. Sinuciderea

SINUCIDEREA

CUPRINS

I. Definiția : – suicidului

– parasuicidului

II. Factori de risc în suicid

III. Clasificarea suicidului

IV. Fazele suicidului și caracteristicile lor comune

A. Fazele suicidului

A.1 Teoria lui W.Poldinger

A. 2 Etapele propuse de suicidologi

B. Caracteristicile comune ale suicidului

V. Răspândirea suicidului

VI. Mijloace de realizare și diagnosticul diferențial al decesului prin sinucidere

1) Mijloace de realizare a autoagresiunii

2) Diagnosticul diferențial al decesului prin sinucidere

A. Diagnosticul diferențial între sinucidere și crimă

B. Diagnosticul diferențial între sinucidere și accident

VII. Prevenție și tratament

Prevenția primară

Intervenția în criză

Postvenția.

VIII. Statistici

I. DEFINIȚIA SUICIDULUI

Etimologia cuvântului suicid este: sui = de sine și cidium = omorâtor.

Sinuciderea semnifică dorința persoanei de a nu mai trăi ziua de mâine. Cum poate să apară o asemenea aspirație sau idee în mintea și în sufletul unei ființe umane programate pentru viața, cu un instinct de autoconservare capabil să o faca rezistentă în fața celor mai grele pericole?

Importanța suicidului ca problemă de sănătate publică este în mod persistent subestimată, cu toate că în aproape toate țările Europei sinuciderea ca și cauză de deces se situează între primele 10 cauze de mortalitate. Sinuciderea, ca principală conduită autoagresivă, a fost definită de-a lungul timpului de numeroși autori.

Dintre definițiile cele mai celebre o cităm pe cea a lui Emile Durkheim:

“Termenul de suicid este aplicat oricărui caz, în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ făcut de victima însăși, care știe că respectivul act îi va produce moartea”.

O veritabilă exegeză asupra definițiilor date suicidului a întreprins I.C. Douglas în cartea sa “The Social Meanings of Suicide “, relevând prezența a șase criterii în definirea corectă a sinuciderii, anume: Inițierea actului ; Actul care duce la moarte; Dorința/Intenția /(de autodistrugere); Pierderea voinței; Motivația de a muri; Conștiința potențialului fatal al actului.

O definiție simplă și la obiect o dă ediția din 1973 a Enciclopediei Britanice:

“Suicidul este actul intenționat, realizat de către ființa umană în vederea încetării existenței sale”.

În definiția adoptată de O.M.S. se precizează: “Suicidul este actul prin care un individ caută să se autodistrugă fizic, cu intenția mai mult sau mai puțin autentică de a-și pierde viața, fiind conștient mai mult sau mai puțin de motivele sale”.

Constantin Enăchescu dă următoarea definitie, una mai cuprinzătoare: „sinuciderea este actul de conduită intențională, voluntar-deliberată, legată de un motiv exogen (social sau psiho-social) și de o motivație endogenă (psihologica sau psihopedagogică), specifice pentru fiecare individ în parte, cu rezonanță ideo-afectivă asupra personalității sale, declanșând pulsiuni autoagresive prin schimbarea atitudinii morale față de sine și față de lume si având ca finaliatate întreruperea desfășurării firești a cursului vieții biologice printr-un proces de traumatizare a propriului corp” (C. Enăchescu)

Acestă definitie a suicidului permite să fie accepate, în mod egal, atît o etiologie pur patologică a acestuia, precum și o atitudine absolut nepatologică, motivată de interesele pur morale ale persoanei respective. În cazul sinucidului, interuperea cursului vieții nu trebuie privită ca un fapt clinico-psihistric, ca expresie a unei boli sau cel puțin a unei tulburări psihice. Ea nu este numai anularea instinctului de conservare, ci, concomitent și dorința simbolică de „ a ieși” prin moarte, considerată ca gest suicidal, dintr-o existență resimțită ca inacceptabilă pentru individ, o existență pe care acesta o percepe ca pe o constângere și pe care o refuză. În acest caz, „ gestul suicidal” are semnificația simbolică a unei încercări de trecere intr-un alt registru al existenței, depășind astfel o „situație-limită” impusă.

Suicidul în sine rămâne un act de conduită, imprecis de identificat în cadrul comportamentului autoagresiv, mai ales la copii și adolescenți, reușita poate să nu constituie autentica expresie a unui suicid, după cum suicidul nereușit poate fi cu totul diferit ca semnificație de o tentativă suicidară.

Parasuicidul, sau tentativa de suicid , este infăptuit :

in mod reactiv, exploziv

in mod demonstrativ, de șantaj

ambivalent, de cochetărie cu moartea, autocompătimindu-se si autodemonstrându-și.

Intâlnim și o serie de echivalente suicidare ca :

negativismul alimentar

noncomplianța terapeutica sau refuzul unor îngrjiri medicale

« sinuciderea lenta » în alcolism, toxicomanii

automutilările

neevitarea unor pericole

S-a constat că majoritatea celor care au realizat un suicid se recrutează dintre bolnavii psihici și mai ales dintre acei cu tulburări depresive. Desigur, psihozele afective prin intensitatea lor oferă candidații cei mai siguri, dar orice stare depresivă se poate dezvolta până la intensitatea imploziei suicidare, precum și orice argumentație de tip depresiv din cadrul altor boli psihice, fie ea chiar rațional delirantă, pot conduce la eliminarea oricăror motivații constructive, inducând renuțarea și apoi refuzul stării existențiale, atât de accept cât și de concept. Renunțarea și refuzul sunt două nivele ale alunecării spre lașitatea suicidara.

In privinta epidemologiei suicidului și parasuicidului, subliniem faptul că, prelevanța reală a suicidului și în special a parasuicidului este destul de dificil de stabilit cu exactitate.

Uneori cei care comit acte autolitice nereușite, nu-și recunosc ulterior intenționalitatea, sau se completează eronat certificatele de deces omițându-se suicidul, să se protejeze familiile de către medici. Rezultă faptul că procentajul real al suicidului, al tentativelor de suicid sau al echivalentelor suicidare este mai crescut.

II. FACTORI DE RISC ÎN SUICID

Enumerăm câteva cauze psihologice care favorizează suicidul și parasuicidul : relații intrafamiliale dizarmonice, pierderea unei persoane iubite, sau a unor bunuri materaiale, divorțul, separarea, decepții amoroase, lispa copiilor în familie, căsătorii fără acceptul părinților, procese, greșeli profesionale.

Alte clasificări ale factorilor de risc în conduita suicidara:

a) Antecedente suicidare :

1. tentativa de suicid anterioară, care este, prin ea insăși, factorul de risc cel mai clar pentru o tentativă viitoare; recidiva se produce, de obicei, într-un termen scurt – cel mult 12 luni;

2. exprimarea intenției de a se sinucide prin viu grai sau prin intermediul unor documente personale.

b) Afecțiuni somatice : boala somatică gravă, incurabilă, dureroasă ; malformații congenitale; boală venerică; intervenții chirurgicale majore și recente.(ex : HTA, ASC degenerative, sindrom Cushing, dermatoze, traumatisme și accidente vasculo-cerebrale, sechele psihomotorii, Coreea Huntigton, sindroamele algige de lungă durata, cardiopatii, tumori)

c) Elemente psihopatologice: episoade depresive majore; tulburări afective; tulburări anxioase (în special anxietate generalizată); tulburări psihotice.

d) Tulburări comportamentale : toxicomanie; alcoolism; tulburări de conduită alimentară, în special anorexia; comportamente antisociale, deviante.

e) Situatii existențiale

1. sinuciderea unui membru de familie, în special a unui părinte, sau sinuciderea unei persoane apropiate; în această situație, apare riscul transmiterii acestui comportament (ca și când tânărul ar „învăța" de la persoana respectiva această „soluție");

2. căsătoria prematuăa (la 19-20 de ani) și care este, adesea, o consecință a unei presiuni externe – o sarcină a partenerei, de exemplu;

5. neîntelegerile familiale;

6. pierderea unei ființe dragi;

7. abandonul;

8. izolarea și singurătatea;

9. dezrădăcinarea, schimbarea resedinței într-o altă localitate;

10. eșec școlar sau profesional;

11. schimbarea impusă a locului de munca;

12. familie disociată în copilărie (părinți divorțați, separați);

13. traiectorie existențială cu un șir lung de traume și esecuri;

14. dificultăți materiale, griji financiare, pierderea unor surse de venituri și bunuri;

15. suprasolicitare;

16. situații conflictuale în colectivul din care face parte.

Analiza tabloului psihopatologic poate evidenția, de asemenea, un grup de simptome („sindromul presuicidar") care, intensificate, indică un risc suicidar important:

1. Dinamica somnului: *insomnii de lungă durată;

*insomnii predominant în a doua parte a nopții;

*vise cu caracter autodistructiv.

2. Afectivitatea: *rigiditate afectivă;

*depresie accentuată dimineața

3. Ideația: *idei de inutilitate, sentimentul de a nu fi de folos la nimic și nimănui;

*idei de vinovăție, autoreproșuri;

*idei de inferioritate, de autoacuzare;

*fobia (teama) de îmbolnavire psihicî, de a se da in spectacol, de a face rău cuiva.

4. Comportamentul: *inhibiție psihomotorie, agitație anxioasă intensă, pierderea inițiativei și a interesului pentru activitate;

*anorexie, scăderea în greutate (in absența unei afecțiuni somatice care să o justifice);

*insensibilitate la influența mediului.

În producerea actului suicidar sunt incriminate mai multe „procese” care încearcă să explice natura complexă a mecanismelor de producere a acestuia. Aceste procese sunt următoarele:

a). procesul defensiv: suicidul este considerat ca o reacție de apărare a unei persoane plasate într-o situație limită sau „situație închisă” ;

b). procesul punitiv: consideră suicidul ca un raspuns al individului față de un sentiment de culpabilitate;

c). procesul agresiv: suicidul este raportat la autoagresivitate, în care agresorul are ca obiect al agresivității propria sa persoană. Este un act de returnare a agresivității asupra propriului său corp, prin „distrugerea” căruia își suprimă propria viață ;

d). procesul oblativ: în cazul acesta, suicidul este interpretat ca un act sacrificial. El corespunde cu tipurile de suicid altruist, eroic ;

e). procesul ludic: este cel în care suicidul apare ca o formă de factură sublimată a jocului cu moartea ( sporturile extreme, cascadoria etc);

f). instinctul morții: explică actele de suicid ca pe o anumită înclinație sau dispoziție psihologică morbidă contrarie instinctului de conservare, care se opune vieții.

III. CLASIFICAREA SUICIDULUI

Fiecare suicid având o amprentă personală, lasă loc interpretării, de unde dificultățile de clasificare. Există o serie de clasificări în funcție de scopul autoagresiunii, desfășurarea actului suicidar, agentul vulnerant, motivația sa, vârsta , etc.

A. O clasificare propusă de Sârbu și I. Quai pe baza analizei retrospective a psihologiei persoanei cu precizarea seriozității acesteia de a se sinucide, prevede patru categorii de sinucideri :

1) Suicidul de tip reactiv – determinat de o puternică și semnificativă traumă psihică.

2) Suicidul rațional sau lucid – în care individul pe baza unui raționament cu valoare personală, decide să-și suprime viața (boala incurabilă, dorința de a nu fi povara familiei, etc.).

3) Suicidul psihotic – întâlnit la bolnavii mintali, determinat de halucinații, delir, deci sub impulsul unei tulburări psihice grave care nu permite individului să aprecieze în mod obiectiv gravitatea sau consecințele actului comis.

4) Suicidul șantaj – apanajul unei persoane mai mult sau mai puțin marcate psihiatric de anomalii caracteriale și afective, care în scopul obținerii unor beneficii amenință sau face tentative de suicid.

B. E. Durkheim, în funcție de gradul de integrare a individului în grupul social, în colectivitate, a descris trei tipuri de suicid.

1) Suicidul egoist – când individul nu este bine integrat într-un grup social (familie, religie, comunitate).

2) Suicidul altruist – când există o integrare „excesivă” într-un grup, un atașament extrem al individului la grup (suicidul unuia din soți la moartea celuilalt, suicidul bătrânului la o anumită vârstă, etc.)

3) Suicidul anomic– grave care nu permite individului să aprecieze în mod obiectiv gravitatea sau consecințele actului comis.

4) Suicidul șantaj – apanajul unei persoane mai mult sau mai puțin marcate psihiatric de anomalii caracteriale și afective, care în scopul obținerii unor beneficii amenință sau face tentative de suicid.

B. E. Durkheim, în funcție de gradul de integrare a individului în grupul social, în colectivitate, a descris trei tipuri de suicid.

1) Suicidul egoist – când individul nu este bine integrat într-un grup social (familie, religie, comunitate).

2) Suicidul altruist – când există o integrare „excesivă” într-un grup, un atașament extrem al individului la grup (suicidul unuia din soți la moartea celuilalt, suicidul bătrânului la o anumită vârstă, etc.)

3) Suicidul anomic– legat de așa-zisa stare de anomie, adică o revoltă împotriva disciplinei colective, o tulburare în balanța integrării individului in societate.

C. Din numeroasele cercetări realizate în secolul nostru, reiese existența a două tipuri fundamentale de suicid diferite ca motivație:

1) Suicidul non-patologic – pornește de la premisa libertății de alegere a unei soluții din mai multe, chiar dacă aceasta este autoliza persoanei. Corespunde suicidului rational si reactiv:

a). Suicidul rational – alegerea este liberă, conștientă, rațional motivată. Această rațiune de a ieși dintr-o anumită situație limită, este greu de înțeles pentru un observator exterior. Aici se încadrează suicidul „euthanasic” sau suicidul în anumite situații sociogene grave (boli grave, incurabile, mutilări, abandonarea vârstnicilor, dezadaptarea, emigrarea). Se întâlnesc și în alte situații ca: pierderea părinților, a partenerului de viață sau eșecuri profesionale, sentimentale, peste care individul apreciază că nu mai poate trece.

b). Suicidul reactiv – suicidul de „sacrificiu”, de „protest”, este motivat prin precepte morale, religioase, politice. Caracteristicile vieții moderne ca: depersonalizarea, automatizarea muncii, zgomotul accentuat, neglijarea vieții afective, poluarea spirituală, declanșează reacții de neliniște și panică în lanț care, determinând creșterea tensiunii afective, nu mai pot fi stăvilite, suicidul apărând ca unică modalitate de ieșire din această situație stresantă.

Szendlunstedt a amintit și „șocul cultural” a persoanelor care trăiesc într-o atmosferă de suprasolicitare senzorială, cognitivă, decizională, fapt ce contribuie la instalarea senzației de izolare, alienare, frustrare.

După Resnik, suicidul rațional se include în noțiunea mai vastă de criză, o stare în care persoana este nevoită să se confrunte cu situații de primejdie, ea nefiind capabilă, în momentul respectiv nici să evite nici să soluționeze problema prin mijloacele și capacitățile sale.

Jacobson, apreciază că o criză ar dura maxim 6 – 8 săptămâni, mai expuși fiind psihopații, delincvenții, psihoticii. Într-o criză permanentă se află toxicomanii.

2) Suicidul patologic – statistic reprezintă numărul cel mai mare de cazuri. Colonna spune că „suicidul este adevăratul și singurul risc al bolilor psihice, contextul și modul de realizare sunt proprii persoanei și bolii”. Se clasifică în :

a) Suicidul psihotic – oferă procentul cel mai ridicat de sinucideri și se realizează în principal prin 3 mecanisme psihopatologice: halucinatoriu, delirant și impulsiv. Studiile efectuate în diferite țari au conturat variabila suicidală în raport cu diferite psihoze ca fiind diferită. Primul loc este deținut de suicidul din stările depresive (în proporție de 10 – 15 % la bărbați și 3 – 5 % la femei).

Intalnim tentative de sinucidere si suicid realizate in cazul pacientilor cu epilepsie, actele autolitice putand aparea in starile depresive care insotesc epilepsia sau in starile crepusculare ale epilepsiilor temporale si in starile post-critice.

In faza de debut a dementelor sau in cursul episoadelor depresive ce apar in cazul intarzierilor mentale usoare poate aparea comportamentul de tip autolitic.

b) Suicidul la persoanele cu tulburări de personalitate sau dependente de substanțe psihoactive – sunt relativ frecvent întâlnite.

După Deshais, circa 1/3 din totalul actelor suicidare sunt săvârșite de personalități psihopatice. Principalele tipuri de psihopatii care prezintă un risc mai mare în comiterea actelor suicidare, ar fi : psihopatia timopatică, astenică cu variația schizotimă, isterică, paranoică, psihoastenică. S-a constatat că la persoanele anxioase, impulsive, instabile, ca și la persoanele imature psihoafectiv, riscul suicidar este mai crescut. Trecerea la actul suicidar depinde și de alți factori ambientali (circumstanțe nefavorabile, stres, conflicte). Consumul de băuturi alcoolice și dependența față de droguri, mărește considerabil riscul suicidului. De altfel, asociația psihopatie – toxicomanie, este astăzi recunoscută ca una din cauzele majore nu numai a ratei suicidului, dar și a ratei delincvenței în general. Actul autolitic in cazul alcoolicilor se produce in perioadsa de deteriorare a personalitatii acestora, in perioadele de confuzie de tip oniric sau in starile depresive care survin la unii pacienti alcoolici.

c) Suicidul nevrotic – este mult mai frecvent intalnit decât celelalte două categorii psihopatologice anterior prezentate. În schimb tentativele, și mai ales cele în scop de șantaj, sunt mai frecvente. De fapt, din toate formele clinice de nevroză, isteria este de departe prima care augmentează procentul tentativelor. Istericul realizează deseori o adevărată punere în scenă a suicidului, pentru a atrage atenția și a impresiona, dar are grijă să fie „descoperit” la timp. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere faptul că, amenințarea poate deveni oricând o realitate. Celelalte forme clinice de nevroză, dau un indice de suicid mult mai mic față de isterie.

Specialiștii nu prea au fost preocupați, în general, de clasificarea sinuciderilor alienaților. Se poate totuși considera că cele patru tipuri care urmează formează speciile cele mai importante. Trăsăturile esențiale ale acestei clasificări din perspectivă psihopatologică, sunt preluate de la Jousset și Moureau de Tours.

1.Sinuciderea maniacă

Se datorează fie halucinațiilor,fie concepțiilor delirante. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o rușine imaginară, ori pentru a asculta un ordin misterios, venit de sus etc.

Motivele acestor sinucideri și modul de evoluție reflectă caracterele generale ale maladiei din care derivă, deci ale maniei. Ceea ce deosebește această afecțiune este extrema sa mobilitate. Ideile, sentimentele cele mai diverse și chiar cele mai contradictorii se succed cu o viteză extraordinară în spiritul maniacilor.

Chiar în momentul în care se naște o stare conștientă, aceasta este înlocuită cu o alta. Acest lucru se întâmplă cu mobilurile care determină sinuciderea maniacă: se nasc, dispar sau se transformă cu o surprinzătoare rapiditate.Halucinația sau delirul care îl determină pe subiect să se distrugă apar deodată și rezultă de aici tentativa de sinucidere; apoi într-o clipă, scena se schimbă și dacă nu se va repeta mai târziu, va avea cu siguranță alt motiv.

2.Sinuciderea melancolică

Este legată de o stare generală de extremă depresie, de tristețe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relațiile sale cu oamenii și lucrurile din jur. Plăcerile nu-l mai atrag, pentru că vede totul în negru. Cum această dispoziție este constantă, apar și ideile de sinucidere, care sunt de o mare fixitate și ale căror motive sunt aproape identice.

Deseori se grefează pe această disperare generală halucinații și idei delirante, care împing direct la sinucidere. Doar că nu mai sunt schimbătoare ca în cazul maniacilor, ci fixe. Temerile care îl chinuie pe subiect, reproșurile pe care și le face, necazurile pe care le resimte sunt întotdeauna aceleași.

Se distinge de forma precedentă prin caracterul său cronic și foarte tenace.

3.Sinuciderea obsesivă

În acest caz, subiectul nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată de ideea fixă a morții, care, fără vreun motiv palpabil, domină spiritul bolnavului. El este obsedat de dorința de a se omorî, chiar dacă știe că nu are nici un motiv rezonabil să o facă.

Este o nevoie instinctivă asupra căreia nici gândirea, nici raționamentul nu au vreo putere; este analogă acelor nevoi de a fura, a ucide, a incendia din care a generat conceptul de monomanie. Cum subiectul își dă seama de caracterul absurd al dorinței sale, el încearcă la început să lupte. Dar pe toată durata existenței sale este trist, chinuit și resimte în cavitatea epigastrică o anxietate care crește în fiecare zi.

Din acest motiv se mai folosește denumirea de sinucidere anxioasă. Dar imediat ce bolnavul a hotărât să renunțe la luptă și să se omoare, neliniștea încetează și calmul revine. Dacă tentativa eșuează, ea este suficientă uneori de a micșora dorința sa maladivă. S-ar putea spune, că subiectul și-a depășit obsesia.

4. Sinuciderea impulsivă sau automată

Nu este motivată mai mult decât precedenta; nu este justificată nici în realitate nici în imaginația bolnavului. Numai că în loc să provină dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp și care influențează progresiv voința, ea rezultă acum dintr-un impuls brusc și imediat irezistibil. Apare într-o clipită, profundă, și determină actul sau cel puțin debutul execuției.

Aici, înclinația spre sinucidere izbucnește și își produce efectele ca un adevărat automatism, fără să fi fost precedat de vreun antecedent intelectual.

IV. FAZELE SUICIDULUI ȘI CARACTERISTICILE LUI COMUNE.

A. FAZELE SUICIDULUI

A.1 Teoria lui W.Poldinger

Într-un studiu deosebit de amplu consacrat suicidului, W Poldinger delimitează din punct de vedere clinico-psihiatric trei etape în organizarea, desfășurarea si finalizarea conduitei suicidale. Acestea sunt următoarele:

Sindromul presuicidar, ce cuprinde totalitatea transformărilor psihopatologice care preced „criza suicidară”, reprezentate prin următoarele aspecte

a) faza de pregătire(suicidația), care constă în:

– izolarea socială a individului;

– o stare de tensiune agresivă, difuză, nespecifică, intrapsihică;

– existența unor situații cu rol de „ inducție sugestivă” (lecturi literare, filme, emisiuni TV,cazuri similare în familie sau anturaj luate ca „modele sugestive"). Anumite filme, lucrări literare, progrme TV pot produce un oarecare grad de contagiune în special asupra adolescenților și tinerilor. Romanul lui Goethe « Suferințele tânărului Werther » a produs un număr crescut de sinucideri prin împuscare, în rândul tinerilor intelectuali, care după ce l-au citi s-au autoidentificat cu acest tânăr personaj goethian.

b) faza de ambivalență, care constă în:

– oscilarea între to be și not to be;

– dispoziție afectivă suicidară;

– apariția și dezvolatrea ideilor de suicid;

– ezitatre;

– căutarea și formularea exactă a „motivelor de suicid” ca o formă de „autoexplicare” a actului față de sine și față de ceilalți;

– anxietate, depresii, insomnii.

Criza suicidară, etapa în care se trece la actul de suicid propriu-zis, reprezentată prin actul suicidar.

Faza de act suicidar, constă din următoarele aspecte:

declanșarea crizei sau furtuna suicidară;

comiterea actului autoagresiv propriu-zis.

Etapa post-critică, cea care urmează după „descărcarea tensiunii pulsionale suicidar-autoagresive”, având o configurație psihopatologică specifică, reprezentată prin următoarele aspecte:

stare de epuizare emoțional.afectivă;

sentiment de culpabiliate;

sentiment de ruține și regret;

dorința de a ascunde actul comis.

Separat însă de aceste aspecte post-suicidare, în cazul în care „pulsiunea suicidară” nu s-a descărcat sau individul care a comis actul suicidar este în continuare „încărcat afectiv”, în faza post-suicidară notăm următoarele aspecte:

– regretul nereușitei actului de suicid;

– culpabilitatea celor care l-au salvat de la moarte;

– dorința de a repeta gestul suicidar pentru a muri.

A. 2 Etapele propuse de suicidologi

Suicidologia, ramură a medicinei legale, interesează atât medicul legist, cât și psihiatrul. Obiectul ei de studiu este suicidopatia, considerată ca entitate aparte și care evoluează în trei faze sau etape distincte și obligatorii:

1) Suicidația – este faza de incubație, faza mentală de cercetare a motivației, în cursul căreia subiectul își pune problema morții și a necesității de a muri. Ea este declanșată de una sau mai multe cauze care pot fi de ordin patologic (dificultăți de adaptare socială, slăbirea sau accentuarea coeziunii grupului social). Acestea determină pe plan intrapsihic, formarea unei atitudini motivaționale corespunzătoare pregătirii actului suicidar, cauza reprezentând momentul conflictului.

2) Suicidacția – este faza de trecere de la imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregătirilor succesive concrete, prin căutarea formelor și metodelor de conduită autodistructivă. Această fază, este influențată de anumite circumstanțe, care depind fie de individ, fie de societate. În acest sens, au valoare circumstanțele psihopatologice (etilism cronic, narcomanii, psihopatii, stări reactive), somatogene (malformații congenitale, infirmități, boli somatice grave, incurabile) și sociogene (prozelitism, conflictele social – juridice, sociopatiile). În cursul acestei faze, asistăm la o creștere marcată și progresivă a stării de tensiune intrapsihică, care ajunsă la paroxism, „explodează” sub forma unei reacții psihogene, moment în care individul adoptă „ decizia” înfăptuirii suicidului.

3) Traumatizația – este faza de punere în practică a modalităților autodistructive preconcepute, sau actul în sine, urmat sau nu de reușită, adică de moarte. Importante în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite și efectul. Efectele pot fi :

psihopatologice sau specifice (suicidul realizat, tentativa de suicid, șantajul suicidar) și

sociale sau nespecifice (suicidul egoist, suicidul altruist, suicidul anomic).

Dacă în determinarea suicidului, factorii principali în cauzalitate sunt de ordin individual, psihopatologici sau caracteriali, pretextul apare în toate cauzele ca fiind de ordin social. Starea civilă indică o netă disproporție a conduitei autodistructive la celibatari. 2/3 din cazurile semnalate îi cuprind pe cei care au avut o ocupație stabilă, ¼ pe cei fără ocupație iar 1/8 pe cei retrași de la locul de muncă înaintea actului distructiv.

Metodele suicidare sunt:

precipitare

plăgi autoproduse ob taietor

împușcare

spânzurare

submersie( înec)

electrocuție

arsuri

intoxicații

asfixierea

supradoza de medicamente.

Metodele preferate de bărbați ar fi spanzurarea sau asfixierea, metode considerate mai brutale, pe când femeile preferă metode mai blânde, cum ar fi înghițirea unor mortale de medicamente .

B. Caracteristicile comune ale suicidului

Din multitudinea de aspecte ale suicidului, reținem prezența a zece trăsături comune, găsite la toate categoriile de persoane luate în studiu pentru comiterea actului suicidar.

1. Scopul comun – al suicidului este de a căuta o soluție. Suicidul nu este un act întâmplător, nu este niciodată un act inutil sau lipsit de un scop. Prin el se caută o cale de rezolvare a unei probleme, a unei dileme, a unei dificultăți, a unei situații de criză. Suicidul are o logică intrinsecă, inexorabilă. El este un răspuns la întrebarea : „ Cum să scap de această stare insuportabilă?”. Teama, care îngustează spectrul răspunsurilor posibile, conduce spre această unică variantă.

2. Țelul comun – al suicidului este încetarea conștienței. În mod ambivalent sinucigașul evoluează spre ținte diferite în același timp. Pe de o parte el dorește rezolvarea problemelor lui, dar concomitent tinde spre stoparea fluxului conștiinței.

3. Stimulul comun –în suicid este durerea psihologică intolerabilă. Reacția normală a fiecărui individ este de a evita durerea, fie fizică, fie psihologică. Dușmanul vieții este durerea și când durerea psihologică devine o metadurere, adică o durere de a resimți durerea.

4. Stresorul comun – în sinucidere este reprezentat de nevoile psihologice frustrate. Fiecare sinucigaș își consideră comportamentul suicidar ca fiind foarte logic, derivat din condiționarea impusă de motivație subiacentă. Ludwig von Bertalanffy, subliniind că autodistrugerea este strâns legată de lumea simbolurilor psihologice specifice fiecărui om, spunea : „ Omul care se omoară întrucât viața sau cariera sa au luat-o pe un drum greșit, nu acționează pentru că îi este amenințată existența biologică, ci el este împins de o cvasimotivație, alimentată de nevoia psihologică simbolică a omului de a fi și de a rămâne semnificativ ”.

5. Sentimentul comun – în suicid este cel de neajutorare, disperare. Spre deosebire de începuturile vieții când prevalează stimularea generală continuu de curiozitate și descoperire, vârsta adultă aduce după sine necesitatea găsirii unor soluții de viață, încadrate de responsabilitate. Apariția lipsei de speranță și a sentimentului de neajutorare, derivă din povara prea mare cu care această responsabilitate încearcă persoana în cauză. Formularea comună a acestui sentiment ar fi : „ Nu pot să fac nimic – exceptând suicidul – și nu găsesc pe nimeni care să mă ajute ”.

Dacă la începutul secolului, teoriile psihanalitice explicau sinuciderea prin agresivitate, respectiv prin agresivitatea retroproiectată, suicidologia contemporană consideră că alte emoții abisale explică mai bine autoliza : rușinea, vinovăția, disperarea și dependența neajutorată.

6. Atitudinea interioară comună – în suicid este ambivalentă. „Noi putem concomitent să dorim și să respingem un lucru”, spunea Freud. Prototipul suicidului este acela în care subiectul își taie gâtul și în același timp strigă după ajutor. Persoana sinucigașului reunește în sine cel puțin două tendințe : cea de autodistrugere și cea de planificare a salvării.

7. Statusul cognitiv – comun în suicid este constricția. Suicidul poate fi înțeles și ca o îngustare, mai mult sau mai puțin durabilă, a afectului și a cogniției. Se produce, o focalizare a spectrului de opțiuni, în general disponibile în conștiința individului, atâta timp cât gândirea lui nu este captată de prăpastia determinată de preluarea dictonului „ Totul sau nimic” în rezolvarea problemelor.

8. Acțiunea comună – în suicid este evadarea. Agresiunea este părăsirea intenționată de către o persoană a unei situații stresante, care are o semnificație diferită de fugă, aceasta fiind în ultimă instanță, o reacție de apărare. Suicidul este agresiunea finală, stoparea funcționării realului pentru persoana în cauză.

9. Actul interpersonal comun – este comunicarea intenției. La aproape toate cazurile de decese neechivoce, prin sinucidere, „autopsia psihologică” a semnalat prezența indiciilor clare ale actelor care urmau să se petreacă. Ambivalența sinucigașului îl determină să emită, conștient sau inconștient, semnale de disperare, de neajutorare, de panică, etc. „Drama suicidului” este jucată de cel puțin două personaje aflate într-o relație diadică. Actul interpersonal comun al suicidului nu este reprezentat nici de ostilitate, nici de furie, ci de o încercare nereușită de a comunica cu „celălalt”.

10. Aspectul comun – de consecvență în suicid este reprezentat de tiparele de reacție habituale ale individului. Comportamentul suicidar este în continuitatea trăsăturilor de personalitate ale sinucigașului. Se regăsește la acest grup aceeași constantă a inabilității rezolvării problemelor de viață, a obiceiurilor de a reacționa la stres într-un mod distorsionat. La o cercetare atentă, aceste trăsături se pot descifra încă din adolescență. Cesare Pavese, nota la 20 de ani în jurnalul său: „ Fără vorbe. Doar fapta… voi înceta să scriu!”.

V. RĂSPÂNDIREA SUICIDULUI

Este suicidul în creștere ? Situația depinde de la țară la țară. În anul 1989, în World Health & Statistics Annual numai 39 din cele 166 de țări membre ale Națiunilor Unite au raportat date despre mortalitatea prin sinucidere. În totalitate, aceste 39 de țări au raportat 208.349 morți prin sinucidere într-un an. Aceste cifre arată o epidemiologie incompletă, nefiind în stare să redea magnitudinea fenomenului studiat la nivel global. Sinuciderile se petrec în toate țările, inclusiv în cele care nu au comunicat date statistice și este evident că în aceste țări, rata suicidului este egală sau depășește rata suicidului raportat oficial. În toate țările raportoare, un număr considerabil de morți prin suicid estimează proporții variabile de la 30% la 200% ale cifrelor oficiale, nefiind înregistrate ca atare. Dacă aceste observații sunt combinate cu faptul că în majoritatea țărilor suicidul se încadrează în primele 10 cauze de mortalitate la toate vârstele și printre primele 2- 3 cauze de mortalitate la vârsta cuprinsă între 15 – 34 ani, concluzia inevitabilă este aceea că mortalitatea prin suicid este o foarte serioasă problemă de sănătate publică. Unii consideră că în prezent, în cele mai multe dintre țările industrializate, numărul oamenilor care mor prin autoliză este în mod semnificativ mai mare decât numărul celor decedați prin accidente rutiere. În ultimele două decenii, mortalitatea prin accidente rutiere a scăzut progresiv, în timp ce rata suicidului, în particular cea a adolescenților și a adulților tineri, a crescut vertiginos. Dar în toate țările, fără nici o excepție, resursele folosite pentru prevenția și intervenția în cazul comportamentului suicidar, constituie doar o formațiune foarte mică față de mijloacele puse în joc pentru prevenția accidentelor de circulație.

Există în toate țările europene mari variații în rata mortalității prin suicid. Între țările raportoare, limitele de variație a ratei suicidului, sunt foarte largi : de la 6 decese la un milion de femei în Malta, la un vârf de 581 de decese la un milion de bărbați în Ungaria. Dar cel mai mare număr de decese prin sinucidere a fost înregistrat în Sri – Lanka și anume de 114 sinucideri la 100.000 locuitori în 1995. S-a constatat că țările din sudul Europei au ratele cele mai scăzute ale suicidului, urmate de țările din nord – vestul continentului ( Marea Britanie și Olanda) cu rate mai crescute. Țările nordice formează al treilea grup cu rate și mai crescute ale mortalității, iar al patrulea grup de țări cu o mortalitate relativ ridicată este situată pe linia mediană a Europei, începând cu Belgia și Franța în Vest, apoi Elveția, Austria și Ungaria, terminând în Est cu Rusia.

În țara noastră, comparând indicele mediu anual, 11,4 (numărul de sinucideri / 100.000 locuitori / an) cu indicii altor țări europene conform World Heath & Statistics Annual (1995), se constată că este inferior indicilor unor țări ca Ungaria (41,4) , Rusia (37,5), Finlanda (33,6), Danemarca (29,2), Elveția (25,2), Austria (25,0), Franța (24,3), Polonia (17,2), Bulgaria (16,6) etc. și este superior indicilor unor țări ca Olanda (10,7), Irlanda (10,2), Italia (8,3), Spania (8,1), Grecia (4,0). Conform unui studiu statistic efectuat de Institutul de Neurologie și Psihiatrie din București, se estimează o frecvență a suicidului în țara noastră de 14 / 100.000 locuitori.

Sinuciderea este diferită ca incidență pe plan mondial, în raport cu o serie de factori, dintre care cei mai reprezentativi ar fi :

a) sexul– sinuciderea este mai frecventă la bărbați decât la femei ( de la 2-4 sinucideri la bărbați, la 1 suicid la femei). În schimb tentativele sunt de 2 ori mai frecvente la femei decât la bărbați. Datele sunt variabile de la țară la țară, dar în general, toate arată tendința mai mare la bărbați pentru sinucidere și mai mare la femei pentru tentative.

b) vârsta – toate statisticile au relevat frecvența mai mare a sinuciderilor la persoanele vârstnice față de cele tinere. Mai mult de 113 din sinucideri numai după 65 de ani, fenomen datorat unor factori ca: frecvența mai mare a bolilor somatice și fizice, frecvența situațiilor psihotraumatizante legate de decesul partenerului, izolarea legată de întreruperea activității profesionale, dificultăți materiale, etc. La copiii sub 15 ani, procentul sinuciderilor este neglijabil, în timp ce la bărbații peste 50 de ani, incidența sinuciderilor este de 50 / 100.000, sub 15 ani este de 0,16 / 100.000.

c) mediul – suicidul este preponderent în mediul urban față de cel rural. Urbanizarea, crearea unor mari conglomerații populaționale, în contextul cărora relațiile interumane oricât de paradoxal ar părea, se stabilesc mai greu, viața mult mai trepidantă și mai stresantă a orașului, explică parțial această rată mai mare a suicidului în mediul urban.

d) tipul constituțional – suicidul predomină la tipul leptosom – astenic, care aleg frecvent spânzurarea ca mijloc de sinucidere. Tipul picnic recurge mai des la înec și la substanțe toxice.

e) rase – suicidul se constată mai rar la negrii decât la populația albă însă în centrele urbane din SUA, procentul sinuciderii la negri este apropiat de cel al populației albe.

f) stare civilă – sinuciderile sunt mai puțin frecvente la cei căsătoriți și mai ales la cei cu copii, în comparație cu cei necăsătoriți, văduvi sau divorțați. Se pare că familia bine închegată, prin atmosfera securizantă, inclusiv din punct de vedere economic, reduce mai mult riscul suicidului. Procentul de sinucideri este de două ori mai mare la celibatari decât la cei căsătoriți iar la văduvi și divorțați de 4 -5 ori mai mare decât la populația căsătorită.

g) profesia – în SUA numărul de sinucideri este mai mic la angajații cu înaltă calificare și intelectuali, pe când în Europa situația este inversă, unde una din profesiile cele mai expuse la reacții de tip autolitic fiind și cea medicală.

h) religia – așa cum a observat și E. Durkheim, sinuciderea este mai rară la populația catolică și la evrei, mozaici, față de protestanți. Dar în aceste aprecieri, trebuie să luăm în considerare datele recente care demonstrează contrariul, și anume că în unele țări catolice, ca Austria, rata suicidului este mai mare decât de exemplu cea din Norvegia protestantă. În plus, nu este exclus ca sinuciderea să nu fie recunoscută și declarată ca atare, ceea ce face ca indicele de mortalitate de acest fel să fie redus artificial (mai ales în țările catolice).

i) ciclul menstrual – la femei, indicele sinuciderilor este mai mare înainte și în perioada menstruației.

j) anotimpul – numărul cel mai mare de sinucideri se produc în timpul verii, cu un maxim în lunile de sfârșit ale primăverii și început al verii. După T. Vasiliu, incidența cea mai ridicată se observă în lunile iunie și iulie, iar cea mai scăzută în lunile ianuarie și februarie. Tendința suicidară mai accentuată în timpul verii, este explicată prin acțiunea factorilor fizici (căldura) asupra excitabilității sistemului nervos, și de asemenea a unor factori sociali (viața socială este mai intensă în lunile de vară când și durata zilei este mai mare).

k) perioada zilei – rata suicidului este semnificativ mai crescută în primele ore ale dimineții (4 – 6 h).

VI. Mijloace de realizare și diagnosticul diferențial al decesului prin sinucidere

1) Mijloace de realizare a autoagresiunii

Mijloacele de realizare a suicidului se împart în trei categorii:

a) procedee traumatice : arme albe (cuțite, lame, etc), arme de foc (revolver, pușcă, exploziv), precipitare ( defenestrare, plonjare), zdobire (tren, automobil), caustice ( soda, acizi), ardere.

b) procedee asfixice : spânzurare, strangulare, sufocare, înec, vapori de carbon, gaz, electrocutare.

c) procedee toxice: otrăvuri (săruri arsenicale, stricnina, ceanuri, beladona, etc.), produse medicamentoase ( barbiturice, tranchilizante, ganglioplagice, etc).

Există diferențe culturale în privința preferinței în alegerea variantelor de autoagresiune. În Franța, o treime din sinucideri se efectuează prin spânzurare, un sfert prin înec și o cincime prin arme de foc. În schimb, în țările nordice (Suedia, Norvegia, Danemarca) a fost remarcată raritatea înecului. China domină prin frecvența intoxicațiilor cu opiu și săruri de arsenic. În Japonia suicidul tradițional, hara- chiri, a fost înlocuit de metode moderne, armele de foc. În legătură cu tendințele moderne în comportamentul autodistructiv, observăm, în raport cu creșterea numărului extinderii halucinogenelor, că narcomania poate fi încadrată în categoria conduitelor autodistructive pasive.

Există și variații sezoniere în folosirea cu preponderență a unei metode anume: iarna – intoxicațiile, vara – înecul. În unele țări, s-au înregistrat chiar diferențieri regionale. Determinismul geografic indică un număr crescut de sinucideri în localitățile mari față de cele mici, și mai frecvent în regiunile de șes decât în cele de munte.

În privința spațiului ales pentru executarea actului suicidar, statisticile arată că 44 % se realizează la domiciliu, urmând în ordine locurile publice frecventate, mai rar la hotel sau la locul de muncă. Literatura de specialitate remarcă rolul complex pe care îl dețin evenimentele politice, sociale și economice, în determinismul fenomenului. Uneori sinucigașii care suferă de o boală somatică folosesc procedee care ating regiunea în care se presupune că este localizată boala: lovituri de cuțit în abdomen, în caz de dureri în sfera digestivă, glonț în cap în caz de cefalee.

Alegerea procedeului depinde de numeroși factori. Imitația, fie că este un exemplu citit, auzit sau observat nemijlocit, joacă un rol important. De asemenea, și facilitarea execuției actului poate fi imitativă, deși de obicei cei mai mulți utilizează ceea ce este disponibil imediat, ceea ce este ușor de procurat. Dar, mai există și modalități de sinucidere foarte neobișnuite, ba chiar spectaculare. Astfel ar fi: folosirea dinamitei, prin autoaprindere, pătrunderea în cușca unor animale feroce din grădina zoologică.

2) Diagnosticul diferențial al decesului prin sinucidere

În practica medico- legală sinuciderea implică două tipuri de probleme, de diagnostic diferențial: diferențierea între sinucidere și crimă și/ sau accident.

A. Diagnosticul diferențial între sinucidere și crimă

În favoarea sinuciderii pledează:

a) locul leziunilor ; pentru folosirea cuțitului este mai frecvent aleasă regiunea precordială sau gâtul. Pentru armele de foc, este țintit capul, cu preponderență, regiunea temporală dreaptă sau urechea de către dreptaci;

b) absența leziunilor de violență externă, mai ales în absența echimozelor. Se caută leziuni de violență și de luptă în zonele de agresiune (gât, craniu, zone genitale) sau de apărare ( antebraț, încheieturi);

c) cicatricele unor tentative anterioare de sinucidere ;

d) starea îmbrăcămintei – cel mai frecvent ordonată, în caz de sinucidere;

e) acte sau scrisori disperate dar nu foarte explicite, mărturia anturajului, conjunctura favorabilă în care se află sinucigașul;

f) metoda folosită – spânzurarea este cea mai puțin bănuită, de ascunderea unor crime, pentru că în practică este foarte dificil de a agăța un cap la o înălțime fără a provoca echimoze. În schimb, strangularea este aproape întotdeauna o crimă. Imersia, înecul cadavrului, este practicată destul de frecvent pentru a ascunde crima în spatele supoziției de sinucidere.

B. Diagnosticul diferențial între sinucidere și accident

Accidentele de vânătoare pun uneori astfel de probleme, în momentul în care se presupune și o descărcare întâmplătoare a armei de foc. În aceste cazuri, anchetarea aparținătorilor constituie o veritabilă „ autopsie psihologică”, intenționalitatea morții fiind deseori discutabilă. Psihanaliștii au descris în acest sens, decesele subintenționale sau echivalentele suicidare.

VII. PREVENȚIE SI TARTAMENT

Shneidman a identificat existența a trei etape în prevenția suicidului: 1. Prevenția primară; 2. Intervenția în criză, 3. Postvenția.

Fiecare medic, ar trebui să aibă capacitatea de a asista o persoană cu risc suicidar crescut. A întreba presupusa persoană cu risc suicidar dacă are înclinații distructive nu previne cu nimic declanșarea comportamentului suicidar. După aplicarea scalelor de evaluare a riscului suicidar, doctorul trebuie să se decidă pentru un plan de tratament în cazul în care consideră că pacientul din fața sa se află într-o situație de criză sau chiar mai mult, într-un sindrom presuicidar.

O decizie importantă pe care trebuie să și-o asume fiecare terapeut, este cea a internării subiectului cu intenție suicidară. Această decizie depinde de: intensitatea intenției suicidare, severitatea bolii psihice asociate, existența sau lipsa unui suport social în afara spitalului. Dacă riscul suicidar este considerat a fi mare și semnificativ, internarea se impune de urgență. Dacă pacientul refuză internarea, există instrumente legale ca acesta să fie internat sub ordin juridic ( de ex. Franța, Anglia, Germania, SUA).

1. Prevenția primară

Prevenția primară a suicidului trebuie să fie aplicată de către toate specialitățile medicale, întrucât este cunoscut faptul că mai mulți indivizi care ajung la sinucidere au consultat un doctor, în special medic generalist, cu puțin timp înainte de producerea actului fatal.

Această constatare critică necesitatea deținerii de informații de suicidologie de către toți medicii, indiferent de specialitate, pentru a identifica în mod corect pacienții cu risc suicidar crescut. Diagnosticul precoce al tulburărilor afective, în special al episodului depresiv major, se conturează astfel ca o problemă specifică.

2. Intervenția în criză

De la bun început, este important de subliniat, că există o diferență majoră între tehnicile psihologice de intervenție pentru aplanarea crizei și cele de psihoterapie, întrucât prevenția suicidului continuă prin psihoterapie specifică și după ce criza a trecut. După trecerea momentului culminant al crizei, terapia se întoarce fie pe făgașul psihiatric pentru tratarea unei depresii subiacente, sau a unei tulburări de personalitate, fie continuă cu o psihoterapie de rezolvare a problemelor psihologice sau cu o terapie cognitiv – comportamentală.

Nu de puține ori, cursul psihoterapiei specifice, este întrerupt de crize suicidare, apărute în urma unor noi evenimente negative de viață.

Organizarea tratamentului persoanei cu intenții suicidare, se desfășoară în două părți:

a) prima parte a tratamentului se referă la intervenția în criză, care are următoarele caracteristici: este limitată în timp, implică familia persoanei în cauză, promovează mobilizarea propriilor resurse mai degrabă decât dependența de terapeut, apreciază că persoana în criză este o ființă normală, în condiții anormale, decât că ea este bolnavă psihic.

b) partea a doua cuprinde psihoterapii / cognitive sau comportamentale, care se adresează persoanelor cu un patern suicidar în personalitate.

Tratamentul unei persoane cu tendințe suicidare reprezintă o problemă complexă deoarece aceste tentative au un caracter ambivalent în ceea ce privește atitudinea persoanei față de moarte; există totuși anumite dorințe de a trăi. Primul pas în tratarea unei persoane cu asemenea tendințe este schimbarea concepției persoanei asupra vieții însăși; pacientul cu necesitate trebuie să înțeleagă faptul că el este mai important decât orice altceva din jurul lui, viața lui este importantă, nimic altceva nu mai contează; până când el nu va înțelege acest lucru va avea gânduri sinucigașe în continuare.

Este important ca pacientului să i se redea din nou speranța vieții. În acest sens pacientul trebuie ajutat să își abordeze cât mai realist și obiectiv propria situație. Trebuie să i se explice pacientului că, interpretările negative pe care le are asupra lumii sunt rezultatul a unui punct de vedere care poate fi distorsionat din cauza lipsei de speranță; și că lucrurile nu sunt cu necesitate așa cum le vede el. Pacientul trebuie ajutat să-și aducă aminte de evenimente pozitive ale vieții sale, de situații problematice din viața lui pe care le-a putut depăși cu succes. Pe lângă intervențiile realizate asupra pacientului trebuie să se intervină și asupra mediului său familial și social în sensul reconsiderării situației proprii. În decursul intervenției terapeutice pacientul suicidal nu trebuie judecat, nu trebuie tras la răspundere, nu trebuie să i se reproșeze nimic în legătură cu faptele sale.

Întrebările în decursul terapiei trebuie să se refere la fenomenul suicidal în modul general, totuși pacientul poate fi întrebat despre planul suicidar acest fapt având un efect cathartic. Încurajarea pacientului pentru a-și discuta sentimentele și fanteziile îl poate îndemna să caute alte alternative problemelor sale. Ideea centrală în tratamentul unui astfel de pacient este educarea lui în sensul adoptării mai multor soluții pentru aceeași problemă.

3. Postvenția

Postvenția constă în activități care reduc psihotraumele din viața celor care au pierdut membrii de familie prin sinucidere. Scopul postvenției este ajutorul acordat supraviețuitorilor de a-și trăi viața mai „productiv” și de a putea să înlăture, pe cât posibil, sursele de stres din existența lor. Se cunoaște că o sinucidere a unei rude foarte apropiate, prieten, iubit, induce la supraviețuitori sentimente foarte intense de vinovăție, pierdere, frustrare și chiar ură. În mintea supraviețuitorului se creează o ruminație dureroasă în legătură cu propriile acte și comportamente. Astfel, ei trebuie să facă față, pe de o parte durerii cauzate de pierderea persoanei apropiate, iar pe de altă parte trebuie să lupte cu propriile tendințe de autoînvinovățire, referitoare la relațiile anterioare cu sinucigașul. Mai ales zilele de aniversare, a morții persoanei dispărute constituie perioada de maximă dificultate pentru supraviețuitori, perioada în care intervenția terapeutului este extrem de necesară.

VIII.Statistici

Statistici privind fenomenul suicidar în România

Tabel 1 privind fenomenul suicidar în 2005.

Tabel 2. privind raportul sinucideri barbați/femei pe 2005

Tabel 3.privind situația sinucideri pe 2004.

Tabel 4 privind situația sinucideri în 2004, pe luni, în funcția de categoria de vârstă.

Tabel 5 privind raportul sinucideri pe 2004 în fencție de sex pentru fiecare lună calendaristică.

Tabel 6 privind situația sinucideri pe 2003.

Tabel 7 privind situația sinucideri 1996-2002.

În anul 2002 cele mai frecvent folosite modalități de sinucidere au fost în ordinea descrescatoare a frecvenței:

Spânzurare 75%

Intoxicatie voluntară 10%

Precipitare 9%

În anul 2000 cele mai frecvent folosite modalități de sinucidere au fost în ordinea descrescatoare a frecvenței:

Spânzurare 50%

Precipitare 30%

Intoxicație voluntară 12%

Alte modalități 6%

Arme de foc 1%

BIBLIOGRAFIE

1. Cornuțiu, G. (1998): Bazele psihologice ale practicii medicale, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea

2. Dindelegen, C.M. (2006): Elemente de psihopatologie si psihologie clinica, Ed. Universitatii Oradea, Oradea

3. Enăchescu, C. (2005): Tratat de psihopatologie, Editura Polirom, Iași

4. Vlăduț, V și Pasca, G. (2006): Psihologie medicala, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea

5. Shneidman, E. S.(1985): Definition of suicide, Wuley, New York

www.legmed.ro Institutul de medicină legală „Mina Minovici”, București