Sinucidere

1.1 Fenomenul suicidar

„Suicid. Sinucidere. Uraganul stârnit de această sintagmă dezrădăcinează ființa umană din echilibrul vieții, din perspectiva dimensiunii pozitive, universal acceptabile și logice a existenței, aruncând-o în pustiul nemilos al pesimismului și, de acolo, în infernul tenebros al morții. Un cuvânt ce se aprinde-n pasiuni și se stinge-n cripte.”

Dicționarul Eplicativ al Limbii Române relevă că substantivul sinucidere înseamnă : ,, a se omorî, a-și face seama”, adică suprimarea propriei vieți, iar sinucigașul, cuvânt provenit din francezul suicide este : ,, persoana care și-a luat viața”. Articolele științifice cu acest subiect sunt foarte numeroase, desigur că și impactul și conotația acestui termen asupra dimensiunii umane sunt atât de impresionante încât Ion Biberi consideră că este absolut necesar ca sensul lui să fie aprofundat din trei perspective : biologică, psihologică și socială, ca ,, un act care presupune devierea uneia dintre instinctele cele mai puternic înrădăcinate ale structurii biologice”

Astfel, Dicționarul de psihologie definește sinuciderea ca o ,, formă specifică de conduită deviantă autodistructivă”, subliniind de asemena că: „prin sinucidere, nu se urmărește atât moartea, desființarea propriei persoane, cât mai ales fuga de viață, de modul în care se prezintă aceasta în condițiile date (…)”. Dar, înainte de toate, sinuciderea constituie o problemă existențială majoră și astfel, ,,o enigmă și un paradox ce exprimă un eșec existențial, o neputință de a transforma dizarmonia și eșecul în poezie”subliniind de asemenea că ,, numai cunoscând disperarea, cunoști bucuria de a trăi”.

În fenomenologia suicidară se întâlnesc diferite forme de suicid. Exista spre exemplu comportamentul suicidar, definit de Durkheim ca o moarte ce rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, îndeplinit de însăși victimă și care știe și acceptă a se produce acest rezultat. Tentativa de suicid (parasuicid) conform OMS este definită un ,, act cu efect non-fatal în care un individ inițiază în mod conștient un comportament non-habitual care fără intervenția altora va cauza o autoliză sau ingerează deliberat o substanță în exces prescrisă sau recunoscută ca dozaj ce dănunează și care are ca scop realizarea unor schimburi pe care persoana le dorește prin unele consecințe fizice așteptate sau existente, reale”. Ideația suicidară se definește ca autoraportarea de gânduri suicidare și de angajare într-un comportament legat de dorința de suicid. Kessler și colaboratorii săi (1999) s-au precupat de legătura dintre ideile de suicid, planul de suicid și tentative de suicid la populația general. Ei consider logic faptul că ideile suicidare măresc riscul planului de suicid și al tentative de suicid și că prezența unui plan de suicid asociat unor idei suicidare mărește și mai mult trecerea la actul suicidar.Faptul de a avea un plan de suicid mărește, de asemenea, perioada în care riscul tentativei de suicid este crescut.În absența unui plan, tentativele de suicid au loc mai ales în anul următor apariției ideilor suicidare. Dacă ideile suicidare sunt considerate un factor de risc pentru tentative se suicid, s-a demonstrat de asemenea că si reciproca este valabilă în sensul că adolescenții cu antecedente de tentativă de suicid se gândes mai des la propria lor moarte si pregătesc maid esc o nouă încercare la act. Rezultatele unui studiu realizat de Golston et al (1996) susțin faptul că ideile suicidare sunt prezente la 23, 8 % dintre cei care n-au avut o tentativă de suicid și la 52, 5% dintre cei care au avut deja o tentativă. Așadar, tentativa de suicid nu rezolvă dificultățile tânărului, iar aceste studii scot în evidență necesitatea imperioasă a unei evaluări și a unei îngrijiri după gestul suicidar, oricare ar fi gravitatea aparentă a acestuia.

1.2 Faze ale suicidului

În viziunea suicidologiei, suicidopatia este considerată o entitate aparte care evoluează, conform prof. dr. V. T. Dragomirescu, în trei faze sau etape distincte și obligatorii :

suicidație – suicidacție – traumatizare

Suicidația (sinucidația) este faza de incubație, faza mentală de cercetare a motivației, în cursul căreia subiectul își pune problema morții și a necesității de a muri sau de a continua să supraviețuiască. V. T. Dragomirescu precizează faptul că sinucidația este “declanșată de una sau mai multe cauze, fie de ordin patologic – eredoconstituțional, tip de personalitate, boală psihică -, fie de ordin sociologic – dificultăți de adaptare socială, slăbirea sau accentuarea coeziunii în grupul social propriu etc. Aceasta determină pe plan intrapsihic formarea unei atitudini motivaționale corespunzătoare pregătirii actului suicidar, cauza reprezentând momentul conflictului”.

Suicidacția (sinucidația) reprezintă faza de tranziție de la imaginile abstracte, conflictuale la etapa pregătirilor concrete, fază care este caracterizată prin căutarea mijloacelor de îndeplinire a a impulsului autodistructiv. Legat de această etapă, mulți autori ai studiilor de specialitate consideră că unii indivizii ajunși în această fază alunecă spre violențe heteroagresive. În cursul acestei faze V.T. Dragomirescu consider că se produce o ,, creștere marcată și progresivă a stării de tensiune intrapsihice care, ajunsă la paroxysm, explodează sub forma nei reacții psihogene,moment în care individuladoptă decizia înfăptuirii suicidului”

Traumatizarea (traumatizația) reprezintă a treia și ultima fază a suicidopatiei și constă în punerea în practică a modalităților autodistructive preconcepute sau actul în sine, urmat (sau nu – în cazul tentativei) de reușită, adică de moarte. Importante în această fază, în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite și mai ales aspectul lor. Efectele pot fi psihopatologice sau specifice, în cazul suicidului realizat, tentativei de suicid, șantajului suicidar și sociale sau nespecifice în cazul suicidului egoist, suicidului altruist, suicidului anomic

1.3 Categorii de suicid

Repertoriul comportamentelor suicidare este extrem de larg și de divers, mergand de la simplul gand de a o termina cu viața pană la pregătirea minuțioasă a unui plan de sinucidere și obținerea mijloacelor necesare pentru a o duce la bun sfarșit, de la tentativa de sinucidere și pană la trecerea la actul propriu-zis, adică sinuciderea realizată. În majoritatea definițiilor date suicidului se scoate în evidență elemental cheie al acestora, elementul intențional, faptul că persoana își suprimă viața prin propria voință. De asemenea, în unele definiții se conturează și elementele caracteristice suicidului și anume: starea sau nivelul de conștientizare a scopului, orientarea acțiunii de distrugere către sine în vederea suprimării vieții, aspecte ce pot fi diferențiate de alte situații, cum ar fi accidentul sau crima mascată.

Există pe așa numita “calea a suicidului” mai mulți „drumeți” ce posedă diferite feluri de experiențe. Unii amenință că se vor sinucide, deși amenințarea nu se va concretiza în fapte niciodată, alții încearcă să-și suprime viața, dar nu reușesc, iar alții reușesc în comiterea actului suicidar.

În acest context se pot diferenția următoarele categorii de suicid:

Suicidul amenințare, caracterizează pe acei indivizi cărora ideea suicidară le este străină, scopul acestora nefiind moartea. Chiar dacă se apelează adesea la amenințări sau chiar la acțiuni demonstrative, acestea sunt utilizate ca mijloace de șantaj, de atingere a unor scopuri în viață sau de a putea obține o serie de beneficii. Totuși, în unele cazuri există posibilitatea ca, atunci când scopurile propuse nu sunt atinse, aceștia să-și pună în aplicare amenințările. Unele statistici arată că în cel puțin 40% din cazuri, astfel de persoane au redutabile tentative de suicid în trecut.

Suicidul tentativă; spre deosebire de cei care amenință, cei care încearcă să se sinucidă sunt mult mai ambigui în intenția lor. Cercetările evidențiază faptul că numai între 14 și 53% din cei care încearcă să se sinucidă sunt cunoscuți a fi încercat să comunice și altora intenția lor echivocă de a muri, lucru care denotă pe de o parte izolarea lor față de cei din jur, iar pe de altă parte incertitudinea actului suicidar.Tentativele de suicid implică frecvent un apel de ajutor. Scopul este de a aduce o schimbare în viața considerată plictisitoare sau intolerabilă. Atât tentativa cât și suicidul realizat, poate determina în rândul rudelor apariția unor sentimente de culpabilitate. Acest lucru explică faptul că de cele mai multe ori, după tentativă, contactele cu acestea se îmbunătățesc, cel puțin pentru un timp.

Veleitatea suicidară, definită drept o “dorință tranzitorie de autosuprimare, cu proiecția teoretică a actului, dar fără punerea lui în practică; impulsul autolitic este determinat de o stare psiho-afectivă de moment, temporară”

Echivalențele suicidare, care ar caracteriza “acele moduri de comportament care implică un risc de care subiectul este conștient” (spre exemplu, conducerea imprudentă a autovehicului, refuzul alimentar sau terapeutic etc.).

Suicidul reușit. În faza actului suicidar reușit (a traumatizației), sinucigașii reprezintă o categorie ce cuprinde și acele persoane care, încercând să se sinucidă, au fost salvate la timp, precum și acele persoane care au fost în cea mai mare măsură hotărâte să moară, actul reușindu-le de prima dată.

De-a lungul timpului specialiștii au analizat notele lăsate de sinucigași precum și relatările celor care au încercat să se sinucidă și au reușit să discearnă următoarele tipuri de sentimente (1) sentimente de scuză și apărare, (2) sentimente vindicative : îi acuză pe cei pe care îi lasă în urma lor pentru gestul său, (3) sentimental filantropic, care îi face pe sinucigași generoși de la donarea cadavrului unor instituții medicale, până la donarea întregii averi și (4) sentimente suprarealiste, care se caracterizează prin scăderea tensiunii ce i-a condus spre suicid, iar un calm copleșitor pune stăpânire pe ei.

1.4 Funcțiile suicidului

Funcția sau finalitatea sucidului reprezintă punerea în evidență a intenționalității gestului autoagresiv. În lucrarea Compendiu de suicidologie, Doina Cosman reliefează opt funcții aparținând suicidului:

Funcția “suicid” este prima în ordinea enumerării. Intenția autolitică apare într-un mod ascuns, încât scapă atât conștiinței anturajului, cât și subiectului însuși. Din acest motiv, unii autori nu recunosc drept tentativă de sinucidere “adevărată” decât pe aceea la care intenția autoagresivă este clar exprimată.

Funcția heteroagresivă: cercetările psihanalitice au admis faptul că actul suicidar implică o agresivitate îndreptată împotriva cuiva, care de cele mai multe ori este conștientă. În plus, s-a mai cercetat și rolul unui mecanism de identificare subconștientă cu obiectul acestei agresivități, agresivitate care apoi se reîntoarce asupra propriei ființe.

Funcția de apel a fost studiată îndeapropape de E. Stengel, care o descrie ca fiind cea mai important pentru parasuicid. Sinucigașul se simte incapabil de a face față singur unei situații percepute ca fiind de nesuportat. Această funcție se regăsește în comportamentul autolitic la fel de des ca intenția autoagresivă. Frecvența funcției de apel a determinat crearea acelor organizații ce se ocupă cu preluarea mesajelor telefonice ale celor ce lansează un “cry for help”.

Funcția ordalică. Tot E. Stengel este cel care descrie într-un mod minuțios și această funcție care face trimitere la ritualul ordalic din antichitate. Acesta consta într-o încercare de tip test la care individul era supus sau se supunea de bunăvoie, în fața comunității, și al cărui rezultat era considerat aidoma unei judecăți din partea zeilor. În asemenea condiții se pun și anumiți sinucigași, iar gestul lor poate fi mortal sau nu, în funcție de intervenția unor factori aleatorii

Reacția catastrofică. Tentativa de sinucidere se poate prezenta și ca o reacție necontrolată ce exprimă fie o deznădejde, fie o stare de panică în fața unei situații sociale și emoționale de netolerat. E. Stengel consideră că astfel de manifestări fac parte din categoria reacțiilor catastrofice. Acest tip de reacție este diferit de mecanismul de fugă deoarece procedeul de lichidare a conflictului nu apare, actul neavând nici scop, nici finalitate, nici intenționalitate.

Funcția șantaj. Aceasta intervine în mod frecvent în cazurile de tentativă de sinucidere, atunci când subiecții (de regulă femeile) caută în mod conștient sau nu, un beneficiu secundar consecutiv actului lor. Funcția șantaj este apropiată din punct de vedere al caracteristicilor de funcția de apel, cu deosebire că se folosește șantajul de la o simplă punere în gardă, până la formularea gratificației dorite în cazul renunțării la actul fatal.

Funcția de fugăeste cea care exprimă neputința subiectului de a face față unui pericol, unei amenințări sau situații considerată a fi insuportabilă. Această funcție se apropie puțin de reacția catastrofică, având însă un caracter mult mai coerent și adecvat situației. Din păcate, faptul că este aleasă moartea în locul înfruntării situației psihotraumatizante, este o caracteristică a suicidului.

Funcția ludică evidențiază faptul că în orice autoagresiune există o tentă de joc, o întrecere cu moartea care poate apărea unora deosebit de provocatoare. Cu toate acestea, mai există un aspect de dezvăluire a forțelor „obscure” care pot susține subiectul în efortul de a-și continua viața.

Este important de subliniat faptul că dintre cele opt funcții, cele mai importante sunt: funcția de fugă, de apel și cea de șantaj. În ceea ce privește mecanismele de autoagresivitate sau heteroagresivitate, acestea sunt subordonate celor trei funcții majore.