanismul impus de agregatele pieței, de importanța susținerii de către guverne a strategiilor globale de creștere.

România traversează în prezent o perioadă de schimbări structurale, care trebuiesc integrate într-o concepție de echilibrare dinamică ce are ca obiectiv central politica securității resurselor umane. Deși scopul imediat nu este întotdeauna declarat ca fiind acesta, totuși toate obiectivele politice sunt corelate cu creșterea gradului de ocupare a mâinii de lucru. Prin urmare, ajustarea condițiilor de echilibru trebuie făcută prin mijloacele potrivite cu actualele condiții economice : creșterea șomajului și inflației, distrugerea și apariția de noi fluxuri interne și externe, restrângerea ocupării industriale și terțializarea sporită a angajărilor ș.a.

Aceste mijloace nu pot fi altele decât cele care adaptează oferta globală la nevoia de fixare a noului echilibru de pe piață. Cu alte cuvinte nu numai oferta de bunuri nu este suficientă, cantitativ și calitativ, dar nici oferta de monedă și de muncă nu corespunde tendinței de stabilire a macroechilibrului la un nivel superior.

Economia actuală a țării este o economie a ofertei, ale cărei dezechilibre trebuiesc remediate prin mijloacele specifice acesteia, sensibilizând pârghiile neutilizate, sau insuficient folosite până acum: fiscalitatea, controlul prețurilor și veniturilor, masa monetară, rata dobânzii, încurajarea investițiilor particulare, tarife vamale diferențiate, scheme de import export ș.a.

Deplina ocupare rămâne legată de producție, de o strategie de echilibrare și creștere, iar politicile parțiale trebuiesc focalizate spre revigorarea ofertei. Numai astfel se va putea obține stoparea inflației, șomajului, emigrării, creșterea productivității industriale, protejarea interesului național.

Recunoscând meritele keynesismului — ca teorie de bază a economiei acestui secol, suntem de părere că politicile dirijiste axate pe instrumentarea cererii agregate nu mai răspund eficient la problemele puse de echilibrarea dinamică a piețelor în perioada actuală, ele trebuind înlocuite de un management macroeconomic al ofertei agregate pe fondul extinderii N.A.T.O. — ca garant al stabilității și păcii.

Anii 1990 au adus în România, ca și în estul european, nevoia unei revoluții în gândire economică și politică : piața internă și marea piață europeană vor funcționa în mod optim numai redând ofertei globale locul ei de echilibrare a creșterii.

Piața continentală, care va cuprinde toate țările democratice, va fi o piață în care fiecare guvern va trebui să consolideze competitivitatea propriei economii prin măsuri de susținere a ofertei agregate.

Având în vedere modelul american, o criză economică naște și o criză a statului, iar încercările de a crea un stat fiscal fără o bază ascendentă de producție sunt un naufragiu macroeconomic. Se poate spune că nu piața a generat structura statală, ci dimpotrivă, statele moderne au purces la dezvoltarea economic concurențial, grefat pe interacțiunea cererii cu oferta. De aceea nu este numai civism sau patriotism, dar este o funcție principală a statului contemporan aceea de a crea o piață cât mai largă ca mijloc de progres general, cu cât mai mulți proprietari participanți la tranzacții.

Observăm că sistemul economic american este cel mai dezvoltat pe baza unui sistem politic democratic, iar restul statelor, chiar cele ieșite de sub influența centralismului (ex. China, România) vor fi nevoite să preia principiile și metodele aplicate în sistemul economic american, evitându-se însă pe cât posibil erorile apărute în timpul crizelor de diverse tipuri (șomajul, inflația, poluarea).

Se poate observa o creștere a indicatorilor economici odată cu dezvoltarea sistemelor politice democratice (pluraliste) și cu liberalizarea la scară largă a schimburilor economice, ceea ce adus la creșterea calității produselor, la diversificarea acestora și la scăderea prețurilor, precum și la creșterea consumului pe cap de locuitor și creșterea concurenței pe plan mondial, punându-se accentul pe valorificarea resurselor specifice fiecărei economii naționale în parte.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Badrus G., Economiile naționale, Editura Politică, București, 1988, p. 39.

Barou, Y., Keizer, Bernard, Les grandes économies, Seuil, Paris, 1984.

Dobrotă, N., Economie politică, Editura Eficient, București, 1993, p. 10–21.

Dobrotă, N., Reproducția capitalistă contemporană, Editura Politică, București, 1981, p. 17–30.

Guernier, M., Tiers Monde : trois quarts du Monde. Rapport au Club de Rome, Dunod, Paris, 1980.

Kennedy, P., Ascensiunea și declinul marilor puteri, (IV), în revista Lumea, nr. 43/20 oct. 1988, p. 22.

Keynes, J. M., Teoria generală a mâinii de lucru, a dobânzii și banilor, Editura Științifică, București, 1970, p. 384–385.

Kotkin, J., Cristalizarea unei „națiuni mondiale”, preluat în „Sinteza”, nr. 82/1990, p. 48.

Lipson, E. Planned Economy or Free Enterprize, London.-Adam Charles, Black Publishing House, 1946, p. 27.

Morin, E., Pour sortir du vingtième siècle, Editions Fernand Natham, Paris, 1981, p. 334–335.

Nechita V., Integrarea europeană,Editura Deșteptarea, Bacău, p. 64–65.

Parker, R. H., Understading Company Financial Statements, Penguin Books fourth edition, 1994, p. 70–102.

Rotariu, I. ; Nițu Antonie, Renato ; Șoșdean, C. ; Schipor B., „Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare”, Editura Mirton, Timișoara, 2001, p. 39.

Sârbovan, M., „Economie II”, Editura Semne, București, 2000, p. 51–56.

Sârbovan, M., Mecanismul actual al economiei de piață în România. Politici economice. Editura Augusta, 1999.

Servan, Schreiber, J.J, Sfidarea mondială, Editura Politică, București, 1982,
p. 213.

Silași G., Integrarea monetară europeană între teorie și politică, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998, p. 7–8.

Smith, A., Avuția națiunilor. O cercetare asupra naturii și cauzelor ei, Editura Academiei Române, București, 1962, p. 24.

Todosia, M., Doctrine economice contemporane, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985, p. 86.

*

* *

***„Adevărul”, din 20.01.1990, p. 6.

***Database of annual and monthly statistics, BCE Online http://www. Bcmag.com.

***Guvernarea americană, prezentare generală editată de Ambasada SUA, 1999,

p. 3–14.

***http://www. infoeuropa. ro.

***Revista China Populară, Buletin al Ambasadei R. P. Chineze în România, 1999.

***Revista Japonia azi – Buletin al Ambasadei Japoniei la București.

***Tratat de economie contemporană, Volumul 2, cartea I, Editura Politică,

București, 1987, p. 24.