Sinteze teoretice [613331]

Cuprins
Sinteze teoretice
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor …………………… 1–4  
Romanizare ………………………………………………………………..1  
Fazele romaniz ării ……………………………………………………….2  
Romanitatea în viziunea istoricilor …………………………….. 3–4  
Autonomii locale și insitituții centrale în spa țiul românesc …. 4–7 
Formarea statelor …………………………………………………….. 5–6  
Instituții statale în spaț iul românesc …………………………… 6–7  
Secolul XX între democra ție și totalitarism.
Ideologii ș i practici politice ………………………………………….. 8–10  
Totalitarismul și democra ția în România …………………… 9–10  
Curentele ideologice …………………………………………………..10  
Constituțiile din Româ nia …………………………………………… 11–16  
Evoluția Constitu țională a României …………………………….11  
Constituția din 1866 …………………………………………………..12  
Constituția din 1923 …………………………………………….. 12–13  
Constituția din 1938 …………………………………………….. 13–14  
Constituțiile comuniste ……………………………………………….14  
Constituția din 1948 …………………………………………………..14  
Constituția din 1952 …………………………………………….. 14–15  
Constituția din 1965 …………………………………………………..15  
Constituția din 1991 …………………………………………….. 15–16  
Statul român modern: de la proiect politic
la realizarea României Mari (sec. XVIII-XX) …………………… 16–23 
Proiecte politice și încercări de modernizare
a statelor române ști, în perioada sec. al XVIII-lea
și începutul sec. XIX ……………………………………………… 16–22  
Formarea partidelor politice ………………………………………..22  
Proiectul Moderniz ării Instituțiilor Statului……………… 22–23  
România postbelic ă. Stalinism. Na țional –
Comunism și disidență anticomunist ă ………………………….. 23–29  
Preluarea puterii de Partidul Comunist ……………………. 23–24  
Menținerea puterii de c ătre mecanismele PCR ………… 24–25

Stalinismul – regimul lui Gheorghe Gheorghidiu Dej …… 25–26  
Național comunismul – regimul lui Nicolae Ceau șescu … 26–27 
Impactul regimului comunist…………………………………. 27–28  
Disidența comunist ă …………………………………………………..28  
Revenirea la democra ție ……………………………………………..29  
Spațiul românesc, între diplomatic și conflict,
în Evul Me diu …………………………………………………………… 29–32 
Unirea Țărilor Române……………………………………………….32  
De ce otomanii nu au cucerit Țările Române …………………32  
România și concertul european: de la criza oriental ă
la marile alian țe ale sec. al XX-lea …………………………………. 33–37  
Secolul al XVIII-lea …………………………………………………..33  
Secolul al XIX-lea ……………………………………………….. 33–35  
Sfârșitului secolului XIX – începutul secolului XX ………..35  
Primul Război Mondial ………………………………………… 35–36  
Perioada interbelic ă ……………………………………………………36  
Al Doilea R ăzboi Mondial ……………………………………. 36–37  
România în perioada R ăzboiului R ece………………………….. 37–39  
Politica extern ă a României în perioada R ăzboiului Rece ….. 38–39 
Modele de subiecte
Romanitatea românilor în viziunea istoricilor ……………….. 40–41  
Evoluția Principatelor Române, respectiv a României
în secolele XVIII-lea – al XX-lea …………………………………… 41–43  
Sistemul constitu țional în România …………………………….. 44–45  
Constituțiile române ști……………………………………………….. 46–48  
Constituțiile româniei în epoca modern ă și contemporană …… 48–50 
Proiectele politice române ști din
secolele XVIII-XIX și înfăptuirea lor …………………………… 50–53  
Proiecte politice din epoca modern ă …………………………….. 53–54  
Statul român m odern …………………………………………………. 54–56 
Evoluția statului româ n modern ………………………………….. 57–58  
Evoluția statului româ n modern ………………………………….. 59–60  
Realizarea României Mari ………………………………………….. 61–62  
România postbelic ă …………………………………………………… 63–64

România în perioada postbelic ă …………………………………… 64–66  
Evoluția României în perioada postbelic ă ……………………. 66–67 
Stalinism ș i național-comunism în România …………………. 68–69  
Disidența anticomunist ă în România …………………………… 69–70  
Național-comunism și disidență anticomunist ă
în România postbelic ă ……………………………………………….. 71–73  
România de la stalinism la na țional-comunism ……………… 73–74  
Modelul stalinist în România ………………………………………. 74–76  
Regimul comunist în România ……………………………………. 76–78  
România în perioada stalinist ă …………………………………….. 78–79  
Implicarea României în rela țiile interna ționale, de la criza
orientală la marile alian țe ale secolului al XX-lea …………. 80–82  
România și marile puteri de la criza oriental ă
la marile alianț e a sec. XX ………………………………………….. 82–83  
România în rela țiile interna ționale ale secolului al XX-lea ….. 83–85  
România în rela țiile interna ționale ……………………………….. 85–87  
România în perioada R ăzboiului Rece 1 ………………………. 87–88  
România în perioada R ăzboiului Rece 2 ………………………. 89–91

1 Sinteze teoretice
Romanitatea românilor în viziunea
istoricilor
Romanizare
Romanizarea este un proces istoric complex și presupune ideea
descendenț ei, a originii romane a românilor, ideea stă ruinței
elementului dacic, romanic, unitatea de neam, unitatea limbii și
latinitatea limbii, esen ța romană a unor obiceiuri și tradiții, și
conștiința românilor despre originea romanic ă. Romanizarea a fost
cea care a înl ăturat diferen țele între localnici și romani pe planul
culturii materiale, vie ții politice și religioase respectiv a impus
limba latin ă ca limbă de comunicare. Astfel, ăn urma romaniz ării s-
au înregistrat muta ții etnice, lingvistice și spirituale.
Etnogeneza const ă din formarea poporului român și cea a
limbii române. Poporul român se trage din daci și romani –
coloniști și veterani de r ăzboi care au hot ărât să nu se mai
întoarcă în ț ara mam ă ci să rămână pe teritoriile actualei
Românii. Migratorii care au trecut peste teritoriile țării au avut
deasemenea influen ță atât în formarea poporului cât și a limbii.
Conceptul de romanizare include dou ă laturi fundamentale:
 Romanizare prin colonizare – care presupune colonizare
ter
itoriului Daciei cu o popula ție romanizat ă, latinofonă ,
venită din toate p ărțile Imperiului roman (conform
Eutropius)
 Schimbarea mentalit ății și chiar a fiin ței etnice – adic ă
asimilarea b ăștinașilor geto-daci în felul de via ță a
romanilor provinciali, li adoptarea limbii latine, preluarea
obiceiurilor și a civiliza ției romane
Romanizarea, procesul de asimilare de c ătre autohtoni a
elementelor de civiliza ție și de cultur ă romane, a cunoscut 3
etape.

2 Fazele romaniz ării
Prima etap ă este una preliminar ă, între secolele II î. Hr. –
106, preced ă cucerirea roman ă – de la primele contacte cu lumea
romană, până la cucerirea roman ă. Teritoriile geto-dacice au
intrat sub st ăpânire roman ă treptat, înaintând dinspre Sud spre
Nord, prin p ătrunderea unor aspecte materiale, pe c ăi neoficiale
și pașnice, relaț ii de colaborare economic ă.
În perioada 87-106 d. Hr., statul dac a fost condus de
Decebal care a avut conflicte cu romanii. În 89 Dacia a devinit
regat clientelar al regatului îns ă în urma r ăzboaielor din 101-102
și 105-106, Dacia a fost cucerit ă și transformat ă în provincie
romană.
A doua etap ă este romanizarea propriu-zis ă, cea organizat ă,
masivă și ireversibilă în urma cuceririi Dobrogei (46 d.Hr.)
respectiv a Daciei (106). În această perioadă elementele romane
s-au generalizat la scara întregii societ ăți. Perioada cuprinde anii
106-271/275. Printre factorii romanizatori, care au contribuit la
romanizarea organizat ă, masivă și ireversibilă se enumer ă
administra ția roman ă, armata, veteranii, coloni știi, viața
economic ă, urbanizarea, dreptul roman și viața cu lturală,
relig
ioasă. Acest proces a fost unul ireversibil, s-au format
daco-romanii.
Ultima etap ă este cea a romaniz ării postaureliane, de după
retragerea trupelor și a stăpânirii romane. De șii romanii s-au
retras, leg ăturile economice, politice și militare cu Imperiul
Roman s-au men ținut. Prin munca misionarilor s-a r ăspândit și
creștinismul. A avut loc a uniformizare a romaniz ării la scara
întregii arii de locuir e a daco-romanilor.
Limba român ă s-a format odat ă cu poporul român și face
parte din limbile neolatine. Substratul este unul daco-moesic
care cuprinde cam 150-200 de cuvinte p ăstrate în vocabular;
stratul este cel latin, care înseamn ă cam 80% din vocabularul și
structura gramatical ă. Grauirile sunt moldovene ști, oltene ști,
maramure șene, etc.

40 Modele de subiecte
Romanitatea românilor în viziunea
istoricilor
 Precizarea secolului în care a fost abordat ă ideea.
 Prezentarea unei cauze a implic ării istoricilor.
 Menționarea a dou ă idei.
 Menționarea a doi istorici.
 Formularea unui punct de vedere.
Românii consider ă că elementul fundamental al identit ății
poporului român este romanitatea. La fel ca celelalte popoare
romanice din Europa, cum ar fi francezii, italienii sau spaniolii, și
românii vorbesc o limb ă care se bazeaz ă pe limba latin ă. Cursul de
romanizare este considerat a se fi desf ășurat între secolele I-III d.
Hr., când Imperiul Roman a intrat la nord de Dună re.
Românii apar sub denumirea de vlahi, în secolele VIII-IX, în
germană acesta fiind un etnonim pentru cuvântul romanici. În
acest secol se termin ă și etnogeneza românilor, odat ă cu
perioada migra țiilor. Putem s ă spunem că , românii, ca popor,
apar în urma unei duble sinteze, cea a geto-dacilor și a
romanilor, respectiv cea a daco-romanilor și a migratorilor.
Partea majoră a vocabularului român, 60%, î și are originea
din limba latină vorbită în Imperiul Roman, se adaug ă un
substrat de 10% care provine din limba geto-dac ă și cei 20%
rămași sunt de origine slav ă.
În Evul Mediu, secolul XV, problema romanit ății românilor
este abordat ă de Nicolaus Olahus și cro nicarii moldoveni –
Grigore Ureche ș i Miron Costin, cu dou ă secole în urm ă. Pe
teritoriul Transilvaniei se încearcă un alt fel de abordare, cea
care neag ă continuitatea românilor la nord de Dun ăre și
romanitatea românilor, în favoarea Imperiului Austro-Ungar. Această teorie a fost sintetizat ă de istoricul Robert Roesler, în

41 secolul al XIX-lea, fiind numit ă teoria imigra ționistă, fiind în
concordanță cu interesele austro-ungare.
Această teorie a istoricului austriac a fost comb ătută și de
istorici str ăini ca E. Gibbon sau Th. Momsen și istorici români
ca A.D.Xenopol, el îns ă aduce și dovezi arheologice,
toponomia, hidronomia, termenii cre știni de origine latin ă, etc.
Lucrările după 1989 sublinieaz ă romanitatea limbii române care
scoate în eviden ță romanitatea românilor.
Ideea romanit ății are ș i acum un rol foarte important în
scrierile istorice. Înainte de anii 1989 îns ă, nu a fost tratat ca un
lucru cert, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, când
Ardealul era sub conducere maghiar ă. În aceast ă perioadă
Școala Ardelean ă a fost cea care susț inea drepturile na ționale
ale românilor ardeleni, prin reprezenta ți ca Inocen țiu Micu-
Klein, Gh. Șincai sau Petru Maior. Secolul al XIX-lea este cel în
care s-a consolidat con știința românilor, iar opere care ajutau la
înțelegerea fenomenului au ap ărut după anii 1918. Pe perioada
comunistă, datorată sovietizării culturii și a naționalismului
agresiv, problema romanit ății a cuno scut denatur ări și exagerări,
însă după 1989 acesta s-a echilibrat, romanitatea românilor fiind
acceptată ca lucru cert, care nu mai necesit ă alte demonstra ții.
Evoluția Principatelor Române, respectiv a
României în secolele XVIII-lea – al XX-lea
 Menționarea a 2 fapte istorice desf ășurate în spa țiul
românesc (XVIII-XIX).
 Prezentarea unui fapt istoric desf ășurat în spațiul românesc (XIX).
 Precizarea unui fapt istoric prin care se constituie România Mare.
 Formularea unui punct de vedere propriu.
Instaurarea domniilor fanariote, dup ă 1711, provocase un
considerabil impact asupra societ ății române ști, marcat printr-o
intrare mai profundă a Principatelor în lumea Orientului, dup ă
ce dobândiser ă sentimentul europenit ății lor, prin scrierile lui

42 Dimitrie Cantemir ș i stolnicul Constantin Cantacuzino. În
practica politic ă internă, se remarc ă în timpul domniilor
fanariote, tendin ța de a supune controlul boierimii problemele
financiare, ceea ce semnific ă un atribut al St ărilor. Practica
consultării Stărilor prin institu țiile reprezentative s-a manifestat
mai cu seam ă în vremea Mavrocorda ților, când adun ările de
Stări erau chemate să legitimeze politica de reforme. Constantin
Mavrocordat a domnit alternativ în Moldova și Țara
Româneasc ă, a început având aprobarea Por ții, aplicarea
programului de reorganizare a instituț iilor fiscale,
administrative și juridiciare în spiritul de ra ționalizare a statului.
Programul politic, prin revendic ările lui na ționale, a reu țit, în
fața revoluției lui Tudor Vladimirescu, s ă solidarizeze întregul
corp social al na țiunii. Programul miș cării lui Vladimirescu, era
în aparen ță îndreptat împotriva fanarioț ilor, nu a Por ții. În
realitate alungarea grecilor era doar primul pas pe calea cuceririi
independen ței. Boierii au continuat ac țiunile și după înfrângerea
mișcării lui Vladimirescu, ob ținând pentru țară câș tiguri
preți
oase. În 1821-22 ai au redactat nu mai pu țin de 75 memorii
și proiecte de reform ă, pe care le-au înaintat ru șilor, turcilor și
austriecilor, cerând recunoa șterea drepturilor na ționale și, în
primul rând, reacordare dreptului de a avea domni p ământeni.
Drept consecin ță a acestor ac țiuni, Poarta a acceptat înlocuirea
fanarioților, numindu-i pe Grigore Ghica și Sandu Sturdya, ca
domni ai Țării Române ști și a Moldovei. Revenirea la domniile
pământene a însemnat și începutul unei mi șcări de regenerare
națională.
După crearea statului român modern, era necesar ă obținerea
independen ței acestuia, fie pe cale diplomatic ă, fie pe cale
militară. S-a semnat Conven ția româno-rus ă, care prevedea
trecerea armatei ruse prin România, spre Balcani. Rusia se
obliga să respecte drepturile politice ș i integritatea teritorial ă a
României. La scurt timp dup ă semnarea Conven ției româno-
ruse, a început ră zboiul dintre Rusia și Turcia, f ără cooperarea
militară a României. La 9 mai 1877, Parlamentul a proclamat

43 independen ța României. În 1878 îns ă deja s-a semnat tratatul de
pace între Turcia și Rusia. Cre șterea puterii Rusiei a adus
nemulțumiri marilor puteri, astfel ei au organizat congresul de la
Berlin în anul 1878, pentru a discuta asupra unui nou tratat de
pace. Delega ți i r o m â n i a u f o s t I . C . B r ăteanu, ministru al
României și Mihail Kog ălniceanu, ministru de externe. Ace știa
nu au fost primi ți la tratative, ei nu au avut ocazia decât a- și
prezenta punctele de vedere. În urma tratatului, România era
nevoită să cedeze trei jude țe din sudul Basarabiei, a fost
considerat ă țară independent ă și a primit Dobrogea. Obț inerea
independen ței a fost un moment foarte important deoarece a
crescut prestigiul României, care a creat condi ții favorabile
pentru aceasta. În aceste condi ții dezvoltarea economic ă a
devenit mai u șoară, iar în 1881 România a fost proclamat ă
regat.
Primul R ăzboi Mondial a adus victorie Antantei. Odat ă ce
România a f ăcut parte din Antanta, victoria i-a favorizat
formării statului na țional unitar român. S-a hot ărât unirea
Basarabiei și Bucovieni cu România. Adunarea de la Alba Iulia
din 1 decembrie 1918 a proclamat și unirea cu Ț ara Ungureasc ă,
a Transilvaniei și astfel s-a creat România Mare, prin hot ărârile
adun
ărilor democratice de la Chi șinău, Cernuți și Alba Iulia.
În secolul al XVIII-lea, marcat de domnitorii fanarioț i, statul
modern se afla înc ă în faza proiectelor politice sus ținute de
boireii din partida na țională. Formarea adev ărată a proiectului
politic al statului a fost formulat pe timpul revolu ției din 1848-
1849. Reformele au fost începute de Al. I. Cuza, dup ă formarea
statului na țional român modern. Dup ă obținerea independen ței,
statul român a primit atributul suverenit ății naționale și
posibilitatea de a deveni regat. Unirea a fost cea care a dus la adoptarea democra ției ca form ă de regim politic, dup ă realizarea
statului na țional unitar român.

44 Sistemul constitu țional
în România
 Precizarea anilor adopt ării a două dintre constitu țiile
României și prezentarea unui fapt istoric care a determinat
elaborarea uneia dintre acestea.
 Menționarea a dou ă principii prev ăzute în constitu ții.
 Menționarea a dou ă deosebiri dintre constitu ții.
 Formularea unui punct de vedere propriu.
Sistemul politic constitu țional românesc î și are originile în
câteva legiuri cu rol de constitu ție în adoptarea c ărora factorul
extern a jucat un rol important. Ace ști factori s-au materializat
prin Regulamentele Organice, impuse de Rusia în anii 1831-32
și Convenția de la Paris impus ă de cele ș apte puteri garante în
1858.
Prima constitu ție internă româneasc ă a fost adoptat ă la 1
iulie 1866, dup ă aducerea pe tronul țării a principelui Carol de
Hohenzollern Sigmaringen. Elaborat ă după modelul constitu ției
belgiene, considerat ă cea mai liberal ă la vremea respectiv ă,
legea fundamental ă din 1866 impunea, în mod oficial, numele
de România și ignora atât dependenț a față de imperiul Otoman,
cât și garanția colectiv ă a marilor puteri. Ca form ă de guvernare,
Constituția prevedea monarhia ereditar ă, pe linie b ărbătească, în
familia lui Carol 1.
Potrivit principiului separa ției puterilor în stat, puterea executiv ă
revenea domnitorului ș i guvernului, puterea legislativ ă era împărțită
între domn, care avea drept de veto și parlamentul bicameral, iar
puterea judec ătorească revenea instan țelor de judecat ă în frunte cu
Înalta Curte de Justi ție și Casație.
Principiul suveranit ății poporului și cel al reprezentativităț ii
erau exprimate în art. 31 care afirm ă că: toate puterile statului
emană de la na țiune, care o poate exercita numai prin
delegațiere. Alte articole consfin țeau libertatea con științei,

45 libertatea exprim ării, dreptul de întrunire și asociere, secretul
corespondenț ei, etc.
Fiind întemeiat ă pe principiile liberalismului, Constituț ia din
1866, la fel ca modelul s ău belgian, se situa printre cele mai
liberale legi fundamentale ale epocii, asigurând cadrul n ecesar
pentru func ționarea instituț iilor moderne pentru mai bine de 50
de ani deoarece, cu unele modific ări făcute ulterior, a r ămas în
vigoare pân ă în 1923.
Desăvârșirea unității naționale a statului român, la sfâr șitul
Primului R ăzboi Mondial, a creat un nou cadru teritorial,
demografic, socio-economic, confesional, care impunea adap-
tarea unei noi legi fundamentale. Aceast ă necesitate a fost
soluționată prin adoptarea Constitu ției din 28 martie 1923. la fel
ca surata sa din 1866, noua lege fundamentală se întemeia pe
principiile esen țiale ale ideologiei liberale, separarea puterilor în
stat, guvernarea reprezentativ ă, suveranitatea na țiunii,
respectarea drepturilor și a libertăț ilor cetățenești. Între cele
două constituții există însă și deosebiri ilustrate, printre altele,
de înlocuirea votului cenzitar cu votul universal și de
suprimarea dreptului de veto al monarhului.
Constituția din 1866 ș i 1923, împreun ă cu celelalte cinci,
adoptate mai târziu, au asigurat organizarea sistemului politico-
instituțional a
l României timp de peste 140 de ani. Continuitatea
constatată în cazul primelor dou ă a fost întrerupt ă prin
aprobarea Constitu ției din 1938, cu scopul de a asigura regelui
Carol al II-lea rolul principal în via ța politică a României.
Constituțiile aprobate în 1848, 1952, 1965 au avut menirea de a
legitima regimul totalitar în cadrul c ăruia partidul stat de ținea
întreaga putere. Tradi ția constitu ționalismului veritabil a fost
reluată după înlăturarea regimului comunist, prin adoptarea
Constituției din 1991, modificat ă și completată în 2003.