Sinuciderea de Emile Durkheim

Emile Durkheim s-a nascut în anul 1858 și a murit în anul 1917. Este considerat părintele fondator al sociologiei. Provine dintr-o familie evreiască din Lorena. S-a născut în Epinal, a urmat școala rabinică. Ajunge să termine Ecole Normale Superior și devine coleg de generație cu Henri Bergson și Jean Yaures. După terminarea studiilor predă ca profesor de liceu la universitatea din Bordeaux și înființează prima catedră socială. În anul 1902 ajunge la Sorbona cu catedra de pedagogie, iar în anul 1907 scrie lucrarea Sinuciderea. A pus " în evidență în chip magistral influnța hotărâtoare pe care societatea o exercită asupra comportamentelor individuale."( Lallement, 1993, p 167)

În zilele noastre se pune un tot mai mare accent pe divanță, pe ceea ce este normal și ceea ce este anormal. "Raportarea la normă califică individul și comportamentele sale: conformistul este un om normal, penru că respectă normele sociale, pe când deviantul este anormal, pentru că le incalcă."(Vlăsceanu, 2011, pg. 338). Însă în unele societăți anumite comportamente pot fi văzute ca fiind normale, pe când în altele pot fi vazut ca fiind anormale. Ca un bun exemplu este practicarea anumitor operații de mutilare a fetelor tinere din anumite țări din Africa, cu intenția de a le păstra integritatea corporală, de a păstra patrimoniul familiei. Acest lucru pentru cei care nu fac parte din cultură este un lucru anormal, însă pentru ei această practică este ceva foarte obișnuit, iar fetele se duc fără obligație să se supună intervenției, deoarece acest lucru le dă încredere, arată că sunt cuminți, și sunt pregătite să devină femei.

Durkheim încearcă să suprindă aceste diferențe între ce este normal și anormal. " Criteriul pe baza căruia stabilim caracterul normal sau patologic al unui fapt social este generalitatea sa; frecvența unui fapt, indicator al normalității sale, trebuie analizată în cadrul unui tip social dat, într- o anumită fază a evoluției sale." (Vlăsceanu, 2011, pg 339). Altfel spus ceea ce la un moment dat poate fi considerat normal, mai târziu, la un alt moment poate fi considerat deviant. Acest lucru se poate întâmpla în orice societate.

Pentru Durkheim un lucru este normal dacă acela se întâmplă frecvent într-o societate, având un număr foarte mare de cazuri. Astfel, ceea ce se întâlnește mai des, ca și comportament deviant într-o societate, pentru el este normal. "După Durkheim, crima este un fenomen normal; ea este întâlnită în toate societățile cunoscute și în toate timpurile. Universalitatea și normalitatea crimei sunt rezultatul variațiilor individuale și colective." (Vlăsceanu, 2011, pg 339). Cu alte cuvinte, aceste variații ale devianțelor sunt influențate foarte mult de comportamentul indivizilor.

Astfel în centrul operelor lui Durkheim apare noțiunea de conștiință colectivă. Aceasta cuprinde " forma reprezentărilor, atitudinilor, opiniilor, principiilor, codurilor sau valorilor care condensează contribuțiile individuale" (Vlăsceanu, 1998, pg 133 ). Astfel, el se referă la acele percepții pe care le au toți oamenii și implicit colectivele din care fac parte fiecare dintre indivizi, în urma cărora apar normele sociale, regulile privind ceea ce este bine/normal sau nu, implicit asupra devianței.

Devianța este relativă, la spații culturale, sociale și istorice. Caracteristicile ei sunt faptul că nu există societate în care să nu existe crimă; aceasta fiind văzută ca fiind normală pentru ca oamenii să nu se îndepărteze de la regulă, ar trebui să existe o asemenea nivelare a conștiințelor care nu e nici posibilă nici de dorit; crima este relativă- același comportament apare drept criminal într-o societate și normal în alta. Același comportament este normal sau patologic în faze diferite de dezvoltare ale unei societăți. Crima este definită prin intermediul reacției sociale, care este pedeapsa. Funcția socială a pedepsei, este aceea de a reface funcția colectivă, ce a fost deteriorată prin actul criminal. "Crima nu este doar normală, ea este necesară și utilă. Deplina uniformitate a conștiințelor ar proteja societatea de crimăș în același timp, societatea nu s-ar putea schimba, ar rămâne încremenită în faza respectivă." (Vlăsceanu, 2011, p 340).

Un comportament devine deviant în măsura în care îndeplinește doua condiții, prima se referă la încălcarea normelor sociale, iar ce-a de-a doua declanșează o reacție de respingere în forma sancțiunii sau a pedepsei. Conceptul de devianță are ca referențiar normele și valorile. Orice grup social generează sisteme normative- valorice proprii. Normalitatea unui comportament este determinat de prezența sa, iar normalitatea unui comportament, în societaeta contemporană este evaluat prin raportare la nivelul normelor și valorilor sociale grupurilor din care e compusă societatea. Sociologul american J.H Fichter " care a identificat modul normal de viață în societate cu procesele de cooperare între oameni, cu solidaritatea între persoane și între grupurile sociale. El a considerat procesele de opoziție și conflictuale ca anormale, deaorece afectează menținerea și continuitatea grupurilor și a societăților." (Otovescu, 2006, p 448).

Un act deviant este și sinuciderea, iar acest lucru este surprins și în cartea lui Emile Durkheim, intitulată Sinuciderea. El găsește două aspecte care influențează rata sinuciderii, prima este dispoziția organico- fizică, iar ce-a de-a doua este natura mediului fizic. Suicidul este un act pur personal atasat de ratiune a unei persoane strict conștientă de faptul că își va provoca singur moartea. Durkheim găsește 4 forme de sinucidere. Prima este sinuciderea maniacală ce este "datorată halucinațiilor, fie unor concepeții deviante. Ideile, sentimentele cele mai variate și contradictorii se succed cu o extraordinară viteză în mintea maniacilor."(Durkheim, 1993, p 28). Un alt tip de sinucidere este ce-a melancolică, de aceasta sinucidere este legată starea generală extremă de depresie. Pe individ îl bântuie ideea sinuciderii, fiind o idee fixă. Sinuciderea obsesivă nu are o cauză anume, dar ideea fixă de a muri este obsedantă. Sinuciderea impulsivă se referă la un impuls brusc și ireproșabil.

Durkheim ne ilustrează că rasa reprezintă un grup cu caracteristici asemănătoare ce se transmit pe cale ereditară. Uneori termenul ajunge să fie confundat cu naționalitatea. Sinuciderea nu se poate transmite de la o generație la alta, ceea ce se transmite este temperamentul care poate influența individul împingându-l la asemenea gesturi disperate. În această carte, Durkheim arată că "sinuciderea nu are nimic sexual prin ea însăși, nu ar trebui să apară mai mult la băieți decât la fete, în realitate, știm că sinuciderea printre femei este mult mai rară și reprezintă o mică fracțiune, din numărul sinuciderilor pentru bărbați." (Durkheim, 1993,p 64).

Factorii care au o influență puternică asupra sinuciderii sunt clima și temperaturile. Astfel cele mai multe sinucideri se produc în sezonul cel mai cald, și anume vara. Din cauza creșterii temperaturii, nivelul de nervozitate, de excitabilitate din corp crește și astfel apare comportamentul sinucigaș. Acest lucru se întâmplă și cu gradul de nervozitate și agitație din corp, când în jurul nostru temperaturile depășesc gradul de confort, iar acest lucru produce niște schimbări în organism ce duce la creșterea nervozității indivizilor.

Un alt factor important în cadrul sinuciderii îl reprezintă gradul de imitație. În general oamenii sunt împinși spre imitație, unii dintre noi putem să avem același comportament ca și o altă persoană pe care nu am cunoscut-o și cu care nu avem nicio legătură. Instinctul imitației evidențiază faptul că între persoane se produce o legătură atât de puternică încât ei "gândesc la unison" (Durkheim, 1993, p 89). Acest lucru se datorează dorinței de a fi în armonie cu societatea, pentru că altfel dacă apar perturbări individul simte discomfortul ce poate conduce, de foarte multe ori la suicid.

Se poate observa că fiecare persoană are altă cauză socială pentru care se sinucide, nu există asemănări între unii indivizi și alții, dată fiind de unicitatea persoanei. Precum persoana este unică la fel și efectele cauzate de către comportamentele sale anomice, dat fiind faptul că inclusiv cauzele sunt unice, "personalizate". "Ar trebui să știm în ce stare psihică se află sinucigașul și modul cum a reușit să iți ia viața, cum a pregătit faptele, cum a executat-o în cele din urmă."(Durkheim, 1993, p 107).

Emile Durkheim împarte sinuciderea în trei categorii , prima este sinuciderea egoistă, a doua este sinuciderea altruistă, iar ultima este sinuciderea anomică. Sinuciderea egoistă ca și apariție este caracteristică unui context social dominat de protestantism, deoarece protestantismul acordă mai multă importanță gândirii individuale pentru că are mai puține dogme și practici comune, un alt factor fiind acela că biserica protestantă este mai slab integrată decât cea catolică, și de aici rezultă o rată mai mare a sinuciderilor în contextul social. Din cauza coeziunii scăzute din cadrul bisericii Catolice și a abandonării persoanei de către aceasta apare un sentiment de depresie ce împinge persoana către sinucidere. Acesta din punct de vedere psihic și social rămâne singur, iar acest lucru îl împinge spre gesturi extreme, deoarece chiar dacă este integrat într-un grup, el se simte singur. O soluție pentru prevenirea sinuciderii egoiste, poate fi considerată raționalitatea, care ajută persoana să se ghideze în viață fiind independentă de dogmele și practicile religioase.

Sinuciderea altruistă este fenomenul invers al sinuciderii egoiste, aceasta având ca și cauză un individualism rudimentar în contextul unei dependențe mult prea stânsă de societate. În sine termenul de altruism semnifică o stare care constă în situarea psihicului în grupul din care persoana face parte și implicit în afara persoanei însine. Cu alte cuvinte persoana își pune mai presus viața pentru societatea din care face parte. Din cauza că indivizii se simt reprezentați la nivel macrosocial de către grupurile restânse din care fac parte.

Conceptul de anomie reprezintă nu lipsa normelor ci incapacitatea acestora si a valorilor sociale de a amortiza comportamentul indivizilor. " Dintre semnificațiile comune ale acestui concept , cea care se apropie cel mai mult de sensul durkheimian este lipsa de norme, înteleasă ca incapacitatea normelor și valorilor sociale de a reglementa conduitele indivizilor." (Vlăsceanu, 2011, p 343). Totuși în concepția lui Durkheim anomia reprezintă o stare contemporană reprezentată de om, ce este prins în mrejele dorinței de a avea cât mai mult, cât mai repede și de a se manifesta cât mai intens.

Sinuciderea anomică are ca și cauză principala inadaptare a persoanei la normele sociale și la dinamica acestora, normele sociale având rolul de a direcționa persoana în cadrul societății reglementând raporturile persoanei cu alte grupuri, acestea pur și simplu forțându-i socializarea. Fenomenul de inadaptare a persoanei la normele sociale apare cel mai des în situațiile în care, structurile și funcțiile societății respectiv ordinea socială au de suferit schimbări majore. Schimbările majore din cadrul societății pot fi de exemplu revoluțiile, crizele economice, politice, aceste crize fiind perturbări ce cauzează o ruptură a echilibrului , ruptură care la rândul său împinge la sinucidere. " În cazul dezastrelor economice, se produce un soi de declanșare ce aruncă brusc anumiți oameni într-o situație inferioară celei pe care o avuseseră înainte. Ei sunt nevoiți să- și reducă exigențele, să- și restrângă nevoile." (Durkheim, 1993, p 204 )

Ruptura echilibrului în cadrul ordinii sociale apare ca un efect al incapacității de satisfacție a persoanelor cu dorințele pe care le au și pe care vor să și le fructifice din ce în ce mai mult. Aceste dorințe fiind în mod majoritar un sursplus pentru nevoile de bază care sunt deja satisfăcute. O metodă de contracarare a acestor dorințe poate fi considerată experiența pe care persoana o capătă în momentul în care trăiește în sărăcie. Sărăcia învătându- l pe om să se mulțumească cu ce are și obligându-l la un grad mai ridicat de autodisciplină din punct de vedere al normelor sociale. Opusul sărăciei este opulența care în sine îl inalță pe individ ca și ego mai presus decat el este. Aceasta îndemnând la o încălcare a normelor morale prin trezirea unui spirit de relativă rebeliune.

În concluzie, sinuciderea în sine la Durkheim este bazată pe anomie. Anomia este bazată foarte des pe probleme de natură psihică ale personalității și temperamentului unei persoane, cele mai dese cazuri de temperamente dominante care împing către suicid – sunt temperamentele introvertite respectiv flegmatic și melancolic. Deoarece aceste doua tipuri de temperamente înmagazinează în mod constant cantități considerabile de frustrări, aceste frustrări nefiind eliminate în mod constant deoarece caracteristica dominantă a comportamentelor este acea de a înmagazina frustrările, acestea conducând la apariția unei depresii, depresie care până la urmă duce foarte des la suicid. Eliminarea frustrărilor în mod constant este foarte dificilă la comportamentele de tip introvertit, deoarece acestea tind nu numai să nu elimine frustrările și să-și creeze o stare psihică de relaxare, chiar să se izoleze de majoritatea grupurilor, iar gradul său de socializare scăzând considerabil.

Bibliografie

1. Dumitru Otovescu, Sociologie Generală ediția a III-a, Editura Beladi, Craiova, 2006;

2. Michel Lallement, Istoria ideilor sociologice Volumul 1 de la origini până la Weber, Editura Antet,1993;

3. Lazăr Vlăsceanu, Sociologie, Editura Polirom, Iași, 2011;

4. Emile Durkheim, Despre sinucidere, Institutul European, Iași, 1993;

5. Lazăr Vlăsceanu și Cătălin Zamfir, Dictionar de sociologie urmat de indicatori demografici, economici, sociali și sociologici, Editura Babel, București, 1998;