Sistematizarea Lexicului Limbii Romane Contemporane

Economie

Sistematizarea Lexicului Limbii Romane Contemporane

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

ORGANIZAREA INTERNĂ ( semantică și formală) și SISTEMATIZAREA LEXICULUI LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE

CAPITOLUL II. ANTONIMIA

2.1. ANTONIMIA- DEFINIȚII

2.2. CRITERII DE CLASIFICARE A ANTONIMELOR

2.3. SFERA DE RĂSPÂNDIRE A ANTONIMELOR

2.4. ANALIZA CONTEXTUALĂ A ANTONIMIEI

2.5. ANALIZA STILISTICĂ A ANTONIMIEI

CAPITOLUL III. PARONIMIA

3.1. PARONIMIA- DEFINIȚII

3.2. CRITERII DE CLASIFICARE A PARONIMELOR

3.3. CLASIFICAREA CUPLURILOR PARONIMICE

3.4. ATRACȚIA PARONIMICĂ ( Raportul dintre atracția paronimică și etimologia populară

CAPITOLUL IV. ANTONIMIA SI PARONIMIA

4.1. RELAȚIA ANTONIMIEI CU PARONIMIA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

I. Organizarea internă( semantica și formală) și sistematizarea lexicului limbii române contemporane

Termenul de vocabular provine din lat. vocabula ( cuvânt) , iar cel de lexic din gr. lexis , (cuvânt) ambii pătrunzând în limba română prin intermediul limbii franceze. Deși sunt , dupa cum se vede , sinonimi , unii specialiști conferă înțelesuri diferite acestor termini , considerând că vocabularul inseamnă numai un domeniu ( vocabularul sportive , vocabularul elevilor și studenților) din structura lexicului.

Pornind de la funcția de comunicare pe care o îndeplinește limba , prin vocabularul limbii române contemporane se înțelege totalitatea cuvintelor din limba noastră la nivelul posibilităților ei abstracte , la nivelul diasistemului. În realitate , potrivit utilizării effective a cuvintelor de către vorbitori , numărul cuvintelor este cu mult mai redus , variind in funcție de necesitățiile reale de comunicare , de importanța lor pentru limbă , de vechime , de factorul geograpfic , de instrucția și poziția socială a subiectelor vorbitoare si de sectoarele în care activează , putându+se astfel vorbi de diverse diviziuni ale vocabularului.

Principalele clasificări rezultate din ierarhizarea prin uz sunt :

Vocabularul de bază ( fundamental ) – masa vocabularului ;

Vocabularul activ – vocabularul pasiv ;

Vocabularul literar – vocabularul neliterar ;

Vocabularul standard , de uz general ( comun , mediu ) – vocabularul limitat ( arhaic / neologic , popular / regional ) , comun- sectorial ( de specialitate și de grup special ) .

Organizarea internă a vocabularului conține criterii lingvistice , ce vizează atât conținutul semantic , precum și forma unităților lingvistice , astfel trebuie accentuat faptul că cele două laturi nu reprezintă elemente isolate , ci sunt structuri articulate dintr-un număr finit de componente distinctive ce se repetă în diferite combinații , în mai multe unități lexicale .

Factorii de organizare a lexicului sunt următorii :

Frecvența cuvintelor – aceasta indică poziția unor unități într-un tot , adică de câte ori apar ele într-un corpus de texte , introducându-se astfel o ordine de interpretare a utilizării unităților , prin ceea ce se numește statistică matematică ) ;

Factorul stilistico-funcțional care delimitează trei submulțimi :

Vocabularul comun ;

Vocabularul standard ;

Vocabularul specific științelor și tehnicii ;

Factorul psihologic este important pentru înțelegerea lexicului colectiv și individual în cele două diviziuni ale acestora : vocabularul activ și vocabularul pasiv .

Factorul semantic are în vedere valoare denotativă a cuvintelor , gruparea lor pe câmpuri semntice , clasificarea conceptualistă și reyultatele nesatisfăcătoare ale analizei componențiale , bazată pe identificarea semelor și sememelor .

Factorul etimologic nu se referă la originea și evoluția cuvintelor în cursul istoriei limbii , ci analizează geneza derivatelor și compuselor , invocând capacitatea vorbitorilor de a stabili legături pe baza sentimentului etimologic , fie după rădăcină , fie după prefixe , fie după sufixe .

Sistematizarea semantică a vocabularului rezultă din decuparea unităților de sens și din distribuirea lor pe unități formale. Sensul uni cuvânt nu este exterior limbii , ci este rezultat al actului cognitiv denotativ , iar combinarea sensului cu un complex sonor nu este motivată prin natura celor două laturi , ea fiind arbritară , însă obligatorie prin convenție sociala .

Semantica lexicală reprezintă o disciplină subordonată lexicologiei , ce are drept obiect de studiu sensul cuvântului . Sensul este analizat , în funcție de complexitatea analizei , obiectul denumit , reprezentarea mentală , relația dintre cuvânt și noțiune , suma distribuțiilor lexico-sintactice .

Observând raporturile ce se stabilesc între forma cuvântului și conținutul sau sensul lui , se remarcă următoarele fenomene lingvistice diferite : polisemia , ononimia , sinonimia , antonimia , paronimia . În general , aceste fenomene când sunt prezentate , se are în vedre numai aspectul lexical , dar relațiil dintre formă și conținut sunt cu mai largi și pot privi și celelalte unități funcționale ale limbii : foneme , morfeme , forme gramaticale , enunțuri , pentru care se întrebuințează termenii de sinonime sau omonime fonologice , morfematice , paradigmatice , sintactice sau derivate .

II. ANTONIMIA

2.1. Antonimia – Definiții

Antonime ( gr. anti – „contra” , onoma – „nume” ) se numesc perechile de cuvinte apartinînd aceleiași părți de vorbire care au sensuri diametral opuse . Plasate în același câmp semantic, având, așadar, un număr oarecare de trăsături de sens comune, componentele unei perechi (sau unei clase paradigmatice) formate din antonime se opun prin câte un așa-numit sem incompatibil, condiție minimală și obligatorie a opoziției antonimice. Trăsăturile caracteristice ale acestei clase semantice sunt (antonimele “se cheamă” unul pe celălalt în mintea vorbitorilor, formând perechi fixe, considerabile puncte de referință) și simetria la nivelul sistemului limbii.

Definiția general acceptată a anotnimiei este următoarea : antonimia este un tip de relație semantică reprezentat de opoziția de sens dintre două cuvinte cu referenți nu numai diferiți , ci și contrari sau contradictorii .

Antonimia reprezintă fenomenul lingvistic ce stabilește relații între cuvinte pe baza opoziței de sensuri , deci , între referenți contrari . În planul gândirii , antonimelor le corespund un anumit tip de relații logice care se stabilesc între noțiunile contrare sau noțiunile incompatibile . Aceste relații constau în faptul că afirmarea uneia dintre noțiuni presupune negarea opțiunii opuse : dacă o pasăre nu este neagră , nu înseamnă că este în mod obligatoriu albă , aceasta putând fi gri , galbenă sau orice altă culoare .

Dar în cazul antonimiei nu există o identitate perfectă cu categoriile logice reflectate. Natura semantică a opoziției antonimice este mai extinsă ca sfera contrarietății logice . În afara antonimelor care exprimă raporturi de contrarietate ( cf. frumos – urât , mare – mic ) , există în ssfera antonomiei lexicale și alte tipuri de cuvinte cu sens opus . De exemplu , antonimele a veni – a pleca , a ieși – a intra , arată un alt raport decât perechile din exemplele anterioare .

Deși au un corelat logic în noțiunile contrarii și incompatibile , o bază ontologică în existența unor obiecte și fenomene ce se opun prin însușirile lor fundamentale , antonimele nu pot fi definite numai în baza unor criterii extralingvistice .

Criteriul logic este insuficient pentru o definiție atotcuprinzătoare a antonimelor , deoarece raportarea în exclusivitate la criteriile logice nu ar explica , de plidă , antonime ca alb – negru sau viață și moarte . Aceste antonime nu corespund unei stricte opoziții noționale între polii sau punctele extreme ale liniei ce reprezintă culoarea sau viata . Din punct de vedre logic și ontologic , morții , ca moment final al existenței , ar trebui să se opună mai curînd conceptul de naștere , semnificînd începutul existenței. Dar aceste puncte de vedere nu împiedică cuvintele moarte și viață să ilustreze una dintre antitezele cele mai solide din limbă :

,, La masa verde , față-n față , cer unii moarte , alții viață ’’ ( Maria Banuș )

Următoarele definiții sunt edificatoare pentru a ilustra diversitatea punctelor de vedere in ceea ce privește definirea și clasificarea antonimelor :

Antonimie : Relație lingvistică și logică între sensuri contrare sau contradictorii ; este o relație de incompatibilitate sau de excludere reciprocă . Relația diametral opusă a sensurilor poate antrena poli opuși : lung / scurt , greu / ușor , cald / rece , abstract / concret , bolnav / sănătos , curajos / fricos ș.a. ( unde e pozitiv polul care definește proprietatea respectivă ) . Polaritatea se poate bay ape antiteza realității ( antonime ontologice ) : zi / noapte , diurn / nocturn , masculine / feminine , urban / rural .

ANTONIM , antonime , s.n. Cuvânt care , considerat îm raport cu altul , are sens contrar , Din fr . antonyme .

2.2. Criterii de clasificare a antonimelor

În ceea ce privește clasificarea antonimelor , există mai multe puncte de vedere .

1. Un prim criteriu urmărește structura morfologică a termenilor opuși , unde se disting :

antonime cu radicali diferiți , precum : întuneric – lumină , trecut – viitor , zi – noapte ;

antonime cu același radical , precum : fericire – nefericire , moral – imoral , a importa , a exporta ;

În cadrul antonimelor cu același radical se disting două subtipuri :

a) antonime cu același radical la care opoziția dintre sensuri este delimitată cu ajutorul unor prefixe antonimice :

ante- / post : antebelic – postbelic ;

con- / in- : a confirma – a infirma ;

dis- / con- : concordie – discordie ;

b) antonime cu același radical la care opoziția dintre sensuri este exprimată numai cu ajutorul unui prefix cu sens negativ :

ne- : necinstit – cinstit ;

in- : inadaptabil – adaptabil ;

i- : imatur – matur ;

2. Un alt criteriu este cel lexico-gramatical , în funcție de care antonimele pot fi :

adjective : mare – mic , sărac – bogat ;

substantive : curaj – frică , dragoste – dușmănie ;

adverbe : aici – acolo , sus – jos ;

verbe : a deschide – a închide ;

3. Criteriul tematic urmărește sfera vieții și activității umane sau domeniul din natură cărora le aparțin diferite antonime : cuvinte antonimice care denumesc fenomene ale naturii ( vară-iarnă , a se întuneca – a se însenina ) , dar și antonime care denumesc trăsături de caracter ( principal – neprincipal, bunătate – răutate ) .

4. Vorbind despre criteriul semantic , R. Sârbu propune distincția următoare între antonime :

antonime graduale – cele ce reprezintă diferite grade de manifestare ale uneia și aceleiași însușiri ( cald – rece, ieftin – scump , aproape – departe ) ;

opoziții negraduale ( mort – viu , moral – imoral ) ;

opoziții direcționale ( vectoriale ) – ce vizează acțiuni , însușiri , orientate în direcții diametral opuse și care au referenți diferiți ;

opoziții de tip coversiv – în care este vizat unul și același referent din punctele de vedere ale unor participanți la o acțiune , situați pe poziții diametral opuse .

Astfel , după tipul de opoziții stabilite, ele pot fi polare/complementare ( masculin – feminin , mort – viu ) , scalare / graduale ( cald – răcoare – frig , început – mijloc – sfârșit ) , contrare ( nord – sud , seral – matinal , orizontal – vertical ) , reciproce ( a cumpăra – a vinde , a da – a lua ) etc.

Relațiile logice care caracterizează antonimia ar fi, în consecință: a) de contradicție ( când cei doi termeni ai opoziției se exclud reciproc : tertium non datur ) , b) de contrarietate ( când un membru al opoziției implică negația celuilalt, dar nu și invers: et tertium datur) și c) de reciprocitate ( când un membru al opoziției îl implică pe celălalt și invers). Din punctul de vedere al axelor semantice pe care sunt plasați termenii antonimici , aceștia presupun opoziții calitative , cantitative , apreciative , spațiale , temporale .

După relația cu contextual , antonimele sunt liproce ( a cumpăra – a vinde , a da – a lua ) etc.

Relațiile logice care caracterizează antonimia ar fi, în consecință: a) de contradicție ( când cei doi termeni ai opoziției se exclud reciproc : tertium non datur ) , b) de contrarietate ( când un membru al opoziției implică negația celuilalt, dar nu și invers: et tertium datur) și c) de reciprocitate ( când un membru al opoziției îl implică pe celălalt și invers). Din punctul de vedere al axelor semantice pe care sunt plasați termenii antonimici , aceștia presupun opoziții calitative , cantitative , apreciative , spațiale , temporale .

După relația cu contextual , antonimele sunt libere sau limitate contextual. Aflate , de regulă , în relație graduală , ele sunt simetrice sau asimetrice , raportabile sau nu la un al treilea termen, intermediar , aflat la egală distanță.

Din punctul de vedere al construcției, se individualizează antonime primare sau heterolexe, alcătuite din termeni cu radicali diferiți (absolut – relativ , activ – pasiv , cauză – efect etc.) și antonime analizabile sau homolexe , alcătuite din termeni derivați sau compuși de la aceeași bază cu ajutorul afixelor sau afixoidelor opuse ca sens (

antemeridian – postmeridian , bibliofil – bibliofob , omogen – eterogen ).

Din punct de vedere etimologic, antonimele heterolexe au origini diferite, în timp ce antonimele homolexe au aceeași bază lexicală , deci se reduc la un etimon primar unic. Prin raportare la criteriile logice , se disting antonime logice/obiective ( corespunzătoare realității extralingvistice ) și antonime subiective (care nu corespund, de cele mai multe ori, unei gândiri obiective).

Din punct de vedere stilistic , antonimele sunt denotative sau conotative ( figurate ) , lipsite sau , dimpotrivă , încărcate de expresivitate ( expresia: La plăcinte înainte , la război înapoi) , poetice sau intrate în uzul comun (zile negre , e bun rău , începutul sfârșitului etc.).

Alți autori clasifică antonimele după modelul sinonimelor în : antonime absolute și antonime parțiale .

Antonimia absolută este atunci când termenii sunt în raport de excluziune , ex. : dacă cineva nu este viu , atunci nu poate fi decât mort ( viu – mort = antonime ) .

Antonimia parțială are loc atunci când în opoziție nu intră de cât o parte a semnificției cuvântului . Antonimia nu se bazează pe opoziția fundamentală formă – conținut , ci numai pe relații de opoziție din cadrul conținutului ( sens contrar ) , forma acestora putând fi total ori parțial diferită : viu – mort , vinovat – nevinovat .

Relația formă – conținut este secundară în cazul antonimiei , totuși , tinând cont de acest criteriu , se constată mai multe modalități de formare a antonimelor :

cuvinte opuse semantic , dar fără nicio legătură în privința complexului sonor , primare sau derivate , vechi și frecvente în limba română , precum : mare – mic, azi – mâine ;

antonime formate cu prefixe cu sens antonimic de la același cuvânt primar : cinste – necinste , cult – incult ;

antonime formate cu același prefix de la cuvinte cu sens opus : a înbuna – a înrăi , a înveseli – a întrista ;

antonime nelegate formal , termenul al doilea fiind exprimat printr-o perifrază : sărbătoare – zi de lucru , a uita – a își aduce aminte ;

antonime la a cărei formă verbală activă îi este opusă forma sa pasivă : a înfrânge – a fi înfrânt ;

Pornind de la aceste modalități se disting următoarele clase de antonime :

lexicale , cu radical diferit ( frumos – urât ) sau cu același radical ( drept – nedrept ) ;

afixale : – prefixale ( a îmbrăca – a dezbrăca ) ;

– sufixale ( băiețel – băiețandru ) ;

c) frazeologice ( om de ispravă – om de nimic ) ;

d) lexico-frazeologice ( a uita – a își aduce aminte ) .

În afara tipurilor de antonime ilustrate mai devreme , se pot stabili mai multe clase de antonime în funcție de procedeele care le-au determinat :

antonime primare , adică moștenite ori împrumutate , situație în care ambele cuvinte corelative pot fi moștenite , unul moștenit și corelativul său împrumutat sau ambele împrumutate. Majoritatea lor fac parte din categoria celor mai vechi și mai stabile serii în lexicul românesc : rău – bun , trist – vesel, a stinge – a aprinde

antonime motivate structural prin sufixe , dar provenite din altă serie antonimică de cuvinte nemotivate : bătrânețe – tinerețe , frumusețe – urâțenie ( din seriile : batrân – tânăr , frumos – urât ) .

antonime motivate structural prin prefixe negative ( derivate ori împrumutate ) : ( normal – anormal , complet – incomplet ) . La această categorie de antonime se disting mai multe situații :

antonimul s-a îndepărtat ca sens de cuvântul de bază , iar vorbitorii aproape că nu-l mai percep ca derivat : om – neom , bun – nebun , caz în fiecare dintre cele două cuvinte au intrat în corelație antonimică alături de alte cuvinte : bun – rău

ambele cuvinte sunt derivate dintr-o bază care nu există independent de lexic : încălța – descălța .

baza de la care derivă cele două cuvinte aparține unei alte clase : despacheta –împacheta .

unul dintre cele două cuvinte ale seriei este format cu prefix de la un cuvânt de bază opus celuilalt : încălzi – răci , îngrășa – slăbi .

2.3. Sfera de răspândire a antonimelor

Repartizarea antonimelor pe diverse zone și sfere ale vocabularului ese inegală , cu toate că limba dispune de un număr apreciabil de antonime . Contractarea raporturilor antonimice este vizibilă mai ales la cuvintele care exprimă calități și însușiri , diverse aprecierii , relații cantitative și calitative , anumite categorii estetice , morale și filozofice. Deplasarea lor din sfera noțiunilor abstracte spre lumea obiectelor concrete și a noțiunilor singulare duce la scăderea frecvenței acestora. Este important de menționat faptul că nu au antonime substantivele concrete , de pildă : casă , cafea , creion, copac , la fel și numele proprii : București , Ion , Iași , Andrei etc.

În ceea ce privește distribuirea antonimelor pe părți de vorbire , aceasta se realizează neuniform . Pe primul loc se situează adjectivele . În cadrul acestei părți de vorbire întâlnim foarte multe perechi antonimice ( substantive , verbe , adverbe ) . De plidă : acru – dulce ( acreală – dulceață , a acri – a îndulci ) , sărac – bogat ( sărăcie – bogăție , a sărăci – a ( se ) îmbogăți ) .

Pe de altă parte , adjectivele cuprind multe serii antonimice , care derivă din alte părți de vorbire : crescător – descrescător ( a crește – a descrește ) . Deși adjectivele reprezintă clasa morfologică la care antonimia este des întâlnită , asta nu înseamnă că toate adjevtivele au antonime : pulmonar , sticlos , despotic . Cele mai dispuse a contracta relații de antonimie sunt cuvintele care exprimă :

calități , valori , însușiri : deștept – prost ;

opoziții spațiale : aici – acolo ;

opoziții temporale : noapte – zi ;

raporturi cronologice : înainte – după ;

Antonimia reprezintă o axă importantă de structurare a cuvintelor în cadrul substantivelor. Substantivele antonimice reprezintă o mare diversitate tematică și formală , însă , în comparație cu adjectivele , ponderea antonimelor primare la substantive ( adică cele cu rădăcini diferite ) este mai mică . Printre acestea putem nota : iad- rai , haos – ordine , amurg – zori , frică – curaj , etc.

Pe al treilea loc , din punct de vedere al frecvenței se află verbele . Și în cazul acestei părți de vorbire , numărul antonimelor primare , este mai mic în comparație cu anotnimele prefixale : a afirma – a nega , a aduna – a risipi , a certa – a ierta , a pleca – a veni etc.

În cadrul adverbelor există trei tipuri principale de antonime :

adverbe de provenineță adjectivală care exprimă determinări calitative sau cantitative opuse : lent – rapid , iute – încet , corect – greșit ;

adverbe derivate din substantive prin izolarea gramaticală a unor forme : iarna – vara , ziua – noaptea , seara – dimineața ;

adverbe deictice ( pronominale ) legate , de regulă , de exprimarea unor opoziții spațiale sau temporale : acolo – aici , acum – atunci , încotro – dincotro.

Antonimia , la alte părți de vorbire , este mai rar întâlnită . De exemplu , la pronume , deși se observă o folosire frecventă în contexte contrastante a perechilor : eu – tu , noi – voi , acela – acesta , al meu – al tău , aceste opoziții sunt de natură gramaticală , nu lexicală . Totuși , există câteva pronume în care se stabilește o opoziție semantică ce poate fi supusă raportului de antonimie . Aici se încadrează perechile formate din pronumele nehotărâte sau negative : unul – toți , totul – nimic , toți – nimeni . De exemplu : „ Totul sau nimic ”.

Numerale , datorită specificului sensului lor , nu manifestă , predispoziție pentru antonimie . Doar numeralul ordinal primul , ce se află într-un stadiu avansat de adjectivare , intră în raporturi de opoziție cu adjectivul ultimul : ” Nu e destulă mizerie în care am trăit – cel puțin o mizerie fără dorințe ! Și prima mea dorință și poate ultima – nerealizabilă .” ( Mihai Eminescu )

Între antonimele apartinând diverselor părți de vorbire există o strânsă corelație , atât din punct de vedere semantic , cât și sub aspect formal . Respectiva legătură semantică constă în faptul că antonimele pot fi aranjate în șiruri , în funcție de natura concretă a opoziției exprimate . De pildă , contrarietatea dintre conceptele aproape și departe poate fi regăsită în următoarele șiruri antonimice :

adverbe : aproape – departe ;

verbe : a ( se ) apropia – a ( se ) depărta ;

adjective : apropiat – îndepărtat ;

substantive : apropriere – depărtare ;

2.4. Analiza contextuală a antonimiei

Analiza contextuală a antonimiei nu aduce date noi, această categorie semasiologică fiind constituită strict paradigmatic . Opoziția antonimică nu se creează de fiecare dată în actul vorbirii , ci ea este reprodusă de vorbitori ca fiind ceva existent si fixat în limbă , ea având caracter general pentru vorbitori.

Contextul , criteriu de dezambiguizare semantică, stă, implicit, la baza organizării clasei deantonime. De exemplu , înalt se poate repartiza în mai multe paradigme antonimice, în funcție de sensul pe care îl realizează și care este determinat contextual :

înalt – scund , mic ( în contexte ca persoană , casă , gard ) ;

înalt – jos , grav ( în contexte ca sunet , voce , ton ) ;

înalt – scăzut ( în contexte ca temperatură , nivelul apei , nivel științific ) ;

Sunt destul de frecvente situațiile în care doi termeni sunt anotnimi pentru mai multe sensuri ale lor , uneori pentru toate .

tare – moale ( despre aluat , lemn , material ) ;

tare – slab ( despre vin , tigară , miros ) ;

tare – slab , ineficace ( despre medicamente , soluții ) ;

tare – slab , nerezistent ( despre om , character ) ;

tare – slab , moale ( despre elastic , arc , lamă ) ;

tare – slab , ușor ( despre ploaie , sunet , voce ) ;

tare – slab , stins , pal ( despre lumină , culoare ) ;

În acest exemplu se remarcă un fel de paralelism semantic al celor doi termeni , chiar daca ei nu sunt antonimi pentru sensurile lor principale ( SLAB are , pentru sensul propriu , antonim pe GRAS ) . Paralelismul semantic duce la utilizarea frecventă a celor doi termeni în opoziție imediată , ceea ce conferă un caracter stabil relației , făcând-o sa fie relativ independentă față de context .

Cercetările au semnnalat faptul că antonimele au o distribuție numai parțial identică și că , într-un asemenea studiu , nu interesează în mod particular contextele comune , deoarece ele nu demonstrează contrarietatea semantică . Din păcate însă , nici contextele necomune nu furnizează date în măsura să dea seama de deosebirile dintre antonime . De pildă , în paradigma antonimică delimitată mai sus în ÎNALT – JOS , GRAV , termenii sunt compatibili , în principiu , cu contexte din clasa substantivelor denumind sunete . Putem spune deci sunet ÎNALT / JOS , GRAV , voce ÎNALTĂ / JOASĂ , GRAVĂ , tonalitate ÎNALTĂ / JOASĂ , GRAVĂ . Alături de substantivul frecvență folosim antonimele ÎNALT , JOS dar nu GRAV . Prin urmare , perechea antonimică ÎNALT – GRAV nu este selectată de orice context și aceasta ține de compatibilitățile contextuale concrete ale termenilor . De asemenea , CĂLDUROS – FRIGUROS apar în contexte ca vreme , anotimp , cameră , clădire , dar nu și în contexte ca îmbrăcăminte , plapumă , care îl admit pe CĂLDUROS , dar îl exculd pe FRIGUROS : nu spunem niciodata : un palton FRIGUROS.

Desi relația antonimică este preexistentă actului vorbirii , ceea ce îi asigură o anumită

independență în raport cu contextual , totusi independența contextuală este îngrădită de preferințele concrete de combinare ale unui termen sau chiar de anturajul lexical specific unui termen , care nu permite înlocuirea acestuia prin antonimul său. R. Sîrbu citeză situații ca IUBIRE ( sfântă , maternă , gingasă , duioasă , frățească ) , față de URĂ ( înversunată , sălbatică , neîmpăcată ).

2.5. Analiza stilistică a antonimiei

Analiza stilistică evidențiază că opoziția antonimică este condiționată de varianta

stilistico-funcțională căreia îi aparțin termenii ; sunt puși în opoziție imediată în context termini caracterizați de obicei prin aceeasi marcă stilistică. De pildă , dacă cerem unui vorbitor să ne indice un antonim pentru MIȘTO , acesta va spune NASOL , și nu URÂ T, preferând cuplarea termenilor marcați stilistic ‘argotic’ , în virtutea aceleași tendințe spre simetrie . Exigența simetriei în relația antonimică impune selecția în cupluri de termini marcați stilistic la fel , ceea ce duce la o utiliyare mai frecventă a anumitor combinații și , în consecință , la o fixare a acestora . Încălcarea deliberată a acestei constrângeri corespunde intenției vorbitorului de a obține anumite efecte stilistice.

Actualizarea relației de antonimie în texte concrete se face în limitele sistemului , existând și cazuri în care vorbitorul creează o relație antonimică prin utilizarea unui context care să suplinească datele sistemului . De exemplu , în La chip frumos , la inimă găunos ( Proverb) , GĂUNOS realizeză un sens metaforic pe care dicționarele nu-l înregistrează . Acesta , în afară de sensurile concrete ca ( despre copaci , nuci , măsele ) ”care este gol, scobit pe dinăuntru, fără miez” menționează un al patrulea sens , figurat : ( despre oameni , acțiunile sau manifestările lor ) ” care este lipsit de conținut sau temei’’. Sensul actualizat în exemplul citat se defineste în opoziție cu FRUMOS ca ” urât , rău ” , iar efectul stilistic realizat prin punerea în contrast a celor doi termeni este , incotestabil , mai mare .

Antonimele constituie o importantă sursă a expresivității în limbă , antonimia fiind implicată în mai multe figuri de stil : antiteza , oximoronul , paradoxul , ironia , eufemismul si litota.

Pe pământ avem de toate / și mai bune și mai rele…( Pământul deocamdată , Adrian Păunescu ) – antiteză ( figură de stil care constă în asocierea în enunț a unor idei , imagini sau noțiuni de sens contrar ) .

O undă…tot mai lămurit nedeslușită… ( Năluca , Tudor Arghezi ) – oximoron ( figură în care se alătură două cuvinte contradictorii care par a se exclude logic) .

Și te uram cu-nversunare , / Te blestemam , căci te iubesc . ( Te duci … , Mihai Eminescu ) – paradox ( figură de stil prin care se alătură două idei , două realități care , aparent , se exclude ) .

Căsnicia lui nu merge tocmai bine ( = merge prost ) . – eufemism ( figură prin care se atenuează exprimarea unei idei considerate brutale . Antonimia este implicită ) .

Nu sunt asa de prost să nu înțeleg ( = sunt destept ) . – litota ( figură de stil prin care o idee este exprimată indirect , atenuat , lăsând să se înțeleagă contrariul ; ea constă în exprimarea cu rezerve a unei idei , lăsând să se înțeleagă mai mult decât spune enunțul. Termenul folosit în construcții negative trimite la perechea lui antonimică ) .

Tipătescu : Unde ești , Cațavencule , să te vezi răzbunat ? Unde ești să-mi cer iertare că ți-am preferat pe onestul d. Agamiță , pe admirabilul , pe sublimul , pe neicusorul , pe puicusorul Dandanache ? – ironia ( figură în care constă în a exprima exact contrariul a ceea ce locutorul vrea să spună , de cele mai multe ori o laudă exagerată , care disimulează o apreciere disprețuitoare . Antonimia este implicată , fără a fi determinată ) .

III. PARONIMIA

3.1. Paronimia – Definiții

Paronimele ( provine din fr. paronyme gr. pará ,,lângă”, aproape de” + ónoma ,,nume”) sunt cuvinte neologice care se diferențiază printr-un singur fonem sau mai rar prin două foneme, cu sensuri diferite și ușor confundabile . Ele provoacă erori de exprimare atât în vorbire cât și în scris la o mulțime de vorbitori, de obicei, mai puțin instruiți.

Paronim(e) : Cuvinte foarte asemănătoare ca formă ( gr. para ,, lângă , aproape de “ + onoma ,, nume’’ ) , dar deosebite în ce privește sensul.

Paronimele sunt cvasiomonime , așadar cuvinte foarte asemănătoare sau aproape identice din punct de vedere formal , însă deosebite ( într-o măsură mai mică sau mai mare ) în ceea ce privește sensul sau conținutul lor semantic . În această situație sunt , spre exemplu : adagiu ,, maximă , sentință , aforism ” și adagio ( termen musical ) , albastru și alabastru ( o varietate de ghips ) , atlas ( geografic ) și atlaz ( numele unei țesături ) .

Pornind de la definiție , nu suntem de acord cu punctul de vedere pe care îl susține Silviu Constantinescu , care merge într-acolo încât cosideră paronime și acele cuvinte care se diferențiază prin chiar șapte foneme ( fonemul reprezintă cea mai mică unitate sonoră a limbii , care are funcțiunea de a diferenția cuvintele între ele, precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt. Din fr. phonéme ): combustie – combustibilitate, amplitudin e- amploare etc.

Apariția perechilor paronimice este explicabilă prin procesele succesive de îmbogățire a lexicului românesc , a cărui tendință , motivată de factorii sociali sau economici extrinseci , favorizează asimilarea rapidă a cuvintelor noi și aparține unor asemenea conjuncturi , cuvinte asemănătoare fonetic altor unități lexicale ale căror sensuri sunt fixate deja în conștiința vorbitorilor . Din acest punct de vedere, identificăm paronime cu același etimon primar .

Exemplu :

a asculta = a auzi.

a ausculta = a asculta zgomotele din interiorul corpului cu urechea sau cu stetoscopul (< fr. ausculter, lat. ascultare)

scală = placă gradată de la aparatele de radio (< it. scala).

scară = element de construcție (< lat. scala).

lacună = spațiu gol, lipsă (< fr. lacune, lat. lacuna).

lagună = lac de litoral (< it. lagună, provenit din latină lacuna < lat. lacus).

a învești = a da cuiva o autoritate, o demnitate (< fr. invertir, lat. invertire).

a investi = a face investiții, a plasa un fond (< fr. investir, it. investire).

Paronimele pot avea aceeași origine mai apropriată sau mai îndepartată ; ele pot avea origini complet diferite atât din punctul de vedere al etimologiei lor apropriate , cât și a celei mai îndepărtate , de pildă : atlas și atlaz , complement și compliment , geantă și jantă .

Conceptul de paronimie (provine din fr. paronymie) se realizează atunci când omofonia (provine din fr. homophonie , iar cuvântul care se rostește la fel cu alt cuvânt se numește omofon) a două tranșe sonore se diferențiază printr-un singur sunet. În sens larg paronimia presupune toate șansele sonere identice în ceea ce privește cvasitotalitatea fonemelor diferențiindu-se doar printr-unul singur: tare – dare; bară- pară, etc..

Există situații când paronimele sunt formate din aceleași foneme, numai că diferă prin modul lor de combinare: antonimie (raport între două cuvinte cu sens contrar) și antinomie (contradicție între două principii filosofice); covertă (punte superioară a unei nave) și corvetă ( mică navă de război ușor de manevrat); perfect (desăvârșit) și prefect (șef al administrației unui județ), etc.

O oarecare confuzie paronimică se produce prin tendința de afonizare a consoanei finale; de exemplu: când – cânt etc.

Cele mai frecvente si supărătoare confuzii paronimice produc in limba noastră, sonatele lichide: laterală –l și vibrantă –r, în poziție finală cu deosebire:

familial (care aparține familiei) – familiar (prietenos);

literal (literă cu literă)- literar (care aparține literaturii);

numeral (determinare numerică)- numerar (bani gheață);

original (propriu unui autor)- originar (de origine).

Mulți vorbitori instruiți confundă conjectura cu conjuncture ( provenită din franceză), a apropia cu a apropria, spețe cu speze, sau conjuncția disjunctivă ori cu adverbul sau.

3.2. Criterii de clasificare a antonimelor

1. Un prim citeriu urmărește numărul de fenomene prin care diferă :

Drept paronime sunt considerate și cuplurile de paronime alcătuite din același număr de foneme, dar deosebite printr-o modificare fonetică a cel mult două dintre ele, foneme vocalice sau cu un fonem în plus la unul dintre membrii cuplului:

antinomie = contradicție aparent insolubilă între două teze, două legi sau două principii (<fr. antinomie, lat. antinomia, creat din gr. anti = împotriva = gr. nomos = lege).

antonimie = corelație între două cuvinte cu sens opus (< fr. antonimie)

cauzal = referitor la cauză (< lat. causalis, fr. causal).

cazual = cu caracter întâmplător, accidental(< lat. casualis, fr. casuel).

covertă = puntea superioară a unei nave (< it. covertă).

corvertă = navă de război de mic tonaj (< fr. corvette, it. corvetto).

manej = loc special amenajat pentru dresarea câinilor; arena pe care evoluează animalele dresate (< fr. manege, împrumutat din it. maneggio =mânuire).

menaj = activitatea gospodinei, gospodărie (< fr. menage, din vechia franceză maisuie = familie).

2. Un alt criteriu urmărește valoarea morfologică :

a) Paronime adjectivale:

abil = îndemânatic, iscusit, priceput (<fr. habile, lat. habilis).

agil = care se mișca ușor și repede; suplu, vioi (< fr. agile, lat. agilis).

acromatic = care nu se colorează cu diferiți coloranți (< fr. achromatique).

acroamatic = transmis pe cale orală; secret ( < fr. acroamatique).

actual = prezent, de fată, la ordinea zilei, de actualitate (< fr. actuael).

actuar = scrib, specialist în calcule statistice (< fr. actuaiere, lat. actuaries).

abductor= mușchi care îndepărtează un membru din axul median al corpului sau două organe unul de celălalt (< fr.abducteur, lat. abductor)

aductor= mușchi care apropie un membru de planul de simetrie al corpului său două organe unul de celălalt (< fr.adducteur, lat. adductor).

La nivelul perechilor de paronime, se disting unități la care apare un fonem în plus la unul dintre termeni.

Exemple :

abac = dispozitiv de calculat cu ajutorul unei bile mobile, așezate pe vergele orizontale și paralele, tabel, diagrama (fr. abaque. lat. abacus).

abaca = partea superioară a capitelului unei coloane, care susține arhitrava (< fr. abaque, lat. abacus).

adiție = adăugare, adunare (<fr. addition, lat. additio).

audiție = faptul de a audia muzica (< fr.audition, lat. auditio).

bancrut = falit (< fr., germ.bancrott, it. bancarottiere).

bancrută = situație a unui comerciant falit, vinovat de administrare sau de fraudă; faliment(< fr. banqueroute).

caret = broască țestoasă comestibilă (< fr. caret).

caretă = trăsura închisa cu patru roți (< rus. kareta).

drug = bară de lemn sau de fier (< scr. drug).

drugă = fus ; știulete de porumb (< scr. druga).

duble = metal sau un strat subțire de aur sau de argint (fr. double).

dubleu = doborârea a două animale de vânat cu două lovituri apropiate ale puștii; dublură (< fr. double).

locație = închiriere (< fr. location, lat. locatio).

alocație = suma destinată unui anumit scop; ajutor în bani (< fr. allocation).

lampant = petrol limpede pentru ars în lămpi, produs prin distilare fracțională a țițeiului (< fr.lampant).

rampanat = fiecare dintre cele două laturi oblice ale unui fronton, ale unui cablu (< fr. rampant).

noologic = referitor la disciplină care studiază spiritul (< fr. noologique).

neologic =cu caracter de neologism (fr. neologique).

pasabil = care e acceptabil (<it. passabile).

pasibil = care poate sau trebuie să fie supus la…,(< fr. passible).

reacțional = care ține de reacție, de natura reacției (< fr. reactionel).

reacționar = care aparține sau este specific rațiunii (< fr. reactionaire).

statuar = referitor la statui, ca o statuie, momental (< fr. statuaire).

statutar = care este prevăzut,conform unui statut (< fr. statuaire).

stringent = care se impune în mod imperios, presant (< it. stringente).

astringent = care produce strângerea țesuturilor animale (< fr. astringent, it. astringente, lat. astingeus).

vagant = care umblă din loc în loc, rătăcitor, nestatornic (< germ. vagant, lat. vagans).

vacant = care nu este ocupat de nimeni, fără titular, liber (< fr. vacant, lat. vacans,-ntis).

b) Paronime substantivale :

acnee = punct culminant al unui eveniment, al unei stări morbide (< fr. acme).

acnee = boala manifestată prin apariție de coșuri pe piele (< fr. acne).

adiție = adăugare, adunare (< fr. addition, lat. additio).

audiție = faptul de a asculta muzică, audiere de muzică cu un auditoriu restrâns (< fr. audition, lat. auditio).

aflux = afluență, îngrămădeală, îmbulzeală (< fr. affluz).

eflux = mișcare a unei mase de fluid către exterior (< fr. afflux).

aflabil = binevoitor, cordial (< lat. affabilis, fr. affable).

amabil = prietenos, binevoitor, politicos (< lat. amabilis, fr. aimable).

brostol = carton alb, lucios, de calitate foarte bună din care se fac copertele, carte de vizită (< fr.bristol).

pristol = masa din mijlocul altarului pe care se țin obiectele necesare oficierii liturghiei (< șl. pristolul).

cabla = a instala cabluri de telecomunicatii; a face legătura cu cablul de telecomunicații (< fr. cabler).

cabra = a se ridica în două picioare, stând pe picioarele de dinapoi (despre cai); a se ridica, a urca (< fr. cabrer).

calmar = moluscă asemănătoare cu sepia (< fr. calmar).

calemar = călimară portativă în formă de toc, care se poartă la brâu (< fr. calemar).

contignuu = legat, unit de ceva, care are elemente comune cu altceva, alăturat (< lat. contiguous, fr. contigu).

continuu = care are loc fără întrerupere, care se prelungește fără pauză (< lat. continuus, fr. conținu).

decimal = echilibru al greutățiilor corpurilor cu alte greutăți etalon de zece ori mai mici (< fr. decimale).

deciman = care revine în mod intermitent la zece zile (< fr. decimane).

deconectant = care are acțiune calmantă asupra sistemului nervos central, calmant (< fr. deconnectant).

deconectat = decuplat, relaxat, destines (<fr. deconecta).

epifil = care se dezvolta pe frunze (< fr. epiphyle).

epifit = care trăiește fixată pe altă plantă fără a fi parazit, acesta servindu-i numai că sprijin (< fr. epiphyte).

evalua = a determina, a stabili prețul, valoarea, a calcula, a socoti (< fr. evaluer).

evolua = a trece printr-o serie de transformări, prin diferite feze progresive, spre o treaptă superioară, a se dezvolta, a se transforma (< fr. evoluer).

famat = cu renume, cu reputație, cu faima (< fr. fame, lat. famatus).

fanat = care și-a pierdut prospețimea, trecut, ofilit, veștejit (< fr., vb. fame).

ferulă = baston care constituie simbolul al demnității sarcedotale (< lat. ferula).

ferură = piesă metalică folosită pentru asamblarea elementelor de construcție ale unui avion (< fr. ferrare).

giruete = dispozitiv pentru indicarea direcției și intensității vântului (< fr. gironette).

piruete = învârtire făcută pe loc în vârful unui picior (< fr. pirouette).

rupia = boală de piele manifestată prin cruste purulente care, după ce cad, lasa răni sângerânde (< fr. rupia).

rupie = moneda de diferite valori care a circulat în Turcia; unitate a sistemului monetar în India, Nepal, Pakistan și Sri Lanka (< engl. ripee, hind. rupya).

sandal = numele unei țesături de mătase din care se făceau obiecte de îmbrăcăminte (< tc. sandal).

sandală = încălțăminte ușoară de vară din piele, material plastic, pânză, cu fețe decupate sau acute din bentițe (< fr. sandale)

stamină = organ bărbătesc de reproducere la flori, care conține polen (< lat. stamen, -inis).

stanină = sulfură naturală de staniu, fier și cupru (< fr. stannine).

tretin = animal de trei ani.

tretină = amenda pe care o plătea în evul mediu în Moldova hoțul prins asupra faptei cu a treia parte a valorilor furate (< sl. treti).

zoofit = denumire dată unor animale inferioare a căror formă amintește de aceea a plantelor (< fr. zoophyte).

zoolit = parte folosită sau petrificată a unui animal (< fr. zoolithe).

c) Paronime verbale:

abține = a se stăpâni, a se opri de la ceva, a se lipsi de folosirea unor lucruri (< lat. abținere, fr. s’abtenir).

a obține = a dobândi, a primi, a realiza ceva (< fr. obtenir).

evada = a fugi, a scăpa dintr-o închisoare. Dintr-un lagăr, a fugi, a scăpa (< fr. evader).

avida = a scobi pe dinăuntru, a goli, a decupa, a scoate (< fr. evider).

imposta = a aranja, a organiza bazele, structurile unei lucrări (< it. impostare).

impesta = a molipsi de ciumă sau de alta boală contagioasă, a răspândi un miros urât, a corupe (< it. impestare).

modela = a executa ceva după un anumit model; a da o anumită formă unui material plastic; a fasona; a modifica după voie, a influenta (< fr. modeler).

modera = a face să devină sau a deveni mai puțin intens; a face să devină sau a deveni mai cumpătat, mai stăpânit (< fr. moderar).

percepe = a încasa (un impozit, o taxă); a sesiza cu ajutorul simțurilor și al gândirii, prin reflectare mijlocită, obiectele și fenomenele din realitatea înconjurătoare, a simți (< lat. percipere, fr. percevoir).

pricepe = a înțelege, a pătrunde ceva cu mintea, a se dumiri, a se lămuri; a avea cunoștinte într-o materie, a dovedi iscusință (< lat. percipere).

prefera = a ține mai mult (la ceva sau la cineva), a da întâietate unei situații sau unei persoane în raport cu în raport cu altceva sau altcineva (< fr. prefere).

profera = a spune, a rosti înjurii, amenințări (< fr. proferer).

recuza = a respinge un judecător, un martor, nerecunoscându-și autoritatea, bănuindu-l de părtinire (< fr. recuser).

refuza = a nu primi, a nu accepta, a respinge, a nu da ceva ce nu ți s-a cerut (< fr. refuzer).

tasa = a se îndesa, a-și coborî nivelul, a se afunda sub povara propriei greutăți; a se turti, a îndesa, a compacta (< fr. tasser).

taxa = a fixa, a stabili o taxă, un preț; a supune unei taxe; a considera, a socoti, a califica (fr .taxer).

3. Cel de-al treilea criteriu este cel semantic :

Paronimele sunt de două feluri: lexicale și afixale.

A. Paronimele lexicale pot avea diferența formală:

a) la începutul cuvântului: eluzie – iluzie, janta – geanta, lector – rector, oroare – eroae, vrac – frac, etc.

b) în interiorul cuvântului: cabla – cabră, decapa – decupa, destines – distins, elida – eluda, gira – gera, lacună – lagună, libret – livret, solidar – solitar, test – text, etc.

c) la sfârșitul cuvântului: adagio – adagio, atlas – altaz, mangal – mangan, panel – paner, rid – rit, virtuos – virtuoz, etc.

Diferența formală constă și într-o metateză ( schimbarea ordinii fonemelor): antonimie – antinomie, cauzal – cazual, libret – livret, manej – menaj, releva – rerevela, sașiu – șasiu.

B. Paronimele afixale se realizează cu ajutorul afixelor ( sufixelor și prefixelor) de la același cuvânt existent în limbă.

a) cu sufixe : floral – florar, justitial – justițiar, literal – literar, perolier -petrolifer, poștal – poștaș, temporal – temporar, etc.

b) cu prefixe : emigra – imigra, eminent – iminent, erupe – irupe, insera – însera, investi- învesti, pronume- prenume, proscrie- prescrie, etc.

4. Criteriul frecvenței paronimelor în limba română :

Din punct de vedere al frecvenței în utilizare, paronimele nu cunosc reprezentare amplă ca sinonimele sau antonimele, pentru că unul din cei doi termeni are, în general, o uzanță limitată sau ocazională, datorită informației semantice pe care o transmite și care, în majoritatea cazurilor, este de domeniul științelor.

Astfel perechia capitol – capitul înregistrează o frecvență ridicată în folosirea primului termen, capitol fiecare din diviziunile în care este împărțită în mod obișnuit o carte și o frecvență redusă la termenul următor, deoarece aceasta are caracter stintific sau sensuri pe care vorbitorul cu instrucție medie nu le cunoaște, capitul corpul canonicelor unei catedrale catolice, adunare de călugări sau de alți lerici catolici; loc unde se țin adunări de felul acestora.

În cazul perechii eșarfă – eșarpă, cuvânt cunoscut vorbitorilor și, de aceea, utilizat des este eșarfă fâșie de lână, de mătase, care se înfășoară în jurul gâtului, în timp ce al doilea, eșarpă, specific domeniului militar, apare utilizat numai de către militari (direcție de tragere înclinată față de front și care străbate în diagonală poziția inamică).

În schimb, cuvintele paronime miner și minier, deși adeseori sunt confundate semantic datorită radicalului comun provenit de la cuvântul de bază mină, au o frecvență sporită, apărând atât în stilul colocvial, cât și în cel publicistic, beletristic și științific. În aceeași categorie a paronimelor frecvente în limbajul cotidian se încadrează și numeral – numerar, percepe – pricepe etc.

3.3. Clasificarea cuplurilor paronimice

Structura lexicală, fonematică, etimologică și morfologică a paronimelor, pe de o parte, și posibilitățiile de combinare a acestora în cupluri paronimice, pe de altă parte, constituie două elemente esențiale care fixează statutul real al acestui important compartiment lexical din vocabularul limbii române care este cel al paronimelor. Analiza acestor structuri duce, implicit, la o clasificare a paronimelor, după cum urmează:

Cupluri paronimice raportate la radicalul termenilor componenți

a) Radical identic și sufix diferit:

Accentuabil/accentual. Care poate fi accentuat/referitor la accent, care poartă accentul;

Aventurist/aventuros. Care are caracter de aventura/plin de aventuri, care constituie o aventură, amator de aventuri îndrăznețe.

b) Radical diferit și sufix identic:

Afazie/afrazie. Pierdere totală sau parțială a înțelegerii și a posibilității de a reda cuvintele, ca urmare a unei leziuni cerebrale; disfazie, alalie/dificultate în însușirea corectă gramaticala a cuvintelor din frază.

Alergie/anergie. Mod special de a reacționa al unui organism față de un agent microbian, chimic, sau o acțiune mecanică/lipsa de reacție a organismului fată de agenții nocivi.

Celebral/cerebral. Care este săvârșit cu solemnitate, de însemnătate publică sau privată, sărbătoresc/care aparține creierului, privitor la creier și la funcțiile lui.

c) Radical identic și prefix diferit:

Exoteric/ezoteric. Care poate fi înțeles de cei neinițiați,accesibil, public/care poate fi înțeles numai de cei inițiați, secret, ascuns.

Precesiune/procesiune. Deplasare lentă a axei de rotație a unui corp care se rotește rapid și are numai un punct fix./șir lung de oameni care merg într-o anumită ordine și cu același scop.

Prenume/pronume. Numele care se dă unui om la naștere și care distinge pe fiecare dintre membrii aceleași familii, nume de botez/parte flexibilă de vorbire care ține locul unui substantiv.

d) Radical diferit și prefix identic:

Defibrila/defibrina. A opri fibrilația arterială sau ventriculară și a restabili ritmul cardica normal/ a elimina fibrina din plasmă sau excudatele sanguine.

Descentra/descintra. A face să-și piardă poziția simetrică față de centru, a deplasa astfel încât axa piesei să nu mai coincidă cu axa dată/a îndepărta cofrajele care au servit la construirea unei bolți sau a unui arc.

e) Radical identic, dar gen diferit :

Bulin/bulina.1. Capsulă în care se pune un praf luat ca medicament, cașetă

2. Petic rodund de hârtie dată pe o parte cu gumă arabică, cu care se lipesc plicuri, dosare, mape etc. 3. Desen rotund imprimat pe țesături/parâma pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze.

Camelot/camelota. Vânzător ambulant/ lucru de cârpaci, marfă proastă.

f) Radical identic și gen identic:

Balansier/balansoar (substantive neutre)1. Dispozitiv, piesă care reglează mișcarea unei mașini prin oscilațiile sale, balansor. 2. prăjină folosită de dansatori pe sârmă pentru a-și menține echilibrul.

Bărbioara/bărbișoara. (substantive feminine) diminutiv al lui barbie/plantă erbacee cu flori galbene, care, la maturitate, devin albe.

g) Radical diferit, dar același gen :

Amidol/amidon. (substantive neutre) substanță folosită ca developator în fotografie/ substanță organică ce se găsește în semințele fructelor și tuberculele plantelor și care se folosește în industria alimentară, chimică etc.

Bizon/vizon. (substantive masculine) 1. Animal rumegător sălbatic din familia bovinelor, cu frunte mare, bombată, cu coarne scurte, cu umeri mai ridicați decât crupa, cu o coamă deasă. 2. Pielea sălbatică a acestui animal, piele de vițel tăbăcită, care imită pielea bizonului/mamifer sălbatic carnivor asemănător cu nurca, dar de talie mai mare, cu blană prețioasă, care trăiește în America de Nord, blana acestuia.

h) Radical diferit și gen diferit :

Adjutant/adjuvant (substantiv masculin și substantiv neutru) 1. Ofițer atașat al unui comandant sau al unui șef militar într-o unitate militară, îndeplinind atribuțiile unui secretar, ofițer care face parte dintr-un stat major. 2. (ieșit din uz) grad pentru personalul aviatic, corespunzător plutonierului, persoană având acest grad/ medicament secundar care se asociază cu un alt medicament.

Birău/birou. (substantiv masculin și substantiv neutru) primar rural/1. Masă de scris (cu sertare și compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2. Parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează o persoană sau un serviciu. 3. Grup de persoane alese de o adunare constituantă ca să îi organizeze lucrările și să asigure buna lor desfășurare.

B. Cupluri paronimice reprezentate prin forme derivaționale scurte și lungi

Concesie/concesiune: Îngăduință, cedare fată de cineva, renunțare la ceva în folosul sau interesul altuia/concurență prin care o persoană (fizică sau juridică) dobândește dreptul de a exploata anumite servicii publice sau anumite bunuri ale statului, în schimbul unor beneficii care revin acestuia din urmă, bunurile care formează obiectul acestei concesii.

Obligație/obligațiune. 1. Datorie, angajament, îndatorare. 2. Act prin care cineva se obligă sau este obligat să plătească o sumă sau să (nu) facă un anumit lucru. 3. Datorie morală, motiv de recunoștință/hârtie de valoare purtătoare de dobânda fixă.

Permisie/permisiune. Învoire, acordată în special militarilor, de a părăsi serviciul pe o scurtă durată de timp/învoire, aprobare (cerută de cineva sau acordată cuiva) de a face ceva, îngăduința, încuviințare.

Cupluri paronimice raportate la elementul de compunere

a) Termeni identici cu elemente de compunere diferite:

Cecostomie/cecotomie. Creare chirurgicală a unui anus artificial la nivelul cecului/ deschidere a cecului pe cale chirurgicală.

b) Termeni diferiți cu elemente de compunere identice:

Etiologie/etologie. Ramură a medicinii care studiază cauzele bolilor și factorii care influențează apariția diverselor boli/ramură a știntei care se ocupa cu studierea obiceiurilor și moravurilor popoarelor.

Perichistită/pericistită. Inflamație a cămășii conjunctive care învelește chisturile/ inflamație a țesutului din jurul vezicii.

Cupluri paronimice raportate la poziția fonemului diferențial

a) Termeni care se deosebesc prin schimbarea poziției unui fonem:

Clupa/cupla.1. Compas foriester pentru măsurarea diametrelor arborilor sau buștenilor/dispozitiv demontabil pentru a cupla un sistem tehnic sau două vehicule, piesă cu care se face cuplarea vehicolelor de cale ferată.

Jintița/jitnița. Produs lactat preparat prin încălzirea lentă a zerului provenit de la scurgerea cașului/magazie de grâne, grânar, hambar.

b) Termeni care se deosebesc printr-un fonem inițial:

Eluviu/iluviu. Totalitatea rămășițelor din dezagregarea rocilor/iluviere, inundație.

Emigrare/imigrare. Acțiunea de a emigra și rezultatul ei/stabilirea într-o tară străină.

Erupe/irupe. A ieși afară cu putere, a țâșni, a năvăli/a intra cu violență.

c) Termeni care se deosebesc printr-un fonem antemedian:

Categorie/catigorie. Noțiune fundamentală de maximă generalitate care exprimă proprietățile și relatile esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor realității/ clevetire, calomnie, defăimare.

d) Termeni care se deosebesc printr-un fonem median:

Cinefil/cinofil. Amator de filme, cinemator/amator de câini, care iubește câinii.

Famat/fanat. Cu renume, cu reputație, cu faimă/(despre flori și legume) care și-a pierdut prospețimea, trecut, ofilit, veștejit.

Manghier/manglier. Arbore tropical înalt de peste zece metri, cu fructe roșiatice, mări/copac rășinos care crește în apă sărată a mării, pe lângă țărmuri.

e) Termeni care se deosebesc printr-un fonem postmedian:

Băiaș/băieș. Bărbat care lucrează într-o baie publică/lucrător într-o mână(de aur).

Carelaj/carenaj. Dispunere a elementelor care învelesc o construcție în formă de figuri geometrice, pardoseală, pavaj alcătuit din piese așezate în carouri/înclinarea pe un bord a unei nave în stare de plutire în vederea reparării unei carene.

f) Termeni care se deosebesc printr-un fonem final:

Acil/acin. Radical monovalent al unui acid organic/boabă de strugure.

Antigel/antigen. Soluție care coboară punctul de îngheț al apei de răcire din motoarele cu ardere internă/ substanța de natură proteică, determinând apariția unui anticorp.

Cupluri paronimice raportate la numărul de foneme diferențiale

a) Termeni care se deosebesc prin două foneme:

Alienare/alienație. Acțiunea de a aliena, înstrăinare a unui bun/ termen generic pentru orice boală mintală, nebunie, dementa.

Adulter/adulterin. Care a încălcat fidelitatea conjugală/născut dintr-un adulter.

b) Termeni care se deosebesc prin trei foneme:

Acomodabil/acomodator. Care se poate acomoda ușor, care se poate deprinde ușor/ (despre mușchi) care servește la acomodarea cristalinului.

Activant/activator. Reactiv folosit în flotația minereurilor/substanță care, adăugată altei substanțe, sau unui material, le intensifica activitatea.

c) Termeni care se deosebesc prin patru sau mai multe foneme:

Atonalism/atonalitate. (patru foneme diferență) mod de a crea o compoziție muzicală prin negarea legilor organizării armonice a sunetelor, apărut în primul sfert al sec. XX/lipsa de tonalitate.

Competitiv/competițional. (cinci foneme diferența) susceptibil de a suporta concurența/ cu caracter de competiție, ceea ce se referă la competiție.

Cupluri paronimice raportate la etimologiile termenilor componenți

a) Termeni cu etimologii identice:

Abrazare/abraziune. Prelucrare(manuală sau mecanică) a unei piese cu un abraziv/proces de eroziune a țărmurilor prin văluri marine (abraziune marină) sau lacustre (abraziune lacustră).

Auricul/auricula. Fiecare dintre cele două separări de sus ale inimii/ pavilionul urechii.

b) Termeni cu etimologii diferite:

Alofan/alofon. Argila coloidală care mărește plasticitatea maselor ceramice/ varianta a aceluiași sunet sau fonem.

Atlas/atlaz. 1. prima vertebră cervicală, care se articulează cu occipitalul și cu axisul sau. 2. colecție de hărți geografice, sistematizate după anumite criterii/ țesătură pentru căptușeli și fețe de plapumă, lucioasă pe o singură parte.

Aspecte morfologice ale cuplurilor paronimice

a) Asocierea substantiv cu adjectiv:

Antifonar/antifonic. Carte de ritual ortodox care cuprinde antifoane(versuri sau parafrazări din psalmi)/(despre cântecul unui solist sau al unui cor sau despre două părti dintr-un cor) care se execută alternativ.

Urinal/urinar. Vas de sticlă sau de material plastic prevăzut cu un gât care permite bărbaților bolnavi să urineze fără să se ridice din pat/care aparține organelor de secretare a urinei, privitor la aceste organe, care are funcția de a forma, de a filtra, de a transporta și de a evacua din organism urina.

b) Asocierea adjectiv cu adjectiv:

Ambulant/ambulatoriu. Care se deplasează dintr-un loc în altul, care nu are loc fix/ (despre tratamente medicale) care nu necesită spitalizare.

Dacian/dacic. Care aparține dacianului, privitor la dacian/dac, provenit de la daci.

c) Asociere adjectiv cu adverb:

Brut/bruto.1. care se găsește în stare naturală, încă neprelucrat, care nu a fost încă transformat în produs finit. 2. (despre greutatea mărimilor) care este socotit împreună cu ambalajul, vasul etc. în care se afla, din care nu s-a scăzut daraua./în total.

Numerativ/numeric/numericește. Care servește la numărat/de numere, privitor la numere, exprimat, arătat printr-un număr/în ce privește numărul, din punct de vedere al numărului pe care îl reprezintă.

d) Asocierea infinitiv (forma substantivală) cu substantiv:

Acuzare/acuzație. Acțiunea de a acuza și rezultatul ei/ faptul de a acuza, învinuire, inculpare.

Compilare/compilație. Acțiunea de a compila și rezultatul ei/lucrare, operă care cuprinde idei și fragmente din diverși autori, neprelucrate în mod personal.

e) Asocierea participiu (cu valoare adjectivală) cu adjectiv propriu-zis: Cifrat/cifric. Scris în cifru/exprimat în cifre, numeric.

Cromat/cromatic. Care conține crom, acoperit cu un strat de crom/care se referă la culori sau la colorat.

f) Asocierea verb cu verb:

Desemna/desena. A indica, a numi o persoană considerând-o cea mai potrivită pentru desfășurarea unei activități, pentru ocuparea unei demnități sau a unei funcții/a schița, a contura o problemă, o chestiune, a se profila, a se contura. Freza/friză. A prelucra prin așchiere un metal cu freza/a(-și) încreți, a (-și) ondula părul(cu fierul sau prin alte mijloace), a (se) coafa.

g) Asocierea interjecție cu substantiv:

Balang/balanga. (de obicei repetat) cuvânt care imită sunetul unui clopot (mare)/ talangă.

Jap/japa. Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură dată cu repezicune/nuia elastică și subțire, bătaie dată cu o astfel de nuia.

3.4. ATRACȚIA PARONIMICĂ ( Raportul dintre atracția paronimică și etimologia populară)

Acest fenomen teoretizat sub numele de atracție paronimică de către lingvistul german Ernest Forstemann apare, în general, la neologisme, îndeosebi la cele mai recente, și la cuvintele arhaice sau regionale, așadar la unitățile lexicale din masa vocabularului, a căror frecvența e mai slab reprezentată în vorbire.

În mod practic, orice vorbitor poate face, conștient sau inconștient, o confuzie paronimică, dar aceasta rămâne, în majoritatea cazurilor, limitată, cu circulație restrânsa sau individuală. Puține sunt înlocuite de termeni care să devină norma lingvistică. Dintre cele mai cunoscute abateri care s-au impus ca reguli amintim: anticameră, deși prefixul anti- înseamnă împotriva, fracțiune pentru facțiune (acceptat de DEX și DOOM).

Pentru a demonstra raportul existent între atracția paronimică și etimologia populară (termeni și fenomene confundate) ne vom folosi de exemple din opera comică a lui I.L. Caragiale.

În ceea ce ne privește, considerăm că n-ar trebui să vorbim de atracție paronimică decât în limitele cvasiomonimiei celor doi termeni care intra în relație, unul în calitate de element inductor, celălalt ca element indus (adică influențat).

Spre deosebire de atracția paronimică, etimologia populară are o sferă mult mai largă, implicând toate asociațiile etimologice false, pe care vorbitorii le stabilesc între cuvinte, ca o reacție față de caracterul nemotivat al semnului lingvistic.Exemplificăm, pentru aceasta, cu termeni renumerție și remunerație, primul inexistent în dicționarele românești mai vechi sau mai noi, utilizat, în general, de vorbitori în locul celui de-al doilea: ,,Și la mine, coane Fănică, să trăiți! greu de tot…Ce să zici?”; ,,Famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică”; ,,Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria; dar de! Nouă copii și optzeci de lei pe lună; famelie mare, renumerație mică, după buget”.

Neologismul renumeratie a intrat în limba română prin filiera franceză (remuneration) și din latină (remuneratio,-onis) cu sensul de plată, răsplata, onorariu. Marea parte a vorbitorilor nu cunosc etimologia cuvântului, însă au informația sensului. Deoarece, mental, vorbitorii asociază informația care se referă la plată, bani cu număr și cu uneori, corabora sub influența lui colabora.

Aceste fenomene sunt foarte rare, de aceea trebuie acceptat ca atracția paronimică înseamnă, de fapt, confuzie paronimică (semantică), fapt motivat de esența relației de paronimie, identificată cu cvasiomonimia.

Cu excepția unor cazuri izolate, în care confuzia se produce între paronime care au aceeași rădăcină, dar diferă prin afixe (de exemplu, familial în loc de familiar, miner în loc de minier, carbonier în loc de carbonifer), celelalte atracții reprezintă numai un aspect al cunoscutei etimologii populare.

Unele confuzii sunt efectul unor rostiri populare sau regionale, probabil din neglijența sau din dorința unor exprimări savante, bombastice: adverse de ploaie, abces de mânie, Bradul de , fumatul se sondează cu tuberculoza, avea eroare de președinte, i se imputaseră brațele, a înlăturat lagunele, etc..

După cum se poate observa, rezultatul comunicării este opus intențiilor și demonstrează ignoranța vorbitorilor, lucru exploatat și ironizat de scriitorii români și tradus prin termenul comic de limbaj: ,,Fată frumoasă, modista și învățată…” ,,Ei geanta latină, domnule…”; ,,nu mă așteptam ca tocmai dumneata să te pronunți cu așa iluzii în contra mea”; ,,Aș, aia a fost cerneala violetă, am conoscut-o după miros”(I.L.Caragiale); ,,În calitate de casieră manipulați bani numeral ?-Bineînteles ca numeral și zilnic”. (I.Băieșu).

În exprimarea personajului feminin Zita din comediile lui Caragiale este confundat semiarhaicul șiș cu franțuzismul șic, ceea ce înseamnă că, în principiu, atracția paronimică se poate exercita asupra oricărui cuvânt care are un corp fonetic însoțit și este, de asemenea, mai puțin cunoscut decât cvasiomonimul care i se substituie în vorbire.

Din paronime, cum a fost inițial (de exemplu, modistă-modestă, giantă-geantă, iluzii-aluzii, violentă-violetă, numeral-numerar), cele două cuvinte devin, astfel, omonime, însă numai în acel aspect al limbajului pe care Ferdinand de Saussure le-a numit parole, respectiv vorbirea individuală.

Nu orice etimologie populară este și o atracție paronimică,deoarece ultimul presupune confundarea integrală a două cuvinte paronimice sau cvasiomonime.

În cazul etimologiei populare, unul din termeni este o creație lexicală care nu se regăsește în dicționare. De aceea, admitem că multitudinea atracțiilor paronimice reprezintă, de fapt, un anumit aspect al etimologiei populare. Astfel spus, raportul dintre cele două fenomene este asemănător cu cel dintre gen și specie, realitate care trebuie avută în vedere în descrierea lor la nivelul realizărilor concrete din limbajul cotidian.

Verbul a număra (sau cu alte cuvinte din familia lexicală a lua număr), asimilează forma fonetică a remunera la a renumera. În comedia ,,O noapte furtunoasă’’, Caragiale aduce în lumină, prin replica jupânului Dumitrache, o altă etimilogie populară, ironizând involtura personajului: ,,Ei dacă nu-i ajunge, despărțirea e aproape; să fi poftit la mine la despărțire cu lăcrămație, că-i împlineam eu cât îi mai lipsea’’.

Dacă în cazul atracției paronimice elementul inductor este întotdeauna un singur cuvânt, care înlocuiește elementul indus (de exemplu, a gira îl substituie pe a gera, boieresc pe bouresc), transformarea lui remunerație în renumerație și a lui reclamație în lăcrămație nu pot fi explicate numai prin influența lui număr și respectiv a lui lacrima.Vom admite, și aceasta situație, că, la generarea acestor etimologii populare, au mai contribuit verbele a număra și a lăcrima, precum și alte cuvinte care să încadreze în aceleași familii lexicale.

În cazul paronimelor alimentări-alimentare, confuzia se produce pentru că termenii au un radical comun, însă primul are singularul alimentare ( derivat al verbului a alimenta), cu sensul de hrănire, alimentație, nutriție, iar cel de-al doilea are singularul alimentară (forma substantivala a adjectivului alimentară), denumind un magazin (cu acest profil). Așadar, afirmația care urmează este incorectă: ,, Am căutat produsul, de care vă vorbesc, în mai multe alimentări ’’ (corect alimentare).

Ca o concluzie la etimologiile populare, considerăm că însăși noțiunea populară în cauză nu este o structură oportună pentru realitatea psiholingvistică pe care o definește : anexa ,,populară'' nu există, pentru că nu se întemeiază pe cuvântul originar, respectiv pe un etimon valabil și identificabil.

CAPITOLUL IV. ANTONIMIA SI PARONIMIA

4.1. RELAȚIA ANTONIMIEI CU PARONIMIA

La nivelul lexicului românesc actual, paronimia este antonimie, una dintre formele relațiilor dintre cuvinte prin care vocabularul devine extensiv, pentru că fiecare dintre termenii unei perechi generează contexte diferite. Pe de o parte, cuvintele paronime transmit, individual, o informație semantică anumită; de pe altă parte, acestea reprezintă unități lexicale independente la nivelul dicționarelor, prin faptul că, în planul expresiei, diferă unele de celelalte.

În funcție de intenția comunicativă a vorbitorului, care este dictată de sensul în care acesta percepe realitatea pe care vrea să o invoce, se poate opta pentru unul sau altul din termenii relației de antonimie: ,,Citesc repede/încet’’; ,,E vesel/melancolic’’; ,,Afară e rece/cald’’.

Din punct de vedere logic, relația de sinonimie, presupune echivalență, totală sau aproximativă, a termenilor, în timp ce antonomia este o relație de adversitate sau de opoziție. În baza acestui raport dintre logic și semantic, anatonimia este aptă să genereze contexte mai numeroase decât sinonimia: a vorbi și a tăcea nu pot apărea succesiv în contextul ,,El…frumos’’ ; adică, dacă enunțul ,,El vorbește frumos’’ este repetat, în sensul logicii sale, enunțul ,,El tace frumos’’ este considerat un context ambiguu, însemnând, eventual, că, trecând, persoana-subiect nu face nici un gest, se comportă normal stării de tăcere, este liniștit.

În schimb, antonimele tăcut și locvace pot apărea, succesiv, în contextul: ,,El este…’’, adică ,,El este tăcut/locvace’’.

În cazul paronimelor, dată fiind diferența semantică a termenilor, vorbitorul este obligat să genereze contexte echivalente numeric cu unitățile intrate în relația de paronimie.

Perechea a eluda – a elucida se definește în mod necesar prin contextele diagnostice: ,,Am elucidat aspectele neclare ale problemei (am clarificat)’’ și ,,Am eludat mereu adevărul destre noi (am ocolit/evitat)’’.

Există antonime autentice care sunt și paronime autentice . În acest sens , exemplele sunt concludente : antonimele emergent / imergent , provenite din fr. emergent / imergent . Primul termen se referă la cele radiații care ies dintr-un mediu după ce l-au străbătut , iar cel de-al doilea termen se referă la o rază de lumină care străbate un mediu oarecare . Antonimia acestor termini , care sunt , de altfel , și paronime autentice , este marcată de faptul că primul termen exprimă acțiunea de a ieși , pe când cel de-al doilea termen exprimă acțiunea de a pătrunde .

Substantivul emersione , cu etimologie multiplă : ( fr. emersion , lat. emersion , it. emersiune ) , înseamnă ieșire a unui corp dintr-un lichid , a unui corp ceresc din conul de umbră al altui corp ceresc , iar antonimul său , imersiune , înseamnă afundare a unui corp într-un lichid , pătrundere a unui corp ceresc în conul de umbră al altui corp ceresc .

În concluzie , paronimia acestor termeni este evidentă.

CONCLUZII

Lucrarea de față Antonimia și paronimia în limba română se prezintă în patru capitole redate și pe subcapitole, în care am încercat să evidențiem importanța antonimelor și a paronimelor în viața de zi cu zi a vorbitorilor de limbă română, originea lor, clasificarea, relația antonimiei cu paronimia.

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis , am abordat în primul capitol problema organizării interne a vocabularului . Aici am realizat o prezentare generală a lexicului limbii române , organizarea acestuia fiind determinată de numeroși factori precum : frecvența cuvintelor , factorul stilistico-funcțional , factorul psihologic , factorul semantic , factorul etimologic .

În cel de-al doilea capitol Antonimia , am abordat : definiția general acceptată a antonimiei , precum și alte definiții ; problema clasificării antonimelor . Un prim criteriu urmărește structura morfologică a termenilor opuși , un alt criteriu este cel lexico-gramatical , criteriul tematic , criteriul semantic. O altă clasificare este aceea după : tipul de opoziții stabilite , după relația cu contextual , din punct de vedere al construcției , din punct de vedere al etimologiei , din punct de vedere stilistic. Alți autori clasifică antonimele după modelul sinonimelor în : antonime absolute și antonime parțiale . O altă parte este sfera de răspândire a antonimelor , unde am discutat despre distribuirea antonimelor pe părți de vorbire . Tot aici am prezentat analiza antonimiei. Primul subcapitol urmărește analiza contextuală , iar cea de-a doua urmărește analiza stilistică . În continuarea analizei stilistice am arătat figurile de stil ce sunt implicate în antonimie : antiteza , oximoronul , paradoxul , ironia , eufemismul și litota.

În cel de-al treilea capitol este prezentată Paronimia . Așadar în primul subcapitolul am prezentat definiția paronimelor și conceptul de paronimie . În cel de-al doilea subcapitol sunt prezentate criteriile de clasificare a paronimelor : un prim criteriu este numărul de foneme prin care diferă , un al doilea citeriu urmărește valoarea morfologică , criteriul semantic , criteriul frecvenței paronimelor. Cel de-al treilea subcapitol se raportează la clasificarea cuplurilor paronimice , iar cel de-al patrulea subcapitol se referă la Raportul dintre atracția paronimică și etimologie populară , pentru a împiedica confuzia în ceea ce privește atracția paronimică.

Ultimul capitol vizează relația antonimiei cu paronimia , unde am dat exemple de antonime ce sunt în același timp și paronime.

La sfârșitul lucrării sunt prezentate concluziile și bibliografia .

BIBLIOGRAFIE

1. Petre Gheorghe Bârlea , Matei Cerkez , Limba Română. Fonetică și vocabular , Ministrul Educației și Cercetării, 2005, p. 35

2. Gheorghe P. Bănică , Marin Z. Mocanu , Limba română contemporană , Editura Paradigme , Pitești , 2005 , Vocabularul , p. 9 , p. 38

3. Vasile Șerban , Ivan Evseev , Vocabularul românesc contemporan , Facla , Timișoara , 1978 , p . 205

4. Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul. Ediție revizuită și adăugită, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1985 (cap. Antonimia, p. 105 – 117, autor Narcisa Forăscu )

5. Angela Bidu – Vrânceanu , Narcisa Forăscu , Limba română contemporană , Lexicul , București , 2005 , p . 120

6. Richard Sârbu , Antonimia lexicală în limba română, , Editura Facla, 1977, p . 69 , p. 144

7. Lucia Wald , Antonimele în sistemul lexical (cu exemple din limba ) , în vol. Sistemele limbii (redactori responsabili: Ion Coteanu și Lucia Wald) , București , Editura Academiei , 1970 , p. 76

8. Angela Bidu – Vrânceanu , Dicționar de științe ale limbii , București , Nemira , 2001 , p. 60

9. Narcisa Forăscu, Antonimia, sursă de expresivitate, în “Limbă și literatură”, vol. I – II, 2004, p. 9 – 16

10 . Lucia Wald , Antonimele în sens lexical , Sistemele limbii , București , 1970 , p. 80

11. Țibrian Constantin , Stuctura vocabularului limbii române- în trecut și în prezent , Editura Universității din , 2006

12. Angela Bidu – Vrânceanu , Dicționar de științe ale limbii , București , Nemira , 2001 , p. 374

13. Theodor Hristea ( coordonator ) , Sinteze de limba română , București , Editura Albatros , 1984 , p. 24

14. Silviu Constantinescu , Dificultăți semantice , Editura Științifică , București , 1994 , p. 10

15. [DEX '98] Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a -II-a , Academia Română , Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” , Editura Univers Enciclopedic , 1998

16. Țibrian Constantin, Structura vocabularului limbii române – în trecut și în prezent, Editura Universității din , 2006

17. Toma Ion , Limba română contemporană, Editura Niculescu, București, 1996, p. 78

18. Nicolae Felecan , Paronimia în limba română , Editura Gutinul, Baia Mare, 1993, p. 107

19. Libia Sfârlea , Limbă și literatură, Editura Academiei, București, 1963, p. 115

20. Silviu Constantinescu , Dificultăți semantice, Editura Științifică, București, 1994, p. 9

21 . Ernest Förstmann , Introducere în lingvistică, Ediția a –II-a , Editura Științifică, Iași, 1919, p. 145

22. [DEX’75] Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975

23. I.L. Caragiale , O scrisoare pierdută , Editura Corint , București, 2003, p. 123

24. Florin Marcu , Noul dicțonar de neologisme , Editura Academiei Române, București, 1997

25. Ștefan Găitănaru , Mic dicționar de regionalisme, Editura Tempora, Pitești, 1996, p. 134

26. I.L. Caragiale , Satiră și umor, Beletristică și critică , Editura Casa Editorială Muntenia, București, 2007, p. 201

27. Saussure de Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Editura ANTET, București, 2011, p. 202.

28. Ion Coteanu , Stilistica funcțională a limbii române, stil, stilistică, limbaj, Editura Academiei Române, București, 1973, p. 231

29. Hristea Theodor, Probleme de etimologie , Editura Științifică , București, 1968, p. 304

30. Silviu Constantinescu , Sinonimie și antonimie paronimică , în Școala Argeșului , 1981 , p. 114