Sinuciderea Ca Forma Extrema a Autovictimizarii

Capitolul 1: Cadrul conceptual al sinuciderii. Dificultăți de definireb#%l!^+a?b#%l!^+a?

Dificultăți în definirea și abordarea sinuciderii

Repertoriul comportamentelor suicidare este extrem de larg și de divers, mergând de la simplul gând de a o termina cu viața până la pregătirea minuțioasă a unui plan de sinucidere și obținerea mijloacelor necesare pentru a o duce la bun sfârșit, de la tentativa de sinucidere și până la trecerea la actul propriu-zis, adică sinuciderea realizată.

Chiar termenul de “sinucidere”, ca atare, ne trimite la violență și agresivitate.

Enciclopedia Britannica dă următoarea definiție a sinuciderii: “Acțiune prin care ființa umană iși provoacă moartea”.

Dacă am analiza toate definițiile sinuciderii, am observa că elementul cheie al acestora este reprezentat de hotărârea de a muri. Totuși, trebuie menționat că specialiștii sunt încă departe de a se pune de acord cu terminologia cea mai potrivită care să descrie un comportament suicidar.

Din perspectivă psihanalitică, sinuciderea este tratată ca o formă de autoagresiune, un potențial agresiv care nu se poate manifesta asupra unui obiect extern, centrându-se asupra propriului eu și sfârșind prin a-l distruge.

Psihanaliștii considerau că agresivitatea era declanșată de o pierdere obiectuală care trebuie înțeleasă ca o pierdere a relației cu o persoană, dar și ca o frustrare profundă legată de aceasta. Deoarece nu poate accepta pierderea suferită, individul ajunge să internalizeze +a?obiectul, identificându-se cu el. Toate resentimentele față de acesta se întorc asupra individului b#%l!^+a?însuși și determină acțiuni autodistructive.

In accepțiunea lui Alfred Adler, sinuciderea ar fi “un protest activ împotriva colaborării utile, o retragere totală din fața problemelor vieții, generată de înfrângere sau teamă de o înfrângere în una din cele trei mari probleme ale vieții: societatea, profesiunea b#%l!^+a?sau iubirea.

Sinuciderea poate fi considerată și cea mai impresionantă provocare pentru psihologie, ea fiind favorizată de carențele sentimentului de comunicare, apărând pe fondul unei melancolii.

Mulți specialiști au fost și sunt de acord că singura axă explicativă, demnă de luat în seamă, este cea individualistă, genetică și psihologică în același timp.

Unii suicidologi propun înlocuirea cuvântului „suicide” cu cel de „suisad”, care ar însemna un sine (self) trist. Ei cred că acest concept ar fi mai clarificator, pentru că, în fond, cel care se sinucide dorește și să se salveze pe el însuși, dar dorește mai ales să omoare tristețea. De aici și propunerea de introducere a conceptului de penacid. Pena provine din latinescul "poena” (pedeapsă sau tortură, chin). Cide provine din latinescul “cedere” (a doborî, a trânti la pămant).

Penacid înseamnă “omorârea durerii”. Acest concept elimină noțiunea de “a dori să mori”.

Orice persoană are potențialul de a deveni suicidar când se confruntă cu situații care îi provoacă suferință emoțională din care simte că nu poate scăpa, că este fără sfârșit și de nesuportat.

In ultimii ani, s-au impus expresiile “comportament suicidar fatal”, pentru a califica actele suicidare care au ca rezultat moartea persoanei, și “comportament suicidar nonfatal”, când se referă la actele suicidare care nu au ca rezultat moartea, deci la tentativele de sinucidere (această expresie este curentă în S.U.A.) sau la parasinucidere, ori act destructive deliberat (terminologie curentă în Europa).

In multe documente tehnice medicale găsim expresia “ideație suicidară” ceea ce înseamnă a-și pune capăt zilelor într-un mod mai mult sau mai puțin intens și elaborat. Acest concept ne mai poate trimite și la ideea de “sătul de viață”, la convingerea că viața nu mai merită trăită, la dorința de a nu se mai trezi din somn. Deși aceste sentimente b#%l!^+a?diferite, respective ideații, corespund unor grade diferite de gravitate, nu trebuie să absolutizăm b#%l!^+a?afirmând că între ele există un continuum. Intenția de a muri nu este, în cele din urmă, un criteriu obligatoriu al comportamentului suicidar nonfatal. b#%l!^+a?

Sinuciderea este actul de conduită intențională, voluntar-deliberată, legat de un motiv exogen (social sau psiho-social) și de o motivație endogenă (psihologică sau psihopatologică), specifice pentru fiecare individ în parte, cu rezonanță ideo-afectivă asupra personalității sale, declanșând pulsiuni autoagresive prin schimbarea atitudinii morale față de sine și față de lume și având ca finalitate întreruperea desfășurării firești a cursului vieții biologice printr-un proces de traumatizare al propriului corp. Această definiție a suicidului permite să fie acceptate, în mod egal, atât o etiologie pur patologică a acestuia, precum și o atitudine motivată de interesele morale ale persoanei respective, absolut nepatologică. In cazul suicidului, întreruperea cursului vieții, nu trebuie privită automat ca un fapt clinico-psihiatric, ca expresie a unei boli sau cel puțin a unei tulburări psihice. Ea nu este numai anularea instinctului de conservare, ci concomitent, și dorința simbolică de a ieși, prin moarte, considerată ca gest suicidar dintr-o existență considerată inacceptabilă pentru individ. O existență pe care acesta o percepe ca pe o constrângere și pe care o refuză. In acest caz gestul suicidar are semnificația simbolică a unei încercări de trecere într-un alt registru al existenței, depășind astfel o situație-limită impusă.

„Condamnată de prescripțiile religioase, de atitudinile opiniei publice și, nu în ultimul rând, de reglementările legislațiilor contemporane, sinuciderea pare, cel puțin în aparență, un gen de conduită care implică numai individualitatea persoanei și ale cărei motivații interioare sunt greu de perceput sau descifrat…Intr-un anume sens, actul sinucigaș concentrează în el un întreg univers de sentimente umane: frustrarea, ura, gelozia, pasiunea morbidă, lezarea demnității, violența proiectată asupra propriului eu, toate se împletesc cu pierderea instinctului primordial al vieții…”

Intenția suicidară este relativ simplu de descris. Totuși, studierea sa științifică se extinde la riscul de estimare a morții, pe de-o parte, și la reliefarea motivelor, cauzelor pe de altă parte.

Eforturi metodologice, instrumente de cercetare

Specialiștii psihologi, cercetători în domeniul suicidologiei au elaborat diverse ?instrumente (scale și teste) care alături de interviuri să ajute la estimarea riscului de moarte și b#%l!^+a?la stabilirea motivației suicidare:

– scala Hatton și Valente (1977) specifică faptul că factorii asociați unui risc sporit de sinucidere sunt, în linii mari anxietatea, depresia, izolarea, resurse psihice, strategii de b#%l!^+a?coping, valoarea celorlalți considerați de subiecți ca fiind semnificativi, satisfacția în ceea ce privește ajutorul psihiatric primit anterior, o viață stabilă, stilul de viață, existența unor tentative anterioare, dezorientare/dezorganizare, ostilitate;

– scala de potențial de sinucidere (Suicidal Potential Scale) elaborată de Cull și Gill in 1983 are avantajul de utilizare aproape a tututror itemilor de conținut nonsuicidar la care un subiect poate răspunde direct; scorurile sunt folosite pentru evaluarea persoanei pe patru nivele de risc

pentru sinucidere letală, creionând în același timp un profil pe alte trei scale privitoare la lipsa speranței, evaluare negativă de sine și ostilitatea; este foarte utilă mai ales pentru măsurile profilactice care se iau în cazul subiecților cu risc maxim;

– scala Bruni (1985) identifică elementele care țin de sarcina mamei, evenimente în timpul nașterii ca factori de risc: lipsa îngrijirii prenatale, boli cronice ale mamei, insuficiența respiratorie la naștere;

– Moses (1985) a stabilit că bărbații prezintă un risc mai mare de sinucidere după 45 de ani cu boli cronice și cu un sistem de credințe tradițional, inflexibil care respinge împărtășirea sentimentelor, cererea de ajutor.

– Tomlinson-Keasy (1986) a găsit șapte variabile ca posibili predictori ai sinuciderii la femei: sănătatea fizică, pierderea timpurie a tatălui, stresul în familia de origine, probleme cu alcoolul și trei indici de sănătate mentală;

– Semnăturile suicidare identificate de Shneidman (1971) sunt: tentative de sinucidere, anxietate, abuzul de alcool, de droguri, homosexualitatea, instabilitate vizibilă și depresie. Mai sunt luate în calcul evaluările de temperament precum fericirea, proasta dispoziție, impulsivitatea, încrederea în sine, emoționalitatea și sentimentul de inferioritate;

– Motto (1986) a elaborat o scală cu 15 itemi în care sistemul de scorare permite stabilirea unui nivel de risc pentru orice subiect în următorii doi ani; în afara itemilor cunoscuți apar unii noi, respectiv schimbarea bruscă a greutății (mai mult sau mai puțin de 10%), numărul orelor de somn noaptea (6 ore sau mai mult), insatisfacția privind tratamentul anterior și reacția negativă ^+a?subiectivă a intervievatorului față de client;

– Lesch & Walter (1985) într-o serie de studii privind riscul și motivația pentru sinucidere au b#%l!^+a?reliefat relația dintre depresie, nefericire și intenția suicidară, depresia și intenția fiind chiar dependente de nefericire;

– Beck (1985) a stabilit că itemii din chestionarul elaborat de el referitori la pesimism, simțul eșecului, neplăcere de sine și ideația suicidară sunt cei mai puternici în identificarea pacienților depresivi cu mare risc de sinucidere pe termen lung; b#%l!^+a?

– Modelul triangular de prevenire a sinuciderii elaborat de Cutter (1983) reprezintă un efort de abordare a motivelor clinice în așa fel încât să permită specialiștilor să aplice o intervenție selectivă în modul cel mai direct cu putință. Modelul împrumută logica prevenirii incendiului: dorința de a muri reprezintă scânteia, actele de autoagresiune sunt similare oxigenului, iar depresia este benzina, toate împreună producând focul, respectiv actul de sinucidere ca atare; lipsa oricăruia dintre aceste elemente previne comportamentul autoagresiv; condiția necesară și suficientă pentru comportamentul suicidar este, în opinia lui Cutter, că toate aceste trei elemente să existe.

Fig. 1: Model de prevenirea incendiului

Fig. 2: Modelul Cutter de prevenirea sinuciderii

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Flacără

Oxigen Benzină

Intensitatea dorinței de a muri

Gradul de planificare Tipul și dimensiunea nefericirii

Cauze necesare și suficiente pentru comportamentul suicidar

Fig. 3: Analiza dorinței de moarte b#%l!^+a?

Fig. 4: Analiza disperării

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

– Stephens (1983) pune față în față metodele sociologice și psihologice în vocabularul motivelor de sinucidere reușită așa cum reies ele din scrisorile sinucigașilor, comparația făcându-se între “activitatea interpersonală, orientată spre oferirea unui sens sinelui și altora” și “presiunile interne spre acțiuni văzute ca motive de surse

Acută vs.Cronică

Ambivalență: Dorința de a trăi sau a muri.

Satisfacție vs. dorința de moarte

Intensitatea dorinței de a muri

Anxietate acută

Anxietate cronică

Agitație

Depresie

Proces schizoid

Reacții toxice la substanțe

Felul și gradul disperării comportamentale b#%l!^+a?

Din perspectivă sociologică, atât victimele cât și nevictimele dezvoltă vocabulare de motive, asigurând explicații acceptabile; autoarea a identificat nouă motive în scrisorile sinucigașilor din literatura suicidologică, comparate cu datele experimentale obținute din intervievarea studenților din ultimul an din 106 facultăți privind o sinucidere „justificată”, trăgând concluzia că există un limbaj comun despre subiectul sinuciderii care servește la justificarea acțiunii de autoagresiune atât la victime cât și la cei din anturajul lor.

Victimele se văd ca eroi sau cel puțin raționali în motivele invocate.

– Adams (1981), pe baza unor studii experimentale pe subiecți studenți ai căror părinți au decedat înainte ca ei să implinească 16 ani sau care au divorțat, lotul de control fiind alcătuit din studenți cu familii normale, a ajuns la sfacție vs. dorința de moarte

Intensitatea dorinței de a muri

Anxietate acută

Anxietate cronică

Agitație

Depresie

Proces schizoid

Reacții toxice la substanțe

Felul și gradul disperării comportamentale b#%l!^+a?

Din perspectivă sociologică, atât victimele cât și nevictimele dezvoltă vocabulare de motive, asigurând explicații acceptabile; autoarea a identificat nouă motive în scrisorile sinucigașilor din literatura suicidologică, comparate cu datele experimentale obținute din intervievarea studenților din ultimul an din 106 facultăți privind o sinucidere „justificată”, trăgând concluzia că există un limbaj comun despre subiectul sinuciderii care servește la justificarea acțiunii de autoagresiune atât la victime cât și la cei din anturajul lor.

Victimele se văd ca eroi sau cel puțin raționali în motivele invocate.

– Adams (1981), pe baza unor studii experimentale pe subiecți studenți ai căror părinți au decedat înainte ca ei să implinească 16 ani sau care au divorțat, lotul de control fiind alcătuit din studenți cu familii normale, a ajuns la concluzia că pierderea părinților este un factor de risc pentru tentativele de sinucidere. De asemenea, disciplina severă în copilărie, conflictelel!^+a?parentale corelează cu actele de natură psihiatrică de autoagresiune la vârsta adultă b#%l!^+a?la pacienții depresivi.

– Van Hoesel (1983) a găsit, în încercarea sa de a identifica o tipologie empirică a sinuciderii, cinci clusteri valabili pentru 86% din cazurile investigate (404 studii de caz): agresiune, alienare, fuga de realitate, depresie/stimă de sine de nivel scăzut și confuzie.

Foarte importante pentru estimarea riscului de sinucidere sau a tentativelor sunt analizele în care factorii epidemiologici au o importanță deosebită. Factorii epidemiologici sunt folosiți în identificarea gradului de risc pentru orice element de natură medicală. Se alcătuiește o hartă care folosește rata morților suicidare în fiecare an în vederea stabilirii probabilității pentru fiecare din factorii epidemiologici indicați: vârstă, sex, boală mentală anterioară, antecedente în ceea ce privește tentativele de sinucidere, faptul că locuiește singur, alcoolism și externare recentă. Astfel de informații pot fi folosite de specialiștii în domeniul sanitar ca un ghid atunci când trebuie să ia decizii de ordin clinic sau managerial (externare, frecvența controalelor in spital)

Primul stadiu

· Pierdere grea/ireparabilă înainte de 13-15 ani și alte pierderi ale unor persoane semnificative

· Sinuciderea unui părinte sau a unei persoane care a ținut loc de părinte

· Moartea neobișnuită sau prematură a unui părinte după vârsta de 16 ani

· Probleme comportamentale sau emoționale până la 16 ani

· Neadaptare școlară, la serviciu sau la armată

· Probleme maritale

· Bărbat mai în vârstă care trăiește singur

· Sub 35 de ani b#%l!^+a?

· Istorie de tratament pentru tulburări mentale

Stadiul mediu

· Lipsa sensului vieții

· Dependență de alcool și/sau droguri

· Durere, probleme cu somnul, probleme intestinale, cu greutatea, afecțiuni ale pielii, precum și alte afecțiuni cronice

· Tratament îndelungat pentru boli cronice (de ex. diabetul)

· Amenințarea prematură cu boala (boli de inimă, cancer, accident vascular cerebral)

· Comportament nesatisfăcut-dependent b#%l!^+a?

· Noi pierderi b#%l!^+a?

· Două sau mai multe accidente severe, inclusiv supradoza

· Instituționalizare : spital, închisoare

· Comportament autoagresiv, letalitate scăzută, salvarea de sine

Ultimul stadiu

· Resurse personale diminuate

· Pierderi semnificative în ultimii doi ani

· Pierderea speranței

· Criterii de abordare a morții

· Persoane apropiate mai competitive și mai consuming

· Lipsă de direcție și de scop (abulie, rătăcire), plutește la voia întâmplării și în afara comunității

· Depresie acută sau recentă

· Dependența de diverse substanțe

Punctul de vedere psihologic poate sta la baza explicării mecanismului de trecere la actul suicidar, dar nu poate explica constanța fenomenului la nivel de grup social. Dacă sinuciderea ar avea cauze exclusiv psihologice, se poate pune o întrebare justificată, și anume de ce rata sinuciderilor este aproape invariabilă pentru o anumită societate pentru perioade lungi de timp. Durkheim susținea ipoteza existenței unei determinări sociale a sinuciderii. El a observat că fiecare popor are o tendință colectivă de sinucidere bine determinată, care este invers proporțională cu gradul de integrare a individului în social. Aserțiunile lui, precum sinuciderea preponderent masculină, rata scăzută a sinuciderii la persoanele căsătorite, intensificarea fenomenului în timpul crizelor economice și scăderea numărului de sinucideri în timp de război, au fost verificate și confirmate de numeroși cercetători care i-au urmat. El vorbea despre trei mari categorii de sinucidere, în funcție de b#%l!^+a?cauzele care o determină: sinuciderea egoistă – aici intră indivizii cei mai slabi integrați în grupul lor familial, religios și politic -, sinuciderea altruistă – se referă la societățile în care întâlnim un grad de integrare excesiv, putând justifica sacrificarea pentru grup -, sinuciderea anomică– este cauzată de dereglările mecanismelor sociale, care nu asigură satisfacerea trebuințelor elementare. Jack Douglas, pornind de la confruntarea cauzelor sociale ale sinuciderii și motivele care fac ca un individ să treacă la actul sinucigaș, vorbește despre un presupus caracter eronat al statisticilor în domeniu. El consideră b#%l!^+a?că documentele lăsate de sinucigaș (scrisori de adio, note, jurnale) b#%l!^+a?sunt cu mult mai importante pentru descifrarea unui act de sinucidere decât statisticile, care de cele mai multe ori nu sunt decât interpretări, în urma actului ca atare, ale unor situații sociale investite de sociolog sau statistician cu diverse semnificații.

Sinuciderea ca forma extrema a victimizarii

Noțiunea de victimă are sfere în diferite sensuri:

a. În sens restrâns, victima este o persoană care suferă de pe urma unui agent victimizator, care poate fi o persoană sau un factor natural;

b. În sens mai larg, atât victima, cât și agentul victimizator pot fi mai multe persoane, grupuri, organizații sau societăți;

c. Într-o altă accepțiune, trebuie avut în vedere și al treilea factor, care poate fi o persoană ce asistă pasiv la conflictul dintre agresor și victimă, fără să intervină, pentru aplanarea sau atenuarea incidentului.

Cel de-al treilea factor poate fi o persoană juridică și chiar statul, întreaga societate.

d. În sensul cel mai restrâns, în accepțiunea actuală, victima este o persoană fizică ce a suferit material sau moral (sau numai sub unul dintre cele două aspecte) de pe urma unei acțiuni sau inacțiuni voit criminale a unei (sau a altor) persoane fizice.

Studiul victimei a început mult mai târziu, în comparație cu studiul făptuitorului, în deceniile 3-4 ale secolului al XX-lea.

Studiul victimei s-a amplificat atât de mult, încât se admite că astăzi a devenit dintr-un capitol important al criminologiei, o știință autonomă, denumită victimologie.

La apariția și dezvoltarea victimologiei au contribuit atât cercetători străini, cât și cercetători români.

Un rol important l-a avut profesorul german Hans von Hentig, care, în 1936, din cauza persecuțiilor lui Hitler, s-a refugiat în S.U.A., unde și-a scris cea mai mare parte a b#%l!^+a?operei sale.

O lucrare importantă a acestuia, Criminalul și victima acestuia, publicată în 1948, rămâne și astăzi o lucrare de referință.

Dintre cercetătorii străini, mai trebuie menționați Thorsten Sellin, Stephen Schafer, Filippo Gramatica etc. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Cei mai de seamă cercetători români, în ordinea vârstei, sunt: Mina Minovici, Benjamin Mendelsohn și, în mod special, V.V. Stanciu, stabilit în Franța din 1948, unde și-a scris întreaga operă, care este încă foarte puțin cunoscută la noi.

Clasificarea victimelor a fost făcută după multiple criterii, dar cea mai mult acceptată rămâne aceea făcută de Hans von Hentig, care, având în vedere o multitudine de factori psihologici și sociali, propune 13 categorii de victime:

1. Victimele nevârstnice – cele mai expuse violențelor psihice și fizice;

2. Femeile – expuse mai ales la crime de ordin sexual;

3. Vârstnicii – expuși din motive asemănătoare copiilor: fizic și psihic;

4. Consumatorii de alcool și de stupefiante;

5. Imigranții – pentru că nu cunosc bine limba, legile și obiceiurile locului;

6. Minoritățile etnice – mai ales în țările în care nu sunt protejate legislativ;

7. Indivizii normali, dar cu o inteligență scăzută;

8. Indivizii (temporar) deprimați;

9. Indivizii achizitivi – cumpără lucruri ieftine, care se dovedesc contrafăcute sau furate;

10. Indivizii desfrânați și destrăbălați – persoane cu viață dezorganizată;

11. Indivizii singuratici și cu „inima zdrobită”;

12. Chinuitorii (tată alcoolic care își chinuie copilul, fiind apoi ucis de acesta);

13. Indivizii „blocați” și cei „nesupuși” – încurcați în tot felul de datorii, căzând ușor pradă „binevoitorilor“ care le oferă soluții.

Victimizarea femeii

Pentru a înțelege mai bine cauzele victimizării femeii, trebuie să căutăm explicații pe mai multe planuri: istoric, moral, religios, politic.

Astăzi, în cele mai multe țări civilizate este recunoscută, legal, egalitatea femeii cu bărbatul, dar numai în ceea ce privește drepturile politice, alegerea și exercitarea unei profesii etc., însă în familie se ajunge până la o strictă dependență față de bărbat.

Unele femei acceptă situația de inferioritate alături de suportarea brutalizării, datorită exemplului negativ al părinților, cât și dependenței economice și social-morale față de bărbat.

Soția nu reclamă autorităților brutalizările soțului, fie datorită dependenței materiale b#%l!^+a?față de acesta, fie de rușine, evitând să-și etaleze nenorocirea în public.

O altă categorie de victime o constituie femeile în vârstă de peste 60 de ani, care, mai b#%l!^+a?b#%l!^+a?ales când rămân singure, sunt jefuite, lovite, violate și chiar ucise.

Un capitol aparte îl constituie victimizarea prostituatelor, victime ale proxeneților sau ale unor clienți.

Victimizarea copilului

Copilul ajunge victimă din cauza particularităților specifice vârstei: lipsa aproape completă a posibilităților fizice și psihice de apărare.

Copilul nou-născut este cea mai neajutorată ființă, în comparație cu puii celorlalte viețuitoare. Fără ajutorul adultului, el ar pieri în decurs de câteva ore.

În cadrul familiei, sunt frecvent întâlnite bătaia și incestul. Lovirile copilului au adesea consecințe grave și chiar moartea. Copilul crescut în familie este supus victimizării în două situații extreme: din prea multă dragoste se ajunge la incest, iar din prea multă severitate se ajunge la loviri și chiar la ucidere din cauza unei greșite interpretări a zicalei „bătaia este ruptă din rai”.

Legea apără pe copii împotriva abuzului de drept de corecție încriminând în art. 306 Cod penal, fapta de „rele tratamente aplicate minorului”, pedepsită cu 3-12 ani închisoare.

Copiii din instituțiile de ocrotire sau cei din crescuți de alte persoane decât părinții sunt supuși adesea violențelor fizice sau psihice.

Victimizarea persoanelor în vârstă

Procesul de victimizare poate avea loc în cadrul mediului familial de apartenență, cei care victimizează fiind rudele sau persoanele străine care le poartă de grijă, sau în afara acestuia, inițiatorii acțiunii victimizante fiind, de cele mai multe ori, infractori, care, profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, precum și de alte caracteristici specifice acestora (credulitate, neglijență, uitare, confuzie etc.), pot comite acte infracționale grave, inclusiv crime.

Cercetătorii din domeniu admit două categorii de victimizare:

– crime de stradă, comise de persoane total străine;

– maltratarea bătrânilor de către persoane cunoscute.

În cadrul familiei, cei care victimizează persoanele în vârstă sunt cei cu care acestea locuiesc: fiul, fiica, nepoții etc., iar în instituțiile de asistență socială, persoanele obligate prin lege de a-i îngriji.

Victimizarea persoanelor în vârstă de peste 61 de ani are la origine, adeseori, acțiuni de jaf ori de vătămare, diverse stări conflictuale sau, mai rar, motive de ordin sexual. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Autovictimizarea. Sinuciderea, formă extremă a victimizării b#%l!^+a?

O categorie aparte de victime o constituie persoanele care orientează procesul victimizării față de sine.

Actele de sinucidere constituie obiectul unor cercetări transdisciplinare, deoarece trebuie rezolvate probleme medico-legale, sociologice ori psihologice etc. Deoarece suicidul impune cercetarea unui act de agresivitate, se justifică includerea sa într-o prezentare criminologică.

Există o multitudine de definiții date suicidului, dar toate scot în evidență elementul intențional, faptul că persoana, în mod conștient, își suprimă viața.

Astfel, Günther Kaiser arată că suicidul este o acțiune voluntară, îndreptată spre scopul suprimării propriei vieți.

Întrucât constituie un obiect de studiu pluridisciplinar, în cercetarea sinuciderii pot fi avute în vedere multiple aspecte:

– o dimensiune morală, cunoscând că morala condamnă sinuciderea. Orice om de rând comentează negativ actul unui sinucigaș. Pentru a-și arăta dezaprobarea față de asemenea acte de disperare, cel care află de un astfel de mod de a scăpa de greutățile vieții spune: „am și eu necazuri și greutăți mai mari decât ale acestuia, dar nu aceasta este rezolvarea”. Totodată, amintește și de zicala: „să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce!”.

– o dimensiune religioasă. Religia creștină condamnă sinuciderea, argumentând că numai cine poate da viața, adică numai Dumnezeu, o poate curma, iar omul nu are dreptul de a dispune nici de propria viață. De aceea, sinucigașul este pedepsit de Biserică și după moarte, neadmițându-i să fie condus de preot la cimitir, iar acolo să fie înmormântat în loc separat și fără cruce pe mormânt.

– o dimensiune filosofică. Majoritatea curentelor filosofice dezaprobă sinuciderea, iar unele, cum este stoicismul, nu numai că nu o condamnă, ci chiar o încurajează.

– o dimensiune juridică. Dreptul nu încriminează sinuciderea, pentru că răspunderea penală privește numai persoana rămasă în viață. Totuși, în art. 179 Cod penal, este încriminată fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii, pedepsind cu închisoare de la doi la șapte ani fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă aceasta a avut ca rezultat moartea, iar dacă sinucigașul este un minor sau o persoană bolnavă mintal, pedeapsa este închisoarea de la trei la zece ani.

Istoricește vorbind, prima lucrare de mari proporții consacrată sinuciderii aparține lui b#%l!^+a?b#%l!^+a?Emile Durkheim.

Durkheim distinge patru tipuri de suicid:

– egoist; b#%l!^+a?

– altruist;

– anomic;

– fatalist.

După Durkheim, au fost continuate cercetările în acest domeniu de către cei care au emis unele teorii originale.

Astfel, Andrew Henry și James Short formulează teoria trifactorială, susținând că suicidul este determinat de trei categorii de factori:

a. sociologici;

b. psihologici;

c. economici.

De asemenea, Gibbs și Martin formulează teoria integrării statutului, potrivit căreia „Rata suicidului unei populații variază invers proporțional cu nivelul integrării statutului în acea populație”.

Pe de altă parte, Enrico Ferri observă că acolo unde numărul sinuciderilor crește scade numărul infracțiunilor de omor.

Tot astfel, Morgen demonstrează cu cifre foarte sugestive, că rata sinuciderilor crește o dată cu creșterea nivelului de civilizație, concluzia fiind aceea că, de regulă, orașele, mai ales cele mari, dau o rată mai mare de sinucigași decât așezările cu caracter tipic rural.

Printre motivele de suicid, se enumeră: boli cronice, invalidități, boli psihice, dezagregare familială, conflicte de la școală sau de la locul de muncă, dezamăgire în viață, teama de pedeapsă etc.

Ca modalități de suicid, bărbații recurg mai frecvent la mijloace dure (spânzurare), iar femeile la mijloace benigne (substanțe toxice), cu scopul de a avea o moarte mai ușoară.

Suicidul, ca act agresiv consecutiv unei tulburări a comportamentului relațional, are o frecvență pe glob, potrivit celor mai recente date statistice, de 2000 de cazuri zilnic. Dar, oricât ar fi de relative datele statistice, un lucru este cert, și anume, că societatea trebuie să ia măsuri de prevenire, pentru a evita apariția unor noi mode.

Victima, prin statutul pe care îl dobândește declanșează reacții afective intense. Aceasta deoarece alimentează sentimentul de insecuritate (și noi putem deveni la un moment dat b#%l!^+a?b#%l!^+a?victime). Dorim să excludem victima din universul conștient ca orice lucru negativ. Poate și din acest motiv, independent de preocuparea științifică firească a criminologilor, a existat o preocupare tot mai intensă a puterii politice pentru situația victimei. Pe de o parte, empiric, s-a constatat că victima joacă un anumit rol în comportamentul infracțional, iar pe de altă parte, subiectul siguranței cetățeanului interesează din ce în ce mai mult și clasa politică care sub presiunea socialului este nevoită b#%l!^+a?să acționeze și în plan juridic. Subiectul siguranței cetățeanului este un subiect important în orice campanie electorală. Din multitudinea de definiții care au fost date victimei vom prefera definiția elaborată sub egida ONU.

Victima este persoana care, individual sau colectiv a suferit un prejudiciu, în mod special un atentat la integritatea sa fizică sau mentală, o suferință morală, o pierdere materială, un atentat grav la drepturile fundamentale, urmare a unei acțiuni sau omisiuni care încalcă legea penală sau reprezintă violări a normelor internaționale recunoscute în materia drepturilor omului.

Ultima precizare a fost necesară deoarece există cazuri în care unele state își victimizează chiar proprii rezidenți, și care evident nu incriminează astfel de conduite.

Într-un astfel de caz este interesant de știut cine ar trebui să ia măsuri de protejare a acestor victime. Credem că încă nu există un răspuns la adăpost de orice critici la o astfel de întrebare. Statutul de victimă a unei persoane nu depinde de statutul agresorului sau de faptul că agresorul este cunoscut sau nu, sancționat penal sau nu, precum nici de faptul dacă agresorul este într-o relație afectivă sau familială cu victima sa.

S-a pus în discuție faptul dacă trebuie incluse în categoria victimelor și acele persoane care au suferit un prejudiciu generat de o calamitate, sau de orice altă cauză și indiferent dacă există o persoană responsabilă sa nu. Astfel au apărut două mari direcții victimologice. Pe de o parte victimologia penală, care include victimizările 18 Pct. 1 litera A la Anexa Rezoluției nr.40-34/1983 a Adunării Generale a ONU realizate de persoane prin încălcare legii penale iar pe de altă parte, victimologia generală care include victimizările unei persoane indiferent de cauza acestora și de modalitatea prin care se realizează.

Fondatorul victimologiei generale este B. Meldensohn, avocat penalist, autor de origine română, care și-a intitulat o comunicare, într-o conferință organizată de Societatea Română de Psihiatrie din 1947, „Noi orizonturi bio-psiho-sociale: Victimologia”

El a fost mai mult interesat de personalitatea victimei decât de a studia factorii victimogeni. A clasificat victimele în: victime absolut nevinovate (cazul nounăscutului ucis de b#%l!^+a?b#%l!^+a?mama sa), victime foarte puțin vinovate (femeia care își provoacă un avort și urmare a manoperelor avortive decedează), victime la fel de vinovate ca și infractorul (suicidul consimțit, victimele eutanasiei), victime mai vinovate decât infractorul (victima provocatoare, victima imprudentă care se accidentează), victima cea mai vinovată sau unic culpabilă (infractorul victimă a unei legitime apărări, victima care depune plângere mincinoasă și victima imaginară în cazul tulburărilor psihice). Apoi în marea categorie a victimelor a inclus și victimele accidentelor de circulație, victimele accidentelor de muncă, victimele genocidurilor de orice fel etc.

Printre factorii victimogeni el enumeră: catastrofele naturale, societatea, circulația b#%l!^+a?mijloacelor de transport, accidentele tehnologice și cele domestice, industria, criminalitatea și victima ea însăși.

Victimologia generală și-a găsit utilitatea în stabilirea unor norme de protecția a muncii, a unor măsuri suplimentare de siguranță rutieră, a unor organisme internaționale capabile să sancționeze crimele de război etc.

Capitolul 2: Dimensiunile fenomenului de sinucidere la nivel global

2.1. Statistici mondiale privind sinuciderea

Grecii, ciprioții și italienii sunt europenii cel mai puțin dispuși să-și curme singuri viața. Cei mai deprimați – și fruntași în topul european al suicidului – sunt lituanienii, ungurii, letonii, finlandezii și slovenii.

Țările vesele și însorite ale Uniunii Europene au și cei mai puțin sinucigași, arată statisticile Comisiei Europene, publicate în 2010. Ratele sinuciderii sunt reduse în țările din sudul Europei – Grecia, Cipru, Italia, Malta, în însorita Spanie și în Portugalia -, dar și în ploioasa Mare Britanie, unde se înregistrează puțin de opt decese la 100.000 de locuitori.

Un număr mai mare de sinucigași contabilizează Statele Baltice și Europa Centrală și de Est – Lituania, Ungaria și Letonia, precum și Finlanda.

Lituania, țara cu cei mai mulți sinucigași are, de pildă, o rată a sinuciderilor de zece ori mai mare decât Grecia, țara cu cei mai puțini sinucigași. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Suicidul este folosit ca indicator al sănătății mintale a unui popor

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, sinuciderea este legată adesea de depresie, abuzul de alcool și de alte substanțe. Detectarea timpurie a acestor probleme, campaniile de prevenție ale suicidului în grupurile cu risc ridicat, acordarea de sprijin și tratament eficiente trebuie să fie preocupări centrale ale autorităților naționale de sănătate. Finlanda și Islanda s-au remarcat în UE pentru programele lor puternice de prevenire a suicidului.

Suicidul este folosit, indirect, ca indicator indirect al sănătății mintale a unui popor, deoarece el apare mai ales în depresia clinică și în alte forme de boli mintale, în perioadele de criză personală (de pildă divorțul), în alcoolism și toxicomanie. Sinuciderea semnifică nu doar deteriorarea existenței individuale, ci și a contextului social în care funcționează oamenii.

Comisia Europeană apreciază că în unele țări pot exista probleme legate de raportarea oficială a sinuciderii, mai ales din cauza stigmatizării sociale cu care este asociat acest act (de pildă, în România, sinucigașii nu beneficiază de o slujbă de înmormântare b#%l!^+a?asemănătoare cu cea a decedaților de „moarte bună”, ci au parte de slujbe mai simple, și aceasta în condițiile în care găsesc vreun preot sau vreun răspopit dispus să le oficieze).

Sinuciderea rămâne o cauză importantă de deces în țările UE (circa 55.000 de astfel de decese în 2012). Eforturile la nivel global se îndreaptă către reducerea semnificativă a numărului acestui tip de “decese evitabile”, sinuciderea fiind catalogată ca o problemă majoră de sănătate publică, cu un impact socio-economic semnificativ.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definește sinuciderea ca fiind „un act deliberat, intenționat, al unei persoane, aflată în deplină cunoștință de rezultatul fatal al acestui act”.

Sinuciderea, acțiunea prin care ființa umană își provoacă moartea, este un fenomen aflat la confluența mai multor teorii – genetice, psihologice, psihiatrice, sociologice. Teoriile genetice susțin că sinuciderea reprezintă o boală, transmisă urmașilor (de pildă, maghiarii sunt mai înclinați spre sinucidere din cauza moștenirii lor uralo-altaice, care nu-i face compatibili, de pildă, cu consumul de alcool, teorie genetică publicată recent în British Journal of Psychiatry), iar teoriile de sorginte psihologică arată că actul suicidar este apanajul unor constituții psihice/personalități fragile. Psihiatrii fac legătura obligatorie între tulburările depresive și actul suicidar, în timp ce sociologii văd sinuciderea ca pe un fapt social, ca pe un b#%l!^+a?b#%l!^+a?act de fugă din fața unei realități potrivnice.

Sexul, cultura, rasa și originea etnică sunt și ele dimensiuni importante în epidemiologia sinuciderii. Ratele de sinucidere sunt mai mari la bărbați decât la femei: de exemplu, între 2000 și 2010, pentru grupa de vârstă 35-44 de ani, rata de sinucidere la bărbați a fost de 20,5, iar la femei de 15,4 la 100.000 de locuitori.

În ceea ce privește contextul cultural, se pare că și el influențează această rată, ea fiind relativ scăzută în unele zone ale Asiei, ridicată în mai multe țări ale fostei Uniuni Sovietice și foarte ridicată în zone ale Americii.

Prevalența sinuciderii la rasa albă este de aproximativ două ori superioară în raport cu rata sinuciderii observată la alte rase. Acest fapt este valabil atât pentru Statele Unite ale Americii cât și pentru Africa de Sud și Zimbabwe.

Apartenența la același grup etnic pare să fie și ea asociată cu ratele de sinucidere similare. Să luăm spre exemplu cazurile Estoniei, Finlandei și Ungariei, țări unde rata sinuciderii sunt foarte ridicate, chiar dacă Ungaria este destul de depărtată geografic de celelalte două țări. De asemenea, grupuri etnice diferite, chiar dacă trăiesc în aceeași zonă, prezintă rate de sinucidere foarte diferite. În Singapore, de exemplu, rata sinuciderii este evident mai mare la populația de origine chineză și indiană decât la cea malaeză. b#%l!^+a?

2.2. Limite în statistici

Una din problemele pe care le ridicã studiul sinuciderii este cea a calitãții datelor. Acestea sunt de multe ori discutabile: în multe cazuri nu se știe sigur dacã a fost accident, crimã sau sinucidere, totul depinzând de ancheta care se face într-un asemenea caz. În unele țãri, în caz de sinucidere se fac anchete asupra motivelor care au condus la aceasta, în majoritatea însã nu se fac.

În urma studierii datelor statistice globale, se impune o observație esențială care privește utilizarea cu prudență a acestora. Modul în care se înregistrează toate tipurile de decese variază de la o țară la alta, ceea ce face extrem de dificilă compararea ratelor naționale de sinucidere.

Chiar și în țări în care se utilizează criterii standard, cum este cazul Australiei, aplicarea lor este destul de inegală. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Există guverne care impun niște limite în comunicarea datelor despre sinucidere, rapoartele efectuate de institutele de medicină legală sunt de multe ori întârziate. Pentru o țară dată, ratele de sinucidere declarate pot varia în funcție de sursa lor: astfel, în China, estimările merg de la 18,3 (date communicate de O.M.S., 2002) la 22,0 (date de la Ministerul Sănătății al Chinei) la 100.000 de locuitori.

Datele mortalității din cauza sinuciderii subestimează, în general, adevărata prevalență a sinuciderii într-o populație. Ele sunt produsul final al unui întreg lanț de informatori, între care sunt incluse persoanele care găsesc corpul celui care s-a sinucis, medicii, poliția, medicii legiști și statisticienii. Se întâmplă de multe ori ca una dintre aceste personae să ezite să vorbească de sinucidere, mai ales acolo unde religia și cultura condamnă acest gest. Cooper și Milroy (1995) arată, într-o cercetare, că în unele regiuni din Anglia documentele subestimează cu aproape 40% numărul sinuciderilor. Sunt și cazuri în care sinuciderile sunt trecute sub tăcere pentru ca decedatul sau familia sa să nu fie stigmatizați de comunitate, pentru conveniențele sociale, cauze politice, pentru a putea beneficia de eventualele asigurări. Sau se poate întâmpla aceasta și pentru că sinucigașul și-a ascuns gestul, făcându-l să pară un accident verosimil. Există și cazuri în care procuratura dă, în mod eronat, verdictul de moarte naturală, mai ales în cazul unor persoane în vârstă. Uneori sinuciderea poate trece neobservată în cazul toxicomanilor care își administrează o supradoză, al persoanelor care mor de inaniție voluntară sau al celor care mor la câtva timp b#%l!^+a?după ce au avut o tentativă de sinucidere. În aceste cazuri, precum și în cazul sinuciderii asistate (eutanasie), cauza clinică este cea care se reține în mod oficial.

În ceea ce privește tentativele de sinucidere, puține sunt țările care au date fiabile în legătură cu aceasta. Dintre cei care au tentative de sinucidere, foarte puțini ajung să primească îngrijiri în spitale. Iar dintre cei care ajung totuși să fie internați, în unele țări, în care tentativa de sinucidere este susceptibilă de sancțiuni penale, aceasta nu este raportată ca atare. O concluzie a O.M.S. (2002) arată că “în cea mai mare parte a țărilor nu se cunoaște cu adevărat amploarea tentativelor de sinucidere”. Unele fapte duc la presupunerea că aproximativ 25% dintre persoanele care încearcă să se sinucidă ajung la un spital public. Acest procent pare a fi b#%l!^+a?b#%l!^+a?numai partea văzută a aisbergului, pentru că majoritatea persoanelor care încearcă să se sinucidă rămân încă nedescoperite.

Totuși, responsabilii din instituțiile de sănătate publică încearcă să obține mai multe date din dosarele spitalicești, din anchetele demografice și din unele cercetări, surse care conțin datele ce lipsesc în sistemele de date privind mortalitatea.

Așadar, din datele de care dispunem reiese că cea mai mare rată a tentativelor de sinucidere se semnalează la tineri în comparație cu bătrânii. Deși comportamentele suicidare sunt mai rare la persoanele de vârsta a treia, probabilitatea unui rezultat fatal este mai mare la aceștia decât la tineri. În general, tentativele de sinucidere comise de persoanele mai în vârstă sunt mai grave, atât din punct de vedere medical cât și psihologic, iar eșecul ca atare al unui astfel de demers este de cele mai multe ori rezultatul întâmplării. De asemenea, tentativele de sinucidere sunt de două până la trei ori mai des întâlnite la femei decât la bărbați. Totuși, Finlanda este o excepție de la această așa zisă regulă. Dintr-un studiu transnațional (2007) asupra comportamentului suicidar desfășurat în 17 țări, între 1996 și 2006, a reieșit că, la Helsinki, rata masculină a tentativelor de sinucidere este cea mai ridicată – 314 la 100.000 de locuitori, iar, prin comparație, într-o provincie spaniolă (Guipuzcoa) este cea mai mică dintre țările și regiunile investigate (45 la 100.000). Pentru femei, cea mai mare rată în ceea ce privește tentative de sinucidere s-a remarcat la Cergy- Pontoise, în Franța (462 la 100.000), iar cea mai scăzută în aceeași provincie spaniolă, menționată mai sus. (69 la 100.000). Ratele cele mai ridicate s-au semnalat pentru persoanele în vârstă de până la 55 de ani. Metoda cel mai des întâlnită este otrăvirea și autorănirea prin tăiere.. Mai mult de jumătate din persoanele cercetate avuseseră mai multe tentative de sinucidere, iar a doua tentativă a intervenit în anul imediat următor celei dintâi în mai mult din 20% din cazuri.

Un alt studiu (2000) pe un eșantion longitudinal norvegian de aproape 10.000 de b#%l!^+a?adolescenți între 12 și 20 de ani a arătat că 8% au încercat să se sinucidă o dată, iar 2,7% de cel puțin două ori cu doi ani înainte de perioada vizată pentru analiză de acest studiu. Analiza datelor prin regresie au arătat că probabilitatea unei tentative de sinucidere este mai mare dacă persoana a atentat deja la viața sa, dacă este de sex feminin, dacă este la o vârstă apropiată de cea a pubertății, dacă are ideație suicidară, dacă a consumat alcool, dacă nu trăiește cu ambii părinți și dacă este tentat să se devalorizeze ca persoană. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

2.3. Sinuciderea în România

Motivațiile ce stau la baza actului sinucigaș sunt adesea altele decât cele imaginate de cei care investighează aceste cazuri. Un studiu efectuat în acest sens a urmărit înțelegerea acestor motivații, într-o nouă abordare care ar putea ajuta la descoperirea unor metode mai bune de prevenire a acestor tragedii.

În ciuda eforturilor considerabile de prevenire, numărul sinuciderilor a crescut considerabil în ultimii 50 de ani: aproape un milion de oameni recurg, în fiecare an, la acest gest disperat.

Studiul realizat la University of British Columbia și publicat în jurnalul Suicide and Life-Threatening Behavior oferă medicilor și cercetătorilor resurse noi pentru ameliorarea programelor de prevenire a sinuciderilor, pentru îmbunătățirea tratamentului în cazul celor predispuși la asemenea comportamente și pentru reducerea riscului ca aceste comportamente să se repete la cei care au supraviețuit unei încercări de suicid.

„Este vital să știm de ce a încercat cineva să se sinucidă – asta ne spune care este modul cel mai bun de a-l ajuta să își revină”, spune prof. David Klonsky, de la departamentul de psihologie al universității. „Acest nou instrument de evaluare ne va ajuta să depășim concepția de «soluții universal valabile» în ceea ce privește prevenirea sinuciderilor, ceea ce este esențial. Motivațiile diferite necesită tratamente și intervenții diferite.”

Studiul, la care au participat 120 de persoane care încercaseră, în ultimii trei ani, să se sinucidă (dar fuseseră salvate), sugerează că multe dintre motivațiile despre care se crede că ar avea un rol major în sinucidere sunt relativ rar întâlnite. De exemplu, încercările de sinucidere reprezintă rareori un rezultat al impulsivității, un strigăt de ajutor sau un efort de a b#%l!^+a?scăpa de o problemă financiară sau practică.

Dintre toate motivațiile sinuciderii, două care au fost observate la absolut toți participanții au fost lipsa de speranță și suferința emoțională copleșitoare.

Studiul a mai arătat că acele încercări de sinucidere care erau influențate de factori de b#%l!^+a?ordin social – de exemplu efortul de obține ajutor sau de a-i influența pe alții – în general implicau o dorință de muri mai puțin pronunțată și erau realizate într-un mod care lăsa persoanei respective șanse mai mari de a fi salvată.

În schimb, încercările de sinucidere motivate de factori interni – lipsa de speranță sau suferința insuportabilă – erau întreprinse cu o dorință de a muri mai mare decât în orice alt caz.

„S-ar putea să fie surprinzător pentru mulți, dar concentrarea asupra motivațiilor este o abordare nouă în domeniul cercetărilor asupra sinuciderii – una de care era nevoie urgent”, spune Klonsky. „Până acum, cercetările s-au concentrat, în mare măsură, asupra tipologiei persoanelor care au încercat să se sinucidă – caracteristicile lor demografice, genetice – fără să exploreze motivațiile lor. Studiul nostru este primul care face acest lucru în mod sistematic.”

Aparent, sinuciderea ar fi un rezultat legat organic de modernizarea într-un ritm accelerat a unei societăți. A ține pasul cu schimbările galopante care transformă o societate premodernă nu era ușor, mulți se prăbușeau lăsându-se purtați de diferite curente imaginare, fie deveneau radicali și opuneau rezistență la nou, fie deveneau moderați față de schimbare”, scrie A. Majuru, într-un studiu despre sinuciderile din Bucureștiul începutului de secol XX. Lucrarea a fost publicată într-unul din volumele editate de Muzeul Municipiului București. La baza studiului s-au aflat observațiile cuprinse în lucrarea de doctorat a medicului Nicolae Minovici intitulată “Studiu asupra spânzurării”. “Spre deosebire de Occident unde sinuciderea este apanajul spațiului rural, la noi din contră orașele ne dau numărul cel mai mare de spânzurați. În el găsim acei indivizi care, lipsiți de mijloace pentru susținerea vieții și-au ales ca fel de sinucidere spânzurarea. Însăși orașele le oferă adesea cauzele determinante ale spânzurării”, scria Nicolae Minovici in 1904. Potrivit studiului realizat de Nicolae Minovici pentru perioada 1891-1902 , în București predomina sinuciderea prin spânzurare – 136 de cazuri. Apoi, în ordine, urmau armele de foc – 120 barbati și opt femei – și otrăvirile – 46 barbati, 71 femei. Alte modalități folosite pentru sinucidere erau: aruncarea în fața trenului sau pe fereastră, precum și asfixierea cu monoxid de carbon rezultat din arderea incompletă a carbunilor. Cei mai mulți dintre sinucigași aveau vârsta cuprinsă între 30 si 60 de ani, erau divorțați, văduvi sau celibatari. Categoriile cu rata cea mai mare de b#%l!^+a?sinucidere erau în ordine: persoane fără profesie (prostituate, vagabonzi, hoți), menajere, cizmari, muncitori și comercianți, funcționari, tâmplari, brutari, birjari, zugravi, zidari, cântăreți, cojocari etc. Pe etnii, ungurii (48 cazuri, 39 bărbați și 9 femei) b#%l!^+a?au înregistrat cel mai mare număr de sinucideri pe perioada studiului, urmați de români (23 cazuri, 19 bărbați, 4 femei), transilvăneni (18 cazuri, 14 bărbați, patru femei). “Ungurii sînt aceia care, ca naționalitate, dau spânzurătorii contingentul cel mai mare și la care adăugând românii transilvăneni, avem un total de 66 care întrece cu 1/2 numărul românilor”, observa Minovici. “Majoritatea sinuciderilor se petreceau primavara, iar toamna creștea numărul celor care se spânzurau”, scrie Adrian Majuru. La capitolul cauze ale sinuciderilor, Minovici menționa frustrările și neîmplinirile cotidiene generate de “alcoolism, alienație, mizerie, certurile de familie, boli cronice, pasiuni, lipsa ocupației, datoria de bani sau alte motive necunoscute”. O interesantă scrisoare trimisă de un sinucigaș doctorului Mina Minovici este menționată de Majuru: „Mă rog foarte mult D-l Doctor Mina să mă scuzați de atâta polologhie, dar am auzit odată pe Dl. Dr. Nicu, fratele D-voastră ca ține tare mult a avea scrisorile sinucișilor, deci am voit să fac o plăcere și pe de alta să-l rog ca să nu mă mai chinuiască și mort că destul am fost persecutat de oameni în viață. Iată unde ajung oameni care’și ține cinstea până la moarte și să nu mă mai vadă această infamă lume”. În prezent, în România , precum și în capitală, situația nu diferă față de situația sinuciderii în perioada mai sus menționată, în ceea ce privește structura fenomenului suicidar.

La nivel național, media sinuciderilor raportată la 100.000 de locuitori, pentru 2013, este de 17,9. Conform datelor publicate în raportul privind activitatea rețelei de medicină legală în 2013 , în unele zone ale țării incidența sinuciderilor este cu mult mai mare decât media națională: județul Harghita conduce cu 32,84, județul Dolj – 32,12 cazuri, Covasna – 32 de cazuri la 100.000 de locuitori. Există și zone în care media este cu mult sub media pe țară a sinuciderilor: județul Alba, Caraș-Severin – 6,25 de cazuri la 100.000 de locuitori. Contrar tendinței înregistrate la nivel național, bucureștenii par a fi ceva mai optimiști decât restul românilor. Din 2000 când numărul bucureștenilor sinucigași era 511, s-a ajuns în 2013 la jumătate, respectiv 248. Potrivit datelor statistice pentru 2013, cel mai mare număr de sinucideri a fost înregistrat în grupa de vârstă 41-50 de ani (23%). La celelalte grupe de vârstă incidența variază între 15 și 17%. Demn de remarcat, pentru această perioadă, este și faptul că sinuciderea nu este absentă nici la grupele de vârstă extreme, respectiv 0-10 ani. O altă constatare a raportului, pentru același an, se referă la faptul că marea majoritate a sinuciderilor (80%) s-a înregistrat în rândul b#%l!^+a?bărbaților, însă acest lucru nu este specific românilor, el fiind valabil pentru toate meridianele. b#%l!^+a?

Incidența sezonieră a sinuciderilor demonstrează o distribuție neuniformă, dar trebuie menționat că cele mai multe cazuri sunt înregistrate vara, preferate fiind lunile mai și iunie. În ceea ce privște metodele de sinucidere, în 2013, românii au preferat spânzurătoarea (70%), precipitarea (aruncarea de la înălțime sau în fața trenului, a mașinii – 9%), intoxicațiile (ingerarea de substanțe letale sau medicamente, intoxicarea cu monoxid de carbon sau cu gaz metan – 8%), submersia. Cele mai multe sinucideri în rândul tinerilor s-au înregistrat în 2012: din totalul tinerilor sinucigași în categoria de vârstă 25-29 de ani se încadrează 47,3%, în categoria 20-24 de ani – 35,4%, iar categoria 15-19 ani – 18,3%. Datele mai arată că sinuciderea predomină la băieți, media fiind de 6 la 1. Rata sinuciderilor în România urmeză tendința evoluției fenomenului din celelalte țări europene: rata sinuciderilor la bărbați este semnificativ mai mare decât la femei. La noi, rata de suicid feminin este aproape constantă din 1997 și până în 2012. În ceea ce-i privește pe bărbați, rata sinuciderilor a crescut spectaculos din 1997 până în 2005, păstrând în continuare până în 2012 o tendință de creștere, dar ușoară. De asemenea și rata de sinucidere la nivelul țării, după o creștere mai accentuată între 1997 și 2010, se plasează și ea pe aceeași tendință până în 2012, dar nu semnificativă.

Se poate vorbi despre sinucidere în relație cu insatisfacția față de viață și cu pesimismul, fără ca să existe date experimentale care să sprijine o ipoteză sau alta legat de aceste corelații. Între neadaptare și șomaj, o bună parte a populației este dezorientată, manifestând frustrare, ceea ce poate duce fie la criminalitate, fie la autoagresiune

Așteptările privind traiul din anul următor sunt împărțite, oamenii anticipând aproape în aceeași pondere o situație mai bună (34%) sau menținerea celei actuale (34%) și mai puțin înrăutățirea situației (20%). Un procent destul de ridicat (11%) al populației trăiește sub semnul incertitudinii. Cauzele percepute ca responsabile pentru înrăutățirea situației sunt considerate a fi mai degrabă de natură economică: salariile/pensiile mici, prețurile mari, șomajul și boala. 38% destul de mulțumit, 41% foarte mulțumit , 4% nu prea mulțumit, 15% deloc mulțumit 2% nu știu/nu răspunde

b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Capitolul 3: Factori de risc în sinucidere

3.1. Factori psihiatrici

Două idei au focalizat eforturile universale de explicare a comportamentului suicidar: depresia și bolile mentale. Încă din anul 400 î.e.n. Plutarh susținea depresia drept cauză a suicidului. Merrian (1763) și apoi Esquirol (1837) au crezut că actul suicidar era rezultatul unei boli mentale. Doctrina psihiatrică considera reacția suicidară ca un simptom în cadrul patologiei mentale: “Nu există individ care să nu fi avut idei suicidare și chiar dorința de a se precipita atunci când se găseste pe un loc înalt sau în apropierea unei ferestre, sau de a se (arunca) îneca în timp ce trece pe un pod. Omul nu atentează la propria viață decât în delir și toți sinucigasii sunt persoane alienate (nebuni)”. Ca atare, aceste teorii vorbesc de o boală a sinuciderii consecutivă unei dezvoltării morbide a ideației, afectivității sau conduitei.

Suicidul ar reprezenta din această perspectivă un simptom de boală psihică, manifestă sau, mai frecvent, mascată. A. Delmas (1930) aprecia că, în această calitate, suicidul exprimă, în 90% din cazuri, subiecți ciclotimi, iar în 10% hiperemotivi, concluzia sa fiind că: “trebuie să fii mai mult sau mai puțin nebun pentru a te sinucide.“ Presupunând o etiologie pur patologică, suicidul ar putea fi asimilat unei adevărate boli: suicidopatia.Ca atare, s-ar putea vorbi chiar de b#%l!^+a?un sindrom presuicidar. Acesta considera că suicidul apare ca idee și realizare încă din copilărie, consecutiv diminuării instinctului de conservare datorită unei carențe afective și a sentimentul de insecuritate de sorginte maternă. Cu timpul apare o restrângere a elanului vital, datorită blocării agresivității încă din copilărie, realitatea fiind înlocuită cu o imaginație morbidă care duce la pierderea valorii vieții proprii.

In literatura romanească, doctrina psihiatrică este puternic argumentată de opiniile b#%l!^+a?exprimate de G. Ionescu, care atrage atenția că, deși “nu este întotdeauna evident”, ”cvasitotalitatea actelor suicidare este expresia unei stări psihice particulare, de puternică perturbare, de cele mai multe ori psihotică”. Din această perspectivă, autorul distinge patru ipostaze în care suicidul se manifestă. Amintind că, oricât de paradoxal ar părea la prima vedere, “riscul de suicid nu scade odată cu ameliorarea depresiei, ci dimpotrivă…se manifestă mai intens după ce pacientul a traversat episodul depresiv”, autorul explică fenomenul prin faptul că “pulsiunea suicidară presupune atât inițiativa, cât și un anumit fundal motivațional, care nu se întâlnesc la pacientul profund psihotic ci mai degrabă la omul aparent sănătos”, același argument motivând și suicidul în debutul unor psihoze. Este o clară relație între depresie și suicid, dar este o distanță considerabilă de la una la alta, depresia nu este in mod necesar legată de comportamentul suicidar, după cum nici suicidul nu este întodeauna precedat de depresie.

Ceea ce se știe, în general, despre riscul suicidar provine din cercetările în cadrul cărora au fost intervievate rudele sau un prietenii. Este vorba despre ceea ce specialiștii numesc “autopsie psihologică”.

Această abordare permite demonstrarea faptului că un număr însemnat de adulți care se sinucid prezintă în lunile, respective anii, care precedă decesul lor semne sau simptome de tulburări psihiatrice. Acestea sunt:

– depresii majore;

– alte tulburări de ordin afectiv, cum ar fi tulburarea bipolară (perioade de depresie care alternează cu

stări euforice, cu stări maniacale și care pot dura zile sau zile);

– schizofrenie;

– anxietate și tulburări de comportament;

– impulsivitate;

– sentimental de neputință.

Alcoolismul și toxicomania sunt considerate și ele ca având un rol important în b#%l!^+a?sinucidere. Dar trebuie spus că există legături strânse între consumul excesiv de alcool și depresie, așa că este destul de dificil să se stabilească care dintre ele prezintă un predictor mai important pentru sinucidere.

Progresele substanțiale înregistrate în științele comportamentului au dat naștere la diverse forme de psihoterapie, care s-au demonstrat eficace, în studii controlate, în reducerea sau eliminarea multor stări psihopatologice. Panorama metodelor psihoterapeutice este vastă b#%l!^+a?și complexă, în raport cu orientările diverselor școli și concepții, adesea în conflict unele cu altele, dar oferind în acest fel posibilitatea alegerii unei metode adecvate pentru fiecare caz în parte. Intervenția psihoterapeutică, practicată de medici psihiatri sau de psihologi cu o calificare corespunzătoare, este ghidată de mecanismele presupuse a fi implicate în starea de sănătate și boală. În funcție de aceste mecanisme se deosebesc mai multe orientări psihoterapeutice:

abordarea psihodinamică (psihanalitică: Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Alfred Adler, Erich Fromm etc.)

abordarea cognitiv-comportamentală (Albert Ellis; Desensibilizare sistematică: Joseph Wolpe)

abordarea umanist-configurațională (Carl Rogers, Frederick S. Perls)

În cadrul acestor orientări există diverse școli, fiecare cu particularități teoretice și procedurale specifice. Se estimează că există aproximativ 200 de școli de psihoterapie și peste 600 tehnici de intervenție. Psihoterapia poate fi "individuală", "în grup", în care pacientul este inserat într-un grup terapeutic, și "de grup", în care obiectul intervenției îl constituie grupul social de care aparține pacientul, de ex. cuplu, familie etc. De menționat este și psihoterapia de scurtă durată în situații de criză (tentative de sinucidere, moartea unei persoane iubite etc.). În unele cazuri, intervențiile psihoterapeutice pot fi întregite cu tratamente psihofarmacologice, în scopul maximalizării eficacității celor două procedee reunite.

În general, psihoterapia are ca domeniu de aplicare stările neurotice și alte tulburări de natură non-psihotică. În cazul psihozelor, tratamentul de elecție îl constituie medicamentele psihotrope, o eventuală intervenție psihoterapeutică având ca scop înbunătățirea capacității funcționale de integrare în grupul social și în profesie.

b#%l!^+a?

3.2. Factori biologici și medicali: ereditate suicidală și familii suicidale

O istorie familială cu antecedente de sinucidere este un marker puternic al riscului crescut de sinucidere. Unii cercetători cred că o caracteristică genetică predispune unele persoane la un comportament sinucigaș. Date din studii făcute pe gemeni și pe copii adoptați confirmă posibilitatea ca factorii biologici să joace un rol major în unele comportamente suicidare. Există o concordanță mult mai netă în ceea ce privește sinuciderea și tentativele de sinucidere între gemenii monozigoți decât între cei dizigoți .

Modelul biopsihologic susține importanța factorilor sociali, psihologici și biologici în determinarea depresiei. Modelul stresului specifică că depresia apare când o vulnerabilitate preexistentă este activată de evenimente stresante din viață. Vulnerabilitatea preexistentă b#%l!^+a?poate fi genetică implicând interacțiunea dintre natură și ereditate sau schematică, rezultată din modele sociale învățate în copilărie. Aceste modele interactive au câștigat susținere empirică.

Ințelegerea naturii și a cauzelor depresiei a evoluat de-a lungul secolelor, deși este încă incompletă și lasă multe aspecte ale depresiei subiecte de discuție și cercetare. Tratamentele psihologice se bazează pe teoriile personalității, comunicării interpersonale și învățării, cele mai multe teorii biologice țintesc serotonina, norepinefrina și dopamina care sunt în mod natural prezente în creier și asistă comunicarea dintre celulele nervoase.

De obicei pacienții sunt tratați cu medicație antidepresivă iar în majoritatea cazurilor psihoterapie sau consiliere deși eficacitatea medicației pentru cazurile moderate este pusă sub semnul întrebării. Spitalizarea poate fi necesară în cazurile asociate cu auto-neglijare și risc semnificativ de autovătămare. O minoritate este tratată prin terapie electroconvulsivă sub anestezie generala de scurta durată. Evoluția tulburării variază larg, de la un episod cu durata de câteva săptămâni până la o tulburare manifestată pentru toată viața, datorită succeptibilității pentru afecțiunile medicale și suicid. Este neclar dacă medicația afectează sau nu riscul de suicid.

3.3. Evenimente cu rol de factori precipitanți

Unele evenimente din viața unui individ pot avea un efect precipitator în ceea ce privește sinuciderea.

Printre acestea, cele mai studiate sub raportul corelației cu sinuciderea au fost: pierderea unei persoane apropiate, conflicte interpersonale, ruperea unei relații sau o relație tensionată, b#%l!^+a?precum și probleme cu autoritățile sau de ordin profesional.

Pierderea unei ființe iubite, fie că este vorba de un divorț, de o separare sau de un deces, poate declanșa o depresie puternică, mai ales dacă persoana pierdută era partenerul de viață sau cinevaextrem de apropiat. La fel și conflictele acasă, la locul de muncă (de studiu), pot provoca sentimente de disperare și stări depressive serioase. Într-un studiu finlandez pe 16 000 de adolescenți (1999), s-a constatat o prevalență sporită a celor care erau victime ale certurilor din școală și nu la cei care erau autorii încăierărilor.

Examinarea tuturor sinuciderilor înregistrate pe o perioadă de doi ani într-o regiune a Australiei (Ballarat) i-a dus pe cercetători la concluzia că dificultățile sociale și personale erau associate cu sinuciderea la mai mult de o treime din cazuri. De asemenea, a apărut și probabilitatea apariției depresiei și tentativelor de sinucidere la victime ale violenței conjugale b#%l!^+a?

Și faptul de a fi fost victima violenței fizice sau sexuale în copilărie poate face să crească riscul de sinucidere de la adolescenți până la vârsta adultă..

Victimele violenței sexuale se simt adesea umilite și se rușinează de condiția lor, iar persoanele maltratate în copilărie și adolescență se tem, sunt bănuitoare în relațiile interpersonale și au dificultăți în a menține o relație. De cele mai multe ori, acești subiecți prezintă dificultăți permanente de natură sexuală, se simt inadaptate, inferioare celor cu care vin în contact. O cercetare făcută în Olanda pe 1490 de adolescenți școlarizați a demonstrat că cei care fuseseră victime ale violențelor sexuale manifestau un comportament semnificativ mai suicidar decât colegii lor, precum și alte probleme afective și comportamentale.

Orientarea sexuală poate avea și ea o legătură cu riscul crescut de sinucidere la adolescenți și tineri. Estimarea procentului de sinucideri la tinerii homosexuali, băieți și fete, merge de la 2,5 la 30%. Discriminarea, stresul în relațiile interpersonale, drogurile, alcoolul, angoasa privnd pericolul SIDA, precum și resursele de susținere limitate sunt tot atâția factori care pot contribui la sinucidere sau tentativă de sinucidere.

În schimb, o relație maritală stabilă, responsabilitatea de a crește copii reprezintă factori protectivi în fața sinuciderii. Studiile privind relația dintre situația familială și sinucidere au demonstrat existența unor rate înalte de sinucidere la persoanele celibatare, care nu au fost b#%l!^+a?niciodată căsătorite, văduvi, persoane separate sau divorțate în culturile occidentale, mai ales la bărbați, în primele luni de la separare sau pierderea partenerei.

Însă căsătoria nu este un factor stabil în toate culturile. S-au remarcat rate ridicate de sinucidere la femeile pakistaneze în comparație cu bărbații și femeile celibatare. Acest lucru ar putea fi explicat prin aceea că discriminarea socială, economică și juridică creează un stress psihologic, predispunând aceste femei la un comportament suicidar.

Este adevărat că anumite persoane sunt mai sensibile la conflictele din relațiile interpersonale, acestea putând să le declanșeze un comportament suicidar, dar și izolarea socială poate să reprezinte un factor precipitator pentru riscul de sinucidere.

Studiile de autopsie psihologică arată că retragerea socială precede adeseori sinuciderea. Izolarea socială este menționată de multe ori ca factor contributiv în ceea ce privește ideația suicidară la persoanele în vârstă.
b#%l!^+a?

3.4. Factori sociali, non sociali și de mediu. Analiza lui Durkheim

Emile Durkheim este cel care a realizat un studiu sociologic, încercând să identifice cauze precise prin invocarea unor date concrete care să explice apetența pentru suicid a unor indivizi. În cartea sa, până la enunțarea elementelor sociale care ar explica fenomenul, el discută și cauzele psihologice, patologice, ereditare sau chiar cauze care țin de mediul înconjurător natural, dar și de tendința unora de a imita comportamente.

În primul rând, trebuie pornită discuția de la o definiție cât mai exactă, pentru că termenul de sinucidere, deși clar în aparență, poate deveni destul de dificil de explicat: „Numim sinucidere orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, înfăptuit chiar de victimă, aceasta știind că va produce acel rezultat”(Durkheim, 2005, 5). Pornind de la această definire a conceptului, sociologul francez își bazează întreaga sa teză, realizând și o tipologie a actelor de suicid. b#%l!^+a?

Perspectiva non-socială

Durkheim remarcă faptul că destui specialiști s-au pronunțat asupra sinuciderii, catalogând-o drept o manifestare violentă a alinerii mintale. El invocă, mai întâi, cazul monomanilor, adică a celor care transformă o idee într-o obsesie. Extrapolând, am putea susține că însuși filosofii (Cioran ar fi un exemplu) au dezvoltat o monomanie în direcția sinuciderii, dar asta va fi discutat mai pe larg, în capitolul următor. În studiul lui Durkheim, întâlnim exemplul fanaticilor religioși, care comit suicid în virtutea unei așa-zise revelații sau misiuni divine.

Există și o clasificare a sinuciderilor în funcție de simptomele psihice ale făptașilor, emise de Jousset și Moreau de Tours, menționată de sociolog:

1. Sinuciderea maniacală – individul comite actul din cauza delirurilor și a halucinațiilor pe care le experimentează. Acestea nu sunt permanente, pot să fie confundate instinctelor, iar cei care ajung să se sinucidă pot să nu fie conștienți de gravitatea faptului lor.

2. Sinuciderea melancolică – psihicul individului este dominat de depresie. Este specifică celui care nu mai gasește nici o plăcere în viață, care resimte stări acute de plictiseală. Astfel, ideea sinuciderii li se pare, în mod paradoxal, perfectă pentru a-și b#%l!^+a?resuscita egoul. Trăiesc și ei stări de delir și halucinații, dar nu în aceeași măsură ca maniacii, mai mult chiar, cei vizați nu sunt conduși de instinctul sinuciderii, ci cugetează îndelung la acest gând.

3. Sinuciderea obsesivă – în acest caz, sinuciderea ocupă mintea individului, asemenea unei idei fixe, unei obsesii, fără a se putea numi un motiv concret. Acesta este conștient de absurditatea ideii infiltrate și încearcă să o combată, însă, în final îi cedează neputincios. Câtă vreme luptă împotriva dorinței inconștiente de a se sinucide, omul este veșnic neliniștit, drept pentru care acest tip este cunoscut și ca sinucidere anxioasă. Însă, din momentul în care se recunoaște învins, este încărcat de seninatate. În caz de tentativă eșuată, ideea sinuciderii poate dispărea definitiv.

4. Sinuciderea impulsivă – nici această formă nu se bazează pe motiv, impulsul fiind b#%l!^+a?cel care conduce voința individului. Cei care au trecut prin asta, dar au supraviețuit, mărturisesc faptul că simpla trecere pe lângă o prapastie sau întrezărirea unui cuțit au trezit în ei dorința de a se despărți de viață.

Acestea ar fi anomaliile mentale aduse în discuție de Durkheim, despre care spune că se pot constitui în cauze, dar nu sunt definitorii pentru explicarea suicidului. Fiind vorba despre actorul social, sinuciderea nu se poate atribui unor situații atât de evidente și de simple, ci complexul de motive este mult mai amplu și mai dificil de identificat. Sunt cazuri care își au originea în astfel de dereglări ale psihicului, dar nu putem să le privim drept condiții necesare și suficiente, lucru demonstrat de neconcordanța numerică dintre gradul de nebunie întâlnit în anumite regiuni și numărul de sinucideri înregistrate. Considerată drept cauzatoare de nebunie, alcoolismul ar duce astfel indirect la sinucidere, ceea ce este posibil, însă din nou, nu este obligatoriu.

Așadar, mai rămân generatori ai sinuciderii încă necercetați. De pildă, unii specialiști au invocat rasa, care este înțeleasă ca „un conglomerat de indivizi care prezintă, fără îndoială, trăsături comune, dar care în plus, datorează aceasta identitate unui stramoș comun”(Durkheim, 2005, 32). Astfel, un arsenal de caracteristici comune conferit de o proveniență comună pot degenera într-o tendință comună spre suicid. Popoarele pot fi considerate rase și în cazul lor, se observă statistic, o diferență a cazurilor de sinucidere. Durkheim numește popoarele germanice ca fiind cele mai predispuse spre a-și curma viața, urmați de cele celto-romanice și de cele slave. Însă ca și contraargument, sociologul invocă situația Elveției. Aici, 15 cantoane sunt locuite majoritar (sau nu) de germani, iar 5 de latini. În primul caz, media sinuciderilor se situează la 186, iar în al doilea la 255. Mai mult decât atât, cantonul în care se află cei mai mulți germani, numără și cele mai puține cazuri de sinucidere. Deci, nici rasa nu este o variabilă suficient de puternică, încât să influențeze preferința vieții sau a morții, ci mai degrabă „dacă germanii se sinucid mai mult decât alte b#%l!^+a?popoare, cauza nu este sângele care le curge prin vine, ci ține de civilizația în sânul căreia cresc”.(Durkheim, 2005, 36)

Un alt posibil factor al sinuciderii, dezbătut de Durkheim, derivă din rasă: ereditatea. Înclinarea spre suicid se poate datora unor motive genetice. Dar nici acest lucru nu poate susținut cu tărie, întrucât, fenomenul nu este întâlnit la copii, frecvența sinuciderii crescând odată cu înaintarea în vârstă. Mai degrabă, existența unor astfel de cazuri într-o familie se poate pune pe seama teoriei imitației, care susține că oamenii tind să acționeze întocmai ca cei din jur, fără o b#%l!^+a?justificare bine determinată.

Starea în care se află un individ și care l-ar putea îndemna spre suicid, este influențată și de elemente fizico-geografice, sau cum îi numește Durkheim, „factori cosmici”, cei mai grăitori fiind clima și temperatura anuală. În extremitățile nordice și sudice ale Europei, rata sinuciderilor este mai mare decât în zona centrală, unde predomină clima temperată. Totuși, în Italia, cele mai puține sinucideri se înregistrează în sud (care coincide și cu sudul Europei). Chiar dacă cifrele stabilesc o oarecare constantă, acestea nu sunt suficiente pentru a emite legi. Temperatura pare a conta mai mult dacă ne propunem să formulăm o regulă. Astfel, în ciuda presupunerilor imediate, vara este anotimpul în care se produc cele mai multe sinucideri (din 1000 de sinucideri pe an, în jur de 600 se comit în anotimpuri călduroase, iar restul în cele reci). Ferri și Morselli, amintiți de Durkheim, au certitudinea reieșită din cifre, că temperatura ridicată are un efect asupra sistemului nervos prin care este mărită agitația individului: „vara apare un surplus de activitate, un preaplin de viață care se cere cheltuită și întotdeauna nu poate să se manifeste altfel decât sub forma unor acte violente” (Durkheim, 2005, 50). Sinuciderii i se adaugă omuciderea și dezvoltarea bolilor mintale ca preponderente în sezon. Cu toate acestea, apar diferite variații ale ratei sinuciderii care diferă în funcție de luna și de sezon. Anotimpurile influențează direct nu pe sinucigași, ci intensitatea vieții sociale. Pentru că, în final, „sinuciderea depinde de condițiile sociale”.(Durkheim, 2005, 60)

Ultima cauză extra-socială pe care o dezbate Durkheim este imitația. Mai pe larg, acțiunile imitative nu trebuie confundate cu cele descinse din conformism, „a acționa din respect sau din teama față de opinia colectiva nu înseamnă să acționezi prin imitație”.(Durkheim, 2005, 61) Termenul de imitație se poate traduce prin simplul „să repeți în mod automat ceea ce au făcut alții”(Durkheim, 2005, 64) și constituie o determinantă a ratei sinuciderii numai în măsura în care se leagă de ideea de contagiune. Exemplul dat și de sociologul francez este cel al lordului Castelreagh, după al cărui suicid, a fost urmat și de către însoțitorii sai. De asemenea, deținutii tind să fie atinși de aceeași contagiune. Din punct de vedere geografic, nu există o distribuție concisă a imitației, arătând că, o astfel de idee cauzează câteva sinucideri, dar nu suficiente cât să formeze o constantă. Prin urmare, nu se b#%l!^+a?poate susține supremația imitației în topul indicatorilor sinucigașului deoarece „sinuciderea depinde fundamental de anumite stări ale mediului social”.(Durkheim, 2005, 74)

Perspectiva socială

Durkheim continuă identificarea cauzelor suicidului, încercând să-i confere acestuia o b#%l!^+a?dimensiune socială. Sunt sinucigași care recurg la gestul final fără să sufere vreo problemă b#%l!^+a?psihică sau de mediu, astfel că motivele pe care le-au avut pentru a-și lua viața trebuie să facă parte dintr-un context mai larg. Sociologul francez a realizat o clasificare a sinuciderilor pe care o voi dezvolta în cele ce urmează.

3.4.1 Sinuciderea egoistă

În primul rând, Durkheim arată ce rol are religia în stabilirea cauzalității sinuciderilor. S-a constatat că în țările catolice, sinuciderile sunt mai puțin numeroase ca în cele dominate de religia protestantă. Sigur că o astfel de concluzie poate fi influențată și de alți factori specifici societăților respective. De aceea, corectă este analiza unei singure regiuni în care conlocuiesc oameni aparținând ambelor culte. Concluziile însă, sunt aceleași. În zona Bavariei, majoritar catolică, sinuciderile sunt reduse. S-au înregistrat 49,1 sinucideri ale catolicilor raportate la un milion de locuitori, spre deosebire de evrei – 105,9 și protestanți – 135,4. Durkheim a observat că în zonele în care o anumită religie este minoritară, adepții acesteia tind să manifeste un sentiment de apartenență mai intens. Este cazul evreilor, care deși sunt majoritar rezidenți în mediul urban și practică meserii intelectuale (deci sunt foarte predispuși la sinucidere) își iau viața mai puțin decât alții. Astfel, religia iudaică și spiritul de comunitate pe care îl inspiră, restricționează într-un fel tendința de a-și lua viața a evreilor. Revenind la protestanți, și atunci când aceștia sunt minoritari, apetența lor pentru suicid nu scade. Deși, atât catolicismul, cât și protestantismul condamnă suicidul, există o diferență la nivel de nuanță. Spre deosebire de catolici, protestanții au o cultură religioasă a liberului arbitru mai pronunțată. Pastorii, deși foarte bine pregatiți, nu sunt ierarhizați, astfel că nu pot exercita o autoritate frapantă asupra enoriașilor. De asemenea, aceștia nu impun o anumită interpretare a Bibliei, ci permite fiecărui credincios să-și modeleze existența, ținând cont de tiparul protestant, dar în mare parte, dupa bunul plac. Acest „individualism religios”, cum îl numește Durkheim, își are originile în însăși apariția religiei protestante, care s-a fondat pe baza respingerii tradiției proliferate de exponenți ai catolicismului și a introducerii unei perspective inovatoare, liberale asupra divinității. Acest fapt poate fi cauza particularizării religiei de către fiecare protestant, ceea ce Durkheim consideră că este dăunător: „…cu cât un grup confesional se abandonează judecății indivizilor, cu atât va fi mai absent din viața lor, va avea mai puțină coeziune și vitalitate”(Durkheim, 2005, 88). Sociologul lansează o altă ipoteză și anume, în b#%l!^+a?ce măsură pregatirea intelectuală depinde de religie și deci, conduce la suicid. În Franța catolică, în departamentele care înregistrează cei mai mulți analfabeți, sunt comise și cele mai puține sinucideri. În rândul protestanților din Prusia există mai puțini b#%l!^+a?sinucigași decât în rândul protestanților din Saxonia, rata de analfabetism fiind mai ridicată în prima zonă decât în a doua. O altă constatare a lui Durkheim este că femeile se sinucid mai mult ca barbații, tocmai pentru că ele nu au un acces atât de mare la educație. În Statele Unite, în cazul femeilor afro-americane care sunt cunoscute ca având un nivel educațional mai ridicat decât al bărbaților de culoare, sinuciderile sunt și ele mai numeroase. Durkheim atrage atenția însă că știința nu este răspunzătoare pentru decizia unora de a-și lua viața, deoarece odată cu noile cunoștințe acumulate, omul ar trebui să învețe și că libertatea „trebuie folosită în justa ei măsură”(Durkheim, 2005, 94). Iar religiile deși interzic suicidul, nu au suficientă forța pentru a-l eradica. Curios este faptul că, cei care se sinucid puțin sunt adepții unei religii care nu condamnă gestul cu vehemență (evreii). Așadar, ceea ce contează nu sunt crezurile în sine, ci mai degrabă, modul în care acestea se reflectă în viața socială a individului.

În al doilea rând, celelalte două determinante ale sinuciderii egoiste analizate de Durkheim sunt familia și societatea politică. În ciuda credinței populare că cei căsătoriți se sinucid în număr mai mare decât cei singuri, din cauza grijilor și responsabilităților care se acumulează într-o familie, realitatea este alta. Ceea ce a alimentat credința populara a fost etichetarea ca celibatari și a celor care abia își trăiesc copilăria. Corectând eroarea, Durkheim enunța existența în Franța a 173 de suiciduri comise de celibatari (raportate la 1 milion de locuitori cu vârsta peste 16 ani) față de 154,5 comise de căsătoriți (la fel, raportat la 1 milion de locuitori). Pe baza datelor statistice, Durkheim a enunțat o serie de legi.

• Barbații care se căsătoresc de timpuriu vor manifesta o tendință mai accentuată spre sinucidereș

• De la 20 de ani, persoanele căsătorite se sinucid mai puțin decât celibatarii

• Gradul de sinucidere în rândul căsătoriților față de necăsătoriți variază în funcție de sex

• Persoanele văduve se sinucid într-o măsură mai mare decât persoanele singure (există și aici diferențieri în funcție de sex)

Cei care se căsătoresc reușesc să-și cenzureze pornirea spre suicid datorită „influenței mediului casnic”(Durkheim, 2005, 103), familia reușind să înăbușe instinctele de thanatos individualiste. De asemenea, Durkheim spune că putem presupune că indivizii care se căsătoresc posedă anumite calități, spre deosebire de celibatari, unde autorul francez plasează și „infirmii, bolnavii incurabil, oamenii săraci ori tarații”(Durkheim, 2005, 104). b#%l!^+a?Putem admite că aceștia din urmă fac parte dintr-o categorie de oameni înclinați spre omucidere, dar și spre sinucidere. De b#%l!^+a?fapt, familia este componenta de baza a societății, iar a avea o familie înseamnă a fi integrat într-o societate.

Cât privește evoluția politică a unei societăți, aceasta nu influențează într-un mod negativ rata sinuciderii, ci din contră. În timpul Revoluției Franceze s-a observat o scădere a numărului sinucigașilor. La fel se întâmplă și în caz de război, asta pentru că un număr important din populație este mobilizat în acțiuni miltare. Durkheim explică această situație prin resuscitarea care se produce la nivelul societății, la modul crescând în care oamenii manifestă preocupare față de evenimentele ce se petrec: „…marile șocuri sociale, cum sunt marile înfruntări populare, înviorează sentimentele colective, stimulează spiritul partizan și patriotismul, convingerile politice și credința națională, și concentrează activitățile către același țel, determinând, cel puțin pentru o vreme, o integrare mai puternică a societății”.(Durkheim, 2005, 122).

Concluzionând, în privința sinuciderii egoiste, Durkheim afirmă că egoismul este o „cauză generatoare”(Durkheim, 2005, 127). Dacă liantul dintre individ și societate se surpă, atunci același lucru se va întâmplă și cu liantul dintre om și viață, iar incidentele care aparent, conduc la sinucidere nu sunt decât „cauze ocazionale”(Durkheim, 2005, 127).

3.4.2 Sinuciderea altruistă

Sinuciderea poate surveni nu numai din detașarea individului de societate, cât și dintr-o prea mare integrare a acestuia. În diferite culturi ale lumii, există credința că o moarte a sinelui provocată e mai înălțătoare decât o moarte naturală. Durkheim spune că există sinucigași aflați la bătrânețe sau care suferă de boală, femei care nu pot suporta moartea soțului, supuși care nu pot depăși moartea stăpânului. Sinuciderea altruistă este opusul celei egoiste și intervine atunci când individul nu este neapărat obligat să comită gestul final, ci mai degrabă „i se recomandă clar să părăsească viața”(Durkheim, 2005, 129). Altrusimul este definit de Durkheim ca fiind situația în care „eul nu-și mai aparține deloc, când el se confundă cu altceva decât el însuși, când polul conduitei sale se situează în afara lui, adică în grupul din care face parte”(Durkheim, 2005, 130). Ceea ce primează pentru sinucigașul altruist este sacrificiul pentru colectiv, el se subminează în virtutea a ceva mai important ca propria-i ființă, și anume ființa grupului.

Durkheim aduce în discuție și sinuciderile din rândul militarilor care sunt destul de numeroase (în Austria, de exemplu, s-au înregistrat 1253 de sinucideri ale militarilor față de 122 ale civilor, raportate la 1 milion de locuitori). Dezgustul față de condițiile care însoțesc activitatea militară pot constitui o cauză, însă cei mai mulți sinucigași sunt cei care b#%l!^+a?„dovedesc b#%l!^+a?vocație pentru cariera miltară”(Durkheim, 2005, 139). Asta deoarece ei ating un grad înalt de impersonificare, își însușesc exigențele impuse în armată și astfel, reacționeaza la „cea mai mică contrarietate”(Durkheim, 2005, 142), îndeosebi pentru că cele mai minore chestiuni se pot transforma, în cazul lor, în adevărate probleme de onoare. Și din cauza puternicului sentiment de apartenență la grupul din care fac parte, ideea sinuciderii poate deveni extrem de contagioasă printre cadrele militare.

Sinuciderile altruiste sunt privite drept virtuți în interiorul comunităților unde se practică, tocmai pentru că presupun depășirea stadiului individual, egoist și propășirea într-un mod de viață care pune pe primul plan binele suprem, iar nu existența egoistă.

3.4.3 Sinuciderea anomică

Durkheim consideră că societatea este puterea regulatoare a vieții individuale, iar când aceasta își pierde echilibrul poate cauza efecte daunătoare în masă. Mai întâi, sociologul aduce în discuție problema crizelor economice, care aduc cu sine un număr ridicat de sinucideri. Însă, aceasta nu se datorează, în mod necesar sărăciei, deoarece și în perioadele de prosperitate, rata sinuciderilor crește. Exemplul dat de sociologul francez este cel al Italiei lui Victor Emanuel, care, pe lângă o creștere economică semnificativă, a înregistrat și un număr crescând de sinucideri. Așadar, agravarea sărăciei nu poate afecta neapărat predispoziția către suicid deoarece în cazul Irlandei, unde țăranii suferă de neajunsuri, „oamenii se sinucid mai rar”(Durkheim, 2005, 147).

Omul tinde să-și fixeze anumite țeluri. În momentele de regresie economică, imposibilitatea de a le atinge pare clară. Dorințele indivizilor se simplifică, satisfacerea simplelor nevoi necesită din ce în ce mai mult efort: „rezultă de aici neadaptarea la condiția ce s-a creat pentru ei și o perspectivă de neacceptat”(Durkheim, 2005, 153). Dar în momentele de „boom” economic, aceste standarde ajung să ocupe un loc foarte ridicat, și deci mai greu de atins. Individul ajunge să transforme capriciile în nevoi, care se înmulțesc, se diversifică și devin astfel, greu de potolit. În acest fel, echilibrul social și echilibrul individual (interior) sunt zdruncinate: „o sete nepotolită este un supliciu mereu reînnoit”(Durkheim, 2005, 150). Intervine așadar, starea de anomie care apare atunci când „regulile tradiționale și-au pierdut autoritatea”(Durkheim, 2005, 153), este o „stare de dereglare[…]întărită de faptul că pasiunile sunt mai puțin disciplinate chiar atunci când ar avea nevoie de o disciplină mai puternică”(Durkheim, 2005, 153) . Anomia b#%l!^+a?nu are doar un caracter temporar. Durkheim spune că aceasta este omniprezentă în zona economică modernă și reprezintă chiar o stare „normală”(Durkheim, 2005, 155), deoarece piețele de desfacere s-au extins de la o sfera proximă la una care cuprinde întreg mapamondul. Astfel, beneficiile comerțului s-au diversificat, iar satisfacțiile au devenit din ce în ce mai exigente, b#%l!^+a?iar și atunci când acestea sunt atinse, mulțumirea nu se constituie decât într-un sentiment de moment, și nu poate forma o fericire durabilă. Haosul organizat al lumii economice este încărcat de riscuri generatoare și de eșecuri dureroase, insuportabile pentru cei care decid să-și ia viața. Această situație prin frecvența și persistența sa, nu mai este privită de mult ca fiind anormală, „în societățile moderne, anomia este deci un factor regulat și specific fiind una din sursele la care se alimentează contigentul anual de sinucigași”(Durkheim, 2005, 156).

Un alt tip de anomie, în afară de cea economică, este legată de căsătorii, mai precis, de divorțialitate. Durkheim expune explicația lui Bertillon care spune că divorțul nu determină în mod direct sinuciderea, ci ambele fenomene împărtășesc o cauză comună. Cei care divorțează sunt „indivizii cu caracter rău alcătuit sau neponderați”(Durkheim, 2005, 159), care întrunesc trăsăturile profilului unui sinucigaș. Însă aceastei argumentări îi lipsește un fundament viabil. Într-adevăr, divortații se sinucid mai mult decât cei căsătoriți și chiar mai mult decât văduvii, iar asta se datorează, cel mai probabil, dezlănțuirii instinctului de sinucidere acumulat în timpul mariajului, care s-a putut manifesta abia după desfacerea căsătoriei.

Acestea sunt două segmente anomice preponderente în societate, care afectează individul și cauzează sinucideri. Sinuciderea anomică se aseamănă cu cea egoistă, însă prezintă, desigur unele diferențe. În primul caz, societatea este incapabilă de a exercita un rol îndrumător, care să înfrâneze „pasiunile individuale”(Durkheim, 2005, 157), iar în cel de-al doilea, ea „este deficitară în activitatea propriu-zis colectivă, lipsind-o astfel de obiect și de semnificație”(Durkheim, 2005, 157). Individul poate fi integrat într-o societate care nu-l poate controla sau poate viețui într-o societate regulatoare, dar la ai cărei stimuli este incapabil sa reacționeze.

Opinia finală a lui Emile Durkheim este că societatea a devenit indiferentă față de sinucigașii săi: „indulgența actuală față de sinucidere este exagerată”(Durkheim, 2005, 254). Sociologul mai precizează că interzicerea ei prin lege nu ar avea rezultat, ceea ce trebuie să se schimbe nu este legislația, ci conștiința publică trebuie impregnată cu morală pentru a manifesta atitudinea adecvată față de morțile voluntare și poate chiar, pentru a le diminua numărul.

Capitolul 4: Strategii de prevenire și control a sinuciderii b#%l!^+a?

4.1. Abordări comportamentale

În vreme ce multe tratamente se concentrează prioritar pe tulburările mentale, prin ameliorarea lor încercându-se reducerea comportamentului suicidar, alte abordări vizează direct comportamentul. b#%l!^+a?

Un studiu realizat la Oxford (1990) a avut în vedere pacienți cu un risc crescut de a comite tentative de sinucidere, între 16 și 65 de ani. Aceștia au fost admiși de urgență la grupul de terapie comportamentală după ce ingeraseră supradoze de antidepresoare. Pacienții au primit fie un tratament standard pentru tentative de sinucidere, fie un tratament standard însoțit și de o scurtă intervenție „de rezolvare a problemelor”, o formă de psihoterapie scurtă care pune accentul pe problema identificată ca fiind cea mai obsesivă, preocupantă pentru pacient.

Studiul a ajuns la concluzia că s-au făcut progrese remarcabile în grupul experimental (tratament plus terapie) la șase luni după abordarea terapeutică, în sensul scăderii ratelor tentativelor de sinucidere repetate. Însă, din nefericire, diferența între acest grup și cel care a primit numai tratamentul standard a scăzut simțitor, apropiindu-se de zero când subiecții au fost reevaluați la un an și jumătate după aceea.

Cercetătorii americani au avut și ei în vedere terapia comportamentală dialectică la pacienții cu tulburări de personalitate la limită, disfuncționalități comportamentale multiple, tulburări mentale majore și cu numeroase tentative de sinucidere. Acest tip de tratament este conceput pentru pacienții suicidari cronici și are la bază analiza comportamentului, precum și o strategie de rezolvare de probleme. S-a ajuns la concluzia că, după primul an de tratament, pacienții supuși unei astfel de terapii au prezentat mai puține tentative de sinucidere în comparație cu cei care au fost supuși numai unui tratament standard.

Un program interesant și, se pare, util mai mult pentru pacienții care sunt la prima tentativă de sinucidere s-a numit „Cartea verde”. Pacientul primește un card care îi dă dreptul la diverse soluții imediate, respectiv la un psihiatru de serviciu, la care pot apela la orice oră din zi sau din noapte, sau o spitalizare.

Serviciul de tele-ajutor și tele-control pentru persoanele în vârstă, program dezvoltat în Italia, reprezintă o altă formă de intervenție bazată pe principiul relaționării, al facilitării accesului la o formă de ajutor. Este vorba despre un sistem de alarmă pe care clientul îl poate activa pentru a cere ajutor. Serviciul de telecontrol contactează clienții de două ori pe săptămână pentru a verifica dacă aceștia au nevoie de vreun ajutor și pentru a le aduce un sprijin afectiv. 12.135 de persoane în vârstă de peste 65 de ani au beneficiat de două tipuri de servicii pe o perioadă de patru ani. În tot acest timp, nu a existat decât o sinucidere în grupul respectiv, față de șapte la câte s-ar fi putut aștepta din punct de vedere statistic.

4.2. Abordări de tip relațional b#%l!^+a?

Se știe că riscul de sinucidere este legat de numărul relațiilor interpersonale pe care o persoană le are. Cu cat aceste relații sunt mai numeroase, cu atat riscul de sinucidere este mai mic. Abordarea generală constă in studierea atentă a problemelor din diverse segmente ale vieții sociale a pacientului, incercanduse, in scopul unei terapii eficiente, găsirea unor soluții adecvate. Deși este vorba, mai ales, despre prevenirea revenirii la un comportament suicidar, ameliorarea relațiilor sociale este considerată importantă prin ea-insăși.

O metodă de intervenție specifică a fost propusă de Litman și Wold – „menținerea relațiilor continue”. Este de fapt menținerea de către un consilier psihosocial a unei relații, constand in dese contacte personale, cu persoana suicidară. Timp de 18 luni, 400 de oameni cu risc crescut de sinucidere au urmat acest program. Subiecții au fost impărțiți intr-un grup experimental (M.R.C.) și un grup martor, care beneficia de consiliere psihosocială continuă, subiecții avand inițiativa contactării consilierului. Intervenția nu a dus la diminuarea in intensitate a ideației suicidare sau la reducerea tentativelor de sinucidere, a sinuciderilor realizate. Totuși, programul și-a dovedit eficiența prin atingerea mai multor obiective intermediare, evidențiindu-se progresul sensibil in grupul experimental (M.R.C.) prin raportare la grupul martor. Participanții la program s-au simțit mai puțin singuri, reaușeau să aibă relații intime satisfăcătoare, erau mai puțin depresivi și mai pregătiți să contacteze serviciile comunitare.

Gibbons a comparat eficiența unui „sprijin psihosocial individualizat bazat pe sarcini” – metoda rezolvării de probleme sau punerea accentului pe colaborarea dintre pacienți și asistentul social pentru problemele legate de viața cotidiană – cu un tratament standard pentru pacienții cu tentative de sinucidere anterioare. S-a constatat că nu au existat diferențe intre cele două grupuri in ceea ce privește rata tentativelor de sinucidere repetate, insă subiecții din grupul care a beneficiat de un sprijin psihosocial individualizat bazat pe sarcini a progresat, fiind capabil să-și rezolve mai bine problemele sociale decat grupul martor.

4.4. Intervenții comunitare

Paralel cu intervențiile la nivel individual, in multe țări există servicii de sănătate b#%l!^+a?mentală comunitare pentru persoanele care manifestă comportamente suicidare. Aceste b#%l!^+a?centre sunt concepute ca centre de criză unde se oferă un sprijin imediat, de obicei prin telefon, existand insă și consiliere psihosocială directă, precum și acțiuni sociale. Unele cercetări au arătat că, la nivel global, aceste centre de prevenire a sinuciderii nu și-au probat eficacitatea in ceea ce privește rata sinuciderii, constatandu-se chiar că proporția sinuciderilor la clienții acestor centre este superioară celei de la nivelul populației generale. Acest fapt ar putea să ducă la concluzia că aceste centre de prevenire atrag in mare măsură populația cu risc ridicat de sinucidere.

Există programe de formare a personalului din școli, a membrilor comunității și a personalului medical in vederea pregătirii lor pentru a putea repera persoanele cu risc suicidar și a le indruma spre serviciile de sănătate mentală competente. La baza acestor programe stă legătura solidă cu serviciile de sănătate mentală locale. Insă, este necesar să se țină seama că, indiferent cat de bine sunt pregătiți și informați profesorii, părinții, alți participanți la programele din școli, aceștia nu trebuie să inlocuiască personalul specializat in sănătate mentală. Și totuși aceste instituții specializate nu pot face față singure nevoilor tinerilor și ca atare școlile sunt cele care trebuie, pot să contribuie la prevenirea sinuciderilor.

4.5. Abordări la nivelul societății

Acest tip de abordare se referă la politici care restrâng accesul la mijloacele de sinucidere: barbiturice, arme de foc etc. În unele țări, precum Australia, Canada, Statele Unite ale Americii, s-a constatat o scădere a utilizării armelor de foc în sinucidere o dată cu restrângerea dreptului de a deține o astfel de armă

Se cunoaște influența media asupra ratelor sinuciderii. Unii specialiști se tem că vulgarizarea extremă în semnalarea cazurilor de sinucidere poate crea o cultură a sinuciderii, în care acest comportament este considerat normal și acceptabil pentru părăsirea unei lumi dificile. Se cere din ce în ce mai multă responsabilitate din partea media în maniera în care relatează cazurile de sinucidere, orice măsură în această direcție ar fi binevenită. Diverse organizații, precum și guverne, au propus linii directoare în ceea ce privește relatarea comportamentelor suicidare: Befriender International în Anglia, Centrele pentru controlul și prevenirea bolii în S.U.A., O.M.S., guvernele australian și neozeelandez.

În 1999, O.M.S. a lansat o inițiativă mondială pentru prevenirea sinuciderii, având următoarele obiective: ajungerea la o reducere durabilă a frecvenței comportamentelor b#%l!^+a?suicidare, punându-se accentul pe politicile din țările în curs de dezvoltare sau în tranziție economică și socială; reperarea, evaluarea și eliminarea într-un stadiu precoce, atât cât este posibil, a factorilor care pot incita tineretul la sinucidere; sensibilizarea publicului și asigurarea unui sprijin psihosocial persoanelor care suferă de ideație suicidară sau au avut tentative de sinucidere, părinților și prietenilor persoanelor care s-au sinucis.

Principala strategie de punere în acțiune a acestei inițiative comportă două componente care urmăresc strategia O.M.S. în materie de sănătate primară: organizarea de activități multisectoriale naționale, regionale și mondiale în vederea informării suplimentare privind comportamentele suicidare și prevenirea lor eficientă; întărirea capacităților unei țări de a defini și evalua politici și planuri naționale pentru prevenirea sinuciderilor, în care să fie cuprinse tratamentul și sprijinirea populației cu risc crescut (depresivii, persoanele vârstnice, tinerii), limitarea accesului la mijloacerle folosite în sinucidere (de ex., substanțele toxice), sprijinirea și întărirea rețelelor de persoane care au supraviețuit unei tentative de sinucidere, formarea specialiștilor din sectorul de sănătate primară și alte sectoare înrudite.

b#%l!^+a?

Capitolul 5: Recomandări și concluzii

Se constată nevoia urgentă de informații referitoare la cauzele sinuciderii, la scară națională și internațională, mai ales în grupurile minoritare. Ar fi eficientă încurajarea unor studii interculturale, care ar putea facilita înțelegerea factorilor de cauzalitate și de protecție și care ar duce, în consecință, la ameliorarea eforturilor de prevenire. O.M.S.89 face următoarele recomandări pentru culegerea unor date mai bune privind fenomenul sinuciderii:

guvernele ar trebui încurajate să faciliteze culegerea datelor asupra comportamentelor suicidare fatale și nonfatale, punându-le apoi la dispoziția organizației Mondiale a Sănătății;

centrele spitalicești și alte servicii medicale și sociale ar trebui să fie încurajate să țină registre de comportamente suicidare nonfatale (tentativele de sinucidere care nu au ca rezultat moartea persoanei); aceste date statistice ar trebui puse de acord și ținute la zi, pe baza unui ansamblu de criterii și definiții uniforme care, o dată stabilite, ar trebui să fie constant aplicate și revizuite;

este necesar ca strângerea datelor să fie în așa fel organizată, încât să se evite suprapunerea informațiilor statistice, ușurându-se astfel accesul cercetătorilor care se ocupă de investigații analitice și epidemiologice;

se simte nevoia unor eforturi susținute pentru corelarea datelor provenind de la diverse organisme, inclusive spitale, instituții psihiatrice, alte instituții medicale, b#%l!^+a?medicina legală și poliție;

se recomandă, pentru specialiștii din instituțiile medicale și din alte organizații responsabile, o formare care să le permită să repereze și să orienteze persoanele cu risc suicidar, precum și codificarea corectă a acestor cazuri în sistemul de colectare a datelor;

este necesară culegerea de date privitoare la indicatorii sociali (calitatea vieții, ratele de divorț, evoluția demografică și socială) în paralel cu informațiile referitoare la comportamentele suicidare, pentru înțelegerea cât mai completă a acestui fenomen;

se simte nevoia unui plus de cercetare pentru examinarea contribuției factorilor biologici și psihosociali responsabili pentru comportamentul suicidar; asocierea acestor factori în programele de cercetare ar permite progresarea în cunoașterea actuală a fenomenului; cercetarea în genetica moleculară, care ia din ce în ce mai mare amploare, ar fi extrem de utilă mai ales pentru a înțelege mai bine mecanismele de

control al metabolismului serotoninei ; mai multe cercetări clinice asupra rolului cauzal al stărilor comorbide ( de ex., interacțiunea dintre depresie și consumul excesiv de alcool); ar trebui să se pună mai mult accentul pe subgrupurile de populație ținându-se cont de variabilele vârstă, personalitate, temperament; imageria cerebrală este un alt domeniu în care cercetarea ar trebui aprofundată; și, în sfârșit, ar fi necesar un interes sporit pentru studierea rolului ostilității, agresivității și impulsivității în comportamentele suicidare;

contribuția considerabilă a factorilor psihiatrici în comportamentul suicidar ne duce la concluzia că este extrem de importantă ameliorarea tratamentului tulburărilor psihiatrice pentru prevenirea sinuciderii la astfel de pacienți; în acest scop, ar trebui încurajate societățile farmaceutice în cercetarea pentru introducerea unor medicamente din ce în ce mai eficiente în astfel de tratamente; finanțarea cercetării ar trebui orientată spre punerea la punct a unor tehnici de psihoterapie și consiliere psihosocială specializate pentru persoanele suicidare;

guvernele și serviciile naționale de planificare a sănătății trebuie să acorde prioritate depistării și tratării precoce a persoanelor care suferă, nu numai de tulburări mentale, dar și de toxicomanie și alcoolism;

sunt necesare și schimbări de mediu înconjurător pentru limitarea accesului la mijloace de sinucidere (de ex., limitarea accesului pe acoperișurile unor clădiri înalte, limitarea accesului nonagricultorilor la pesticide, accesul la medicamente numai cu rețetă emisă de un medic, reducerea numărului de tablete prescrise, acolo unde este posibil, prescrierea medicamentelor mai ales sub formă de supozitoare, limitarea b#%l!^+a?accesului la arme de foc etc.);

dezvoltarea unor programe de prevenire la nivelul comunității;

creșterea finanțării pentru centrele de prevenire a sinuciderii, pentru grupurile de sprijin, pentru reducerea izolării sociale;

stabilirea de parteneriate și îmbunătățirea colaborării între organismele interesate;

dezvoltarea unor programe educative în școli, la locurile de muncă, în diverse cadre comunitare, cu scopul prevenirii comportamentelor suicidare.

Prin urmare este nevoie de investiții importante atât în cercetare, cât și în instituirea unor măsuri de prevenire. Eforturile pe termen scurt pot ajuta la înțelegerea oamenilor care se sinucid, la descoperirea unor măsuri de prevenire și control. Studiile longitudinale sunt indispensabile pentru sesizarea mai nuanțată a rolului factorilor biologici, psihosociali și de mediu înconjurător în sinucidere. Evaluările și pe termen lung sunt și ele folositoare.

Măsurile de prevenire a sinuciderii vor fi ineficiente dacă nu se vor înscrie în planuri la scară mare definite prin echipe multidisciplinare compuse din reprezentanți ai guvernului, cercetători, responsabilii cu sănătatea publică etc.

5.2.Concluzii

Sinuciderea este un fenomen extrem de prezent pe toate meridianele lumii, cu o rată anuală semnificativă. Dintotdeauna sinuciderea a reprezentat o preocupare pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi, criminologi etc.

O lungă perioadă de timp, sinuciderea a intrat sub incidența Codului Penal, de-abia în secolul al XIX-lea responsabilitatea individului trecând în plan secundar, iar sinucigașul fiind perceput ca manipulat de factori sociali sau psihologici pe care el nu-i poate controla.

Repertoriul comportamentelor suicidare este extrem de larg și divers, ceea ce atrage după sine dificultatea de definire a fenomenului.

Psihologii, specialiștii în suicidologie au elaborat instrumente de cercetare (scale, teste) care alături de interviuri pot ajuta la estimarea riscului de moarte suicidară și la stabilirea motivației suicidare.

Punctul de vedere psihologic poate sta la baza explicării mecanismului trecerii la actul suicidar, dar nu poate explica constanța fenomenului la nivel de grup social, pentru sinucidere putându-se vorbi și de determinări de ordin social.

Ratele sinuciderii variază de la o țară la alta în funcție de cultură, rasă, origine etnică și de structura populației.

Modul în care se înregistrează toate tipurile de decese variază de la o țară la alta, ceea ce face dificilă compararea ratelor naționale de sinucidere. b#%l!^+a?

Factorii de risc suicidar sunt cei demografici, psihiatrici, biologici, de mediu, sociali, dar și individuali.

Dinamica sinuciderilor în România între 2000-2012 se remarcă printr-o tendință de creștere, vârful de creștere fiind anul 2008, când nivelul de speranță al populației era foarte ridicat.

Categoria de vârstă cu risc mare de sinucidere se plasează în intervalul 45- 54 de ani, vârsta maturității active.

Ponderea sinuciderilor la tinerii români este relativ constantă în ultimii patru ani.

Bărbații se sinucid în număr mult mai mare decât femeile, respectând tendința la nivel mondial.

Între metodele cele mai frecvent folosite pentru sinucidere spânzurătoarea se află pe primul loc.

Metodele cele mai violente de sinucidere sunt preferate de bărbați, iar cele cu efect mai puțin traumatizant sau percepute ca atare, de către femei.

Pentru România, nu există date care să ateste relația dintre rata sinuciderilor și mediul de rezidență, starea civilă a sinucigașilor, statutl lor socio-economic, starea de spirit a populației.

Strategiile de prevenire și control a sinuciderii trebuie să aibă în același timp în vedere tratamentul tulburărilor mentale, farmacoterapia specifică, terapiile comportamentale, relaționale, intervențiile psihosociale, intervențiile comunitare, școlare, de la nivelul societății, intervențiile postsinucidere, intervenții susținute de politici de stat.

Principala strategie de punere în acțiune a acestei inițiative comportă două componente care urmăresc strategia O.M.S. în materie de sănătate primară: organizarea de activități multisectoriale naționale, regionale și mondiale în vederea informării suplimentare privind comportamentele suicidare și prevenirea lor eficientă; întărirea capacităților unei țări de a defini și evalua politici și planuri naționale pentru prevenirea sinuciderilor.

Se simte nevoia unui plus de cercetare pentru examinarea contribuției factorilor biologici și psihosociali responsabili pentru comportamentul suicidar; asocierea acestor factori în programele de cercetare ar permite progresarea în cunoașterea actuală a fenomenului; cercetarea în genetica moleculară, care ia din ce în ce mai mare amploare, ar fi extrem de utilă mai ales pentru a înțelege mai bine mecanismele de control al metabolismului serotoninei ; mai multe cercetări clinice asupra rolului cauzal al stărilor comorbide ( de ex., interacțiunea dintre depresie și consumul excesiv de alcool); ar trebui să se pună mai mult accentul pe subgrupurile de populație ținându-se cont de variabilele vârstă, personalitate, temperament; imageria cerebrală este un alt domeniu în care cercetarea ar b#%l!^+a?trebui aprofundată; și, în sfârșit, ar fi necesar un interes sporit pentru studierea rolului ostilității, agresivității și impulsivității în comportamentele suicidare.

Este nevoie de investiții importante atât în cercetare, cât și în instituirea unor măsuri de prevenire.

Studiu de caz

Caz numărul 1

Plan de ingrijire al pacientului cu tentativă de suicid (autoagresiune) pe fond etanolic

Nume și prenume:P.V.

Vârstă: 41 ani

Sex: masculin

Ocupația: portar

Naționalitatea: română

Religia: ortodox

Alergii: nu prezintă

Proteze: nu are

Comportamente: fumător 15 – 20 țigări/zi, consumator de alcool, neagă consumul de droguri.

Diagnostic de internare: tentativă de suicid prin autoagresiune

Motivele internării:Tentativa de suicid prin crearea de plagi la nivelul abdomenului și pe fața anterioară a antebrațelor, Iritabilitate, Agresivitate, Agitație psihomotorie.

Antecente heredocolaterale, fiziologice și patologice:

bolile primei copilării, internat în urmă cu 5 ani cu diagnosticul de ulcer duodenal.

Condiții de viață și muncă:

locuiește cu familia sa, soția și un fiu, într-un apartament cu două camere.

Istoricul bolii: b#%l!^+a?

Pacient de 41 de ani, cunoscut secției de psihiatrie de acum 4 ani când a fost internat pentru o tulburare afectivă mixtă pe fond toxico-carențial. Domnul P.V. afirmă că ingeră băuturi alcoolice de mai mulți ani, prima internare fiind în anul 2000, de când se internează anual pentru tratament. A încercat să renunțe la alcool, dar de 6 luni a reânceput să consume băuturi alcoolice tari, ajungând la 1 litru pe zi. De asemenea se alimentează puțin, afirmă că are repulsie față de alimente pentru că îi provoacă greață și îi irită stomacul. În ultima săptămână acuză insomnii, este agitat psihomotor, faciesul este congestionat.

Examen de boli interne:

Obiectiv: examen clinic în limite normale

Biologic: ficat mărit de volum

Diagnosticul: steatoză hepatică toxică, anemie ușoară

Recomandări: Esențiale 3 x 1 comprimate pe zi, 3 luni

Examen psihologic:

Consultări: dizarmonic ansamblul structural în contextul toxicofiliei etanolice. Actualmente dispoziție depresivă severă cu nivelul de anxietate severă (după scara Beck) cu nivel de anxietate severă (scara STAI).

dificultăți adaptive socio-profesionale și familiale

toleranța scăzută la frustrare cu marcate tendințe de interpretare, izolare de societate, trăirea dureroasă a solitudinii.

multiple preocupări hipocondriac-cenestapate și tendințe psihastene

inabilități în gestionarea conflictelor cu gânduri de inutilitate existențială, fără idei suicidare. Tendința de a amplifica importanța evenimentelor negative.

Examen psihiatric: Facies cu note triste, mimică și gestică hipomobile.

Discretă disartrie, tremor al membrelor superioare, consum etanolic abuziv în antecedente psihiatrice sau confuzii onirice, neagă sevraje complicate. Anxietate marcată, dificultăți de controlare, dismnezii de fixare și evocare disproxexie, randament util diminuat. Labilitate emoțională toleranță scăzută, la frustrare cu crize de scurt circuit. Tulburări hipnice mixte, apetit mult redus cu scădere în greutate

Consult neurologic:

Subiectiv: pacient cunoscut cu un consum cronic etanolic

Diagnostic: tentativă de suicid prin autoagresiune , polineuropatie senzitivo-motorie a membrelor inferioare pe fond toxic carențial. b#%l!^+a?

Pacientul este internat pe urgentă prezentând tăieturi de cuțit pe brațe și pe abdomen, de dimensiuni mici, ce nu pun în pericol viața, în stare avansată de ebrietate, este pansat și reechilibrat hemodinamic fiind trimis apoi pe secția de psihiatrie pentru consult de specialitate

ANAMNEZA ASISTENTEI MEDICALE PRIVIND

CELE 14 NEVOI FUNDAMENTALE

Probleme:

1. Dezechilibru nutrițional, hidro-electrolitic și acido-bazic legat de sevrajul etilic manifestat prin: grețuri, scădere ponderală, deprinderi alimentare deficitare.

2. Alterarea respirației din cauza stării de agitație psiho-motorie manifestată prin dispnee de tip polipneic (25 – 30 respirații/min.)

3. Alterarea somnului din cauza orelor puține de somn manifestată prin insomnie, agitație în timpul zilei și a consumului abuziv de alcool.

4. Hipertermie din cauza stării de sevraj manifestată prin febră moderată, 38,30

5. Lipsa autonomiei în acordarea îngrijirilor igienei din cauza stării de agitație psiho-motorie manifestată prin necoordonarea mișcărilor.

6. Alterarea comunicării la nivelul senzorial, intelectual, afectiv din cauza agitației psihomotorii manifestată prin: halucinații, anxietate, dezorientare temporo-spațială.

7. Insuficiente cunoștințe despre boala.

8. Anxietate. Dispoziție depresivă, randamentul util diminuat, scăderea interesului și a b#%l!^+a?plăcerii.

9.Diminuarea interesului față de efectuarea activităților cotidiene datorită consumului de alcool

10.Deficit de autoingrijire datorită folosirii alcoolului și datorită agitației psihomotorii

Manifestari de dependență(semne și simptome)

-tulburări ale stării de conștiență în perioada sevrajului

-tulburări de gândire(sentiment de vinovăție )

-tulburări de memorie

-tulburări ale dispoziției(depresie)

-tulburări afective

-tulburări de voință(activități nefinalizate)

-tulburări de activitate(agitație psihomotorie)

-tulburări de comunicare(verbală sau scrisă)

-tulburări de comportament instinctual(diminuarea instinctului alimentar)

-tulburări organice(creier,ficat,)

Interventii delegate

-Pacientului i se recoltează probele biochimice indicate de medic.

-i se administrează ,zilnic, (la indicația medicului) lichide, medicamente

Se vor corecta carențele vitaminice

b#%l!^+a?

Ingrijirea pacientului cu tentativa de suicid prin autoagresiune . cazul 1

Nume P. Prenume V.

DIAGNOSTIC MEDICAL; tentative de suicid prin autogresiune pe fond etanolic

Diagnostic nursing:pacientul prezintă toate cele 14 nevoi fundamentale afectate

b#%l!^+a?

Sub tratamentul specific, vitamine și anxiolitice, evoluția pacientului este favorabilă, externându-se după 18 zile, cu recomandările: continuă tratamentul efectuat, întreruperea definitivă a consumului de alcool, dispensarizare psihiatrică teritorială.

Se externează cu indicațiile:

– psiho-igienă

– interzicerea consumului de alcool

– evitarea psiho-traumelor

CAZUL 2

Pacient cu schizofrenie cu idei suicidare

Nume,Prenume: O.M

SEX:masculin

VARSTA:30 ani

Nationalitate:romană b#%l!^+a?

Date Antopometrice – Greutate – 64 Kg

– Inaltime – 172 cm

-Grup sanguin-01

– Rh – (-)

Alergii:neagă

Acuitate Vizuală Si Auditivă – bună

Somn Modificat – insomnie

Mobilitate – integră

Antecedente Heredocolaterale – nesemnificative

Condiții de viață și muncă – Pacientul locuiește cu mama într-o casă cu 3 camere, salubre. Dispune de venituri materiale decente. A efectuat 8 clase primare la o școală normală.

Motivele Internării:-tentativă de suicid

– stare de neliniște psihomotorie

– delir de persecuție

– interpretativitate

– suspiciozitate

– insomnie

ISTORICUL BOLII

Pacientul O.M în vârstă de 30 de ani se internează în serviciul psihiatrie – cronici pentru idei suicidare ,stare de neliniște psihomotorie, delir de persecuție, interpretativitate, suspiciozitate. Debutul fenomenologiei psihopatologice a fost în urmă cu aproximativ 10 ani având repetate internări în servicul psihiatrie.

DIAGNOSTIC LA INTERNARE

-schizofrenie paranoidă

EXAMEN CLINIC GENERAL

Tegumente și mucoase – palide

Sistem limfloganglionar – nepalpabil

Sistem Osteoarticular – intregu

Aparat respirator – torace normal conformat cu sonoritate pulmonară bilaterală.

Aparat Cardiovascular TA= 120/70 mm Hg

Puls = 78p/min

Cord în limite normale, zgomote cardiace ritmice bine bătute

Dentiție incomplete b#%l!^+a?

Limba de aspect normal

Abdomen suplu nedureros la palpare, participă spontan la mișcările respiratorii

Tranzit intestinal prezent

Nu prezintă grețuri, vărsături

Ficat, Cai biliare, Splina = în limite mormale

Aparat urogenital- lajele renale libere nedureroase

– urina cu aspect macroscopic normal

Sistemul nervos – ROT prezente bilateral

– Orientat temporospațial

– Stare de neliniște Psihomotorie

– Delir de persecuție

– Suspiciozitate

– Insomnie

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR(diagnostic de îngrijire)

Anamneza a identificat modul de satisfacere a nevoilor fundamentale, după cum urmează:

PROBLEME DE DEPENDENȚĂ –-anxietate severă – -perturbarea imaginii de sine

– incapacitatea de a se odihni

– comunicare inadecvată la nivel afectiv

– dificultatea de a-și asuma rolul social

– incapacitatea de a se adapta la realitate

-vulnerabilitate față de pericole

– deficit de cunoștințe

DIAGNOSTIC DE NURSING

Idei suicidare, amenințări cu suicidul

-Anexietate severă din cauza afectării psihice manifestată prin suspiciozitate, interpretivitate.

-Insomnie datoriăa agitației psihomotorii manifestată prin ore insuficiente de somn, treziri frecvente.

-Vulnerabilitate față de pericole datorită tulburării de gândire manifestată prin insecuritate psihologică. b#%l!^+a?

-Comunicare inadecvată la nivel afectiv datorită afectării gândirii manifestată prin comportament agresiv.

-Dificultate în a acționa conform propiilor convingeri datorită afectării psihice manifestată prin frustare.

-Alterarea capacității de realizare datorită tulburării de gândire și pierderea de sine, manifestată prin lipsa motivației.

-Deficit de cunoștinte medicale din cauza tulburării de gândire manifestată prin lipsa de informații

PLANIFICAREA INGRIJIRILOR – stabilirea obiectivelor pentru asigurarea satisfaceri nevoilor afectate

OBIECTIVE

– pacientul să beneficieze de repaos fizic și psihic

– pacientul să fie alimentat corespunzător diagnosticului și zilei de boală pe toată durata spitalizării

– pacientul să fie supravegheat atent pe toată durata internării

– asigurarea medicației prescrise de medic

– pacientul să beneficieze de pregătire fizică și psihică adecvată în vederea oricărei tehnici interprinse

– menținerea funcțiilor vitale și vegetative în limite normale și notarea lor în foaia de temperatură

– pacientul să beneficieze de o igienă corespunzătoare

– menținerea legăturii pacient-familie pe toata durata spitalizării

– pacientul să prezinte o stare de confort fizic și psihic în următoarele zile

– prevenirea complicațiilor prin îndepărtarea obiectelor ascuțite din preajma pacientului, izolarea lui în camera special amenajată sau imobilizarea lui în cămașa specială până la diminuarea agitației psihomotorii

– pacientul să-și satisfacă autonom nevoile fundamentale în următoarele zile

INTERVENȚIILE DELEGATE

recoltarea produselor biologice pentru analize de laborator : sânge și urină

2 administrez la indicațiile medicului tratamentul neuroleptic asociat cu sedative, tranchilizante, hipnotice și vitamine

INTERVENȚII AUTONOME

– asigur condițiile de microclimat și mediu securizat b#%l!^+a?

– am schimbat lenjeria de pat și de corp a pacientului

– supraveghez, măsor și notez în foia de temperatură funcțiile vitale ale pacientului

– colaborez cu echipa de îngrijire

– asigur regimul alimentar corespunzător

– încurajez pacientul ori de câte ori este nevoie

– informez familia despre starea pacientului

– pregătesc fizic și psihic pacientul în vederea oricărei tehnici ce urmează a fi efectuată

– însoțesc pacientul la medic în altă secție la orice alt examen recomandat de specialitate

– planific timpul de odihnă pentru ca pacientul să beneficieze de un număr de ore suficiente de somn

– supraveghez atent comportamentul pacientului și informez medicul cu privire la orice schimbare

– imobilizez pacientul la indicația medicului în cămașă specială pentru evitarea rănirii sale sau a celor din jur

– efectuez educația pentru sănătate și verific gradul de luare la cunoștință de către pacient și de către familie

– însoțesc pacientul pe tot parcursul externării până la redarea acestuia familiei

Evaluare

-amenințările cu suicidul și ideile suicidare au dispărut din comportamentul pacientului

– In timpul spitalizării au fost asigurate pacientului condiții optime de microclimat și mediu securizat

– S-au asigurat condiții de igienă corespunzătoare

– In urma tratamentului neuroleptic atipic, anxietatea pacientului a fost diminuată la minim prin aplicarea unui tratament sedativ și a unui program de odihnă

– Insecuritatea psihologică a fost diminuată pacientul fiind încrezător în vindecarea sa

-Comunicarea la nivel afectiv a fost modificată, pacientul este calm, liniștit, își poate exprima sentimentele, emoțiile

– Sentimentul de frustare al pacientului a fost înlăturat, pacientul este încrezător în Dumnezeu că va depăși situația de criză.

– Pacientul și-a recăpătat încrederea și stima de sine parțial, recunoaște că are nevoie de ajutor,

-Lipsa cunoștințelor despre boală, tratament, stare de neliniște, au fost înlăturate parțial având în vedere capacitatea de înțelegere a pacientului

b#%l!^+a?

RECOMANDARI LA EXTERNARE

– Respectarea normelor de viață și alimentație corespunzătoare

– Evitarea stresului

– Evitarea de consum de alcool, tutun, cafea

– Respectarea tratamentului, medicamentelor prescrise de medic

– Control periodic prin ambulatorul de specialitate

– Supravegherea permanentă medico-socială

-Prezentarea de urgență la medic în cazul revenirii, acutizării simptomelor

INGRIJIREA PACIENTULUI CU SCHIZOFRENIE PARANOIDĂ CU IDEI SUICIDARE PLAN NURSING CAZUL 2

Nume O,Prenume M

Diagnostic medical , SCHIZOFRENIE PARANOIDA CU IDEI SUICIDARE

Diagnostic de nursing : pacient parțial dependent în satisfacerea a 5 nevoi fundamentale

CAZUL 3

INGRIJIREA PACIENTULUI CU INTOXICAȚIE VOLUNTARĂ MEDICAMENTOASĂ

GRILA DE CULEGERE DATE

Numele S. Prenumele V.A.

Varsta 33ani

Sexul masculin

Motivele internării: ingestie voluntară medicamentoasă, în scop suicidar.

Diagnostic la internare : . intoxicație acută medicamentoasă ( tentativa suicid)

Situația familială; necăsătorit b#%l!^+a?

Profesia ;funcționar

Relațiile cu familia :bune cu prietenii : este o persoană retrasă

ANTECEDENTE

HEREDOCOLATERALE: neag luesul, t.b.c.-ul, s.i.d.a., alte boli cronice înfamilie

FACTORI de RISC legați de modul viață: de fumător, băutor de cafea, alcoolul ocazional. Medicația de fond administrată inaintea internării : nu a avut

Istoricul bolii : pacientul se prezintă la serviciul UPU. pentru dureri abdominale, slăbiciune musculară, dificultate în vorbire, somnolență alternată cu agitație

Examen clinic

tegumente si mucoase :palide

tesut conjunctiv adipos : normal reprezentat.

sistem ganglionar : ganglioni superficiali nepalpabili .

Sistem muscular :normoton, normokinetic ,

sistem osteo articular :integru, articulații mobile, nedureroase

aparat respirator; torace normal, mișcări respiratorii ritmice, simetrice

aparat cardio vascular : nu sunt modificări, TA 130/80 mmHg , AV =98

aparat digestiv : abdomen sensibil la palpare, greață

ficat, splina, căi biliare : nu sunt modificari.

aparat renal: lojile renale libere, nedureroase la palpare, rinichi nepalpabili, micțiuni fiziologice

aparat genital: organe genitale externe de aspect normal

sistem nervos și organe de simț: R.O.T. prezent, egal bilateral.

Stare depresivă

MANEVRE/PROCEDURI :lavaj gastric 3 litri

EXAMENE DE LABORATOR : hemoleucogramă, uree, creatinina, aciduric, TGP, TGO REGIM ALIMENTAR:hidric

OBSERVAREA INIȚIALĂ SITUAȚIA LA INTERNARE: I=185cm G=86Kg. T.A.=130/80mmHgP=98/min T=36,2

ANALIZA SI INTERPRETAREA DATELOR (diagnostic de ingrijire)

Anamneza a identificat modul de satisfacere a nevoilor fundamentale, dupa cum urmează:

INTERPRETAREA DATELOR 

 NEVOI NESATISFĂCUTE: din cele 14 nevoi ,11 nevoi sunt de dependență, 3 de independență

Diagnosticul de nursing : intoxicație acuta medicamentoasă ( tentativa suicid)

Planificarea ingrijirilor – stabilirea obiectivelor pentru asigurarea satisfacerii nevoilor fundamentale afectate.

Globale: stabilizarea stării generale și reabilitarea stării psihice.

Specifice:

-să-i diminuez disconfortul digestiv

-să-i monitorizez funcțiile vitale.

-să-i asigurarea confortului fizic liniște, aerisirea încăperii, poziții confortabile

-sa efectuez lavaj gastric.

-monitorizarea eliminărilor

-recoltarea de sânge, urină pentru ex. de laborator

-administrarea medicației corespunzatoare

-să previn apariția complicațiilor

Ex neurologic; semne neurologice normale

Examen psihiatric ;stare depresivă, necesită internare

Epicriza si recomandari

Pacientul în vârstă de 33 ani se internează de către familie pentru supraveghere și tratament după ingerare medicamentoasă. Au fost făcute următoarele investigații și examene paraclinice :hemoleucogramă fără modificări, uree, creatinină, acid uric, urina fără modificări

Se externează cu recomandări :Va merge la serviciul psihiatrie în vederea examenului, regim alimentar de protecție a mucoasei gastrice

INGRIJIREA PACIENTULUI CU INTOXICAȚIE MEDICAMENTOASĂ (TENTATIVA DE SUICID) CAZUL 3

Nume S, Prenume V.A

DIAGNOSTIC MEDICAL; INTOXICAȚIE ACUTĂ MEDICAMENTOASĂ

DIAGNOSTIC DE NURSING;PACIENTUL PREZINTĂ 11 NEVOI FUNDAMENTALE AFECTATE

Studiu de caz 4

M.P. s-a născut în 1987 în orașul B.și până la vârsta de 18 ani a avut două tentative de sinucidere. Prima tentativă, la 16 ani, prin ingerarea unor somnifere.

Este salvată de către mamă, în urma unui apel telefonic dat de un coleg alertat de faptul că M.P. nu răspunde la telefon (M.P. discutase inițial cu acest coleg și-l informase despre intenția ei de a se sinucide). A doua tentativă are loc un an mai târziu prin încercarea reușită de secționare a venelor de la mâna stângă. Este găsită de concubinul mamei, salvată în ultimul moment în urma unei intervenții medicale specializate.

Caracteristicile tabloului clinic al lui M.P. relevă că aceasta suferă de episod depresiv major însoțit de un comportament anorexic (anorexie nervoasă).

În cazul lui M.P. criteriile de diagnostic pentru episodul depresiv major sunt:

· Dispoziție depresivă majoră în cea mai parte a zilei;

· Diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate/sau aproape

toate activitățile;

· Luare în greutate (tip restrictiv în alternanță cu tip excesiv/purgare);

· Insomnie;

· Lentoare psihomotorie;

· Fatigabilitate sau lipsa de energie aproape în fiecare zi;

· Sentimente de inutilitate;

· Diminuarea capacității de a gândi sau de a se concentra ori indecizie

aproape în fiecare zi.

O introspecție (anamneza psihologică) în viața lui M.P.în vederea evaluării diferitelor alternative pe care le-a avut la dispoziție în decursul scenariului existențial propriu, până în momentul trecerii la actul de sinucidere, a arătat că la nașterea ei mama avea 16 ani în urma unei relații de concubinaj avute cu concubinul mamei (D.R). C.P.(mama) termină liceul, pleacă în orașul C. pentru a urma cursurile unei facultăți. Încă din perioada liceului, C.P. îl cunoaște pe D., student în orașul C, cu care se căsătorește în momentul în care și ea intră la facultate. M.P. rămâne la bunicii din partea mamei. Primele ei amintiri sunt legate de momentele de suferință, de frustrare profundă, cauzate de absența mamei ,,îmi amintesc,… pe la vârsta de 3 ani că o închideam în cameră să nu mai plece, mă agățam disperată de picioarele ei…”. Până în clasa a III a locuiește

cînd la bunicii din partea mamei (bunica este o persoană simplă, fără școală, grasă, bârfitoare, rea…tot timpul îl certa pe bunicul, altfel un om blând… niciodată nu mi-a dat voie să fac ceva anume de una singură…, nu mă lăsa singură nici la W.C…până în clasa a XI- a nu am avut curajul să aprind aragazul, îmi era frică să trec singură strada…).

Absența afectivității din partea mamei și bunicilor, sentimentul de devalorizare indus, constrângerile și dependențele pe care aceștia i le-au creat de mică, o determină pe M.P. să-și construiască o realitate imaginară în care să se protejeze ca formă de apărare a atitudinilor (încă de mică mi-am construit o realitate paralelă, ca să ,,scap” de situația frustrantă …, vorbesc de mult timp de una singură, îmi imaginez că trăiesc cu altfel de oamenii, că sunt altfel…îmi imaginam ce bine o să fie atunci când mama o să mă ia la C. Îmi promisese că o să locuim împreună…”).

Încă din perioada copilăriei mici – 1-3 ani – M.P era supraponderală ,, mă îngrășau bunicile. Mă băteau dacă nu mâncam, și ele erau grase”. La începutul clasei a IV- a este luată de mamă, pentru a locui împreună. La început, se bucură de noua situație, în sfârșit putea să facă ce-și dorește, era alături de mamă, visurile ei deveniseră realitate.

În timp relația dintre mamă și tatăl vitreg se deteriorează. Acesta abandonează facultatea, se angajează pentru a putea să-și întrețină familia și susține soția la facultate ,, s-a folosit de el, a ținut la ea…” După terminarea facultății, mama reușește să se angajeze pe un post bine renumerat într-o companie multinațională, unde în prezent ocupă o funcție importantă. Soțul

abandonează serviciul, relația dintre ei devine tot mai tensionată ,,ne lăsa bani, D (tatăl vitreg) sta toată ziua în cameră, bea cam 10 beri pe zi. Stam cu el zile întregi, singuri, mă descurcam cum puteam, mama a început să nu mai vină seara pe acasă…).

Din clasa a VII-a, M.P. începe să aibă ,,probleme” legate de structurarea, dezvoltarea încorporarea și acceptarea propriei corporalități (Eul fizic) – cum se percepe, cum crede că este percepută de ceilalți.

Dezamăgită de comportamentul mamei, atmosfera familială frustrantă, lipsită de afecțiune, protecție, îi accentuează sentimentul de devalorizare, de inutilitate, de neîncredere, stima de sine scăzută. Toate acestea o fac pe M.P să se ,,refugieze” tot mai mult într-o realitate imaginară, construită de altfel încă din perioada în care locuia cu bunicii. Începe să absenteze de la școală, să nu-și mai pregătească temele, consumânduși timpul acasă în fața televizorului, împreună cu tatăl vitreg.

La începutul clasei a IX- a, pe fondul deteriorării relațiilor, a escaladării conflictelor dintre mamă și soț, aceștia divorțează, urmând ca M.P. să locuiască impreună cu mama și noul ei prieten într-un apartament închiriat. Noua stare de lucruri o bulversează sufletește și mai mult pe M.P., accentuându-i și mai mult starea de depresie. Prima zi de liceu, îi declanșează vechile resentimente legate de propria corporalitate ,, în prima zi de școală am plîns. Eram grasă, am

impresia și acum că se râde pe seama mea, că se discută despre mine în spatele meu…”, accentuându-i sentimetele de nemulțumire, neîncredere, furie, izolare și generând tulburări de tip anorexic. M.P. începe să facă sport – exerciții excesive – să urmeze o dietă alimentară severă, să postească. Nesusținută de către mamă în demersurile ei, M.P. nu reușește să slăbească la standardul ideal de greutate pe care îl dorea.

Starea de depresie i se accentuează în condițiile în care mama nu-i acordă sprijinul și afecțiunea necesară ,, nu m-a iubit niciodată, mă ignoră atât ea cât și noul ei prieten, le stau în cale…mă simt în plus…, o urăsc…”. Îl culpabilizează pe noul prieten al mamei, considerându-l vinovat de nivelul scăzut al relației cu aceasta. În fapt, această relație, a fost inexistentă dintodeauna.

Sentimentele de frustrare, ură, gelozie, stima de sine scăzută (i-a fost indusă din copilărie), imaginea de sine negativă, absența sentimentelor de securitate și apartenență (în clasa a X-a, la onomastica unui coleg, consumă o mare cantitate de alcool, – formă de automedicație pentru ameliorarea depresiei de care o persoană suferă; transportată la spital, în momentul cînd este rugată să spună unde locuiește și cine îi sunt părinții, M.P. răspunde : ,, nu am părinți, trăiesc pe

stradă…”), îi accentuează suferința emoțională, simte că nu mai poate scăpa, că acestă realitate este fără sfârșit și de nesuportat. Copleșită de durere, disperată, fără prieteni ,, mă urăsc, pe mine nu mă iubește nimeni…” M.P. consideră că ieșirea dintr-o existență inacceptabilă ar fi un act de sinucidere. Pe fondul acestei stări de zbucium emoțional are loc prima tentativă de sinucidere. – consumul de somnifere. Este salvată de mamă.

Chiar și după această tentativă, mama nu încearcă să și-o apropie, să o susțină în demersurile ei, în timp ce prietenul acesteia o ignoră și o umilește, relațiile dintre ea și cei doi deteriorându-se și mai mult ,, mă simt în plus în această „familie”, ne-am certat ca țiganii, noul prieten al mamei este un parazit, nu muncește, stă toată ziua acasă, mama îl întreține. M.P. încearcă o reconciliere, o discuție cu mama. Aceasta refuză orice comunicare, preferând să ofere doar sfaturi „înțelepte” care nu se negociază .

Toate resentimentele lui M.P. se întorc împotriva concubinului. Au loc discuții ,,aprinse”, jigniri între aceștia. Datorită iresponsabilității, infantilității emoționale, dependenței față de concubin, mama nu încearcă o mediere a conflictului, o apropriere de fiica ei, dorința de a o asculta și înțelege. Doamna C.P. nu conștientizează că, pentru a avea un adolescent plăcut, dispus să coopereze, ar trebui să fie mai înțelegătoare, empatică, consecventă și tandră. O relație eficientă cu copilul și nu numai, implică deschidere, răbdare, dorința de a-l înțelege și asta presupune disciplină emoțională – trăsături de caracter evoluate.

Și se pare că C.P. nu este beneficiara unor astfel de trăsături.

Pe fondul eșecurilor atât în viața personală cât și în cea familială și socială, pentru M.P. următoarea tentativă de sinucidere (secționarea venelor de la mâna stângă), poate fi înțeleasă ca o retragere totală, ca un protest manifest în fața dificultăților, a unei vieți fără sens.

În prezent, M.P. se află înternată la un spital de neuro psihiatrie unde urmeză

un tratament medicamentos, completat cu ședințe de psihoterapie

CONCLUZII

Tentativa de suicid este o consecință gravă a problemelor psihice sau a tulburărilor de comportament ce aduce numeroase afectări fizice și pshice care pot duce până la deces.

Bolile psihice sunt caracterizate printr-o multime de perturbatii ale functilor vitale. Ritmul somnului si al respiratiei,reglarea temperaturi,necesarul de hrana,activitatea cardiovasculară si digestia ,oscilați ale dispozitiei initiativelor si spontaneitatii.

Recuperarea necesită o perioadă lungă de timp(fiecare antipsihotic iși face efectul de regulă după aproape două saptamani) iar supravegherea ridică probleme complexe si costuri ridicate.

Lucrarea de diploma cu tema „Ingrijirea pacientilor cu tentativă de suicid” am intocmit-o sub observand a trei pacienți cu acest diagnostic si are drept scop de a descrie ingrijirile acordate persoanei suferinde,pentru a-i sadisface nevoile fundamentale ce stau la baza ingrijiri omului bolnav si sanatos.

Planul de îngrijire face parte integrantã din planul terapeutic stabilit de medic și este adaptat modelului conceptual al Virginiei Henderson care presupune ca în executarea profesiei de asistentã medicalã trebuie sã se creeze o ambianțã în care valorile, obiceiurile, religia și credințele individului trebuie respectãte. Acest lucru presupune o colaborare permanentã cu bolnavul, o cunoaștere amãnunțitã a nevoilor și necesitãților acestora.

Cele trei cazuri clinice discutate se structureazã sub forma celor 14 nevoi fundamentale reflectate sub aspect social, psihologic și bio-fiziologic. Toți cei trei pacienți au beneficiat de îngrijiri corespunzãtoare, individualizate pentru fiecare bolnav, în parte.

Studiul a fost fãcut pentru bolnavi de vârste diferite , sexe diferite.

Problema prioritarã, pentru care bolnavii se prezintã la medic este tentativa de autogresiune ce pune in pericol grav viața pacientul ,avand drept cauza principala boala psihică.

Astfel, am stabilit cã prima nevoie afectatã în cazul bolnavilor este "Nevoia de a evita pericolele", datoritã riscului de a repeta tentativa de suicid si a multiplelor complicații ce pot apare . Repausul la pat ,imobilizarea îndelungatã poate conduce la complicaț escare sau atrofii musculare ce pot altera grav starea generalã a pacientului.

O altã nevoie afectatã este "Nevoia de a fi curat și de a-și proteja integritatea tegumentelor" și "Nevoia de a se îmbrãca și dezbrãca" datoritã dificultãții de a-și acorda îngrijirile necesare.

Datoritã alimentației inadecvate în calitate și cantitate, inapetenței și a mediului spitalicesc, am considerat afectatã și "Nevoia de a se alimenta și hidrata". Tot datoritã mediului inadecvat, a durerilor, a constrângerilor fizice este afectatã major și "Nevoia de a dormi, a se odihni".

Pe lângã nevoile prezentate, mai sunt afectate și alte nevoi (dar parțial),

cum ar fi:

„ Nevoia de proteja tegumentele si mucoasele”

„Nevoia de a comunica”

"Nevoia de a se recreea"

"Nevoia de a fi util"

"Nevoia de a învãța"

"Nevoia de a-și practica religia"

O tulburare psihică influențează funcționarea globală a pacientului (imposibilitatea de a se îngriji pe sine), în așa măsură încât acesta nu va putea de unul singur să se adapteze la cerințele unei vieți armonioase în societate.Omul respectiv este îndrumat spre îngrijirea psihiatrică temporară sau permanentă

Pacientul va fi ajutat să-și regăsească modul de funcționare normal, unii devenind capabili să se îngrijească complet pe sine înșiși, alții, cum ar fi pacienții psihiatrici cronici, vor rămâne dependenți de îngrijiri.

BIBLIOGRAFIE

L. Titircă – „Ghid de nursing” Ed. Viața Medicală, 1992.

. V. Predescu – „Psihiatrie” Ed. Medicală, București, 1976.

. L. Titircă – „Urgențe medico-chirurgicale” Ed. Medicală, București, 2000.

.Titircă L., Tehnici de evaluare si ingrijiri acordate de asistenții

medicali,Ed.Viata Romomanească, Bucuresti , 2001

Durkheim, E – Despre sinucidere, Ed. Institutul European, Iași, 1993;

Larruse – Dicționar de psihiatrie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998;

Larrouse – Dicționar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000;

Borundel C.,”Manual de medicină internă”, Editura Medicală, București,1979

Predescu, V – Psihiatrie, Editura Medicală, București, 1989;

BIBLIOGRAFIE

L. Titircă – „Ghid de nursing” Ed. Viața Medicală, 1992.

. V. Predescu – „Psihiatrie” Ed. Medicală, București, 1976.

. L. Titircă – „Urgențe medico-chirurgicale” Ed. Medicală, București, 2000.

.Titircă L., Tehnici de evaluare si ingrijiri acordate de asistenții

medicali,Ed.Viata Romomanească, Bucuresti , 2001

Durkheim, E – Despre sinucidere, Ed. Institutul European, Iași, 1993;

Larruse – Dicționar de psihiatrie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998;

Larrouse – Dicționar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000;

Borundel C.,”Manual de medicină internă”, Editura Medicală, București,1979

Predescu, V – Psihiatrie, Editura Medicală, București, 1989;