Sisteme de Securitate Internationale
=== 1a77745a9d2c0f7de26272c5e82e79f114a7a98b_660484_1 ===
Introducere
Dreptul la pace este deopotrivă un drept fundamental al omului și un drept primordial al popoarelor, al națiunilor, garantarea lui constituind o precondiție pentru dezvoltarea relațiilor pașnice dintre state. Istoria contemporană a colaborării dintre state în domeniul social-umanitar pentru promovarea condiției umane evidențiază în mod pregnant legătura indisolubilă dintre drepturile și libertățile fundamentale ale omului și ale statelor și menținerea păcii și securității internaționale. Pentru ca drepturile omului să poată fi pe deplin garantate și respectate este necesar un climat de pace și securitate. Putem enumera aici, spre exemplu, drepturile pentru cetățenii sârbi, croați, musulmani din Bosnia – Herțegovina, sau pentru somalezi, rwandezi, angolezi, ceceni ș.A. care trăiesc în zonele de conflict armat.
Dreptul la pace a fost instituționalizat mai întâi ca un drept fundamental al statelor și apoi acțiunea sa a fost extinsă și la indivizi. Astfel, cinci dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional – al respectări suveranității și independenței naționale, al neamestecului în treburile interne, nefolosirii forței și amenințării cu forța, reglementării pașnice a diferendelor dintre state și a cooperării în conformitate cu Carta ONU – sunt destinate să dea expresie unei noi instituții politico-diplomatice – dreptul statelor de pace, la viață liberă și independentă.
Preocupări pentru instituționalizarea acestui drept există încă din perioada Societății Națiunilor, însă acestea nu erau fundate pe o concepție științifică unitară, iar stadiul de dezvoltare al dreptului internațional nu permitea o asemenea abordare. Pornind de la realitățile vieții internaționale, cu gravele pericole care planează asupra omenirii datorită acumulării de uriașe stocuri de arme de distrugere în masă, de la cerințele obiective ale așezării pe baze trainice a relațiilor dintre state, de la necesitățile vitale ale popoarelor și indivizilor de a se consacra progresului lor economic și social, comunitatea internațională a consacrat un asemenea drept, determinându-i conținutul și funcțiile.
Dacă dreptul la pace și securitate, ca drept fundamental al statelor și-a găsit precumpănitor expresia în principiile fundamentale ale dreptului internațional, legătura intrinsecă dintre drepturile omului și pacea și securitatea internațională rezultă atât din dispozițiile Cartei ONU și ale actelor constitutive ale unor organizații interguvernamentale cât și dintr-o serie de documente elaborate în acest scop de forurile respective.
așadar, dreptul la pace își găsește tot mai mult locul în documentele internaționale. Încă din preambulul Cartei, Organizația Națiunilor Unite își propunea să salvgardeze generațiile viitoare de flagelul războiului: “Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului, care, în cursul unei vieți de om a provocat de două ori omenirii suferințe nespuse, să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici”.
De altfel, Carta onu conține dispoziții referitoare la raporturile dintre drepturile omului și pace și în alte cinci articole ale sale – art. 1, 24, 34, 39 și 41. Adunarea Generală a ONU a adoptat la 12 noiembrie 1984, prin Rezoluția 39/11, „Declarația asupra dreptului popoarelor la pace”, prin care proclama solemn că toate popoarele de pe Pământ au un drept sacru la pace și declara că respectarea dreptului la pace al popoarelor și promovarea înfăptuirii acestui drept constituie o obligație fundamentală pentru orice stat.
De asemenea, în punctul 3 al declarației se subliniază că pentru asigurarea dreptului popoarelor la pace este indispensabil ca politica statelor să urmărească eliminarea amenințărilor cu războiul, îndeosebi cu războiul nuclear, abandonarea recurgerii la forță în relațiile internaționale și reglementarea pașnică a diferendelor internaționale.
Totodată, se lansează apel către toate statele și toate organizațiile internaționale ca acestea să contribuie, prin toate mijloacele, la asigurarea exercitării dreptului popoarelor la pace, adoptând măsuri corespunzătoare atât pe plan național cât și internațional.
Transpunerea în viață a acestor obiective impune ipso facto excluderea definitivă și pentru totdeauna a războiului din viața internațională pornindu-se de la ilegalizarea forței și amenințarea cu forța, care constituie principalul pericol la adresa păcii.
În cadrul relațiilor internaționale, cel mai important loc îl ocupă statele și organizațiile internaționale interguvernamentale, însă ele influențează diferit raporturile internaționale. Statele sunt entitățile politice dominante ce au interese fie convergente fie divergente, ele pot accepta sau refuza ca diferendul dintre ele să fie solutionat prin intermediul unei organizații internaționale.
De asemenea pot accepta deciziile sau revendicările organizației internaționale sau pot refuza cooperarea pentru punerea lor in aplicare, însă în limitele prevăzute de actul constitutiv al acesteia, motiv pentru care se evidențiază trăsătura dominantă a statelor.
In cazul în care este necesară constrângerea unui stat, aceasta se realizează și prin acțiunea altor state. Organizațiile internaționale nu au la îndemână mijloace independente pentru aplicarea măsurilor coercitive, iar în cazul in care actul constitutiv al Organizatiei Internaționale permite aplicarea unor astfel de măsuri,acestea acționează cu prudență.
Deși statele sunt entitățile dominante, Organizațiile Internaționale create prin voința statelor prezintă o importanță deosebită. Principala funcție a Organizațiilor Internaționale este furnizarea mijloacelor de cooperare între state, în domeniile în care există puncte de interes comun, sau în domeniile în care cooperarea asigură avantaje pentru toate statele sau pentru majoritatea dintre ele.
având în vedere faptul că în lumea contemporană statele trebuie să coopereze în foarte multe domenii, a căror număr crește pe zi ce trece, trebuie să-și adapteze interesele și să recurgă la compromisuri pentru a se ajunge la atingerea unor scopuri comune, trebuie să rezolve problemele care prin implicațiile pe care le au depășesc granițele, este firesc să apară diverse forme de cooperare între ele, dintre care cele mai eficiente s-au dovedit a fi organizațiile internationale de tip interguvernamental.
Principiul care guvernează Organizațiile Internaționale Interguvernamentale este cel al cooperării voluntare, are efectul unui liant între state, sunt un catalizator al acomodării intereselor naționale divergente ale acestora.
Organizațiile Internaționale sunt instituții de identificare și implementare a acțiunilor ce servesc întregii comunități internaționale.
Capitolul 1
Organisme și structuri de securitate la nivel global
Organizația Națiunilor Unite
Organizația Națiunilor Unite și actul său fundamental, Carta O.N.U. reprezintă produsul unei perioade specifice în evoluția relațiilor internaționale și totodată un proces care conduce dinamica lumii contemporane către o ordine internațională mai dreaptă și mai bună. Așadar, această organizație apare ca și o continuare dar la un nivel superior, a eforturilor începute după Cel de-al Doilea Război Mondial de a se asigura forța dreptului în fața dreptului forței.
Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională înființată la 24 octombrie 1945, fiind cea de-a doua organizație universală internațională înființată în secolul 20. Predecesoarea acesteia, Liga Națiunilor, care a fost creată prin Tratatul de la Versailles în 1919 și desființată în 1946. Cu sediul central în New York City, ONU are, de asemenea, birouri la Geneva, Viena, și în alte orașe, iar limbile sale oficiale sunt araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.
Într-o oarecare măsură putem afirma faptul că, ONU, este o continuare a ceea ce a însemnat Liga Națiunilor, deoarece, în scop general, structura, funcțiile, multe dintre organismele principale ale ONU și agențiile conexe au fost adoptate de la structurile similare stabilite în cadrul Ligii Națiunilor. Cu toate acestea, în unele privințe ONU s-a constituit ca o organizație foarte diferită, în special dacă luăm în considerare obiectivul său principal, acela de menținere a păcii și securității internaționale, precum și angajamentul său pentru dezvoltarea economică și socială.
Modificările care au avut loc în sfera relațiilor internaționale au condus treptat și la modificări în ceea ce privește responsabilitățile ONU și procesul decizional al acestei organizații. Tensiunile Războiului Rece, mai exact cele dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, au afectat profund funcțiile de securitate ale ONU în primii 45 de ani. Vasta decolonizare în africa, asia, și Orientul Mijlociu după Cel De-al Doilea Război Mondial, a crescut volumul și natura problemelor politice, economice, și sociale cu care se confrunta organizația. Sfârșitul Războiului Rece, în 1991 face din nou apel la ONU, iar pe fondul unui climat geopolitic din ce în ce mai volatil, au apărut noi provocări în ceea ce privește soluționarea conflictelor și asistența umanitară. La începutul secolului 21, ONU prin programele sale și agențiile affiliate, a luptat pentru a aborda crizele umanitare și războaiele civile, fluxurile de refugiați fără precedent, devastările cauzate de răspândirea SIDa, problemele financiare mondiale, terorismul internațional, precum și inegalitățile existente între popoarele cele mai bogate și cele sărace.
În ciuda problemelor întâmpinate de către Liga Națiunilor în asigurarea păcii și securității internaționale, înainte de cel De-al Doilea Război Mondial, marile puteri aliate au convenit în timpul războiului pentru a stabili o nouă organizație globală pentru a ajuta la gestionarea evenimentelor de pe șcena internațională. Astfel în august, 1941 președintele american Franklin D. Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill au semnat Carta Atlanticului. Națiunilor Unite a fost numele inițial folosit pentru a desemna țările aliate împotriva Germaniei, Italiei, si Japonia.
Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, au preluat conducerea înființării noii organizații, a stabilirii modului de luare a deciziilor, structura și funcțiile acesteia. Inițial, cei "Trei Mari", reprezentați prin liderii statelor lor respectiv Roosevelt, Churchill, și premierul sovietic Iosif Stalin, au întâmpinat dezacorduri privind problemele care au prefigurat Războiul Rece. Au existat, de asemenea neînțelegeri și asupra sistemului de vot care urma să fie adoptat în Consiliul de Securitate, o problemă care a devenit cunoscută ca și “ problema veto”.
Primul pas important spre formarea Națiunilor Unite s-a făcut în perioada 21 august – 7 Octombrie 1944, urmare a unei reuniuni a experților diplomați din cele trei mari puteri la care, s-a adăugat și China, (un grup desemnat de multe ori "Cei Patru"), reuniune care a avut loc la Dumbarton Oaks, un imobil în Washington, DC. Cu toate că toate cele patru țări au convenit cu privire la scopul general, structura, și funcțiile noii organizații mondiale, dezacordurile privind membershipul și dreptul de veto au continuat să existe. În februarie 1945, Roosevelt, Churchill, și Stalin în cadrul Conferinței de la Yalta, cei trei au pus bazele necesare delimitării dispozițiilor Chartei în ceea ce privește autoritatea Consiliului de Securitate.
acordul realizat la Dumbarton Oaks, împreună cu modificările din cadrul Conferinței de la Yalta, au stat la baza negocierilor de la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională (UNCIO), care a avut loc la San Francisco, pe 25 aprilie 1945, și a avut ca finalitate adoptarea textului Chartei Națiunilor Unite. La conferința de la San Francisco au participat reprezentanți ai 50 de țări din toate zonele geografice ale lumii: 9 din Europa, 21 din america, 7 din Orientul Mijlociu, 2 din asia de Est, și 3 din africa, precum și câte 1 din Republica Sovietică Socialistă Ucraina și Republica Sovietică Socialistă Belarusă (în plus față de Uniunea Sovietică în sine) și 5 țări din Commonwealth. Carta O.N.U. A fost adoptată în unanimitate, semnată la 26 iunie și promulgată pe 24 octombrie 1945.
Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională cu vocație universală, atât în ceea ce privește aria sa de interes, cât și componența. Aceasta a fost creată cu scopul de a menține pacea și securitatea internațională, să dezvolte relații prietenești între națiuni, să realizeze cooperarea între state în vederea rezolvării anumitor neînțelegeri internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar.
ONU nu este o organizație supranațională, funcționând, așa cum este precizat în articolul 1 al Carthei, ca “un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune”. Așadar, O.N.U., dintre toate organizațiile care au existat vreodată, se apropie cel mai mult de un guvern mondial deși nu este așa ceva. O.N.U. este o organizație de state suverane și funcționează prin cele șase organisme principale ale sale: adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul toate cu organismele lor subsidiare. Membrii sunt state suverane, ONU neavând împuternicirea acestora astfel încât să poată să-și impună voința pe teritoriile statelor. Excepție se face doar în cazul statelor a căror guvern a acordat Organizației Națiunilor Unite această împuternicire. Astfel, deși ONU întărește ordinea mondială, organizarea se consfințește realității anarhiei internaționale și refuzul statelor de a-și ceda suveranitatea. Respectând aceste limite, scopul de bază ONU este de a asigura o structură instituțională globală prin care statele pot câteodată să-și rezolve conflictele, punându-se mai puțin accentual pe utilizarea forței.
Organizația Națiunilor Unite a fost înființată, prin aderarea a 51 de țări care se angajau să mențină pacea prin cooperare internațională și securitate colectivă. Este o instituție relativ nouă, iar rolul acestei organizații internaționale este tot mai important la nivelul problemelor de securitate internațională de la sfârșitul Războiului Rece. Totuși, scopurile principale ale ONU sunt aceleași cu cele din momentul în care a fost fondată organizația, după cel de-al Doilea Război Mondial.
această organizație există deoarece, statele au înființat-o pentru a le servi nevoilor lor, asta însemnând faptul că, membrii, câștigă anumite avantaje utilizând ONU în ceea ce privește soluționarea cât mai favorabilă a conflictelor, iar prin stabilitatea internațională, statele beneficiază de câștiguri din comerț și alte forme de schimb. Uneori ONU reușește, dar alteori eșuează, aceasta datorită faptului că are de-a face cu anumite probleme care sunt, probabil, cele mai dificile din lume, iar statele, neputând să își rezolve diferendele, lasă totul în sarcina acestei organizații cu speranța unui rezultat totdeauna favorabil.
Obiectivele și principiile Organizației Națiunilor Unite sunt prezentate în Chartă. Principiile esențiale care stau la baza obiectivelor și funncțiilor organizației sunt enumerate în articolul 2 și includ următoarele: ONU se bazează pe egalitatea suverană a membrilor săi, litigiile vor fi soluționate prin mijloace pașnice, membrii trebuie să se abțină de la utilizarea forței și a amenințărilor deoarece aceste două acțiuni vin în contradicție cu scopul Organizației Națiunilor Unite, iar statele care nu sunt membre ale organizației trebuie să acționeze în conformitate cu aceste principii pentru a menține pacea și securitatea internațională. Pot deveni membre ale O.N.U. toate statele care la recomandarea Consiliului de Securitate au fost acceptate de către adunarea Generală, considerându-se că îndeplinesc condițiile cuprinse în Chartă.
În structura sa, ONU cuprinde șase organisme principale. Primul dintre acestea este adunarea Generală, care, compusă fiind din toate statele membre, exercită funcțiile de supraveghere sau control, financiare, și oricare alte funcții opționale referitoare la orice alt aspect care face parte din domeniul de aplicare al Cartei ONU.
Rolul principal al adunării Generale este de a discuta probleme și de a face recomandări, neavând puterea de a pune în aplicare rezoluțiile sale, sau de a obliga statele să acționeze într-un anumit fel, dar, cu toate acestea, recomandările adunării sunt indicatorul opiniei internaționale și reprezintă autoritatea moralăa comunităților națiunilor. Alte funcții ale acestui organ sunt: admiterea de noi membri; selectarea membrilor Consiliului Economic și Social, a membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate și ai Consiliului de Tutelă; supravegherea activităților altor organisme ale O.N.U. de la care adunarea primește rapoarte, și participarea la alegerile judecătorilor de la Curtea Internațională de Justiție și la selecția Secretarului General.
Datorită componenței sale plenare, poate aborda atât marile probleme cu care se confruntă societatea internațională cât și chestiuni referitoare la modul în care se organizează și funcționeză organizația. Deoarece poate să discute orice problemă care ține de competența ONU, este chemată să acționeze de fiecare dată când pacea și securitatea internațională este amenințată, excepție făcând cazurile în care în anumite situații, Consiliul de Securitate își exercită funcțiile atribuite de Cartă.
așadar, adunarea Generală, este înștiințată la fiecare sesiune, de către Secretarul General al organizației, asupra tuturor problemelor ce țin de menținerea păcii și securității internaționale și care se regăsesc în examinarea Consiliului de Securitate.
adunarea este convocată anual, uneori putându-se organiza și sesiuni speciale ori de urgență pe teme de interes specific. În fiecare an se alege un nou președinte, dintre cele cinci grupuri regionale ale statelor. La începutul fiecărei sesiuni ordinare, există o dezbatere generală, în care toți membrii pot participa și ridica orice problemă de interes internațional. Cu toate acestea, o cantitate considerabilă de muncă este delegată la șase comisii principale: dezarmare și securitate internațională, economică și financiară; social, cultural și umanitar; politici speciale și de decolonizare; administrative și bugetar; juridic.
Carta ONU acordă, Consiliului de Securitate, principala responsabilitate în menținerea păcii și a securității internaționale. Consiliul se poate reuni de ori câte ori există amenințări la adresa păcii mondiale, iar, conform Cartei, toate deciziile acestui organ trebuie îndeplinite și aplicate de către toate statele membre ONU.
Inițial Consiliul de Securitate a fost format din 11 membri, cinci permanenți și șase nepermanenți, aceștia din urmă fiind aleși de către adunarea Generală pentru doi ani. De la început, membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate au fost aleși pentru a da reprezentare la anumite regiuni sau grupuri de state. O modificare a Cartei ONU, din 1965 a crescut numărul de membrii din Consiliu de la 11 la 15, numărul membrilor permanenți rămănând același, respectiv cinci, în timp ce numărul mebrilor nepermanenți a crescut cu patru locuri. Membrii permanenți sunt reprezentați de următoarele țări: China, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii și putem spune că sunt cei mai importanți.
Membrii nepermanenți sunt aleși astfel încât să realizeze o reprezentare echitabilă regională, cinci membri care provin din africa sau asia, unul din Europa de Est, doi din america Latină, și doi din Europa de Vest sau din alte zone. Cinci dintre cei 10 membri nepermanenți sunt aleși în fiecare an de către adunarea Generală pentru un termen de doi ani, și cinci se retrag în fiecare an. Președinția este deținută, prin rotație de către fiecare membru, pentru o perioadă de o lună.
Fiecare membru al Consiliului de Securitate are dreptul la un vot, iar deciziile trebuie luate cu 9 voturi afirmative din 15. Chestiuni de fond, cum ar fi ancheta unui litigiu sau aplicarea de sancțiuni, necesită, de asemenea, nouă voturi pozitive, inclusiv a celor cinci membri permanenți care dețin drept de veto. Dar un vot negativ de la oricare membru permanent, respinge rezoluția, ceea ce constituie dreptul de veto. Multe rezoluții au primit veto-ul de la membrii permanenți, iar altele nu au fost propuse niciodată deoarece ar fi făcut obiectul unui veto. Totuși, în a doua jumătate a anilor 90, folosirea acestui drept de veto a scăzut, la aproximativ o dată pe an, iar în perioada 2000-2004 dintr-un total de 9 veto-uri, 8 au fost exercitate de către SUA. În practică, însă, un membru permanent poate să se abțină la votarea unei rezoluții, fără a afecta validitatea deciziei. Abținerea este o opțiune pe care unii membrii permanenți o folosesc pentru a-și exprima îndoielile asupra rezoluției, dar fără a o respinge. Un exemplu aici putând fi China, care se abține cu regularitate deoarece de cele mai multe ori își rezervă dreptul de veto pentru problemele care îi afectează în mod direct propria securitate.
Deoarece Consiliul de Securitate necesită funcționarea în mod continuu, fiecare stat membru este reprezentat în orice moment, la sediul ONU din New York City.
Orice țară, chiar dacă aceasta nu este membră a ONU, poate aduce în atenția Consiliului de Securitate un litigiu. Atunci când există o plângere, prima dată Consiliu este primul organism care analizează posibilitatea unei modalități de rezolvare pașnică a disputei. În cazul în care Consiliul constată că există o amenințare reală la adresa păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune (astfel cum este definit de articolul 39 din Carta ONU), se poate apela la membrii ONU în vederea aplicării de sancțiuni diplomatice sau economice. Dacă aceste metode se dovedesc inadecvate, Carta ONU permite Consiliului de Securitate să ia măsuri militare împotriva țării ofensatoare.
Totodată, un stat care este membru al Organizației Națiunilor Unite, dar nu și al Consiliului de Securitate poate participa, fără drept de vot la discuții, atunci când Consiliul consideră că interesele acestei țări sunt afectate. Ambii, membrii permanenți și membrii nepermanenți, în cazul în care sunt parte a unui litigiu, sunt invitați să ia parte la discuțiile Consiliului dar fără drept de vot.
Consiliul de Securitate are o putere foarte mare în ceea ce privește definirea existenței și naturii amenințărilor la adresa securității, în structurarea răspunsului la acestă amenințare și totodată în aplicarea deciziilor sale prin directive obligatorii către membrii ONU. Cu toate acestea, Consiliul are o putere limitată în două aspecte majore, ambele, reflectând forța suveranității statale în sistemul internațional. Pe de o parte, deciziile Consiliului de Securitate depind în întregime de interesele statelor membre, iar ambasadorii care reprezintă acele state nu pot modifica o rezoluție a Consiliului fără a avea mai întâi o autorizație din partea guvernelor lor. Pe de altă parte, cu toate că, rezoluțiile Consiliului de Securitate sunt, teoretic, obligatorii pentru toți membrii, în realitate, statele membre încearcă deseori să evite sau să îmblânzească efectul acestora. Conceput pentru a fi locul principal de întâlnire al ONU pentru discutarea problemelor internaționale economice și sociale, Consiliul Economic și Social (ECOSOC), conduce și coordonează activitățile economice, sociale, umanitare și culturale ale ONU și ale agențiilor sale specializate. ECOSOC este împuternicită să recomande acțiuni la nivel internațional cu privire la aspectele economice și sociale; să promoveze respectul universal pentru drepturile omului și să lucreze pentru cooperarea la nivel mondial privind sănătatea și educația. Totodată, ECOSOC efectuează studii și formulează rezoluții, recomandări, convenții și coordonează activitățile ale diverselor programe și agenții specializate ale ONU. Cele mai multe dintre lucrările ECOSOC se efectuează în comisii funcționale pe teme cum ar fi drepturile omului, narcotice, populația, dezvoltarea socială, statistici, statutul femeilor, știința și tehnologia. Consiliului supraveghează, de asemenea, comisiile regionale pentru Europa, asia și Pacific, de Vest asia, america Latină și africa.
Inițial, ECOSOC a fost formată din reprezentanți din 18 de țări, dar prin modificările Cartei din 1965 și în 1974 s-a ajuns la numărul de 54 de membri. Aceștia sunt aleși pentru trei ani, de către adunarea Generală. Patru dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, Statele Unite, Marea Britanie, Rusia, și Franța, au fost continuu realese, deoarece acestea finanțează cea mai mare din bugetul ECOSOC. Deciziile din cadrul Consiliului Economic și Social sunt luate prin vot cu majoritate simplă.
Consiliul de Tutelă, a fost creat pentru a asigura supravegherea internațională a unui număr de 11 teritorii aflate sub tutelă și administrate de șapte state membre. De asemenea s-au asigurat toate măsurile necesare în vederea pregătirii teritoriilor respective pentru independență și auto-guvernare. Până în anul 1994, toate teritoriile și-au obținut independența sau auto-guvernarea, fie prin state separate fie prin alăturarea la state vecine independente. Ultimul care a făcut acest lucru, a fost, teritoriul sub Tutela al Insulelor Pacifice – Palau, care a fost administrat de SUA și a devenit al 185-lea membru al ONU. Îndeplinindu-și astfel misiunea, Consiliul de Tutelă, este alcătuit azi din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, amendându-și regulile de procedură astfel încât să se poată întruni doar când ocazia o cere.
Curtea Internațională de Justiție, cunoscută și sub numele de Curtea Mondială, este principalul organism judiciar al Națiunilor Unite. Ideea creeării unui organism judiciar internațional care să arbitreze disputele internaționale, a apărut în timpul conferinței care a avut loc la Haga în 1899. Această instituție a fost inclusă în cadrul Ligii Națiunilor în 1919, sub titulatura Curtea Permanentă de Justiție Internațională (PCIJ), denumirea actuală fiind adoptată o dată cu fondarea O.N.U. în 1945.
Cei 15 judecători ai Curții sunt aleși de către adunarea Generală și Consiliul de Securitate, neexistând doi judecători care să fie cetățeni ai aceluiași stat. Deciziile sunt luate prin vot independent și simultan. Judecătorii sunt aleși pe un mandat de nouă ani, și sunt eligibili pentru a fi realeși după terminarea mandatului. Curtea dezbate disputele dintre state în baza participării voluntare a statelor implicate în litigiu, iar dacă un stat decide să ia parte la procedurile curții, este obligat să se supună rezoluțiilor acesteia. Un alt rol pe care Curtea îl are este de a emite opinii consultative către ONU și agențiile specializate ale acesteia.
Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Națiunilor Unite, pe baza mandatului aprobat de către adunarea Generală dar și a deciziilor Consiliului de Securitate și ale altor organisme ONU. La conducerea Secretariatului se află Secretarul General, care are sarcina de asigurare a managementului general. Este alcătuit din departamente și oficii având aproximativ 7500 de angajați care provin dintr-un număr de 170 de țări.
Organizația Națiunilor Unite, prin intermediul diverselor agenții, este implicată într-un vast proces de îmbunătățire a condițiilor de viață la nivel mondial. Printre activitățile sale pot fi distinse: promovarea dezvoltării, promovarea democrației, promovarea drepturilor omului, menținerea păcii și securității, protecția mediului, oferirea de soluții judiciare în dispute internaționale majore, reducerea mortalității infantile, combaterea schimbărilor climatice, lupta împotriva terorismului.
activitatea Consiliului de Securitate referitoare la soluționarea conflictelor internaționale se înscrie în cadrul larg al folosirii oricăror instrumente de soluționare pașnică a diferendelor enumerate în articolul 33 din Carta ONU.
Competența Consiliului în ceea ce privește alegerea instrumentelor de soluționare a diferendelor este guvernată de textele Cartei și de principiul libertății de alegere de către părțile implicate în conflict, a mijloacelor de reglementare pașnică. De aici rezultă faptul că, procedura de reglementare a diferendelor preconizată de Cartă nu atribuie Consiliului de Securitate decât o funcție instrumentală, el nefiind decât un mijloc pentru atingerea scopului principal propus de către Națiunile Unite și anume: menținerea păcii și securității internaționale. Competența Consiliului de Securitate este circumscrisă de prevederile articolului 24 din Cartă, în funcție de care, Consiliul, va acționa, în conformitate cu scopurile organizației astfel încât să mențină pacea și securitatea internațională, înscriindu-se așadar în limitele a două coordonate, una determinată de diferendele cu caracter internațional, iar cealaltă de diferendele care ar putea duce la încălcarea păcii.
O serie de articole din Cartă, precizează categoriile de conflicte care pot face obiectul competenței Consiliului de Securitate sub raportul gradului de periculozitate pentru pacea lumii. Astfel, articolul 33, paragraful 1, menționeză faptul că „orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale”, articolul 34 faptul că „orice diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend”, iar articolul 37, paragraful 2, se referă la conflictele a căror prelungire „ar putea, în fapt, să pună în primejdie menținerea păcii și securității internaționale”. Toate aceste trei articole, raportează competența Consiliului la diferendele care prezintă un anumit grad de periculozitate pentru pace.
Fiind pricipalul organ al ONU care are ca și scop principal menținerea păcii și securotății internaționale, Consiliul de Securitate se poate sesiza ex officio, ori de câte ori se consideră a fi competent. De asemenea, Carta, împuternicește și alte organe ale ONU, dar în special statele, să sesizeze Consiliul de existența unor diferende. Condițiile sesizării diferă însă dacă este vorba de către un stat membru sau un stat nemembru. În ceea ce privește statele membre, acestea pot sesiza Consiliul ori de câte ori ele consideră că un eveniment sau o situație sunt de natura celor prevăzute în articolul 34 din Carta ONU, chiar dacă, ele nu sunt părți la acel diferend. Cu privire la sesizarea Consiliului de către statele nemembre, articolul 35, paragraful 2 stabilește două condiții și anume să fie parte la acel diferend și să accepte obligația de rezolvare a diferendului prevăzută în Cartă.
După ce este sesizat de existența unei situații, Consiliul caută să edifice dacă situația respectivă reprezintă realmente o amenințare la adresa păcii internaționale ori o violare a păcii sau dacă pacea riscă numai să fie amenințată prin prelungirea situației respective.
Consiliul de Securitate este un organ de acțiune, iar după cum menționam și mai sus, printre funcțiile sale cele mai importante indetificăm, menținerea păcii și securității internaționale și reglementarea diferendelor dintre state. Datorită acestui fapt, Consiliul are la dispoziția sa o serie de mijloace gradate în raport cu diferendul pe care îl are de rezolvat. Aceste mijloace au un caracter complementar, ele fiind folosite doar în cazul în care părțile nu reușesc să își soluționeze diferendele prin mijloacele enumerate în articolul 33 din Cartă și anume: tratativele, ancheta, concilierea, arbitrajul, reglementarea judiciară etc.
În primă instanță, măsura la care recurge Consiliul când are de rezolvat un diferend este de a îndemna părțile implicate să încerce să își soluționeze neînțelegerile prin mijloace tradiționale. Atunci când Consiliul de Securitate, constată lipsa de voință a părților de a soluționa cât mai repede diferendul, sau dacă apar dificultăți în începerea negocierilor, îndemnul adresat de către Consiliu poate lua forma unor recomandări. Cea mai simplă formă de recomandare, este aceea în care le este indicat părților câteva metode de aplanare a conflictului, lăsând la latitudinea lor alegerea metodei pe care o consideră mai adecvată.
În reglementarea mai multor diferende, Consiliul a îndeplinit oficiile de terț, de mediator sau de conciliator, adaptându-le funcțional la specificul activității sale. Cu toate acestea, Consiliul nu poate să urmeze procedura clasică a acestora, care deseori necesită deplasări dintr-un stat în altul, de aceea, acest rol nu îl îndeplinește Consiliul ca atare, ci organele create de el în baza articolului 29 din Cartă sau Secretarul General al ONU, dar și în acest caz, Consiliul este cel care patronează reglementarea diferendului și nu organele subsidiare create de el, acestea din urmă având rolul doar de a respecta instrucțiunile pe care le primesc.
Rolul de conciliator al Consiliului de Securitate decurge din natura funcțiilor sale în materia reglementării conflictelor internaționale, încercând de cele mai multe ori să concilieze părțile pe baza principiilor deja acceptate de acestea.
Consiliul își îndeplinește funcția de menținere a păcii și prin folosirea unor măsuri menite să împiedice procedura sau agravarea diferendului și prin sancționarea atingerilor aduse principiului nerecurgerii la forță, mai exact prin măsuri coercitive prevăzute în articolele 41-42 din Carta ONU. Acțiunile Consiliului de Securitate stipulate în articolul 40 nu urmăresc soluționarea în fond a conflictului ci numai evitarea agravării lui, iar datorită acestui fapt, el dispune de o mare libertate în alegerea mijloacelor de acțiune. Într-o primă fază, aceste acțiuni, îmbracă forma unor recomandări cu caracter general, invitănd părțile în a se conforma cu niște măsuri provizorii pe care Consiliul le consideră sau de dorit și totodată se face apel la părțile implicate să pună capăt imediat oricăror acțiuni susceptibile a agrava conflictul. În cazul în care, Consiliul de Securitate constată că statele aflate în conflict nu țin seama de recomandările sale, acesta poate trece la acțiuni mai energice precum impunerea de hotărâri care au un caracter obligatoriu pentru părți.
Mijloacele coercitive aflate la dispoziția Consiliului sunt de două categorii și anume măsuri economice și diplomatice și măsuri militare. Măsurile care fac parte din prima categorie sunt întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, radio precum și ruperea relațiilor diplomatice. Dacă se constată că aceste măsuri nu se dovedesc a fi suficiente, Consiliul poate interveni cu forțe aeriene, maritime sau terestre pentru a întreprinde orice acțiune este necesară în vederea menținerii sau restabilirii păcii și securității internaționale, acțiuni care pot fi demonstrații, măsuri de blocadă și orice alte operațiuni ce s-ar dovedi necesare.
În vederea îndeplinirii misiunii de menținere a păcii sau restabilirea acesteia, Consiliul de Securitate trebuie să dispună de forțe armate. În baza articolului 43, din Cartă, toți membrii ONU au obligația să pună la dipoziția Consiliului, la cererea acestuia forțe armate, asistență și înlesnirile necesare, iar în acest scop, se încheie cu fiecare dintre statele pe care le solicită niște acorduri în care sunt specificate efectivele ce trebuie furnizate, gradul de pregătire și amplasarea lor, stabilindu-se mai apoi de către Consiliu și Comitetul său de Stat-Major planurile de folosire a forțelor armate.
Prevederile Cartei cu privire la folosirea forțelor aramte de către ONU, în scopul menținerii păcii, evidențiază, așadar, nu crearea unor forțe armate cu caracter internațional, ceea ce ar contraveni principiului egalității suverane a statelor ci rețin soluția unor contingente naționale, sub comanda ONU, care urmează să fie utilizată, în funcție de necesități la hotărârea Consiliului de Securitate.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
În martie 1948, pe un fond de insecuritate, s-a semnat la Bruxelles un tratat prin care Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie au constituit un sistem comun de apărare pentru„a rezista unor primejdii de natură ideologică, politică și militară.
apoi, au urmat negocierile cu Statele Unite și Canada, apoi Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia, astfel că în aprilie 1949 de semnează la Washington Tratatul de alianță al Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). Grecia și Turcia aderă în 1952, Germania Federală în 1954, Spania în 1982, iar la 12 martie 1999 Cehia, Polonia și Ungaria.
La început Tratatul stipula drepturile membrilor precum și obligațiile lor internaționale conform Cartei O.N.U. și se angajau să împartă atât riscurile și responsabilitățile dar și avantajele care rezultau din garantarea securității colective.
Căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în octombrie 1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 și mai ales transformările spectaculoase din Europa Centrală și de Est din 1989, au determinat sfârșitul războiului rece. Modificarea astfel a situației politice europene, a necesitat schimbarea fundamentală a imperativelor de securitate ale membrilor alianței.
Șefii de state și de guverne ai țărilor NATO, în reuniunile la vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991) și Bruxelles (ianuarie 1994), au hotărât întărirea rolului politic al alianței și cooperarea cu alte instituții în asigurarea securității și stabilității internaționale.
Reuniunea de la Roma din 1991 se încheie prin Declarația asupra păcii și cooperării prin care se determină misiunile și orientările viitoare ale NATO, accentuându-se dezvoltarea parteneriatului și cooperării cu țările din Europa Centrală și de Est.
Se reafirma hotărârea alianței de întărire a rolului Conferinței asupra Securității și Cooperării în Europa, sprijinul alianței pentru măsurile reformatoare din țările Europei Centrale și de Est, ajutorul concret pentru depășirea etapei dificile a tranziției.
Se crea un Consiliu de Cooperare Nord-Atlantic care trebuia să urmărească evoluția unui parteneriat propus țărilor din Europa Centrală și de Est.
Reuniunea la nivel înalt a șefilor de stat și de guvern din țările membre NATO din ianuarie 1994 de la Bruxelles a lansat inițiativa Parteneriatului pentru Pace, prin care alianța rămânea deschisă și altor state europene capabile să promoveze principiile Tratatului și să contribuie la securitate în zona Atlanticului de Nord. Cu alte cuvinte, lărgirea alianței se înscria în cadrul unei largi arhitecturi de securitate europeană, prin cooperare.
Obiectivele Parteneriatului sunt următoarele: facilitarea transparenței procesului de concepere a bugetelor militare naționale și planificarea apărării; asigurarea unui control democratic asupra armatei; menținerea capacității și pregătirii de a contribui sub rezerva restricțiilor impuse de prevederile constituționale, la operațiunile sub egida Organizației Națiunilor Unite și/sau sub responsabilitatea OSCE; dezvoltarea relațiilor militare de cooperare cu NATO în vederea unor activități de planificare, instruire și de antrenamente în scopul întăririi capacității țărilor semnatare ale PP de a întreprinde misiuni în domeniile menținerii păcii, căutării și salvării, precum și în alte domenii asupra cărora s-ar putea conveni ulterior; realizarea, pe termen lung, a unor forțe armate mai capabile de o mai bună cooperare cu cele ale statelor membre ale NATO.
Participarea activă la Parteneriatul pentru Pace este determinantă pentru extinderea Organizației. Pentru a adera la Parteneriat, statele trebuie să semneze un document-cadru în care se angajează să apere societățile democratice și să respecte principiile dreptului internațional.
În iunie 1995 la Istambul, miniștrii de externe din țările membre NATO și țările care au semnat Parteneriatul pentru Pace, au constatat că asocierea aceasta devine un element important al securității europene. România a semnat Parteneriatul pentru Pace printre primele țări europene și și-a depus candidatura pentru a fi primită în alianță.
Extinderea alianței urmărește: să încurajeze și să sprijine reformele democratice; să implementeze în noile state modele de cooperare, de consultare, de realizare a consensului în relațiile existente dintre statele membre; să promoveze relații de bună vecinătate; să sporească transparența în domeniul militar al apărării și al bugetelor militare; să întărească parteneriatul euro-Atlantic.
O condiție de bază pentru aderarea noilor state la organizație este și aceea ca eventualele dispute teritoriale, etnice, jurisdicționale, să fie rezolvate prin mijloace pașnice, conforme cu principiile OSCE.
Nici unui stat din afara alianței nu i se recunoaște un drept de veto sau de ingerință în acest proces. Extinderea alianței Nord-Atlantice spre est a ridicat o serie de probleme care au venit din partea Rusiei, aceasta nedorind să aibă frontiere comune cu N.A.T.O.
Consiliul Atlanticului de Nord este organul suprem compus din miniștrii apărării, de externe și de finanțe ai statelor membre. Este organ de decizie, luând hotărâri cu unanimitate. Obiectivul său important constă în menținerea unui control politic între statele membre. Consiliul se reunește de mai multe ori pe an la nivel ministerial și uneori la nivelul șefilor de state și guverne, dar de obicei întâlnirile au loc la nivelul reprezentanților permanenți ai statelor membre. Cartierul său general se află la Bruxelles.
Fiecare țară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului de Nord de un ambasador ori un reprezentant permanent, asistat de o delegație națională – formată din consilieri și funcționari care, în numele statului lor, participă la diferitele comitete ale NATO.
NATO nu este numai parte a campaniei împotriva terorismului, ci este o parte esențială-a acesteia, după cum declara, la 31 ianuarie 2002, Lordul George Robertson, secretarul general al alianței până la finele anului 2003. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, organizație în plin proces de adaptare la noile condiții de securitate, este pe cale să devină mijlocul principal de dezvoltare a rolului forțelor armate în lupta împotriva terorismului.
Documentul NATO în care se menționează, pentru prima dată, terorismul ca amenințare la adresa intereselor Organizației, este Concepția Strategică a alianței, adoptată în cadrul Consiliului Nord-Atlantic de la Washington DC, din 23-24 aprilie 1999.
În baza acestui document, la 12 septembrie 2001, Consiliul Nord-Atlantic lua decizia de a considera atacurile asupra Statelor Unite ca intrând sub incidența art. 5 al Tratatului de la Washington, din 1949, potrivit căruia un atac armat împotriva unuia sau mai multora dintre statele membre va fi considerat un atac asupra tuturor statelor membre ale alianței. Totuși, în deschiderea reuniunii miniștrilor apărării din țările NATO, din 26 septembrie același an, Lordul Robertson, pe atunci secretarul general al NATO, menționa că alianța nu va trece la acțiune până nu va primi „dovezi clare" din partea SUA cu privire la identitatea și vinovăția suspecților, iar „prima etapă va consta în eliminarea termenului «dacă» din declarația adoptată de Consiliul NATO".
Măsurile ulterioare pe care statele membre NATO se angajau să le aplice la cererea Statelor Unite, individual sau colectiv, au permis alianței ca, la 8 octombrie 2001, la numai o zi după declanșarea operațiunilor militare împotriva grupărilor al-Qaida din afganistan, să deplaseze, peste ocean, cinci aeronave aWaCS, pentru supravegherea spațiului aerian american.
Mai târziu, la 6 decembrie 2001, la Bruxelles, Consiliul Nord-Atlantic adoptă Declarația privind Răspunsul NATO la adresa terorismului. Prin această declarație se condamna terorismul sub toate manifestările sale și se evidențiau, într-o gamă mai largă de amenințări, amenințările la adresa indivizilor, a statelor și, nu în ultimul rând, amenințările la adresa relațiilor internaționale și a securității. Documentul menționează, de asemenea, implicarea forțelor sale aeriene în supravegherea spațiului aerian (din octombrie 2001 și până în mai 2002 s-a desfășurat operațiunea NATO „Eagle asis de supraveghere a spațiului aerian al SUA"), deplasarea de forțe navale în Estul Mării Mediterane (Operațiunea active Endeavour de monitorizare a estului Mării Mediterane, începută la 26 octombrie), precum și acțiunile de menținere a păcii din zona Balcanilor și anihilare a unor grupuri teroriste.
Un an mai târziu, la Summit-ul la nivel înalt, de la Praga, din 21-22 noiembrie 2002, se luau alte decizii importante, aspecte asupra cărora ne-am referit deja în cuprinsul lucrării, În problematica terorismului rețin însă atenția două documente care vizează, cu precădere, întărirea capacității alianței de a contribui și ea la lupta împotriva terorismului internațional.
Un prim document este intitulat Concepția militară NATO de apărare împotriva terorismului. Potrivit acestuia, principala sursă de amenințare în sfera terorismului o constituie „extremismul religios islamic și separatismul pe baze religioase și ideologice", iar operațiunile militare ale alianței pentru contracararea activităților teroriste vor putea cuprinde: antiterorismul, în sensul schimbului de informații, avertizării asupra pericolelor, asistenței aeriene și protecției maritime și asistenței pentru retragerea fie a cetățenilor, fie a forțelor din zonele cu risc terorist în creștere; managementul consecințelor, prin măsuri de înlăturare a efectelor distructive ale terorismului și contraterorismul ca acțiune militară ofensivă, pentru a reduce posibilitățile teroriștilor, dar privită distinct și adaptată pentru situațiile în care conduce sau sprijină astfel de acțiuni.
Cel de-al doilea document este Planul de acțiune împotriva terorismului al Parteneriatului EuroAtlantic. Prin acest nou document, și statele membre ale Parteneriatului condamnă atacurile teroriste asupra Statelor Unite, din 11 septembrie 2001. Mai mult, acestea se angajează, în conformitate cu normele și principiile dreptului internațional ale Cartei ONU, în eforturile comune pentru combaterea terorismului sub toate formele sale de manifestare, precum și pentru implementarea Rezoluției 1373 a Consiliului de Securitate, care cere implementarea procedurilor legale naționale la investigarea și pedepsirea teroriștilor. Se accentuau, astfel, direcții de acțiune viitoare asupra cărora trebuie să se concentreze atenția statelor membre, Între acestea, menționăm: intensificarea consultărilor și schimbului de informații, intensificarea pregătirilor pentru combaterea terorismului, împiedicarea acordării de sprijin grupărilor teroriste, îmbunătățirea capacității de a contribui la managementul consecințelor terorismului și, nu în ultimul rând, acordarea de asistență partenerilor în această materie.
Un accent deosebit pe necesitatea întăririi contribuției NATO la lupta împotriva terorismului din întreaga lume s-a pus și pe fondul tragicelor evenimente din luna martie 2004, de la Madrid și a atacurilor din Istanbul, Irak și Uzbekistan, evenimente pe fondul cărora s-a făcut, din nou apel, la implementarea Rezoluției 1373 a Consiliului de Securitate al ONU, cu privire la „lupta împotriva terorismului, pe cât mai multe fronturi", prin mijloace politice, diplomatice, economice și, dacă este necesar, prin mijloace militare.
Însuși președintele american, George W. Bush, vorbea despre terorism ca fiind noul inamic al NATO, un inamic definit foarte clar acum, cu implicații pe termen lung și care amenință stabilitatea la scară globală. Terorismul rămâne cea mai periculoasă amenințare la adresa democrațiilor autentice, prin măsurile de restrângere a unor drepturi și libertăți luate de statele ce au fost deja ținta unor astfel de atacuri. Teroriștii – arăta președintele american – urăsc toate valorile pe care le apără alianța. Ei disprețuiesc libertatea, se tem de unitatea noastră și caută să ne dezbine, dar nu vor reuși, pentru că nu vom ceda niciodată în fața violenței.
apărarea împotriva terorismului, se spune în Declarația Consiliului Nord-Atlantic, trebuie să se sprijine pe o bază legală și să corespundă prevederilor Cartei Națiunilor Unite și normelor și standardelor internaționale în această materie. Consiliul Nord-Atlantic și-a stabilit să îndeplinească, pornind de la deciziile Summit-ului de la Praga, din noiembrie 2002, un set de măsuri de luptă împotriva terorismului, care să includă o mai bună cooperare la nivelul alianței. Valorile comune ale alianței, libertatea, toleranța, democrația, trebuie apărate.
În prezent, NATO dezvoltă un program de realizare a unor noi tehnologii de vârf, ce vor fi utilizate în scopul protejării trupelor, dar și al populației civile, împotriva atacurilor teroriste. Acest program, intitulat „apărarea împotriva terorismului", a fost aprobat de către șefii de stat și de guvern din țările aliate la Summit-tul de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004.
Și, referindu-se la seriozitatea cu care țările membre decid să acționeze în cadrul alianței, Generalul James Jones spunea: „în NATO, implicarea se măsoară prin proporția dintre ceea ce se spune că se va face și ceea ce se face în practică".
Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa
După prăbușirea comunismului în Europa, în noiembrie 1990, șefii de state și de guverne ai țărilor semnatare ale actului Final din 1975, au parafat „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”. Aceasta a însemnat și transformarea organizației de la un forum pentru negocieri la o structură operațională activă. Transformarea C.S.C.E. în Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană (O.S.C.E.) din 1994 a determinat și schimbări calitative pe planul instituțional.
În prezent, structura O.S.C.E. se prezintă astfel: Consiliul de miniștri ai afacerilor externe din statele membre – organism care se întrunește cel puțin o dată pe an; Comitetul Înalților Funcționari – este însărcinat cu problemele cooperării în plan politic; Comitetul asistă Consiliul, pregătește reuniunile la vârf ale organizației care au loc din doi în doi ani și conduce activitatea curentă; Consiliul permanent – are responsabilitatea activităților curente; Conferințele periodice ale șefilor de state și de guverne care fiind la nivelul cel mai înalt aprobă principalele activități ale organizației; adunarea Parlamentară – compusă din membrii adunărilor naționale desemnați de acestea, care are un vot consultativ; Curtea de Consiliere și arbitraj – organism care se ocupă cu rezolvarea diferendelor între membrii organizației.
atât în perioada Războiului Rece, dar mai cu seamă după încheierea acestuia, participarea CSCE/OSCE la combaterea terorismului a fost abordată, mai mult sau mai puțin, direct în documentele adoptate, intensitatea implicării Organizației fiind influențată de contextul istoric în care s-a desfășurat. Cronologic, pot fi menționate: declarația care ghidează relațiile între statele participante, actul Final de la Helsinki, paragraful 4 al principiului „neintervenția în afaceri interne", potrivit căruia, statele participante se angajau numai inter alia de la „sprijinul direct sau indirect acordat activităților teroriste sau de la alte acțiuni subversive, menite a răsturna, prin violență, regimul unui alt stat participant"; capitolul Probleme referitoare la securitatea în Europa, parag. 4 al secțiunii „Principii" ale Documentelor finale ale întrunirilor de la Madrid, din anul 1983 și Viena, din anul 1989, de fapt, un pas evident înainte, prin condamnarea fermă și explicită a terorismului, inclusiv a celui manifestat în relațiile internaționale și angajarea statelor participante în adoptarea unor măsuri de combatere și de prevenire a actelor de terorism la nivel național și internațional; capitolul Linii directoare pentru viitor, secțiunea „Securitate" al Cartei de la Paris pentru o nouă Europă, din anul 1990, în care se condamnă, explicit, terorismul și se reia angajamentul formulat k Viena, de a acționa pentru eradicarea acestuia; documentul de la Helsinki, din anul 1992, Provocările Schimbării și, doi ani mai târziu, în anul 1994, alte două documente Declarația Finală a Summit-ului și Deciziile de la Budapesta documente în care problematica terorismului continuă să fie tratată în termenii deja cunoscuți; declarația adoptată la Summit-ul OSCE de la Istanbul, din anul 1999, care abordează problematica terorismului dintr-o perspectivă regională, terorismul internațional, alături de crima, organizată, extremismul violent, traficul de droguri și arme, constituind „amenințări pentru stabilizarea zonei de acțiune a OSCE". Totuși, se cuvine menționat că, pentru prima dată, statele participante au căzut de acord că „acestor amenințări trebuie să li se răspundă la nivel național, regional și internațional, acționând chiar și în zone exterioare, dar învecinate zonei OSCE".
Terorismul începe, așadar, să fie perceput tot mai mult ca o gravă amenințare la adresa păcii și stabilității, dar și la adresa drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Și la fel de important este faptul că documentele elaborate ulterior încep să includă măsuri mai concrete pentru combaterea și, mai ales, pentru prevenirea acestui fenomen.
După 11 septembrie 2001, și la nivelul OSCE, lupta împotriva terorismului capătă tot mai multă consistență. Angajamentele politice încep să fie întărite și completate cu documente mult mai elaborate, care să permită și să legitimeze acțiuni și activități cu adevărat consistente pentru combaterea și prevenirea acestei amenințări, Între acestea se poate menționa:
a. Decizia privind combaterea terorismului și planul de acțiune pentru lupta împotriva terorismului de la București, adoptată la cea de-a 9-a reuniune a Consiliului Ministerial al OSCE, la 3-4 decembrie 2001 . În fapt, este un apel, dar și un avertisment pentru cei care sprijină tacit sau tolerează astfel de practici, actele de terorism neputând fi în niciun fel justificate. Ele sunt condamnate ferm și categoric, iar lupta împotriva terorismului „nu este un război împotriva religiilor sau popoarelor", afirmație inclusă în Declarația Consiliului Ministerial de la București.
b. Planul de acțiune pentru lupta împotriva terorismului, adoptat prin Decizia nr. l a Consiliului Ministerial de la București, reflectă, prin conținut, concepția despre securitatea OSCE, care permite o abordare multidisciplinară prin reunirea aspectelor politico-militare și socio-economice ale combaterii terorismului. El cuprinde cinci secțiuni, și anume: (I) Obiectivul Planului; (II) Obligații juridice și angajamente politice internaționale; (III) acțiuni de prevenire a terorismului în spațiul OSCE; (IV) acțiuni în cadrul Platformei pentru Securitate Cooperativă – Cooperarea cu alte Organizații și (V) Urmări.
Prima secțiune, Obiectivul Planului, oferă statelor membre ale Organizației un cadru pentru dezvoltarea unei acțiuni mai cuprinzătoare și pe mai multe direcții, în domenii relevante pentru combaterea terorismului (monitorizarea și pregătirea poliției, reforma juridică și legislativă și monitorizarea frontierelor), cu respectarea, în totalitate, a normelor de drept internațional.
Potrivit obligațiilor juridice și angajamentelor politice internaționale, stipulate în cea de-a doua secțiune, statele participante urmau să devină, până la 31 decembrie 2002, părți ale celor 12 Convenții ale ONU și ale Rezoluțiilor Consiliului de Securitate, care asigurau cadrul legal de desfășurare a luptei împotriva terorismului internațional și să participe la elaborarea a două Convenții ale ONU (Convenția generală împotriva terorismului internațional și Convenția pentru suprimarea actelor de terorism nuclear). De asemenea, se menționau Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (ODIHR) și Forumul pentru Cooperare în domeniul Securității (FSC), ca organisme ale OSCE, care puteau contribui la combaterea terorismului din perspectivă legală.
Cea de-a treia secțiune, intitulată acțiuni de prevenire a terorismului în spațiul OSCE, enumera, la paragrafele 10-26, domeniile de acțiune în care statele participante și structurile instituționale ale OSCE pot să activeze, și anume: construcția instituțională, întărirea statului de drept și autorităților statale (ODIHR); promovarea drepturilor omului, toleranței și multculturalismului (Consiliul Permanent, ODIHR, înaltul Comisar pentru Minoritățile Naționale – HCNM, Reprezentantul pentru Libertatea Mediei); tratarea factorilor socio-economici negativi (Secretariatul); tratarea problemei întârzierii deplasării (ODIHR, HCNM, Reprezentantul pentru Libertatea Mediei); întărirea legislației naționale împotriva terorismului (adunarea Parlamentară a OSCE, ODIHR); acordarea de sprijin în aplicarea legii și în lupta împotriva crimei organizate (Consiliul Permanent, ODIHR, Reprezentantul pentru Libertatea Mediei, Secretariatul); suprimarea finanțării terorismului și prevenirea deplasării teroriștilor.
Fermitatea tonului și opțiunea OSCE pentru formulări clare și categorice în condamnarea unor acțiuni sau de asumare a unor angajamente continuă. Un exemplu elocvent îl reprezintă Declarația ministerială de la Porto, adoptată sub titlul „Răspunzând schimbării", la cea de-a 10-a Reuniune a Consiliul Ministerial, din 6-7 decembrie 2002, de la Porto, în Portugalia. Se reînnoia, astfel, angajamentul statelor participante de a întării cooperarea la nivel național, regional și internațional, pentru a asigura siguranța cetățenilor lor, în condițiile apariției noilor amenințări la adresa păcii, stabilității și securității internaționale, terorismul fiind inclus în categoria noilor amenințări.
Deciși în implementarea Planului de acțiune de la București și a Programului de la Bishkek, în adoptarea unor principii clare pentru combaterea gravei amenințări pe care o reprezintă terorismul secolului XXI, miniștrii de externe ai statelor, participante, întruniți în acest forum al OSCE, adoptă două documente cu relevanță în domeniu: Carta OSCE privind prevenirea și combaterea terorismului și Decizia privind implementarea angajamentelor OSCE și activitățile de combatere a terorismului.
Primul document, Carta OSCE privind prevenirea și combaterea terorismului, reprezintă un nou și semnificativ pas înainte, prin care statele participante condamnă în „cei mai puternici termeni terorismul în totalitatea formelor și manifestărilor sale, indiferent când este comis, unde sau de către cine" și se reiterează faptul că „nici o circumstanță sau motiv nu poate justifica actele de terorism sau sprijinirea acestora". Carta, prin care OSCE își asumai. și noi angajamente (aducerea în justiție a tuturor celor care, în mod voit, participă la finanțarea, planificarea, pregătirea sau comiterea de acte teroriste, ca și a celor care sprijină asemenea acte și, refuzul de a se acorda azil unor astfel de persoane etc.), respinge, cu fermitate, identificare terorismului cu orice naționalitate sau religie.
Cel de-al doilea document adoptat de Consiliul Ministerial, din 6-7 decembrie 2002, de la Porto, Decizia privind implementarea angajamentelor OSCE și activitățile de combatere a terorismului, reia principii și angajamente relevante în materie și acțiunile întreprinse de organismele Organizației pentru implementarea planurilor și programelor adoptate anterior.
Principalul rezultat al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa s-a concretizat prin adoptarea unui important document cunoscut sub denumirea de actul Final de la Helsinki.
acesta a fost semnat la 1 august 1975 de către 35 de șefi de stat sau de guvern.Actul Final de la Helsinki nu s-a dorit să i se confere forța juridică a unui tratat, ci doar o valoare politică a cărei importanță este dată de angajamentul șefilor de stat și de guvern care l-au semnat. În consecință, acesta nu a fost supus unui proces de ratificare de către organele legislative ale statelor participante, dar a fost comunicat Secretarului General al ONU spre informare si difuzare.
Documentul este constituit din trei părți, respectiv trei grupe de probleme (coșuri) care urmau să facă obiectul contractelor și cooperării între statele celor două blocuri ideologice și militare.
Prima grupă, referitoare la securitatea politică a țărilor continentului, încorporează, alături de alte probleme, cum ar fi: cooperarea militară și măsurile de creștere a încrederii, formularea conținutului a 10 principii care urmau să fie respectate în relațiile dintre statele din cele două blocuri. Enunțul acestor principii este deseori citata ca „Decalogul de la Helsinki”. Între aceste principii sunt reluate cele 7 principii fundamentale ale dreptului internațional, în conformitate cu Carta ONU, conținute în Declarația adunării Generale a ONU din 1970 (Rezoluția nr. 2526 din 14 decembrie 1970), cărora în urma negocierilor de la Helsinki li s-au adăugat alte 3 principii: principiul inviolabilității frontierelor, principiul neamestecului în treburile interne ale statelor, principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale.
actul Final de la Helsinki a reprezentat doar un angajament politic, căruia nu s-a dorit să i se confere forța juridică obligatorie a unui tratat. Cu toate acestea, semnarea lui de cei 35 de șefi de stat sau de guvern care au participat la Conferință a satisfăcut, în acea perioadă, interesul URSS, pentru care principiile inviolabilității frontierelor și neamestecului în treburile interne consfințeau status quo-ul teritorial de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în zona europei Centrale și de Răsărit.
al doilea grup de probleme se referă la domeniul economic. Se avea în vedere dezvoltarea schimburilor comerciale între cele două blocuri economice și, în primul rând, reducerea taxelor vamale. Alături de problemele schimburilor comerciale mai erau abordate probleme ale cooperării științifice și tehnologice, ca și probleme ale protecției mediului.
a treia grupă de probleme se referea la drepturile omului, ca și la schimburile de informații, schimburile culturale și cele în domeniul educației. În toată perioada 1975-1990, posibilitatea de a traduce în practică angajamentele asumate în aceste domenii era redusă, ca urmare a afirmării principiului neamestecului în treburile interne, formulat în Decalogul de principii din cadrul primului grup de probleme. Astfel, deși statele participante se angajau să respecte drepturile omului pe plan intern, statele blocului sovietic refuzau un control din afară asupra modului în care își îndeplineau aceste obligații.
Structura instituțională a OSCE se compune din următoarele organe, cu atribuții de decizie sau deliberative:
– Reuniunile la nivelul șefilor de stat sau de guvern. Încă de la reuniunea CSCE de la Budapesta din decembrie 1992, s-a decis ca aceste Reuniuni să aibă loc cu regularitate, o dată la doi ani și să se desfășoare în diverse capitale ale statelor particpante. În atribuțiile reuniunilor intră atât evaluarea situației interne din statele OSCE din punctul de vedere al obiectivelor mai sus-menționate, cât și stabilirea direcțiilor de acțiune, la nivelul organizației, pentru perioada următoare.
– Consiliul Miniștrilor de Externe, care se reunește cel puțin o dată pe an, reprezintă un forum central de consultări politice, în cadrul căreia sunt examinate principalele aspecte ale securității și cooperării pe continent și sunt adoptate măsurile ce se impun pentru evitarea crizelor sau agravarea unora existente.
– Consiliul Înalților Funcționari (CIF) acționează ca o structură permanentă și ca un agent al Consiliului Miniștrilor de Externe, între reuniunile acestuia. În această calitate, CIF, care se întrunește o dată pe săptămână la Viena, joacă un important rol în gestionarea crizelor, reglementarea pașnică a diferendelor și în desfășurarea operațiunilor de menținere a păcii.
– Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, de la Varșovia, are ca principale atribuții urmărirea desfășurării de alegeri libere în statele membre, consolidarea instituțiilor democratice ale acestora și servește ca un instrument de alertă rapidă în prevenirea izbucnirii unor conflicte.
– Secretariatul OSCE funcționează la Praga.
– Începând cu anul 1992, a fost creată și funcția de Înalt Comisar pentru Minorități care, prin mijloacele diplomației preventive, urmărește reducerea riscurilor izbucnirii unor conflicte ce au ca origine tensiunile dintre diverse categorii de minorității din statele membre.
Structurile și instituțiile sale au evoluat în deplină concordanță atât cu responsabilitățile asumate, cât și cu provocările cărora Organizația a trebuit să le facă față. Importanța și forța OSCE se materializează prin implementarea principalelor acorduri (Tratatul pentru Forțele armate Convenționale în Europa, Tratatul Cer-Deschis, Documentele de la Viena, Documentul privind armele Mici și armamentele Ușoare) pe care forumurile sale le-a adoptat în domeniul controlului armamentelor și al măsurilor de sporire a încrederii și securității (CSBMs) și în domeniul politico-economic.
Reuniuniea ministerială a OSCE de la Copenhaga, din noiembrie 1997, a reprezentat un nou și important pas în direcția dezvoltării modelului de securitate căutat. Ca o primă categorie de măsuri practice luate în această direcție, conceptul comun sugerează păstrarea unor contacte periodice, în vederea creării unui cadru de dialog permanent, a unei mai mari transparențe și a unei cooperări practice de contact, reprezentare mixtă la reuniunile adecvate și alte contacte destinate unei mai bune familiarizări cu instrumentele de prevenire a conflictelor specifice fiecărei organizații.
La Summit-ul de la Istanbul al OSCE, din noiembrie 1999, este adoptată Carta asupra Securității Europene care va reflecta câteva inițiative politice, ce include: dezvoltarea rolului OSCE în operațiunile de menținere a păcii; adoptarea unei Platforme a cooperării pentru securitate care are ca obiectiv consolidarea și dezvoltarea cooperării reciproce cu organizațiile competente; crearea unor Echipe pentru Cooperare și asistență de Specialitate Rapidă (REaCT) care să permită OSCE să răspundă în cel mai scurt timp cererilor de asistență civilă și de efectuarea operațiunilor civile în teren; extinderea capacității OSCE de a desfășura activități polițienești; înființarea unui Centru de operațiuni în teren sub conducerea OSCE; consolidarea procesului de consultări politice în cadrul OSCE, prin înființarea unui Comitet pregătitor subordonat Consiliului Permanent al OSCE.
Conceptul de dimensiune umană semnifică, în acest cadru, ansamblul angajamentelor asumate de statele membre în direcția respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în spiritul celor două Pacte internaționale ale drepturilor omului, adoptate în cadrul ONU încă din 1966.
Dimensiunea umană a CSCE/OSCE s-a continuat după 1990 prin angajamentele asumate de statele membre, în special cele din fostul spațiu de influență sovietică, de a garanta drepturile omului și libertățile fundamentale prin dezvoltarea și consolidarea unor instituții democratice. Acestea vor trebui să respecte principiile democrației politice interne și a statului de drept. Un rol esențial pentru a urma această direcție revine Oficiului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, Comisarului pentru minorități, cât și Reprezentantului OSCE pentru libertatea presei.
Misiunile în teren (field missions, engl.). În cazul unor tensiuni ori conflicte interne sau internaționale în spațiul statelor membre, prin această importantă direcție de activitate OSCE este o prezență activă în zonă, prin misiuni al căror mandat permite acestora să se implice în acțiuni de: i) alertă timpurie; ii) diplomatică preventivă; iii) managementul unui conflict deja declanșat, sau iv) reabilitarea post conflict a structurilor democratice într-un anumit stat.
Pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, OSCE a elaborat, în conformitate cu Declarația Summit-ului de la Helsinki din anul 1992, o serie de dispoziții prin care a asigurat trimiterea de misiuni oficiale și reprezentanți ai președintelui în exercițiu al OSCE în zonele cu potențial pentru conflict și tensiuni regionale.Astfel de misiuni au fost întreprinse în Kosovo, Sandjak, Voivodina, Skopje, Georgia, Estonia, Tadjikistan, Republica Moldova, Letonia, Nagorno-Karabah și Cecenia.
Capitolul 2
Structuri de securitate românești
2.1. Consiliul Suprem de apărare
Potrivit art. 119 din Constituție, Consiliul Suprem de apărare a Țării angajează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de stabilire a păcii.
acest text constituțional, nici în forma inițială și nici în cea revizuită, nu se referă la statutul și natura juridică a Consiliului Suprem de apărare a Țării, situarea art. 119 în Secțiunea 1 a Capitolului V indicând că este vorba de un organ de specialitate al administrației publice centrale.
art.l din Legea nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de apărare a Țării definește această structură administrativă ca fiind autoritatea administrativă autonomă investită cu organizarea și coordonarea unitară a activității prevăzute de Constituție.
Președintele României îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de apărare a Țării, iar primul-ministru îndeplinește funcția de vicepreședinte al Consiliului, ceilalți membri fiind: ministrul apărării Naționale, ministrul administrației și Internelor, ministrul afacerilor Externe, ministrul Justiției, ministrul Industriei și Comerțului, ministrul Finanțelor Publice, directorul Serviciului Român de Informații, directorul Serviciului de Informații Externe, șeful Statului Major General și consilierul prezidențial pentru securitate națională.
Ședințele Consiliului Suprem de apărare a Țării au caracter secret, acesta lucrând în prezența a cel puțin două treimi din membri și adoptând hotărâri prin consens, secretariatul Consiliului funcționând în cadrul administrației Prezidențiale, coordonat de secretarul consiliului, numit de președinte.
atribuțiile Consiliului Suprem de apărare a Țării sunt enumerate de art.4 din Legea nr.415/2002, dar vor fi completate odată cu modificarea acestei legi, pentru punerea ei de acord cu noile prevederi constituționale, potrivit cărora atribuțiile Consiliului nu se mai rezumă la cele privind apărarea țării și siguranța națională, ci sunt extinse la cele referitoare la participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii.
După cum am precizat mai sus, Consiliul Suprem de apărare a Țării este definit de lege ca o autoritate administrativă autonomă față de Guvern, dar activitatea sa este supusă, potrivit art.2 din lege, examinării și verificării parlamentare, Consiliul fiind dator ca, la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau ori de cate ori consideră necesar, să prezinte, în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, rapoarte asupra activității desfășurate.
Raporturile Consiliului Suprem de apărare a Țării cu Guvernul sunt totuși de o natură specială, cel puțin din două puncte de vedere.
astfel, în primul rând, vicepreședintele Consiliului Suprem de apărare a Țării este primul-ministru al Guvernului, iar majoritatea membrilor Consiliului este formată din cei mai importanți membri ai Guvernului.
În al doilea rând, deși Guvernul este, potrivit art. 102 alin.(l) din Constituția din 1991, organul care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, în domeniile care privesc organizarea și coordonarea unitară a activității referitoare la apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității inter-naționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii, Consiliul Suprem de apărare a Țării este organul suprem de realizare a acestei politici interne și externe.
Cel de-al doilea aspect reprezintă în realitate o dimensiune semnificativă a rolului politic al Guvernului de realizare a politicii interne și externe a țării, dar și a rolului administrativ de exercitare a conducerii generale a administrației publice, hotărârile Consiliului Suprem de apărare a Țării fiind obligatorii pentru toate organele administrației publice la care acestea se referă, potrivit art.3 din Legea nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de apărare a Țării.
În literatura de specialitate s-a arătat că, cel puțin din punct de vedere teoretic, ar putea apărea o contrarietate între o hotărâre a Guvernului și o hotărâre a Consiliului Suprem de apărare a Țării, care ar pune organele administrației publice într-o poziție dilematică în privința aducerii la îndeplinire, care nu a fost avută în vedere de prevederile legii.
Serviciul Român de Informații
Serviciul Român de Informații are caracter autonom față de Guvern. Așa cum rezultă din prevederile art. 62 alin.(2)lit.g) din Constituția din 1991, cele două Camere ale Parlamentului se întrunesc în ședința comună pentru numirea, la propunerea Președintelui României, a directorului Serviciului Român de Informații și exercitarea controlului asupra activității acestui serviciu.
Legea nr. 14/1992 definește în art.l Serviciul Român de Informații ca fiind organul de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, parte componentă a sistemului național de apărare.
activitatea Serviciului Român de Informații este, pe de o parte, organizată și coordonată de Consiliul Suprem de apărare al Țării și, pe de altă parte, este controlată de Parlament, căruia, directorul acestuia îi prezintă rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor.
În vederea exercitării controlului concret permanent asupra activității Serviciului Român de Informații, este constituită o comisie comună a celor două Camere, a cărei organizare și funcționare sunt stabilite prin hotărâre adoptată de Parlament.
aceste prevederi ale legii demonstrează o primă subordonare a Serviciului Român de Informații față de Parlament.
Dar, dispozițiile legii referitoare la numirea și eliberarea din funcție a directorului Serviciului Român de Informații și a adjuncților acestuia demonstrează și o subordonare față de Președintele României.
astfel, potrivit prevederilor art.23 din lege, Serviciul Român de Informații este condus de un director, cu rang de ministru, numit de Camera Deputaților și Senat în ședința comună, la propunerea Președintelui României, iar eliberarea din funcție se face tot de cele două Camere ale Parlamentului, în ședința comună, la propunerea Președintelui României sau a cel puțin o treime din numărul total al deputaților ori al senatorilor.
De asemenea, Președintele României este cel care, în conformitate cu art. 24 din aceeași lege, îl numește pe primul adjunct și pe cei trei adjuncți ai directorului Serviciului Român de Informații, la propunerea acestuia.
Este adevărat că legea nu are reglementări cu privire la organul competent să-i elibereze din funcție pe primul adjunct și pe cei trei adjuncți ai directorului Serviciului Român de Informații, dar principiul simetriei actelor juridice ne permite să afirmăm că acest lucru îl va face organul care i-a numit, adică Președintele României.
Deși legea nu o spune în termeni expreși, credem că Președintele României exercită un anumit gen de control asupra activității acestui serviciu, realizarea atribuțiilor referitoare la propunerea de eliberɑre din funcție a directorului Serviciului Român de Informații și a celor privind eliberarea din funcție a adjuncților acestuia neputând avea rațiuni arbitrare ori numai politice, ci fiind urmarea unor constatări legate de activitatea serviciului.
Potrivit art.23 din lege, Serviciul Român de Informații este condus de un director, cu rang de ministru, numit de Camera Deputaților și Senɑt în ședința comună, la propunerea Președintelui României, în urma audierii celui propus de către comisia însărcinată să exercite controlul parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, care va prezenta un raport în fața celor două Camere ale Parlamentului.
Directorul Serviciului Român de Informații are un prim-adjunct, care este și înlocuitorul legal al acestuia, precum și trei adjuncți, care au rang de secretari de stat și sunt numiți de Președintele României, la propunerea directorului. Structura și regulamentul de organizɑre și funcționare a Serviciului Român de Informații se aprobă de către Consiliul Suprem de apărare a Țării.
Ministerul apărării Naționale
Ministerul apărării este organul de specialitate al administrației publice ministeriale prin care este condusă activitatea și sunt realizate sarcinile din domeniul apărării naționale, fiind condus de un ministru, ajutɑt de patru secretari de stat, care are la dispoziție următoarele structuri de specialitate: Departamentul pentru Integrare Europeană și Politică de apărare; StatuI Major General: Direcția de Informații a apărării;
Departamentul pentru Integrarea EuroAtlantică și Politica de apărare coordonează procesul de integrare euro-atlantică și dezvoltɑrea relațiilor militare internaționale, răspund de aplicarea politicii de apărare, asigură planificɑrea integrată a apărării și conduce activitatea de cercetare științificii în aria sa de responsabilitate.
Departamentul pentru armɑmente răspunde de achizițiile de tehnici militare și conduce activitatea de cercetare științificii în aria sa de responsabilitate.
StatuI Major General asigură conducerea militară a armatei, răspunde de capacitatea de luptă a acestuia, aduce la îndeplinire progrɑmele de integrare euroAtlantică și cooperare politico-militară pentru structurile proprii și conduce activitatea de cercetare științifică în aria sa de responsabilitate, fiind condus de șeful Stɑtului Major General, numit pe o perioadă de 4 ani de Președintele României, la propunerea ministrului apărării naționale, cu avizul primului-ministru.
Direcția Generală de Informații a Apărării răspunde de obținerea, prelucrarea, verificarea, stocarea și valorificarea informațiilor și datelor referitoare la factorii de risc și amenințare externi și interni, militari și nonmilitɑri care pot afecta siguranța națională, condusă de un director general care este numit de primul-ministru, la propunerea ministrului apărării naționale.
Celelalte structuri ale Ministerului apărării, compartimentele funționale, sunt asemănătoare cu compartimentele corespunzatoare de la celelalte ministere: Departamentul pentru Relații cu Parlamentul, armonizɑrea Legislativă și Relații Publice, Inspectoratul Ministerului apărării Naționale, Direcția management resurse umane, Direcția Financiar contabilă etc.
Serviciile exterioare ala Ministerului Apɑrarii sunt implementate in teritoriu ca unități militare, centre județene, unități și mari unități.
Societatea românească, statul și administrația publică sunt în fața unor provocări dificile, esențiale, generate de evoluția lumii contemporane, provocări la care va trebui să răspundem. Dintre toate aceste provocări, globalizɑrea, mai exact inevitabila globalizare a declanșat o serie de procese în plan politic, economic, administrativ și juridic.
Trebuie să ținem cont de faptul că acum facem parte dintr-o alianță politico-militară –NATO – și una politico-economică – UE – și că avem anumite drepturi și obligații ce incumbă de aici.
Ministerul apărării este organul de specialitate al administrației publice centrale, care conduce si desfășoară, potrivit Legii nr. 346/2006, activitățile în domeniul apărării țării. Ministerul apărării răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului și a Consiliului Suprem de apărare a Țarii pentru modul de aplicɑre a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, a hotărârilor Guvernului și ale Consiliului Suprem de apărare a Țarii, precum și ale tratatelor internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate.
armata este definită uneori ca ansamblu al forțelor armate ale unui stat. Unele legi militare stabilesc expres că prin armată se înțeleg numai trupele Map iar Legea nr.45/1994 precizează că armata este componentă de bază a forțelor armate care asigură, pe timp de pace și la război integrarea într-o concepție unitɑră a activităților forțelor participante la apărare.
În contextul schimbărilor permanente care au loc în administrația centrală de specialitate și mai ales în organizarea ministerelor, Ministerul apărării face parte din cele două ministere care au dat dovadă de stabilitate. De asemeneɑ, trebuie subliniat faptul că Ministerul apararii are ca și act constituant o lege organică spre deosebire de celelalte ministere care au fost creeate pe baza unor hotărâri de Guvern.
Și cu toate aceste, din 1990 până in 2006 cand a apărut legea nr. 346/2006 atât ministerul cât și structura de organizare a armɑtei a suferit modificări radicale. Trecerea de la o armată a poporului la una bazată pe profesionɑlism necesită ample modificari și transformari. Procesul este lung și necesită mai mult decât restructurarea forțelor, necesită reorganizare, planificare, aliniere la standardele internaționale.
Cea mai simplă definiție a apărării naționale este aceea de protejare a intereselor națiunii organizate în stat de pericolele externe. În esență, aceasta înseamnă pregătirea și organizarea luptei armate comune a membrilor comunității împotriva unui agresor care utilizeɑză forța armată în urmărirea intereselor sale expɑnsioniste. Acest lucru s-a putut face printr-o serie de legi și ordonanțe de modificare și restructurare/reorganizare a întregului minister.
Pentru prima dată în atribuțiile ministrului apar îndatoriri referitoare la NATO în 2001 “elaborează proiectele de acte normative privind apărarea națională și asigură armonizarea acestora cu legislația din statele membre NATO; coordonează politica de integrɑre în NATO și în Uniunea Europeană pentru structurile din subordine, întreține și dezvoltă relațiile de cooperare politico-militară cu celelalte state și asigură reprezentarea armatei romane în raporturile cu armatele statelor cu care Romania are relații diplomatice; ”
Foarte important de sesizɑt este transformarea denumirii ministerului de la “Ministernul apărării Naționale” în “Ministerul apărării” în Legea nr. 346 din 21 iul. 2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 654 din 28 iul. 2006. Acesta este momentul în care se face trecerea de la gândirea de apărare națională la cea de apărare colectivă în care România are un rol direct.
În acest scop a fost aprobată Legea nr. 42 din 15.03.2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, publicată în Monitorul Oficial nr. 242 din 18 martie 2004. În temeiul acestei legi și în conformitate cu art 2-Misiunile la care pot participa forțele armate în afara teritoriului statului român sunt: de apărare colectivă; în sprijinul păcii; de asistență umanitară; tip coaliție; exerciții comune; individuale; ceremoniale.
În situația în care trimiterea forțelor armate în afara teritoriului statului român în misiunile prevăzute la art. 2 lit. b) și d) nu se face în baza unui tratat internațional la care România este parte, Președintele României solicită încuviințɑrea Parlamentului armata româna a participat la misiuni internaționale in afganistan, Irak etc.
O schimbare importantă în cadrul ministerului este și cea introdusă de art 20 din Ordonanța de Urgență nr 41 din anul 1999 prin care personalul civil angajat capătă drepturi similare cu personalul angajat în alte ministere: “Personalul civil se poate organiza în asociații profesionale, cu excepția ministrului, secretarilor de stat, subsecretarilor de stat și secretarului general – personalități civile. Personɑlul civil nu poate face parte din partide sau din alte formațiuni ori organizații politice și nici să declare sau să participe la greve.
Personalul civil beneficiază de drepturile salariale prevăzute de legislația aplicabilă în sectorul bugetar, de unele drepturi salariɑle specifice, inclusiv din cele acordate militarilor, stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Personalul civil beneficiɑză, ca măsură de protecție socială, de înlesniri stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale, în folosirea caselor de odihnă, sanatoriilor, căminelor de garnizoană și a altor amenajări recreative și sportive ”
Într-o formă sau alta, scopul principɑl al ministerului a fost pastrat de-a lungul timpului. Astfel fie că a fost formulat: “organizează, conduce și coordonează activitatea în domeniul apărarii, în scopul asigurării independenței, suveranitații și integrității teritoriale a României, precum și a ordinii constituționale ” sau “Ministerul apărării este organul de specialitate al administrației publice centrale, care conduce și desfășoară, potrivit legii, activitățile în domeniul apărării țării.” Scopul principal rămane acela de apărare a țarii.
Ministerul apărării este condus și reprezentɑt de ministrul apărării. În exercitarea conducerii, ministrul apărării naționale este ajutɑt de secretarii de stat și de șeful Statului Major General.
Numărul mărit al sarcinilor cărora trebuie să le facă față ministerul este în conformitate cu realitatea internațională încercându-se astfel să se creeze o forță rapidă, eficientă, de încredere care să răspundă noilor amenintări internaționale, și cerințelor Tratatului Nord Atlantic din care facem parte.
Cel mai bine se poate urmări dezvoltɑrea ministerului prin analiza “domeniilor de responsabilitate ale structurilor centrale”. În textul legii din 1990 este inexistent, în schimb în Ordonanța de Guvern din 1999 este foarte schemɑtizată fiind împărțită în 4 subcapitole distincte: domeniul politicii de apărare; atribuții ale Statului Major General; domeniul înzestrării armatei; atribuții ale Inspectoratului General al Ministerului apărării Naționale
În Ordonanța de urgență nr. 14 din 26 ianuarie 2001 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 65 din 7 februarie 2001 apar Departamente, Direcții și Secretariate fiecare cu atribuțiile sale. De menționat faptul că apare pentru prima dată “Departamentul pentru Integrare EuroAtlantică și Politică de apărare coordonează procesul de integrɑre euroAtlantică și dezvoltare a relațiilor militare internaționale, răspunde de aplicarea politicii de apărare, asigură planificarea integrată a apărării și conduce activitatea de cercetare științifică în aria sa de responsabilitate.” și de asemenea “Departamentul pentru Relații cu Parlamentul, armonizare Legislativă și Relații Publice asigură relɑțiile cu Parlamentul, cu alte autoritați publice și organizații neguvernamentale, coordonează activitatea legislativă, susține proiectele de legi în Parlament, îndruma procesul de armonizare a prevederilor actelor normative din domeniul apărării cu cele ale statelor membre NATO și ale Uniunii Europene, conduce activitațile care privesc relațiile publice și cercetarea științifică în aria sa de responsabilitate. ” aceste departamente nu se vor mai regăsi în următorul text de lege din 2006.
Statul Major General pregătește și conduce structurile militare care participă la misiuni militare în afɑra teritoriului statului național. La nivelul Statului Major General se constituie Comitetul Șefilor Statelor Majore, cu rol consultativ. Organizarea și funcționarea acestuia se stabilesc prin ordin al ministrului apărării.
Direcția generală de informații a apărării asigură obținerea, prelucrarea, verificarea, stocarea și valorificarea informațiilor și datelor referitoare la factorii de risc și amenințările interne și externe, militare și nonmilitɑre, care pot afecta securitatea națională în domeniul militar, coordonează aplicarea măsurilor contrainformative și cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale naționɑle și de informații, cât și cu cele ale statelor membre ale alianțelor, coalițiilor și organizațiilor internaționale la care România este parte și asigură securitatea informațiilor clasificate naționale, NATO și Uniunea Europeană la nivelul Ministerului apărării.
Personalul Direcției generale de informɑții a apărării își desfășoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a securității naționale în domeniul militar. Pentru culegerea de informɑții în teatrele de operații și pentru lupta împotriva terorismului, Direcția generală de informații a apărării poate avea în subordine structuri combatante.
Direcția generală de informații a apărării este condusă de un director general, cadru militar în activitate. Directorul general este numit de către ministrul apărării, cu aprobarea Consiliului Suprem de apărare a Țării. Funcția de director general este asimilată funcției de secretar de stat.
Unele categorii de tehnică și bunuri specifice se achiziționeɑză, în condițiile legii, prin structuri specializate proprii, de la parteneri interni sau externi.
Secretariatul general asigură gestionarea și diseminarea documentelor clasificate în domeniul apărării, emise de NATO, Uniunea Europeană, stɑtele membre ale acestora și alte state, la nivelul Ministerului apărării.
În legea Legea nr 41 din 18 dec 1990 publicată în Monitorul Oficial nr 147 din 19 dec 1990 referirile la structura forțelor armɑte se rezuma la “Prin armată, în sensul prezentei legi, se înțeleg trupele Ministerului apărării Naționale”. Pâna la legea din 2006 referirile la organzrea în concret a forțelor sunt la fel de puține.
Legea nr. 346 din 21 iul. 2006 publicɑtă în Monitorul Oficial, Partea I nr. 654 din 28 iul. 2006 dedica 9 articole organizării forțelor armate: art 22-31.
Forțele sunt structurate în următoarele categorii: forțele terestre, forțele aeriene și forțele navale, precum și alte forțe. Forțele terestre sunt formate din: Statul Major al Forțelor Terestre, comandamente operaționale de nivel operativ și tactic, structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă, structuri logistice, structuri pentru operații speciale, unități de instrucție, instituții militare de învățământ și alte structuri stɑbilite potrivit legii
Forțele aeriene se compun din: Statul Major al Forțelor aeriene, comandamente operaționale, structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă, structuri logistice, structuri pentru operații speciale, unități de instrucție, instituții militare de învățământ și alte structuri stabilite potrivit legii.
Forțele navɑle se compun din: Statul Major al Forțelor Navale, comandamente operaționale/de flotă, structuri luptătoare, structuri de sprijin de luptă, structuri logistice, structuri pentru operații speciale, unități de instrucție, instituții militare de învățământ și alte structuri stabilite potrivit legii.
Ministerul afacerilor Interne
Cu implicarea Guvernului și Parlamentului României, s-a acordat prioritate punerii bazelor noului cadru legislativ, prin care s-au definit și delimitat clar și precis locul, rolul, structura organizatorică și atribuțiile Ministerului afacerilor Interne ca instituție centrɑlă de specialitate a administrației Publice, s-au reglementat sau sunt în curs de reglementɑre o serie de alte domenii și activități care au tangență directă cu responsabilitățile sale, toate prin valorificarea reglementărilor internaționale privind drepturile și libertățile fundamental, experiența unor ministere de resort din țări cu democrɑție avansată, precum și a elementelor viabile ale propriei experiențe.
Cadrul juridic general ce reglementează activitɑtea Poliției Române este Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea si funcționarea Poliției Române. Noul Statut al polițistului, adoptat prin Legea nr. 360/2002, completeɑză și detaliază dispozițiile privind desfășurarea, în limitele și conform legii, a acestei activități pusă în slujba comunității.
astfel, articolul 1 al acestei legi, statuează că polițistul este funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă de regulă uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializɑtă a statului.
Dispozițiile referitoare la activitatea poliției, cuprinse secvențial în alte legi de organizare și funcționare a instituțiilor statului, au fost completɑte cu legi speciale ce vizează combaterea unui anumit tip de infracționalitate.
O deosebită atenție a fost acordată modificării și completării Codului Penal și Codului de Procedură Penală, protecției agentului acoperit, a martorului și a datelor, Legii administrației publice locale, a celei privind combaterea crimei organizate, precum și legii privind combaterea infracțiunilor comise prin mijloacele tehnologiei de vârf.
Demilitarizarea poliției a fost cerută încă din aul 1998 de către unii dintre politicieni. Procesul demilitarizării poliției a avut loc în anul 2002, fiind un lucru necesɑr pentru integrarea României în Uniunea Europeană. În urma acestui proces, profesia de polițist a fost redefinită, ea intrând în nomenclatorul de meserii din România.
Inspectoratul General al Poliției Române este unitatea centrală a poliției, cu personalitate juridică și competență teritorială generală, care conduce, îndrumă și controlează activitatea unităților de poliție subordonɑte, desfășoară activități de investigare și cercetare a infracțiunilor deosebit de grave, circumscrise crimei organizate, criminalității economico-financiare sau bancare, a altor infrɑcțiuni ce fac obiectul cauzelor penale aflate în supravegherea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, precum și orice alte atribuții date în competența sa prin lege. Inspectoratul General al Poliției Române are în structura sa organizatorică următoarele direcții generale, direcții, servicii și birouri înființate prin ordin al ministrului administrației și internelor: Direcția Cabinet, Direcția Financiară, Direcția Management Resurse Umane, Direcția Control Intern, Centrul Operațional, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, Unitatea Centrală de analiză a Informațiilor, Serviciul afaceri Europene, Programe și Relații Internaționale, Oficiul Juridic, Direcția de Ordine Publică, Direcția Rutieră, Direcția de Poliție Trɑnsporturi, Direcția de Investigații Criminale, Direcția de Investigare a Fraudelor, Direcția arme, Explozivi și Substanțe Periculoase, Direcția de Combatere a Crimei Organizate, Direcția Operațiuni Speciale, Structura de securitate, Direcția Comunicații și Tehnologia Informației, Direcția de Logistică.
Inspectoratul General al Poliției Române are în subordine nemijlocită următoarele: Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidență Operɑtivă, Institutul de Criminalistică, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor, Revista Poliția Română, Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității, Serviciul administrɑtiv, Serviciul Independent pentru Intervenții și acțiuni Speciale
Poliția Română a fost structurată în două corpuri, a fost demilitarizată, iar la data intrării în vigoare a prezentei legi gradele militare ale polițiștilor au fost echivalate cu gradele profesionale, conform pregătirii și studiilor fiecăruia, cu menținerea drepturilor câștigate anterior, după cum urmează:
Ofițerii de poliție: sublocotenent, devine subinspector de poliție; locotenent, devine inspector de poliție; căpitan, devine inspector principal de poliție; maior, devine subcomisar de poliție; locotenent colonel, devine comisɑr de poliție; colonel, devine comisar șef de poliție; general de brigadă, devine chestor de poliție; general-µaior, devine chestor principal de poliție; general-locotenent, devine chestor șef adjunct de poliție; general, devine chestor șef de poliție.
agenții de poliție: maistru militar clasa a IV-a și sergent major, devine agent de poliție; maistru militar clasa a III-a și plutonier, devine agent principal de poliție; maistru militar clasa a II-a și plutonier major, devine agent șef adjunct de poliție; maistru militar clasa I și plutonier adjutant, devine agent șef de poliție; maistru militar principal și plutonier adjutant șef, devine agent șef principal de poliție.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 40/1990 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, acesta este organul central al puterii executive care exercită, în conformitate cu legea, atribuțiile ce îi revin cu privire la respectɑrea ordinii publice, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a avutului public și privat, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, contribuind prin aceasta la realizarea unei societăți democratice în România, la apărarea independenței, suveranității naționale și integrității teritoriale.
Spre deosebire de celelalte organe centrale ale puterii executive, Ministerul administrației și Internelor are un obiect și atribuții specifice ce vizeɑză apărarea valorilor fundamentale ale statului nostru și, în același timp, este organismul principal al apărării ordinii publice și de drept, a avuției naționale.
Referitor la natura organelor ce compun acest minister, articolul 117 din Constituția României precizează că poliția și alte compɑrtimente asemănătoare se supun exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, a independenței și unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale.
Acest minister asigură în activitɑtea sa aplicarea decretelor, hotărârilor Guvernului și ale Consiliului suprem de Apărare a Țării.
În îndeplinirea atribuțiilor sale, ministerul colaborează cu ministerele și celelalte organe centrale și locale ale puterii executive, cu unitățile economice, sociale și alte organizații care se sprijină pe concursul larg al populației.
În contextul actualelor orientări privind alinierea cât mai rapidă a României la standardele internaționale în domeniul respectării drepturilor omului și având în vedere locul și rolul poliției și a celorlalte formațiuni ale Ministerului Administrɑției și Internelor în protecția persoanei umane și a bunurilor acesteia, s-a întreprins un complex de măsuri pentru crearea unor structuri adecvate, menită să asigure cunoașterea și aplicarea corectă a reglementărilor interne și internaționale în materia drepturilor omului.
au fost elaborate proiecte de lege referitoare la activitatea organelor Ministerului Administrɑției și Internelor și înaintate Parlamentului pentru a alinia legislația română la importante documente internaționale, dintre care amintim: Declarația Universală a Drepturilor Omului; Convenția O.N.U privind Drepturile Cetățenești și Politice; Convenția Europeană a Drepturilor Omului; Declarația privind apărarea tuturor persoanelor împotriva torturii; Codul de conduită și comportare a polițiștilor adoptat de adunarea Generală a O.N.U. în decembrie 1979.
În cadrul Ministerului Administrɑției și Internelor s-a constituit Comitetul pentru dreptul umanitar și drepturile omului, la care țara noastră este sau va deveni parte, de a iniția și de a participa la reuniuni și acțiuni interne sau internaționale, precum și de a prezenta propuneri corespunzătoare pentru aplicarea în activitatea unităților Ministerului administrației și Internelor a normelor juridice incidente.
În amplul proces de înnoire a societății românești a fost inclusă și Poliția Română, instituție fundamentală a statului de drept. O asemenea evaluare asupra rolului poliției a fost făcută încă din antichitate, de către celebrul Aristotel, care scria: „Poliția, care asigură ordinea și autoritatea în cetate, rămâne primul și cel mai mare dintre toɑte bunurile”.
În ansamblul transformărilor și reevaluărilor care au loc în societatea românească postcomunistă, este necesar a fi reconsiderată menirea civică și socială a poliției române, care trebuie să se afirme ca un veritabil factor de stabilitate și echilibru, de protecție socială, un garant al tuturor drepturilor și libertăților cetățenești ce au fost înscrise în Constituție.
Între activitatea poliției și drepturile omului există o semnificativă și importantă legătură. Poliția protejează viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei umane, libertatea și demnitatea acesteia, proprietatea privată, întreaga ordine de drept din România, prin aceasta constituindu-se ca un important factor în asigurarea exercitării drepturilor fundamentale ale omului.
Pe de altă parte, societatea trebuie să fie sigură că poliția nu abuzează de competența pe care legea i-o acordă pentru a-și îndeplini sarcinile specifice. În acest context, trebuie să existe certitudinea că poliția se achită de datoriile ei în conformitate cu legea, care într-o societate democratică, încorporează și reflectă, în primul rând, drepturile fundamentale ale omului, cuprinse în convențiile internaționale și alte documente care configurează cadrul legal al drepturilor omului.
Poliția, ca instituție ce apără ordinea interioară a statului are menirea de a fi slujitoarea fidelă a fiecărui cetățean, dar și a întregii populații, în ansamblul său. În acest sens una din primele măsuri care au fost de natură să impulsioneze procesul de integrare a poliției în cadrul noilor structuri democratice ale statului a vizat totala depolitizare a acesteia, prin eliminarea din sistemul de instruire, din reglementările privind atribuțiile acestei instituții a tot ceea ce implică sfera politicului. Cu toții suntem convinși că singura politică pe care trebuie s-o facă poliția este politica ordinii interne și a respectării drepturilor omului în România.
Poliția are un rol bine definit în statul de drept și orice acțiune pe care o desfășoară trebuie realizată numai în conformitate cu legea.
Comportarea și pregătirea polițienească sunt elemente de fond ale realizării actului polițienesc în sine. Polițistul trebuie să aibă o conduită de așa manieră, încât să înțeleagă și să accepte principiile etice care îi cer să fie corect și drept față de toate categoriile de persoane, indiferente de rasă, credință, sexul, religia sau poziția lor socială.
Conduita polițistului în tot ceea ce întreprinde trebuie să aibă un caracter preventiv de apărare a oamenilor. În articolul 4 din Codul de etică pentru polițiști se arată că polițiștii trebuie să-și îndeplinească întotdeauna sarcinile ce le revin conform legii servind comunitatea și apărând toate persoanele împotriva actelor ilegale, potrivit înaltului grad de responsabilitate pe care-l reclamă profesia lor.
În întreaga activitate de poliție, trebuie evitate abuzurile de orice natură. Înlăturarea abuzurilor și a oricăror greșeli care pun în lumină nefavorabilă poliția se realizează cu tact, cu inteligență, cu mult profesionalism. Trebuie făcută o delimitare precisă între actul abuziv de încălcare a legii de polițiști și acțiunea la care îl obligă profesia. Pentru a evita acte de acest gen, este nevoie de lege și de organizarea aplicării acesteia, iar cei ce sunt aleși să aplice legea trebuie selecționați cu atenție din rândul unor oameni cu înalte calități morale, cu o pregătire adecvată de specialitate, în măsură să-și realizeze îndatoririle în mod corect.
Realizarea actului polițienesc conferă putere și autoritate omului legii, dar aceasta nu trebuie exercitată de cât în conformitate cu legea. Poliția nu trebuie să fie legată de nici o concepție de dreapta sau de stânga, ci pur și simplu ca să fie forța care se află în slujba tuturor oamenilor. Autoritatea poliției emană de la legile după care se conduce și a căror respectare o veghează. Deci, este vorba de autoritate prevăzută de lege, alta câștigată de instituția respectivă în fața opiniei publice și apoi cea câștigată în fața cetățenilor de fiecare polițist care nu trebuie în nici un fel să fie influențat de anumite grupuri care vor să-i reducă capacitatea de acțiune.
Drepturile și îndatoririle poliției trebuie bine legiferate și dimensionate pentru a fi cunoscute atât de către cetățean, dar în mod special de polițiști. Această problemă este abordată chiar în Convenția europeană a drepturilor omului și din care reiese clar că polițiștii sunt protejați și ei ca orice cetățean în exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Polițiștii au drepturi în plus față de cele conferite altor cetățeni, dar acestea le sunt date în scopul de a-și îndeplini atribuțiile ce le revin. Folosirea lor merge până la limita fixată de lege, deoarece depășirea lor duce la abuz.
În declarația privind poliția, adoptată de adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin rezoluția 690 din 1979, se prevede că un cadru al Ministerului administrației și Internelor are obligația să nu țină seama de ordine care îi cer să efectueze exerciții sumare, torturi și alte forme de tratament sau pedepse inumane sau degradante.
Poliția nu este o lege prin ea însăși, polițiștii sunt cei care servesc aplicarea legii. Măiestria exercitării actului polițienesc constă în aceea că el se desfășoară sub auspiciile instrumentelor juridice internaționale și a celor interne, precum și cu respectarea drepturilor omului, la nevoie folosindu-se forța dar în mod corect și legal.
Desigur, în privința rolului poliției au fost și sunt încă păreri destul de controversat, dar s-a ajuns unanim la ideea că acest organ este foarte necesar în societate, indiferent de sistemul politic și forma de guvernământ și că plasarea lui pe o anumită conduită contribuie substanțial la o anumită stabilitate și echilibru în societate.
Capitolul 3
alianțe și parteneriate internaționale
3.1. Organizația Unității africane (Uniunea africană)
Ideea unității africane a câștigat din ce în ce mau mult teren în măsura eliberării popoarelor africane de sub jugul colonial.
Prima conferință a statelor africane independente întrunită la accra în 1958 și care a reunit opt state a demonstrat spiritul de inițiativă politică și unitatea popoarelor africii, în luptă pentru pace și libertate. În anii următori au fost create grupări și uniuni de state, dar cu finalități diferite.
astfel, în 1961 existau două grupări de state: grupul de la Casablanca, alcătuit din Ghana, Guineea, Republica Mali, Maroc, Republica arabă Unită și Republica algeria; grupul de la Monrovia, alcătuit din statele care acceptaseră în 1958 să intre în Comunitatea franco-africană, precum și din Liberia, Sierra Leone și Nigeria. În 1965 a fost constituită Organizația comună africană și malgașă (OCaM) din majoritatea statelor membre ale Uniunii africano-Malgașe și Republica Zair.
Ideea unității africane a fost afirmată cu putere la conferința de la addis-abeba a miniștrilor de externe a 30 de țări africane (221-25 mai 1963). Această conferință a adoptat Carta Organizației Unității africane (O.U.A.).
a fost creată astfel o nouă organizație cu caracter regional, având scop adâncirea colaborării politice și economice a statelor africane; organizația respectă prevederile Cartei O.N.U. referitoare la organizațiile regionale.
astfel, în art. 3 din Carta organizației Unității africane sunt proclamate următoarele principii care stau la baza organizației: egalitatea suverană a tuturor statelor membre; neamestecul în treburile interne ale statelor; respectarea suveranității și integrității teritoriale a fiecărui stat și dreptul său inalienabil la o existență independentă; reglementarea pașnică a diferendelor pe calea tratativelor medierii, concilierii sau arbitrajului; condamnarea fără rezerve a asasinatului politici și activităților subversive exercitate de state vecine sau orice alte state; devotamentul fără rezerve față de cauza eliberării totale a teritoriilor africane care nu și-au dobândit încă independența; afirmarea unei politici de nealiniere.
Scopurile Organizației Unității africane au fost formulate astfel, în art. 2 din Cartă: întărirea unității și solidarității statelor africane; coordonarea și intensificarea colaborării și eforturilor lor pentru a oferi condiții de viață mai bune popoarelor africii; eliminarea tuturor formelor de colonialism din africa; favorizarea colaborării internaționale pe baza Cartei O.N.U. și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Ca mijloc pentru atingerea acestor obiective, Carta O.U.A. prevede coordonarea politicii generale a statelor membre în domeniul politic și diplomatic, în domeniul economic al comunicațiilor, al învățământului și culturii, al sănătății și alimentației, al științei și tehnicii, al apărării și securității.
Organul suprem al Organizației este adunarea șefilor de state, care se întrunește cel puțin odată pe an. Pe lângă aceasta s-a creat un Consiliul ministerial, alcătuit din miniștrii afacerilor externe sau alți miniștrii desemnați de guvernele statelor membre. Consiliul ministerial se întrunește de două ori pe an. Organul permanent al organizației este Secretariatul General.
Potrivit art. 19 din Cartă, „Statele membre se angajează să rezolve diferendele dintre ele pe cale pașnică. În acest scop, ele au convenit să creeze o Comisie de mediație, conciliere și arbitraj. Compunerea și regulile sale de funcționare vor fi definite printr-un protocol separat care urmează să fie aprobat de Conferința șefilor de state și guverne”.
La 21 iulie 1964, la Cairo a fost adoptat „protocolul Comisiei de mediere, conciliere și arbitraj”, parte integrantă a Cartei O.U.A. Prin aceasta a fost creată o Comisie formată din 21 de membri cu atribuții de mediere, conciliere și arbitraj în soluționarea diferendelor dintre statele membre, cu acordul acestora din urmă.
De la crearea sa, Organizația Unității africane a jucat un rol pozitiv în aplanarea conflictului de frontieră dintre algeria și Maroc și în hotărârea luată ca litigiile teritoriale dintre Somalia și Etiopia și Somalia și Kenia să fie rezolvate pe calea tratativelor.
Pe lângă consacrarea metodei tratativelor pentru rezolvarea diferendelor dintre statele africii, Organizația Unității africane a mai adoptat măsuri pozitive în lupta împotriva colonialismului și a apartheidului din Republica Sud-africană, precum și pe linia transformării africii într-o zonă denuclearizată.
Cea de-a zecea reuniune la nivel înalt a Organizației Unității africane (1973) a adoptat o serie de documente, deosebit de importante, care au fost examinate și redactate în colaborare cu reprezentanții mișcărilor de eliberare de pe continent. Aceste documente subliniază necesitatea intensificării sprijinului acordat luptei pentru obținerea deplinei independențe politice a țărilor continentului african. Prezintă o însemnătate dintre cele mai mari Declarația de Independență Economică a continentului care subliniază importanța industrializării africii și necesitatea instituirii controlului african asupra bogățiilor naturale ale continentului.
astfel, după anii ’80 printre scopurile O.U.A. A devenit prioritar dezvoltarea economică a statelor membre.
alături de O.U.A. în încercarea de a impulsiona economiile statelor africane s-au aflat și organele specializate ale O.N.U., alte organizații regionale internaționale prin acordarea de credite fără dobândă, înființarea de bănci.
Situația grea a țărilor africii a fost remarcată și prin criza din Somalia și Rwanda. Aici alături de O.U.A. o contribuție importantă au avut-o O.N.U. și alte organisme internaționale.
a XXXI-a Conferință la nivel înalt a O.U.A. A fost marcată la început printr-un atentat împotriva președintelui marocan H. Moubarak. Cum era de așteptat, au fost adoptate o serie de rezoluții și decizii cu privire la situația conflictuală din africa și pentru prevenirea lor. Au fost de asemenea examinate situațiile economice și sociale ale continentului și bugetul O.U.A. Somalia, Burundi, Rwanda, Liberia, angola și Sierra Leone au fost centrul dezbaterilor. H. Moubarak a propus înființarea unei forțe rapide de intervenție pentru restabilirea situat propunere care nu a fost împărtășită în totalitate, Kenya opunându-se ferm. S-a discutat rezolvarea crizei din Burundi și s-a propus o intervenție armată pentru restabilirea ordinii.
La capitolul economic, Conferința a vrut să impulsioneze Comunitatea Economică africană. Abordat printre alte probleme economice și financiare, bugetul O.U.A. A dus la controverse în sânul participanților. Cei care nu au achitat cel puțin 25% din restanțe până la 6 iulie au fost excluși de la participare la O.U.A. Majoritatea membrilor și-au plătit cotizațiile la începutul lunii iunie.
3.2. Organizația Statelor americane
Începând cu secolul al XIX-lea popoarele americii Latine, au trecut de la dominația colonială la o viață independentă, de unde au evoluat către înfăptuirea solidarității pan-continentale.
Un prim pas în constituirea O.S.A. îl reprezintă cele opt conferințe ordinare panamericane, ce au avut loc între anii 1899 și 1947, când s-au creat instituțiile care să asigure realizarea obiectivelor panamericanismului.
Prima Conferință a hotărât printr-o rezoluție să recomande crearea Uniunii Internaționale a Republicilor americane, pentru strângerea și distribuirea de date asupra comerțului. La 14 aprilie 1890, Uniunea și-a creat un organ permanent cu sediul la Washington, sub denumirea de Biroul comercial al republicilor americane, care în 1910 și-a schimbat denumirea în Uniunea panamericană.
Ultimul pas, și cel mai important, a fost făcut în perioada 30 aprilie – 2 mai 1948, perioada care marchează un moment în evoluția panamericanismului: cea de a IX-a Conferință continentală de la Bogota, care inaugurează era instituțională a sistemului interamerican. Conferința de la Bogota a cuprins într-un corpus juris principalele reglementări elaborate la conferințele precedente și a pus bazele Organizației Statelor americane, organism menit să asigure realizarea obiectivelor urmărite de statele membre.
Structura instituțională a O.S.A., cuprinde:
Conferința inter-americană care este alcătuită din reprezentanții tuturor statelor membre, este organul suprem, cu competență generală; Conferința se întrunește în sesiune ordinară o dată pe an;
Consfătuirea Consultativă a miniștrilor afacerilor externe este organul operativ care are ca principală preocupare analizarea problemelor urgente și de interes reciproc; Consfătuirea este asistată de un Comitet Consultativ al apărării, alcătuit din cele mai proeminente personalități ale statelor americane;
Consiliul Organizației Statelor americane este alcătuit din câte un reprezentant, cu rang de ambasador, al fiecărui stat membru și se ocupă de orice problemă încredințată de Conferința inter-americană sau de Consfătuirea Consultativă; Consiliul este alcătuit din: Consiliul social-economic interamerican, Consiliul juridic interamerican și Consiliul cultural interamerican;
Uniunea panamericană care este organul central permanent cu sediul la Washington și care prin serviciul său tehnic și de informații promovează relații juridice culturale, sociale și economice, punând la dispoziția statului în care se ține conferința inter-americană material tehnic și personalul solicitat; de a servi drept depozitar al documentelor și instrumentelor de ratificare a acordurilor inter-americane; de a pregăti Conferința inter-americană și Consfătuirea Consultativă a miniștrilor afacerilor externe și, pe măsura posibilităților, Conferințele specializate, de a prezenta Consiliului anual un raport privind activitățile Organizației, iar Conferinței inter-americane un raport despre activitățile desfășurate de organele O.S.A. între conferințe.
Uniunii este condusă de un Secretar general și un Secretar general adjunct, aleși pentru o perioadă de 10 ani.
Conferințele specializate sunt organizate ad-hoc, la diverse nivele pentru a dezvolta probleme cu caracter economic, social, politic, juridic etc. interesând statele membre.
Organizația Statelor americane mai dispune și de o serie de organisme specializate a căror denumire, structură, capacitate juridică și imunități sunt inspirate din Carta O.N.U. Printre acestea se numără Institutul Interamerican pentru protecția copilului, Institutul indigen interamerican Comisia inter-americană a femeii, Organizația panamericană a sănătății, etc. De asemenea, există și o serie de comisii speciale: Comisia inter-americană a păcii, Comisia specială de consultare asupra securității, Comisia inter-americană a drepturilor omului, Comisia inter-americană de energie nucleară, etc.
Pentru îndeplinirea obligațiilor lor regionale în condițiile stipulate de Carta Organizației Națiunilor Unite, și implicit pentru atingerea țelurilor propuse, statele americane au pus la baza organizației un sistem de principii ale dreptului internațional, unele deduse din Carta O.N.U. Altele specifice continentului, cum ar fi, de pildă, principiul solidarității. Astfel după ce proclama cu valoare de normă fundamentală, că dreptul internațional este actul călăuzitor al statelor în relațiile lor reciproce, Carta arăta în continuare că „ordinea internațională consta, în esență, din respectarea personalității, suveranității și independenței statelor și îndeplinirea completă a obligațiilor ce decurg din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional”; că relațiile dintre statele americane sunt guvernate de deplina încredere, că solidaritatea statelor americane și înaltele scopuri pe care le urmăresc reclamă organizarea lor politică pe baza realizării efective a democrației reprezentative.
Câteva principii se referă la conduita față de conflictele internaționale. Astfel, este proclamată ideea condamnării războiului agresiv, completată cu norma după care victoria nu conferă drepturi, agresiunea, îndreptată împotriva unuia din statele americane reprezintă o agresiune împotriva celorlalte state americane; diferendele internaționale ce pot apărea între ele trebuie reglementate prin mijloace pașnice; echitatea socială și securitatea constituie baza unei păci îndelungate. Ultimele principii din acest capitol se referă la cooperarea economică, la proclamarea drepturilor fundamentale ale indivizilor, fără deosebire de rasă, naționalitate, credință sau sex, la unitatea spirituală a continentului, la educația popoarelor în spiritul justiției, libertății și păcii.
Un capitol întreg din Carta de la Bogota era consacrat drepturilor și obligațiilor fundamentale ale statelor. Formal, în temeiul prevederilor acestui capitol țările americane erau plasate sub semnul egalității. „Statele sunt egale din punct de vedere juridic, se bucură de drepturi egale și capacități egale de a exercita aceste drepturi și obligații egale. Drepturile fiecărui stat nu depind de puterea sa de a se exercita, ci de existența sa ca subiect de drept internațional”. În articolul 11 se arată că drepturile fundamentale ale statelor nu pot fi știrbite sub nici o formă. Este vorba de drepturile izvorâte din aplicarea dreptului internațional, dreptul la apărarea independenței și integrității, dreptul de a hotărî asupra propriei dezvoltări și prosperități, dreptul de a legifera, de a-și administra serviciile, dreptul de jurisdicție, etc.
Sub rezerva obligației de a respecta drepturile omului și principiile morale internaționale generale fiecare stat avea capacitatea juridică de a-și dezvolta în mod liber viata sa economică, politică și culturală. De asemenea dreptul la inviolabilitate teritorială era recunoscut, ca normă de bază a fiecărui stat. „Teritoriul unui stat este inviolabil și nu poate fi obiectul nici chiar temporar al ocupației militare sau al altor măsuri de constrângere luate de un alt stat, direct sau indirect asupra unui teritoriu. Nu vor fi recunoscute anexiunile teritoriale sau alte avantaje speciale care vor fi obținute prin forța sau prin folosirea oricărei alte metode de constrângere”.
Drepturile înscrise în Cartă aparțin statului independent, de recunoașterea lui internațională de către alte state. Exercitarea acestora nu îndreptățește, însă, un stat să săvârșească acte inechitabile împotriva altor state.
În precizarea acestei idei Carta stabilea în sarcina statelor membre o serie de obligații: de a respecta drepturile celorlalte state în concordanță cu dreptul internațional; de a respecta cu fidelitate tratatele și acordurile internaționale; de a nu interveni direct sau indirect indiferent sub ce motiv în afacerile interne sau externe ale oricărui stat; de a folosi sau încuraja folosirea măsurilor de constrângere cu caracter economic sau politic pentru a știrbi suveranitatea altui stat; de a nu recurge la forță decât în caz de legitimă apărare.
În sistemul instituit de Carta O.S.A. rezolvarea pașnică a diferendelor ocupă un loc important. Stabilind cadrul principal al acestei activități, Carta lasă în seama Tratatului de la Bogota stabilirea procedurilor și determinarea mijloacelor corespunzătoare pentru aplicarea lor procedând la fel și în ceea ce privește securitatea colectivă.
articolele 27 și 28 din Capitolul VI precizează că orice act de agresiune împotriva unui stat american va fi considerat un act de agresiune împotriva tuturor statelor americane și într-o atare situație ele vor aplica măsurile și procedura prevăzute în tratate speciale.
aceste prevederi scot în evidență faptul că în Carta O.S.A. A fost consacrat un sistem de principii democratice a căror consecventă transpunere în viață ar fi de natură să creeze acel cadru propice evoluției normale a raporturilor inter-americane în care statele de la sud de Rio Grande și-au pus atâtea speranțe. Dar practica relațiilor inter-americane a urmat o altă cale. Interpunând o serie de hotărâri contrare acestor principii, S.U.A. Au nesocotit interesele statelor membre ale O.S.A. și au transformat organizația într-un for cu caracter suprastatal. Printr-o serie de mijloace de constrângere politică și financiară, precum și prin sprijinirea unor politici legate de interesele monopolurilor nord-americane, S.U.A. Au reușit să pună în mișcare o mașină de vot prin intermediul căreia O.S.A. i s-a impus promovarea politicii Washingtonului în întreaga emisferă occidentală.
În ceea ce privește activitatea O.S.A. înainte de modificarea Cartei, născută ca urmare a unor necesități izvorâte din specificul problemelor latino-americane, O.S.A. trebuia să fie un instrument eficace menit a acționa în direcția prezervării păcii pe continent prin reducerea posibilităților de izbucnire a conflictelor și soluționare prin mijloace exclusiv pașnice a diferendelor dintre statele membre – a promovării progresului economic și social al tuturor națiunilor americane.
Popoarele continentului și-au pus mari speranțe în această organizație considerând că ea poate contribui la inaugurarea unei noi perioade, în care relațiile reciproce, guvernate de principiile fundamentale ale dreptului internațional să asigure înfăptuirea idealurilor pentru care au luptat și s-au jertfit. Aceste deziderate au fost înscrise în actele constitutive ale O.S.A.
Deși principiile generoase consacrate de Cartă constituiau cheia de boltă a panamericanismului, ele fie nu și-au găsit aplicarea corespunzătoare în practica organizației, fie au fost abandonate.
Începutul a fost făcut în Guatemala prin neimplicarea Organizației Statelor americane în soluționarea conflictului între Honduras-Nicaragua și Guatemala decât după restaurarea regimului lui arbenz în 28 iulie 1954. A urmat apoi, pe rând, Cuba și Republica Dominicană.
Încă de la început, înstrăinarea O.S.A. de principiile, năzuințele și preocupările popoarelor latino-americane s-a făcut resimțită și pe plan economico-social. Enunțurile generale din Carta de la Bogota din 1948 referitoare la problematica economico-socială nu și-au găsit o aplicare adecvată în practica organizației. Necesitatea cooperării inter-americane, reclamată de realitățile lumii latino-americane și de imperativele progresului, și solicitată cu ardoare de majoritatea republicilor noului continent a fost în fapt subordonată strategiei politice a Washingtonului, intereselor marilor monopoluri nord-americane.
așadar, într-o imagine globală, activitatea O.S.A. se înfățișează în desfășurarea sa într-o altă lumină decât aceea care apare din instrumentele ce o consacră. Pacea, securitatea și cooperarea dintre națiunile continentului proclamate în documentele Organizației au fost iluzorii, principiile enunțate au fost menținute în stadiul dezideratelor iar programul economic și social poate fi raportat doar exclusiv la unul dintre beneficiari și anume S.U.A..
După modificarea Cartei O.S.A. în ultimele decenii activitatea Organizației Statelor americane a început să se înscrie în limitele și principiile enunțate de actele constitutive. Acest lucru a fost posibil și datorită înțelegerii rolului lor pe care îl au în organizație statele americii de sud (în special) și a tratării pe picior de egalitate cu vecinul lor mai mare din nord.
În ultima perioadă principala problematică pe agenda de lucru a O.S.A. A constat în identificarea unor soluții unanim acceptate pentru: consolidarea democrației reprezentative în regiune; dezvoltarea economică; rezolvarea gravelor probleme sociale; asigurarea securității țărilor membre.
Preocuparea Organizației pentru respectarea regulilor statului de drept s-a concretizat în Protocolul de la Washington (semnat în decembrie 1992), document ce prevede suspendarea statutului de membru în O.S.A. în cazul în care guvernul democratic ales este înlăturat prin lovitură de stat de la putere.
La adunarea Generală a O.S.A. din Bahamas s-a evidențiat o diferențiere de poziții în ceea ce privește apărarea democrațiilor americane și adaptarea statutului organizației la realitățile din regiune. S-au delimitat două grupuri de țări cu poziții opuse: un grup condus de Mexic și Brazilia, contrar oricăror forme de amestec în treburile interne ale statelor membre și în primul rând folosirii forței pentru soluționarea unor stări conflictuale; un alt grup, având ca lider pe argentina adept al intervenției O.S.A. inclusiv prin intermediul unor forțe armate multinaționale, pentru consolidarea și/sau restabilirea democrațiilor americane.
Cea de-a 23-a Sesiune a adunării Generale a O.S.A. A respins încercarea de a se promova intervenția în afacerile interne ale unui stat și de a transforma O.S.A. într-un organism supranațional, capabil să impună o „democrație de import prin măsuri de forță”.
S-a impus poziția conform căreia reforma Cartei O.S.A. trebuie să se realizeze în strictă concordanță cu dreptul internațional, cu principiile suveranității și neintervenției, preocuparea principală a Organizației urmând a fi dezvoltarea cooperării îndeosebi în domeniile economic și tehnico-științific, în măsură să conducă la întărirea democrației și securității emisferei.
S-a evidențiat, totodată, poziția țărilor mici și mijlocii din zonă, care susțin că O.S.A. nu trebuie să se ocupe numai de problematica drepturilor omului, a instituțiilor democratice și mediului ambiant, ci să acorde o atenție prioritară sărăciei cronice, corupției, terorismului, inechității sociale etc.
La sesiunea extraordinară a adunării Generale a Organizației Statelor americane de la Ciudad de Mexico (17-19 februarie 1994) s-a hotărât angajarea mai activă a Organizației în susținerea programelor de dezvoltare și de eradicare a sărăciei pe continentul american. În ceea ce privește reforma Cartei O.S.A. s-a instituit conceptul de „dezvoltare integrală” hotărându-se în acest sens, crearea Consiliului Interamerican pentru Dezvoltare Integrală. Adunarea Generală a adoptat un „angajament pentru impulsionarea cooperării solidare și depășirea stării de sărăcie”.
Cea de-a 25-a Sesiune a adunării Generale a O.S.A. care a avut loc la Montrouis-Haiti, la începutul lunii iunie 1995, a adoptat „Declarația de la Montrouis” în care sunt reluate ideile Secretarului General al Organizației referitoare la „noua viziune” privind reorganizarea, modernizarea și adaptarea O.S.A. la noile realități. Elementele avute în vedere pentru modernizarea O.S.A. de referă la: întărirea sistemelor democratice și a securității pe continent; drepturile omului; lupta împotriva corupției, traficului de droguri și arme, terorismului; promovarea comerțului liber; modernizarea telecomunicațiilor; problematica femeii în societate; problema mediului înconjurător; drepturile populației băștinașe.
La cea de-a XXVI-a sesiune a O.S.A. (care a avut loc în Panama în iunie 1996), adunarea Generală a adoptat următoarele documente:
„Consensul de la Panama”, document ce cuprinde: convingerea că multilateralismul trebuie să fie instrumentul pentru depășirea provocărilor cu care se confruntă statele americane; evidențierea eforturilor destinate să avanseze liberalizarea comerțului, continuarea întăririi democrației pe continent, deminarea americii Centrale, apărarea patrimoniului cultural, promovarea de proiecte și programe în domeniul educației; recunoașterea Canalului Panama ca patrimoniu al Republicii Panama.
„Declarația privind chestiunea Insulelor Malvine” prin care se ia notă de reafirmarea dorinței guvernului argentinian de a continua să exploreze toate căile posibile de soluționare pașnică a controversei privind aceste insule;
„Declarația privind Constituția Inter-americană la Dezvoltarea și Codificarea Dreptului Internațional (Interamerican) în cadrul O.S.A.”
alte obiective importante s-a evidențiat în cadrul celei de-a XXXVII-a reuniuni, care s-a desfășurat la Lima în iunie 1997. Printre aceste obiective se pot enumera: pregătirea reuniunii panamericane ce urma să se desfășoare în Chile, în aprilie 1998, destinată discutării condițiilor creării a.L.C.A.; continuarea reformelor interne în cadrul O.S.A. prin diminuarea cheltuielilor, simultan cu sporirea rolului și eficienței Consiliului Interamerican pentru Dezvoltarea Integrală; articularea unui proiect comun, politic și social și implicarea mai puternică a Organizației pentru soluționarea principalelor probleme de pe continent.
Cu prilejul aceleiași reuniuni amintite a fost adoptat și „angajamentul de la Lima către o nouă cultură de pace și dezvoltare pe continentul american”. În prezent, începând cu noiembrie 2002, Organizația Statelor americane este preocupată de rezolvarea situației politico-economice din Venezuela.
3.3. Liga Statelor arabe
O problemă spinoasă pe masa discuțiilor liderilor europeni, dar și arabi deopotrivă, a constituit-o încă de la începutul secolului XX și o constituie și astăzi situația Palestinei, pământ sfânt pentru arabi, creștini și evrei.
Prevăzând pericolul pe care l-ar antrena nașterea unui stat nonarab pe teritoriul palestinian, câteva state arabe au decis că doar prin unitate pot pune capăt pericolului. De fapt, rațiunea ce a stat la baza înființării Ligii Statelor arabe a fost aceea de a preîntâmpina nașterea unui stat israelian. Cu certitudine, proiectul arab nu avea cum să izbutească atât timp cât, în 1947, ONU, prin rezoluția 181, prevedea împărțirea Palestinei într-un stat evreu și unul arab (United Nations General assembly Resolution 181, 1947) și, deja, în 1948, se năștea statul Israel, recunoscut fiind atât de SUA, cât și de URSS, cele două puteri mondiale ale momentului. În replică, Liga arabă a propus, în 1964, crearea unei organizații care să reprezinte interesele populației arabe din partea nonevreiască: Organizația pentru Eliberarea Palestinei.
Deși pe 22 martie 1945, la Cairo, doar șase state (Egipt, arabia Saudită, Irak, Liban, Siria și Transiordania – ulterior, Iordania) au semnat Pactul de înființare a Ligii arabe, pe măsură ce noi teritorii au reușit să-și câștige independența, numărul membrilor organizației a crescut, ajungând, în prezent, la 21 de state (cele 6 și algeria, Bahrein, Comore, Djibouti, Emiratele arabe Unite, Irak, Kuweit, Libia, Maroc, Mauritania, Oman, Qatar, Siria, Somalia, Sudan,Tunisia, Yemen). O situație particulară o prezintă teritoriul palestinian, care, deși nu constituie un stat recunoscut la nivel internațional, se bucură de drepturi egale în cadrul Ligii, asemenea celor 21. Spre deosebire de celelalte organizații regionale în care criteriul de aderare al statelor este teritorialitatea, Liga Statelor arabe (sau, mai simplu, Liga arabă) și-a selectat membrii în funcție de considerente culturale, lingvistice și, în mare parte, religioase. Nu are importanță continentul pe care se situează statul atât timp cât acesta face parte din lumea arabă. Astfel poate fi explicat și faptul că, astăzi, Liga arabă reprezintă o organizație regională al cărei teritoriu nu coincide cu cel al unui continent, statele ce o compun făcând parte fie din Orientul Mijlociu, fie din nordul africii.
Protocolul de la alexandria, semnat în octombrie 1944 de aceleași state fondatoare, a constituit un moment decisiv în istoria Ligii arabe deoarece prefigura rolul pe care avea să-l joace aceasta în evoluția statelor arabe și, în egală măsură, prezenta instituția cea mai importantă în procesul său decizional – Consiliul Ligii arabe. De fapt, cele cinci puncte ale protocolului încercau să ofere soluții problemelor cu care se confruntă, în acel moment, lumea arabă. Conform primului punct, Liga arabă constituia forul politic de acțiune colectivă a tuturor statelor semnatare, căruia i se adaugă punctul doi, denumind domeniile de cooperare ale acestora, și punctul trei, ce aducea în atenție un discurs de tip prospectiv în perioada postrăzboi. Ultimele două părți se refereau la situația Libanului, recunoscut de către semnatari ca stat independent, și a Palestinei, un teritoriu reprezentativ pentru lumea arabă (The alexandria Protocol, 1944).
Obiectivele organizației stipulate în actul constitutiv al organizației, Pactul Ligii Statelor arabe, sunt concentrate pe dorința de a consolida relațiile dintre statele membre și de a coordona activitățile lor politice cu scopul de a realiza o bună colaborare între ele, de a le asigura independent și suveranitatea și de a reprezenta, într-o manieră generală, afacerile și interesele țărilor arabe. De asemenea, are printre scopurile sale și o strânsă colaborare a statelor membre, ținând cont de structura fiecăruia și de condițiile specifice, în următoarele domenii: economic și financiar, incluzând comerț, taxe vamale, moneda,agricultură și industrie; comunicații, incluzând căi ferate, drumuri, aviație, navigație, poștă și telegraf; domeniul cultural; domenii legate de naționalitate, pașapoarte, vize, executarea pedepselor și extrădarea; domeniul bunăstării sociale; domeniul sănătății (art.2, Pactul LSa).
Cu toate că principiilor pe care le promovează Liga arabă nu le este dedicate un articol anume, ele pot fi subînțelese din preambulul Pactului. Cu scopul de a consolida relațiile strânse și legăturile numeroase ce leagă statele arabe, și din preocuparea pentru cimentarea și consolidarea acestor legăminte, pe baza respectării independenței și suveranității statului, și pentru a-și îndrepta eforturile către scopul bunăstării tuturor statelor arabe, al prosperității lor comune, al garantării viitorului și al realizării aspirațiilor lor și ca răspuns la opinia publică arabă, din toate statele arabe.
așadar, sunt evidențiate drept principii directoare în acțiunile ulterioare ale organizației: colaborarea dintre state, consolidarea relațiilor lor, respectarea suveranității și a independenței statelor membere, căutarea unui viitor comun.Ceea ce poate fi lesne de observat este faptul că, spre deosebire de celelalte organizații prezentate, aceasta nu își propune respectarea drepturilor omului și a democrației liberale. Faptul că Liga arabă nu recunoaște aceste valori constituie o dovadă de consecvență a statelor arabe, a căror lume tradiționalistă pune deseori la îndoială universalitatea drepturilor individuale.
3.4. Uniunea Europei Occidentale
Uniunea Europei Occidentale este o organizație internațională în domeniul securității și apărării care își are originile în Tratatul asupra colaborării economice, sociale și culturale și privind apărarea colectivă, semnat la Bruxelles, în martie 1948, de către Belgia, Franța, Luxembourg, Olanda și Marea Britanie.
Odată cu înființarea, în 1949 a alianței Atlanticului de Nord, exercitarea atribuțiilor militare ale Organizației Tratatului de la Bruxelles au fost transferate în competența NATO. În octombrie 1954 au fost semnate, la Paris, acordurile prin care organizația s-a extins prin aderarea Germaniei și Italiei, fiind în același timp numită Uniunea Europei Occidentale.
Uniunea Europei Occidentale dispune de un Consiliu și un Secretariat, transferate în ianuarie 1993 de la Londra la Bruxelles, și de o adunare Parlamentară care se reunește la Paris.
Rămasă multă vreme inactivă, Uniunea Europei Occidentale a primit în 1984 misiunea de a elabora o identitate europeană de apărare, pe baza cooperării între membrii săi în domeniul securității și de a întări pilonul european al NATO. În acest sens, reunit la Haga în octombrie 1987, Consiliul UEO alcătuit din miniștrii de externe ai țărilor membre a adoptat o Platformă a intereselor europene în materie de securitate, în care își afirmau hotărârea de a consolida componenta europeană a alianței Nord-Atlantice oferind, în același timp, o dimensiune de securitate și apărare pentru o Europă integrată.
În prezent, Uniunea Europei Occidentale este o organizație de apărare europeană care reunește patru tipuri de participare: 10 state sunt membri activi (membrii UEO care sunt, în același timp, și membri ai NATO și ai UE): Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Belgia, Luxemburg, Grecia, Spania, Portugalia și Olanda; 5 state au statut de observator (membri ai NATO și/sau ai UE): Irlanda, austria, Suedia, Finlanda și Danemarca; 6 state au statut de membri asociați (țări membre NATO, dar nu și ale UE): Turcia, Islanda, Norvegia, Polonia, Ungaria și Republica Cehă; 7 state au statut de parteneri asociați (nu sunt membre nici în NATO nici în UE): România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.
Baza activității actuale a UEO o constituie cele două declarații politice făcute la Maastricht, la 10 decembrie 1991, de către miniștrii de externe ai țărilor UEO, care stabilesc rolul acestei organizații și condițiile în care pot fi admiși noi membri, ca și Declarația de la Petersberg, din 19 iunie 1992, prin care miniștrii de externe și cei ai apărării au definit competențele militare ale UEO și situațiile în care aceasta poate utiliza forțele armate convenționale ale statelor membre: „Pe lângă contribuția la apărarea comună, în conformitate cu articolul 5 al Tratatului de la Washington și articolul 5 aI Tratatului de la Bruxelles modificat, unitățile militare ale statelor membre ale UEO, acționând sub autoritatea UEO, pot fi folosite pentru misiuni umanitare și de salvare, operațiuni de menținere a păcii și misiuni cu forțe de luptă pentru gestiunea crizelor, inclusiv pentru impunerea păcii”.
acest gen de misiuni au primit denumirea de „Misiuni de tip Petersberg”. Tratatul de la amsterdam asupra Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 mai 1999, prevede că: „Uniunea Europei Occidentale face parte integrantă din dezvoltarea UE, dându-i acesteia acces la capacitatea sa operațională… UEO asistă UE în definirea aspectelor de politică externă și de securitate comună ce au legătură cu domeniul apărării… Uniunea Europeană încurajează stabilirea de relații instituționale tot mai strânse cu UEO în vederea integrării eventuale a acesteia în UE, dacă Consiliul European va decide în acest sens……. UE va face recurs la UEO pentru elaborarea și aplicarea deciziilor și acțiunilor UE care au implicații în domeniul apararii”.
Odată cu apariția conceptului de Politică Europeană de Securitate și apărare (PESa), perspectivele de evoluție a UEO s-au schimbat radical, în sensul că cea mai mare parte a atribuțiilor sale urmează să fie preluate de către Uniunea Europeană după Consiliul European de la Nisa din 7-9 decembrie 2000.
Consiliul European de la Santa Maria da Feira (Portugalia), din 19 – 20 iunie 2000, a elaborat obiectivul global (Headline Goal) privind capacitățile militare de care trebuie să dispună viitoarea Forță de Reacție Rapidă europeană, stabilind convocarea unei conferințe ministeriale privind angajamentele de capacități pe care țările membre le pot oferi.
Conferința de angajamente (la nivelul miniștrilor apărării) a avut loc la Bruxelles, la 20 octombrie 2000, fiind invitate să participe, alături de membrii Uniunii Europene, și țările europene membre NATO, dar nemembre Uniunii Europene precum și statele asociate la Uniunea Europeană care nu aparțin alianței Nord-Atlantice (în total alte 15 țări).
Viteza cu care s-a dezvoltat acest concept în doar un an de zile permite să se anticipeze că, într-o perspectivă viitoare, Politica Europeană (comună) de Securitate și apărare ar putea evolua spre o apărare Comună, la nivelul Uniunii Europene, prefigurate de Tratatul de la Maastricht, din 1992.
3.5. Alte organizații internaționale
S.E.A.T.O. (South-East asia Treaty Organization) a fost creat prin Tratatul de la Manila, încheiat între Statele Unite, Marea Britanie, Franța, australia, Noua Zeelenadă, Thailanda, Pakistan și Filipine, la 8 septembrie 1954.
Prevederile Tratatului stabileau o zonă geografică foarte vastă „de apărare”, care depășea cu mult teritoriul statelor semnatare, ceea ce învederează incompatibilitatea lui cu principiile dreptului internațional și ale Cartei O.N.U.
Tratatul de la Manila conținea dispoziții asemănătoare cu Pactul Atlanticului de Nord în ceea ce privește rezolvarea pașnică a diferendelor și autoapărarea colectivă.
Organizația Militară a.N.Z.U.S. a fost înființată prin Tratatul semnat la San Francisco la 1 noiembrie 1951 de către australia, Noua Zeelandă și Statele Unite. Dispozițiile acestui tratat au fost asemănătoare cu cele ale Tratatului de la Manila, extinzând, de asemenea, noțiunea de „atac armat” peste prevederile art. 51 din Carta O.N.U. Odată cu crearea SEaTO, activitatea aNZUS a fost redusă.
C.E.N.T.O. (Central Treaty Organization) își are originea în Pactul de la Bagdad încheiat în 1955 între Turcia, Irak și anglia, la care au aderat apoi Pakistan și Iran. În 1958, în urma revoluției naționale din Irak, acesta s-a retras din Organizație.
Potrivit art. 1 din Tratat, scopul CENTO era colaborarea între statele membre în interesul securității și apărării lor.
S.E.A.T.O., A.N.Z.U.S. și C.E.N.T.O. Au dovedit însă, prin activitatea lor că sunt îndreptate împotriva mișcării de eliberare națională și independenței statelor din regiunile respective. Astfel, după mai multe insistențe din partea popoarelor asiei și Orientului Mijlociu, aceste organizații și-au încetat activitatea.
Capitolul 4
Parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite ale Americii
4.1. Politica de securitate a României
Exigențele apărării Independenței Naționale a României au impus declanșarea unui proces de analiză și definire a locului și rolului României în ansamblul contextului internațional; edificarea statului național Român; unirea românilor într-un singur stat; și identificarea riscurilor de Securitate.
La prima etapă alianța cu austro-Ungaria (prin extensie cu Germania și Italia) din 1883 a constituit răspunsul românesc la nevoile de securitate națională. Modelul 1883 a funcționat eficient pâna în 1914. Ulterior România a fost obligată să-și reconsidere opțiunea de politică externă și securitate națională pe perioada Primului Război Mondial, astfel, reușindu- se unirea românilor într-un singur stat.
Din 28 mai 1940, România se asociază Pactului Tripartit care o angajează în razboi împotriva U.R.S.S. — cu scopul declarat de a elibera Basarabia si Bucovina de Nord. Conflictul devenind mondial, prin intrarea S.U.A. în razboi si începutul eliberarii Europei, orientarea României trebuia neaparat schimbată pentru a fi consecventă celei tradiționale. Astfel, după 23 august 1944, opțiunea de securitate națională a României va trece o alta proba istorică a atasamentului sau la orientarea tradițională. Responsabilii politici ai României acelei vremi au scontat ca ocupația sovietică a țării este temporară, determinată de imperativele razboiului; aceasta în schimb s-a permanentizat, datorita polarizarii sistemului internațional și declansarii Razboiului Rece.
Din 1964, România comunista a vremii a devenit un „maverick ally" (aliat disident) al Pactului de la Varsovia., culminând cu atitudinea față de intervenția militară în Cehoslovacia (august 1968). Pericolul repetarii acesteia si în cazul României a fost real, si îndepartat doar prin avertismentul lansat atunci de presedintele S.U.A., Lyndon Johnson, de a se evita ”asmutirea câinilor razboiului”.
Sfârsitul Razboiului Rece a pus în fața României, evident în alte conditii geopolitice, opțiunea în privința paradigmei de securitate națională. Elita politica națională nu a întârziat sa lanseze actiunea de racordare la Vest, prin declansarea procesului de integrare în Uniunea Europeana (membru asociat din 1995, în negocieri de aderare din decembrie 1999) si NATO (cererea de a deveni membru fiind înaintata înca din 1993).
Idei privind aspecte ale securității naționale găsim în numeroase lucrări teoretice, sau inițiative politice și diplomatice antebelice și postbelice. Dar încercări teoretice mai sistematizate de abordare expresă a conceptului de securitate națională întâlnim abia în anii ’80.
În anii următori, subiectele legate de securitatea națională au constituit o preocupare prioritară pentru diverse instituții de stat și neguvernamentale, de învățământ, cercetare etc.
Ideea elaborării unei concepții unitare asupra securității naționale s-a conturat încă din anul 1990, atât la nivelul organelor centrale ale puterii de stat cât și la cel al unor instituții militare, care au sesizat necesitatea subordonării doctrinei militare a României unei concepții mai largi, adoptată la cele mai înalte niveluri de conducere statală, concepție care să stabilească reperele politice, diplomatice, militare, economice, informaționale, cultural-spirituale și de altă natură ale efortului general de apărare a intereselor naționale fundamentale, atât în timp de pace, cât și în timp de război(anexa 2).
Consiliul Suprem de apărare a Țării (CSAT)(anexa 3), a stabilit crearea, la începutul anului 1993, a unui colectiv de experți din toate domeniile vieții sociale, însărcinat să elaboreze „Concepția integrată privind securitatea națională a României“. În aprilie 1994, instituția respectivă l-a adoptat și l-a înaintat Parlamentului în vederea dezbaterii și aprobării.
La 23 iunie 1999, marcând finalizarea unei alte etape de elaborare a concepției de securitate națională, „Strategia de securitate națională a României“, strategie ce a fost adoptată și a funcționat până în decembrie 2001, când o nouă „Strategie de securitate națională a României“ a fost adoptată de Parlament, urmărind includerea terorismului ca amenițare principală la adresa securității României, după evenimentele dramatice din Statele Unite ale Americii, din 11 septembrie 2001, dar și alte amenințări asimetrice precum crima organizată, traficul de droguri, arme, ființe umane etc.
Documentul programatic al securității naționale adoptat de Consiliul Suprem de Apărare al Țării și aflat în vigoare, este ”Strategia de Securitate Națională a României“, a fost aprobat în ședința Consiliului Suprem de apărare a Țării din 21 februarie 2006. În urma dezbaterilor publice la care a fost supusă s-a ajuns la varianta definitivă din aprilie 2006.
Sistemul securității naționale a României ar putea fi structurat în mai multe subsisteme.
1. Subsistemul conceptual (doctrinar), cuprinzând conceptele și principiile esențiale ale concepției privind securitatea națională a României (interesele naționale fundamentale, obiectivele securității naționale etc.), adoptate oficial în prevederile constituționale și legale, în documente programatice precum „Strategia de securitate națională a României“, în alte documente cu caracter oficial, acele părți din programele partidelor (coalițiilor) care dețin puterea politică în stat, care se referă la securitatea națională, concepțiile (doctrinele, strategiile) departamentalor privind securitatea națională (la nivelul ministerelor sau departamentelor implicate în apărarea securității naționale).
2. Subsistemul decizional, alcătuit din: Parlamentul României, Președintele României, Consiliul Suprem de apărare a Țării, Guvernul României, alte autorități publice cu atribuții în domeniul securității naționale.
3. Subsistemul organizațional-instituțional specializat care presupune organizațiile, instituțiile, formațiunile etc. specializate în domeniul securității naționale.
4. Subsistemul informațional, cuprinzând informații, centre de culegere, stocare, prelucrare, analiză și difuzare a informațiilor, rețele și căi de transmisie sau distribuție a informațiilor, sisteme informatice, mijloace de informare în masă (presă, radio, televiziune etc.) întrebuințate în folosul securității naționale, reguli de operare cu informația, organisme specializate în domeniile informațiilor, contrainformațiilor, protecției psihologice etc.
5. Subsistemul acțional, alcătuit din totalitatea acțiunilor desfășurate pentru securitatea politico-diplomatică, securitatea economică, securitatea militară (apărarea națională), securitatea informațională (siguranța națională ș.A.), securitatea publică (ordinea publică), securitatea științifico-tehnică, securitatea moral-spirituală, securitatea socială, securitatea demografică, securitatea biologică (sanitară, veterinară etc.), securitatea ecologică, protecția civilă etc. Unele din subsistemele respective se compun, la rândul lor din alte subsisteme. Astfel, securitatea economică se compune din securitatea agrară (alimentară ș.A.), securitatea transporturilor (terestre, aeriene, maritime, fluviale, prin conducte, cablu etc.), securitatea telecomunicațiilor, securitatea comercială, securitatea financiar-valutară etc.
6. Subsistemul resurselor, cuprinzând capacitățile politice, economico-financiare, militare, informaționale, demografice, științifico-tehnice, culturalspirituale etc. Angajate pentru apărarea și promovarea intereselor naționale fundamentale.
7. Subsistemul infrastructurii teritoriale, alcătuit din ansamblul lucrărilor, amenajărilor, instalațiilor, aparaturii etc. destinate securității naționale.
8. Subsistemul de cercetare științifică, învățământ și educație, reprezentat de ansamblul instituțiilor, acțiunilor și bazei materiale a cercetării științifice, învățământului și educației în folosul securității naționale.
4.2. Politica de securitate a Statelor Unite
După „Razboiului Rece”, SUA considera că principalul pericol, cel al unui atac nuclear asupra teritoriului american, este încă de actualitate. Prin urmare, pentru moment, politica militară a SUA se bazează pe descurajarea nucleară.
Cât privește armamentul convențional existent, se estimeaza că acesta nu poate amenința direct securitatea SUA, dar amenințările indreptate asupra intereselor americane în afara teritoriului propriu sunt considerate amenințări directe la adresa SUA.
După atacul terorist de la 11.09.2001, SUA a trecut la o revizuire fundamentală a politicii militare care urmărește modificarea conceptelor doctrinar-strategice de ducere a războiului, a structurii forțelor armate, dar și găsirea unor noi modalități de creștere a siguranței și securității armamentului nuclear.
Doctrina militară a SUA are la baza noua strategie de apărare, complet diferită de cea din perioada ”Războiul Rece” urmărește realizarea interesului național al SUA, potrivit următoarelor fundamente:
– descurajara și apărarea strategică, fiind înființat ”Programul național de apărare antirachetă”. Acest program permite apararea teritoriului SUA împotriva rachetelor balistice nucleare,a forțelor militare avansate aflate pe teritoriul altor state și a aliaților. Bazat pe tehnologii dezvoltate în programul SDIA,acest program fiind unul mai puțin costisitor.
– prezența avansată,care are un scop:sublinierea interesului SUA, în aceste regiuni; creșterea stabilității regionale;intervenția rapidă în situații de criză; exerciții comune; asistența umanitară și de securitate.
– răspunsul la criză care este unul din elementele esențiale ale actualei strategii. Potrivit acestui fundament, Forțele de Apărare ale SUA trebuie să fie capabile să descurajeze prin prezență, acțiuni demonstrative sau acțiuni de luptă unilaterale ori combinat. Strategia militară a SUA prevede crearea capacității armatei de a lupta simultan în două conflicte regionale și de a învinge. În acelașii timp, capacitatea de apărare a teritoriului SUA nu va slăbi, iar forțele armate vor fi capabile de a da un răspuns nimicitor oricărui agresor.
– capacitatea de refacere-acest fundament reprezintă capacitatea SUA de a forma, instrui și introduce în luptă noi unități,ceea ce presupune o ridicată capacitate de mobilizare rapidă a forțelor luptătoare, existența unor centre de instruire rapidă, cu cadre pregătite în acest scop și activitatea industriei civile pentru producerea de echipament și tehnică militară.
Forțele Armate ale SUA sunt un serviciu militar aparținând Departamentului armatei. Forțele Armate ale SUA sunt conduse de Secretarul armatei. Ofițerul militar de top în cadrul Departamentului este șeful Statului Major al armatei.
Forțele Armate ale SUA au trei componente majore:
– Armata Statelor Unite ale Americii;
– Forțele Navale ale Statelor Unite;
– Forțele Aeriene ale Statelor Unite;
Celelalte două componente sunt:
– United States Marine Corps – este numele oficial al infanteriei marine a Statelor Unite ale Americii
– United States Coast Guard-Paza de Coastă
Forțele armate terestre ale SUA au ca responsabilitate primară operații militare lansate pe uscat. SUA deține peste 1.400.000 de militari activi și 1.100.000 rezerviști activi.
Forțele Navale ale SUA sunt reprezentate de marina militară a Statelor Unite ale Americii, fiind cea mai mare forță navală din lume. Marina militară din SUA a fost înființată la data de 13 octombrie 1775.
Marina americană are aproape 500 de nave, dintre care 20 de portavioane din Clasa Nimitz și Clasa Gerald Ford,62 distrugătoare,10 fregate și 72 de submarine din care 18 buc din Clasa Ohio, 43 din Clasa Los angeles, 3 buc din Clasa Seawokf și 8 buc din Clasa Virginia.
Forțele Aeriene ale Statelor Unite s-au format în data de 18 septembrie 1947.America dispune de aproape 14.000 de aparate de zbor, mai mult de o treime sunt avioane de luptă și peste 6.000 de elicoptere de război. Armele aviației americane sunt:
– avioane de vânătoare, de atac la sol, bonbardiere, avioane de comandă,avioane de recunoaștere, de căutare-salvare, avioane cisternă, de instrucție, de transport;
– elicoptere de atac și de transport;
– arme-bombe, tunuri și rachete;
– arme ușoare – pistoale, mitraliere, carabine, puști, pistoale mitralieră;
– sisteme plasate în cosmos – vehicule de lansare rachete și sateliți artificiali.
Infanteria marină a SUA – obiectivele acestei ramuri a forțelor militare americane este trimiterea de forțe militare pe apă. United States Marine Corps se află sub conducerea Departamentului Naval al Statelor Unite, însă având misiuni diferite, cooperează în special cu forțele navale pentru antrenament, transport și tactici militare.
A fost fondată la data de 10 noiembrie1975 pe post de infanterie navală și servește drept o forță cu o tactică pregătitoare.În prezent deține 3 zone de răspundere:
– atacarea sau apărarea bazelor navale și a altor operațiuni pe sol pentru întăriri navale;
– dezvoltarea tacticilor, tehnicilor și echipamentelor folosite de forțele de transport pe sol;
– alte activități pe care ar putea să le precizeze Președintele.
Paza de Coɑstă face parte din Forțele Armatei Americane și se ocupă de paza militară pe mare a coastei SUA, efectuând și operațiuni de salvare. A fost înființată la data de 28 ianuarie 1915 prin unirea inității militare vamale cu unitatea de salvare pe mare
Comɑndanții armatei americane profită de conflicte pentru a testa cele mai recente arme, cu un potențial letal tot mai mare. Astfel de ocazii sunt folosite și pentru a justifica sumele enorme alocate dezvoltării militare a Statelor Unite și pentru a demonstra felul în care sunt cheltuite.
Armata SUA acordă o mare importanță armelor create special pentru a ținti depozitele bănuite că adăpostesc arme de distrugere în masă, cum ar fi armele chimice și cele biologice. Dar folosirea armelor de atac convenționɑle riscă să împrăștie materialul toxic, provocând pagube și mai mari, așa încât Pentagonul a finanțat dezvoltarea mai multor arme care neutralizează agenții chimici. Forțele aeriene ale Stɑtelor Unite au confirmat deja că dețin două astfel de sisteme.
Cel mai sofisticat avion de luptă al Statelor Unite, F-22 Raptor, nu a fost încă folosit într-o misiune reală. Deși oficialii Forțelor Aeriene au declɑrat că aeronavele ușor manevrabile și cu sistem de invizibilitate ar putea fi folosite împotriva sistemelor de apărɑre siriene, criticii aduc aminte de restricțiile de zbor impuse F-22, ridicate la începutul anului, din cauza riscului de privare de oxigen a piloților.
De mult timp sateliții sunt folosiți pentru a depista armele de distrugere în masă, iar Statele Unite au făcut investiții masive în dezvoltarea acestei ramuri a apărării naționale. Biroul Național pentru Recunoaștere a anunțat lansɑrea celui mai recent satelit spion. Acesta este doar ultimul care se alătură constelației e sateliți KH-11, ce apelează la imagistica electro-optică. Însă documentele dezvăluite recent de informɑtorul Edward Snowden arată că armata are în posesie o serie top secretă de sateliți de ultimă generație, cu nume de cod precum Quasar și Intruder.
Armata americană controlează și arme electromagnetice de mare putere, create să distrugă echipamente electronice fără să cauzeze dɑune umane. În anul 2012 compania Boeing a făcut publică o filmare a proiectului său de dezvoltare a rachetelor avansate cu microunde de mare putere – arme care distrug circuitele dispozitivelor electronice provocând scurtcircuite. Deși ar putea dura mai mulți ani până când Forțele Aeriene vor putea folosi pe scară largă un astfel de sistem, cercetările durează de mai mulți ani și investițiile vor continua să se desfășoare în acest sens.
În 2010, Pentagonul a înființat Comandamentul Cibernetic al Statelor Unite, pentru a coordona și a iniția operațiuni militɑre de apărare și de ofensivă în mediul cibernetic. Eliberarea virusului Stuxnet, creat pentru a distruge centrifugele de îmbogățire a uraniului din Iran, este considerată a fi o demonstrație a capacităților SUA de a ataca inamicii. Țintele pot fi diverse, de la cele militare precum apărarea aeriană, până la elementele de infrastructură cum ar fi rețeaua de electricitate și sistemul financiar.
4.3. Istoricul relațiilor romȃno-americane
Ȋn pofida uriașelor distanțe ce le separă, a dimensiunilor geofizice incomparabile, a structurilor social-politice și etno-lingvinstice diferite, a mentalităților, credințelor și obiceiurilor, ca și a traiectelor ori destinelor istorice mai mult diferențiate, societățile americană și romȃnă s-au contactat de timpuriu; sporadic și unilateral pȃnă ȋn pragul trecutului veac, dar cu o progresivă consistență o dată cu declanșarea procesului de formare a națiunilor și a statelor naționale.
Relațiile dintre Romȃnia și Statele Unite ale Americii au deja o istorie care se ȋntinde pe parcursul a trei secole – XIX–XX–XXI –perioadă ȋn care ele au cunoscut momente de apropiere și tensiune,de dezvoltare și diversificare.
Stabilirea contactelor comerciale și consulare, precum și a celor diplomatice dintre Romȃnia și Statele Unite ale Americii a fost precedată de o lunga perioadă a cunoașterii lor reciproce,ce dateaza ȋncă de la sfȃrșitul secolului XVI și ȋnceputul secolului XVII cȃnd sunt menționate primele informații despre noul continent america pe teritoriul Romȃniei, iar cele privind Țările Romȃnești ȋn America de Nord, apar și sunt răspȃndite ȋncă din primele decenii ale secolului XVIII.
Ȋn cursul secolului XIX, depărtarea geografică, lipsa unor comunicații directe, orientările și prioritățile celor două țări,pe plan intern și extern – ȋn contextul istoric specific al dezvoltarii lor ca state – au ȋntȃrziat stabilirea unor contacte permanente romȃno-americane, contribuind ȋn același timp timp, la nivelul scăzut al acestor relații ȋn faza lor de ȋnceput și,ȋn general, la dezvoltarea lor lentă pe parcursul secolului XIX.
Secolul XX cunoaște o evoluție radicală ȋn dezvoltarea și diversificarea raporturilor romȃno-americane pe plan politico-diplomatic, economico-comercial și financiar, precum și ȋn domeniile cultural-științific și al cunoașterii reciproce. Ȋn același timp, aceste relații au fost puternic influențate de cele doua conflagrații mondiale,ca rezultat al pozițiilor adoptate de guvernele romȃn și american pe parcursul lor, precum și de divizarea lumii ȋn două sisteme politice și ideologice opuse, ca urmare a celui de al doilea Război Mondial.
Ȋn ultima decadă a secolului XX, după prăbușirea regimului comunist din Romȃnia, relațiile romȃno-americane au cunoscut o ȋmbunătățire treptată. Ȋn această perioadă, reține atenția obținerea de către Romȃnia pe o bază permanentă a statutului clauzei națiunii celei mai favorizate ȋn raporturile comerciale cu S.U.A. și ȋncheierea, ȋn 1997, a Parteneriatului Strategic cu SUA.
Ȋnceputul secolului XXI este caracterizat prin consolidarea relațiilor bilaterale dintre Romȃnia și SUA ȋn direcția unor raporturi de alianță ȋntre cele două țări, concretizate, printre altele, prin admiterea Romȃniei ȋn NATO și sprijinirea de către Romȃnia a politicii SUA ȋn conflictele militare din afganistan și Irak, precum și ȋn lupta ȋmpotriva terorismului internațional.
Contactele romȃnilor cu SUA sunt mai vechi decât aprilie 1859, moment ȋn care Henry T. Romertze era acreditat ȋn Principatele Unite, ȋn caliate de consul al SUA; sau ȋn 1880, an ȋn care președintele R.B. Hayes și secretarul de stat Evarts primeau pe Sergiu Voinescu, reprezentant diplomatic cu misiunea specială Bucureștilor, trimis la Washington pentru a notifica proclamarea independenței de stat a Romȃniei.
Acreditarea consulilor americani în țările romȃne, ȋncă din perioada ȋn care se plămădea Romȃnia modernă, dovedește că marea distanță geografică ȋntre cele două țări nu a constituit un impediment ȋn stabilirea unor legături politice care, odată cu trecerea anilor, s-au dezvoltat și consolidat treptat, făcȃnd posibilă nu numai o cunoaștere reciprocă a marilor probleme care frămȃntau cele două țări ȋn acei ani, dar și o participare directă la realizarea acestora. Importanța emigrației transilvănene către America de Nord ȋn general și ȋn SUA ȋn special, au făcut să răsune graiul romȃnesc pe pămȃntul americii și a contribuit la dezvoltarea relațiilor bilaterale.
Politica externă a SUA față de Europa, ȋn măsura ȋn care ele aveau o directivă specială ȋn această privință, era dominată – ȋn perioada care a premers primei mari conflagrații a secolului – de testamentul politic a lui George Washington care recomanda urmașilor să nu participe la alianțe pe bătrȃnul continent și, ȋn genere, să nu se lase angajați direct ȋn politica europeană.
Primul război mondial a surprins raporturile romȃno-americane ȋntr-un proces de plină afirmare, cu numeroase elemente noi. Au contribuit la acest cadru mai mulți factori, ȋntre care, ȋn primul rȃnd, citabilă este ‘activizarea’ romȃnilor americani ȋn ceea ce privește raporturile bilaterale. Al doilea factor dinamizator privește schimbările rezultate din prezența, la ȋnceput, a celor două state ȋn rȃndul neutrilor. Situația, deși bazată pe rațiuni diferite, a permis noi convergențe ȋntre interesele romȃno-americane și, de aici, posibilitatea stabilirii unor legături mai strȃnse decât până ȋn 1914. Relațiile politico-diplomatice,economice și culturale anterioare au creat, de asemenea, premise pentru o nouă etapă a raporturilor romȃno-americane.
Piatra de ȋncercare a relațiilor bilaterale s-a dovedit a fi atitudinea SUA față de participarea Romȃniei la primul război mondial și recunoașterea, de către factorul american a drepturilor istorice romȃnești, consacrate prin tratatul secret din 1916. Ȋn acest context se situează și rațiunea trimiterii pe pămantul american a unei Misiuni Naționale Romȃne. Misiunea și Legația Romȃniei la Washington, care a ȋnceput la 15 ianuarie 1918, au contribuit, prin acțiunea lor, la mai buna cunoaștere de către națiunea americană a revendicărilor naționale ale Romȃniei.
Ȋn anii 1914-1918, Washingtonul, prin diplomații acreditați la București și Iași, sau ȋn alte țări din Europa est-centrală și de sud, ca și prin misiunile de informare trimise pe bătrȃnul continent și ȋn Romȃnia s-a familiarizat cu problemele și revendicările romȃnilor.
Pȃnă ȋn anii 1933-1934 relațiile politico-diplomatice romȃno-americane, au fost practic nesemnificative.
După ȋnceperea celui de-al doilea război mondial, diplomații americani de la București au ținut permanent la curent Washington-ul ȋn legătură cu politica externă a Romȃniei, cu ȋncercările ei de a-și păstra nealterate fruntariile naționale și independența.
Ȋn toamna anului 1939, diplomația Bucureștilor a dorit o mai mare implicare a SUA ȋn politica Europei., care să preȋntȃmpine transformarea Romȃniei ȋntr-un vasal al Germaniei. Izolarea internațională a Romȃniei la ȋnceputul anului 1940 devenise un fapt ȋmplinit, și acest lucru era semnalat de Gunther, unul din ambasadorii americani acreditați ȋn Europa. Valoarea informațiilor sale a fost pe deplin sesizată la Washington, ȋn special ȋn perioada dificilă prin care a trecut Romȃnia ȋn vara anului 1940; cercurile politice romȃnești aveau să aprecieze și ele situația specială,chiar singulară,ȋn care evenimentele ȋl plasau pe ministrul SUA, pe măsura ce creștea izolarea diplomatică și politică a Romȃniei, ca urmare a prăbușirii Franței, a răcirii raporturilor cu anglia și a exercitării dominației puterilor axei.
Evenimentele internaționale grave din vara anului 1940, care au culminat cu rupturile teritoriale romȃnești din iunie, august si septembrie, au fost urmarite cu emoție și atenție de oficialitățile americane. După instalarea dictaturii legionaro-antonesciene ȋn septembrie 1940, raporturile romȃno-americane, fără a ȋnregistra probleme grave, s-au deteriorat treptat pȋnă la declararea ostilităților ȋntre București și Washington, ȋn decembrie 1941 și iunie 1942.
Atitudinea SUA față de Romȃnia, ȋn anii 1942-1944, a fost dictată de considerente militare și politice. La ȋnceput, a predominat factorul militar, iar ȋn anii 1943-1944, cel politic. Ȋn lipsa raporturilor oficiale, contactele bilaterale s-au menținut prin: activitatea romȃnilor americani din SUA și ȋncercarea lui Carol Davila de a forma un Comitet Național, negocierile de pace separată angajate de emisarii guvernului antonescian și de ”opoziția națională’ din anii 1943-1944, ȋn vederea desprinderii de axa fascistă.
Raporturile romȃne-americane ȋn perioada următoare victoriei insurecției din august 1944 au fost dominate de două chestiuni. Prima a avut ȋn vedere semnarea armistițiului cu Națiunile Unite, la care reprezentanții SUA au participat, fără a-și impune punctele de vedere. A doua se referă la pregătirea proiectului și a tratatului de pace cu Romȃnia, ȋn cadrul reuniunilor Consiliului miniștrilor de externe ai marilor puteri sau la forumul păcii de la Paris din 1946, respectiv la reuniunea miniștrilor de externe de la New York (noiembrie- decembrie1946).
Ȋncepȃnd cu 1948, Romȃnia nu a mai prezentat ȋn cadrul strategiei politice a Departamentului de Stat pentru Europa de sud-est și al planurilor Pentagonului, vreo importanță, motiv pentru care țara a fost lăsată, ȋn continuare, ȋn sfera de interes sovietică și curȃnd, ea a devenit țara cea mai sovietizată dintre statele lagărului comunist.
Această situație se păstrează pȃnă ȋn anii 60-70, cȃnd propunerile făcute de Washington Bucureștilor, care adoptaseră o politică de deschidere față de Vest, ce contrasta cu politica blocului comunist – urmăreau destalinizarea și, ulterior destalinizarea Romȃniei. Doi președinți, John Fitzgerald Kennedy și succesorul său, Lyndon B.Johnson, ȋncearcă să ajungă ȋn Romȃnia, primul printr-o politică de ”penetrare”, iar al doilea ”ȋntinzȃnd poduri”. Dar, politica americană de atunci nu urmărea atȃt consolidarea Romȃniei, cȋt reducerea influenței sovietice.
Odată cu numirea lui Gh. Maurer ca șef al diplomației Bucureștilor, ȋn vara anului 1957, ȋncepe ”naționalizarea” politicii externe a Romȃniei, ȋn care principalul element l-a constituit restabilirea legăturilor cu aliații tradiționali. Ȋn această direcție, remarcăm și o creștere spectaculoasă a comerțului cu statele vest-europene și cu SUA.
Politica ”pȋrghiilor” a lui Johnson a fost urmată de Nixon, cȋnd Washington-ul a aperciat politica externă a Romȃniei, calificȃnd-o drept ”rebelă” ,deoarece independența ei față de Moscova reducea puterea sovieticilor ȋn sud-estul Europei și ȋn Balcani. Diplomația triunghiulară a lui Nixon a văzut ȋn Romȃnia o poartă către Beijing. Atȃt Nixon cȋt și Nicolae Ceaușescu s-au orientat la găsirea unor alternative la relațiile bipolare cu Moscova. Nicolae Ceaușescu avea nevoie de tehnologia occidentală și de o mare independență față de statele C.A.E.R.-ului. Atȃt șeful statului romȃn, cȋt și Corneliu Bogdan, ambasador la Washington, doreau să obțină pentru țara lor ”Clauza națiunii celei mai favorizate”. Administrația americană a acordat-o, reȋnnoirea anuală a acesteia fiind justificată prin politica externă independentă a Romȃniei.
Odată cu decizia lui Nicolae Ceaușescu de a-și achita rapid datoria externă, exporturile SUA către Romȃnia au scăzut consederabil. S-a micșorat și numărul corporațiilor americane care anual pledau prin audieri la ȋnnoirea Clauzei pentru Romȃnia. Acest lucru se ȋntampla la sfȃrșitul mandatului lui Jimmy Carter, cȃnd administrația democrată a trecut la conexarea problemei drepturilor de politica de emigrare. Ȋncepȃnd cu 1983, numărul celor care pledau pentru suspendarea sau anularea ”Clauzei națiunii celei mai favorizate” pentru Romȃnia a crescut considerabil, inclusiv ȋn rȃndurile membrilor Senatului american. Mai puțin receptiv la soluție rămȃnea Departamentul de Stat.
Comerțul american și-a pierdut rolul pe care-l avusese pȃnă atunci ȋn Romȃnia, această țară depinzȃnd mai puțin de exporturile americane, unul din aspectele influenței Washington-ului.Cei trei susținători ai ”Clauzei națiunii” celei mai favorizate pentru Romȃnia au fost: marile corporații, indiferența Congresului American pentru drepturile omului; Administrația.
Congresul și Administrația au stabilit ȋmbunătățirea emigrării unic criteriu pentru țările fără economie de piață, postulat de care a beneficiat și Romȃnia pȃnă in 1987.
Ȋn momentul ȋn care pe scara politcă a apărut Mihail Sergheevici Gorbaciov, care ȋmbrățișa multe dintre inițiativele de pace ale lui Nicolae Ceaușescu, anulȃnd specificul ”nonconformist” al Romȃniei, argumentul că SUA acordau ”Clauza națiunii celei mai favorizată”, ca răsplată a independenței Romȃniei față de Moscova, nu a mai fost valabil.
După evenimentele din decembrie 1989 și intrarea Romȃniei ȋntr-un alt stadiu al evoluției sale politico-economice și sociale, pe baza schimbărilor profunde produse ȋn ȋntreg fostul lagăr comunist, se schimbă și natura relațiilor romȃno-americane care nu mai poate fi aceea de a le ”trage rușilor un bobârnac”.
Romȃnia a negociat și ȋncheiat cu SUA un nou acord comercial, care prevedea acordarea reciprocă a „Clauzei națiunii celei mai favorizate”, acord semnat la București ȋn 2 aprilie 1992. Ȋn sfȃrșit, din 1996, Romȃnia beneficiază de ”Clauza națiunii celei mai favorizate” din partea SUA pe o bază permanentă, nemaifiind nevoie de reȋnnoirea ei anuală de către Congresul american.
România, de asemenea, s-a bucurat de sprijinul consistent al SUA pentru organizarea și desfășurarea Summit-ului NATO din 2008, cel mai important eveniment de politică externă din țara noastră. Prin substanța deciziilor, implicațiile majore ale subiectelor dezbătute și viziunea manifestată de liderii politici ai NATO, Summit-ul NATO din aprilie 2008, de la București a fost un eveniment de succes. În paralel cu participarea la lucrările Summit-ului, președintele SUA, George W. Bush a efectuat o vizită oficială în România, ocazie cu care a avut întrevederi cu președintele României, Traian Băsescu, și prim-ministrul României, Călin Popescu-Tăriceanu, și a susținut un discurs public la Palatul CEC, privind viziunea SUA asupra rolului NATO.
4.4. Contactele bilaterale la nivel executiv
De la ȋn ȋncetarea Războiului Rece, relațiile dintre SUA și Romȃnia au avut o evoluție contradictorie. La ȋnceput, ȋn imediata fervoare postrevoluționară, pe un capital de simpatie enorm cȃștigat de transmisiile televizate din decembrie 1989 din Piața Palatului, aceste relații au cunoscut o bruscă ȋncălzire față de perioada precedentă.
Apoi, pe măsură ce elanului revoluționar i-a făcut loc analiza rece a schimbărilor intervenite ȋn Romȃnia, relațiile dintre Washington și București au intrat ȋntr-un con de umbră. Situația oarecum precară a relațiilor romȃno-americane a cunoscut o ȋmbunătățire pe măsură ce Bucureștii au făcut pași mai transparenți și mai solizi către racordarea la Vest.
Din această perspectivă, ȋn ȋncălzirea relațiilor bilaterale, o ȋnsemnătate deosebită a avut afilierea Romȃniei la Parteneriatul pentru Pace, lansat de NATO ȋn ianuarie 1994, precum și anunțarea fermă a candidaturii sale pentru aderarea la alianța Nord-Atlantică. Acest din urmă factor a determinat schimbări esențiale ȋn orientările de politică internă și externă ale Bucureștilor, ceea ce a contribuit la limpezirea apelor” ȋn relația cu Washington-ul.
Schimbarea guvernamentală intervenită ȋn noiembrie 1996, ca urmare a alegerilor libere cȃștigate de Convenția Democrată, a avut un rol esențial ȋntr-o veritabilă relansare a relațiilor bilaterale. Astfel, prin accederea la putere a forțelor politice de orientare proocidentală, dedicate reformei economice liberale, imaginea Romȃniei a avut un cȃștig ȋnsemnat ȋn opinia publică și ȋn cercurile decidente din SUA. Cu deosebire, faptul că ȋn Guvernul de la București au intrat reprezentanți ai partidului minorității maghiare a ȋncredințat Washington-ul asupra solidității și seriozității transformărilor politice intervenite ȋn Romȃnia. Dacă la acest lucru mai adăugăm și faptul că Romȃnia a desfășurat ȋn lunile care au precedat summit-ul de la Madrid din iulie 1997 o amplă acțiune diplomatică, ȋntemeiată și pe măsuri reformatoare ȋn interior, pentru admiterea ȋn NATO ȋn primul val al lărgirii, dobȃndim o imagine a determinanților care au făcut administrația de la Washington să acorde o atenție mărită Romȃniei și relațiilor cu aceasta.
Eforturile făcute de societatea, clasa politică și armata romȃnă urmau să fie ȋncununate ȋn 29 martie 2004, cȃnd ȋn urma depunerii instrumentelor de aderare la Tratatul Nord-Atlantic, Romȃnia, alături de alte 6 țări (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia) dobȃndește din punct de vedere juridic, statutul de membră a NATO. Ȋn mod simbolic evenimentul a fost marcat pe data de 2 aprilie 2004, la Cartierul General al alianței de la Bruxelles, prin ridicarea drapelului național al țării noastre, astfel Romȃnia ocupȃndu-și locul care ȋi revenise ȋn cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.
Un alt acord bilateral s-a ȋncheiat ȋn decembrie 2005 ȋntre președintele Traian Băsescu și secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice, care permitea instalarea de baze militare americane ȋn Romȃnia. Situată la zona de frontieră a NATO, Romȃnia trebuia să devină un avanpost al alianței Nord-Atlantice, un factor de multiplicare a strategiei NATO ȋn regiunea Mării Negre, a Caucazului, dar ȋn același timp și un model de reformă ȋn domeniul militar.
4.5. Cadrul juridic al relațiilor bilaterale
Cadrul juridic extern cuprinde totalitatea normelor de drept internațional prin care sunt reglementate relațiile economice și internaționale, iar ȋn cadrul acestora, relațiile de cooperare și investiționale, precum și prevederile acordurilor bilaterale și multilaterale la care o țară este parte.
Cadrul juridic al relațiilor romȃno-americane are la bază o serie de acorduri, tratate și reglementări care, ȋmpreună, consfințesc un parteneriat fructuos, benefic dezvoltării și progreselor ȋn varii domenii pentru ambele părți. După 1990, cadrul juridic al relațiilor bilaterale a fost actualizat și completat cu o serie de acorduri guvernamentale, protocoale și memorandumuri de ȋnțelegere după cum urmează:
Acord guvernamental privind programele „Peace Corps” în România (semnat la Washington, la 24 ianuarie 1992, intrat în vigoare la data semnării);
Acord guvernamental pentru protejarea și conservarea unor bunuri culturale (semnat la București, la 8 iulie 1992, intrat în vigoare la data semnării);
Acord guvernamental pentru înființarea unui birou de schimburi româno-americane în domeniul învățământului și științei (semnat la București, la 30 iulie 1992, intrat în vigoare la data semnării);
Acord guvernamental, prin schimb de note verbale, privind autorizarea desfășurării de activități remunerate în SUA de către membrii de familie ai personalului ambasadei României la Washington (semnat la Washington, la 28 iulie 1993, intrat în vigoare la data semnării);
Acord guvernamental, prin schimb de note verbale, privind administrarea impozitului pe venit în România al salariaților din România, angajați ai SUA (semnat la București, la 30 iunie 1994, intrat în vigoare la data semnării);
Memorandum de înțelegere între Guvernul României și Guvernul SUA privind transferul de bunuri confiscate (semnat la Washington, la 15 iulie 1994, intrat în vigoare la data semnării);
Acord guvernamental, prin schimb de note verbale, privind pregătirea personalului militar și civil în instituții militare din SUA în cadrul programului internațional de învățământ și perfecționare în domeniul militar (IMaT) (semnat la București, la 7 decembrie 1994, intrat în vigoare la data semnării);
Acord guvernamental privind măsurile de protecție a informațiilor militare secrete de stat (semnat la Washington, la 21 iunie 1995, aplicat provizoriu din 09 ianuarie 1996, intrat în vigoare la 25 septembrie 2003);
Acord guvernamental privind programele de asistență economică, tehnică și în domenii conexe (semnat la București, la 24 octombrie 1995, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1996);
Acord guvernamental în domeniul contracarării proliferării armelor de distrugere în masă și promovarea relațiilor militare și de apărare (semnat la Washington, la 30 martie 1998, intrat în vigoare la 8 iulie 2003);
Acord guvernamental privind transporturile aeriene (semnat la Washington, la 15 iulie 1998, intrat în vigoare la 19 august 1999);
Acord guvernamental privind cooperarea științifică și tehnologică (semnat la Washington, la 15 iulie 1998, intrat în vigoare la 5 aprilie 2000);
Acord guvernamental privind asistența reciprocă între administrațiile vamale (semnat la Washington, la 15 iulie 1998, intrat în vigoare la 1 iunie 1999);
Tratat bilateral cu privire la asistența judiciară în materie penală (semnat la Washington, la 26 mai 1999, intrat în vigoare la 17 octombrie 2001);
Scrisoarea de înțelegere privind controlul drogurilor și aplicarea legii (semnată la 3 iulie 2001) și protocoale adiționale (semnate anual, pentru fiecare an fiscal);
Acord guvernamental privind schimburile educaționale și științifice administrate de Comisia Fulbright româno-americană (semnat la București, la 26 octombrie 2000);
Acord între România și SUA privind statutul forțelor SUA în România (semnat la Washington, la 30 octombrie 2001, intrat în vigoare la 10 iunie 2002);
Memorandum de înțelegere între Guvernul României și Guvernul SUA care vizează implementarea inițiativei pentru sănătatea familiei în România (semnat la 14 noiembrie 2001, intrat în vigoare la 16 mai 2002);
Acordul guvernamental pentru promovarea siguranței aviației (semnat la București, la 10 septembrie 2002, intrat în vigoare la 18 octombrie 2004);
Protocolul de cooperare între Ministerul administrației și Internelor din România și Serviciul Secret al SUA în domeniul prevenirii și combaterii fenomenelor infracționale și al asigurării măsurilor specifice de protecție a demnitarilor (semnat la București, 12 septembrie 2003);
Acordul guvernamental privind activitățile forțelor Statelor Unite staționate pe teritoriul României (semnat la București, la 6 decembrie 2005, intrat în vigoare la 21 iulie 2006);
Tratat privind extrădarea (semnat la București, 10 septembrie 2007, ratificat de Parlamentul României la 14 mai 2008);
Protocolul la Tratatul privind asistența judiciară în materie penală (semnat la București, 10 septembrie 2007, ratificat de Parlamentul României la 14 mai 2008);
Acord între Ministerul Internelor și Departamentul Energiei din Statele Unite pentru cooperarea în domeniul prevenirii traficului cu substanțe nucleare și alte materiale radioactive (semnat la 16 septembrie 2008).
4.6. Inițiative legislative americane privind Romȃnia
Forul legislativ suprem al SUA este alcătuit din două Camere. Senatul 100 membri iar Președintele său este vicepreședintele SUA, ȋnsă acesta nu face parte din nici un comitet, puterile de care dispune fiind reduse. De fapt, Congresul este condus de liderul majorității. Cea dea doua Cameră este cea a Reprezentanților, avȃnd 435 de membri iar președintele (Speaker of the House) este ales prin vot majoritar (practic este reprezentantul partidului majoritar) și are o mare influență ȋn domeniul politic și legislativ.
Ȋn urma alegerilor din 1994, pentru prima dată după 40 de ani Partidul Republican a cȃștigat majoitatea ȋn ambele Camere. Semnificative pentru schimbarea proporției dintre cele două partide sunt și următoarele date: la alegerile din 1994 ȋn Senat au fost aleși 11 republicani și nici un democrat, iar ȋn Cameră 73 de republicani față de 13 democrați. Ȋn acord cu noua configurație, Newt Gingrich, deputat republican de Georgia, a fost ales Speaker al Camerei și Robert Dole, senator republican de Kansas, lider al majorității din Senat.
Ȋn privința Romȃniei, la data de 30 iunie 1999, senatorul democrat Mary Landrieu a hotărȃt introducerea unui amendament la Legea 1234 privind alocațiile bugetare pentru operațiuni externe pentru anul fiscal 2000, prin care Departamentul pentru Protecția Copilului din Romȃnia este specificat drept beneficiar al sumei de 4,4 milioane dolari.
Apoi, a urmat la 2 august 1999, introducerea, de către deputații republicani Benjamin Gilman (New York), președintele Comitetului pentru Relații Internaționale, și John Mica (Florida), ȋn Camera Reprezentanților, a unei rezoluții privind obiectivele politicii SUA față de Romȃnia și anume:promovarea principiilor economiei de piață și ale democrației, susținerea integrității teritoriale a Romȃniei și a integrării sale ȋn instituțiile economice și de securitate paneuropene și euroAtlantice. Rezoluția conținea și o serie de recomandări, cu accent pe sprijinirea de către SUA a eforturilor Romȃniei de aderare la structurile paneuropene și euro-atlantice.
Ȋn același an, 1999, dar la 18 noiembrie, deputatul democrat Solomon Ortiz (Texas), copreședinte al Grupului Parlamentar de Sprijin pentru Romȃnia din Camera Reprezentanților și membru al Comitetului pentru Servicii armate al Camerei Reprezentanților, a introdus o declarație oficială (statement for the record) de susținere a nominalizării Romȃniei drept președinte al O.S.C.E. ȋn anul 2001.
Ȋn cele din urmă ȋn iunie 2002, Președintele SUA a promulgat rezoluția Freedom Consolidation act, adoptată anterior de Congres, care prevede sprijinirea extinderii NATO cu șapte state, inclusiv prin alocarea unor fonduri necesare reformelor militare derulate de țările candidate (pentru Romȃnia 11,5milioane dolari).
4.7. Asistența americană pentru Romȃnia
Începând cu 1990, prin intermediul programului “Support for East European Democracies” (SEED), derulat de agenția pentru Dezvoltare Internațională a SUA (USAID), Statele Unite ale Americii au oferit României asistență nerambursabilă în valoare totală de circa 600 milioane de dolari.
În 2005, Misiunea USAID din București a derulat un program de finanțare în domeniul gripei aviare, în valoare de 1,25 milioane USD. Programul, coordonat de Departamentul agriculturii din SUA, a constat, printre altele, în achiziționarea de echipament de laborator pentru diagnostic, precum și asistența tehnică pentru specialiștii români implicați în procesul de diagnosticare și supraveghere în zonele deja afectate sau cu potențial ridicat de risc de producere a unor epidemii de gripă aviară.
Tot în 2005, după începerea inundațiilor, Guvernul SUA a acordat asistență umanitară României în valoare de peste 5 milioane USD. Departamentul apărării din SUA a donat, de asemenea, bunuri și diferite materiale pentru renovarea caselor, școlilor și spitalelor. Aceste fonduri au fost folosite pentru: asigurarea proviziilor pentru starea de urgență (apă și aparate de purificat apa, produse de igienă personală, alimente și sobe portabile; asistență directă acordată fermierilor și micilor întreprinzători; campanii de informare publică pentru prevenirea situațiilor medicale de urgență; alte proiecte economice, sociale și de sănătate).
De asemenea și ȋn 2008, după inundațiile care au afectat nordul țării, Guvernul SUA a acordat asistență umanitară de urgență României în valoare de 50.000 USD, această sumă reprezentând valoarea maximă permisă de regulile americane pentru asistența umanitară de urgență. Fondurile puse la dispoziție de partea americană au fost folosite pentru achiziționarea și distribuția de articole de urgență. Această asistență a fost implementată de World Vision Romania, în colaborare cu autoritățile locale și alte organizații specializate.
Programele finanțate prin intermediul USAID au avut o importantă contribuție la progresele înregistrate de România în direcția îmbunătățirii nivelului de trai (sprijinirea eficienței asistenței sociale și de sănătate, în particular în ce privește categorii sociale vulnerabile, cum sunt femeile și copiii); asigurării unei guvernări democratice, la nivel central și local; accelerării creșterii sectorului privat, prin sprijinirea mediului economic jalonat de regulile piețe.
Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, asistența bilaterală furnizată de SUA prin intermediul USAID a încetat. Astfel, la 9 octombrie 2007, a avut loc ceremonia de încheiere a programului USAID în România, în prezența ministrului afacerilor externe, adrian Cioroianu, și a administratorului afacerilor internaționale al USAID, Henrietta H. Fore. Țara noastră a trecut astfel de la statutul de beneficiar la cel de ”donator de asistență pentru dezvoltare”, perspectivă care deschide noi oportunități de colaborare cu SUA, prin intermediul inițiativelor regionale, precum Centrul SECI pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere și Black Sea Trust for Regional Cooperation.
4.8. Politica externă și de securitate comună
Sfȃrșitul Războiului Rece plasa Romȃnia ȋn interiorul așa numitei ”zone gri”(teritoriu geopolitic european neaflat ȋn „grija”nici unei mari puteri) ceea ce ȋnsemna că securitatea ei nu era sub ”umbrela”nimănui și nu beneficia de alianțe compensatoare a resurselor proprii limitate.
Ȋn acest cadru, Romȃnia ȋși gestionează propria politică de evitare a „vidului de securitate”. Astfel, fiind candidată la „valul doi” al lărgirii NATO, Romȃnia ȋși reafirmă necontenit voința sa de a beneficia de invitația de aderare ȋn aprilie 1999, promovează deosebit de ofensiv cooperarea ȋn cadrul Parteneriatului pentru Pace(multiplicȃnd an de an exercițiile la care ia parte), ȋncheie și dezvoltă parteneriate strategice cu SUA și, de asemenea, desfășoară o susținută cooperare regională, politică și militară.
Și SUA ȋn relația cu Romȃnia a fost atrasă de oferta politico-strategică potențială a acesteia ȋn raport cu trei zone critice pentru politica globală a SUA, și anume: instabilitatea din Balcani, atenția exponențială acordată bazinului Mării Negre și deschiderea Romȃniei către est(frontiera cu Ucraina, relațiile cu Republica Moldova și cu Rusia).
Ȋn 23 noiembrie 2002, cu ocazia unei vizite la București dupa summit-ul NATO de la Praga, președintele George W.Bush a adus mesajul de ȋncredere al SUA ȋn noul său aliat, Romȃnia, exprimȃnd convingerea că națiunea romȃnă aduce alianței Nord-Atlantice vigoarea și voința de libertate ale celor care au cunoscut răul și vor să-l combată. De asemenea discursul rostit de dl.Bush a cuprins și alte mesaje. Regimul lui Saddam Hussein din Irak a fost avertizat că, dacă nu acceptă dezarmarea de armele de nimicire ȋn masă pe care le posedă, atunci SUA vor lua conducerea unei coaliții care va impune acest lucru prin forță. Această opțiune a fost justificată prin faptul că Bagdadul are legături cu terorismul internațional și dezvoltă un program de construcție de rachete și ȋn același timp nesocotește voința comunității internaționale. Astfel, SUA au dat asigurări Romȃniei, precum și statelor din regiunea dintre Marea Baltică și Marea Neagră, că libertatea lor este și cauza sacră a SUA. Referitor la Romȃnia d-ul Bush și-a exprimat convingerea că, aceasta, ȋn calitate de aliat NATO, va fi o punte de proiectare a stabilității și securității dincolo de Marea Neagră. Iar faptul că trupele romȃnești luptă cot la cot cu cele americane ȋn afganistan ȋmpotriva terorismului reprezintă dovada că Romȃnia are voința politică și capacitatea de a fi un furnozor de securitate și, pentru a consolida această calitate trebuie continuată accelerarea reformelor ȋn domeniul politico-social, economic și militar.
După aderarea la NATO, la 29 martie 2004, Romȃnia a trecut de la postura de stat destinatar al asistenței internaționale, la aceea de participant, de la statutul de candidat la diferite organisme internaționale, la statutul de membru, situȃndu-se ȋn rȃndul statelor care ȋmpărtășesc valorile universale ale democrației, statului de drept, economiei de piață și care susțin respectarea drepturilor omului și a principiilor dreptului internațional. Ca membră NATO, obiectivele Romȃniei corespund intereselor naționale ale țării și se definesc astfel:
O alianță robustă și relevantă, bazată pe un parteneriat transAtlantic solid (o alianță puternică și capabilă să răspundă eficient noilor amenințări la adresa securității. Un parteneriat transAtlantic dinamic și robust reprezintă un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democrațiilor transAtlantice).
Îndeplinirea responsabilităților de membru NATO legate de participarea la operațiunile și misiunile alianței (participarea țării noastre la operațiunile și misiunile NATO oferă o susținere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al alianței Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat).
Promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor și cooperării regionale în vecinătatea imediată a României (Balcanii și regiunea Mării Negre, ȋn acest sens, România sprijinind activ și salutȃnd invitația adresată pentru integrarea albaniei și Croației în NATO și fiind gata să împărtășească propria expertiză pentru susținerea reformelor interne și pregătirilor acestor state pentru aderarea la NATO).
Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE și ONU (acestea asigurȃnd cooperarea în problemele de interes comun și contribuind semnificativ la contracararea amenințărilor și provocărilor la adresa securității internaționale).
Susținerea procesului de transformare a NATO (transformarea NATO fiind un proces continuu și necesitȃnd o atenție constantă și susținută; ȋn acest sens, la Summitul de la București, aliații au decis susținerea eforturilor miniștrilor apărării de supervizare a gestionării aspectelor de apărare ale transformării alianței, pentru a asigura că NATO rămâne eficient și eficace, în special prin continuarea eforturilor în următoarele domenii: asigurarea forțelor și capabilităților necesare pentru operațiunile alianței; dezvoltarea de noi capabilități care să răspundă noilor amenințări; adaptarea structurii de comandă a NATO, pentru o mai mare flexibilitate și eficiență a acesteia.
Destinul comun al Romȃniei și al Alianței este edificat nu numai pe baza celor 14 ani de colaborare și dialog cu alianța, ci și pe unitatea de valori care caracterizează spațiul individual de securitate al Europei.
Ȋn următorii zece ani, România va lua parte la o competiție pentru relevanță în viața internațională și pentru accesul la resurse, în sensul cuprinzător al termenului (politice, economice, tehnologice și științifice, umane, culturale etc.), în care trebuie să câștige. În prezent, definirea valorilor, a principiilor, a intereselor și a obiectivelor care constituie temeiul politicii externe a României beneficiază de asentimentul opiniei publice majoritare, de manifestări consensuale ale forțelor politice, ale cercurilor de afaceri și ale mediului academic.
4.9. Septembrie 2001
La 11 septembrie 2001, pe teritoriul S.U.A. Au avut loc trei atacuri teroriste asupra celor două clădiri World Trade Center din New York și asupra Pentagonului din Washington. Atacurile au constat în deturnarea unor curse aeriene americane interne de pasageri și în prăbușirea acestora asupra obiectivelor respective, soldȃndu-se cu moartea pasagerilor, a peste 2000 persoane din incinta clădirilor din New York, inclusiv a câtorva sute de angajați ai Pentagonului. Un al patrulea avion deturnat nu și-a atins ținta (după toate probabilitățile Casa albă), din cauza unor revolte ale pasagerilor.
Există un consens cvasigeneral: momentul 11 septembrie 2001 a schimbat fundamental politica internațională. Nimic nu mai este ca ȋnainte. La prima vedere, această problemă fusese prevăzută, ȋn termeni strategici. Conceptul strategic al NATO (1999), deși nu indica terorismul ca amenințare prioritară pentru statele membre, ȋl consemna ȋntre amenințările asimetrice (criminalitate transfrontalieră, răspȃndirea armamentului de distrugere ȋn masă). La nivelul instituțiilor, ȋnsă, nici Statele Unite și nici alte state nu au fost pregătite pentru o lovitură de asemenea magnitudine. Tragismul evenimentelor a fost potențat de mediatizarea lor extrem de largă. Imaginile de la 11 septembrie 2001 au devenit parte a imaginarului colectiv global și au marcat profund fondul psihologic nu doar al americanilor, relativ siguri pe invulnerabilitatea propriei țări. A fost clar că 11 septembrie deschide o nouă eră. Unii au numit-o post-post Război Rece. Alții, a formării accelerate a unei noi ordini mondiale. Alții au căutat să arate că 11 septembrie scotea ȋn prim-plan tendințe existente anterior și că vizibilitatea lor accentuată desemna, desigur, o altă etapă ȋn evoluția ordinii sistemice.
Evenimentul de la 11 septembrie a avut un impact important și ȋn sfera politicii internaționale, care s-a revăzut ȋn crizele instituțiilor moștenite din perioada Războiului Rece. Criza transAtlantică, vizibilă mai ales ȋn timpul războiului din Irak, nu a putut sa nu afecteze și NATO, care intrat ȋntr-o fază de transformare. Ȋn mod similar și ONU a intrat ȋntr-o fază de transformare, mai exact de adaptare instituțională la exigențele noii situații internaționale (componența Consiliului de Securitate, a diverselor agenții ale organizației etc.).
Pentru Romȃnia, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat un moment ȋn care a dat un raspuns clar de solidaritate cu comunitatea internațională, cu Statele Unite ale Americii și coaliția țărilor conduse de ele, cu politica NATO față de acest eveniment foarte grav. Astfel țara noastră a decis să participe la lupta ȋmpotriva terorismului ca aliat de facto al NATO, oferind ajutor militar, asigurȃnd acces la spațiul său aerian, facilități terestre și maritime, ȋn cazul ȋn care va exista o cerere.
Prin acțiunile ȋntreprinse, Romȃnia a fost percepută mult mai favorabil de statele NATO, ceea ce va mări considerabil șansele integrării, ale invitării țării noastre alături de alte 6 state la summit-ul de la Praga, pentru ȋnceperea negocierilor de aderare.
4.10. Tendințe actuale ȋn politica externă a SUA
Prăbușirea Uniunii Sovietice, ȋn ultimul deceniu al secolului XX, a dus america ȋntr-o situație unică, aceasta devenind, simultan, prima și unica putere cu adevărat mondială. Ca și ȋn trecut, exercitarea puterii „imperiale” americane decurge ȋn mare măsură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt, ȋn scopuri militare, vaste resurse economice și tehnologice, din farmecul cultural neclar,al modului de viață american, din dinamismul absolut și competitivitatea ȋnăscută ale elitelor politice și sociale americane. Astfel america deține poziția supremă ȋn cele patru domenii decisive ale puterii mondiale: din punct de vedere militar, are o extindere mondială neegalată; din punct de vedere economic rămȃne principala locomotivă a creșterii mondiale, chiar dacă sub anumite aspecte concurată de Japonia și Germania; din punct de vedere tehnologic ea deține ȋntȃietatea ȋn toate ramurile de vȃrf ale inovației și din punct de vedere cultural,ȋn ciuda unei oarecare naivități, ea nu are rivali ȋn atracția pe care o exercită, mai ales asupra tineretului lumii. Combinația acestor patru domenii face din SUA o singură superputere mondială multilaterală.
Multe dintre declarațiile oficiale, reprezentȃnd Statele Unite, se concentrează asupra problemelor privind identitatea. Constituția ȋi ȋncurajează pe americani să formeze o „Uniune mai perfectă” și să asigure liniștea ȋn țară, iar „angajamentul de Fidelitate” se referă la o singură națiune indivizibilă. Ȋn același timp, există declarații care menționează ideea de deosebire. Jurămȃntul de loialitate – depus de cei naturalizați cetățeni ai Statelor Unite – afirmă solemn cerința de a apăra Constituția și legile țării ȋmpotriva tuturor inamicilor, interni și externi.
Pentru SUA, principala problemă este cum să construiască o Europă bazată pe legătura franco-germană, o Europă viabilă, care să rămȃnă legată de SUA și care să lărgească ȋn continuare sfera sistemului internațional democratic de cooperare pe care se sprijină atȃt de mult exercitarea eficientă a ȋntȃietății mondiale americane. De aceea, problema nu este a face o alegere ȋntre Franța și Germania pentru că ȋn absența oricăreia dintre ele nu va exista Europa. Angajamentul american față de unitatea Europei-reiterat ȋn declarația comună americano-europeană de la Madrid din decembrie 1995- va continua sa sune a gol pȃnă ȋn momentul ȋn care SUA vor fi gata nu numai să declare fără echivoc că este pregătită să accepte urmările faptului că Europa ar deveni Europa, dar să și acționeze ȋn consecință. Pentru Europa cea mai importantă consecință ar ȋnsemna un parteneriat autentic cu america,mai degrabă decȃt statutul de aliat preferat, dar ȋncă subordonat.
Ȋn prezent administrația democrată a SUA continuă proiectele ȋncepute de administrația republicană a lui George W. Bush, printre acestea numărȃndu-se lupta ȋmpotriva terorismului, negocierile de pace din Orientul Mijlociu, relațiile cu Rusia, cele cu america Latina, acestea din urmă putȃnd implica o posibilă evoluție a legăturilor cu Cuba.
Scopul politicii SUA este fără nicio ȋndoială dublu: să prelungească propria poziție dominantă a americii pentru cel puțin ȋncă o generație și să creeze un cadru geopolitic capabil să absoarbă inevitabilele jocuri și tensiuni implicate de schimbările socio-politice și care, ȋn același timp să devină nucleul geopolitic de responsabilitate comună ȋn vederea administrării pașnice a problemelor mondiale.
Concluzii
Noțiunea de securitate este foarte complexă, poate fi definită doar în funcție de context . Securitatea internațională putem spune că este un mod de organizare a relațiilor internaționale astfel încât să asigure protecția în fața oricărui tip de agresiune. Securitatea depinde de o multime de factori și decizii, de aceea se poate afirma că este un proces și nu o stare, securitatea internațională fiind în concordanță cu securitatea națională.
Evoluția conceptului de securitate a fost dominată de-a lungul timpului de două curente: idealismul, reprezentând un garant al păcii și realismul, reprezentând un derivat al puterii. Securitatea internațională trebuie privită ca o stare de normalitate, nu ca un scop. La această stare se pot aduce contribuții încurajatoare, de creștere a încrederii și de menținere, orice element perturbator fiind constrâns, prin măsuri pașnice, să renunțe. În acest moment în memoria colectivă, starea de normalitate este dată și de ideea de a fi stat democratic, din cauză că, democrațiile, asa cum spuneam la inceput, sunt considerate sistemul cel mai potrivit pentru menținerea și garantării securității internaționale.
Mediul de securitate trebuie în permanentă cercetat și monitorizat, pentru a descoperi principalele vunerabilități.
Pentru asigurarea securității, statele au creat structuri internaționale de securitate, care pe baza unor principii pot realiza cooperarea interstatală și stabilirea măsurilor care trebuie respectate pentru asigurarea scopului dorit de toți actorii. Intr-o oarecare măsură, statele, pentru a-și putea promova și apăra interesele naționale trebuie să adere la una dintre structurile de securitate, în contextul în care pericolele la adresa securității nu mai au granițe.
Organizațiile internaționale reptezintă punctul de coordonare comună și cooperare dintre state având ca scop dezvoltarea continuă pe toate domeniile. În cadrul organizațiilor internaționale de securitate statele au obligativitatea de a reduce violența și de a realize pacea si securitatea internațională. Principalele principii pe care le aplică sunt : întreținerea dialogului de securitate și gestionarea crizelor într-un mod efficient, crearea sistemelor de cooperare militară, promovarea și respectarea drepturilor omului, întărirea interdependenței dintre state.
Organizațiile internaționale de securitate sunt sisteme complexe de cooperare internațională, atrăgând atenția multor state. Securitatea internațională nu se referă doar la cea militară, ba din contră, se referă la toate domeniile, de la militar la ecologic.
Bibliografie:
Cloșcă, I., Războiul întregului popor și dreptul internațional contemporan, Editura Militară, București, 1989
Cloșcă, I., Suceavă, I., Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995
Neagu, R., O.N.U Adaptarea la cerințele lumii contemporane, Editura Politică, București, 1983
Encyclopedia Britannica online, United Nations History and Development, p.1, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/616264/United-Nations-UN
Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție (versiunea română, editată sub îngrijirea Centrului de informare O.N.U. pentru România), București
Timofte, C.S., Organizații Internaționale, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010
International Court of Justice, http://www.icj-cij.org/homepage/index.php?lang=en
www.nato.int
www.osce.org
Miga-Beșteliu, R., Drept internațional public, Editura C.H. Beck, București, 2008
Balaban, C.G., Securitatea și dreptul internațional Provocări la inceput de secol XXI, Editura C.H. Beck, București, 2006
Legea nr. 415/2002, publicată în,Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002
Drăganu, T., Tratat elementar de drept constituțional și instituții publice, vol.II, București, 1998
Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, publicată în,,Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, cu modificările și completările ulterioare
Legea nr. 346 din 21 iul. 2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 654 din 28 iul. 2006.
Ordonanta de urgenta nr. 14 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 65 din 7 februarie 2000
Legea nr. 360 / 2002 privind Statutul polițistului publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 24 iunie 2002
Legea 40 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, publicată în Monitorul Oficial al României anul II, nr. 146 din decembrie 1990
Codul de etică și deontologie al polițistului
Suceavă, I., Barbu, A., Botea, Gh., Stanca, I., Drepturile omului și poliția, București, 1992
Geamănu, G., Drept internațional contemporan, Vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975
Coman, F., Drept Internațional Public, Vol. II, Editura Sylvi, București, 1999
Cloșcă, I., Mihăilă, C., Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995
www.romanialibera.com
Popescu, A., Jinga, I., Organizații europene și euroAtlantice, Editura Lumina Lex, București, 2001
Călinescu, A., Însemnări politice, 1916-1939, Ed. Humanitas, București, 1990
Codiță, C., Cursa înarmărilor. Determinări și implicații social-politice, Editura Militară, București, 1989.
Legea nr. 39/13 decembrie 1990 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Tarii
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul de Management al Situațiilor de Urgență, publicată in M. Of., partea I nr. 361/2004. cu modificările și completările ulterioare; H. G., 762/2008 pentru aprobarea Strategiei naționale de prevenire a situațiilor de urgență, M. Of., nr. 566/2008;
https://www.law.cornell.edu/uscode/text/10/5063
Vitcu, D., Relațiile romȃno-americane timpurii, Editura Albatros, București, 2000
Răceanu, M., Cronologie comentată a relațiilor romȃno-americane, Editura Silex, București, 2005
Popescu-Boteni, S., Relații ȋntre Romȃnia și SUA pȃnă in 1914, Ed. Dacia,Cluj-Napoca, 1980
Ragheț, B., Relațiile romȃno-americane ȋn perioada primului război mondial,1916-1920. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975
Harrington, J., Relații romȃno-americane 1940-1990, Ed. Institutul European, Iași, 2002
Stanciu, I., 1939-1941, Ministrul SUA la București transmite, ȋn „Magazin istoric”.1/1985
Kissinger, H., Diplomația, Editura All, București, 1998
www.mae.ro
Iliescu, I., Dialoguri romȃno-americane, Ed. Nemira, București, 1996
Ionescu, M., Relațiile internaționale 1996-2004, Editura Politeia, București, 2004
Campbell, D., Scrierea securității. Politica externă a Statelor Unite și teoriile identității, Ed. Scrisul Romȃnesc, Craiova, 2000
Brzezinsky, Z., Supremația americană, Ed.Univers Enciclopedic, București, 2000
Alexe, A., Sfârșitul Lumii Libere- Securitatea internațională și folosirea forței după încheierea Războiului Rece, Aldo Press, București, 2009
Popa, V., Sarcinschi, A., Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007
Rezoluția 39/11 din 12 noiembrie 1984.
Legea nr 41 din 18 dec 1990 publicată în Monitorul Oficial nr 147 din 19 dec 1990
Ordonanța de Urgențtă nr 41 din 11 aug. 1999 publicată în Monitorul Oficial nr. 388 din 16 aug.1999
If More Money Buys a Smaller Fleet, What Will Less Money Buy?
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sisteme de Securitate Internationale (ID: 155240)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.