. Sinuciderea, Un Act DE Disperare

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………… 4

Capitolul I : Suicidul-cauză și evoluție…………………………………………. 12

Supoziții etiologice asupra suicidului………………………………….. 16

Factori socioeconomici…………………………………………………….. 16

Factori psihosociologici……………………………………………………. 18

Patternul familial, statutul marital

și fenomenul suicidar……………………………………………………. 19

Influența factorilor meteorologici și cosmici

asupra fenomenului suicidar…………………………………………. 23

Asupra corelației rasă, religie și

fenomenul suicidar……………………………………………………….. 25

Gradul de urbanizare în etiologia

manifestărilor suicidare………………………………………………….. 25

Statutul profesional și fenomenul

suicidar……………………………………………………………………….. 26

Suicidul în funcție de sex………………………………………………….. 29

Prevalența actelor suicidare la pacienții cu

afecțiuni medico-chirurgicale………………………………………….. 30

Suicidul în funcție de gradul de aglomerare

a populației………………………………………………………………….. 31

Ereditatea în manifestările suicidare……………………………………. 32

Caracteristici ale sinuciderii în funcție de vârstă

Suicidul la vârsta copilăriei…………………………………….. 33

Suicidul la adolescență și

în tinerețe…………………………………………………………. 34

Suicidul la maturitate……………………………………………… 38

Suicidul la senectute………………………………………………. 40

Asupra evoluției mijloacelor

de realizare a suicidului………………………………………. 41

Capitolul II – Sinucidere și sinucigași …………………………………………. 43

Tipuri de sinucidere…………………………………………………………. 44

Patologie și sinucidere………………………………………………………. 50

Categorii de suicid……………………………………………………………. 53

Religii și sinucidere………………………………………………………….. 56

Păreri diferite referitoare la sinucidere…………………………………. 60

Capitolul III – Studiul concret asupra cazurilor

de suicid din Brașov……………………………………………. 62

Capitolul IV – Concluzii …………………………………………………………….. 65

Fișe individuale……………………………………………………………………….. 72

Bibliografie……………………………………………………………………………….78

Introducere

Considerat ca singură problemă filosofică serioasă, suicidul constituie cea mai impresionantă enigmă a psihologiei și psihopatologiei ale cărei implicații medicale, sociologice și juridice vizează ansamblul științelor antropologice. Cunoscut în întreaga istorie umana și în toate civilizațiile, suicidul își ilustrează astăzi incidența pe măsura creșterii morbidității psihiatrice, a alienării sociale și a slăbirii legăturilor impersonale.

Cauze sociologice și economice e înscriu astăzi cu pondere variabilă în etiologia plurifactorială a suicidului. Caracterul transcultural și transtemporal al fenomenului suicidar ridică întrebarea asupra unei eventuale rate inductibile a suicidului printre ființele umane, la rândul ei, antrenează o altă întrebare dilemică și anume dacă acest act fatal este prețul civilizației sau prețul vieții ?

În decursul timpului, actul sinuciderii a fost aprobator sau dezaprobator la fel ca și astăzi. Dar această aprobare sau dezaprobare depinde de zona geografică, cultura în care trăiesc oamenii, religia, educația acelor oameni. Astfel, în zona asiatică (Japonia: harakiri), să te sinucizi era considerat un act demn, onorant, venerat și bine privit în comunitatea respectivă, spre deosebire de alte zone (Europa), unde creștinismul era mai puternic iar suicidul condamnat, dar asta nu în totalitate deoarece existau unele curente creștine care totuși îl acceptau (protestanții), dar nu îl aprobau.

Întotdeauna, dar mai ales în istoria modernă, suicidul a fost considerat ca un flagel iar prin înalta sa incidență s-a înscris printre principalele cauze de moarte. Astfel ,dacă în prima jumătate a secolului nostru mortalitatea prin suicid era comparată cu aceea determinată de bolile infecțioase în general și tuberculoză în special, actualmente comparația se face cu incidența deceselor prin maladii neoplazice, coronariene, cerebro-vasculare sau prin accidente rutiere. Astfel, urmărind rangul suicidului în ansamblul cauzelor de mortalitate, îl găsim pe locul patru urmând bolilor cardiovasculare, cancerului și accidentelor rutiere.

Considerat ca act autoagresiv suicidul comportă o definiție etimologică ce semnifică ,,amarul de sine” – latină sui coedere – dar și o definiție operațional psihologică în virtutea căreia suicidul este un act uman de încetare din viață, autoprodusă și cu intenție proprie. Dar această definiție se referă la suicidul rațional care este foarte rar întâlnit, de aceea mai întâlnim și suicidul simptomatic pentru ca în marea majoritate a cazurilor suicidul constituie expresia unor stări psihopatologice.

Psihosociologia acordă suicidului semnificații multiple ca aceea a curmării singurătății, a răzbunării, a neacceptării schimbării radicale a statutului social, a suicidului ca ultimă sau unică soluție a unei situații intolerabile sau a înlăturării dependenței. De asemenea se pare că suicidul poate constitui o sursă de ușurare pentru acei oameni excesiv de preocupați de teama de moarte, prin sentimentul de control asupra morții în sensul că ei pot hotărî când și cum să moară.

Toate aceste explicații ale suicidului sunt supuse analizei și explicațiilor unor doctrine filosofice, în special de sorginte existențialistă, care tind să acrediteze ideea că suicidul ar fi un act de afirmare ,,a propriei voințe”, ,,un act de supremă libertate”, sau de manifestare a libertății individuale.

Psihologii, filosofii și sociologii consideră semnificațiile suicidului ca putând fi înscrise pe o axă morală la ai cărei poli întâlnim suicidul ,,altruist” ce poartă marca sacrificiului de sine, realizat în virtutea unor convingeri morale ferme, a unui ideal înalt sau crez, și suicidul egoist a cărui intensitate și semnificații nu corespund scopurilor grupului social ci se manifestă în detrimentul acestora sau în opoziție cu ele, dar medicii psihiatri consideră că aceste puncte de vedere sunt unilaterale, limitate, de aceea se formulează aserțiunea suicidului ca incident al unei tentative suicidare demonstrative.

Mulți oameni de știință din diferite domenii și-au exprimat punctul de vedere în legătură cu suicidul astfel:

– Camus considera suicidul ca ,,singura problemă filosofică serioasă”;

– Ionescu considera suicidul ca ,,actul autosuprimării existenței desfășurat într-un moment de tensiune afectivă sau de perturbare a conștiinței”;

– Durkheim afirma: ,,sinuciderea e înainte de toate actul de disperare al unui om care nu mai dorește să trăiască, dar, în realitate, deoarece suntem deja atașați de viață în momentul în care o părăsim, sinuciderea e un abandon” și definea sinuciderea ca ,,orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvârșit de victima însăși și despre care aceasta știe ce rezultat va produce”;

– Brunan Halyst spunea: ,, sinuciderea e conștiința faptului că oricând ne putem împotrivi vieții”;

– Otomar Jacob definea: ,,sinuciderile sunt denumite cazurile mortale la care decedatul și victima este aceeași persoană , moartea survenind pe cale nenaturală și la care se poate atribui existența unui moment activ care pledează pentru o eventuală inițiere suicidară”.

O serie de lucrări apărute în literatura de specialitate au tratat

acest subiect și enumerăm:

– “Expresia somatică a depresiunii” – G. Ionescu ;

– “Psihilogia clinică” – G. Ionescu ;

– Omar Jakob “Problema ce se poate acorda statisticilor privind cauzele sinuciderii” ;

– Brunan Haly – “Despre unele acte premergătoare și eventuale cauze reale ale sinuciderii” ;

– Ioan Sintea și Tiberiu Bogdan – “ Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar” ;

– E. Durkheim – “Despre sinucidere” ;

– M.Quindu – “Sinuciderea. Etapele clinice, perspective de prevenire”.

Filosofia acreditează ideea că suicidul este un act de voință, un act prin care omul se simte liber, simte că își poate controla destinul, că nu trebuie să se supună nici unei divinități. De fapt ei nu recunosc existența unui Dumnezeu, spun că El a fost inventat de unii oameni pentru a-i supune pe alții, pentru a-i face să le fie frică, să se teamă. Thomas d’Aquino a susținut vehement un asemenea punct de vedere.

Religia crede despre sinucidere că este un mare păcat, deoarece afirmă că Dumnezeu îți dă viața și tu nu ai dreptul să ți-o iei, că trebuie să te supui poruncilor dumnezeiești, să-ți fie frică de Dumnezeu, de pedeapsa pe care o poți primi dacă nu te supui acestor porunci.

După cum se vede, cele două, filosofia și religia, sunt opuse. Una susține libertatea omului de a-și alege singur destinul, de a face ce dorește cu viața sa chiar să și-o ia, pe când religia nu lasă libertate omului. Aici omul are un destin dat dinainte, el trebuie să se supună lui Dumnezeu, să-l asculte, să nu încerce să-și controleze singur viața pentru că ea ne-a fost dată de Dumnezeu și noi nu avem dreptul să o curmăm.

Sinuciderea reprezintă o problemă actuală și arzătoare a lumii contemporane. Prea mulți reușesc să-și ducă până la capăt actul. Oare această problemă nu ne dă de gândit? Oare motivele care i-au determinat pe sinucigași să-și ia viața nu ar trebui cunoscute, pentru a putea fi evitate, pentru a nu determina și alte persoane să urmeze același drum? De ce se sinucid oamenii? O întrebare mult prea dificilă pentru o lume în care fiecare se ocupă mai mult de sine și mai puțin de alții. Dacă sinuciderea este un act de disperare, atunci ea este în același timp și un strigăt de ajutor, dar acest strigăt nu a fost auzit de nimeni, sau nu s-a dorit a fi auzit.

Viața, care este darul cel mai de preț al omului, ajunge să nu mai reprezinte nici o valoare, oare de ce? De ce se renunță la ea cu atâta ușurință? A-ți lua viața de bună voie mi se pare o “problemă” demnă de a fi studiată și mai ales demnă de a înțelege care sunt cauzele (morale, materiale sau medicale) care te împing la un astfel de gest.

Există diferite mijloace prin care omul își ia viața, există de asemenea mai multe tipuri de sinucidere, există o părere a oamenilor obișnuiți despre acest act, există o părere a bisericii vis-a-vis de sinucidere , există de asemenea cauze care te împing la sinucidere și poate există și mijloace care pot împiedica un act sinucigaș.

Despre toate acestea vom afla în paginile ce vor urma. Acestea mi s-au părut a fi cele mai semnificante și sensibilizante aspecte pe care aș dori să le evidențiez în această lucrare, deoarece ele ne conduc spre o mai bună înțelegere a acestui fenomen.

Capitolul I

Suicidul – cauze și evoluție

a mijloacelor de realizare

Cazurile de sinucidere – cu un termen mai tehnic suicid – formează întotdeauna obiectul unor mari senzații – mai ales în sens ziaristic și totdeauna provoacă o stare emoțională sui generis în cercurile apropiate de suicidar.

Condiții medicale și în “ Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar” ;

– E. Durkheim – “Despre sinucidere” ;

– M.Quindu – “Sinuciderea. Etapele clinice, perspective de prevenire”.

Filosofia acreditează ideea că suicidul este un act de voință, un act prin care omul se simte liber, simte că își poate controla destinul, că nu trebuie să se supună nici unei divinități. De fapt ei nu recunosc existența unui Dumnezeu, spun că El a fost inventat de unii oameni pentru a-i supune pe alții, pentru a-i face să le fie frică, să se teamă. Thomas d’Aquino a susținut vehement un asemenea punct de vedere.

Religia crede despre sinucidere că este un mare păcat, deoarece afirmă că Dumnezeu îți dă viața și tu nu ai dreptul să ți-o iei, că trebuie să te supui poruncilor dumnezeiești, să-ți fie frică de Dumnezeu, de pedeapsa pe care o poți primi dacă nu te supui acestor porunci.

După cum se vede, cele două, filosofia și religia, sunt opuse. Una susține libertatea omului de a-și alege singur destinul, de a face ce dorește cu viața sa chiar să și-o ia, pe când religia nu lasă libertate omului. Aici omul are un destin dat dinainte, el trebuie să se supună lui Dumnezeu, să-l asculte, să nu încerce să-și controleze singur viața pentru că ea ne-a fost dată de Dumnezeu și noi nu avem dreptul să o curmăm.

Sinuciderea reprezintă o problemă actuală și arzătoare a lumii contemporane. Prea mulți reușesc să-și ducă până la capăt actul. Oare această problemă nu ne dă de gândit? Oare motivele care i-au determinat pe sinucigași să-și ia viața nu ar trebui cunoscute, pentru a putea fi evitate, pentru a nu determina și alte persoane să urmeze același drum? De ce se sinucid oamenii? O întrebare mult prea dificilă pentru o lume în care fiecare se ocupă mai mult de sine și mai puțin de alții. Dacă sinuciderea este un act de disperare, atunci ea este în același timp și un strigăt de ajutor, dar acest strigăt nu a fost auzit de nimeni, sau nu s-a dorit a fi auzit.

Viața, care este darul cel mai de preț al omului, ajunge să nu mai reprezinte nici o valoare, oare de ce? De ce se renunță la ea cu atâta ușurință? A-ți lua viața de bună voie mi se pare o “problemă” demnă de a fi studiată și mai ales demnă de a înțelege care sunt cauzele (morale, materiale sau medicale) care te împing la un astfel de gest.

Există diferite mijloace prin care omul își ia viața, există de asemenea mai multe tipuri de sinucidere, există o părere a oamenilor obișnuiți despre acest act, există o părere a bisericii vis-a-vis de sinucidere , există de asemenea cauze care te împing la sinucidere și poate există și mijloace care pot împiedica un act sinucigaș.

Despre toate acestea vom afla în paginile ce vor urma. Acestea mi s-au părut a fi cele mai semnificante și sensibilizante aspecte pe care aș dori să le evidențiez în această lucrare, deoarece ele ne conduc spre o mai bună înțelegere a acestui fenomen.

Capitolul I

Suicidul – cauze și evoluție

a mijloacelor de realizare

Cazurile de sinucidere – cu un termen mai tehnic suicid – formează întotdeauna obiectul unor mari senzații – mai ales în sens ziaristic și totdeauna provoacă o stare emoțională sui generis în cercurile apropiate de suicidar.

Condiții medicale și în primul rând psihiatrice, stări psihice de limită precum și cauze sociologice și economice se înscriu actualmente cu o pondere variabilă în etiologia plurifactorială a suicidului.

Sinuciderea a ajuns în acest moment o problemă de mare importanță mai ales după ce experții Organizației Mondiale a Sănătății au calculat că la fiecare minut și jumătate o persoană sfârșește prin suicid. Dar ceea ce este mai trist și mai îngrijorător e faptul că majoritatea celor care se sinucid sunt tineri, oameni care mai au o viață în față dar care recurg din motive mai mult sau mai puțin întemeiate la un astfel de act. Oare își ia viața cu adevărat doar cel care a dorit să se omoare și că sinuciderea e o omucidere intenționată a propriei persoane? Cum să știi mobilul real al pacientului și cum să știi dacă atunci când a luat această hotărâre el dorea chiar moartea, sau dacă nu a avut alt scop. Sinuciderea e actul de disperare al unui om care nu mai dorește să trăiască. Dar noi suntem deja atașați de viață în momentul în care o părăsim, de aceea putem considera sinuciderea un abandon.

Intenția sinuciderii e un lucru prea intim pentru a putea fi intuit din afară decât prin aproximație. De câte ori nu ne înșelăm asupra motivelor adevărate care ne fac să acționăm. Ne explicăm mereu prin pasiuni generoase ori prin considerații înalte fapte pe care ni le-au inspirat de fapt sentimente mărunte sau rutina oarbă.

Ceea ce e comun tuturor formelor posibile ale “renunțării supreme la viață” e că actul prin care se realizează e săvârșit în cunoștință de cauză că victima în momentul în care acționează știe ce trebuie să rezulte din fapta sa și care a fost motivul. Din punct de vedere științific actele de sinucidere constituie obiectul unor cercetări și investigații oarecum transdisciplinare deoarece de fiecare dată sunt de rezolvat probleme medico-legale, sociologice și psihologice care împreună formează un tot ce nu poate fi ușor supus vreunei analize unilaterale.

Dar oare hotărârea sinucigașului nu se explică de obicei prin temperamentul acestuia, prin caracterul său și prin antecedentele și evenimentele care i-au marcat existența particulară?

Sinuciderea fiind un act nenatural mulți consideră că cel care se sinucide este anormal, bolnav mintal. In realitate însă nu este așa. Dar există totuși și bolnavi mintal care recurg la sinucidere.

Suicidul a cunoscut în timp evoluții atât din punct de vedere al mijloacelor de realizare cât și al cauzelor care determină oamenii să ajungă în asemenea situații. Dacă pe vremea dacilor a te sinucide era considerat un act de eroism astăzi el poate fi considerat un act de lașitate, de fugă din fața rezolvării unor probleme, sau un act săvârșit în nedeplinătatea funcțiilor mentale prin alterarea acestora.

În țara noastă numărul sinuciderilor în perioada de dinainte de 1989 era mai mic față de perioada de după 1989. Înainte de revoluție în satele românești viața era calmă, aproximativ la fel ca cea de la oraș, oamenii, deși aveau multe neajunsuri, își păstrau totuși echilibrul iar sinuciderile erau sporadice. În ceea ce privește orașul, aici sinuciderile aveau o rată mai redusă față de rata sinuciderilor înregistrată astăzi. Spre exemplu, dacă în 1985 pe țară s-au înregistrat 227 de sinucideri, în 1996 numărul sinuciderilor a crescut aproape încă o dată ,înregistrându-se 420. În fiecare an înainte de 1989 numărul sinuciderilor creștea dar într-un procent foarte mic sau rămânea aproximativ egal, dar după 1989 acestea au cunoscut o explozie, mai ales la orașe, iar modurile de a-și lua viața devin tot mai violente. Dintre aceste cazuri mai mult de jumătate sunt reprezentate de bărbați iar restul de femei, copii, adolescenți.

Deci pe țară rata sinuciderilor a cunoscut o creștere care se pare, după statistici, se menține și datorită stilului de viață, a regimului politic, a stresului zilnic, a creșterii populației celor care devin tot mai săraci. Dar orașele și marile aglomerări urbane cunosc o creștere mult mai mare a ratei suicidului față de sate unde aceasta se menține și înainte și după 1989 într-un relativ echilibru. Aici se pare că un rol în menținerea echilibrului îl are și religia .

În ceea ce privește județul Brașov, întâlnim și aici același fenomen ca la nivelul întregii țări. Numărul celor care se sinucid a scăzut între anii 1991 – 1992, apoi până în 1995 s-a înregistrat un val constant, pentru ca apoi să crească din nou în 1996, iar anul 1997 să fie aproximativ egal cu cel anterior în ceea ce privește numărul sinuciderilor.

Înainte de 1989 rata sinuciderilor era constantă cam 65-70 de sinucideri pe an la nivelul întregului județ, cu o incidență mai mare în oraș și cu sinucideri mai puține în satele și comunele aparținătoare județului. Astfel în 1986 se înregistrau 60 de sinucideri, mai puțin cu 1 decât în 1985 și mai mult cu 3 decât anul următor. Deci schimbarea regimului politic în România a determinat și mutații în ceea ce privește rata sinuciderilor, oamenii cedând mai ușor în fața presiunilor la care sunt supuși astăzi, nemaigăsind resursele necesare să depășească greutățile.

Supoziții etiologice asupra sinuciderii

Într-o măsură mai mare decât orice alt fenomen al existenței noastre, tocmai datorită caracterului său dramatic și aparent deliberat, se pune problema cauzelor care l-au favorizat sau eventual determinat.

Studiile actuale avantajează supoziția etiologiei plurifactoriale a suicidului, care include condițiile favorizante și situațiile conjuncturale, personale și ambianțele în care el s-a consumat. De aceea polimorfismul acestor condiții și situații, larga lor dispersie de la aspectele culturalo-economice la cele demografico-meteorologice, de la aspectele psiho-sociologice la cele medicale, impune o anumită sistematizare.

Factori socioeconomici

Factorii socioeconomici au fost frecvent invocați în etiologia suicidului întrucât s-a remarcat creșterea procentului actelor suicidale în perioadele de criză economică, de faliment și șomaj. Suicidul e corelat cu o insecuritate economică, dar aceasta nu permite stabilirea unor corelații între statutul economic și rata suicidului. De fapt nu starea economică precară sporește rata suicidală ci pierderea unui statut economic înalt sporește riscul suicidului. Bogatul și săracul au anumite limite superioare și inferioare de trai. Idealul economic pentru fiecare are anumite limite în interiorul cărora dorințele pot să se miște în libertate. În cadrul unor crize economice (falimente) bogații pot deveni săraci și atunci educația lor morală trebuie refăcută. Tot universul din jurul lor se spulberă, se simt decepționați, demoralizați, nu pot suporta “rușinea sărăciei”, nu se pot adapta la noile condiții – foarte vitrege pentru ei – ale sărăciei, simt că nu pot duce un astfel de trai și atunci urmează inevitabil depresia în urma căreia apare ca soluție “salvatoare” sinuciderea.

Un exemplu elocvent în acest sens îl poate reprezenta omul de afaceri modern care își pune în luptă toate resursele de care dispune organismul său, dar după ce a ajuns în vârf el nu poate suporta căderea și atunci se sinucide. Dar și oamenii săraci se sinucid. Sătui de suferințe lipsuri, umilințe, făcând comparații între situația lor materială și situația celor mai înstăriți și ei pot cădea în stări de depresie care îi poate duce la sinucidere. Un exemplu înfiorător îl reprezintă cazul de sinucidere al numitului Soarec Constantin care a suferit o moarte violentă. Astfel, în data de 20 noiembrie 1995, sesizată de vecini, poliția se deplasează la locuința numitului Soarec Constantin, unde au găsit ușa de la intrare încuiată prin interior, geamuri închise, soba funcționa iar în interior era insuportabil de cald.

Cadavrul a fost găsit în stare avansată de putrefacție și nu existau urme de violență pe cap, corp sau membre. S-a stabilit în urma necropsiei că moartea subiectului a fost una violentă și s-a datorat insuficienței cardo-respiratorii, consecință a unei intoxicații acute cu monoxid de carbon. Acest bătrân în vârstă de 91 de ani suferind de diferite boli biologice (specifice vârstei), avea o situație economică precară, cu o pensie mică, locuia singur deoarece soția îi murise și fapt cutremurător, deși avea copii aceștia l-au părăsit.

Deci bătrânul sărac, părăsit de cei în care își pusese nădejdea, ducându-și cu greu anii și bătrânețea, ajunge în pragul disperării. Vecinii spuneau că în ultimul timp începuse să se “usuce” pe picioare, era deprimat dar nu lăsa să se înțeleagă totuși ceea ce va urma.

Și totuși acest om și-a luat viața deoarece ajunsese la concluzia unei inutilități a propriei sale vieți. (Dosar 102/P/1996)

Factorii psihosociologici

Sentimentul lipsei de importanță, al inutilității și non apartenenței la grup, dar mai ales conștiința nonacceptării sau excluderii din grup, favorizează în mare măsură fenomenul suicidar. Ca argument al acestei supoziții se înscrie și observația că conform căreia un mare număr de sinucideri se întâlnesc printre emigranți, mai ales în perioada de acomodare, de inserare sau în cadrul eforturilor de naturalizare. Dacă dificultățile integrării sociale favorizează suicidul, situațiile care facilitează integrarea, realizează, dimpotrivă, o apropiere a acestuia și mai mult și mai mult, chiar persoanele critice din istoria unui grup social (ilustrate prin situații catastrofice ca incendii, inundații, invazii, războaie) au ca efect întărirea coeziunii membrilor săi, ceea ce în virtutea conștiinței pericolului comun și a comunității de scop și acțiune, determină o scădere a incidenței suicidului.

Pierderea sentimentului de apartenență și comunitate socială, ca și dezinvestirea principiilor de conviețuire comunitară poate constitui o cauză de principală de sinucidere. Să luăm exemplul unei persoane dintr-o țară în curs de dezvoltare care emigrează într-o țară dezvoltată. El în țara lui de origine făcea parte dintr-un grup social care îi satisfăcea nevoile, trebuințele, aspirațiile, se simțea protejat, demn de a fi luat în seamă, avea un set de relații afective care-i confereau – toate la un loc – sentimentul de siguranță, prețuire, respect. Dar după ce a emigrat, grupul nu mai există, el nu se simte protejat, devine nesigur, dezorientat. Aici există alte principii, norme, realități la care el trebuie să se adapteze. Dacă este un om cu o structură psihică puternică, echilibrat, cu putere de adaptare, cu flexibilitate, va trece peste obstacole, va reuși să se adapteze. Dar ce se va întâmpla cu cel care are o structură psihică labilă, care se simte singur, nesigur, dezorientat, care nu se poate adapta la noile condiții? Acesta în mod sigur, dându-și seama că nu va putea face față noi lor realități și mai ales dacă nu găsește sprijin nicăieri, va deveni trist, deprimat, va spune că viața sa nu are rost și dacă are puterea să se întoarcă în țara de origine va fi salvat, dacă nu, într-un act de disperare și depresie se va sinucide considerând că poate aceasta e singura soluție salvatoare pentru el.

“Sinuciderea variază în mod invers proporțional cu gradul de integrare în grupul social căruia individul aparține”, Durkheim. Aceasta permite reținerea unei idei a cărei valoare a fost confirmată mult timp, în virtutea căreia rata suicidului variază în mod invers proporțional cu forța coezivă a sistemului relațional.

Patternul familial, statutul marital și fenomenul suicidar

Cercetările consemnează un consens asupra faptului că rata suicidului e mai mare la cei căsătoriți care nu au copii decât la cei căsătoriți care au copii, la cei care trăiesc singuri este mai mare decât la cei care au o familie. Incidența suicidului sporește la cei aflați în situații care slăbesc responsabilitatea socio-familiară și slăbesc forța moral-voli-țională necesară depășirii unor perioade sau momente existențiale dificile.

Rata suicidului la celibatari este dublă față de rata suicidului din populația generală. Văduvii, văduvele se sinucid de asemenea într-o proporție mai ridicată decât restul populației.

Căsătoriile prea timpurii au o influență agravantă asupra sinuciderii, mai ales în cazul bărbaților. După mulți ani de trăire în comun, persoanele căsătorite de ambele sexe beneficiază de un coeficient de apărare în raport cu celibatarii, coeficient ce variază în funcție de sex. Văduvii se sinucid într-o proporție mai mare decât văduvele, deoarece pacea și calmul moral ce dădeau forță bărbaților căsătoriți slăbesc lăsând loc într-o anumită măsură unei stări de îngrijorare ce îl împiedică să se stabilizeze, iar femeile trebuie doar să-și urmeze instinctele pentru a cunoaște pacea și calmul. Acest lucru este confirmat de statistici, consemnându-se faptul că în rândul persoanelor văduve riscul suicidar este de 3,8 mai mare la bărbați decât la femei.

Divorțații se sinucid de 3-4 ori mai mult decât cei căsătoriți, chiar dacă vârsta lor este tânără. Printre cauze putem enumera schimbarea regimului moral și material, dar divorțul este de multe ori o eliberare. Dacă divorțații au o înclinare spre sinucidere se datorează faptului că o aveau și înainte de divorț exact din cauza vieții comune. Această ultimă propoziție se potrivește și în cazul văduvilor, astfel tendința de sinucidere a fiecărui sex în stare de văduvie e dependentă de tendința de sinucidere a sexului respectiv în stare de căsătorie. Revenind la divorț, numărul acestora crește pe măsură ce se dezvoltă și se generalizează acea stare mediului familial ce predispune la sinucidere.

Spre deosebire de studiile anterioare care nu făceau distincție între persoanele care trăiesc singure – celibatari – și cele rămase singure – văduvi – în privința ratei suicidului, cercetări noi consemnează că acestea urmează o cursă net ascendentă de la cei cu familie la cei celibatari, de aici la văduvi, iar în cazul acestor categorii de la femei la bărbați.

Familii Celibatari Văduvi Familii Femei Bărbați Femei Bărbați

celibatare celibatari văduve văduvi

Cu privire la aceste constatări considerăm că se impun două precizări:

-Incidența înaltă a suicidului la bărbați văduvi sau divorțați trebuie apreciată nu atât prin prisma reacției dramatice, fatale a acestora față de viața în afara unei familii proprii ci mai ales în contextul datelor epide-miologice suicidare care prezintă valori superioare în rândul bărbaților.

-Incidența superioară a suicidului în rândul persoanelor care trăiesc singure nu poate fi atribuită numai slăbirii suportului afectiv reprezentat de familie ci și faptul că printre acestea se întâlnește un procent însemnat de bolnavi psihici care în virtutea afecțiunii lor oferă o înaltă rată suicidară.

Un caz interesant în ceea ce privește divorțul îl reprezintă cel din Dosarul P/ din 2 ianuarie 1997 când în acea seară, în jurul orei 22, cei doi în cauză și anume Simona Moldovan și fostul ei soț Nicolae Olaru , în vârstă de 37 și 30 de ani, au trecut pe la o vecină, unde au stat cam o jumătate de oră. La plecare au motivat că doresc să se culce și că sunt foarte obosiți. După aproximativ 15 minute Nicolae s-a înapoiat la vecină. Acesta era foarte agitat și i-a spus precipitat vecinei că fosta sa soție Simona Moldovan a băut o soluție de verde de Paris. Ajunși în camera acesteia, vecina a întrebat de ce a făcut un asemenea lucru, iar ea a motivat că s-a certat cu Nicolae Olaru. L-a rugat apoi pe acesta să o sărute, solicitare căreia i-a dat curs la îndemnul vecinei. După câteva momente Simona Moldovan a leșinat și nu și-a mai revenit. În această situație, Nicolae Olaru a luat o sticluță cu penicilină în care era verde de Paris și a fugit cu ea pe scările blocului, înspre terasă. Vecina l-a urmărit pentru a-l împiedica să se sinucidă. La un moment dat a fost nevoită să se lupte cu el pentru că a intenționat să se arunce peste balustrada de la etajul șapte. L-a potolit pentru moment și l-a dus în cameră, dar profitând de neatenția acesteia a băut conținutul sticluței. Între timp a venit salvarea. În prima fază Nicolae Olaru a refuzat orice ajutor medical afirmând că fosta lui soție s-a sinucis pentru el și că el înțelege să o însoțească. Fiind transportat la spital a fost salvat. În ceea ce o privește pe Simona Moldovan, aceasta era deja decedată în momentul sosirii salvării.

Din cercetările efectuate a rezultat că cei doi au fost căsătoriți dar au divorțat în urmă cu cinci ani. În ultimele trei luni s-au împăcat și se înțelegeau bine. În după-amiaza zilei de 2 ianuarie au fost amândoi în vizită la un cumnat unde se mai aflau niște cunoștințe. Deoarece acestea nu erau dispuse să discute cu ei au plecat. Din cercetările care au mai fost executate a rezultat că actul de sinucidere și tentativa de sinucidere au fost

determinate și de natura relațiilor intime dintre cei doi.

Deci cei doi după o lungă singurătate în care nu au reușit să-și găsească un nou drum, să-și dea existenței un sens, se împacă, se înțeleg bine și datorită unei cerți spaima de a rămâne din nou singuri , fără rost și poate disperați, o împinge spre sinucidere pe Simona Moldovan. Nicolae Olaru se simte vinovat și apelează la aceeași otravă, dar el are noroc iar ea nu.

Influența factorilor meteorologici și cosmici asupra

manifestărilor suicidare

Starea vremii, presiunea atmosferică, altitudinea și anotimpul au constituit factori de corelație cu prevalența suicidului. Dar cercetările și observațiile făcute în acest sens nu au putut oferi informații valide, înalt verificabile. Altfel numeroase studii relevă o creștere a frecvenței actelor suicidare în perioadele cu presiune barometrică scăzută, fără a corela observațiile cu alți factori psihopatogeni, cu atât mai mult cu cât în civilizația noastră oamenii sunt marcați mai ales de situații frustrante și psihostresante decât de factori meteorologici.

Cele mai multe studii indică faptul că suicidul înregistrează o ascendență a curbei preponderent toamna, observație ce poate fi corelată, desigur cu scăderea presiunii atmosferice în acest anotimp, deși se ignoră că în aceeași perioadă are loc o creștere a incidenței depresiilor majore care prezintă cel mai înalt potențial suicidar. Alte studii menționează faptul că “în timpul verii s-a constatat procentul cel mai mare de sinucideri (Ștefan Nica Udangiu și Lidia Nica Udangiu, 1982, p.5) totodată în contrast cu supozițiile logice și cu observațiile empirice, momentul din an care a fost asociat cu o incidență medie ușor crescută a suicidului este primăvara” (HLP Resnik, 1980 p. 2085).

De asemenea s-a observat că atunci când zilele se lungesc rapid (ianuarie-aprilie) sinuciderile se înmulțesc, încetinirea ritmul de creștere a

zilei se reflectă în variația sinuciderilor care prezintă o oarecare stabilitate. Lunile care au aproximativ aceeași durată medie a zilei prezintă aproape același număr de sinucideri.

Ziua oamenii se sinucid mai mult decât noaptea, explicația fiind că atunci afacerile sunt mai numeroase, relațiile umane mai puternice iar viața socială mai intensă. Această afirmație vine în sprijinul faptului deja experimentat că sinuciderile cresc odată cu creșterea luminii zilei.

Există două momente de intensitate maximă a sinuciderilor: dimineața și după-amiaza, când viața trăită e mai intensă. În rest există un interval de odihnă când acestea se răresc. De asemenea, la începutul săptămânii crește numărul sinuciderilor iar la sfârșitul ei scade deoarece la începutul săptămânii oamenii trebuie să facă față greutăților, să ia de la început activitatea lui zilnică ce-i poate face sau nu plăcere, care îl îngrijorează, neliniștește, pe când la sfârșitul săptămânii intervine relaxarea, odihna, viața cotidiană fiind puțin stresantă. Viața colectivă înglobează cauzele ce fac să varieze rata sinuciderilor, atunci aceasta va crește sau va scădea după cum viața socială va fi mai mult sau mai puțin activă.

Altitudinea a fost incriminată de asemenea în influențarea manifestărilor suicidare. “În general sunt mai numeroase în văile fluviilor, de-a lungul coastelor și scad în regiunile muntoase, forestiere”(G. Deshaies 1947 p. 17), observația nu a fost corelată cu densitatea populației din zonele amintite.

Întru-n studiu privind incidența sinuciderilor din perioada 1976-1980 s-a ajuns la concluzia că din totalul cazurilor de suicid, de 1099, un număr de 75,6% s-au produs în zilele cu fenomene meteorologice, în timp ce sinuciderile înregistrate în zilele lipsite de aceste fenomene au fost în număr de 268 (24,4%).

Deci se pare că influențele meteorologice au un anumit rol în sinucideri, zilele posomorâte, ploioase predispunând spre sinucidere, pe când zilele însorite, senine diminuează tendințele suicidare.

Asupra corelației dintre rasă, religie și fenomenul

suicidar

Dacă nu cu mult timp în urmă se credea că rasa albă deține o superioritate în ceea ce privește rata sinuciderii, studii mai recente au relevat faptul că și negrii tind spre o egalizare cu rata sinuciderii întâlnită în rândul albilor.

Afilierea la o anumită religie nu poate fi corelată cu frecvența cu care se produc sinuciderile, ci numai gradul de integrare religioasă poate constitui un indice pentru o rată mai scăzută a suicidului. Dar despre acest fenomen vom mai vorbi în paginile ce vor urma.

Gradul de urbanizare în etiologia manifestărilor suicidare

Durkheim, încă de la sfârșitul secolului trecut postula că “rata suicidului e mai redusă în mediul rural decât în cel urban”. Dar observația sa, deși reală, nu se bazează pe niște studii reprezentative. Rata mai ridicată a sinuciderii din mediul urban se datorează unor factori specifici urbanizării .Aceasta deoarece urbanizarea reprezintă un factor de polarizare a valorilor umane precum și a personalităților instabile și dizarmonice ce oferă un teren favorabil dezadaptărilor ce sporesc rata sinuciderilor.

Dar studiile efectuate mai recent au demonstrat o ștergere a diferențelor între ratele suicidare urbane și rurale. Studiile au fost efectuate pe grupuri sociale și categorii sociale din mediul urban bine delimitate. Această ștergere a diferențelor se poate datora apropierii vieții rurale, ca mod de trăire afectivă, foarte mult de viața care se trăiește la oraș.

Statutul profesional și fenomenul suicidar

Este un fapt știut astăzi că oamenii care nu au un statut profesional suficient de elevat sau bine asigurat precum și cei care nu au o profesie bine conturată prezintă o rată a suicidului mult mai ridicată față de cei la care aceste simptome nu există.

Cercetările efectuate de-a lungul timpului în ceea ce privește corelația dintre profesii și rata suicidului au constatat în mod surprinzător aș putea spune că profesia de medic reprezintă cea mai mare rată a suicidului. Cam 3% din rândul deceselor în grupul profesiei de medic se datorează sinuciderilor. Din grupul mare al specializărilor se pare că psihiatrii, oftalmologii și anesteziștii prezintă cel mai mare risc, datorită unor continue confruntări cu moartea și o așteptare îndelungată și elocventă asupra caracterului finit al existenței, iar riscul cel mai scăzut se înregistrează la medicii pediatrii explicația fiind oarecum simplă, deoarece copiii sunt un izvor de bucurii, prospețime care îți inspiră optimism. Iată un exemplu ilustrativ: Astfel în data de 30 ianuarie 1995 Luca Andrei a fost găsit mort în locuința sa. Acesta a plecat de la spital în după-amiaza zilei precedente și nu s-a mai întors deși era în serviciu de gardă. La cercetarea locuinței s-a constatat că ferestrele erau închise, ușa încuiată având cheile prin interior. Cadavrul a fost găsit în mijlocul camerei, pe covor, sub el era o pată de sânge iar lângă cadavru s-a găsit un cuțit cu pete de sânge pe el. Pe masă se afla suma de 500.000 lei. Victima poseda multe lucruri de valoare care erau la locul lor, deci clar că a fost vorba de o sinucidere.

S-a stabilit că decesul a fost cauzat de secționarea venei jugulare cu un corp ascuțit. În biblioteca victimei s-au găsit însă mai multe lucrări în probleme de viață sexuală. S-a constatat că victima, deși avea 40 de ani, nu a fost niciodată căsătorită. În urma autopsiei s-a constatat că victima

s-a sinucis întrucât nu putea întreține în condiții firești raporturi sexuale, având penisul atrofiat.

Deci iată un caz de medic care a recurs la actul sinuciderii deoarece poate el nu se simțea bărbat în adevăratul sens al cuvântului. Handicapul său poate îi dădea un sentiment de inferioritate peste care nu putea să treacă sau nu l-a putut compensa prin alte activități care să-i distragă atenția. Deși putea trăi până la sfârșitul zilelor cu această carență el a preferat moartea. Poate singurătatea, gândul că nu se va putea căsători și nu va avea copii au învins și atunci el a recurs la acest gest disperat și poate toate acestea s-au împletit cu suferința și necazurile celor pe care îi avea în îngrijire, lucru care l-a demoralizat și mai mult.

În ordinea rangului suicidar interpersonal medicii sunt urmați de muzicieni și juriști, deoarece se știe că muzicienii au un suflet sensibil, nobil, dețin valori morale ridicate și poate când acestea sunt zdruncinate ceva în ei se rupe și nu-și mai găsesc motivația de a trăi. În ceea ce-i privește pe juriști aceștia au tot timpul de a face doar cu “răul societății”. Se poate datorită acestor confruntării permanente cu indivizi certați cu orice fel de valori umane acceptate de societate să încolțească dorința lor de a scăpa de toate acestea și de a dobândi o anumită liniște , dorință care poate deveni foarte puternică și atunci actul suicidar îi tentează.

Cercetări mai noi relevă faptul că pierderea statutului profesional constituie un factor important de sporire a riscului suicidar. Elocvent în acest sens mi se pare exemplul unei foste colege a mea din liceu, Gabriela Secelean (pe vremea aceea în vârstă de 19 ani ) care s-a sinucis în luna ianuarie 1994. După ce a terminat un liceu industrial ea s-a pregătit să dea admitere la facultatea de psihologie, dar nu a reușit. Atunci i-am propus să vină la o facultate particulară, dar nu a fost de acord. Apoi a încercat să se angajeze, dar nu a reușit nicăieri, la întreprinderile de stat nu a găsit locuri libere iar la particular condițiile ce i s-au oferit i s-au părut îngrozitoare. Ultima dată când am întâlnit-o era într-o stare accentuată de depresie, se plângea că de ce a făcut liceul dacă nu are unde să lucreze, că nu mai poate sta pe spatele părinților, că dacă ar fi intrat la facultate ar fi fost “altfel”, că ea nu are nici un rost și că nu are pentru ce să trăiască. Atunci am încercat să-i insuflu puțin curaj, să-i ofer puține speranțe și o motivație de a trăi (admiterea la facultate din anul următor) pentru a nu mai fi așa descurajată. Am aflat după puțin timp de la mama sa că a reușit să se angajeze la o întreprindere de stat, dar după două luni s-au făcut restructurări și a ajuns șomeră. Și atunci inevitabilul s-a produs. A luat o supradoză de medicamente și în același timp și-a tăiat și venele.

Deci iată o tânără care a hotărât să-și pună capăt vieții pentru că nu-și găsea locul în noua ei postură socială, toate valorile în care credea s-au spulberat în fața realității, aspirațiile sale nu s-au mai împlinit, universul pe care și l-a format a fost golit brusc de o realitate neîndurătoare. Nu s-a putut adapta, nu a avut forța să lupte și atunci a apărut ca soluție, care pentru ea era salvatoare, sinuciderea. Oare dacă ar fi fost sprijinită mai mult de familie tot în această situație ajungea? Dar nu am găsit încă răspuns la această întrebare.

Suicidul funcție de sex

Deși s-a crezut mult timp că suicidul ar fi mai frecvent la femei – impresie datorată procentului mai ridicat al tentativelor de suicid dar care nu se finalizează întotdeauna – studii mai recente au evidențiat faptul că actele suicidare propriu – zise sunt mai frecvente la bărbați, astfel

făcându-se un studiu comparativ între sexe a reieșit că raportul bărbați – femei este de 3 la 1. Dar acest raport variază în funcție de vârstă astfel: sub vârsta de 20 de ani raportul tentativelor de suicid dintre bărbați și femei este de 10 la 1, după care prezintă o scădere continuă, pentru ca numai în decada 41-50 ani acest raport să ajungă la 3 la 1.

În ceea ce privește tentativele de suicid raportul de 3 la 1 în favoarea bărbaților este inversat, astfel el devine 1 la 3 în favoarea femeilor. O analiză retrospectivă asupra acestui raport indică faptul că în ultimele decenii se înregistrează o reducere progresivă ajungând la un raport de 1,4 la femei și 1 la bărbați.

În ceea ce privește incidența cea mai înaltă a suicidului în funcție de sex se apreciază că la bărbați frecvența maximă a suicidului se întâlnește după 45 de ani iar la femei după 55 de ani, acest fapt fiind explicat prin “criza de la mijlocul vieții”.

Prevalența actelor suicidare la pacienți cu afecțiuni

medico-chirurgicale

Antecedentele somatice sunt prezente într-o proporție scăzută în ceea ce privește antecedentele suicidarilor, dacă ar fi să arătăm prin cifre acestea ar reprezenta doar 20-40 dintr-un număr de 100.000 de sinucideri. Cam în 40% din cazurile de suicid consumat, dintr-un total de 70% din suicidari, boala somatică a jucat un rol determinant. Disperarea pe care

ți-o conferă boala incurabilă poate fi cea mai frecventă cauză a suicidului.

Afecțiunile asociate cu malformații și desfigurări sau cu deficiențe motorii sunt boli în care se înregistrează o rată superioară suicidară.

Rata cea mai înaltă a suicidului se întâlnește în a șaptea decadă a existenței, vârstă la care foarte multe persoane prezintă un număr mare de afecțiuni somatice, acute sau cronice.

În ultimele două decenii din datele statistice ale secțiilor de neurologie și neurochirurgie ale spitalului Dr. Gheorghe Marinescu din București nu se consemnează acte suicidare la pacienții cu boli somatice grave sau cu prognostic îngrozitor. Aceasta dovedește că o afecțiune somatică severă nu determină o exacerbare a pulsiunilor ci o tendință de depășire a acestora și de supraviețuire. Totuși, când este vorba de boli incurabile și riscul suicidar sporește. Astfel, într-un caz din vara anului 1996, Mihalcea Mihai, născut în 28-X-1967 decedează într-un mod subit. Acesta era internat la secția de gastroenterologie a spitalului județean Brașov cu un diagnostic de ciroză hepatică. El i-a spus soției sale că s-a săturat să meargă din spital în spital, că nu mai poate să suporte durerea și că o să se arunce de pe geam, și a făcut-o întru-n moment de neatenție a acesteia. Era internat într-o cameră care se afla la etajul cinci. Deci iată un caz în care disperarea și efectul inevitabil al bolii l-a determinat pe pacient să-și ia viața deși mai avea atâtea motive să mai trăiască atât cât îi permitea boala deoarece avea doi copii. Dar disperarea și durerea, chinurile și inexistența unui viitor pentru el au fost mai puternice și atunci a crezut că se salvează dacă va muri. Dosar 3 98/P/1996.

Suicidul în funcție de gradul de aglomerare a populației

Rata suicidară cunoaște valori diferite în marile aglomerări urbane comparativ cu orașele mici sau satele. În orașele foarte mari se înregistrează cea mai ridicată rată a suicidului și aceasta deoarece densitatea populației pe metru pătrat este foarte mare, oamenii se simt înghesuiți, stresați, simt că nu au spațiu de relaxare, totul este foarte aglomerat, nu există prea multe locuri de intimitate și de aceea oamenii se simt stresați, anxioși și atunci iau cele mai nesăbuite hotărâri. Aici oamenii trec unii pe lângă alții indiferenți, nu se cunosc prea bine, nu sunt interesați de ce se întâmplă semenelui ci sunt foarte preocupați de căutarea și realizarea propriului confort și a cât mai multor satisfacții.

Și în orașele mici întâlnim o rată a suicidului mare, ridicată dar totuși mai mică în comparație cu marile aglomerări urbane și mai mare față de sate și comune. Dar și aici oamenii sunt grăbiți, anxioși, indiferenți, nu în aceeași măsură ca în megalopolisuri , dar întâlnim și aici aceleași fenomene dar la o scară mai redusă. Aici există și puține spații mai intime, satisfacțiile sunt mai mari, oamenii se pot cunoaște mai bine, sentimentul de indiferență poate fi atenuat într-o oarecare măsură dar se pare că toate acestea nu pot stopa fenomenul sinuciderii, dar îl pot atenua .

În sate și comune oamenii se cunosc mai bine, se înțeleg mai bine, se ajută la nevoi, densitatea populației nu este foarte mare, oamenii nu sunt atât de anxioși și de stresați și poate de aceea se înregistrează cea mai scăzută rată de sinucidere. Aici religiozitatea este mai puternică față de marile aglomerări urbane și de orașele mici.

Aici oamenii nu se lovesc de atâtea probleme, sunt mai îngăduitori și au mai multe spații verzi (natură) unde se pot relaxa.

Deci marile orașe au cele mai multe fenomene suicidare, orașele mici sunt pe locul doi iar satele și comunele pe ultimul loc în această ierarhie, dar numai în țara noastră în care diferența în ceea ce privește “confortul” este mai ridicată.

Ereditatea în manifestările suicidare

Sinuciderea nu e ereditară ci doar temperamentul general ce poate predispune subiectul către acest sfârșit dar nu-l obligă să o facă, ceea ce se dezvoltă e terenul propice dezvoltării acestei înclinații. Deci factorii ereditari nu determină tendința suicidară ci favorizează apariția unor afecțiuni psihice care prezintă un anumit potențial suicidar. Astfel se explică faptul că în anumite familii incidența ratei suicidare e mai ridicată. Puterea contagioasă a exemplului e suficient de puternică pentru a-i produce subiectului o molipsire. Procesul e mai frecvent la indivizii a căror constituție îi face accesibili sugestiilor de orice fel și ideii de sinucidere în special. Ei sunt înclinați să repete un act pentru care au deja predispoziție. În familiile cu multe sinucideri se întâmplă adesea ca acestea să ie identice unele cu altele având loc în aceeași manieră și la aceeași vârstă.

O ereditate psihiatrică încărcată mărește riscul de suicid, fapt confirmat în cazul acelor afecțiuni psihiatrice care prezintă componente genetice.

Exemplu: Depresia bipolară este determinată genetic și rata suicidului în acest grup nozografic va fi mai mare.

Caracteristici ale sinuciderii în funcție de vârstă

Așa cum rata suicidului diferă de la o vârstă la alta tot astfel diferă și mobilurile, semnificațiile și chiar mijloacele de realizare, care pot avea aspecte distincte în funcție de vârstă.

Suicidul la vârsta copilăriei

E greu de crezut că și copii pot realiza astfel de acte dar nu cred că le fac în cunoștință de cauză. Suicidul la vârsta copilăriei prezintă o slabă incidență mai ales în primii ani ai existenței. Totuși unele studii realizate au evidențiat faptul că întâlnim cazuri de suicid începând încă de la vârsta de 3-4 ani, deși e greu de crezut că acestea ar avea un caracter conștient, cred mai degrabă că acest act e irațional și inconștient. Sinuciderea la copil e cu atât mai mult un act patologic cu cât copilul prezintă o tanatofobie marcată și firească, precum și lipsa conștiinței ireversibilității gestului său. Actele de sinucidere la copil sunt motivate de stări depresive, conflictuale, depresie după eșecuri, carențe afective, abuzuri de autoritate sau sancțiuni etc. . Triada carență afectivă , fuga de realitate și exagerarea agresivității este caracteristică sinuciderii infantile. Copii se pot juca cu moartea deci sinuciderea se poate realiza în urma unui act ludic sau poate fi și un act de răzbunare.

Comportamentul suicidar are un caracter vizibil comunicativ, deoarece la ei nu există o reprezentare realistă a morții. De cele mai multe ori pentru un copil moartea nu semnifică înlăturarea vieții ci doar anularea sau negarea momentului respectiv, trăit în mod afectiv negativ.

Copiii, în inconștiența lor, pot imita un gest al unei persoane pe care aceștia au iubit-o și care s-a sinucis sau a murit, ei doresc o identificare cu acea persoană și au impresia că vor fi cu ea dacă vor muri și ei.

Deci suicidul la copil are un caracter aleator, formal sau insuficient motivat.

Suicidul în adolescență și tinerețe

Făcând o comparație între suicidul la vârsta copilăriei și suicidul la adolescență și tinerețe obținem ca rezultat un procent de 6-7 ori mai ridicat decât la vârsta copilăriei. Frecvența maximă a actelor de acest gen se înregistrează în jurul vârstei de 15-19 ani. Această creștere a incidenței își continuă curba ascendentă în tinerețe, pragul suicidar fiind de trei ori mai mare între 20-24 de ani. Exprimat în procente, rata suicidului sub 18 ani este de 14,6% iar în perioada 18-30 ani de 44,2%, deci mai mult de jumătate din cazurile de suicid se consumă înaintea vârstei de 30 de ani.

Principalele cauze ale suicidului în această perioadă constau în perturbarea echilibrului psihic prin transformările hormonale ale pubertății. În această perioadă pot debuta psihoze, schizofrenii ce determină creșterea cazurilor de suicid. Alteori suicidul tinerilor și adolescenților este ocazionat de situații psihotraumatizante, frustrante, psihostresante, de sancțiunii nemeritate sau disproporțiionate, eșecuri școlare etc. .Astfel dificultățile întâmpinate în asimilarea cunoștințelor, complexe de inferioritate și culpabiliate determinate de eșecurile școlare duc la o creștere a suicidului printre elevi și studenți.

În cazul comportamentelor suicidare ale tinerilor apare impactul labilității modelelor de satisfacere a necesităților și modelele nesatisfăcătoare existente produc un dezechilibru major care are efecte frustrante. Indivizii sunt inegal înzestrați cu capacitatea de a rezista la frustrare, astfel cei mai puțin rezistenți la frustrare pot ajunge la acte de autodistrugere sau sinucidere, iar la cei rezistenți acest lucru nu se întâmplă datorită capacității lor de a trece peste frustrare.

Societatea trebuie să ia măsuri de prevenție spre a evita apariția unor mode, ca de exemplu sectanții din zilele noastre, pentru că sinuciderea poate fi imitată. O anumită literatură, o anumită emisiune T.V. sau un film dau modele care în momente critice pot sugera și facilita trecerea la act. Măsurile de prevenție trebuie să acționeze pe plan educativ, social, moral etc. .

Suicidul la tineri și adolescenți este în general nedeliberat, impulsiv, brusc, imperativ.

În practică mai ales la adolescenți dar și la tineri, se întâlnesc cazuri de suicid datorat eșecului școlar. Tot mai mulți tineri își iau viața dacă înregistrează un eșec școlar. O cauză ar putea fi faptul că astăzi, în noua societate în care trăim, pregătirea școlară, nivelul studiilor, competența a ajuns la un nivel înalt. Trebuie să fi foarte bine pregătit pentru a face față concurenței, pentru a căpăta un anumit statut social. Adolescenții și tinerii cunosc acest lucru și de aceea ei în fața unui eșec își spun că nu își mai găsesc rostul în lume, că sunt niște ratați și că cei care nu reușesc sun t priviți disprețuitor de către societate, poate le este rușine și de familie, de colegi și atunci hotărăsc să se sinucidă fără a se gândi că poate au vreo șansă de a îndrepta lucrurile și că sinuciderea e cea mai bună soluție.

Adolescenții și tinerii se află la început de drum, ei doresc să-și câștige autonomia, sunt poate prea naivi, iar când se lovesc de obstacole nu au puterea să le treacă și atunci se prăbușesc. Pentru ei o corijență, o restanță este un capăt de lume, se simt inferiori față de alții, incapabili de reușită și atunci ei se vor lăsa învinși de mirajul cum că dacă își iau viața scapă de toate acestea, negândindu-se la consecințele pe care le pot avea asemenea decizii.

Vorbind cu o adolescentă care a avut o tentativă de suicid – pe nume Ornelia Tescaru de 16 ani – din cauză că a rămas corijentă la fizică am aflat că a încercat să se sinucidă deoarece părinții au amenințat-o că nu o mai primesc în casă dacă rămâne corijentă și m-a întrebat că ea în aceste condiții unde să se ducă?

De multe ori adolescenții și tinerii se lovesc de intransigența celor din jur care în loc să-i ajute și să îi sprijine voluntar sau involuntar îi împing la acte disperante.

O tânără de 26 de ani din Târgu Mureș, absolventă a facultății de medicină din același oraș s-a sinucis după ce nu și-a luat examenul de rezidențiat. De ce a făcut-o oare? Se simțea fără rost în lume, a simțit că visele și aspirațiile sale s-au spulberat, că tot ce și-a propus nu a fost finalizat? Dar oare nu s-a gândit că mai poate repeta acest examen și atunci poate va fi fost mai bine? Oare unde erau cei din jur, părinții, nu au încercat să o încurajeze, sau poate au demoralizat-o și mai mult? Ce se știe cert este că o viață tânără a fost curmată.

Într-o statistică obținută de la Inspectoratul Școlar Județean Brașov cazurile de suicid datorate eșecurilor școlare nu sunt foarte numeroase, poate datorită faptului că nu toți conștientizează rolul școlii în viața de zi cu zi. Din 1990 încoace s-au înregistrat pe an cam 10-12 cazuri de suicid la nivelul întregului județ.

Dar adolescenții și tinerii se mai sinucid și din dragoste. Dacă un băiat nu îi acordă atenție, sau se crede prea grasă și își închipuie că nu o va iubi nimeni niciodată, sau a părăsit-o prietenul pentru altcineva sau alte cauze pot determina o fată să se sinucidă. La fel se poate întâmpla și în cazul băiatului, fata dorită nu-i acordă atenție, l-a părăsit, sau a fost respins de mai multe ori etc. .

Mulți tineri și adolescenți consideră aceste lucruri niște adevărate dezastre, niște probleme atât de mari încât nu le pot găsi o rezolvare și atunci hotărăsc să-și ia viața.

Deci iată cum un sentiment atât de nobil poate avea consecințe atât de triste.

După 1989 în România a pătruns un nou fenomen, o sectă mai bine zis care prinde mai ales la tineri și anume satanismul. Este o sectă care se închină la diavol li care nu îl recunosc pe Dumnezeu ca fiind într-adevăr Dumnezeu.

Vorbind cu Marius Popa despre opțiunea lui de a adera la această sectă mi-a răspuns foarte plin de el că în iad sunt femei, băuturi și că-și pot face de cap, că nu există restricție și că atunci de ce să se închine lui Dumnezeu care ne impune atâtea restricții.

În cadrul sectei uneori se sacrifică câte un adept pentru a-i fi adusă jertfă lui Satan. Se formează un cerc mare cu toți adepții sectei iar liderul lor aruncă un cuțit, în dreptul celui sau căreia va cădea cuțitul va fi jertfit prin înfigerea cuțitului în inimă, astfel el se sacrifică pentru sectă.

De curând, în februarie 1998 d-a sinucis în cartierul în care locuiesc o fată de 17 ani, Brânzei Ana elevă a liceului de artă din Brașov. Aceasta când mergea la biserică îi tot spunea mamei sale că o urmărește cineva, dar mama nu a dat importanță spuselor sale. Ea s-a spânzurat și a lăsat în urmă un bilet în care își cerea iertare părinților și un desen reprezentând o formație rock care s-a sinucis în bloc în urmă cu câțiva ani.

Din cercetările care s-au făcut ulterior s-a aflat că în liceu ar exista un profesor care recrutează tineri pentru această sectă, dar profesorul a negat acest lucru iar dovezi obiective nu au existat împotriva lui.

Din victimele cele mai sigure ale unei asemenea secte sunt tinerii care sunt mult prea naivi la această vârstă, care acum își caută un loc în lume, doresc să pornească pe un drum în viață și atunci în nesiguranța și încrederea nemăsurată a lor sunt victimele cele mai sigure pentru astfel de cauze.

Suicidul la vârsta maturității

În etiologia acestui tip de suicid se înscriu factori endogeni, psihozele, manifestările psihotice, toate acestea figurând drept primă cauză de sinucidere. Deci suicidul la vârsta maturității este determinat de cele mai multe ori de o boală psihică. Astfel în prima decadă a vârstei predomină manifestările discordante pentru ca spre sfârșitul vârstei să apară stările depresive și delirante.

Alcoolomania, toxicomania, tulburările halucinatorii etc. Contribuie la creșterea ratei sinuciderilor.

După 1989, o serie de cauze ca pierderea locului de muncă, imposibilitatea de a realiza un venit constant, absența locuinței sunt noi factori care-i pot determina pe unii omeni să recurgă la actul sinuciderii. Dacă nu ai un loc de muncă, nu ai ce și cu ce să-ți asiguri strictul necesar dacă nu ai o locuință te poți muta dintr-un loc în altul fără să ai un loc al tău și dacă mai rămâi și fără loc de muncă atunci situația se agravează și mai mult.

Mulți oameni din astfel de cauze pot recurge la actul disperat al sinuciderii. Ei se simt inutili, fără un rost în lume, fără un loc anume, simt că societatea nu mai are nevoie de ei, se simt singuri, părăsiți, unii fără locuințe, alții fără locuri de muncă și atunci printr-un gest necugetat, sau poate îndelung gândit, își iau viața.

Discutând cu o femeie de 32 de ani, Laura Badea, care a avut o tentativă de sinucidere și întrebând-o de ce a făcut-o mi-a răspuns: “Sunt

singură, am doi copii minori, trăiesc într-un cămin de nefamiliști și am rămas șomeră. Spune-mi tu ce alternativă mai am, că nu am găsit de lucru nicăieri și sunt amenințată că voi rămâne pe drumuri.” Când am întrebat-o dacă nu s-a gândit la copii mi-a răspuns că statul va avea grijă de ei, dar de ea nu are grijă nimeni.

Iată o declarație tulburătoare a unei femei disperate pentru care noțiunea de a trăi nu mai există.

Pierderea unor membrii ai familiei reprezintă o altă cauză care poate determina actul suicidar. Pierderea soțului, a unui copil sau chiar a părinților este un act foarte dureros, de nesuportat pentru unii. De aceea cei ce recurg la actul sinuciderii se gândesc că vor fi acolo împreună cu cel mort, că viața lui sau a ei după pierderea celui drag nu mai are sens.

O mare parte din ei se sinucid deoarece erau dependenți de cei care au decedat sau pentru că acele ființe dragi însemnau pentru ei rațiunea lor de a fi.

Multe cauze îi pot determina pe oameni să se sinucidă dar viața este o luptă continuă iar omul un luptător, de aceea oricât de greu ar fi eu cred că merităm să trăim până la capătul zilelor.

Sinuciderea la senectute

În această perioadă de vârstă are loc o slăbire a elanului vital, bătrânii de obicei suferă de numeroase boli ceea ce duce la o creștere a amplitudinii curbei sinuciderii.

Oamenii de vârsta senectuției se simt singuri, bolile vârstei nu îi ocolesc, mulți dintre ei se confruntă cu lipsuri materiale generate de situația economică actuală, o parte rămân fără soț sau soție deci își pierd un însoțitor drag și se simt singuri, dar se mai întâlnesc și cazuri când aceștia sunt părăsiți de proprii lor copii în aziluri.

Bătrânii se simt abandonați, inutili, devin mai nervoși, mai anxioși, mai iritabili, iar alții încearcă să se împace cu situația li să trăiască așa cum e.

Cei mai singuri sunt bătrânii din azilurile de bătrâni care după ce au muncit o viață și o parte dintre ei au crescut și copii aceștia îi părăsesc lăsându-i în grija statului. Am stat de vorbă cu o bătrână internată la azilul de bătrâni din Brașov pe nume Chivu Maria de 73 de ani care mi-a spus : “Ei maică, am fost tânără și eu odată și frumoasă și plină de putere, m-am măritat și am crescut doi copii. M-am sacrificat și le-am dat tot ce-am putut, i-am îngrijit și i-am iubit, dar uite că m-au adus aici spunând că nu pot avea grijă de mine. Acuma maică, mă întreb dacă am făcut bine că am avut doi copii, că eu mă gândeam că au să mă ajute la bătrânețe și uite ei… Dar mi-e dor de ei, îi iubesc și îi aștept, dar nu mai vin maică, m-au uitat. Aicea e bine, dar mai bine e acasă, că eu pentru cine am crescut copii…. Lasă maică, că or ajunge ei bătrâni și nu se știe…”

Bătrânii care locuiesc cu familia lor nu se simt atât de inutili și de singuri ca cei din aziluri, ei trăiesc cu copii, cu nepoți, simt că au un rost și că bătrânețea nu este o povară chiar atât de grea.

Mulți bătrâni abandonați, singuri, trăiesc sentimentul inutilității sociale și atunci ei hotărăsc să-și curme zilele pentru a-și pune capăt suferinței. Un bătrân îmi spunea: “E greu să fi bătrân și singur, dar și mai greu e să te abandoneze familia, asta este cel mai greu de suportat”.

Bătrânețea, vârsta apusului, nu este lipsită nici ea de fenomenul numit sinucidere.

Vârsta de 65 de ani e considerată punctul maxim al actelor suicidare când atinge un procent de 40/100.000 de locuitori pentru bărbați și de 20/100.000 de locuitori pentru femei, cunoscând apoi o scădere care la vârsta de 80 de ani când ajunge la 10/100.000 de locuitori.

La vârstnici actul suicidar este organizat, programat. Astfel înaintea inițierii actului virtual suicidar face ordine în treburile sale, rezolvă probleme insuficient clarificate și anunță deschis și disimulat intențiile sale de suicid.

Există comportamente care dacă le interpretăm cum ar trebui sub aspect psihologic reflectă o dorință mai mult sau mai puțin accentuată de autodistrugere. Astfel de intenții deghizate exprimă refuzul de alimentare, de îngrijiri medicale sau de altă natură, frecvente la oamenii în vârstă care exprimă dorințe suicidare.

Asupra evoluției mijloacelor de realizare a suicidului

Din varietatea mijloacelor ce pot fi utilizate pentru realizarea actului suicidar, alegerea la care recurge suicidarul este determinată de factori ca: ușurința execuției, rapiditatea, imitația, eficacitate, spectaculozitate, păstrarea aspectului fizic și a integrității corporale etc. .

Totuși mijlocul utilizat este determinat de semnificația suicidului de starea psihică a persoanei în momentul acțiunii suicidare.

Este bine cunoscut și faptul că atunci când prima tentativă de sinucidere a eșuat, pentru a doua oară se recurge la o modalitate mai sigură, mai directă, mai ne disimulată. De asemenea se știe că bărbații se sinucid într-un mod mult mai violent decât femeile, ceea ce confirmă faptul că tentativele suicidare în cazul bărbaților sunt mult mai mari decât în cazul femeilor.

Nu se poate stabili un raport între alegerea modului suicidar și autenticitate dorinței. Frecvența cu care sunt utilizate unele mijloace suicidare diferă de la un deceniu la altul: dacă în anii ’60 pe primul loc se află inhalarea de gaze, urmată apoi de ingestii de substanțe medicamentoase, pentru ca în prezent utilizarea în doze toxice să fie mijlocul cel mai frecvent de suicid.

Capitolul II

Sinucideri și sinucigași

Tipuri de sinucidere

1.Împușcarea se realizează în doze accesibile, în prezența unor acte preparatorii. Victimele acestui tip de sinucidere recurg la disimularea gestului manevrând de exemplu trăgaciul de la distanță cu o sfoară, cu un băț sau cu degetul de la picior. Mai mult unele victime încearcă să facă din actul de sinucidere un act criminal.

Iată câteva exemple în acest sens:

Un gardian public din Brașov în vârstă de 26 de ani pe nume Mihai Varlan s-a împușcat în piept cu arma de dotare. Cauza a reprezentat-o soția sa care l-a alungat din casă și l-a lăsat fără banii pe care îi economisise din greu într-o bancă. Astfel un tânăr care ți-a făcut planuri de viitor și care își pusese și ceva deoparte pentru a crea un viitor mai bun este pus în situația de a renunța la planurile și visele sale tocmai din cauza persoanei căreia îi încredințase viața, încrederea și iubirea sa. Văzându-se pustiit, singur, fără perspective, bani și visele sale despre viitor Mihai Varlan într-un moment de disperare se va sinucide.

Un alt caz mult mai cutremurător este cel al maiorului de grăniceri Mircea Ilie în vârstă de 43 de ani car și-a ucis fosta soție și pe colega acesteia și apoi s-a sinucis cu arma de dotare. Pe cele două le-a împușcat cu același pistol cu care s-a sinucis în clădirea bibliotecii în care lucra. Înainte să le ucidă el a dat foc apartamentului în care locuia și autoturismului proprietate personală.

Cauza care l-a determinat pe maior să săvârșească acest act este reprezentat divorțul. Mircea Ilie care era deosebit de gelos pe soția sa a ajuns la concluzia că soția sa nu aparține nimănui. A dat foc bunurilor pentru a nu fi împărțite, după care și-a ucis soția și apoi pe el pentru a pleca amândoi pe un nou drum, iar pe colega soției sale a omorât-o pentru că o considera vinovată pentru divorțul lor, fiind, în mintea lui, cea care a îndemnat-o pe soția sa să divorțeze. Dar se pare că ceea ce a determinat-o pe aceea femeie să divorțeze au fost scenele tot mai dese ce deveniseră din ce în ce mai violente. Gelozia nu era probată în realitate de gelozie.

Cercetările medicale ulterioare întreprinse asupra maiorului Mircea Ilie au stabilit că acesta suferea de grave dezechilibrări psihice, cauză pentru care a fost internat în spital.

2.Înecul – pentru a putea realiza un înec autentic, sinucigașii recurg de obicei la diferite metode ca: legarea mâinilor, legarea picioarelor, adăugarea de greutăți pentru a fi sigur că actul lor va fi dus la bun sfârșit.

3.Spânzurarea este una dintre cele mai tipice asfixieri. Are loc o comprimare a formațiunilor vascularo-nervoase și aeriene ale gâtului prin intermediul unui lanț traumatic pe sub greutatea totală sa parțială a corpului. Avem spânzurarea tipică când sinucigașul cade în vid iar moartea se produce rapid și spânzurare atipică când bolnavul atinge pământul și moartea poate surveni mai lent.

Când nodul lanțului se află sub bărbie moartea se produce într-un timp mai îndelungat. Spânzurarea se numește albă când nodul este așezat sub bărbie și albastră când nodul este așezat lateral sau anterior gâtului. Legarea gambelor în scopul de a evita orice punct de sprijin, sau atârnarea de greutăți de picioare au rolul de a îngreuna mișcarea respiratorie și de a grăbi moartea. Specific morții prin spânzurare este emisiunea de spermă datorită congestiei reflexe a bazinului, iar alte semne caracteristice ar fi existența luxidităților în membrele inferioare în spânzurarea tipică sau localizarea acestora în altă zonă a corpului în spânzurarea atipică.

Spânzurarea e o modalitate acceptată mai frecvent de bărbații care suferă o moarte violentă, bărbătească. Și acum câteva exemple:

Un inginer de 37 de ani, Alexandru Tisescu, după ce i se omoară logodnica, Jenifer Hoffman, de origine americană se sinucide și el spânzurându-se de un suport metalic deasupra ușii de la sufragerie. Cauza acestei tragedii o reprezintă refuzul părinților băiatului de a se căsători cu acea fată. Fiind la o vârstă destul de înaintată pentru căsătorie și neavând voința necesară de a se opune părinților, el recurge la acest act aberant. Se pare că a existat și un dezechilibru psihic al sinucigașului.

Dosar 94/P/1996 Szake Elmer de 63 de ani după mai multe tentative de sinucidere cu otravă de șoareci reușește până la urmă să se spânzure. A luat otravă de șoareci deoarece avea dureri mari din cauza stomacului și ficatului. A suferit mai multe operații care nu i-au înlăturat durerea, îți dorea cu disperare moartea. Deci el vedea în moarte o cale de salvare, care să-i înlăture suferința, un mod de scăpare de durere.

Dosar 439/P/1996 Enache Constantin după mai multe tentative de suicid prin spânzurare reușește în sfârșit să-și finalizeze actul. Avea doar 45 de ani și suferea cu inima, nu mai avea mult de trăit știa acest lucru dar nu a putut trăi cu această povară preferând să o curme. La autopsie i s-a găsit alcool în sânge deci, nu a avut curajul necesar să o facă în stare lucidă.

Durkheim diferențiază patru tipuri de sinucidere:

Suicid egoist – tipul cauzat de nivelul prea scăzut de integrare socială

Suicid altruist – tipul cauzat de nivelul prea înalt de integrare socială

Suicidul anoimic – generat de nivelul prea redus al reglării sociale

Suicidul fatalist – produs de nivelul prea înalt al reglării sociale

În comparație cu persoanele căsătorite cele necăsătorite vor comite cu o probabilitate mai mare suicidul egoist deoarece, fiind mai puțin integrate social, vor beneficia în mai mică măsură de dragoste, afecțiune sau suport moral din partea celor care sunt puternici. Personalul militar e în mai mare măsură înclinat spre serviciul altruist decât lucrătorii civili dintr-o fabrică. Aceasta se explică prin faptul că personalul militar fiind mai integrat în unitatea lor militară suferă mai mult din cauza dezonoarei datorată pierderii unei bătălii, în timp ce lucrătorii civili sunt mai imun la dezonoare când văd că fabrica lor pierde din productivitate. Țările bogate au rate mai mari decât cele sărace în ceea ce privește suicidul anomic și aceasta pentru că cetățenii din primele țări, fiind mai puțin reglați social, sunt mult mai încurajați să aștepte prea mult de la viață și astfel devin expuși la o mare frustrație când așteptările lor nu sunt îndeplinite – sclavii în societățile vechi comiteau în mai mare măsură decât indivizii liberi din societățile moderne suicidul fatalist și aceasta datorită faptului că sclavii suportau în mai mare măsură reglarea socială.

In procesul de diviziune al sinucigașului se pot evidenția următorii pași:

– indivizii se găsesc ei înșiși față în față cu probleme neașteptate intolerabile și insolvabile

– ei văd aceste probleme nu ca pe niște incidente izolate ci ca parte a istoriei îndelungate a problemelor

– ei cred că moartea e singurul mod de a rezolva problemele

convingerea lor în eficiența morții este intensificată prin creșterea izolării sociale, deoarece ei nu pot fi împărți problemele cu alții

– ei se străduiesc să învingă prohibiția socială împotriva suicidului pe care au interiorizat-o atât de mult încât văd suicidul ca fiind imoral

– ei reușesc să învingă prohibiția socială deoarece se simt deja izolați de alții și de aceea se simt liberi de a acționa pe cuvântul lor

ei spun că dacă se sinucid nu înseamnă în mod necesar că nu ajung la viața sacră, ei spun că mențin viața sacră în ciuda sinuciderii lor

ei sunt convinși de raționalizările lor în privința problemelor deoarece ei definesc problema ca fiind insolvabilă în ciuda efortului personal de a găsi o soluție mai puțin dureroasă și de aceea găsesc ca soluție solvabilă suicidul.

Definind suicidul ca pe o soluție necesară ei simt că nu au posibilitatea de a-l respinge simțindu-se liberi de sentimentul de vinovăție și de răspunderea pe care ar trebui să o ia și să respingă suicidul

pentru a fi siguri că nu vor fi pedepsiți în altă viață, ei îl roagă pe Dumnezeu pentru iertare sau lasă o notă suicidară cerând supraviețuitorilor să se roage pentru sufletele lor. Apoi deciși ei se vor sinucide.

Asfixiere cu gaz metan – foarte mulți recurg la un asemenea

mod de sinucidere pentru că este foarte ușor de realizat. Iată câteva exemple:

Dosar 83/P/1996 Leghel Silvica de 26 de ani s-a sinucis în

garsoniera sa. Cadavrul când a fost găsit nu prezenta urme de violență pe corp, acesta era culcat pe pat, brațele erau încrucișate, picioarele unul peste altul. Din gură se scurgea un lichid alb. Ușa garsonierei unde a fost găsită era deschisă la fel cum era și gazul. Persoanele cu care a avut contact în ziua precedentă nu au observat nimic suspect. Se pare că cauza a fost o decepție sentimentală, dar este doar o presupunere.

În decembrie 1986 a fost ucis într-o locuință Bucur Marian. Cercetările efectuate au relevat faptul că victima locuia în aceeași curte dar în imobile separate cu fosta soție cu care se afla de mai mulți ani în relații încordate, chiar dușmănoase. După două luni a fost identificat autorul în persoana lui Petre Popescu care a fost găsit spânzurat într-o casă părăsită. Asupra lui s-au găsit două scrisori. Una destinată familiei în care afirma că a comis fapta numai ca familia să aibă de toate. Cealaltă adresată poliției în care recunoștea că l-a ucis pe Bucur Marian, că a acționat cu mănuși, că i-a sustras un ceas și un aparat radio și că a fost îndemnat la săvârșirea faptei de către soția victimei, care i-a arătat unde doarme fostul ei soț și i-a oferit 1.000.000 de lei dacă o scapă de el, lucru care l-a făcut.

Deci iată cum sentimentul vinovăției nu l-a lăsat în pace pe criminal și pentru a scăpa de el a văzut ca soluție salvatoare spânzurarea și inclusiv sinuciderea.

Mai există și alte tipuri de spânzurare întâlnite mai rar ca: prin aruncare de la etaj, aruncare în fața trenului, intoxicație cu medicamente, cu otavă de gândaci, cu sodă caustică (frecventă la femei), ingestie de antigel, tăierea gâtului, etc. .

Bărbații utilizează mijloace mecanice, violente, iar femeile utilizează mijloace mai ușoare, mai mult toxice.

Patologie și sinucidere

O modalitate de sinucidere patologică e așa numitul omor altruist, când mama care suferă de melancolie puerilă suprimă viața copilului, după care se sinucide.

Sinuciderea constituie un fel de gaură în eu generată cel mai frecvent de o depresie ca expresie a unui impas existențial, ca o expresie a unei situații de viață considerată de subiect fără ieșire. Sinuciderea e considerată un act patologic întrucât dorința ei de a trăi e înscrisă în viață iar dificultățile realizării sunt specific umane.

Sinuciderea e considerată un comportament aberant, o reacție de fugă în fața dificultăților, o reacție de șantaj, probă de nevinovăție, act de imitație transformat în autoagresivitate, dar totdeauna un act patologic deoarece e apanajul unor boli psihice sau al unor personalități fragile, la care gestul sinucigaș e precipitat și pretextat de o situație conflictuală de viață.

Tulburările de conștiință precipită actul sinuciderii, ceea ce face ca sinuciderea să fie cu atât mai patologică cu cât discrepanța dintre gest și motivație e mai frapantă. Sinuciderea se prezintă ca o descompunere afectivă datorită depresiei iar tentativa de sinucidere se adresează de fapt altuia cu care subiectul dorește comunicare.

Sinuciderea e considerată ca o aberație a altuia, ca o modalitate de adresare către altul, ca o dificultate relațională cu mare importanță în atitudinea terapeutică.

Evocator pentru caracterul patologic al actului aste de asemenea disproporția dintre justificare și executarea gestului. Unele acte de sinucidere pot fi reactive, ex. frica de sancțiune.

Sinuciderea e considerată totdeauna ca o tentativă ce ajunge uneori la moarte prin anularea curajului de a trăi.

Sinuciderea la copil e cu atât mai mult un act patologic cu cât copilul prezintă lipsa conștiinței ireversibilității gestului. Actele de sinucidere la copil sunt motivate de stări depresive conflictuale, depresie după eșecuri, carențe afective, abuzuri de autoritate și sancțiuni etc. . Sinuciderea la copil poate fi un act de răzbunare camuflată sau ca act ludic.

Sinuciderea melancolică este o expresie a unei euforii a morții. Moartea devine irezistibilă și nu contează metoda aleasă pentru realizare. Raptusul suicidar apare ca un act nepremeditat, impulsiv. Bolnavul disimulează trăirile sale în scopul de a realiza actul fatal. Alteori el proiectează trăirile sale patologice asupra anturajului, asupra celor apropiați pe care-i consideră părtași la suferința și tragedia sa și atunci în scopul de a-i scuti de atare suferințe recurge la suprimarea vieții lor, după care se sinucide. De aceea sinuciderea melancolică se realizează prin mijloace grave care nu lasă șansa eșecului și din care se deduce convingerea delirantă a morții.

Melancolia reactivă e determinată de impactul psihologic și foarte frecvent de implicațiile judiciare. Datorită fricii de sancțiune, trăirii unor sentimente de culpă, bolnavul ajunge la idei patologice de devalorizare morală care pot avea acest sfârșit tragic.

Un exemplu de dezechilibru psihic care a dus la sinucidere este cel al lui Lucian Pandele, în vârstă de 49 de ani, lucrător al T.V.R. care s-a aruncat de la etajul zece al turnului televiziunii române. Cu o zi înainte de tragicul accident familia, colegii nu au observat nimic suspect, Lucian Pandele purtându-se normal, la fel ca în celelalte zile.

În acea zi a plecat de acasă, deși nu era de serviciu, profitând că soția lui era la o vecină iar fiul său era plecat în altă localitate. Nu a lăsat nici un bilet sinucigaș. S-a dus la televiziune, a urcat cu liftul până la ultimul etaj și de la o fereastră s-a aruncat în gol.

Din cercetările ulterioare care s-au făcut s-a constatat că era înregistrat la cabinetul medica al televiziunii române cu tulburări psihice : de concentrare, de atenție, era anxios. Toate acestea le-a dobândit în urma unor evenimente nefericite ce s-au abătut asupra familiei Pandele : la cutremurul din 1977 locuința îi este distrusă iar soția prinsă sub dărâmături este totuși salvată; apoi, în stare de ebrietate, a lovit un om cu mașina dar s-a dovedit a fi nevinovat deoarece omul lovit îi sărise în fața mașinii. Dar în urma acestor evenimente apar primele semne de dezechilibru psihic, se internează la un sanatoriu iar când s-a externat se simțea bine. Apoi urmează un alt eveniment și anume autoturismul său e lovit de un altul dar el este considerat vinovat, acum suferă un șoc în urma căruia este din nou internat în spital.

Se pare că cauza sinuciderii ar fi schimbările de la redacția emisiunilor informative, deoarece nu era convins că va face față noilor cerințe de muncă și nu din motive familiale.

Deci iată cum pe fondul unei depresii anxioase, la care se mai adaugă tristețe, teamă nevrotică și dificultăți de concentrare și de atenție, Lucian Pandele se sinucide. Teama, anxietatea, depresia care-l dominau nu au putut fi învinse de conștiință care s-a lăsat dominată de ele și de aici nu a mai existat posibilitatea unei echilibrări, unei înfruntări a realității ci o fugă de realitate, o teamă de noi responsabilități mult supraevaluate.

Categorii de suicid

Pe drumul suicidului întâlnim mai mulți călători cu variate feluri de experiență. Unii uneori amenință că se vor sinucide dar niciodată nu pun în aplicare asemenea afirmații, alții încearcă să-și suprime propria viață dar nu reușesc, în sfârșit alții reușesc în comiterea suicidului. Așadar pot fi diferențiate trei categorii de suicid și anume:

suicid-amenințare

suicid-tentativă

suicid reușit

Suicidul amenințare

Indivizii care amenință cu suicidul vor mai mult să trăiască decât să moară, iar amenințările lor sunt folosite drept mijloace de atingere a anumitor scopuri în viață. Aceasta nu înseamnă că ei niciodată nu vor pune în aplicare amenințările lor, mai ales atunci când există în mod real pericolul de a nu atinge scopurile propuse.

Suicidul tentativă

Cei care încearcă să se sinucidă sunt mult mai ambigui în intenția lor. Ei afirmă ades “nu-mi pasă dacă trăiesc sau dacă mor”. În felul acesta ei sunt mai puțin expliciți în comunicarea sentimentelor lor suicidale. Ei pot numai să arate atâta cât sunt de depresivi sau că nu pot dormi, dar evită utilizarea cuvântului suicid. De aceea ei nu prea reușesc să-și comunice intențiile către alte persoane. Atunci însă când reușesc să-și comunice intențiile hotărârea cei care recepționează mesajul nu-l prea iau în serios datorită caracterului relativ, vag al acestuia. Metodele pe care le folosesc pentru sinucidere sunt cele care reprezintă apelul lor la ajutor din partea altora. Cele mai frecvente metode sunt : tăiatul venelor, înghițirea de pastile, asfixierea cu gaz. Deși aceste metode pot fi fatale ele prezintă însă o speranță față de metodele ce asigură suicidul cum ar fi împușcarea sau spânzurarea. De aceea cele mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea e posibilă.

Suicidul reușit

Aproape trei sferturi din cei care se sinucid sunt cunoscuți ca având o perioadă suicidală în perioadele anterioare. De asemenea cei mai mulți dintre ei au comunicat direct sau indirect ideea lor suicidală altor persoane. De altfel sinucigașii reușiți sunt o categorie mixtă ce reprezintă acele persoane care încercând să se sinucidă au fost salvate la timp, precum și acele persoane care au fost în mai mare măsură hotărâte să moară.

În ceea ce privește tentativa de sinucidere, cele mai multe cazuri aparțin femeilor mai mult decât bărbaților, tinerilor mai mult decât celor în vârstă, celor care provin din clasele de mai de jos decât celor din clasele superioare.

Pornind de la notele lăsate de sinucigași și de la relatările celor ce încearcă să se sinucidă putem discerne trei tipuri de sentimente sinucidare:

Sinucigașii pot avea sentimente de scuză și de apărare în raport

cu unele persoane. De exemplu în notița ce o lasă, sinucigașul își cere

scuze soțului, tatălui și mamei pentru gestul său:

“ Tom, te iubesc atât de mult dar tu mi-ai spus că nu mă vrei și că nu mă iubești. Niciodată nu m-am gândit la ideea că m-ai putea lăsa să merg pe acest drum dar acum sunt la sfârșitul lui, ceea ce constituie cel mai bun lucru pentru mine. Tu ai atâtea probleme iar eu mai adaug una la ele.

Elena.”

“Tata, îți produc atât de mult rău. Tu mi-ai vrut numai binele și acuma trebuie să crezi și să accepți că asta este.

Nelu.”

2) Sinucigașii pot avea sentimente vindicative față de unele persoane sau față de sine. Acuzând pe alții pentru mizeria și distrugerea lor, ei caută să se răzbune pedepsind pe cei pe care-i lasă în urma lor.

“ Tu m-ai omorât, Ion. Sper să fi fericit în inima ta, dacă ai într-adevăr așa ceva, deși eu mă îndoiesc. Te rog lasă-mi copilul în pace. Dacă nu am să revin mereu tot restul vieții tale. Tu ai fost un ticălos și un crud. Dumnezeu nu a uitat și nu uită asta și te rog fără flori, ele nu înseamnă nimic. De asemenea, păstrează-ți bani, nu-i cheltui pe înmormântarea mea… tu ști ce mi-ai făcut. Acesta e motivul pentru care am făcut-o. Este greșeala ta și a Elenei, încearcă și uită dacă poți. Dar tu nu poți…

Soția ta.”

Unii sinucigași se pot simți supărați pe ei însăși deoarece au făcut ceva foarte rău și din acest motiv s-au hotărât să se sinucidă și în felul acesta să se pedepsească. De exemplu un om se poate sinucide după ce ucide altă persoană. Acest tip de sinucidere este suicidul remușcare.

Sinucigașii pot deveni mărinimoși și generoși față de lumea pe

care o abandonează. În notițele pe care le lasă ei cer ca după ce mor cadavrul să fie donat școlilor medicale sau dacă sunt bogați cer ca banii și averea să fie donate instituțiilor de caritate. Alții iartă pe cei care i-au făcut să sufere. Iată un exemplu:

“Maria,

am fi putut să fim atât de fericiți dacă ai fi continuat să mă iubești, am fotografia ta în fața mea. Gândul că acum s-ar putea să fi în brațele altui bărbat este mult mai greu să-l suport. Eu îmi ofer viața pentru indiscreția ta. Toate greșelile tale sunt uitate și reamintesc toată bunătatea ta. Tu ști că aș fi făcut asta când m-ai părăsit, de aceea nu este o surpriză pentru tine. Adio, dragă. Te iubesc cu toată inima mea zdrobită.

Adrian.”

Religii și sinucidere

Astăzi afilierea la o anumită religie nu poate fi corelată cu incidența suicidului ci numai gradul de integrare religioasă ar constitui un indiciu de corelație cu o rată mai scăzută a suicidului.

Din punct de vedere legal, la cele mai multe popoare civilizate sinuciderea e un gest neutral, nimeni nu e pedepsit din cauză că a încercat un act de sinucidere.

Înaintea secolului al XVIII-lea mai ales la popoarele creștine sinuciderea era considerată ca un mare păcat și clerul se răzbuna pe făptaș prin refuzarea înhumării rituale, iar în unele părți corpul neînsuflețit era spânzurat în piețe publice.

În religia ortodoxă sinuciderea este privită ca un mare păcat. Aici se consideră că viața este un dar de la Dumnezeu, iar oamenii nu au dreptul să-și ia viața, deci să refuze darul lui Dumnezeu. Se consideră că cei care recurg la asemenea act îl părăsesc pe Dumnezeu și-și dăruiesc viața diavolului.

Cei care se sinucid în religia ortodoxă nu beneficiază de slujbă creștinească așa cum au oamenii ce mor de moarte naturală. Preoții nu merg seara la ei la priveghi, nu îi însoțesc de acasă la cimitir, nu le țin nici un fel de slujbă în biserică, ci numai când sinucigașul a ajuns la groapă preotul vine, spune câteva rugăciuni și apoi victima aste îngropată. De asemenea, sinucigașul nu beneficiază de slujbe de iertare, parastase, pomeni la fel ca ceilalți oameni, deoarece se consideră că ele nu sunt primite de Dumnezeu. De-abia după șapte ani după ce a fost înmormântat sinucigașul poate beneficia de rugăciuni de iertare, pomeni, parastase, considerându-se că atunci Dumnezeu le primește și le ascultă.

Deci religia ortodoxă nu e de acord cu sinuciderea, nu o tolerează și are reguli foarte aspre pentru cei care fac un asemenea act.

În ceea ce privește religia catolică, evanghelică, penticostală și câteva secte de pocăiți, acestea practică același fel de slujbă la înmormântare atât pentru cei care se sinucid cât și pentru cei cere mor de cauze naturale. În ceea ce privește practicile de pomenire de după înmormântare acestea sunt aceleași pentru toți. Deci aceste religii nu fac diferențieri, ele tratează egal pe toți cei care mor, indiferent de cauza morții.

Iudaismul, religia evreilor, nu interzice formal sinuciderea. În această religie ideea nemuririi joacă un rol mai mic , adepții săi fiind cei mai puțin înclinați către sinucidere. Biblia nu conține nici o dispoziție împotriva morții voluntare, iar credința într-o altă viață este îndoielnică. În ambele privințe este posibil ca învățătura religiilor să acopere încetul cu încetul lacunele cărții sacre, deși nu are autoritate să o facă. Influența binefăcătoare a religiei evreiești nu se datorează naturii speciale a concepțiilor religioase. Dacă protejează omul împotriva voinței de autodistrugere nu este pentru că s-ar propovădui cu argumente sui generis respectul față de propria persoană ci pentru că această religie e de fapt o societate. O societate constituită pe baza existenței unui număr de cerințe de practici comune tuturor iudeilor tradiționale și deci obligatorii. Cu cât stările colective sunt mai numeroase și mai puternice cu atât comunitatea religioasă e mai integrantă, cu atât virtutea sa protectoare e mai dezvoltată.

Religia are asupra sinuciderii o acțiune profilatică, nu pentru că religia ar condamna sinuciderea cu mai puțină ezitare decât morala laică, ci pentru că ideea de Dumnezeu insuflă o autoritate deosebită, ce face ca voințele să se plieze și pentru că perspectiva vieții viitoare și a pedepselor teribile ar sancționa abaterile mai aspru și mai eficace decât legislația umană. Protestantul crede în Dumnezeu și în nemurirea sufletului la fel de mult ca și catolicul, dar biserica protestantă nu poate avea o acțiune moderatoare în privința sinuciderii tocmai pentru că nu are acea consistență ca a altor religii. Religia protestantă practică o predică centrată pe individ – individualistă – independența oamenilor unul față de altul, pe când celelalte religii pun accent pe colectivitatea umană, ca un tot, încercând o armonizare a oamenilor, rugăciuni comune, toleranță, individualitate moderatoare.

Creștinul ortodox nu își reprezintă traiul pe Pământ sub o formă foarte plăcută, el vede în el doar o etapă de încercări dureroase și consideră că adevărata sa patrie nu este lumea aceasta. Totuși e cunoscută aversiunea cu care creștinismul condamnă sinuciderea. Aceasta arată că societățile creștine acordă omului un loc mai însemnat, desemnându-i datorii personale pe care nu le poate ocoli. De meritul în care se achită pe acest Pământ de sarcinile ce-i revin depinde accesul creștinului la bucuriile de dincolo de moarte. Individualismul moderat care e caracteristic creștinismului îl împiedică să favorizeze sinuciderea, în rândul teoriilor despre om și despre destinul acestuia.

Religia protejează omul împotriva sinuciderii doar dacă e suficient de puternică pentru a ține individul sub dependență. Religia catolică își ține fidelii atât de aproape cu mult mai multă forță decât forță decât protestantismul deoarece le impune dogme și practici, pătrunzând astfel în toate detaliile existenței lor temporale. Catolicul e mai puțin expus să piardă din vedere legăturile sale cu grupul confesional din care face parte căci grupul acționează mereu asupra lui sub forma unor precepte imperative care se aplică în diferite circumstanțe ale vieții. Catolicul nu trebuie să se întrebe neliniștit către ce scopuri se îndreptă faptele sale, le raportează pe toate la Dumnezeu, căci sunt în mare parte reglate de voința divină adică de biserică, forma ei concretă . Regulile pe care le respectă sunt emanate de o autoritate superioară omului, gândirii umane și nu are dreptul să se implice sau să le schimbe, ci să le respecte.

Religia moderează deci înclinația spre sinucidere, doar în măsura în care îl împiedică pe om să gândească liber. Privilegiul religiei de a scădea numărul sinuciderilor provine din puterea și disciplina la care supune deopotrivă gândirea și comportamentul. Când religia nu mai reprezintă pentru om decât o filozofie tradițională și străină de preocupările cotidiene e greu să mai aibă vreo influență asupra lui.

Meditațiile asupra misterelor înconjurătoare, credința într-o ființă atotputernică dar prea îndepărtată și căreia va trebui să-i dăm socoteală într-un viitor nedeterminat nu-i pot împiedica pe unii oameni să renunțe la existență.

Din unele cercetări reiese că evreii prezintă cea mai mică rată de sinucidere datorită forței cu care își respectă regulile religiei, la fel se întâmplă cu creștinii ortodocși și din aceleași motive, urmează apoi religia catolică ce se situează cu predicile sale între religia ortodoxă și cea protestantă, fapt ce explică așezarea ei la mijloc și apoi religia protestantă care dă indivizilor cea mai mare libertate dintre toate religiile.

În țara noastră repartiția pe etnii a sinuciderilor este reprezentată astfel: maghiari, germani, sași și secui se află pe primele locuri datorită apartenenței lor la religiile catolică și protestantă. Dintre aceștia maghiarii ocupă primul loc, poate datorită temperamentului lor, urmează germanii, sașii și secuii. Românii prezintă un număr neînsemnat de sinucideri în raport cu ei.

Euthanasia – o bună parte din medici și juriști accidentali susțin dreptul oamenilor de a-și pune capăt zilelor în mod benevol. Euthanasia aparține libertăților cetățenești și că societatea trebuie să sprijine o astfel de hotărâre a individului mai ales când e vorba de oameni vârstnici suferinzi de boli incurabile.

Euthanasia benevolă în mod evident în contradicție cu principiile noastre etice și legale, căci ea poate da naștere la nenumărate abuzuri, de aceea biserica ortodoxă nu este de acord cu ea precizând că Dumnezeu hotărăște când îl ia pe om la el și nu omul.

Păreri diferite referitoare la sinucidere

La întrebarea pe care am pus-o unor trecători “Ce părere aveți despre actul sinuciderii?” am primit răspunsuri variate ca:

“Lașitate, lașitate, lașitate …” – Adriana 18 ani

“E cel mai mare păcat făcut de cineva de la care nu mai este întoarcere. Da, așa e că în unele momente slabe ale vieții îți vin în minte muște gânduri, dar pe care trebuie să le îndepărtezi, nădăjduind în cineva care e Dumnezeu” – Carmen 22 ani

“O persoană care atentează la propria viață are nevoie de un psihiatru. Clar, nu? Indiferent cât de grea ar fi viața trebuie trăită.” – Stanca 20 ani.

“Dificultățile trebuie învinse oricât de mult ne-ar afecta, soluții există, nu trebuie să fugim de responsabilități” – Mariana 28 ani.

Ideea pe care am desprins-o în urma punerii acestei întrebări este că majoritatea oamenilor îi condamnă pe cei care se sinucid. Nu sunt de acord cu actul lor, consideră că nu au curajul necesar pentru luptă, pentru a face față dificultăților vieții. Leagă actul sinuciderii mai mult de realitatea vieții, de dificultățile materiale sau spirituale pe care cei ce se sinucid nu le pot trece și nu acceptă decât foarte rar ideea că sinuciderea ar fi generată de boli psihice. Cred că dacă stai și te gândești mai bine, să analizezi situația în care te afli, vei găsi soluția problemei pentru care dorești să te sinucizi, sau dacă nu o găsești nu trebuie să disperi, trebuie să crezi în Dumnezeu și totul se va rezolva.

Capitolul III

Studiu concret asupra

cazurilor de suicid în Brașov

Statistica sinuciderilor începând din 1990 până în 1998 se prezintă astfel:

Precizare – statistica pe 1998 este doar pe primele trei luni

(1 ianuarie – 31 martie 1998)

Deci se observă că din 1990 până în luna iunie 1996 pe raza județului Brașov s-au înregistrat 391 cazuri de sinucidere. După cum se observă, numărul sinuciderilor pe an cu o anumită metodă nu prezintă fluctuații deosebit de mari, ci moderate. O creșterea mai mare o înregistrăm între anii 1991 – 1992 când de la 28 de bărbați spânzurați s-a ajuns la 40, pentru ca în următorii doi ani să scadă și să aibă aceeași valoare de 25, înregistrându-se din nou o creștere în 1995 până la 43 de bărbați spânzurați. Se pare că spânzurarea constituie astăzi cel mai utilizat mod de a-ți lua viața.

Datele statistice sunt clare, dar mi se pare oarecum cam mare numărul sinuciderilor și acest lucru cred că se datorează faptului că în acest județ se află foarte mulți etnici germani și unguri care aparțin unor religii ce reprezintă o rată a sinuciderii destul de ridicată.

Capitolul IV

Concluzii

Actele de sinucidere constituie, deci, obiectul unor cercetări și investigații transdisciplinare deoarece de fiecare dată sunt de rezolvat problemele medico-legale, sociologice și psihologice care împreună formează tot ce nu poate fi ușor supus vreunei analize unilaterale.

Sinuciderea are și ea determinismele ei ca o valoare în minus creată de cursurile structurii sociale, o boală a crizei de dezvoltare, a zig-zag-urilor de ordin economic. Cam 2-3 persoane pe zi sunt duse la secția de toxicologie a spitalului de urgență Floreasca din București ca urmare a unor tendințe de sinucidere cu vârsta medie între 20-40 ani. Mai nou ei nu se sinucid din dragoste decât rareori. Problema economică a ajuns să constituie principala cauză de suicid. Cei mai mulți dintre sinucigași sunt șomeri, alți au probleme familiale serioase din cauza lipsei banilor, și încep să apară și consumatorii de droguri care acum sunt rari dar în viitor nu se știe. Deci oamenii atentează la propria lor viață datorită problemelor generate de realitatea crudă pentru unii, realitate care devine insuportabilă și în care nu mai au nici o speranță de care să se agațe pentru a trăi.

Sinuciderea trebuie privită ca o tehnică de rezolvare a unor conflicte. Și într-adevăr studiind cazurile de sinucidere, reușite sau nu, vom putea constata că în faza presuicidară a existat la suicidat un conflict grav sau un conflict subiectiv neconștientizat ca fiind foarte grav și că senzația de a se afla într-o situație fără ieșire a împins suicidatul la săvârșirea actului.

Oricum am defini sinuciderea, excluzând-o sau înlocuind-o în limitele normalului putem afirma cu certitudine că actul sinuciderii e un punct final care a fost precedat în timp de o serie de comportamente care sunt adesea avertismente sau forme mascate de amenințare pe care cei din jur nu le recepționează ca atare ori nu le acordă importanța cuvenită și nu realizează că cel ce emite asemenea avertismente se află realmente în stare de pericol și că ajutorul uman sau medical e de urgență necesar. Nici un sinucigaș care nu prezintă o dezechilibrare psihică nu face acest gest printr-o decizie spontană, printr-un act de scurt-circuit ,ci actul suicidar implică existența reală sau imaginară a unei probleme care aparent nu are soluție și din care suicidatul nu poate ieși decât prin actul tragic al sinuciderii.

Unii oameni realizează actul sinuciderii și își doresc moartea intens și atunci ei vor reuși, iar la alții dorința de moarte e pe al doilea plan, pe primul plan fiind strigătul de ajutor. Dar se pare că și cei care își doresc cu ardoare moartea, în adâncul sufletului lor speră că vor scăpa cu viață.

Intențiile suicidatului pot fi considerate ca forme de apărare față pe actul deviant comis și pentru cei din jur care pot căpăta un sentiment de rușine sau culpabilitate de a nu fi luat măsuri din timp astfel încât actul suicidar să nu fi avut loc. Adesea după scurt timp la cei din anturaj aceste sentimente dispar în schimb apar reproșurile asupra suicidatului: “cum de-ai putut face așa ceva?”. Psihoterapeutul trebuie să fie foarte atent pentru a-l feri pe suicidat de o atmosferă de reproș și rejectare căci altfel recidiva în actul suicidar poate să revină.

Factorii psihologici și sociali au un rol important pentru suicidat, dar nu toți oamenii răspund la acești factori prin sinucidere. Se pare că mulți se sinucid deoarece nu mai pot suporta viața.

Printre motivațiile sinuciderii enumerăm: bolile cronice, invaliditatea, boli psihice, dezagrearea familiară, conflicte, dezamăgiri în iubire, frică de pedeapsă, etc. . Toate acestea emană din mediul ambiant deci au o esență sociologică, esență care are un impact greu asupra psihicului, adică în cele din urmă trecerea la act e determinată de factori psihici, deși în spatele lor se ascund elemente sociale.

La tentativele de suicid există probabilitatea ca suicidul să-și fi dorit realmente moartea sau a urmărit manipularea propriei persoane sau a altora. De aceea trebuie clarificat dacă comportamentul suicidar a fost scop sau mijloc.

Indivizii sunt inegal înzestrați cu capacitatea de a rezista la frustrări. O concurență de factori negativi pe plan social și pe plan psihic poate genera o stare de frustrare majoră ceea ce duce la acte negative, agresive sau la cei puțin rezistenți la frustrare, la acte de auto distrugere sau sinucidere.

Sinuciderea e actul de disperare a unui om care nu mai dorește să trăiască. Dar în realitate deoarece sunt deja atrași de viață în momentul în care o părăsim sinuciderea e un abandon. Actul sinuciderii se realizează în cunoștință de cauză, victima în momentul în care acționează știe ce trebuie să rezolve din fapta sa și care a fost motivul. Hotărârea sinucigașului se explică de obicei prin temperamentul acestuia, prin antecedente și prin evenimentele care i-au marcat existența particulară.

ființă oarecare nu poate fi fericită sau nu poate măcar să trăiască decât atunci când nevoile sale sunt corespunzătoare posibilităților existente. Nevoile omului nu depind total de corp. Dar cum poate fi fixată cantitatea de bunăstare, de confort, de lux pe care omul o poate căuta? Nici în constituția organică nici în cea psihologică a omului nu găsim ceva care să poată marca o astfel de limită. Pasiunile omului ar trebui să fie limitate doar așa ar trebui să se armonizeze cu posibilitățile existente și să fie deci rezonabile. Dacă nimic din interiorul individului nu poate fixa limitele atunci e nevoie de o forță exterioară. Trebuie ca o putere reglatoare să joace pentru nevoile morale același rol ca cel al organismului pentru nevoile fizice, trebuie deci să existe o putere morală. Acest rol moderator poate fi jucat de societate cate fixează puncte dincolo de care pasiunea trebuie să înceteze și a cărei putere morală individul o acceptă.

Dar societatea nu a stat cu mâinile în sân ci a creat și a luat măsuri profilactice împotriva suicidului. Au fost create centre de prevenție a suicidului în care lucrează personal calificat și în care psihologilor și psihiatrilor le revine un rol important. Aceste centre recepționează orice apel telefonic al unei persoane aflate în impas, anxietate sau insecuritate. Aceste formațiuni psihico-medicale au posibilitatea de a oferi un mijloc de ușurare a tensiunii, de înlăturare a sentimentului singurătății, sau chiar dă informații celor care nu știu să găsească soluții la problemele lor. Dar aceste centre mai mult diminuează o criză acută. Semnificativ este faptul că la aceste centre doar 10% din cei care apelează au intenții autentic suicidare si solicită intervenții de salvare, restul persoanelor solicită intervenția pentru situații și probleme minore, dar supraevaluate.

Măsurile de spitalizare ale persoanelor suicidare sunt indicate deoarece aici există condiții specifice menite să împiedice punerea în aplicare a intențiilor și pulsiunilor suicidare. Aceste programe au ca scop final reducerea izolării și inițierea reintegrării.

Este bine cunoscut faptul că bolnavii care s-au sinucis au comunicat înainte de a recurge la realizarea actului, ideile și intențiile lor de suicid, dar aceste mesaje ori nu au fost recepționate de cei cin jur ori au fost ignorate, și ceea ce e mai dureros e faptul că unii medici, realizând o examinare superficială a bolnavului suicidar, nu instituie nici măcar o măsură profilactică și atunci finalul e inevitabil. De aceea se impune realizarea unui examen atent, responsabil față de fiecare pacient cu ideație suicidară. Medicii trebuie să țină cont de manifestările presuicidare de genul: sentimente de inferioritate și depresie, neajutorare și disperare, dorința de a trăi și de a muri în același timp, etc. . Bolnavul cu manifestare presuicitară își schimbă comportamentul, interesela, obiceiurile, investițiile afective etc. Aceste lucruri putând fi ușor observate de cei din anturaj dacă acestea îi acordă atenția și importanța cuvenită persoanei respective. Astfel oricât de mult ar încerca o viitoare victimă să-și ascundă intențiile suicidare, totuși persoanele din jur nu pot să nu observe dacă există voință, o schimbare a persoanei și să încerce să-i afle cauzele și efectele, încercând o estompare a lor.

Cel în cauză refuză să ia de obicei dialogul asupra actului suicidar cu terapeutul, el se simte desolidarizat de grupul social și de obligațiile sale morale și socio-familiale. De aceea orice afirmații pe care aceștia le fac în legătură cu actul sinuciderii nu trebuie ignorate ci trebuie luate în serios, dar de multe ori ignoranța este prea mare și atunci inevitabilul se produce.

Terapeutul are obligația realizării unui dialog simplu, autentic, a cărui forță persuasivă va avea la bază faptul că ideile și tendințele suicidare sunt efemere fiind expresia unei stări psihice particulare sau a unei tulburări psihice trecătoare.

Societatea ar trebui să ia măsuri de prevenție a sinuciderii de genul: pe plan educativ tineretul ar trebui călit pentru a face față greutăților vieții, să o accepte așa cum e ea, să fie depistate acele persoane care se află în situații de tensiune și elaborarea de măsuri care să se aplice acelor suicidați care au făcut genul o încercare neizbutită spre a fi feriți de tentativa recidivei, elaborarea de măsuri în cazurile mai grave post-su-cidare la care există dificultăți de contact și de acceptarea ajutorului psiho-modical oferit.

Deci sinuciderea este în fond și la urma urmei un strigăt de ajutor pe care cei care au tendințe suicidare “aruncă” celor din jurul lor pentru a le atrage atenția asupra lor, pentru a-i determina să le asculte problemele, să le ofere soluții, să-i ajute să le depășească. Dar oare întotdeauna cei din jur aud, oare de cele mai multe ori nu trecem surzi pe lângă aceste strigăte

ignorându-le? Ba da, adesea se întâmplă dar mai există și oameni care dau curs acestui strigăt și încearcă, în măsura posibilităților, să-i ajute pe cei care au nevoie. Deci ar trebui să fim mai receptivi față de cei din jur și să nu fi atât de ignoranți, de nepăsători față de un alt semen al nostru.

Fișe individuale

1. Bordeanu Raluca, de 17 ani, de profesie merceolog, a avut o tentativă de sinucidere prin înghițire de pastile. Rugând-o să-mi motiveze gestul, mi-a răspuns că a făcut-o deoarece a vrut să atragă atenția asupra ei deoarece părinții ei au mai avut un copil care era în vârstă de un an și jumătate și ei i se părea că toată dragostea lor o ofereau frățiorului mai mic, ea simțindu-se frustrată de dragostea părintească. Vorbind și cu părinții acesteia, aceștia au afirmat că încercau să păstreze un echilibru afectiv între cei doi copii și că nu au observat nimic suspect în comportamentul fiicei lor.

După trei luni de la această tentativă, Raluca a încercat din nou să

se sinucidă. De data asta și-a tăiat venele de la mână cu o lamă. Tentativa ei suicidară a eșuat din nou. Discutând din nou cu ea și cu părinții am aflat cam aceleași informații ca la prima tentativă, cu mențiunea că fata a mai afirmat “tot o să reușesc până la urmă”.

Oare cine este vinovat aici? Fata, care nu-și mai găsește locul în familie sau părinții care nu-i înțeleg trebuințele?

2. Bătrânu Marius, 25 de ani, de profesie inginer, s-a sinucis prin spânzurare. Discutând cu părinții lui am aflat că acesta era pe cale de a se căsători cu o fată care însă s-a răzgândit. Marius a spus părinților că se va sinucide deoarece nu suporta rușinea de a da ochii cu prietenii lui și de a le spune ce s-a întâmplat. Părinții au încercat să-l lămurească, să-i insufle curaj de a înfrunta situația și atunci Marius a dat de înțeles că se va liniști și va renunța la gândurile privind sinuciderea, dar nu a fost așa. L-au găsit spânzurat într-o magazie iar de picioare avea atârnat un “pietroi mare”

Dorința acestui tânăr de a muri a fost prea mare și nu a putut fi învinsă de îndemnurile părinților.

3. Căsuneanu Andreea, de 35 de ani, de profesie vânzătoare, căsătorită, cu doi copii. Andreea a fost violată într-o noapte pe când se întorcea de la serviciu. S-a dus apoi acasă și nu i-a spus nimic soțului său. Acesta a observat că soția sa era un pic “ciudată” dar nu a încercat să afle motivul acelei “ciudățenii”. La două zile după ce a fost violată, Andreea, rămânând singură acasă a dat drumul la gaz încercând să se sinucidă. A fost salvată de mama ei care deținea o cheie de la apartamentul fiicei ei. După ce a fost salvată nu a dorit să spună adevăratul motiv pentru care a încercat să se sinucidă, ci a mințit că a fost amenințată de patronul ei că o dă afară și atunci s-a gândit că fără serviciu familia o va duce greu, că va fi o povară pentru ei și a hotărât să se sinucidă .

La o lună după acest eveniment, Andreea a încercat să se sinucidă din nou, a înghițit sodă caustică. În timp ce bea acel lichid a fost surprinsă de soțul ei care a dus-o de urgență la spital și acolo a fost din nou salvată. Acasă, soțul a găsit un bilet care explica motivele care au determinat-o să încerce din nou să se sinucidă. Soțul a anunțat poliția care a luat măsurile necesare.

4. Vijoli Cristina, de 40 de ani, de profesie ospătar s-a sinucis prin aruncare de la etaj. Se afla la a doua căsătorie. Din prima căsătorie mai avea un copil iar soțul ei era alcoolic și se manifesta foarte violent față de ea. S-a recăsătorit dar se pare că și în această căsătorie certurile și bătăile cu soțul său s-au înmulțit, a fost internată de foarte multe ori în spital cu coaste rupte, capul spart, mâini rupte și atunci a hotărât să-și pună capăt vieții. Disperarea ei a fost mult prea mare.

5. Tusan Ionuț, de 22 de ani, soldat, s-a împușcat cu trei luni înainte de terminarea stagiului militar.

Discutând cu colegii lui am aflat că acesta era căsătorit, avea un băiețel de un an, dar că pe când își satisfăcea stagiul militar a întâlnit o fată pe care o iubea foarte mult. Foarte des le spunea celorlalți că el o să se omoare deoarece nu se mai putea întoarce acasă la nevastă și copil deoarece nu-i iubește și că este foarte îndrăgostit de o fată întâlnită acolo dar care nu știa că el este căsătorit și care își făcuse planuri de nuntă. Se pare că Ionuț a fost și la părinții fetei acasă unde au discutat eventualitatea unei nunți după ce tânărul își satisfăcea stagiul militar.

Deși el afirma că se va sinucide, cei din jurul lui nu l-au luat în serios. Oare dacă țineau cont de spusele lui consecințele ar fi fost aceleași? Greu de răspuns.

Matei Constantin, de profesie zidar, în vârstă de 49 de ani a fost protagonistul unui caz foarte interesant. Era căsătorit de 15 ani cu Matei Iuliana cu care avea doi copii minori. Soția era casnică. Prin natura meserie, acest bărbat aproape tot timpul era departe de casă. Când se întorcea acasă o găsea pe soția sa sau cu “cineva”, sau era la discotecă, sau era la părinții ei dintr-un sat din apropierea orașului unde aceștia locuiau

Într-o zi când s-a întors de la serviciu a găsit în apartamentul său o altă familie. Ce se întâmplase? Soția sa, în lipsa lui a vândut apartamentul și s-a retras la părinții ei. Bărbatul, care trecuse multe cu privirea până atunci s-a dus după ea pentru a-i cere socoteală. Au avut loc certuri și atunci socrul său împreună cu sora și mama Iulianei l-au bătut pe Matei Constantin. Acesta, disperat, a încercat să se spânzure, dar socrul său l-a surprins și tentativa de sinucid a eșuat.

Matei Constantin a plecat din nou o perioadă în interes de serviciu. Totul părea că s-a liniștit, dar a venit pe neașteptate într-o seară și și-a înjunghiat soția, apoi s-a înjunghiat pe el. De data aceasta a reușit să-și pună capăt vieții dar a “pedepsit-o” și pe nevasta sa care i-a adus numai necazuri.

7. Vărgan Silvia, de 79 de ani, pensionară, s-a sinucis prin asfixiere cu gaz metan. Discutând cu vecinii despre eventualele cauze care ar fi putut-o determina să se sinucidă am aflat că bătrâna locuia singură, soțul îi murise și că avea un băiat căsătorit care nu locuia prea departe de locul unde avea apartamentul mama sa.

Bătrâna era o fire veselă, plină de umor, iar înaintea sinucideri nimic din comportamentul ei nu lăsa să se înțeleagă că ar dori să-și curme viața. Vecinii nu-și puteau explica gestul Silviei Vărgan.

Stând de vorbă cu fiul său, am aflat că acesta “a rugat-o” să vândă apartamentul pentru a-și cumpăra o mașină deoarece altă posibilitate de a face rost de bani nu are.

Bătrâna, probabil simțindu-se o povară, sau fiind surprinsă de atitudinea fiului său, s-a sinucis.

8. Soldatul Sandu Adi, de 21 de ani, s-a împușcat pe când își satisfăcea serviciul militar.

Discutând cu colegii săi am aflat că era un băiat calm, politicos, se comporta normal.

Părinții săi mi-au arătat o scrisoare de la fiul lor. Iată conținutul :

“ Dragii mei părinți,

(…) să știți că eu nu mai pot suporta regimul de instrucție care ne este impus aici, mâncarea este foarte rea, mi-e foame tot timpul, cei mai mari decât mine mă bat și mă pun să le spăl ciorapii sau să le fac ghetele cu cremă. Dacă eu sunt mai mic și mai timid ei ce au cu mine? De aceea vă anunț să vă pregătiți de înmormântare.

(…)

Sper că mă veți ierta.

Adi.

9. Deținutul Tecolescu Karim, de 33 de ani, s-a spânzurat cu cearceaful de la patul său. A legat un capăt al cearceafului de gratii iarpe celălalt l-a înfășurat în jurul gâtului și astfel s-a sinucis.

Karim Tecolescu a făcut pariu cu colegul său de celulă Mircea Ioan că el are curaj să se sinucidă, iar celălalt susținea că nu are acel curaj. În timp ce Karim Tecolescu se sinucidea colegul său îl privea.

Stând de vorbă cu Mircea Ioan acesta mi-a spus că nu-i vine să creadă ce s-a întâmplat. Nu a crezut că fostul său coleg de celulă va duce actul la bun sfârșit. A sperat să se oprească la vreuna din fazele “operațiunii” dar nu s-a întâmplat așa. Când a văzut că Tecolescu Karim își ia în serios pariul a încercat să îl salveze, dar era prea târziu.

Despre victimă am aflat că era închisă pentru furt și că era o fire irascibilă, certăreață, îi plăcea să se bată și era foarte sensibil dacă îi era lezată “demnitatea”.

10. Simion Manira, de 52 de ani, pensionată de boală, suferea de cancer la sân. A încercat să se sinucidă prin îngurgitare de pastile, tentativă nereușită; după numai două ore după ce a fost dusă la spital s-a aruncat de la etajul patru și a murit.

Discutând cu soțul ei am aflat că ea dintotdeauna a fost o fire bolnăvicioasă . De câțiva ani mergea de la un doctor la altul, chiar și la “pseudodoctori” poate, poate cineva o va vindeca. Nu putea suporta gândul că suferă de o boală incurabilă. Acest lucru o măcina. Cu puțin timp înainte să se sinucidă a afirmat că și-a văzut copii aranjați la casa lor, că soțul ei o să se descurce fără ea și cu timpul o să-și aranjeze și ea viață. Apoi, într-o altă zi, spunea că nu s-a născut doctorul care să o vindece pe ea, că oricum va muri, că nu suportă să trăiască cu gândul că poate peste o oră, o zi sau o lună poate muri. Ea nu poate să-și aștepte moartea. De aceea și-a provocat moartea.

Bibliografie

Tiberiu Bogdan și Ion Sintea – Analiză psihologică a victimei. Rolul ei în procesul judiciar. Editura Ministerului de interne București 1989

Emil Durkheim – Despre sinucidere. Editura Felix Alcan București 1937

L. Ghidul și N. Pârvan – Considerații asupra psihologiei, terapiei stărilor marginale în psihiatrie. “Neurologie. Psihiatrie. Neurochirurgie.” vol. 14 , nr. 4 București 1967 pag 313 – 400

Brunan Haly – Despre unele acte premergătoare și eventuale cauze reale ale suicidului. Paris P.U.F. 1969

Ionescu – Psihologie clinică. Editura Medicală. București 1980

G. Ionescu și T. Ionescu – Epidemiologia și psihosociologia suicidului în: Epidemiologia bolilor netransmisibile. Editura Medicală, București 1981, pag 648 – 654

G. Ionescu și N. Valentina – Suicidul la bolnavii depresivi în

Psihiatrie. Editura Medicală București 1969, pag 1110-1113

G.Ionescu – expresia somatică a depresiunii. Neurologie, Psihiatrie, Neurochirurgie. Editura Medicală București 1972 pag 3 – 17, 245 – 258

Otomar Jakob – Problema ce se poate acorda statisticilor privind cauzele sinuciderilor . Editura Privat București 1955

E. Mareș – Oboseala fizică și nervoasă. Viața medicală. Editura Medicală București 1971, pag 38- 72

M. Minovici – Medicină legală , Editura Medicală București 1976, vol. 7,8

M. Minovici – Probleme de medicină legală și criminologie. Editura Medicală București, vol.14 1967 pag 217-278

M. Minovici – Probleme de medicină legală. Editura Medicală București, vol. 19 din 1986

P.P. Neveanu – Dicționar de psihologie. Editura didactică și pedagogică 1978

P.P. Neveanu și Ghe. Ionescu – probleme de investigația bolnavului psihic prin tehnica apercepției tematice. “Neurologie. Psihiatrie. Neurologie”. București vol. 15 nr.4 1967

N.Mitrofen, V. Zanghea și Tudorel Butoi – Psihologie juridică. Editura Institutorului European Iași 1996

Păunescu – Podeanu – Nevroza în practica curentă. Adevărate și false nevroze. Viața medicală. Editura Medicală București, vol. 11, nr. 13 pag. 865

B. Razmond – Dicționar de sociologie Larousse. Editura Uniunea Enciclopedică , București 1996

Ghe. Scripcaru și M.T. – Patologie medico-legală. Editura Medicală București 1992

Șt. Nica Udangiu și Lidia Nica Udangiu – Conduita autoagresivă “Neurologia. Psihiatria. Neurochirurgia.” Editura Medicală București 1996

Norbert Sillami – Dicționar de psihologie, Larousse. Editura Uniunea Enciclopedică București 1996

M. Quindu – Sinuciderea. Etape clinice, perspective de prevenire. Paris 1970

Anexe

– Ziarele românești: Adevărul, Evenimentul Zilei, Curierul Național, Gazeta de Transilvania, Transilvania Expres

– dosarele obținute de la Parchetul Brașov cu cazuri suicidare.