Sisteme Comparate de Asigurari de Sanatate
Introducere
Pentru combaterea fenomenelor (evenimentelor) aleatorii, generatoare de pagube, omul are la îndemâna mai multe posibilități: evitarea sau prevenirea riscului, limitarea pagubelor provocate de riscurile produse, crearea de rezerve în vederea acoperirii, pe seama resurselor proprii, a eventualelor pagube si, în sfârșit, trecerea riscului asupra altei persoane. Sistemele naționale de sănătate au fost implementate în mod diferit de-a lungul anilor în diferite țări. Nu există doar un singur model, pe care restul lumii să il adopte. Sistemul fiecărei țări este rezultatul unor condiții unice, a unei istorii, politici și caracterului național, precum și efectul unor reforme organizaționale. Există sisteme de sănătate în care guvernul plătește pentru sănătatea cetățenilor, prin colectarea taxelor, administrarea ofertei sistemului de sănătate și plătește direct furnizorilor. Sistemele de sănătate bazate pe contribuția angajatorilor se referă la faptul că angajatorul este obligat de stat să asigure angajaților asigurări de sănătate. Sistemele de sănătate administrat printr-un managment competitiv lasă furnizarea de asigurări de sănătate în mâinile sectorului privat, sub supravegherea strictă a guvernului.
În această lucrare, ne-am propus să facem o comparație printr-o analiză swot a sistemelor de asigurări de sănătate din România și Marea Britanie. Procesul de asigurare poate fi definit ca fiind acea operație financiară care are la bază un contract de asigurare, prin care asigurătorul este obligat să despăgubească pe asigurat în schimbul unei sume primite periodic, pentru pierderile pe care acesta le-ar putea avea.
Scopul lucrării de față este de a analiza sistemul de sănătate din România și a celui din Marea Britanie în vederea alaborării propunerilor pentru adaptarea sistemului de sănătate românesc la standardele europene. Important în acest studiu este a se vedea care sunt lacunele sistemelor de sănătate prezentate și cum se pot remedia acestea.
Premisele unui sistem de sănătate viabil și eficient., poate fi obținut doar dacă legislația este concentrată pe pacient, și o comunicare permanentă între guvern și reprezentanții pacienților. Criza economică constituie o altă premisă a reformei necesare în sistemele de sănătate. Pașii parcurși în această lucrare în vederea studierii eficiente a celor două sisteme de sănătate au fost următorii:
În primul capitol, voi vorbi despre istoricul sistemelor de asigurări de sănătate, care au fost primii pașii în dezvoltarea acestora, cum au apărut și ce țări le-au adoptat. Totodata aici voi aminti elementele care definesc sistemul de asigurări, principiile care stau la baza acestui, care sunt persoanele care beneficiază de asigurările respective și cum se repartizează bugetul de asigurări. Capitolul al doilea înfățișează sistemul de asigurări de sănătate din România, modul de apariție, caracteristici, cîteva idei despre Casa Națională de Sănătate dinRomânia, precum și prezentarea punctelor tari și slabe ale sistemului de sănptate românesc, cu eventualele propuneri de reformă. În cel de-al treilea capitol, s-a făcut prezentarea, sistemul de sănatate din Marea Britanie, apariția acestui, caracteristicile specifice, precum și punctele tari și slabe ale sistemului. În capitolul concluzii vor fi prezentate măsurile de combatere a lacunelor din sistemele de sănătate.
În urma acestui studiu, dorim să observăm dacă sistemul de sănătate din România, în comparație cu cel din Marea Britanie este mai eficient, dacă bunurile și serviciile medicale au o calitate bună, dacă sistemul de sănătate este finanțat dupa criterii bine stabilite și în conformitate cu necesitățile cetățenilor, precum și dacă întreg sistemul răspunde nevoilor asiguraților.
.
Cap. I. Sistemul asigurărilor de sănătate. Caracteristici.
Scurt istoric al asigurărilor de sănătate
O valoare fundamentală a persoanei și a societății o reprezintă societatea. Aceasta este o resursă a dezvoltării vieții sociale, deoarece fiecare societate tinde să-și organizeze un sistem eficient de protecție împotriva bolii. Sistemul respectiv ar avea rolul de a asigura, depista, îngriji și restabili sănătatea celor afectați.
Primele sisteme de sănătate au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu apariția programelor de protecție socială. Aceste programe au fost inițiate de către mișcările sindicale și muncitorești a diverselor grupări politice. Pe parcursul evoluției acestor programe s-a ajuns la conceptul de securitate socială, utilizat pentru prima dată în SUA. Termenul de securitate socială denotă protecția asigurată de societate pentru membrii ei, efectuând diverse măsuri publice, împotriva problemelor economice și sociale, cauzate de reducerea (pierderea) veniturile. Efectele au fost consecințele îmbolnăvirilor, a invalidității, a bătrâneții sau a mortții.Expresia solidarității financiare dintre membrii unei societăți devine astfel securitatea socială. Principiul care stă la bază este acela conform căruia „mărimea cotizației nu se face în funcție de porbabilitatea producerii evenimentului contra căruia se face asigurarea, ci în funcție de venit“ (D. Anvers, 1991).
Sistemele de asistență de sănătate publică presupun ajutarea minorităților care nu au resurse suficiente, de către membrii societății, fără a exclude o anumită categorie socială. În schimb, sistemele de asigurări facultative, pot fi contractate doar individual și sunt obținute prin cumpărare de drepturi.
Celebrul Bismarck a creat primul sistem de asigurări sociale, între anii 1883-1889, primul subsistem fiind cel al asigurărilor de boală. Bugetul necesar era format din ajutoarele mutual existente între membrii soietății, mai apoi apărând asigurările pentru accidentele de muncă, făcute de către angajatori, și cele de invaliditate și bătrânețe, făcute individual.Din acest sistem făceau parte angajații, angajatorii, și statul, aceștia având depotrivă și drepturi dar și obligații.Aceste asigurări aveau caracter obligatoriu pentru toți salariații. După anul 1930, sistemele de asigurări sociale se extind în mai multe țări de pe mapamond, sistemul nou fiind propus de William Beveridge, calitatea acestuia fiind superioară vechiului sistem. Acest sistem avea trei elemente pe care se baza: alocațiile pentru copii, prezența unui serviciu național de sănătate și asigurarea de către guvern a forței de muncă. Prin alocațiile pentru copii se urmărea susținerea familiilor fără a ținea cont dacă contribuabilii au de lucru sau nu. Prin serviciul național de sănătate se urmărea furnizarea de servicii medicale și îngrijire unde trebuie, fără a fi nevoie de plata bolnavilor. Acest serviciu de fapt, înlocuia rolul asigurărilor de sănătate, scopul lui fiind de a avea o populație sănătoasă. Asigurarea de către Guvern a forței de muncă ar putea preveni șomajul în masă.
După tipul de finanțare, există patru sisteme de sănătate fundamentale:
Un sistem de asigurări privat, prezent în SUA, Thailanda, Africa de Sud, Filipine, Nepal. În Europa Occidentală, acest sistem nu este comun. Privatizarea sistemului de asigurări a apărut ca efect al politicii economice americane, conform căreia mecanismele pieței lăsate libere conduc la o funcționare mai bună, cu cheltuieli mai mici și, totodată, a cuantifică sănătatea drept un bun de consum pe care individul îl cumpără în funcție de posibilități, fără ca societatea să fie obligată să furnizeze cuiva îngrijire medicală. Nu există un sistem de asigurări pentru caz de boală generalizat, cheltuielile publice alocate sănătății sunt minime și, de asemeni, nu există asigurare obligatorie de boală, individul adresându-se unei companii private de asigurări. În anii ‘60, în SUA, au fost totuși inițiate programe sociale de asigurare medicală a populației destinate persoanelor cu venituri reduse și persoanelor în vârstă de peste 65 de ani, ce furnizează protecție împotriva costurilor ridicate ale spitalizării și ale plății medicilor.
Avantaje ale sistemului asigurărilor private:
– Alegerea furnizorului și a gamei de servicii;
– Transparență în costurile și beneficiile oferite de sistem;
– Finanțarea nu depinde de obiectivele politice stabilite pe termen scurt;
– Finanțarea directă îl face pe consumator să fie conștient de costul îngrijirii sănătății, determinându-l să adopte un stil de viață preventiv;
Dezavantaje ale sistemului asigurărilor private:
– Lipsa echității în contribuția cetățenilor la finanțarea sistemului medical;
– Slaba acoperire a populației cu servicii de sănătate;
– Dificultatea de a controla cheltuielile medicale globale (la nivel național);
– Accesibilitatea scăzută la asistența medicală a populației defavorizate;
– Costurile ridicate implicate de companiile de asigurare și onorariile ridicate ale medicilor.
Sistemul național de sănătate bazat pe finanțarea centrală – întâlnit în Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, Arabia Saudită, Israel, Noua Zeelandă, Canada, Portugalia, Italia, Spania, are atât dimensiuni sociale cât și economice. Fondurile destinate sănătății sunt colectate prin intermediul sistemului fiscal, iar acoperirea cu servicii medicale se realizează prin înscrierea fiecărui individ pe lista de pacienți ai medicului generalist preferat, fără a se folosi drept criteriu capacitatea de plată a cetățeanului. Gradul de echitate a sistemului depinde de modalitatea de impozitare aleasă, iar sumele alocate asistenței medicale sunt stabilite de Parlament. Finanțarea prin impozite generale nu presupune doar existența unui sistem sanitar public, din banii colectați finanțându-se atât furnizorii de sănătate publici, cât și cei privați. Plata medicilor în acest sistem are la bază fie capitația, fie salariul.
Avantaje ale sistemului de finanțare centrală:
– Echitatea în finanțare
– Acoperirea largă și reglementată cu servicii de sănătate;
– Posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale
Dezavantaje ale sistemului de finanțare centrală:
– Lipsa participării individuale la deciziile de finanțare
– Lipsa de transparență în finanțarea unor costuri pentru servicii medicale adiționale;
– Posibilitatea afectării finanțării sistemului medical de deciziile politice pe termen scurt.
Sistemul de asigurări sociale de sănătate (de tip Bismarck) – este prezent în țări precum Germania, Franța, Belgia, Japonia, Australia, Brazilia, Egipt, India și are ca principală sursă de finanțare contribuțiile obligatorii plătite de angajatori și angajați. Fondurile adunate sunt dependente de numărul persoanelor active și cotizante, iar rezultatele sunt legate de echilibrul între numărul acestora și cel al beneficiarilor de servicii medicale. Acest lucru conduce la apariția difdificultăților în perioadele cu rate înalte ale șomajului, atunci când scade numărul cotizanților, fiind necesară intervenția de la buget pentru a nu crește prima de asigurare. Asistența sanitară pentru categoriile de persoane ce nu activează pe piața muncii (șomeri, pensionari, copii, elevi, studenți) este suportată de stat. Fondurile obținute nu sunt stabilite de Parlament, ci se stabilesc în funcție de capacitatea financiară a cetățenilor, indiferent de starea lor de sănătate, toți trebuind să aibă acces la îngrijirile medicale. Plata medicilor se face după numărul de prestații acordate, existând astfel riscul consumului indus și al inflației de servicii.
Avantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate:
– Transparența mai mare a contribuțiilor și beneficiilor sistemului pentru cetățean;
– Finanțarea sistemului medical este legată de nivelul veniturilor;
– Finanțarea este independentă de schimbarea prioritățile politice;
Dezavantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate:
– Reducerea bazei de contribuții în perioada de recesiune economică;
– Finanțarea este strâns dependentă de gradul de ocupare ori șomaj al forței de muncă;
– Impune costuri mai mari pentru agenții economici.
Sistemele socialiste – au fost întâlnite în țările cu acest sistem polititară pentru categoriile de persoane ce nu activează pe piața muncii (șomeri, pensionari, copii, elevi, studenți) este suportată de stat. Fondurile obținute nu sunt stabilite de Parlament, ci se stabilesc în funcție de capacitatea financiară a cetățenilor, indiferent de starea lor de sănătate, toți trebuind să aibă acces la îngrijirile medicale. Plata medicilor se face după numărul de prestații acordate, existând astfel riscul consumului indus și al inflației de servicii.
Avantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate:
– Transparența mai mare a contribuțiilor și beneficiilor sistemului pentru cetățean;
– Finanțarea sistemului medical este legată de nivelul veniturilor;
– Finanțarea este independentă de schimbarea prioritățile politice;
Dezavantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate:
– Reducerea bazei de contribuții în perioada de recesiune economică;
– Finanțarea este strâns dependentă de gradul de ocupare ori șomaj al forței de muncă;
– Impune costuri mai mari pentru agenții economici.
Sistemele socialiste – au fost întâlnite în țările cu acest sistem politic, având următoarele caracteristici:
– Serviciile medicale sunt caracterizate un drept legitim al fiecărui individ, fără cheltuieli personale considerabile;
– Furnizarea serviciilor medicale cade în sarcina guvernului și a organismelor sale la nivel central și local;
– Serviciile medicale preventive și terapeutice sunt integrate, cu accent pe asistența medicală preventivă;
– Resursele și serviciile medicale sunt planificate centralizat;
– Politica sanitară este decisă de către autoritățile politice și medicale centrale, fără participarea cetățenilor;
– Datorită caracterului limitat al resurselor, sistemul sanitar acordă prioritate îngrijirii sănătății muncitorilor și copiilor;
– Toate componentele sistemului sanitar sunt subordonate unei autorități centrale unice – Ministerul Sănătății;
– Activitatea medicală privată nu este interzisă, dar este supusă unor reglementări drastice;
– Întreaga activitate medicală trebuie să se bazeze pe principii științifice, astfel încât activitățile medicale științifice sunt îngrădite.
Încă de la apariția lor, sistemele medicale și de asigurări medicale din întreaga lume se confrunta cu o serie de probleme structurale:
– Greșită alocare a resurselor financiare;
– Inechitatea accesului populației la serviciile medicale preventive, curative și recuperatorii;
– Ineficiența cheltuirii fondurilor destinate sănătății;
– Creșterea explozivă a costurilor asistenței medicale.
Principalele criterii de evaluare a sistemelor de sănătate sunt:
– Echitatea în finanțare;
– Gama de servicii pe care le acoperă;
– Gradul de acoperire a populației;
– Eficiența;
– Transparența;
– Libertatea de alegere;
– Accesibilitatea;
– Stabilirea finanțării;
– Procentul cheltuielilor din PIB pentru sănătate;
– Satisfacția populației față de îngrijirea sănătății;
1.2.Elemente definitorii.
Procesul de asigurare poate fi definit ca fiind acea operație financiară care are la bază un contract de asigurare, prin care asigurătorul este obligat să despăgubească pe asigurat în schimbul unei sume primite periodic, pentru pierderile pe care acesta le-ar putea avea.
Asigurările pot avea funcția de repartiție, sau de control. Cea de repartiție are loc atunci când fondul de asigurare se formează pe seama primei suportate de persoanele cuprinse în asigurare. Funcția de control, în schimb, urmărește încasarea primelor de asigurare sau a altor venituri, modul cum se fac despăgubirile (plățile), cheltuielile de prevenire a riscurilor asigurate, etc. Prin asigurare, o societate comercială asiguratoare, preia asupra sa toate efectele negative posibile, apărute în urma producerii unui eveniment.
Structura financiară și organizatorică de bază a unui sistem de asigurări sociale de sănătate se poate explica ca fiind circuitul fondurilor. Acestea sunt colectate de la contribuabili, de către societățile de asigurare, iar de acolo se defalcă în funcție de furnizorii de servicii medicale. Aceștia, prin serviciile oferite, reîntorc valoarea fondurilor către pacienți. Contribuția la sistemul de asigurări sociale de sănătate face parte din categoria impozitelor directe, fiind o sursă a bugetului special de asigurări. Asigurările sociale sunt o formă de protecție și sprijin, organizată de societate, pentru cazul în care membri săi sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-și câștiga prin muncă existența lor și a familiilor sale.
Scopul final al asigurărilor sociale este dat de protecția socială a asiguraților. Sistemele complexe de asigurări sociale ce sunt dezvoltate în aproape toate țările din lume sunt diferite de la o țară la alta, dar, în ansamblu, ele sunt marcate de aceleași trăsături caracteristice: depind de riscurile sociale ce apar în cursul vieții unui om, sunt stabilite prin lege, acordă beneficii financiare și prestații de asigurări sociale asiguraților care și-au pierdut total sau parțial veniturile profesionale datorită bătrâneții, invalidității, accidentelor, îmbolnăvirii, maternității sau decesului, dar obținerea acestor prestații este condiționată de plata contribuției.
Asigurările sociale de sănătate fac parte din sistemul general al asigurărilor sociale, și vizează riscul îmbolnăvirii, adică al bolii. Boala e definită ca o situație nefavorabilă, care poate fi prevenită prin urmarea unor tratamente. Scopul acestora este de a menține, sau de a recupera starea de sănătate a populației. Starea de sănătate, este unul dintre cei mai elocvenți indicatori ai nivelului de viață al populației, al prosperității economice, și sociale.
O definiție dată de Oragnizașia Mondială a Sănătății arată că sănătatea este o stare completă pe plan mintal, fizic și social, nu însemnă doar absența bolii. Aceasta este resursa economică cea mai importantă a unei țări. De această stare depind atât productivitatea muncii cât și rezultatele economice.
Odata cu dezvoltarea economică, omul devine mai exigent vizavi de starea lui de sănătate. Așteptările față de forța fizică a omului scad, în timp ce pretențiile față de refacerea capacităților lui psihice si mintale de a se adapta condițiilor tehnice, se afla în continuă creștere. Unii dintre factorii cu efecte asupra creșterii economice devin sănătatea publică și dezvoltarea ocrotirii sănătății.
Sănătatea este considerată un mijloc pentru realizarea bunăstarii maxime, și nu un scop în sine. Limitele acestei stări sunt determinate de mediul ambiant, social, fizic și biologic în care conviețuiește omul. Identificarea factorilor sanogenetici care acționează în familie, locul de muncă sau școală, are o deosebită importanță în procesul cunoașterii stării de sănătate. Acești factori au legătură cu alimentația, condițiile de muncă și de habitat, folosirea timpului liber, educația fizică, cultura sanitară a populației, cât și de ocrotirea sănătății.
Putem grupa acesti factori principali, în următoarele categorii:
– biologici, care cuprind numărul și structura populației, caracteristicile de vârstă, sex și genetice, posibilitățile de adaptare, particularitățile fizice ale indivizilor;
– natural – geografici adică componentele mediului fizic: solul, aerul, apa, clima, vegetația etc.;
– social – economici și psihologici, care includ cultura spirituală, modul de viata și comportamentul, gradul de urbanizare și mobilitate teritorială, condițiile de muncă și alimentație, locuință, nivelul veniturilor;
– gradul de organizare al ocrotirii sănătății și nivelul de dezvoltare a științei și practicii medicale.
Influența exercitată de factorii enumerați mai sus este ușor de stabilit, însă determinarea direcției de acțiune a acestora și a aportului adus de fiecare în producerea efectului global al sănătății publice, este mult mai dificil de realizat.
O influență puternică asupra stării de sănătate a muncitorilor, o constituie condițiile de muncă, definite prin nivelul intensității și al organizării muncii, gradul de dificultate al acesteia, nocivitatea sau caracterul activității ei.
În funcție de riscul potențial al condițiilor de muncă, administrația întreprinderilor, a instituțiilor și a societăților se obliga a avea o atitudine plină de griji față de sănătatea angajaților. Aceștia ținând cu strictețe la respectarea normelor de protecție a muncii, și a sănătății stabilite de lege.
Starea sănătății publice este influențată, într-o mare măsură, de alimentație, a cărei particularități determină procesul de dezvoltare a organismului, capacitatea lui de muncă și adaptarea la condițiile nefavorabile ale mediului înconjurător.
Condițiile de locuit sunt parametrii nefavorabili ai locuinței; zgomotul ridicat, temperaturi greu suportabile, lipsa de luminozitate, igrasia au o acțiune fizică directă asupra organismului, provocând modificări patologice – boala.
Un alt factor important care acționează asupra sănătății este, fără îndoială, nivelul veniturilor pe locuitor cât și pe membrii de familie.
Nivelul dezvoltării ocrotirii sănătății și a științei medicale determină succesele medicinii și mai bună organizare a sistemului de ocrotire a sănătății care au un efect direct asupra reducerii morbidității și mortalității populației. Factorii biologici ai sănătății, aflați sub influența mediului social și economic, au un rol însemnat în evoluția stării de sănătate a populației.
În prezent sunt cunoscute peste 2000 de boli ereditare, iar cercetătorii consideră că în viitor numărul lor nu va înceta să crească. Bolile ereditare influențează în mare măsură evoluția indicatorilor sanitari-demografici și, în primul rând, mortalitatea infantilă, a cărei influență este apreciată la cca. 20%.
1.3. Asigurații sistemului public de sănătate
Dreptul de a fi asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate revine cetățenilor unei țări sau străinilor, apatrizilor cu domiciliul pe teritoriul acelei țări, și cei cu dreptul de ședere temporară în țara respectivă.
În sistemul de asigurare de sănătate, în mod obligatoriu se regăsesc asigurații care plătesc o contribuție lunară pentru asigurările sociale de sănătate salariații și asigurații individuali. Asigurații fără plata contribuției de asigurări sociale de sănătate sunt incluși și aceștia în sistemul de asigurare de sănătate, copiii și tinerii până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, studenți sau ucenici și dacă nu realizează venituri din muncă, persoanele cu handicap, care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse ori se află în grija familiei, soțul, soția, părinții și bunicii, fără venituri proprii, aflați în întreținerea unei persoane asigurate, persoanele cu drepturi stabilite prin legi speciale – veterani de război, deținuții politici, refugiați, revoluționari, bolnavii cu afecțiuni incluse în programele naționale de sănătate, femeile însărcinate, dacă nu au nici un venit sau au venituri sub salariul de bază minim brut pe țară, asigurații pentru care contribuția se plătește de la bugetul de stat sau din bugetul asigurărilor sociale de stat. Din această categorie fac parte persoanele care satisfac serviciul militar în termen, se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă acordat în urma unui accident de muncă; se afla în concediu pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani și în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani; execută o pedeapsă privativă de libertate sau sunt în arest preventiv; persoanele care beneficiază de îndemnizație de șomaj; fac parte dintr-o familie, care are dreptul la venitul minim garantat; pensionarii, pentru veniturile din pensii până la limita supusă impozitului pe venit.
Asigurarea de sănătate este facultativă pentru membrii misiunilor diplomatice, cetățenii străini și apatrizi, care se află temporar în țară, cetățeni ai țării respective cu domiciliul în străinătate, care se află temporar în țară.
Drepturile asiguraților
Asigurații în sistemul asigurărilor sociale de sănătate au dreptul la un pachet de servicii de bază. Drepturile se stabilesc pe baza contractului – cadru prin care se reglementează, în principal, condițiile acordării asistentei medicale cu privire la pachetul de servicii de bază la care au dreptul persoanele asigurate, lista serviciilor medicale, a serviciilor de îngrijiri, inclusiv la domiciliu, a medicamentelor, dispozitivelor medicale și a altor servicii pentru asigurați, aferente pachetului de servicii de bază, criteriile și standardele calității pachetului de servicii, alocarea resurselor și controlul costurilor sistemului de asigurări sociale de sănătate în vederea realizării echilibrului financiar al fondului, tarifele utilizate în contractarea pachetului de servicii de bază, modul de decontare și actele necesare în acest scop, internarea și externarea bolnavilor, măsuri de îngrijire la domiciliu și de recuperare, condițiile acordării serviciilor la nivel regional și lista serviciilor care se pot contracta la nivel județean, precum și a celor care se pot contracta la nivel regional, prescrierea și eliberarea medicamentelor, a materialelor sanitare, a procedurilor terapeutice, a protezelor și a ortezelor, a dispozitivelor medicale, modul de informare a asiguraților, coplata pentru unele servicii medicale. Drepturile asiguraților mai pot fi sintetizate și astfel: pot alege furnizorul de servicii medicale, precum și casa de asigurări de sănătate la care se asigură, pot fi înscriși pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, pot să își schimbe medicul de familie ales, pot beneficia de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale în mod nediscriminatoriu, pot efectua controale profilactice, în condițiile stabilite prin contract, pot beneficia de servicii de asistență medicală preventivă și de promovare a sănătății, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor, pot beneficia de servicii medicale în ambulatorii și în spitale aflate în relație contractuală cu casele de asigurări de sănătate. Mai pot beneficia de servicii medicale de urgență, de unele servicii de asistență stomatologică, de tratament fizioterapeutic și de recuperare, de dispozitive medicale, de servicii de îngrijiri medicale la domiciliu. Li se garantează confidențialitatea privind datele, în special în ceea ce privește diagnosticul și tratamentul, au dreptul la informație în cazul tratamentelor medicale;
Obligațiile asiguraților
Pentru a putea beneficia de drepturile de asigurări sociale de sănătate asigurații au anumite obligații. Printre acestea putem aminti înscrierea pe lista unui medic de familie,anunțarea medicului de familie ori de câte ori apar modificări în starea lor de sănătate, prezentarea la controalele profilactice și periodice stabilite prin contract, anunțarea medicului de familie și casa de asigurări asupra modificărilor datelor de identitate sau a modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie de asigurați. Respectarea cu strictețe a tratamentului și indicațiile medicului, să aibă o conduita civilizată față de personalul medico-sanitar, să achite contribuția datorată fondului și suma reprezentând coplata, în condițiile stabilite prin contract, să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care atestă calitatea de asigurat.
Persoanele care nu fac dovada calității de asigurat, beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgențelor medico-chirurgicale, bolilor cu potențial endemo-epidemic, monitorizării evoluției sarcinii și a lăuzei, serviciilor de planificare familială în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru.
Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări asupra serviciilor de care beneficiază, nivelului de contribuție personală și a modalităților de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale.
1.4.Finanțarea sistemului de asigurări sociale de sănătate
Finanțarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, se stabilește anual, odată cu adoptarea bugetului de stat. Sursele de formare a veniturilor la fondul de sănătate se constituie din contribuții ale persoanelor fizice și juridice, subvenții de la bugetul de stat, dobânzi, donații, sponsorizări, venituri obținute din exploatarea caselor de asigurări etc.
Colectarea contribuțiilor persoanelor juridice și fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanțelor Publice, iar pentru angajații de către casele de asigurări. Sumele colectate sunt în permanență la dispoziția caselor de asigurări și se repartizează de ordonatorul principal de credite, proporțional cu sumele aprobate pe subcapitole de cheltuieli prin legile bugetare anuale, pe fiecare domeniu de asistență medicală. În mod excepțional, în situații motivate, pentru acoperirea deficitului bugetului de asigurări sociale de sănătate, după epuizarea fondului de rezerva veniturile bugetului fondului se completează cu sume care se alocă de la bugetul de stat.
Contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit, veniturilor impozabile realizate de persoane, care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit, îndemnizațiilor de șomaj, veniturilor realizate din pensii. Obligația virării contribuției de asigurări sociale de sănătate revine persoanei juridice respectiv fizice la care se realizează venituri de către cei asigurați.
Privind exercitarea drepturilor asiguraților și cele privind administrarea sistemului sanitar se efectuează cheltuieli suportate din bugetul de asigurări sociale de sănătate ce vizează prestații ca servicii medicale profilactice – include servicii de promovare, prevenire, tratament, reabilitare pentru necesitățile organice și psihosociale ale indivizilor. Aceasta cuprinde o clasificare a serviciilor medicale, nu în servicii spitalicești și comunitare, ci în îngrijire primară, secundară sau terțiară, punându-se accentul pe îngrijirea primară, asigurând astfel o bază solidă și eficientă pentru toate nivelurile îngrijirii sănătății.
Preluarea inițiativelor de promovare a sănătății și prevenirea bolilor de către sistemele de asigurări au la bază conceptul de reducere a riscului, care poate fi un mijloc de a cheltui mai puțin pentru beneficiile asigurării de sănătate.
O altă abordare care a apărut relativ recent, integrează medicina preventivă la nivelul individului asigurat, făcând eforturi de promovare a sănătății la nivelul de risc ridicat sau grup vulnerabil. Această abordare presupune ca beneficiile asigurărilor de sănătate să includă o largă gamă de servicii preventive personale, incluzând nu numai imunizarea contra unor boli relevante, ci și educația în sensul promovării sănătății.
Serviciile medicale preventive sunt în primul rând cele pentru sănătatea copiilor, maternitate, planificare familială, sănătatea colectivităților de copii, precum și alte activități care au ca scop detectarea bolii într-un stadiu timpuriu.
Serviciile medicale curative sunt alte prestații la care asigurații au dreptul, pentru vindecarea bolii, pentru prevenirea complicațiilor ei, pentru recuperarea sau cel puțin pentru ameliorarea suferinței pacientului după caz. Fiecare asigurat, indiferent de veniturile sale, are dreptul individual legal, la asistență medicală de specialitate ambulatorie, la indicația medicului de familie cu respectarea liberei alegeri a medicului specialist acreditat.
Serviciile medicale ambulatorii cuprind stabilirea diagnosticului, tratament medical, îngrijiri medicale, recuperare, medicamente și materiale sanitare. Dacă tratamentul ambulatoriu sau la domiciliu nu este eficace, asigurații primesc asistență medicală de specialitate în spitalele acreditate. Tratamentul în spital se acorda prin spitalizare integrală sau parțială, cuprinzând consultații, investigații, stabilirea diagnosticului, tratament medical și/sau tratament chirurgical, îngrijire, medicamente și materiale sanitare, cazare și masă.
Asigurarea asistenței medicale spitalicești revine spitalului, potrivit contractului încheiat de acesta cu casa de asigurări de sănătate. Serviciile medicale spitalicești, constituie cea mai costisitoare componentă a sistemului de sănătate. Se remarcă faptul că spitalele se confruntă cu două probleme esențiale: impactul noilor tehnologii medicale și o creștere a populației de vârsta a III-a. Ambele probleme conduc la o reconsiderare a structurii sectorului spitalicesc. Noile tehnologii medicale creează potențiale pentru furnizarea serviciilor în ambulatorii și astfel se poate reduce durata internărilor și implicit gradul de ocupare a locurilor de spitalizare.
Medicamentele constituie o categorie de beneficiu în care există variații ale gamei de servicii oferite. De regulă, sunt acoperite numai medicamentele prescrise de medic și care sunt cuprinse în cadrul unei liste pozitive, fiind astfel exclusă cumpărarea la discreția asiguratorului a unor medicamente fără prescripție, pentru simptome minore. Există sisteme de asigurări care oferă medicamente esențiale în timp ce altele suportă orice medicament aprobat de ministerul sănătății pentru populație.
Medicamentele în tratamentul ambulatoriu cu sau fără contribuție personală, constituie o problemă care generează din partea asiguraților permanente discuții. Pentru a se limita abuzurile în prescrierea de medicamente, care pot conduce la depășirea fondului aferent decontării medicamentelor cu sau fără contribuție personală, au fost introduse prin norme unele limitări în ce privește perioada pentru care pot fi prescrise medicamentele. De asemenea, asigurații beneficiază de proceduri fizioterapeutice pe baza prescripțiilor medicale cu sau fără contribuție personală.
Asigurații au dreptul sa primească unele servicii de îngrijiri medicale la domiciliu din partea unui furnizor autorizat și evaluat în condițiile legii. Casele de Asigurări de Sănătate preiau cheltuielile de transport, dacă acestea sunt necesare pentru realizarea unui serviciu medical pentru asigurat. Dreptul la transport sanitar este asigurat în următoarele situații: urgențele medico-chirurgicale și cazurile prevăzute în contractul-cadru.
Este de menționat faptul ca exista anumite servicii medicale, care nu sunt suportate din bugetul de asigurări sociale de sănătate, contravaloarea acestora fiind acoperită de asigurat, de unitățile care le solicită sau din alte surse, după caz. Serviciile medicale acordate în caz de boli profesionale, accidente de muncă și sportive, asistență medicală la locul de muncă, asistență medicală a sportivilor, unele servicii medicale de înaltă performanță, unele servicii de asistență stomatologică, serviciile hoteliere cu grad înalt de confort, corecțiile estetice efectuate persoanelor cu vârsta de peste 18 ani, unele medicamente, materiale sanitare și tipuri de transport, eliberarea actelor medicale solicitate de autoritățile care prin activitatea lor au dreptul să cunoască starea de sănătate a asiguraților, fertilizarea în vitro, transplantul de organe și țesuturi, asistența medicală la cerere, contravaloarea unor materiale necesare corectării văzului și auzului: baterii pentru aparatele auditive, ochelari de vedere sunt doar câteva dintre serviciile medicale care nu sunt suportate din bugetul de asigurări.
În legătură cu modul de utilizare și administrare a fondului este de reținut faptul că sumele rămase neutilizate la nivelul caselor de asigurări la sfârșitul fiecărui an se virează în contul caselor de asigurări și se reportează pe anul următor.
1.5.Principiile care stau la baza elaborării și executării bugetelor, fondurilor de
asigurări sociale
Ca regulă generală, la baza elaborării și execuției bugetare stau principiile universalității, publicității, unității, anualității, specializării bugetare și unității monetare.
Principiul universalității implică cuprinderea în buget a veniturilor și cheltuielilor acestui sector de activitate cu sumele lor totale (integrale). Acest principiu presupune că toate veniturile și toate cheltuielile de asigurări sociale de sănătate să se realizeze numai în cadrul bugetului Elaborarea bugetului cu aplicarea acestui principiu are avantajul ca permite cunoașterea, cât mai exactă și reală, a volumului total al veniturilor și al cheltuielilor în sume brute, precum și a corelației ce există între anumite venituri și cheltuieli care sunt în conexiune strânsă.
Principiul publicității bugetare instituie cerința ca bugetul și contul anual de execuție să fie aduse la cunoștința opiniei publice prin mijloace de publicitate. În timpul dezbaterilor parlamentare, cifrele proiectelor de buget sunt examinate și comentate de presă, radio și televiziune.
Principiul unității bugetare implică înscrierea într-un singur act (document) a tuturor veniturilor și cheltuielilor de asigurări sociale de sănătate. Un buget unitar, care cuprinde toate veniturile și cheltuielile asigură o prezentare de ansamblu și deci, o cunoaștere clară a surselor de venituri, a destinației cheltuielilor și a naturii echilibrate sau deficitare a bugetului. Totodată, permite exercitarea unui control al Parlamentului asupra politicii guvernului privind perceperea contribuțiilor și modul de cheltuire a fondului de asigurări sociale de sănătate, precum și asupra unității și oportunității măsurilor din acest domeniu, pe care le inițiază.
Principiul anualității înseamnă că durata de timp, pentru care Parlamentul autorizează Guvernul sa încaseze veniturile și să efectueze cheltuielile bugetare este limitată, de obicei, la un an. Conform principiului anualității, bugetul trebuie aprobat în fiecare an de către Parlament. Anualitatea oferă posibilitatea Parlamentului să examineze proiectul de buget și, odată cu aceasta, să exercite și un control asupra politicii executivului. Exercițiul bugetar este, deci, anual și coincide cu anul calendaristic, așa cum prevede legea privind finanțele publice.
În consecință, toate drepturile dobândite, operațiunile efectuate în cursul unui an, inclusiv obligațiile și drepturile ce-i revin direct sau indirect unui buget în perioada anului respectiv aparțin exercițiului corespunzător de execuție a bugetului.
Principiul specializării bugetare, conform căruia veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă în buget, pe surse de proveniență și, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică și destinația acestora, potrivit clasificației bugetare.
– Principiul unității monetare, presupune obligația ca toate operațiunile bugetare să fie exprimate în moneda națională.
Cap. II. Sistemul de sănătate din România
2.1. Apariția sistemului de sănătate din România
După al Doilea Război Mondial, România a avut un sistem de sănătate de tip Semashko, finanțat de stat. Pricipalele lui caracteristici erau: fondurile necesare desfășurării tuturor activităților din sistem erau asigurate în totalitate de stat, statul era proprietarul absolut al tuturor resurselor materiale și furniza serviciile de sănătate pentru toată populația. Acest sistem se baza pe principiile planificării centralizate, administrării rigide și monopolul statului. Astfel sistemul de îngrijiri de sănătate creat de Ministerul Sănătății a fost unul integrat, centralizat, controlat de stat print axe și cu libertate limitată în optiune, dar accesibil pentru toti. Procesul de reformă al sistemului de sănătate din România a început în 1990. Problemele sistemului de sănătate au fost diagnosticate în cadrul proiectului “O Românie Sănătoasă” proiect finanțat și derulat de Banca Mondială (150 milioane USD) în 1992-1993. Acest studiu făcut un număr de recomandări:
• Crearea unui fond național public de asigurări de sănătate independent, descentralizat și care să se auto-administreze;
• Crearea unor fonduri alternative private de asigurări de sănătate;
• Descentralizarea serviciilor de sănătate;
• Mutarea accentului către serviciile primare de sănătate;
• Autonomia spitalelor în utilizarea resurselor;
• Crearea și implementarea unui sistem de acreditare a furnizorilor de servicii de sănătate, atât pentru instituții cât și pentru personal.
În urma acestor recomandări, din 1994 a început trecerea spre un sistem de asigurări sociale de sănătate mai descentralillzat, pluralist, cu relații contractuale între fondurile de asigurări de sănătate și furnizorii de servicii de sănătate. În prezent, în România dreptul la ocrotirea sănătății este garantat prin Constituție. Schimbările politice, consecutive alegerilor, s-au reflectat și în modul de implementare a reformei sistemului de sănătate. Inconsecvențele în reforma sistemului de sănătate au condus spre actuala criză a sistemului, cea mai amplă și mai adâncă criză cunoscută de sistemul de sănătate din Romania.
În anul 1997, s-a introdus Legea nr.145/1997 care pune bazele unui nou sistem de asigurãri de sãnãtate fiind pe o versiune modificatã a modelului Bismarck. În situția actuală, câteva structuri din modele urmãtoarele mai existã în cadrul sistemului sanitar român: Modelul Semashko îl găsim în structura bugetul asigurãrilor sociale de stat; din modelul Beveridge am preluat principiul rolului de „ filtru”; Modelul Bismarck reflectă sistemul de asigurãri sociale de sãnãtate din României. La 1 ianuarie 1999 a intrat în vigoare Legea 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate. Pricipiile sistemului de sănătate bazat pe asigurări sociale de sănătate sunt: solidaritatea, libertatea alegerii de către asigurat a furnizorului de servicii, concurența între furnizorii de servicii de sănătate, asigurarea calității serviciilor și respectarea pacientului și garantarea confidentialității actului medical. Implementarea reformei sistemului de sănătate a cunoscut ritmuri diferite: înaintare, stagnare, regres, reveniri, reluări.
Accesul la sănătate al populației și la serviciile de sănătate determină starea de sănătate a României. Factorii externi care influențează accesul la sãnãtate sunt: factori socio- culturali, factori de mediu, factori genetici, factori de dezvoltare economicã,. Accesul la îngrijiri de sãnãtate este influențat aproape în totalitate de organizarea sistemului sanitar. Posibilitatea de a beneficia de serviciile de îngrijire medicală este determinată de convergența dintre oferta și cererea de astfel de servicii, sau, altfel spus, disponibilitatea realã a facilitãților de îngrijiri comparativ cu cererea bazatã pe nevoia realã pentru sãnãtate. “Disparitãțile în accesul la îngrijiri apar din cel puțin patru motive: etnice sau rasiale; economice, aici incluzând costurile directe suportate de populație, precum și cele indirecte; așezare geograficã inadecvatã a facilitãților de îngrijiri; calitatea inegalã a serviciilor de același tip.”
Sistemul de sãnãtate din România face parte din categoria asigurãrilor sociale și are ca scop principal asigurarea accesului nediscriminatoriu și echitabil la un pachet de servicii de bazã pentru asigurați. Drept urmare, accesibilitatea la serviciile medicale devine o preocupare continuã la nivelul Ministerului Sãnătãții Publice. Pentru evaluarea accesibilitãții, au fost analizați indicatori care să arate zonele geografice dezavantajate. Factorii care influențeazã nivelul de accesibilitate al populației la serviciile de sãnãtate sun: mediul de rezidențã, nivelul sãrãciei, statutul de asigurat în sistemul de asigurãri sociale de sãnãtate, șomajul, ocupația, gradul de acoperire cu personal medical. Nivelul sãrãciei studiat prin Raportul Național al Dezvoltãrii Umane pentru România explică existența unor enclave caracterizate de un index al dezvoltãrii umane scãzut care se situeazã în majoritatea cazurilor, în zonele greu accesibile ale județelor, departe de rețeaua principalã de șosele. Satele cele mai sãrace sunt de obicei izolate fațã de drumurile modernizate sau fațã de orașe, având un rol marginal în cadrul comunelor de care aparțin. Același raport evidențiazã inegalitatea dintre mediul rural și urban cu privire la rata sãrãciei (13.8% și respectiv 38%) și rata de saracie severã (3.8% șirespectiv 13.9%) . Existã numeroase discrepanțe între diferitele categorii ocupaționale în ceea ce privește ponderea populației aflate sub limita sărăciei: agricultorii (51%), șomeri șomerii (39%), lucrãtorii pe cont propriu (37%), pensionarii (20%), ceea ce arată posibile grupe populaționale dezavantajate, cărora le trebuiesc aplicate politici de îmbunãtãțire a accesului. În profil teritorial, în România regiunea de dezvoltare N-E și regiunea S sunt zonele cu cel mai scãzut IDU (0.756 pentru ambele regiuni) și cu cel mai mic PIB (4400 USD, respectiv 4900 USD). Un numãr major de persoane, deși asigurate, au acces limitat la asistența medicalã, pe fondul bugetului foarte redus al gospodăriei. Familiile care sunt sãrace nu își pot permite să plătească cota parte ce le revine, fiind implicate de solicitarea serviciilor medicale și cumpărarea medicamentelor necesare, plătirea costurilor de transport și plata medicilor și a personalul auxiliar.
Luând în considerare 40% din populația rurală, mijlocul de transport și costul acestuia reprezintã o problemă de acces la serviciile medicale, în afara localitãții. De asemenea, coplata adresatã personalului medical și timpul de așteptare sunt privite ca obstacole, atât de cei din mediul rural cât și de cei din mediul urban. Nivelul de acoperire cu personal medical rezultã din analize recente care au arătat cã existã inegalitãți regionale în acoperirea populației cu personal medical. Astfel, numãrul de locuitori care revin la un medic în mediul rural este de peste 6 ori mai mare decât în mediul urban. Cele mai defavorizate regiuni sunt Sud și Sud-Est-ul României. Regiunea de Nord-Est înregistreazã ca fiind cea mai slab acoperitã cu medici în mediul rural. Drept urmare, numãrul de asistente comunitare este insuficient, la o asistențã revenind 26,265 de persoane.
În România sunt evidențiabile toate cele patru tipuri de inechități în accesul la serviciile de îngrijiri, ceea ce determină inechități în starea de sănătate a diferitelor grupuri de populație, a unor comunități din diferite zone geografice și a grupurilor defavorizate economic. Aceste disparități se manifestă prin indicatori de bază ai stării de sănătate modești (speranța de viață la naștere, mortalitatea infantilă, mortalitatea generală pe cauze de deces evitabile, grad de morbiditate, ani de viață în stare de sănătate) dar și prin nivelul scăzut de informare privind factorii de risc și de protecție pentru sănătate sau sistemul de îngrijiri de sănătate și pachetul de servicii de bază din România.
Serviciile medicale sunt în prezent acordate în baza contribuției la fondul de asigurări de sănătate (6,5% din salariul brut al angajatului și 7% din partea angajatorului). Asiguratul beneficiază, pe baza aceste contribuții, în mod gratuit de un pachet de servicii definite drept vitale și reglementate legislativ. Asistența medicală primară este, în prezent, oferită de către medicul de familie, dorindu-se o accentuare a rolului serviciilor primare, ca prin filtru de dezvoltare a problemelor. Accesul la asistența ambulatorie și cea spitalicească și accesul la medicamentele compensate și gratuite se face prin medicul de familie. Medicii nu mai au statutul de salariati ai statului, ci devin furnizorii de servicii medicale care incheie un contrat cu Casa de Asigurări de Sănătate, noua coordonatoare a sistemului.
Personalul medical mediu este angajat de către acești furnizori de servicii (medici și spitale). Ministerul Sănătății își menține doar rolul de finanțare și coordonare a programelor naționale de sănătate publică. O mare parte a populație din România are în prezent un deficit de educație sanitară, incluzând lipsa conștientizării rolului prevenției și al obișnuinței de consult medical, în cazul apariției unei probleme, elemente care demonstrează rolul redus pe care sistemul de sănătate l-a acordat programelor de educație sanitară în rândul populației. Ca urmare, în România se întâlnesc cele mai înalte valori ale incidenței bolilor aparatului circulator, TBC-ului și ale altor boli infecțioase sau parazite. Mortalitatea infantilă și maternă sunt indicatori relevanți ai problemelor de acces ale unor mame și copii nou-născuți la asistența medicală, ai calității reduse a serviciilor oferite acestora, cât și ai gradului de informare insuficient în privința metodelor de prevenire a bolilor și de menținere a igienei sanitare.
În ciuda tendinței descrescătoare de după 1990, rata mortalității infantile în România este de trei ori mai mare decât media țărilor Uniunii Europene și de două ori mai mare decât în țările est-europene. Rata mortalității materne, deși de aproximativ cinci ori mai mică în anul 2001 față de 1989, rămâne totuși ridicată, în comparație cu celelalte țări europene. În prezent, în România accesul la serviciile publice de sănătate se realizează pe principii contributive, prin plata cotizației lunare. Copiii, persoanele cu handicap și veteranii de război cu venituri scăzute, persoanele dependente de o altă persoană asigurată și fără venit propriu au acces gratuit la serviciile de sănătate. Condiționarea accesului la servicii, prin introducerea asigurării de sănătate, a dus la apariția de segmente ale populației care, prin neasigurare, nu mai pot beneficia decât de serviciul de urgență.
Slaba informare în rândurile populației asupra necesității asigurării medicale și asupra condițiilor de acces la serviciile medicale menține unii potențiali solicitanți în afara sistemului public de asigurare. Într-o asemenea situație se află grupuri din zonele izolate geografic, grupuri foarte sărace, grupuri de rromi. Nivelul de educație scăzut favorizează comportamentul de neasigurare. Conform datelor din barometrul pentru serviciile de sănătate, mai mult de jumătate dintre români nu își cunosc drepturile și obligațiile privind asigurarea medicală, iar peste 80% dintre cei asigurați nu cunosc deloc sau au doar vagi informații despre serviciile medicale la care sunt îndreptățiți. Trecerea la noul model de oferire a asistenței medicale s-a făcut fără o campanie adecvată de informare a populației.
2.2. Caracteristici ale sistemului de asigurări de sănătate din România
Calitatea de asigurat revine oricărui cetățean român cu domiciliul în țară din momentul în care s-a angajat sau a început să plătească contribuția obligatorie, precum și tuturor membrilor familiei sale, care nu au venituri proprii și care se află în întreținerea sa. Legea prevede în ce măsură pot beneficia de această calitate unii cetățeni străini sau apatrizi, precum și cetățeni români care nu plătesc contribuția, așadar aceștia, dacă au resedința în România, beneficiază de asigurări sociale de sănătate. Calitatea de asigurat și drepturile de asigurare încetează o dată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de ședere în România.
Există însă și câtegorii de persoane care beneficiază de asigurare fără plata contribuției, și anume:
toți copii până la vârsta de 18 ani;
tinerii de la vârsta de 18 până la 26 de ani dacă sunt elevi, inclusiv absolvenții de liceu până la începerea anului universitar, și dacă nu realizează venituri din muncă;
soțul, soția și părinții fără venituri proprii și care se află în întreținerea unei persoane asigurate;
persoanele persecutate din motive politice de și deportate în străinătate și constituite în prizonieri, veteran de război, invalizi și văduvele de război, răniții sau urmașii acestora dacă nu realizează alte venituri decât drepturile bănești acordate pentru calitatea lor sau cele provenite din pensii;
persoanele care au luptat pentru victoria Revoluției din decembrie 1989 precum și urmașii acestora dacă se încadrează în prevederile legale;
persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensii sau alte surse;
bolnavii cu afecțiuni incluse în programele naționale de sănătate stabilite de Ministerul Sănătății și Familiei, până la vindecarea respectivei afecțiuni, dacă nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse;
femeile însărcinate sau lăuzele, dacă nu au nici un venit sau au venituri sub salariul minim brut pe țară;
persoanele care se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;
persoanele care satisfac serviciul militar;
cele care se află în concediu medical;
persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv;
persoanele care sunt returnate sau expulzate ori sunt victime ale traficului de persoane și se află în timpul procedurilor necesare stabilirii identității;
persoanele care beneficiază de indemnizație de șomaj sau, după caz, de alocație de sprijin;
persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat;
pensionarii;
În mediul rural existã 98 de localitãți fãrã medic. Mortalitatea infantilã și maternã sunt indicatori importanți ai problemelor de acces ale mamelor și copiilor nou-nãscuți la asistența medicalã, precum și ai calitãții slabe a serviciilor oferite acestora, după cum și ai gradului de informare, care este insuficient în privința metodelor de prevenire și evitare a bolilor și de menținere a igienei sanitare. Liberalizarea pieței medicamentului și scãderea producției interne de medicamente au condus la creșterea exorbitantă a prețurilor produselor farmaceutice. Pe de altã parte, taxele vamale și TVA majorează tariful în România al medicamentele cu 50%, comparativ cu alte țãri din Europa. Astfel, costul crescut al medicamentelor a diminuat accesul la acest tip de consum al familiilor sãrace, chiar și în ceea ce privește tratamentele vitale, obligatorii. Criza financiarã, care încă mai persistă, a determinat incapacitatea accesãrii de cãtre populație a anumitor servicii la care aveau dreptul, precum: analize medicale de bazã în laboratoare, medicamente compensate sau gratuite, în cazul copiilor sau al unor boli grave. Noua listă a medicamentelor gratuite, aflatã în proces de aprobare eliminã acordarea gratuită pentru medicamentele ce revin unor boli grave, cu impact social ridicat, precum TBC sau bolile venerice, diabetul, modificãri care auconsecințe sociale negative importante, pe termen lung. Pentru viitor se analizeazã și perspectiva plafonării compensãrii doar pentru 65% din prețurile medicamentelor și doar a medicamentelor mai ieftine. Accesul la medicamente compensate este deosebit de important, mai ales în cazul persoanelor sãrace, fiind singura posibilitate de a putea avea anumite medicamente. Persoanele care nu sunt asigurate și trãiesc în sãrãcie, nu pot beneficia de compensãri, iar pentru ei medicamentele necesare sunt foarte scumpe.
Sănătatea este în general săracă după standardele europene, precum și accesul este limitat în multe zone rurale. În anul 2001 cheltuielile de sănătate au fost egale cu 6-5 la sută din produsul intern brut. În 2005 erau 1.9 medici și 7.7 paturi de spital la 1000 de persoane. Sistemul este finanțat de Comisia Nationala a Fondului de asigurări sociale de sănătate, la care angajatorii și angajații fac contribuții obligatorii. Asigurările privare de sănătate se dezvoltă încet. Pentru că finanțarea publică a scăzut, aproximativ 36 la sută din populație face cheltuiește pentru asistență medicală din buzunar. Frecvent este plătită mită pentru a obține un mai bun tratament, "bacșișul" pentru asistenta care se ocupă de schimbarea lenjeriei sau de medicație este ne-oficială și obligatorie.
Cele mai frecvente cauze de deces sunt bolile cardiovasculare și cancerul. Bolilor transmisibile, cum ar fi tuberculoza, sifilis, hepatită virală sunt mai frecvente decât în restul Europei. Incidența virusului "sindromul imunodeficienței dobândite" (HIV / SIDA) este de mai puțin de 0.1 la sută. Cu toate acestea, ratele ridicate de boali venerice, lipsa de educație despre prevenirea HIV și creșterea consumului de droguri intravenoase sunt factori care ar putea duce la creșterea ratei substanțial în viitor. Numărul de cazuri de SIDA de pediatrie este unul dintre cele mai mari din Europa, din cauza transfuziilor nesigure de sânge și de inocularea procedurile pentru copii în spitale si clinici in ultimii ani din timpul epocii comuniste. În 2006, un procent estimat de 7200 de români sub 20 ani au fost infectați în acest mod.
În România lucrează 50.000 de medici, potrivit unor estimări din octombrie 2009, iar salariul unui medic rezident variază între 170 și 340 de euro pe lună în sistemul medical de stat. În august 2010, în România existau 425 de spitale. Din acestea, 16 spitale aparțin CFR. În prezent (mai 2010) doar 4,1 milioane de români plătesc contribuția la sănătate, în timp ce 11,6 milioane sunt scutiți, din diferite motive, de la această plată. În total există 16,7 milioane de oameni care beneficiază de servicii de sănătate. Contribuția la sănătate a angajatorului și a angajatului este în prezent de 10,7%.
În mai 2010, Guvernul avea în plan să închidă 150-200 de spitale din cele aproximativ 450 existente în întreaga țară, iar personalul din unitățile medicale va fi redistribuit, în funcție de nevoi, decizia fiind luată în urma discuțiilor cu Fondul Monetar Internațional. De asemenea, spitalele vor fi clasificate în patru categorii, cele pentru boli cronice, pentru boli acute, de îngrijiri sociale și de îngrijiri pentru persoanele vârstnice. În documentul aprobat însă ulterior de Guvern nu se mai regăsește măsura desființării spitalelor, ci este menținută doar obligația de a reduce numărul de paturi în spitale cu 9.200. Din 1 aprilie 2011, 67 de spitale au fost închise, Ministerul Sănătății propunând reorganizarea lor în cămine de bătrâni. În mai 2010, spitalele din România aveau acumulate datorii de peste 100 de milioane de euro către furnizorii de medicamente.
O altă noutate a Legii nr. 95/2006 este introducerea altor forme de asigurare oferite voluntar de organismele de asigurare autorizate, pentru diverse situații. Acestea sunt constituite sub forma asigurării voluntare complementare sau suplimentare de sănătate prin care se pot acoperi riscurile individuale în situații speciale și/sau pe lângă serviciile acoperite de asigurările sociale de sănătate.
Conform definiției date de art. 340, alin.(1) al Legii nr. 95/2006, asigurările voluntare de sănătate reprezintă “un sistem facultativ prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualității, un fond de asigurare, prin contribuția unui număr de asigurați expuși la producerea riscului de îmbolnăvire , și ii indemnizează , în conformitate cu clauzele stipulate în contractul de asigurare, cei care suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din primele încasate, precum și din celelalte venituri rezultate ca urmare a activității desfășurate de asigurător și fac parte din gama asigurărilor facultative conform Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare”.
Asigurările voluntare se împart în:
Asigurări de tip complementar – plata serviciilor neacoperite din pachetul de servicii medicale de bază, sunt suportate total sau parțial de acesta, adică prin coplată-suma reprezentând diferența dintre prețul de referință utilizat în sistemul de asigurări sociale de sănătate și suma acceptată la plată de casele de asigurări din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate pentru serviciul acoperit parțial din pachetul de servicii medicale de bază;
Asigurări de tip suplimentar – Asigurările voluntare de sănătate de tip suplimentar suportă total sau parțial plata pentru orice tip de servicii necuprinse în pachetul de servicii medicale de bază, opțiunea pentru un anumit personal medical, solicitarea unei a doua opinii medicale, condiții hoteliere superioare, alte servicii medicale specificate în polița de asigurare.
Conferința "Sistemul de sănătate – o prioritate pentru România?" va analiza situația actuală a sistemului medical din România, precum și potențialul de dezvoltare a acestuia în următorii ani. Potrivit organizatorilor, în sistemul de sănătate din România au fost constate mai multe probleme, care au stat la baza proiectării acestui eveniment:
– suma alocată pentru cheltuielile cu sănătatea în România este de 3 ori mai mică comparativ cu media europeană, țara noastră situându-se printre ultimele locuri. În România sunt alocați pentru sănătate doar 600 euro pe cap de locuitor, față de media europeană de 1.800 euro;
– suntem pe ultimul loc în Europa în ceea ce privește procentul din PIB alocat sănătății – 3,6%, care este de două ori mai mic raportat la media europeană.
– în intervalul anilor 2006-2011, peste 10.000 de medici au plecat din România pentru a profesa în străinatate;
– statul român are datorii enorme la furnizorii de medicamente, arierate al căror nivel poate arunca sistemul medical în colaps. Practic, suntem în situația în care producătorii, distribuitorii și farmaciile vând medicamente compensate pe datorie.
România se află și în 2012 la coada clasamentului privind cele mai perfomante sistemele de sănătate din Europa , în ciuda faptului că este membră a Uniunii Europene din 2007 și a beneficiat de sprijin în direcția dezvoltării acestui sector-cheie.
Cercetarea comparativă anuală a sistemelor de sănătate din Europa clasează România pe poziția 32 dintr-un total de 34 de state analizate, cu 489 de puncte, dintr-un maxim de 1000 posibile. Olanda se află din nou în vârful clasamentului, cu 872 de puncte, fiind urmată de Danemarca (822 puncte), Islanda (799 puncte), Luxemburg (791 puncte) și Belgia (783 puncte). În raportul întocmit pe baza Indicelui European de Sănătate – Euro Health Consumer Index (EHCI) – se arată că în ciuda sprijinului primit din partea Uniunii Europene, este alarmant faptul că România, membră UE din 2007, nu a reușit să facă progrese notabile în sectorul sănătății. Autorii raportului notează că doar o serie restrânsă de servicii, cum ar fi cele de bază pentru copii (vaccinare) par să funcționeze.
“România nu ar trebui comparată cu statele UE mai bogate. Situația altor țări din regiune precum Croația (663 puncte), Macedonia (546 puncte) sau Albania (519 puncte) arată că România are un drum greu de parcurs. Și situația va rămâne precară dacă oficialii români nu vor reuși să pună la punct un sistem în care doctorii care lucrează la stat sunt bine plătiți și nu trebuie să lucreze și în clinici private sau să primească șpagă”, spune Arne Bjornberg, șeful echipei care a întocmit studiul.
Documentul arată că România stă prost la capitole cheie precum drepturile și informarea consumatorului, rezultate în tratarea și prevenire bolilor sau acces la medicamente. Un pic mai bine stăm la timpul de așteptare pentru tratamente obișnuite. În ultimul studiu, publicat în 2009, se arăta că România nu poate să se laude nici măcar cu drepturi de bază ale pacienților sau E-health, categorii ușor ameliorabile, iar de rezultate nici nu putea fi vorba. Singurele țări mai prost clasate decât România sunt Bulgaria (456 de puncte) și Serbia (451 de puncte).
Per total, indicele arată o îmbunătățire continuă a sectorului european de sănătate și atrage atenția asupra exagerărilor în ceea ce privește impactul crizei asupra acestui sector. Ultimul studiu fusese lansat în 2009 și arăta că România ocupa penultima poziție (32) din 33 de state. Analiza vine în contextul în care România se pregătește să reformeze sistemul de sănătate și autoritățile trebuie să prezinte în iunie proiectul privind legea sănătății. Principalele schimbări vizează reorganizare spitalelor în fundații și scoatea lor de sub tutela statului, pentru o mai bună gestionare a banilor și creșterea calității actului medical. De asemenea, sectorul privat ar trebui să joace un rol mai important, prin intermediul asigurărilor private de sănătate.
Inițial, sistemul olandez de sănătate bazat pe implicarea masivă a asiguratorilor privați a fost luat ca model în discuțiile privind reforma în sănătate pe plan local, însă, s-a renunțat la discuțiile privind acest model în contextul protestelor care au avut loc în iarnă, în România. Euro Health Consumer Index este un indicator standard privind sistemele de sănătate din Europa, acesta incluzând 34 de state și 42 de indicatori împărțiți într-o serie de sub-domenii esențiale cum ar fi drepturile și informarea consumatorului, E-health, timpul de așteptare pentru tratamente obișnuite, rezultate, varietatea și incidența serviciilor oferite precum și acces la medicație. Publicat pentru prima dată în 2005, Indexul este o compilație între statistici publice, sondaje de opinie și cercetare independentă condusă de fondatori, compania de analiză și informare Health Consumer Powerhouse din Bruxelles.
Nivelul scãzut de trai din România și condițiile oferite de cãtre sistemul sanitar românesc, în ultimii ani, au dus, treptat, la o polarizare în ceea ce privește accesul la serviciile de sãnãtate. Consecințele au apărut pe termen lung asupra stãrii de sãnãtate a populației și se află în contradicție cu principiile echitãții sociale. În timp ce un segment al populației are acces la servicii performante, oferite de asistența specializatã din centrele universitare, la asistența medicalã privatã și medicamente eficiente costisitoare, un alt segment al populației are probleme în accesarea asistenței și medicației de calitate și, ceea ce este mai grav, chiar în accesarea asistenței primare.
Membrii sistemului de sãnãtate din România:
1.Casa Naționalã de Sãnãtate;
2.Ministerul Sãnãtãții;
3.Colegiul Medicilor din România;
4.Ministerul Finanțelor Publice;
5.Administrația localã și regionalã;
6. Alte Ministere;
În concluzie, putem afirma că sistemul asigurărilor de sănătate din România este format din:
asigurările sociale de sănătate;
asigurările voluntare de sănătate;
asigurările pentru boli profesionale și accidente de muncă;
furnizarea serviciilor medicale sub formă de abonament;
Acestea funcționează pe baza unor legi și sunt administrate de instituții abilitate în acest sens pentru a concura la asigurarea sănătății populației României.
2.3. Cadrul instituțional și legal al Sistemului de Asigurări de Sănătate din România
Casa Naționala de Asigurări de Sănătate (CNAS) este instituțiea publică, autonomă, de interes național, cu personalitate juridică, al cărei principal obiect de activitate îl reprezintă asigurarea funcționării unitare și coordonate a sistemului asigurărilor sociale de sănătate din România.
Sistemul asigurărilor sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii și promovării populației care oferă un pachet de servicii de bază care cuprinde servicii medicale, servicii de îngrijire a sănătății, medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale.
CNAS funcționează pe baza Statutului propriu și are următoarele obligații:
– să asigure logistica funcționarii unitare și coordonate a sistemului asigurărilor sociale de sănătate;
– să urmărească colectarea și folosirea cu eficiență a fondului;
– să folosească mijloace adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea și susținerea intereselor asiguraților pe care îi reprezintă;
– să acopere nevoile de servicii de sănătate ale persoanelor, în limita fondurilor disponibile.
CNAS are în subordine casele județene de asigurări de sănătate, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești.
Principalele atribuții ale CNAS:
1. Gestioneaza Fondul, în condițiile legii, prin președintele CNAS, împreună cu casele de asigurări, inclusiv Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești și Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, până la reorganizarea acestora;
2. Propune, cu avizul Ministerului Sănătății Publice, proiecte de acte normative pentru asigurarea funcționării sistemului de asigurări sociale de sănătate și acordă aviz conform proiectelor de acte normative care au incidență asupra Fondului;
3. Elaborează, implementează și gestionează procedurile și formularele unitare, avizate de Ministerul Sănătății Publice, pentru administrarea sistemului de asigurări sociale de sănătate;
4. Elaborează și actualizează Registrul unic de evidență a asiguraților;
5. Elaborează și publică raportul anual, precum și execuția bugetară pe capitole și subcapitole și planul de activitate pentru anul următor;
6. Asigură organizarea sistemului informatic și informațional unic integrat pentru înregistrarea asiguraților și pentru gestionarea și administrarea Fondului. Indicatorii folosiți în raportarea datelor în sistemul de asigurări sociale de sănătate sunt unitari și se stabilesc de Ministerul Sănătății Publice, la propunerea CNAS, Colegiului Medicilor din România și Colegiului Medicilor Dentiști din România;
7. Răspunde pentru activitățile proprii sistemului de asigurări sociale de sănătate în fața Guvernului și față de asigurați;
8. Elaborează strategia sistemului de asigurări sociale de sănătate cu privire la colectarea contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate care se află în administrarea CNAS, potrivit competențelor stabilite de lege, precum și cu privire la utilizarea și administrarea acestuia în condițiile legii;
9. Participă la stabilirea obiectivelor programelor de sănătate publica, în colaborare cu Ministerul Sănătății Publice, Colegiul Medicilor din România, Colegiul Farmaciștilor din România, reprezentanți ai asiguraților, spitalelor și clinicilor universitare, ai unităților de cercetare, ai organizațiilor neguvernamentale, ai sindicatelor și patronatelor, ai ministerelor și instituțiilor centrale cu rețea sanitară proprie;
10. Elaborează și stabilește, împreună cu Ministerul Sănătății Publice, prin comisiile organizate la nivel național, metodologia și nivelul de evaluare a furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive medicale și medicamente;
11. Elaborează proiectul contractului-cadru, care se prezintă de către Ministerul Sănătății Publice spre aprobare Guvernului;
12. Elaborează proiectul normelor metodologice de aplicare a contractului-cadru, cu consultarea Colegiului Medicilor din România, Colegiului Farmaciștilor din România, Colegiului Medicilor Dentiști din România, Ordinului Asistenților Medicali și Moașelor din România, Ordinului Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor din România, precum și a organizațiilor patronale și sindicale reprezentative din domeniul medical, până la data de 15 decembrie a anului în curs pentru anul următor, care se aprobă prin ordin al ministrului sănătății publice și al președintelui CNAS;
13. Elaborează împreună cu Ministerul Sănătății Publice criteriile privind calitatea asistenței medicale acordate asiguraților referitoare la diagnostic și tratamentul medico-chirurgical și stomatologic;
14. Elaborează condițiile privind acordarea asistenței medicale din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu consultarea Colegiului Medicilor din România și a Colegiului Medicilor Dentiști din România;
15. Participă anual și ori de câte ori este nevoie la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuție personală, pe baza prescripțiilor medicale, pentru persoanele asigurate;
16. Administrează și întreține bunurile imobile și baza materială din patrimoniu, în condițiile legii;
17. Analizează proiectele bugetelor de venituri și cheltuieli ale caselor de asigurări propuse de acestea;
18. Elaborează caracteristicile tehnice ale cardului european de asigurări sociale de sănătate, precum și modalitățile de elaborare și implementare a acestuia;
19. Îndeplinește funcția de organism de legătură, care asigură comunicarea cu organismele similare din statele care au încheiat cu România documente internaționale cu prevederi în domeniul sănătății;
20. Alte atribuții prevăzute de acte normative în domeniul sănătății.
Până la apariția Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, sistemul de ocrotire a sănătății a fost coordonat în mod centralizat de către Ministerul Sănătății prin cele 41 de direcții sanitare județene și direcția sanitară a municipiului București, constituit dintr-o rețea de spitale, policlinici, dispensare și alte unități sanitare. În plus, existau și un număr de spitale, institute și centre naționale de înaltă specializare direct subordonate Ministerului Sănătății, precum și rețele medicale paralele, în subordinea Ministerului Transporturilor, Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Ministerului Muncii și Protecției Sociale și Serviciului Român de Informații, care furnizau servicii medicale și răspundeau de ocrotirea sănătății pentru o anumită categorie de populație.
În perioada 1990-1998, s-a utilizat un sistem dualist de tipul finanțare de la bugetul de stat/finanțare complementară – fond special de sănătate (O.G. nr. 22/1992), precum și finanțare externă – împrumuturi de la Banca Mondială (Legea nr. 79/1991), fonduri Phare și donații.
Inceputul reformei sanitare a presupus reorganizarea serviciilor de sănătate și a sistemului de finanțare a serviciilor de sănătate. Principiile de organizare ale sistemului sanitar s-au îmbunătățit simțitor prin acces gratuit la serviciile medicale, asistență medicală cu plata, acoperire națională, transferul responsabilităților – Direcțiile Sanitare Județene, Colegiul Medicilor din România, alegerea liberă a medicului, apariția noțiunii de «medic de familie» și apariția sectorului privat.
În iulie 1997, a fost adoptată de Parlamentul României și promulgată de Președintele țării Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate – Legea nr. 145/1997. Aceasta a urmărit modelul de asigurări tip Bismark, cu asigurare de sănătate obligatorie, bazat pe principiul solidarității și funcționând în cadrul unui sistem descentralizat. Ea a intrat în vigoare, cu toate prevederile, începând cu 1 ianuarie 1999 dar a existat o perioadă de tranziție în anul 1998 în care Direcțiile Sanitare Județene și Ministerul Sănătății au administrat fondurile de asigurare. În consecință, de la 1 ianuarie 1999, conform legii au funcționat și casele de asigurări ca instituții publice autonome, conduse de reprezentanții asiguraților și patronatului prin consiliile de administrație, deci și Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
Implementarea sistemului de asigurări de sănătate și organizarea CNAS și a instituțiilor sale teritoriale. Legea 145/2002 a asigurărilor sociale de sănătate, primul act normativ care a introdus principiile asigurărilor sociale de sănătate, a venit cu caracteristici noi și democrate (cuprindere obligatorie a populației într-un sistem unitar de protecție socială, alegerea liberă a medicului, unității sanitare și a casei de asigurări de sănătate, acordare pachet definit de servicii medicale – reglementate prin Contractul–cadru, finanțare prin contribuții și subvenții de stat, echilibru financiar, funcționare descentralizată, solidaritate și subsidiaritate în colectarea și utilizarea fondurilor, echitate, accesibilitate în acordarea serviciilor medicale).
În perioada 1997 – 2001, Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost modificată succesiv prin O.U.G. nr.30/1998, OUG nr.72/1998, O.U.G. nr.180/2000. Începând cu data de 20 noiembrie 2002 (data apariției în Monitorul Oficial), Legea asigurărilor sociale de sănătate nr.145/1997 a fost abrogată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 150/2002 – privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate (art. 108).
Din luna 17 noiembrie 2005 s-a publicat Ordonanța de urgență Nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, astfel că CNAS a preluat, de la 01.01.2006, o atribuție de care ani de zile a aparținut Casei Nationale de Pensii și Asigurări Sociale. Apariția Ordinului Nr. 60/32/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile și îndemnizatiile de asigurări sociale de sănătate este pasul logic care a urmat.
Începând cu anul 2006 sistemul de asigurări de sănătate se pregătește pentru schimbări substanțiale, prin aprobarea de către Parlamentul României a pachetului de legi privind reforma în domeniul sanitar, Legea nr. 95/2006.
Din punct de vedere organizatoric, ordonanța impune, pentru funcționarea actualelor structuri CNAS și CAS, mai multă flexibilitate și dinamism, conferindu-le atribuții clare care să asigure atât logistica funcționării unitare și coordonate a sistemului asigurărilor sociale de sănătate prin colectarea și folosirea eficientă a fondurilor, cât și mijloace adecvate pentru reprezentarea, informarea și susținerea intereselor asiguraților.
Conform organigramei CNAS (departamente, servicii și birouri), structura organizatorică constituie premisa necesară în asigurarea funcționării normale a compartimentelor de muncă, în repartizarea precisă a responsabilităților, în stabilirea riguroasă a dependențelor ierarhice, a unității dintre responsabilitatea unei funcții și puterea de decizie, în asigurarea unor legături clare în interiorul instituției.
2.4. Analiza SWOT a Sistemului sanitar din România
Puncte tari:
– Existența unor specialiști competenți;
– Existența unui procent important de personal tânãr, capabil sã se formezeîn spiritul noilor exigențe survenite prin aplicarea principiilor de reformã prevãzute în Legea nr. 95/2006;
– Disponibilitate de a lucra peste orelede program;
– Personal cu pregătire în domenii diferite (atât în domeniul medical cât și în alte domenii înrudite sau complementare), ceea ce crește capacitatea de rezolvare a unor problematici complexe;
– Este importantă înțelegerea faptului că serviciile de sănătate constituie doar un subsistem al sistemului de sănătate și se referă la unitățile și prestațiile preponderent medicale pe care le produc aceste unități.
– În esență, sistemul serviciilor de sănătate a fost și este un sistem organizat și finanțat de către stat, fiind alcătuit dintr-o rețea de unități sanitare proprietate a statului, administrate într-o structură centralizată, având la vârf Ministerul Sănătății.
– Examinarea critică a finanțării, organizării și funcționării sistemului serviciilor de sănătate scoate în evidență, pe lângă neajunsurile sale, și o serie de avantaje. O asemenea perspectivă este extrem de importantă pentru ceea ce se dorește a fi în viitor asistența medicală și ea a apărut în ultima vreme tot mai evidentă în lucrările de specialitate elaborate mai ales în mediile academice, ale experților și consultanților occidentali, chemați să propună soluții de schimbare. Dintr-un asemenea unghi de vedere, sistemul care a funcționat în România a avut o serie de elemente pozitive care au fost mai evidente cu deosebire în perioadele de creștere economică rapidă.
– Sistemul a fost dezvoltat pe principii de echitate, asigurând accesul la servicii de sănătate cuprinzătoare pentru cvasitotalitatea populației. Accesul la servicii nu a fost influențat de capacitatea de a plăti a pacientului. Avantajul absenței plății în momentul utilizării s-a erodat însă pe măsură ce veniturile profesiunii medicale au devenit (și mai ales au fost percepute) tot mai necorespunzătoare și s-a ajuns ca sumele pretinse sau primite suplimentar de la pacienți de către personalul sanitar să fie considerate socialmente acceptabile sau chiar îndreptățite.
– Finanțarea și organizarea sistemului au permis un control eficace al costurilor. Proporția cheltuielilor pentru sănătate din PIB a fost relativ scăzută. "Prețul" unei asemenea limitări a fost și lipsa sau limitarea accesului la unele servicii, în special cele necesitând cheltuieli mari pentru echipamente sau materiale (de exemplu, dializa renală, chirurgie cardiovasculară, transplante, proteze articulare, tomografie computerizată). Sistemul a funcționat cu structuri și costuri administrative reduse.
– Infrastructura serviciilor a fost dezvoltată extensiv, existând o rețea integrată de dispensare (teritoriale și de întreprindere), policlinici și spitale. Spre deosebire de alte foste țări socialiste, rețeaua de asistență medicală primară (dispensarele de medicină generală) a fost dezvoltată din punct de vedere organizatoric, dar neglijată ca dotare. Aici au fost cele mai evidente și inegalitățile în privința asigurării personalului medical, legate de disparități de dezvoltare economică între județe, mediu urban/rural etc. în condițiile includerii dispensarelor în structura organizatorică a spitalelor, competiția pentru resurse a dat în general câștig de cauză serviciilor de specialitate, în detrimentul medicinii generale. Aceasta a avut un efect defavorabil asupra eficienței sistemului, cazurile care ar fi putut fi rezolvate la nivel primar încărcând spitalele și consumând resurse scumpe.
– Asigurarea asistenței medicale a populației cu paturi a fost bună, chiar supra-dimensionată față de nevoile reale, de posibilitățile acoperirii cheltuielilor curente și față de densitatea paturilor existentă în țările occidentale. Spitalele consumă peste 70% din bugetul acordat ocrotirii sănătății și rezolvă cca. 20% din cererile sanitare ale populației.
– A existat suficient personal medical calificat și un învățământ medical de calitate. Și în acest domeniu, dacă se are în vedere densitatea medicilor raportată la PIB, România are o poziție convenabilă. Posibilitatea ingerințelor politicului a dus însă la disfuncții legate de formarea personalului în special în anii '80 (sistarea pregătirii medicilor specialiști și a accesului acestora în orașe, desființarea pregătirii postliceale pentru cadre medii).
Până la jumătatea anilor '70 s-au înregistrat ameliorari evidente ale nivelului stării de sănătate, ilustrate prin creșterea duratei medii de viață, eradicarea sau reducerea multor boli transmisibile, reducerea mortalității infantile, inițierea unor programe naționale în domeniile bolilor cardiovasculare, cancerului, tuberculozei, sănătății mentale și sănătății dentare. La aceste îmbunătățiri ale sănătății au contribuit în mare măsură și serviciile medicale.
Puncte slabe:
– Grade diferite de competențã tehnicã pentru persoane cu același nivel de salarizare;
– Deficiențe în asumarea responsabilitãților;
– Motivație intrinseca scãzutã, datoritã slabei capacitãți de diferențiere între persoanele cu productivitate diferitã;
– Slaba capacitate de monitorizare a modului de îndeplinire a sarcinilor atâtla nivel individual, cât și între departamente;
– Un climat organizațional care nu favorizeazã munca în echipã;
– Lipsa de continuitate în alocarea sarcinilor;
– Medicalizarea excesivă a sănătății, influențată și de modul de organizare și conducere a serviciilor, marea majoritate a posturilor de conducere fiind ocupate de persoane fără nici o pregătire managerială, a redus mult șansele unor abordări intersectoriale, care să țină seama de toți factorii cu influență asupra sănătății.
– Planificarea rigidă, la care s-a adăugat sistemul centralizat și de comandă, au sufocat inițiativele și responsabilitatea în gestiunea serviciilor de sănătate și mai ales în adaptarea lor la nevoile sanitare în schimbare. Modelul centralizat, impunând pe cale administrativă norme și standarde rigide, de multe ori arbitrare, a împiedicat adaptarea serviciilor la nevoile locale ale populației, diferite de la o zonă la alta. Aceste norme au dus la un amestec ineficient de abundență și risipă în unele regiuni și de lipsuri în altele. Planificarea de tip normativ a fost ineficace și ineficiență. Deși s-a încercat cu obstinație să se reducă prin metode administrative dezechilibrele prin uniformizarea distribuirii personalului și a infrastructurii sanitare, rezultatul a fost un eșec. Se poate constata și astăzi că sistemul nu a reușit să reducă inechitatea teritorială, nici în nivelul stării de sănătate, nici în asigurarea populației cu medici și nici în cea cu paturi. Finanțarea după criterii istorice, neținând seama de nevoile sanitare diferite ale populației, a accentuat disparitățile dintre județe.
– Subfinanțarea serviciilor a determinat întârzieri considerabile în introducerea tehnologiilor noi necesare diagnosticului sau tratamentului patologiei actuale, generând ulterior carențe grave în asigurarea cu medicamente și materiale sanitare de uz curent. Toate acestea au descurajat preocupările serviciilor de sănătate în domeniul asigurării și evaluării calității îngrijirilor medicale, element fundamental al performanței sistemului.
– Lipsa unei politici coerente în domeniul sănătății după 1990 a fost favorizată și de moștenirea unui deficit în capacitatea de analiză sistematică și de dezvoltare des trategii, În condițiile unei cercetări și pregătiri insuficiente în domeniul managementului sănătății publice și al serviciilor de sănătate.
Așa cum am precizat anterior, sistemele naționale de sănătate sunt organizații sociale complexe, în continuă dezvoltare, ce produc servicii de sănătate. Centrele de putere în cadrul sistemelor naționale de sănătate au diverse funcții, interese și așteptări și dețin un anumit tip de putere. Sistemele de sănătate sunt instabile deoarece sunt influențate de numeroși factori externi, precum și de comportamentul centrelor de putere cu diverse interese și cerinte.
Intervențiile utile, benefice, făcute în organizarea și structura sistemului național de sănătate, au în vedere următoarele OBIECTIVE:
implementarea de programe noi pentru îmbunătățirea stării de sănătate a populației și/sau pentru ajustarea volumului și tipului serviciilor de sănătate în funcție de schimbările demografice și epidemiologice;
introducerea unor tehnologii medicale îmbunătățite;
adaptarea producției de servicii de sănătate la schimbările în structura cererii și ofertei resurselor de sănătate;
îmbunătățirea justiției sociale și facilitarea accesului cetățenilor la îngrijirile de sănătate;
eliminarea factorilor ce influențează funcționarea bună a serviciilor de sănătate;
transformarea sistemului de. sănătate în vederea implementării obiectivelor politicii naționale de sănătate.
Sistemele de sănătate contemporane își dezvoltă continuu obiectivele, dar nu sunt organizate, structurate și conduse corespunzător pentru a implementa eficient politicile de sănătate. Evoluțiile de perspectivă cum ar fi: creșterea nevoilor de sănătate ale populației, progresul tehnologiilor medicale, creșterea cheltuielilor de sănătate și amplificarea presiunilor politice pentru mai multă securitate socială vor forța factorii de decizie ai politicilor de sănătate să caute obținerea de beneficii maxime cu minim de efort și cheltuieli. Pentru aceasta este necesară îmbunătățirea sistemelor de sănătate.
Oportunitãți:
– sãnãtatea este un domeniu cu impact social major, care poate furniza argumente pentru adoptarea unor politici;
– aderarea la UE impune adoptarea unor standarde și recomandãri care au ca finalitate creșterea eficienței și calitãții;
– statutul de membru UE deschide noi posibilitãți de finanțare pe proiecte din fonduri europene;
– interesul autoritãților administrației publice locale de a prelua o parte din responsabilitãțile MSP;
– Descentralizarea și acordarea unei autonomii reale autorităților cu competențe în sănătate și asistență medicală, statuate ca obiective în programul de guvernare;
– Implementarea asigurărilor private de sănătate care are ca o consecință benefică de grevare a sistemului social de povara crescândă și presiunea tot mai mare la care este supus din partea asiguraților;
– Efortul autorităților locale de a implementa un proiect de planificare strategică pe municipii în general;
– Integrarea în UE – creșterea competenței și calității actului medical, posibilitățile de dezvoltare pe care le poate deschide “turismul” medical, cu consecințe benefice în domeniul sănătății și economic pentru locuitorii județului/municipiului;
– Globalizarea;
– Șansa României de integrare în cercetarea internațională;
– Dezvoltarea tehnologiilor;
– Importuri masive de tehnologie de vârf;
– Existența fondurilor UE și a fondurilor structurale;
– Existența programelor europene și internaționale;
Amenințãri:
– Creșterea nivelului de informare a pacienților, concomitent cu progresul și diversificarea tehnologiilor diagnostice și terapeutice vor conduce la creșterea așteptărilor acestora și, implicit, la o creștere a cererii de serviicii medicale complexe; sistemul de sănătate trebuie să dispună de mecanisme care să asigure direcționarea resurselor financiare în virtutea principiului eficienței;
– Libertatea de circulație a persoanelor și a serviciilor dã posibilitatea utilizatorilor sã ia contact cu furnizori de servicii din diferite țãri și sã își modifice așteptãrile;
– Dezvoltarea sistemului privat constituie un mediu concurențial pentru sistemul public;
-Libera circulație a persoanelor și facilitãțile create dupã aderarea României la Uniunea Europeanã pentru ocuparea de locuri de muncã induc riscul migrãrii personalului de specialitate, mai ales a celui înalt calificat și performant;
– Îmbãtrânirea populației și migrarea forței de muncã tinere:
– Creșterea costurilor colaterale induse fie prin acoperirea tratamentului unor boli rare, dar foarte grave, fie datoritã politicilor practicate de unii distribuitori de medicamente:
– Lipsa de pregãtire specificã îndomeniul sanitar la nivelul administrațiilor locale;
– Descentralizarea și acordarea unei autonomii reale autorităților cu competențe în sănătate și asistență medicală poate avea și consecințe mai puțin benefice;
– Apariția pe piață a asigurărilor private de sănătate. În acest sens personalul profesionist reprezintă o resursă care trebuie protejată, mai ales, având în vedere tendințele accentuate de migrare a acestuia spre sectorul privat. Apariția unui decalaj social între persoanele care își pot permite o asigurare suplimentare și persoanele defavorizate;
– Lipsa capacităților și abilităților manageriale la nivelul sistemului de asigurări. Spre exemplu, managerii spitalelor sunt în continuare selectați pe criterii de execelență profesionale medicale care nu se transferă întotdeauna și în domeniul managerial-problema care se manifestă insidios printr-o gestionare ineficientă a fondurilor, greu de cuantificat;
– Riscul ca incidența bolilor transmisibile și a bolilor cronice să crească constant, fără un program coerent și concret de intervenție;
– Integrarea în UE – creșterea costurilor asistenței medicale care poate conduce la creșterea decalajului în ceea ce privește accesul la serviciile de sănătate între populația cu venituri decente și populația aflată sub pragul sărăciei;
– Creșterea costurilor colaterale induse fie prin acoperirea tratamentului unor boli rare, dar foarte grave, fie datorită politicilor practicate de unii distribuitori de medicamente;
– Competiție internațională acerbă;
– Impactul globalizării;
– Importuri masive de tehnologie de vârf neavând un suport intern;
– Îmbătrânirea populației și migrarea forței de muncă tinere;
Cap. III. Sistemul de sănătate din Marea Britanie
3.1. Evoluția sistemului de sănătate britanic
Serviciul Național de Sãnãtate (NHS) încã de la crearea sa din 1948 a instituit accesul universal la îngrijirile de sãnãtate. NHS este un serviciu public de sãnãtate finanțat în principal din impozit. Cu mai mult de un milion de salariați, reprezintã cel mai mare angajator nemilitar din Europa. Gama de servicii acoperite în cadrul NHS este completã iar accesul la îngrijiri este gratuit. Organizarea îngrijirilor a fost profund transformatã dupã 1990. Schimbãrile majore s-au concentrat pe separarea cumpãrãrilor de cãtre ofertanții de servicii medicale și pe crearea unei piețe interne în cadrul NHS. Cel mai important aspect al NHS este principiul dupã care acționeazã. Acest sistem oferã o acoperire largã a serviciilor medicale, acest lucru fiind reprezentat de cazurile de urgențã care vor primi imediat asistența necesarã, pe când celor mai puțin urgente li se acordã o prioritate mai scazutã având timpi crescuți de așteptare. Populația și starea de sãnãtate în Marea Britanie numãrã în anul 1996, 58 milioane de locuitori, cu o proporție a tinerilor sub 20 de ani de 25% și o proporție de 15.8% pentru persoanele în vârstã de peste 65 ani. Proporția celor de peste 75 de ani care este deja a doua mai ridicatã decât media UE se așteaptã în 2020 o creștere la 12.4%.
Îmbãtrânirea populației exercitã presiuni din ce în ce mai puternice asupra sistemului de sãnãtate britanic. Global, starea de sãnãtate a populației a fost considerabil îmbunãtãțitã în cursul ultimilor zece ani și majoritatea indicatorilor de sãnãtate se încadreazã în media UE. Speranța de viațã fost estimatã la 74.4 ani pentru bãrbați și de 79.3 ani pentru femei. Rata mortalitãții a fost estimatã la: 7.9 la 1 000 locuitori. Rata mortalitãții infantile afișeazã o valoare de 6.1 decese la 1000 de nãscuți vii. Ca și în restul Uniunii Europene principalele cauze de deces sunt bolile cardiovasculare, cancerul și accidentele înaintea vârstei de 35 ani. Consumul de alcool a fost estimat în anul 1990 la 8.9 litri pe persoanã. În 1992 consumul de tutun este mult inferior mediei UE pentru bãrbați-29% în timp ce pentru femei este relativ ridicat – 28% toți fumãtori de mai mult de 15 ani.
Fiecare stat component al Regatului Unit al Marii Britanii – Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord – are propriul sistem de sănătate, finanțat public, care funcționează independent. În ciuda finanțării și administrării separate, nu se face nicio discriminare atunci când pacienți care locuiesc în una dintre țări solicită îngrijiri în altă țară a regatului, însă vor fi transferați în apropierea domiciliului imediat ce acest lucru este posibil.
Fiecare sistem este finanțat public și oferă populației îngrijiri medicale gratuite. În plus, în fiecare stat s-a dezvoltat o parte privată a sistemului de sănătate, considerabil mai redusă decât cea publică, oferind servicii în baza unor asigurări private plătite de angajator sau de către pacient, însă accesul la aceste servicii ar putea fi restricționat pentru persoanele cu diverse afecțiuni, cum ar fi SIDA.
Per total, aproximativ 8,4% din Produsul Intern Brut al Marii Britanii este cheltuit pentru sănătate, cu 0,5% mai puțin decât media OECD și cu un punct procentual sub media UE.
3.2. Caracteristici ale sistemului de sănătate britanic
Anglia – Complexitatea îngrijirilor este corelată cu finanțarea spitalelor
Cea mai mare parte a serviciilor medicale din Anglia sunt oferite de Sistemul Național de Sănătate (NHS), finanțat de stat, care reprezintă cea mai mare parte a bugetului Ministerului Sănătății – aproximativ 98,6 miliarde de lire sterline (în 2008-2009), respectiv 112 miliarde de euro. Serviciile de sănătate oferite către populație sunt gestionate de zece Autorități Strategice de Sănătate și de aproximativ 150 de organisme locale subordonate lor și numite Primary Care Trusts.
Îngrijirea medicală în sistem privat a continuat să existe de la crearea sistemului de sănătate în 1948, fiind plătită de asigurările private. În prezent, există o mică interferență între sistemul public și cel privat de sănătate, fiind posibil ca anumiți pacienți, pentru care sistemul public plătește, să fie tratați în spitale sau clinici private. Pe de altă parte, sectorul privat primește în administrare de la cel public clinici pentru îngrijiri pre- și post-operatorii. Având în vedere că spitalele private se ocupă doar de operațiile de rutină și nu au unități de terapie intensivă, urgențele sunt transferate în spitale publice, expunând pacienții la riscuri mai mari, cu costuri mai ridicate din partea sistemului de stat.
La nivel local, entitățile numite Primary Care Trusts evaluează nevoile locale și negociază cu spitalele și clinicile publice sau private acordarea de îngrijiri populației. Acestea sunt implicate în aprobarea proiectelor majore de investiții în sănătate la nivel local. Serviciile gestionate sunt cele ale medicilor de familie, cei mai mulți fiind entități juridice private care lucrează prin contract cu NHS, clinicile locale și serviciile legate de bolile mintale. Pentru cea mai mare parte a populației, serviciile sunt acordate în unități de îngrijire primară.
Pe măsură ce spitalele acordă îngrjiri mai complexe, primesc o finanțare mai consistentă. Spitalele dețin activele de care se servesc, iar posibilitatea de a face trimiteri pentru anumite servicii este extinsă până la cel mai mic nivel, astfel încât, în măsura în care un medic obișnuit identifică o anume necesitate, el poate trimite direct pacientul să efectueze consultul sau analizele de care are nevoie. În îngrijirea primară sunt implicați medicii de familie, stomatologii, farmaciștii și opticienii, acesta fiind primul punct de contact cu sistemul de sănătate pentru cea mai mare parte a populației. Îngrijirea secundară (îngrijirea cazurilor acute) se referă la îngrijirea de urgență sau la cea recomandată de medic, derulată de cele mai multe ori în clinici sau spitale publice. Sistemele din celelalte teritorii sunt similare celui englez, cu anumite variații, fiecare purtând denumirea de NHS: NHS Scoția (creat în 1948, împreună cu NHS Anglia), NHS Țara Galilor (devenit entitate separată din 1969), NHS Irlanda de Nord (denumit Health and Social Care in Northern Ireland).
Asistență medicală telefonică non-stop
Fiecare sistem NHS folosește medici de familie pentru îngrijire primară și pentru a face recomandări legate de investigațiile necesare. Mai departe, spitalele acordă îngrjiri specializate, inclusiv pentru pacienții cu boli psihice, precum și accesul la departamentele de urgență. În fiecare stat există un serviciu telefonic de consultanță medicală în cadrul căruia asistente medicale răspund apelurilor 24 de ore din 24.
Farmaciile sunt private, dar au contracte cu instituțiile sistemului de sănătate pentru a oferi atât medicamentele prescrise, cât și pentru a oferi unele servicii populației (sfaturi pentru probleme medicale minore, educație sanitară, promovarea unui mod de viață sănătos, etc.). Ambulanțele deservesc gratuit urgențele, dar și atunci când pacienții au nevoie de transport specializat sau când, din motive de sănătate, nu se pot întoarce acasă din spital folosind transportul public. Aceste servicii sunt suplimentate de servicii voluntare de ambulanță (British Red Cross, St. John Ambulance și St. Andrews Ambulance Association). În plus, sunt disponibile și servicii de transport cu avionul, din partea departamentelor de ambulanță.
Serviciile stomatologice funcționează prin intermediul cabinetelor private, care au contract cu NHS-urile, iar prețurile practicate de medicii stomatologi sunt stabilite pentru fiecare țară în parte și sunt obligatorii. Jumătate din venitul dentiștilor din Anglia vine din contractele pe care le au cu Ministerul Sănătății, însă nu toți aleg să lucreze pentru stat.
Anumite medicamente se găsesc mai ușor în Scoția
În Anglia și Țara Galilor, Institutul Național pentru Sănătate și Excelență Clinică (NICE) stabilește ghiduri pentru medici referitor la cum ar trebui tratate diverse boli și la condițiile în care un anume tratament ar trebui finanțat. Acestea sunt concepute de grupuri de medici specialiști în domeniul luat în discuție. În Scoția, Consorțiul Medicamentelor oferă consiliere reprezentanților NHS despre noile medicamente apărute și despre formulele medicamentelor existente, precum și despre utilizarea antibioticelor, dar nu evaluează vaccinuri, gene-rice de brand și medicamente oferite exclusiv fără prescripție medicală, medicamente de substituție sau pentru diagnostic. Anumite medicamente pot fi procurate mai repede fără prescripție în Scoția decât în restul Marii Britanii.
Costuri ale prescripției – taxă fixă pe fiecare medicament
În Anglia, se plătește o taxă fixă de 7,2 lire sterline (8,1 euro) pentru fiecare medicament, indiferent de prețul lui. Pacienții sub 16 ani (19 ani dacă sunt încă în perioada studiilor) sau peste 59 de ani primesc medicamentele prescrise gratuit. De asemenea, pacienții care suferă de cancer sau alte boli cronice (de exemplu diabet sau hipotiroidism), cei cu venit redus sau cei cărora li s-au prescris rețete pentru medicamente contraceptive sunt scutiți de această taxă. În Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galilor, taxele pe rețetă au fost deja eliminate.
3.3.Cadrul instituțional și legal al sistemului de sănătate din Marea Britanie
Mod de organizare: serviciu național de sãnãtate finanțat prin impozit.
Starea de sãnãtate: Foarte mare pondere a persoanelor în vârstã. Anumiți indicatori de sãnãtate sunt defavorabili în raport cu normele europene, ceea ce se datoreazã probabil factorilor de alimentație.
Cheltuieli: Nivel inferior mediei UE: 1005 ECU pe locuitor și 6,3% din PIB.
Finanțare: Finanțare dominatã de taxe iar sectorul privat destul de restrâns.
Spitale: Transformarea spitalelor publice în case autonome (trusturi)
Îngrijiri primare: Medicii generaliști independenți își exercitã profesia în special în asociații.
Medici: Medici salariați în spitale iar densitatea medicală e mult inferioară mediei.
Marea Britanie are un sistem de prestații administrat de guvern. Anumite prestații sunt bazate pe contribuții la sistemul de asigurare nationala (NI) care este administrat de HM Venituri și Clienti (HMRC). Contribuțiile sunt deduse direct din salarii în procente determinate în funcție de categoria de lucrători. Acest sistem acordă prestații pentru boala, șomaj, văduvie și pensie. Numarul NI înregistrează contribuțiile de securitate socială pe parcursul întregii cariere. Nivelul contribuțiilor la NI este determinat de statutul angajării. Lucrătorii de categoria 1 nu plătesc NI dacă câștigurile lor sunt sub 87 £ pe săptămână. Aceștia se încadrează încă pentru prestațiile bazate pe contribuții, chiar dacă nu plătesc NI, dacă venitul lor este mai mare decât 87 £ pe săptămână, dar mai mic de 100 £ pe săptămână.
– clasa 1 contribuțiile sunt plătite de angajați și angajatorii lor;
– clasa 2 contribuțiile sunt plătite de lucrătorii independenți
– clasa 3 contribuțiile voluntare sunt plătite de persoanele care nu câștiga suficient pentru a plăti NI, dar doresc să-si asigure o pensie de stat la momentul pensionarii;
– clasa 4 contribuțiile sunt plătite în mod normal de lucrătorii independenți care sunt sub incidența unei anumite secțiuni a Legii venitului și taxelor corporatiste din anul 1998.
Serviciul Național de Sănătate (NHS) este finanțat prin taxe generale, drept urmare nu se percep costuri atunci când se folosește (cu excepția rețetelor și îngrijirilor dentare). Pentru a avea dreptul la tratament NHS, trebuie ca persoana să fie înregistrată la un centru local de sănătate care o repartizează la un medic.
Accesul la îngrijirile de sănătate prin intermediul Serviciului Național de Sănătate (NHS) este liber pentru toate persoanele care lucrează sau se află în căutarea unui loc de muncă sau care au domiciliul obișnuit în Marea Britanie. Anumite servicii sunt cu plată, inclusiv tratament și rețete dentare.
Cardul European de Asigurări de Sănătate (EHIC)
Dacă o persoană își programează o scurtă excursie în Marea Britanie trebuie să aibă cu cardul de sănătate EHIC, care trebuie obtinut din țara de origine. EHIC dă dreptul la tratament NHS gratuit. Dacă persoana în cauză este angajată și se află în imposibilitatea de a lucra datorită bolii pentru cel puțin patru zile consecutive, poate beneficia de plăți obligatorii pentru boala (SSP). SSP poate fi plătit pâna la 28 de săptămâni și puteți fi eligibil dacă veniturile brute depășesc 84 £ pe săptămână. Valoarea standard este 70.05 £ pe săptămână. Dacă nu are dreptul la SSP, se poate solicita prestație de invaliditate. Pentru a solicita trebuie să fi fost bolnav cel puțin patru zile consecutive și să fi plătit contribuții de asigurare naționala (NI) în măsură suficientă. Este plătită în trei rate săptămânale diferite. Dacă persoanele care solicită serviciul provin din strainatate și nu au plătit suficiente contribuții NI, perioadele de asigurare, de rezidență sau angajare în alte state membre pot fi luate în considerare pentru acordarea dreptului. Se poate face solicitarea on-line prin contactarea celui mai apropiat birou Jobcentre Plus sau prin descărcarea formularului de cerere de pe internet.
România nu este singura țară care a trecut printr-o dezbatere aprinsă pe tema reformei sistemului medical. Politicienii britanici cu apetență reformistă sunt în aceste zile greu incercați de criticile aduse proiectului de reformare a sistemului britanic de sănătate. Direcția reformei este similară cu cea care s-a dorit a fi introdusă în România, o deschidere a pieței medicale competiției private. Dar deși dezbaterea pare a curge spre același rezultat, diferențele față de România sunt semnificative. Reforma va implica o reorganizare radicală a sistemului public de sănătate din Anglia, începând cu aprilie 2013. Se dorește reducerea costurilor de management prin transferarea responsabilităților administrative asupra medicilor, micșorând astfel implicarea politicului în sistemul de sănătate.
Principala modificare va fi înlocuirea trusturilor NHS care controlează astăzi un buget de 60 miliarde de lire cu grupuri de medici generaliști, care vor putea decide cum sunt cheltuiți banii cetățenilor pentru medicamente sau aparatură medicală. De asemenea sistemul englez de sănătate se va deschide sectorului privat și competiției. Pacienții vor simți beneficiile reformei astfel:
posibilitatea de a-și alege liber medicul;
posibilitatea de a acorda note spitalelor și clinicilor în care sunt tratați;
sistemul va economisi 20 miliarde de lire până în 2014, bani care vor fi reinvestiți, prin eficientizarea cheltuielilor și reducerea cu 45%, în următorii patru ani, a costurile administrative prin reducerea radicală a aparatului birocratic.
Ultimul obiectiv pare a fi cel mai dezirabil dată fiind eficiența limitată a cheltuielilor din sistemul medical britanic. De altfel, organismul care supraveghează și controlează sistemul medical de sănătate (Care Quality Commission) a fost acuzat în nenumărate rânduri de ineficiență și incapacitatea de a-și îndeplini misiunea.
Dar în ciuda repetatelor asigurări ale premierului David Cameron că accesul universal și gratuitatea asistenței medicale vor fi păstrate, reforma este foarte nepopulară. Principala temere a populației este lungirea timpului de așteptare, un număr de 20.000 de pacienți englezi așteptând peste un an pentru o operație. Criticii susțin că această reformă va transforma sistemul de sănătate englez într-unul preferențial, care-i va favoriza pe pacienții cu mai mulți bani.
Printre cei mai redutabili adversari ai reformei se numără organizațiile profesionale care sunt îngrijorate că noul sistem va genera o birocrație stufoasă ale cărei costuri vor fi suportate direct de către medici. British Medical Association și Colegiul Regal al Asistentelor Medicale au solicitat deja abandonarea proiectului de lege.
Asigurarea medicală îi include pe toți rezidenții legali, asigurările suplimentare nefiind frecvente. Sistemul privat este aproape absent, aproximativ 11% din populație având o asigurare privată. Serviciul Național de Sănătate este finanțat în special din impozitare generală (95%), restul realizându-se din alte contribuții. Serviciile primare sunt asigurate de medicii de familie care desfășoară activități independente, având rolul unui filtru de acces și fiind responsabili pentru circa 1.800 de membri din comunitatea locală. Spitalele primesc finanțare bazată pe activitate și contracte. Listele de așteptare pentru accesul la asistență medicală ajung însă și la 12 luni.
3.4. Analiza SWOT a Serviciului Național de Sãnãtate din Marea Britanie
Cea mai mare parte a serviciilor medicale din Anglia sunt oferite de Sistemul Național de Sănătate (NHS), finanțat de stat, care reprezintă cea mai mare parte a bugetului Ministerului Sănătății. Fiecare sistem NHS folosește medici de familie pentru îngrijire primară și pentru a face recomandări legate de investigațiile necesare. Mai departe, spitalele acordă îngrjiri specializate, inclusiv pentru pacienții cu boli psihice, precum și accesul la departamentele de urgență.
Puncte forte:
– impact pozitiv asupra stãrii de sãnãtate;
– relativ neoneros;
– tratamentele se bazeazã pe necesitate nu pe capacitatea de platã;
– derularea unui program prin care începând din Decembrie 2008 durata maximã ce trece între consultul medicului și începutul tratamentului sã nu depășeascã 18 sãptãmâni;
– persoanele care se hotãrãsc sã apeleze laservicii private de sãnãtate sunt nevoite sã contribuie și la NHS-un sistem de informare medicalã comunitarã funcționeazã 24 de ore din 24;
– generaliștii și infirmierii își asumă responsabilitatea bugetarã sub controlul autoritãții sanitare din districtul respectiv;
– se merge pe dezvoltarea unor norme de bunã practicã medicalã;
– cumpãrãtorii urmãresc evoluția practicilor clinice și subiectele controalelor, în timp ce Ministerul Sãnãtãții difuzeazã normele naționale;
– primul sistem național de sănătate (NHS) din Europa, creat în 1948;
– Serviciul Național de Sănătate (NHS) este serviciul de sănătate finanțat public;
– organizarea îngrijirilor medicale s-a transformat profund după 1990, instaurându-se o piață internă în cardul sistemului;
– Secretariatul de Stat pentru Sănătate-fixează obiectivele și prioritățile sistemului în acord cu politica de guvernare;
– Autoritățile sanitare de district și Asociația Generală a Medicilor Deținători de Fonduri gestionează bugetele integrate pentru achiziția de îngrijiri medicale;
– Trusturi NHS- spitale autonome cu resurse proprii; ele nu sunt trusturi în sens juridic dar sunt în vigoare în sectorul societăților publice;
– organisme private, benevole sau caritabile;
– infrastructura specifică sanătății: cabinete medicale, clinici, servicii ambulatorii;
Puncte slabe:
– liste lungi de așteptare pentru anumite acte medicale;
– medicii sunt lipsiți de stimulente
– listele de așteptare pot varia foarte mult între regiuni
– listele lungi de așteptare în special pentru necesitãți medicale considerate de un nivel mai scãzut de importanțã;
– unele spitale din sitemul NHS au mari datorii.
– marile orașe se confruntă cu problema deteriorării parcului spitalier creat în secolul XIX.
Rolul legislativ îi revine Guvernului central și modalitatea de punere în practică a politicilor sale se face prin intermediul unui Minister sau a mai multora. Eficiența unui sistem de sănătate, depinde în mare parte de un cadru instituțional bine organizat și coordonat și de un cadru legal care reglementează mai bine sau mai rău organizarea și funcționarea acestuia. Resursele unui sistem de sănătate sunt motorul funcționării acestuia, factorii ce-l pun în mișcare și îl fac să funcționeze.
Din punctul de vedere al naturii resurselor, putem distinge trei categorii de resurse de bază ale sistemului de sănătate și anume:
resurse financiare;
resurse umane;
resurse tehnologice;
Toate aceste categorii de resurse au relații de interdependență unele față de altele, intrucât ele nu pot funcționa independent, ci doar în ansamblu. Astfel, finanțarea sistemului este asigurată prin resursele financiare, resursele umane (medicii) pun în practică funcționarea sistemului, utilizând resursele de care acesta dispune și oferind în contrapartidă prestații medicale, iar resursele tehnologice dau calitatea prestațiilor medicale și reflectarea pozitivă a acestora în viața indivizilor. Resursele sistemului de sănătate britanic are următoarele caracteristici:
1.Resurse financiare:
– impozitul,resursa principală a sistemului (95%) și alte contribuții(5%) în cadrul unui buget global;
– asigurări private de sănătate de tip complementar;
– coplată;
– Secretariatul de Stat pentru Sănătate distribuie fondurile, pe baza unui buget anual, către autoritățile sanitare de district;
– Autoritățile Sanitare de District și Asociația Generală a Medicilor Deținători de Fonduri gestionează bugetele integrate pentru achiziția de îngrjiri medicale;
– medicamentele se rambursează pe baza unei liste fixate de industria farmaceutică și cele cu vânzare liberă plătite de pacient;
– trusturile NHS- negociază cu cumpărătorii tarifele și serviciile medicale furnizate;exercită operațiuni de vânzare-cumpărare de bunuri imobiliare sau funciare care le aduc noi surse de venituri;
– încercarea de acordare de autonomie și altor categorii de furnizori de servicii medicale, nu doar trusturilor, așadar, o categorie a medicilor generaliști, gestionari de fonduri care beneficiază de un buget destinat finanțării îngrijirilor medicale primare;
– nu se reușește o gestionare eficientă a costurilor, deși costurile sunt rezonabile, existând deficiențe de cele mai multe ori în cazul trusturilor NHS;
– eficiența se rezumă la găsirea acelor modalități care să asigure realizarea unui echilibru calitate-preț, deoarece în cazul în care se urmărește doar realizarea echilibrului bugetar sau obținerea de profit, se nasc numeroase nemulțumiri în rândul populației.
2.Resurse umane:
– personal insuficient în raport cu nevoile reale ale populației;
3.Resurse tehnologice:
– tehnologiile medicale noi sunt corelate cu parcul spitalier creat în sec.19;
– aproximativ 10% din populație a subscris unui contract privat de complementaritate de boală în vederea acoperirii serviciilor spitaliere specializate și a evitării lungilor liste de așteptare din cadrul NHS pentru intervențiile neurgente;
– spitale publice au devenit trusturi spitalicești, autonome în ceea ce privește politica de personal și negocierea contractelor medicale;
– personal medical insuficient;
– necesitatea reamenajării parcului spitalier, fiind învechit, nu permite o bună tehnologizare conform standardelor actuale;
Cap. IV. Analiza comparativă a celor două sisteme
Diferențe înregistrate la nivelul reformelor de sănătate din România și Marea Britanie
Principalul promotor al legii este deținătorul portofoliului sănătății în guvernul Cameron, Andrew Lansely. Dezbaterea pe proiectul reformei în sănătate a început cu un an în urmă. La inceputul anului, o comisie parlamentară condusă chiar de către un coleg de partid al conservatorului Andrew Lansley, a concluzionat critic că proiectul de reformă propus va obstrucționa eforturile de a eficientiza sistemul de sănătate. Asta după ce procedura legislativă a fost în mod neobișnuit suspendată pentru două luni, în 2011, pentru a permite amendarea suplimentară a proiectului. În lipsa unui suport politic suficient de consistent, proiectul ar putea fi anulat in Camera Lorzilor, deși astfel de acțiuni sunt atipice. În plus, criticii consideră suspecte eforturile guvernului Cameron de a întârzia publicarea unui studiu de evaluare a riscurilor reformei.
Adoptarea proiectului de reformă ar putea aduce costuri politice importante pentru premierul David Cameron, care a promis înainte de alegerea sa că nimeni nu se va atinge de sistemul medical britanic. O reformă nu este binevenită, spun specialistii, în contextul celor mai drastice tăieri de buget din istoria sistemului medical britanic. Proiectul va duce la creșterea inegalitatii accesului la servicii medicale.
Reforma britanică are la baza aceleași principii precum proiectul de lege a sănătății retras de președintele Traian Băsescu în urmă cu câteva luni: deschiderea pieței serviciilor medicale la competiția privată și eficientizarea cheltuielilor. Dar diferența enormă între cele doua procese de reformă este că, în timp ce în Marea Britanie dezbaterea continuă de un an de zile bazându-se pe argumente, în România aceasta dezbatere nici nu a avut timp să înceapă.
Din punct de vedere statistic, pentru aprecierea cadrului legal și instituțional în care funcționează un sistem de sănătate național, consider că acest lucru se poate face prin urmărirea indicatorilor stării de sănătate, ca notă a modului în care instituțiile și baza legală funcționează și își pun amprenta asupra sănătății individului. Ca metodologie de prezentare a datelor menționez faptul că datele statistice notate cu “-“ indică rupturi de serii , adică lipsa datelor comunicate pentru acel an de către statul respectiv. Bazele de date statistice utilizate sunt cele ale O.E.C.D., Eurostat și Institutul Național de Statistică.
Indicatorii stării de sănătate: speranța de viață la naștere și rata mortalității
Tabel nr.4.1.
Sursa:Baza de date Eco-Sante O.C.D.E. 2009/Statistics, Eurostat-Tables(rata mortalității în mărime absolută)
Grafic nr.4.1.
Din datele statistice se poate observa, că speranța de viață la naștere în România, e cu mult mai mare decât indicatorul ratei mortalității la 1000 de adulți. Așadar, ideal, pentru aprecierea unui sistem de sănătate al unui stat, este păstrarea unui nivel de echilibru între indicatoii mai sus analizați, pentru că nivelul acestor indicatori, evidențiază un nivel de trai corespunzător, un mediu social-economic stabil care nu duce la apariția factorilor de risc pentru sănătate (stres, consum de alcool și stupefiante, tutun). Din statistici, rezultă că Marea Britanie are o speranță de viață la naștere mai ridicată decât al României. În ceea ce privește mortalitatea infantilă, prezentăm aceeași situație, acest indicator situându-se în România la un nivel mai scăzut decât în Marea Britanie, ceea ce reprezintă o evoluție pozitivă, diferența fiind în favoarea României. Marea Britanie înregistrează cele mai slabe valori în ceea ce privește nivelul mortalității infantile, iar România stă cel mai prost,în ceea ce privește indicatorul, speranța de viață la naștere. În concluzie, reies câteva trăsături comune ale cadrului legal și organizațional în sistemele de sănătate studiate, chiar dacă deosebirile dintre ele sunt numeroase, în funcție de realitățile economico-sociale ale fiecărui stat în parte. Dintre aceste asemănări amintesc:
cadrul legislativ, chiar dacă este bine definit sau nu, că este stabil sau în continuă transformare, nu se regăsește, întotdeauna, aplicat în practică astfel încât să ducă la realizarea obiectivelor ce au stat la baza creării ei;
rolul guvernelor și instituțiilor create este, în cele mai multe cazuri, de reglementare, trasare a direcțiilor de acțiune și control, iar în privința organizării și funcționării sistemului de sănătate, tendința de descentralizare este universală;
Resursele, volumul de activitate în serviciile spitaliere și dotarea cu aparatură performantă Tabel nr. 4.2.
Sursă: Baza de date Eco-Sante O.C.D.E. 2009/Statistics,Eurostat-tables
Grafic nr. 4.2.
Ca număr de paturi în spital la 100.000 de locuitori și Paturi de îngrijire medicală , se poate observa clar faptul că Marea Britanie se află pe ultimul loc în privința dotării materiale și ai activității spitalicești, România clasându-se pe un nivel superior. Din această analiză statistică, se desprind câteva trăsături comune ale modului de gestionare a sistemelor de sănătate, dar și particularități ale acestora, care pot fi grupate astfel:
întrucât toate sistemele de sănătate oferă aproape aceeași game de servicii medicale și resursele utilizate de care dispun sunt mixte, neexistând în sistemele studiate unul pur după modelul Bismarck sau Beveridge, ci doar cu orientarea predominantă spre unul dintre ele, modul de plată al serviciilor medicale este aproximativ aceeași: per capita pentru generaliști, per act sau per serviciu pentru specialiști și servicii ambulatorii și pe grupe omogene de boli în cazul spitalelor. Privind aceste metode, diferă doar modul în care ele sunt combinate în vederea realizării sistemului de plăți.
Fondurile unităților sanitare sunt gestionate fie centralizat, fie descentralizat ( la nivel local sau regional) și controlate la nivel central.
Nici unul din procesele bugetare studiate nu este perfect, fiecare având anumite carențe care trebuiesc rezolvate, cea mai des întâlnită fiind ținerea costurilor sub control în raport cu un nivel corespunzător calitativ al prestațiilor.
Sistematizare
În ceea ce privește analiza comparativã dintre cele douã servicii studiate, rezultatele sunt mai mult în favoarea Marii Britanii, care este o țarã cu rezultate în domeniul sãnãtãții sub media europeanã înainte de anul 1996, dar care dupã ce s-a finalizat reforma începutã în anul 1991 a depășit mediile europene în foarte multe domenii, dar care în raport cu același domeniu din România deține poziții mai relevante reușind sã ofere cetãțenilor un serviciu de sãnãtate furnizat în condiții de calitate și permanent. Pentru a susține afirmația de mai sus putem începe cu comparații dintre cifrele care sunt relevante pentru sistemul de sãnãtate din Marea Britanie, comparate cu cele din România și cu cele ale mediei europene. Astfel ponderea medicilor specialiști în Marea Britanie la o densitate de 10000 locuitori este cu 12 procente mai micã decât cea europeanã, conform datelor din 2002, fapt din care rezultã cã în aceastã țarã criza personalului medical s-a facut simțitã de foarte multã vreme, iar aceastã problemã s-a acutizat în timp, extinzându-se și în alte state europene.
În momentul de fațã nici în România situația personalului medical nu este una dintre cele mai bune deoarece țara noastrã se confruntã cu o emigrare masivã a acestuia cãtre celelalte țãri comunitare care oferã o remunerație semnificativã și condiții de muncã mult mai atrãgãtoare fațã de cele din sistemul de sãnãtate din România. Un alt aspect important al sistemului de sãnãtate din Marea Britanie este dat de faptul că acesta aratã cã principala sursã de finanțare taxele generale, mai precis (95%) din bugetul acestuia, iar restul pânã la sutã la sutã din alte contribuții. În România conform Ordonanței nr. 22/1992 privind finanțarea ocrotirii sãnãtãții, distingem urmãtoarele forme de finanțare: de la bugetul de stat și bugetele locale, în condițiile legii; din fondul special pentru sãnãtate, constituit, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe, din contribuția persoanelor juridice și fizice; taxe asupra activitãții dãunãtoare sãnãtãții; veniturile din activitatea unitãților sanitare. Din aceastã perspectivã observãm cã în România modul de finanțare a sistemului de sãnãtate este mai bine structurat decât în Marea Britanie, însã poate deveni mai greu de colectat și mult mai birocratic.
Atât într-o țarã cât și în alta ambele sisteme de sãnãtate dispun de un buget de stat, fapt care limiteazã într-o mãsurã destul de mare calitatea serviciilor oferite, însã pe de altã parte asigurã accesul liber și necondiționat al tuturor cetãțenilor la aceste servicii. În Marea Britanie medicii sunt: – salariați sau plãtiți în funcție de numãrul pacienților înscriși pe listele lor; se practicã și o coplatã a unor pãrți din costul unor prestații. Într-o analizã comparativã a sistemelor de sãnãtate din Europa, România a ieșit printre ultimele locuri, mai exact pe locul 27 dintr- un total de 31. Clasamentul include toate țãrile membre UE, la care se adaugã Norvegia, Elveția și douã dintre țãrile candidate. În top se aflã Olanda, urmatã de Danemarca, Austria, Luxemburg și Suedia. România a acumulat doar 488 de puncte din maximul de 1.000, fapt ce o plaseazã între Bulgaria și Ungaria. La clasamentele de nișã, performanțele au fost relativ în aceeași zonã. La domeniul cardiovascular, țara noastrã este pe ultimul loc, în timp ce în cazul diabetului, poziționarea este ceva mai bunã: locul 26.
În ceea ce privește accesul la medicamente în Marea Britanie și aici avem o problemã semnificativã, deoarece cum sistemul este finanțat mai mult din taxele generale, rezultã cã nu existã prea multe cazuri în care sã se acorde rețete compensate sau facilitãți la obținerea medicamentelor pentru persoanele în vârstã.
Privire globală asupra sistemelor de sănătate existente
Islanda este cea mai sãnãtoasã țarã din lume, conform unui top realizat de revista americanã Forbes. Pentru întocmirea acestui clasament s-au luat în considerare date ca: rata mortalitãții infantile, rata bolnavilor de tuberculozã, nivelul de poluare din aer, apã și sol, numãrul de medici pe mia de locuitori și speranța de viațã ale fiecãrui stat. Iatã care sunt acestea:
15. Franța se aflã pe lista celor mai sãnãtoase cincisprezece țãri datoritã sistemului sãu sanitar foarte bine pus la punct și a aerului curat. Însa, ceea ce o face sã fie printre codașii listei este rata bolnavilor de tuberculozã destul de ridicatã – 11 din 100.000 de persoane suferã de aceastã boalã.
14. Dintre cele 15 țãri care alcãtuiesc lista, în Spania se regãsește cea mai ridicatã ratã a bolnavilor de tuberculoza – 21,7 per 100.000 de persoane. La capitolul poluare, Spania este printre fruntașii listei.
13. Cehia este una dintre țãrile cu cea mai slabã speranțã de viațã – 66 de ani la bãrbați,71 la femei. O salveazã însã rata scãzutã a bolnavilor de tuberculozã – 10.8 per 100.000 de persoane – și faptul cã este una dintre țãrile cu cea mai scãzutã ratã de mortalitate infantilã din lume. În 1990, numãrul de nou-nãscuți morți era de 13 la1000. Acum este de 3.
12.Israel este unul dintre statele pe care trebuie sa le evitați dãcã aveți probleme respiratorii. Nivelul de poluare aici este foarte ridicat. Însã, dintre toate cele 15 țãri, Israel are cea mai ridicatã ratã de medici/mia de locuitori – 3,37. Speranța de viațã este și ea destul de ridicatã – 70 de ani în cazul bãrbaților și 72 în cel al femeilor.
11. Statele Unite alocã peste 15% din PIB-ul țãrii pentru sistemul sanitar, un procent insuficient pentru a acoperi nevoile populației. În 2006, circa 16% din locuitorii țãrii nu aveau asigurare medicalã. Cu toate acestea, America se situeazã pe locul zece în topul țãrilor cu cea mai scãzutã ratã de mortalitate infantilã și pe locul doi în cel al țãrilor cu cea mai ridicatã speranțã de viațã. În plus, nivelul poluãrii aici este destul de scãzut și la fel și rata bolnavilor de tuberculozã.
10. Chiar dacã Olanda este consideratã a fi una dintre țãrile cu cel mai ridicat standard de viațã din lume, ea nu a reușit sã intre în primele poziții ale acestui top, din cauza gradului de poluare extrem de ridicat. În favoarea ei însã vine rata scazutã de bolnavi de TBC – 5,4 per 100.000 de persoane. Speranța de viațã este de 70 de ani la bãrbați și 73 la femei.
9. Ca și în cazul Olandei, și poziția Austriei în topul celor mai sãnãtoase cincisprezecețãri a fost grav afectatã de nivelul poluãrii din aer. Rata de bolnavi de TBC este și ea destul de ridicatã – 8.8 per 100.000 de persoane. Austria are însã o ratã a mortalitãții infantile îmbucurãtoare – 4 copii morți per 1000 de nașteri.
8. Canada are cel mai mic numãr de medici per mia de locuitori – 2.1. Cu toate acestea, canadienii se bucurã de una dintre cele mai ridicate speranțe de viațã și una dintre cele cele mai scãzute rate de bolnavi de tuberculozã – 3.6 per 100.000 de persoane. Partea proastã este cã în ceea ce privește rata mortalitãții infantile, Canada are de pierdut – 5 nou-nãscuți morți per 1000 de nașteri.
7. Danemarca. Între 42 și 59% din veniturile danezilor revin statului drept taxe; 8% din valoarea acestor taxe merg spre sistemul sanitar. Cu toate acestea, sistemul nu este deloc eficient, iar procentul de medici per mia de locuitori este foarte mic – 2.93. Speranța de viațã este de 69 de ani la bãrbați și 71 la femei.
6. Sistemul sanitar al Australiei este unul dintre cele mai eficiente din lume. Aerul este foarte curat, însã ceea ce o face sã nu intre în top cinci este rata bolnavilor de TBC – 5.9 per 100.000 de locuitori.
5. Elveția alocã 11% din PIB-ul sãu sistemului sanitar, fiind al doilea cel mai mare procent de pe lista noastrã. De asemenea, Elveția se bucurã de una dintre cele mai ridicate speranțe de viațã – 71 la bãrbați și 75 la femei. Numãrul de medici per mia de locuitori este și el unul dintre cele mai mari – 3,61 / 1000. Din pãcate, aerul aici este foarte poluat.
4. În Germania, pentru a merge la un medic nu trebuie sã-ți faci nici programare și nu ai nevoie nici de recomandãri pentru un specialist. Sistemul sanitar al Germaniei este unul dintre cele mai eficiente din lume, însã și unul dintre cele mai costisitoare. 10.6% din PIB-ul țãrii revin sistemului sanitar.
3. Finlanda. Acum treizeci de ani Finlanda se confrunta cu o problemã majorã – 5 bãrbați din 1000 mureau din cauza unor afecțiuni cardiace. Asta a fãcut ca autoritãțile locale sã încurajeze un stil de viațã mai sãnãtos. Consumul de legume s-a dublat, iar numãrul de fumãtori a scãzut simțitor. Ca rezultat, rata a scãzut de la 5, la 1.
2. Suedia este pe locul doi în acest top datoritã puternicei politici de mediu pe care o practicã. Rata de mortalitate infantilã – 3 copii morți per 1000 de nașteri – și cea a bolnavilor de TBC – 4,6 per 100.000 de locuitori – sunt cele mai scãzute din lume.
1.Islandezii se bucurã de una dintre cele mai ridicate speranțe de viațã din lume – 72 de ani la bãrbați și 74 la femei și de aer foarte puțin poluat. Rata bolnavilor de TBC este de 2.2 per 100.000 de locuitori, iar cea a mortalitãții infantile este doi copii morți per 1000 de nașteri – ambele sunt cele mai scãzute din lume
Concluzii
Recomandări strategico-tactice de îmbunătățire a sistemului sanitar din România
Concluzia privind sistemele de sănătate bazate pe asigurări sociale de sănătate este că au ca trăsătură comună solidaritatea și subsidiaritatea ca principiul de bază ale organizării și funcționării lor. Astfel, ele sunt eficiente sub următoarele aspecte:
Fiind bazate pe principiile solidarității sociale asigură o acoperire largă a populației, dar nu cvasi universală ca în cazul celor bazate pe impozit;
Fiind bazate pe subsidiaritate, populația conștientizează care este costul real al serviciilor și bunurilor ce le sunt oferite de sistemul național de sănătate. Totodată asigurații sunt conștienți că ei trebuie să platească pentru a beneficia de asistență medicală în caz de boală.
Deficiențe:
Birocrația pe care o presupune existența caselor de boală ca interpuși între stat, asigurați și furnizorii de servicii medicale;
Costuri ridicate ale sănătății în statele în care se aplică acest tip de sistem de sănătate.
Concluzia privind sistemele de sănătate bazate pe impozit o vom exprima tot sub aspectul eficienței și ineficienței. Astfel, ele sunt mai eficiente decât cele bazate pe asigurări sociale de sănătate sub următoarele aspecte:
Acoperirea aproape totală a populației;
Birocrația este redusă datorită unui număr mai mic de instituții implicate în organizarea și gestionarea sistemului de sănătate de acest tip (lispa caselor de sănătate);
Costuri mai mici decât în cazul sistemelor bazate pe asigurări sociale de sănătate, datorită unui număr de personal auxiliar mai mic prin inexistența caselor de sănătate;
Deficiențe:
Neconștientizarea costului sănătații de către populație, datorită faptului că ea plătește un impozit către bugetul de stat, fără a ști care este destinația precisă a acestuia;
Slaba descentralizare a acestui tip de sistem, coordonat de regulă de la nivel central prin intermediul organismelor regionale și locale, pe baza unei cunoașteri de ansamblu a problemelor de sănătate din statul respectiv;
Situația în viitor a sistemelor de sănătate, așa cum se observă și pe baza obiectivelor pe care și le-au asumat guvernele statelor ale căror sisteme le-am analizat, va viza reformarea, în timp, a acelor elemente care generează disfunctionalități în cadrul sistemelor, în vederea contracarării efectelor acestora și a elminării lor treptate.
În ceea ce privește România, pornind de la datele prezentate în această lucrare, vom reprezenta concluziile conform ordinii logice în care se succed elementele sistemului (legislație, infrastructură, finanțare) grupate în două categorii: deficiențe și oportunități. Pornind de la prezentarea deficiențelor, mult mai numeroase decât opurtanitățile, acestea pot fi prezentate astfel:
Cadrul legal în domeniul sănătății este format dintr-un număr mare de acte normative care se modifică, se completează și se abrogă făcând din componența legislativă un hățis încurcat a cărui înțelegere este foarte dificilă pentru cei care nu au vocație juridică, acest fapt ducând la cunoașterea parțială sau chiar necunoașterea a drepturilor, obligațiilor, prevederilor contractului cadru, nu numai de către asigurați, ci chiar de către unii angajați ai sistemului. Necunoașterea limitelor legale de acordare a asistenței medicale “gratuite” duce la nemulțumiri întrucât așteptările oamenilor vis-à-vis de beneficiile sistemului, în schimbul cotizației plătite, sunt mai mari decât ceea ce primesc;
Cadrul instituțional s-a complicat prin introducerea ANAF în rândul instituțiilor cu atribuții în finanțarea sistemului de sănătate. Deși rolul ANAF este doar de colector al contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate, într-un cont unic destinat bugetului de asigurări sociale de sănătate (BAS), generează nemulțumiri atât în rândul asiguraților cât și al furnizorilor de servicii medicale, nemulmiți de întârzierea cu care li se face plată prestațiilor, prin noul circuit ANAF-CNAS-CJAS-furnizori.
Finanțarea sistemului este deficitară datorită mai multor factori precum, încasarea cu întârziere a resurselor – contribuțiilor, birocrația, fundamentarea eronată a bugetelor caselor de sănătate, etc. În această manieră, personalul sistemului este nemulțumit de salariile primite, în timp ce asigurații sunt nemulțumiți de cât de puțin li se oferă în schimbul contribuției lor și a angajatorilor lor. O altă cauză a subfinanțării sistemului o reprezintă managementul defectuos datorită faptului că, în multe cazuri, la conducerea instituțiilor se află persoane incompetente, care iau decizii pripite și în neconcordanță cu realitatea.
Oportunitățile sistemului:
Legalizarea din anul 1997 a unui sistem de sănătate care să corespundă economiei de piață la care România a încercat să se adapteze după revoluția din 1989;
Modificarea cadrului instituțional prin apariția caselor de sănătate ca o consecință a sistemului de sănătate model Bismarck. În prezent se încearcă descentralizarea sistemului de sănătate.
Finanțarea sistemului are un caracter subsidiar bazat pe principiul solidarității sociale. Acest lucru înseamnă că pe baza cotizațiilor plătite de cei ce realizează venituri, beneficiari ai unor servicii gratuite sunt și alte categorii de persone fie scutite de la plata contribuției, fie coasigurate. În altă ordine de idei, sistemul oferă un pachet de servicii tuturor asiguraților, indiferent de veniturile acestora, fapt ce duce la acoperirea universală a populației României, în anumite limite.
Bunurile și serviciile medicale, au o calitate bună în cabinetele medicale sau spitalele private care, din fericire încep să fie tot mai numeroase. Se poate observa o tendință de dezvoltare a sistemului privat ce ar putea să preia și să rezolve o parte din problemele asiguraților care nu pot fi tratate în unitățile publice.
În ansamblu, putem afirma că, indicatorii de sănătate în România au înregistrat o îmbunătățire constantă în ultimul deceniu. Este important, însă ca acest proces să continue, iar pentru aceasta factorii de elaborare a politicii în domeniul sănătății vor trebui să realizeze patru obiective fundamentale:
asigurarea unui acces sporit;
reducerea poverii cheltuielilor de sănătate pentru populație;
orientarea cheltuielilor îndeosebi asupra măsurilor preventive și asistenței primare;
îmbunătățirea performanței spitalelor și a calității serviciilor de asistență medicală;
În prezent cheltuielile pentru sănătate sunt cu precădere orientate spre asistența pe baza spitalizării, care este costisitoare. Corectarea acestui dezechilibru este un pas deosebit de important pe care România îl poate face pentru atingerea acestor obiective în vederea îmbunătățirii indicatorilor de sănătate și a creșterii beneficiilor de pe urma investițiilor publice în domeniul sănătății.
Deși indicatorii de sănătate din România s-au îmbunătățit în ultimii zece ani, mai rămân încă serioase provocări, iar pentru realizarea de progrese în continuare, statul va trebui să întreprindă noi acțiuni, prin creșterea accesului la serviciile de sănătate ale populației atât din zonele urbane cât și din zonele rurale izolate și informarea populației cu privire la drepturile si obligațiile lor în ceea ce privește sistemul sanitar public, la care contribuie lunar, obligatoriu, având așteptări mai mari în ceea ce privește serviciile medicale “gratuite”, ca răspuns la contribuțiile lunare efectuate. Ca și o recomandare, din cercetările realizate, am putea spune că în vederea funcționării mai eficiente a sistemului de sănătate românesc, va trebui să se modifice structura cheltuielilor pentru sănătate, mărind proporția cheltuielilor de asistență primară și ambulatorie.
Sistemul de sănătate românesc trebuie reformat din două puncte de vedere: pentru a face față problemelor complexe pe care le implică fenomenul de îmbătrânire a populației și pentru a se orienta spre activități de prevenire care pun accent pe întărirea schimbării comportamentelor în rândul populației generale. În prezent, în România lipsesc programe sau servicii de sănătate adaptate nevoilor specifice populației vârstnice. Procesul inevitabil de îmbătrânire a populației va antrena o creștere foarte mare a consumului de servicii de sănătate și la o creștere a cheltuielilor publice pentru sănătate. Pentru ca sistemul de sănătate să poată răspunde acestor nevoi noi, sunt necesare măsuri concrete de asistență a vârstnicilor:
• Responsabilizarea autorităților publice locale privind nevoile medico-sociale ale populației vârstnice și prevenirea instituționalizării;
• Dezvoltarea și extinderea la nivel național a serviciilor adecvate nevoilor specifice ale populației vârstnice (asistență medicală comunitară, îngrijiri la domiciliu, îngrijiri paleative și terminale, terapia durerii, centre medicale de zi, centre comunitare de psihiatrie, unități medico-sociale);
• Creșterea accesului populației vârstnice din mediul rural la servicii medicale diversificate (inclusiv la medicamentele din ambulatoriu pentru boli cronice);
• Dezvoltarea de politici publice și de programe inovative de geriatrie și gerontologie care să mențină starea de sănătate fizică a vârstnicului și care să corecteze problemele de vedere, auz și mobilitate înainte ca acestea să conducă la dependență;
• Creșterea ponderii cheltuielilor publice pentru sănătatea vârstei a treia. Nu în ultimul rând, este nevoie ca aceste servicii strict medicale să fie dublate de politici sociale care să ofere servicii de sănătate și sociale adecvate vârstnicilor, împreună cu promovarea activității fizice și implicarea acestora în activități sociale, care să crească respectul de sine, autonomia și independența vârstnicilor. O țară cu mulți vârstnici nu înseamnă o țară de oameni inactivi și consumatori de resurse. Dimpotrivă, trebuie reconsiderată forța de muncă a pensionarilor și revalorificată experiența lor de viață, care este un atu pentru familie și comunitate. A doua direcție pe care trebuie să o urmeze reforma sistemului de sănătate vizează concentrarea politicilor pe partea de prevenire a îmbolnăvirilor. Mortalitatea specifică pe cauze arată o tendință de creștere a numărului deceselor prin boli cardio-vasculare, atât la adultul tânăr cât și la vârstnici, precum și o creștere importantă a ponderii deceselor prin tumori, în special la vârste tinere și la femei. Pentru schimbarea acestor tendințe este nevoie de promovarea unui stil de viață sănătos, a unei nutriții echilibrate, de combatere a sedentarismului și stresului, precum și a consumului de tutun și alcool. De asemenea, întărirea serviciilor de sănătate și sociale în mediul rural ar asigura îmbunătățirea accesului populației la servicii de acest gen.
Bibliografie
C. M. Drăgan, Știința asigurărilor, Editura Universitară, 2007
Ciumas, C., Economia Asigurărilor, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2002
Ciumas, C., Asigurări Generale, Ed. Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2007.
Constantinescu D., Asigurările de sănătate, Editura Mustang, Bucuresti, 2007
Cr. Bennett, Dicționar de asigurări, Editura Trei, București, 2003
D.A. Constantinescu, Tratat de asigurări, Ed. Economică, București, 2004
Fr. Couilbault, C. Eliashberg, M. Latrasse, Les grands principes de l’assurance, L’Argus Editions, Paris, 2002
Krause, T., Bean, D., Connor, R., Harrison, Canthon, Insurance information systems, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 2005
Lungu, N., Cst., Bazele asigurărilor, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2006
Negru, T., Asigurări – Ghid practic, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006.
Seulean V., Protectie si asigurări sociale, Editura Mirton, Timisoara, 2003.
Tănăsescu, P.,Ionescu, L, Asigurările sociale de sănătate din România, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006
Tănăsescu, P, Dobrin M., Teoria și practica asigurărilor, Editura Economică, București, 2002
www.biblioteca.ase.ro
www.ubbcluj.ro
www.insp.gov.ro
www.cnas.ro
www.journal.managementinhealth.com
www.pharma-business.ro
www.iccv.ro
www.coeziune.ase.ro
www.ec.europa.eu
www.worldbestonlinepharmacy.com
www.incomemagazine.ro
www.jurnalul.ro
www.static.anaf.ro
www.mmuncii.ro
www. medicaacademica.ro
www.medlive.hotnews.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sisteme Comparate de Asigurari de Sanatate (ID: 146629)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.