Sinteze de Literatura Romana Interbelica
Sinteze de literatura română interbelică
CUPRINS
Liviu Rebreanu
Ion
Pădurea spânzuraților
Camil Petrescu
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Mihail Sadoveanu
Hanu-Ancuței
Baltagul
George Călinescu
Enigma Otiliei
George Bacovia
Plumb
Lacustră
Tudor Arghezi
Testament
Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Marin Preda
Moromeții (1955
Argument
Lucrarea, Sinteze de literatura română interbelică, expune schematic, printr-o analiză amplă și concisă, operele reprezentative ale celor mai valoroși scriitori ai literaturii române interbelice. Date fiind valoarea și receptarea critică a acestora, am considerat că este necesar, în cercetarea întreprinsă, să sintetizăm și să reactualizăm cele mai juste și avizate păreri critice, ale unor iluștri critici și istorici literari români precum: George Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ion Rotaru, E. Lovinescu, Tudor Vianu, George Munteanu, Vladimir Streinu, Al. Piru, Ovidiu Ghidirmic etc.
Am analizat doar anumite opere ale scriitorilor interbelici, în acord cu programa analitică a disciplinei Literatura română, pentru studenții de la Pedagogia învățământului primar și preșcolar. Așadar, demersul întreprins se adresează, în special, studenților noștri, care studiază literatura română numai un an de zile, timp de două ore pe săptămână.
Lucrarea noastră se dorește a fi atât o completare a materiei predate la cursul de Literatura română cât și o sinteză extinsă care să cuprindă analiza diversificată a fenomenului literar în discuție. După părerea noastră și din experiența la catedră, am observat lipsa și interesul scăzut pentru lectură – un fenomen din ce în ce mai actual și frecvent. Drept urmare, pornind de la această nefericită constatare, am considerat că e important să evidențiem păreri critice juste, ce pot oferi o viziune cât mai diversificată asupra operelor literare în discuție, cărora le-am adăugat modestele noastre păreri, rezultate în urma re-lecturii acestor cărți fundamentale.
Cât despre limbajul folosit de noi în redactarea acestei lucrări, am folosit cuvinte cât mai simple, comprehensibile, evitând expresiile bombastice, prețioase, cu certitudinea că o analiză literară amplă nu înseamnă numai o plajă de neologisme ci, mai degrabă, o multitudine de idei și observații critice juste și pe înțelesul tuturor.
A suscita gustul pentru lectură, în special studenților noștri dar nu numai, este unul din obiectivele majore în realizarea acestei lucrări.
Susținători fervenți ai ideii că fără lectură nu se poate forma și exista cultură ne exprimăm, în final, convingerea că modesta noastră contribuție va trezi, din nou, interesul cititorului pentru literatură și va dezvolta gustul său pentru o cât mai diversificată și profundă cunoaștere a valorilor literaturii noastre interbelice.
Autorul
Liviu Rebreanu
(1885-1944)
Ion
(1920)
„Ion era o largă frescă a vieții românești în Ardealul revenit, eposul permanenții elementului românesc în mijlocul unor împrejurări neprielnice, evocat însă nu în motivația ei eroică, ci prin înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc, lăcomia de pământ și senzualitatea robustă, afirmate prin șiretenie, lipsă de scrupule, cruzime. Sunt în Ion și câteva momente de potențare simbolică, în care personagiul principal este împins, dincolo de planul realist, în lumina tare a apoteozei, dar cununa eroică este ridicată atunci de pe conștiința omului, pentru a fi așezată pe instinctele lui, viguroase și nezdruncinate“.
Liviu Rebreanu este unul dintre scriitorii prolifici ai literaturii române. Deși a debutat ca scriitor de nuvele, în care – potrivit lui George Călinescu, „descoperim … liniile operei mature“, Rebreanu s-a afirmat ca unul dintre romancierii cei mai importanți ai perioadei interbelice. Geniul său creator a prins contur prin scrierea nuvelelor: Frământări (1912), Golanii (1916), Mărturisire (1916), Răfuiala (1919), Catastrofa (1921), Norocul (1921), Cuibul visurilor (1927), Cântecul lebedei (1927), Ițic Ștrul, dezertor (1932), romanelor: Ion (1920), Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăișorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938), Amândoi (1940), și teatru: Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolii (1926). „Rebreanu n-a fost prolific în genul unui Balzac; arhitect sever, cărțile sale reprezentative – între care și Pădurea spânzuraților (1922) – respiră autenticitate, realism pregnant, o impresionantă amploare epică.“
Nicolae Manolescu este de părere că romancierul nu a dat naștere numai unui singur tip de roman, ci chiar la două: „Rebreanu dă naștere la noi nu unui singur tip de roman, ci la două, unul social (Ion, Răscoala), altul moral (Pădurea spânzuraților), ilustrative ambele pentru vârsta clasică a genului la noi, pe care eu am numit-o dorică.“
Romanul Ion, apărut în anul 1920, este unul dintre cele mai importante romane pe tema vieții satului și a țăranului român din literatura noastră interbelică. E. Lovinescu îl așază în descendența romanului realist considerând că este cel care fixează definitiv statutul acestuia: „Satirico-social în Ciocoii lui Filimon, sentimental în încercările lui Bolintineanu, idilic și armonios stilizat, printr-o concepție de viață și de artă, în ciclul lui Duiliu Zamfirescu, eroic în povestirile d-lui Sadoveanu, subiectiv și psihologic în Dan și în mai toate încercările din ultimul timp – adevăratul roman, realist prin metodă și epic prin amploarea planului, se fixează, în sfârșit, în Ion al d-lui Rebreanu. Nu e unic, desigur, nici în această privință, dar în încetul proces al literaturii noastre spre creația obiectivă este nu numai un popas, ci și o realizare definitivă.“
Prin apariția acestui roman, Al. Săndulescu apreciază că Liviu Rebreanu a deschis o nouă direcție în evoluția romanului românesc: „Prin acel nemaipomenit suflu de viață, prin geniul de a construi, prin acea mișcare energică și dură a liniilor, proiectând o lume a satului sfâșiată de drame și pasiuni, o lume în care istoricitatea se supune ritmurilor cosmice, – prin chiar stilul său zgrunțuros, Rebreanu inaugura o nouă epocă în literatura română. După Ion, proza noastră a fost obligată să se maturizeze, realismul a căpătat dimensiunea obiectivității, s-au deschis porțile marelui roman prin care vom pătrunde în aria universală a valorilor.“
Pompiliu Marcea consideră că „această capodoperă pune punct unei tradiții, cea a prozei subiective (excepția Marei întărește regula), și deschide seria romanului obiectiv, care va căpăta o dezvoltare fără precedent în literatura noastră dintre cele două războaie. Emanciparea de lirismul vetust sau de subiectivismul eticizant și tezist, în favoarea observației realiste și lucide, detașate, indiciu peremptoriu al maturizării prozei, constituie principala cucerire de ordin estetic a literaturii noastre prin romanul Ion.“
Referitor la geneza romanului Ion, Constantin Ciopraga vorbește de câteva „puncte de reper“, pe lângă scena cunoscută referitoare la sărutarea pământului de către un țăran.
Titlul romanului ar fi fost în prima intenție a autorului Zestrea, însă cercetătorul Stancu Ilin consideră că acesta n-ar fi existat „decât în închipuirea autorului“ iar „Liviu Rebreanu a simțit nevoia, în Mărturisiri, să-l așeze acolo pentru continuitatea procesului de creație la Ion și complementaritatea cu celălalt roman, Răscoala“. Chiar dacă au mai fost scrise romane pe tema rurală, cum ar fi Mara de Ioan Slavici, nici unul dintre ele nu a ajuns la valoarea lui Ion al lui Rebreanu. Autorul pleacă de la anumite amintiri din copilăria sa, după cum însuși declarase dar și de la anumite scene din viața socială specifică satului unde a copilărit și crescut, cărora le adaugă elemente ficționale, fără însă a se îndepărta prea mult de realitatea cotidiană. Problemele țărănimii române, în special cele legate de pământ, au atras atenția, impresionîndu-i, numeroșilor și valoroșilor scriitori ai literaturii noastre care, pe măsura talentului lor și a fanteziei creatoare, au încercat să transpună, în conținuturi cât mai concise și realizate, mesajele celor „obidiți și asupriți“. „În economia rurală din societatea capitalistă, principalul, dacă nu cumva singurul mijloc de ameliorare a condiției sociale, ca și de îmbogățire, îl constituia posesiunea pământului. … Căci pentru țăran pământul a însemnat o dramă ancestrală, o sete nepotolită într-un șir de secole, care a acumulat necesitatea până ce a prefăcut-o în patimă.“
Romanul Ion este alcătuit din 13 capitole, împărțite în două părți: prima este intitulată Glasul pământului iar cea de-a doua Glasul iubirii, cu o strânsă legătură între ele, putând sugera chiar cele două momente trăite de personajul principal: patima pentru posesiunea pământului și iubirea pasională pentru Florica. Ov. S. Crohmălniceanu consideră că „Gestul eroului care sărută ogorul sugerează, ca și titlul primului volum, Glasul pământului, o poruncă atavică, supraindividuală“ deoarece romancierul „își mărturisea în conferința Literatura și iubirea credința că oamenii acționează sub imperiul a trei instincte primare – foamea, atracția sexuală și frica de moarte. La nivelul acesta visceral, rațiunea nu-și mai află loc decât într-un plan secundar.“
La începutul romanului scriitorul ne prezintă drumul care intră în satul Pripas, îl străbate și revine la locul de unde a plecat:
„Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidovița, drumul urcă mai întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domnești, mai poposind puțin la Cișmeaua-Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.“
Explicația acestui simbol al drumului ne-o dă chiar autorul, potrivit lui Ov. S. Crohmălniceanu: „Rebreanu ne dezvăluie rațiunea unei asemenea construcții circulare: „Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe șoseaua laterală, trecând peste Someș și prin Jidovița, se întoarce la sfârșit pe același drum înapoi, până ce iese din lumea ficțiunii și reintră în lumea lui reală. Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viața-i proprie“(Amalgam).“ Așadar acest drum care începe dintr-o parte anume, continuă și se termină întorcându-se pe aceeași direcție poate sugera chiar viața cu ale ei suișuri și coborâșuri care, în final, se întoarce în punctul de început. În scrierea romanului său autorul pornește de la anumite fapte reale, chiar de la exemple din familia sa, însă nu se rezumă doar la acestea, deoarece, observă Ion Rotaru, „Rebreanu însuși ajunsese la convingerea că arta nu trebuie să fotografieze realitatea: „Realitatea, pentru mine, a fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei …“ Așadar, argumentează Ion Rotaru, „ … prozatorul descoperise, măcar în ceea ce privește literatura română, o modalitate inedită: faptul brut, ridicat la rangul de semnificație universală în certe condiții. Ion nu e de loc o abstracție goală, ci un ins acționând în împrejurări foarte precise. Întâmplarea din roman este extraordinar de exact fixată în timp și în spațiu, totodată uimitor de adevărată, în nu importă ce context geografic sau istoric“. Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri datorită personajelor implicate în conflict. Problema înavuțirii cu pământ este doar mobilul de la care pleacă și se întețesc multe dintre acțiunile eroilor. „Ethosul, psihologia, erosul, înt, totodată uimitor de adevărată, în nu importă ce context geografic sau istoric“. Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri datorită personajelor implicate în conflict. Problema înavuțirii cu pământ este doar mobilul de la care pleacă și se întețesc multe dintre acțiunile eroilor. „Ethosul, psihologia, erosul, întreaga experiență se exprimă în felul cum gândesc oamenii, în condiții date, despre pământ. Apriga dorință a lui Ion de a-și depăși condiția se lovește de obstacole: vocea pământului și vocea iubirii sunt, în cazul lui, tentații dilematice, oponente.“
Ion, personajul central al romanului, își concentrează întreaga sa energie pentru obținerea de pământ. El „e o metaforă a dramei pământului, în care factorul social nu trebuie separat de cel biologic.“ Voința sa este de neclintit în atingerea scopului urmărit. „Ca să dobândească pământul râvnit, Ion va acționa ca un lucid erou stendhalian, dar aplicând o tehnică țărănească autohtonă.“ Chiar dacă iubește o fată frumoasă dar săracă, pe Florica, el se va ambiționa s-o cucerească pe o fată urâțică dar bogată, Ana lui Vasile Baciu. În diversele sale încercări va utiliza diverse strategii viclene numai pentru a dobândi ceea ce și-a dorit. E capabil să-și înfrângă trăirile interioare pentru Florica, cu orice riscuri, încercând s-o ademenească pe naiva Ana, invitând-o la horă. Deși aceasta era curtată de George Bulbuc, un alt tânăr din sat însă cu pământ, simpatizat și de tatăl ei, Vasile Baciu, ea se va lăsa prinsă în mrejele lui Ion deoarece îi era foarte drag. „În desfășurare paralelă, dar pe un plan secund, Florica (un Ion de sex feminin) se mărită cu George Bulbuc, posesor de pământuri; așadar, altă unire fără dragoste.“
Planul lui Ion de a se căsători cu Ana era pe cât de simplu pe atât de viclean și lipsit de orice scrupule: îl va constrânge pe Vasile Baciu să-i dea fata împreună cu pământurile pe motivul infidelității acesteia deoarece fusese sedusă și apoi abandonată, chiar de el. Lui Vasile Baciu i-a fost foarte greu la aflarea acestei vești cumplite, fiindcă Ana era singurul lui copil și nu ar fi vrut s-o dea nici în ruptul capului lui Ion al Glanetașului, pe motivul că era foarte sărac și nu ar fi meritat să pună mâna pe pământurile lui, mai mult, provenind și dintr-o familie săracă. Tatăl Anei, la rândul lui, căpătase averea prin căsătoria cu mama ei, iar gândul că s-ar fi putut repeta destinul, îl îngrozea la fel de mult, mai ales că, tot ceea ce el obținuse o să încapă pe mâna unui „sărăntoc“ – Ion al Glanetașului. „Ion vrea să depășească propria-i condiție, de ins umil, anonim, desconsiderat de bogătani, simțind, desigur, că are capacitatea s-o facă, că nu e „mai prost ca alții“, cum judecă el. E o reacție de demnități elementare, ce n-are nimic subversiv. În fond, ambițios din fire, Ion vrea să-și verifice propria-i capacitate, mai ales că intrase într-o aprigă competiție cu un fecior bogat – astfel de competiții ducând nu o dată, în lumea satului, la crime.“ Planul îi reușește de minune în ceea ce privește seducerea Anei și căsătoria cu aceasta, pe care o lăsase și însărcinată deși n-o iubea, în sufletul lui fiind prezentă imaginea Floricăi:
„Nu-i fusese dragă Ana și nici acuma nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe …“(Ion, ed. cit., p. 20).
Numai că, după căsătorie, Vasile Baciu tot nu se poate împăca cu ideea de a-i ceda pământurile și încearcă să-l amăgească, rănindu-l și îndârjindu-l tot mai mult pe Ion, prin desele împotriviri și apostrofări. Toată această tendință de amânare, rău gândită, îl va încrâncena și mai tare pe Ion, care va tot încerca să-i forțeze mâna socrului său prin pedepsirea Anei, cu bătăi cumplite și trimiterea la casa tatălui său. George Călinescu îl caracterizează în termeni destul de duri pe Ion, care, în atingerea planurilor sale, prin mijloace și metode primitive, dă dovadă de „șiretenie“ și „viclenie instinctuală“: „Ion nu e însă decât o brută, căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune. Flăcăul e un animal plin de candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, … Lăcomia lui de zestre e centrul lumii … Nu din inteligență a ieșit ideea seducerii ci din viclenia instinctuală caracteristică oricărei ființe reduse.“ Ion dă dovadă și de lipsă de orice sentiment de milă față de copilul pe care Ana îl purta în pântece, atunci când era pedepsită și bătută de tatăl ei. În loc să-i ia apărarea, el o jignea și o apostrofa, până la bătaie. Și toate acestea pentru un singur motiv: înavuțirea prin obținerea cu orice preț a pământului mult râvnit. Astfel, Ion spera că prin împlinirea dorinței sale de a avea pământ își va căpăta liniștea sufletească, îmbogățindu-se și va fi un om respectat în sat.
Însă calculele lui sunt greșite deoarece, după ce va dobândi pământul lui Vasile Baciu, prin căsătoria cu Ana, gândul îi va sta tot la Florica, pe care o iubea profund și pătimaș, motiv care va constitui punctul central al celei de-a doua părți a romanului: Glasul iubirii. „Elementaritatea lui Ion nu se confundă cu simplitatea, … Individul care-și convertește setea de pământ într-o obsesie unică, fixată în subconștient, care își reneagă dragostea și se automistifică, contând pe iluzia că fericirea se traduce în iugăre de pământ, nu e nici transparent, nici lipsit de imaginație; numai metodele urmate se deosebesc de acelea ale ariviștilor clasici.“ Ana, cea sinceră și naivă, îl iubea atât de mult pe Ion încât nu ar fi putut crede vreodată că acesta îi râvnea doar pământurile, neiubind-o câtuși de puțin. După ce s-a căsătorit cu Ion, fiind și însărcinată, era alungată de soțul ei la tatăl său care o bătea și o jignea din ce în ce mai mult, din cauza greșelii comise de ea, și nu putea fi de acord cu cedarea pământurilor sale, băiatului Glanetașului, pe care din „sărăntoc“ nu-l scotea. Îl ura atât de mult Vasile Baciu pe Ion, încât nu se mai sfiia să arate acest lucru, nici chiar în fața celorlalți, mai ales în conflictul pe care l-a avut cu el la una dintre obișnuitele zile de horă ale satului:
„ – Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai? Urlă apropiindu-se mereu, Vasile Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărâta mai rău. Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi țâșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puțin tremurătoare, dar batjocoritoare:
Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi poruncești ?
Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă nu asculți de
vorbă, am să te umplu de sânge! Răcni țăranul aprins de mânie până în măduva oaselor, aruncându-se la el. …
Lăsați-măăă! … Lăsați-mă să-i scot blohotăile! …
Trebuie să-i beau sângele, altminteri plesnesc! … Lăsați-mă! …
Ce are hoțul cu fata mea? Ce are! … Uuuh! …
Lasă-mă Nistore! … Tfff! …“(Ion, ed. cit., pp. 28-29)“
Ura lui Vasile Baciu era tot mai aprigă și datorită faptului că Ion uzase de cele mai mișelești metode în cucerirea Anei, totul petrecându-se pe ascuns, împotriva voinței lui, fiind obligat să accepte o situație pe care nu și-ar fi dorit-o vreodată. Exista și un soi de încăpățânare și încrâncenare teribilă în el, deoarece, la rândul lui, el însuși obținuse cu greu pământul, tot în urma unei căsătorii, și ar fi vrut să-l lase cui îi era drag și care l-ar fi meritat pe deplin. Avariția lui Vasile Baciu este evidentă ca și cea a lui Ion, numai atitudinea și manifestările diferă. Însă dragostea ascunsă a Anei i-a încurcat toate planurile, mai ales că rămăsese și însărcinată, făcându-l de ocară în ochii celor din sat. Toate aceste gânduri îl frământau și-l îndârjeau, făcându-l să se răzbune pe fata lui cu multă obidă și amărăciune. Iar după maltratările și loviturile aplicate de tată, când se întorcea la soțul ei, Ana era în continuare batjocorită și chiar lovită de acesta, fără a-i păsa măcar de copilul lui, pe care ea-l purta în pântece. „Tot ce se întâmplă cu Ana dezvăluie admirabil condiția de înrobire și înjosire a femeii într-o asemenea lume. … Afecțiunea paternă, dragostea între soți sunt pe rând supuse cu brutalitate puterii banului. Pentru Ion, ca și pentru Vasile Baciu, Ana încetează a mai reprezenta o ființă omenească. Viața, dorurile, visurile ei de fată sunt strivite fără milă. Eroina se pleacă în fața unei legi crunte, neiertătoare, care o transformă din roaba tatălui în sclava bărbatului.“ Astfel, Ana își trăiește, fără să crâcnească drama femeii urâte dar cu stare, însă disprețuită și total nefericită, cu o existență zbuciumată, foarte greu suportabilă. Drumurile pe care le făcea între casa soțului și cea a tatălui său, primind numai bătăi și apostrofări, nu fac decât să-i sporească drama și suferința. „Între timp a născut și își poartă pruncul la piept cu rătăcirile ei, ca o mater dolorosa schingiuită și idiotizată.“ Sinuciderea din final, nu e decât o izbăvire dintr-o viață plină de neajunsuri, cu o căsnicie lipsită de iubire și un soț viclean, brutal, pătimaș.
Pe un alt plan, cu o artă desăvârșită, romancierul ne prezintă „lumea intelectualității rurale“, creionând „figurile învățătorului, popii, notarului și ale celorlalte notabilități din Pripas; oamenii sunt prinși în viața lor obștească și intimă cu apucăturile lor tipice, revelatorii.“ Familia învățătorului Zaharia Herdelea, care are trei copii: Titi, Laura și Ghighi, își duce existența paralel cu cea a lui Ion și chiar are un rol important în viața și existența acestuia, prin sfaturile și recomandările făcute. De exemplu, Titi, fiul învățătorului îi spune lui Ion că el nu ar fi putut s-o iubească pe Ana sub nici o formă. Pe plan local, învățătorul Herdelea încearcă să se implice în manifestările politice ale vremii, fiind un înverșunat luptător naționalist, însă fără prea multe rezultate. Interesante sunt desele lui divergențe cu preotul Belciug, poreclit de soția lui „pămătuful“, pentru respect și demnitate în rândul sătenilor, având în vedere faptul că cei doi făceau parte dintr-o categorie superioară, prin natura profesiilor lor. „Învățătorul și preotul se ceartă pentru prestigiu printre țărani și câteodată pe chestiuni de proprietate, dar amândoi apără, unul prin școală și altul prin biserică, cauza românilor asupriți.“ Manifestările și acțiunile lor nu au însă o pondere prea mare în roman, fiind niște „figuri secundare“, după părerea lui E. Lovinescu, tratate, ca și alte personaje, superficial: „Cu aceeași supremă indiferență sunt tratate și celelalte figuri secundare: învățătorul Herdelea, popa Belciug, Ana, Florica, Titu, Vasile Baciu, Pintea, Zăgreanu, Grofșoru și toți ceilalți, atât de numeroși și de individualizați, suflete simple și unitare care se desfășoară din imboldul resortului lor intern, în acțiuni morale sau imorale, fără preferință și fără nici un accent de simpatie sau de antipatie.“ Rebreanu își dovedește calitățile de romancier al vieții rurale și prin felul în care prezintă evenimentele cruciale din viața satului precum nașterea, botezul, nunta, dovedindu-se un prozator neîntrecut, în opinia lui Ov. S. Crohmălniceanu, creator al unei „veritabile monografii“: „Prin arta cu care Rebreanu urmărește obiceiurile și îndeletnicirile oamenilor, fără a sublinia doar pitorescul lor, romanul compune o veritabilă monografie a satului ardelean. Hora, nunta, botezul, întâlnirea la crâșmă, slujba religioasă duminicală, toate sunt zugrăvite în culoarea lor adevărată, cu un talent extraordinar de a face să vorbească orice amănunt.“
Și cea de-a doua parte, Glasul iubirii, este la fel de realizată ca și prima parte. Complicațiile sufletești ale unora dintre eroi sunt mai pregnante deoarece unele dintre personaje precum cârciumarul Avrum, nevasta lui Ghiță, Ana, Dumitru Moarcăș își găsesc rezolvarea problemelor și curmarea necazurilor prin moarte. Ion însă nu mai este atât de încrâncenat pentru că obținuse ceea ce-și dorise: pământurile lui Vasile Baciu. Grija lui cea mai importantă era acum să-i trăiască copilul pe care i-l făcuse Ana, care, la scurt timp după naștere se sinucisese nemaiputând suporta chinurile și batjocura la care era supusă. Copilul reprezenta pentru Ion, garanția păstrării pământului de la Vasile Baciu. Deoarece copilul, era destul de firav și neîngrijit corespunzător, a murit și el la fel ca mama lui Ana. Lui Ion prea puțin îi mai păsa de el, fiindcă, legea din timpul respectiv îl va face moștenitorul legal al fiului său, lucru care-l va bucura nespus. Rezolvată și definitivată fiind problema „posesiunii pământului“, lui Ion gândul îi va sta numai la marea lui dragoste, Florica. Deși crezuse că, odată cu dobândirea pământului mult râvnit, se va liniști sufletește, Ion va trăi copleșit de dragostea pentru frumoasa Florica, pe care o iubea foarte mult, deși era căsătorită cu George Bulbuc, dar cu care nu putuse întemeia o familie din pricina sărăciei. „La început Ion e lipsit, deci, de interesul unei lupte: „glasul pământului“ îl stăpânește și în fața lui totul tace; numai la urmă i s-a adăugat și „glasul iubirii“. Ajungând la stăpânirea pământului dorit, Ion se umanizează devenind un om ca oricare altul care poate iubi pe Florica fără ca dragostea să contrarieze marea și unica pasiune a vieții, dacă prin succesiune s-a eludat nu numai conflictul, ci și adevăratul interes dramatic, unitatea lui sufletească îi dă proporții impunătoare: simplu, frust și masiv, el pare crescut din pământul iubit cu ferocitate, așa că, prin gesturi voluntare și tenace, condiția lui umilă se topește în imensitatea simbolică a unei creații ctonice.“
Va relua relația cu Florica până în momentul în care, soțul ei, George Bulbuc, îl va prinde și-l va pedepsi, omorându-l prin lovirea cu sapa. „Lupta lui Ion de a răzbate, de a răspunde unei necesități vitale și deopotrivă unei pofte de a avea neostoite, care declanșase rezerve uriașe de energie și voință, lua sfârșit cu o înfrângere tragică. Apriga lui zbatere, ne lasă autorul a înțelege, rămânea o zădărnicie. În pământ se duc toate pământurile …“ Moartea este văzută de Rebreanu ca o lege implacabilă care curmă definitiv necazurile și problemele eroilor săi. Este cu atât mai dură cu cât ea se produce „înainte de vreme“, întrerupând tragic viața acestora, lăsând în urmă nerezolvate și neterminate multe drame.
„Ion e drama unui om, proiectată pe vasta frescă socială a vieții ardelene; metodic, existența patetică a acestui suflet rudimentar se mișcă, se înnoadă stăruitor, făcându-și drum ca un șuvoi de apă pe dedesubtul unui bloc străveziu. Până la capătul suprem al evoluției lui lente, amănuntele vieții deschid larg câmpul vizual, personagiile foiesc cu iluzia realității, ridicându-se la proporții epopeice: romanul se apropie de sursa lui originară. … Magia mitului artistic e de o sugestie unică în romanul d-lui Rebreanu și în literatura noastră.“
Prin complexitatea trăirilor și acțiunilor personajului principal, tematica și maniera de prezentare a vieții rurale și tendința vădită spre obiectivare, romanul Ion de Liviu Rebreanu este unul din cele mai frumoase și realizate romane ale literaturii române din perioada interbelică.
Pădurea spânzuraților
(1922)
„Departe de a convinge ca „roman al războiului“ (el nu poate fi încadrat în seria unor opere exemplare din această perspectivă), Pădurea spânzuraților este un roman al echilibrului simbolic (mai mult decât psihologic) dintre individ și realitatea fenomenală, dintre microcosmos și configurațiile efemere ale întregului.“
Apărut în anul 1922, la numai doi ani de la publicarea romanului Ion, Pădurea spânzuraților a fost considerat de majoritatea criticilor literari, ca unul din cele mai bune romane ale lui Rebreanu, fiind cel care va deschide calea romanului de analiză psihologică. Astfel, George Călinescu îl consideră un „roman care ar fi putut să fie politic și din instinct creator a rămas un roman de analiză“, pe când Nicolae Manolescu îl consideră „primul nostru mare roman moral“.
Pompiliu Constantinescu este de părere că „Pădurea spânzuraților revoluționează romanul nostru analitic, prin studierea migăloasă a psihologiei individuale“ fiind „primul studiu moral care se impune atenției publice din câmpul epicii noastre. …“, în timp ce Constantin Ciopraga observă că „Două moduri de focalizare, unul exterior, vizând războiul ca spectacol al unei crize, altul interior, ca monolog tragic, își dispută prioritatea în Pădurea spânzuraților, asigurând totodată coerența acestui întâi roman notabil, din perspectivă românească, despre primul război mondial“.
Referitor la geneza romanului Pădurea spânzuraților, Liviu Rebreanu ne explică, cel dintâi, motivele care l-au determinat să scrie această operă care, plecând de la fapte reale, s-a transformat într-una din cele mai profunde scrieri de analiză psihologică a resorturilor interioare, intime, ale ființei umane. „Fotografia“ unei „păduri pline de cehi spânzurați în dosul frontului austriac dinspre Italia“, arătată de către „un prieten, la sfârșitul anului 1917, demonstrând ororile războiului austro-ungar“, a fost cea care „m-a impresionat puternic și m-a urmărit multă vreme“ ne mărturisește cu justețe autorul, dar și faptul că, în România la Bistrița, fuseseră spânzurați „mai mulți preoți și țărani români bucovineni.“
Un alt motiv foarte important, chiar decisiv am putea spune, l-a constituit moartea fratelui scriitorului Emil Rebreanu, fost „ofițer artilerist în armata austriacă“ și obligat să lupte împotriva fraților săi români, care a fost spânzurat în anul 1917 datorită încercării de a dezerta pe frontul din Transilvania.
Romanul Pădurea spânzuraților este alcătuit din patru capitole în care sunt prezentate efectele distructive și nocive ale războiului asupra celor siliți să lupte împotriva propriilor frați cât și dramele morale care decurg din această stare de lucruri. „Ca și nuvelele Catastrofa și Ițic Ștrul, dezertor, precizează Ov. S. Crohmălniceanu, romanul e construit pe un conflict dureros, cu ecou în conștiința celor mai largi pături sociale. Pentru autoritățile austro-ungare, Bologa, Svoboda sau David Pop erau cetățeni ai Imperiului, și atâta tot. Ca soldați, ei aveau deci datoria să-l slujească.“
Personajul central al romanului este Apostol Bologa, un tânăr ofițer român în armata austro-ungară care, din dorința de a-i demonstra logodnicei sale Marta, că este capabil de fapte mărețe, se înrolase pe front. Provenind dintr-o familie înstărită, tatăl avocat și mama o creștină practicantă, Apostol Bologa este un personaj cu porniri sufletești contradictorii. Chiar din copilărie fusese orientat de mama sa, care voia să-l facă preot, către religie devenind profund mistic, iar în adolescență, datorită morții premature a tatălui său, care încercase să-l abată de la calea credinței excesive, renunțase destul de ușor la credință, încercând să devină filozof, prin urmarea cursurilor unei facultăți de filozofie, la Budapesta. Datorită „educației naționale“ primite („să nu uiți niciodată că ești român“) și celei „profund religioase“, Apostol Bologa își pune problema raportului dintre conștiință și datorie („conștiința să-ți dicteze datoria“), potrivit lui Al. Săndulescu. „Dacă drama „datoriei“ era specifică intelectualității românești ardelene din pragul secolului XX și mai ales din timpul războiului, problema libertății naționale și sociale era mult mai veche, atingând o vârstă istorică“. Dată fiind și condiția sa ereditară dar și un anume exces de zel pe care îl manifesta, Apostol Bologa, la începutul carierei sale de militar, dă dovadă de foarte multă seriozitate și dinamism. Al. Piru consideră că personajul Apostol Bologa fusese conceput de către Rebreanu în trei etape de evoluție:
„1. Apostol e cetățean: „Omul nu e nimic decât în funcție de stat“;
2. Apostol devine român: „Statul nu cere iubire, ci numai devotament și disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste frățească“;
3. Apostol devine om: „În sânul neamului, individul își regăsește eul său cel bun în care sălășluiește mila și dragostea pentru toată omenirea“.“
Fiind membru în completul de judecată al unui ofițer ceh Svoboda, care încercase să dezerteze de pe front, nevrând a lupta împotriva fraților săi, tânărul Bologa se implică activ verificând el însuși duritatea ștreangului spânzurătorii și privindu-l cu o anumită aroganță pe nefericitul ceh, fiind chiar sigur de justețea condamnării acestuia. „Dramatismul vieții lui Apostol Bologa (numele ales e un simbol, la început Rebreanu îl numise Virgil, apoi Victor Bologa) este provocat de contradicția, din ce în ce mai acută, dintre datoria de cetățean al unui imperiu despotic pe de o parte și sentimentul național și conștiința de om, de altă parte.“ Cu toată siguranța și stăpânirea de sine afișată, lui Apostol îi va persista în minte privirea plină de seninătate în fața morții a ofițerului ceh, condamnat la moarte prin spânzurare, care-l va frământa interior multă vreme de acum înainte. După acest eveniment, o scurtă perioadă de timp, Apostol e sigur că a fost o sentință corectă, fără a avea ceva pe suflet, exclamând cu multă încredere:
„ – Cu astfel de oameni nu batem noi Europa … Unde nu-i conștiința datoriei … “ își spunea Bologa fiind convins de slăbiciunea și vinovăția lui Svoboda. Căpitanul ceh Otto Klapka, unul dintre camarazii cei mai apropiați ai lui Bologa, contribuie și el, în mare măsură, la amplificarea și adâncirea frământărilor interioare ale acestuia, deoarece încearcă să-l facă să înțeleagă și cauzele care l-au determinat pe ofițerul ceh la dezertare, având în vedere și faptul că, el îl aprecia foarte mult pe tânărul ofițer român, reușind să-i întrevadă sensibilitatea sufletească ascunsă în spatele unei tării de caracter aparente. „Roman-dezbatere, Pădurea spânzuraților pune războiul propriu-zis între paranteze; nu eroicul interesează, ci mărturiile, atitudinile, rațiunea unor fapte, încât, ca într-un forum, personajele devin argumente ale unui proces. Eșecul aparent al „spânzuraților“ punctează, în fond, triumful jertfei.“
Discuțiile pe care le are la popotă și cu ceilalți camarazi, despre monstruozitatea războiului, încercările de dezertare ale mai multor patrioți români, dar și despre absurditatea manifestărilor și acțiunilor statului austro-ungar care îi obligă să lupte împotriva celor de același neam, declanșează multe îndoieli și frământări în conștiința lui Bologa, zdruncindu-i întregul sistem de valori în care crezuse. El este omul care nu trăiește viața la întâmplare, războiul fiind cel care-l trezește la o realitate cruntă, făcându-l să-și revizuiască și reorienteze principiile și gândurile care-l călăuziseră de atâtea ori. Conștiința naționalității devine din ce în ce mai puternică și mai înrădăcinată în mintea sa, din momentul în care revine la credința creștină. Drama sa sufletească va căpăta accente tot mai pronunțate atunci când va afla că regimentul său va fi dislocat în Transilvania, astfel, fiind nevoit să lupte împotriva românilor. Gândul acesta îl va chinui atât de tare încât va încerca să obțină transferul în alt regiment însă, nereușind, își face tot felul de planuri de dezertare. Din cauză că a fost rănit va renunța o perioadă la planul său. Fiind transferat în cadrul regimentului la o divizie de muniții, se va îndrăgosti de unguroaica Ilona. Pe logodnica sa Marta o va părăsi, sub pretextul că a vorbit ungurește, în realitate însă lui îi căzuse foarte dragă Ilona. Pentru moment, el se amăgește crezând în iluzia iubirii adevărate pe care nu i-o putuse oferi Marta însă de care era sigur că o va primi de la Ilona. În perioada aceasta, de profunde schimbări, Apostol își va redefini și credința în Dumnezeu, crezând cu mult mai multă fervoare decât în trecut în puterea binelui și a adevărului, naționalismul va prinde și el rădăcini adânci în inima sa, acesta devenind, așa cum afirma Nicolae Manolescu „peste noapte un iubitor de oameni, ca Cervenco.“
După ce se cunună cu Ilona, este numit iarăși ca membru în completul Curții Marțiale pentru a judeca câțiva țărani români dezertori. Acum, în această stare de profundă orientare pe calea binelui, a patriotismului și a iubirii de aproapele, lui Apostol i se declanșează adevărata criză de conștiință, căreia nu i se poate opune și încearcă să dezerteze. Nu-și face nici un calcul, nu-și ia nici o măsură, refuză să fie însoțit de altcineva, dezertând la întâmplare. Este prins degrabă și condamnat la moarte, prin spânzurare. „În toată această parte a cărții – simetrică față de început – Bologa trăiește într-o stare de beatitudine bizară. Se observă lesne că structura romanului constă într-o repetare a triunghiului: eveniment-revelație, criză, soluție. Nu există în Pădurea spânzuraților decât acest conflict fără armistițiu.“
Repetatele și obsesivele mustrări de conștiință pe care le-a avut de la spânzurarea lui Svoboda cât și obligația de a participa iarăși în completul Curții Marțiale ca să judece niște români dezertori, l-au tulburat profund pe Bologa, făcându-l să nu-și mai dorească nimic, decât moartea, văzută asemenea unei eliberări. „Psihoza, ca și revenirea la ideea creștină a iubirii universale îi dictează comportamentul oarecum contradictoriu din pragul sfârșitului. Numai un ins cu rapide schimbări de umoare, însă larg și receptiv la valorile sufletului uman (pe linia deja amintită a lui Dostoievski) putea să rupă logodna cu o româncă de condiția sa, pentru că vorbise ungurește cu un ofițer ungur, și să se logodească imediat (și în ce situație cumplită) cu o țărăncuță maghiară.“
Toate aceste stări și trăiri ale lui Apostol Bologa cât și situația sa tragică din finalul romanului nu fac decât să condamne încă o dată, cruzimea și ororile războiului, care distruge vieți și schimbă destine umane. Deși fusese bine educat, orientat totdeauna pe calea dreptății și a adevărului, Apostol cedează în final complicațiilor provocate de propria gândire. „Moartea lui e cu atât mai cutremurătoare, cu cât se prăbușește un om deosebit, torturat de ideea dreptății, confruntând-o necontenit cu sumbrele realități.“
Romanul se termină cu imaginea spânzurătorii cu care se și deschide, autorul încercând să scoată în evidență, încă o dată, absurditatea și monstruozitatea războiului cu ajutorul unor descrieri sugestive. „Pădurea spânzuraților e scrisă fără urmă de șovinism, cu multă înțelegere a dureroasei dileme în fața căreia se găsesc personajele. Ca un ecou direct al stărilor de spirit noi apărute pe front, Rebreanu aduce cuvintele locotenentului Gross. Ele vorbesc de iminența revoluției, de înfrățirea mulțimilor, de cei care poartă răspunderea măcelului.“
Prin complexitatea și adâncimea trăirilor personajului său principal, subiectul abordat și cadrul de viață prezentat, Pădurea spânzuraților rămâne unul dintre cele mai importante romane de analiză interioară ale literaturii noastre interbelice.
Bibliografie:
Călinescu, George, (2003), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție facsimil, București: Editura Semne.
Călinescu, George, (1968), Istoria literaturii române, Compendiu, București: Editura pentru literatură.
Crohmălniceanu, S., Ov., (1972), Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, București: Editura Minerva.
Istoria literaturii române din perspectivă didactică, Clasa a X-a, Proza. vol. I, (2000), Coordonatori: Nicolae Oprea, Gabriela Dinu, Caius Dobrescu, colecția Compact, Editura Paralela 45.
Liviu Rebreanu. (1987), Antologie, prefață și aparat critic de Paul Dugneanu, București: Editura Eminescu.
Manolescu, Nicolae, (2008), Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești: Editura Paralela 45.
Manolescu, Nicolae, (2006), Arca lui Noe, București: Editura 100+1 Gramar.
Muthu, Mircea, (1993), Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Negoițescu, Ion, (1976), Analize și sinteze, București: Editura Albatros.
Perpessicius, (1974), Patru clasici (Eminescu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu), Cuvânt înainte de Edgar Papu, București: Editura Eminescu.
Perpessicius, (1971), Mențiuni critice, București: Editura Minerva.
Piru, Al., (1965), Liviu Rebreanu, București: Editura Tineretului.
Rachieru, Dinu, Adrian, (1986), Pe urmele lui Liviu Rebreanu, București: Editura Sport-Turism.
Rebreanu, Liviu, (1991), Opere 15, cap. Mărturisiri, 1932, Ediție critică de Niculae Gheran, Stabilirea textului în colaborare cu Nedeea Burcă, Metropole, Amalgam, București: Editura Minerva.
Rebreanu, Liviu, Ion, (1955), București: Editura de Stat Pentru Literatură și Artă.
Rebreanu, Tiberiu, (2002), Geneza romanului „Pădurea spânzuraților“, București: Editura 100+1 Gramar.
Rotaru, Ion, (2001), Comentarii și analize literare, București: Editura „Litera Internațional“.
Rotaru, Ion, (1987), Analize literare și stilistice, ediția a IV-a revăzută și adăugită, București: Editura Ion Creangă.
Rotaru, Ion, (1972), O istorie a literaturii române, vol. II, (de la 1900 până la cel de al doilea război mondial), București: Editura Minerva.
Sasu, Aurel, (1978), Liviu Rebreanu sărbătoarea operei, București, Editura Albatros.
Săndulescu, Al., (1976), Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, București: Editura Minerva.
Stancu, Ilin, (1988), Liviu Rebreanu în Agora, București: Editura Minerva.
Ursu, G. G., Mihăilescu, Florin, (1975), Analize și interpretări literare, București, Editura Didactică și Pedagogică.
Vianu, Tudor, (1973), Arta prozatorilor români, București: Editura Eminescu.
Zaciu, Mircea, (1985), Liviu Rebreanu după un veac, evocări, comentarii critice, perspective străine, mărturii ale prozatorilor de azi, Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Camil Petrescu
(1894-1957)
Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război
(1930)
„Valoarea netă a romanului e de a fi proză superioară. Un om cu suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent și neprihănit totdeodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, dar și naiv, cu inocențe de poet, vorbește despre dragostea lui, despre femeie, așa cum o vede el, despre oameni, despre nașterea pământului din haos etc., și din acest monolog nervos se desprinde încetul cu încetul o viață sufletească, indeterminată dar reală, un soi de simfonie intelectuală care încântă prin plăcerea ce poate rezulta din claritățile psihice.“
„ … Camil Petrescu este unul dintre promotorii înnoirii literaturii la un înalt nivel principal într-o vreme când filozofic și tehnic, romanul românesc rămăsese la stadiul primei jumătăți a secolului XIX sau trecuse la confecționarea unor rudimente moderniste fără acoperire teoretică serioasă.“ A excelat atât în poezie și dramaturgie, cât și în roman. Chiar dacă are contribuții notabile și în domeniul dramaturgiei, afirmarea sa deplină s-a realizat în domeniul romanului, prin scrierea celor două opere Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război (1930) și Patul lui Procust (1933). „Opera lui Camil Petrescu, oricât de variată ar părea, prezintă o excepțională unitate, sub trei aspecte: al problematicii, al spiritului polemic în care e scrisă și al facturii artistice. De aceea, creația romancierului nici nu poate fi examinată fără să o raportăm necontenit la activitatea poetului, dramaturgului, criticului și filozofului.“ Astfel Camil Petrescu considera că literatura trebuie să aibă elemente comune și cu filozofia dar și cu alte domenii pentru a putea exprima cât mai direct, fără ocolișuri, ceea ce autorul însuși ar fi simțit și gândit în momentul creației.
„Anticalofil, Camil Petrescu promovează autenticitatea ca act de cunoaștere, spiritul noocratic, atitudinea polemică, introspecția – confesiune, substanțialismul, și în alte creații, precum Noua structură și opera lui Marcel Proust (conferință manifest-literar inclusă în volumul Teze și antiteze, 1936), Modalitatea estetică a teatrului (1937), lucrarea filosofică Husserl, o introducere în fenomenologie (1938), Turnul de fildeș (nuvele, 1950), piesele de teatru Danton (1924-1925), Mioara (1926), volumul de versuri Transcendentalia (1931). Este creatorul unui sistem filosofic: Doctrina substanței (postum, 1988).“
Fiind un împătimit admirator al artei scriitorului francez Marcel Proust, Camil Petrescu e cel care „teoretizează, cel dintâi la noi, cuceririle romanului modern“, după cum observă, cu justețe, Nicolae Manolescu. „Deosebirea ce începe să se clarifice o dată cu el, între ctitorii romanului și noile generații, este tocmai aceasta: primii erau naturi creatoare, conduse de instinct, masive, plutind pe apele literaturii ca niște uriașe iceberguri ce-și ascund cea mai mare parte a corpului; noii romancieri sunt oameni inteligenți, buni teoreticieni, dar au o fragilitate și o mobilitate care le iau din măreție; ei arată totdeauna mai mult decât ascund.“ Viziunea lui Camil Petrescu asupra noului roman e cât se poate de cuprinzătoare, în sensul modernizării acestuia prin obiectivare, scrierea la persoana întâi, la timpul prezent și fără a interveni în ceea ce ne revelează fluxul memoriei. Autenticitatea este trăsătura esențială a operei marelui nostru romancier.
Apărut în anul 1930, romanul Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război e unul dintre cele mai profunde romane de analiză psihologică a iubirii dar și a războiului. În ceea ce privește geneza romanului, Marian Popa nota că publicația „Omul liber din 29 martie 1930 scrie despre un roman al vieții de după război depus de Camil Petrescu la Cultura Națională. Vremea din 3 aprilie anunță două romane de război de Camil Petrescu purtând titlurile Romanul Căpitanului Andreescu și Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război; aceeași foaie dă de mai multe ori informații despre stadiul editorial al romanului, în numărul din 3 iulie atestându-se titlul Proces verbal de dragoste și de război. … Câteva fragmente publicate prin periodice anticipă editarea volumului: Drum cu ocol la Odobești (Tiparnița literară, nr. 2-3/1930), Ultima noapte … (Facla, nr. 381/1930).“ Deși fusese destul de restrâns la început având „întinderea unei nuvele, opera ia ulterior proporții exagerate prin adaosuri făcute direct în șpalț, în timpul corecturii. … Autorul … a fost obligat, la intervenția editorului, să opereze tăieturi substanțiale în textul rezultat la urmă, optând pentru versiunea pe care o cunoaștem astăzi.“
Alcătuit din două părți, romanul prezintă atât povestea de dragoste, analizată, până în cele mai mici detalii și nuanțe, de către personajul principal Ștefan Gheorghidiu, care poate fi chiar vocea autorului, și împinsă până în pragul geloziei extreme, cât și o adevărată mărturie a participantului la primul război mondial, injust și înfiorător, care a distrus vieți și a curmat destine umane. „Romanul de iubire al lui Gheorghidiu se desfășura pe axele unei realități interne alcătuită din ardoarea erotică și din prăbușiri de straturi morale prin invazia treptată a geloziei, superior analizată cu mijloace de acuitate stendhaliană; romanul lui de război e jurnalul patetic al unui intelectual deformat de asprimile campaniei și care-și înregistrează, cu aceeași lucidă sinceritate, aci mai mult plastic decât analist, variațiile unui eu de un accentuat și conștient individualism.“ Romanul se deschide cu o scenă din timpul războiului, unde Ștefan Gheorghidiu se înrolase pe front, ca tânăr sublocotenent: „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pământ ca de un lat de mână, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece kilometri.“
Discuția de la popotă, despre procesul dezbătut la Curtea-cu-jurați din București, în urma căruia bărbatul care-și ucisese nevasta necredincioasă fusese achitat, dă naștere unor aprinse polemici pe tema dragostei și a căsătoriei, constituindu-se într-unul din cele mai sugestive momente ale romanului. Această discuție, pe moment îl incită și mai mult pe personajul principal, Ștefan Gheorghidiu, să ceară permisia de a pleca la Câmpulung, pentru a-și vedea soția, pe motivul infidelității. Reușește s-o obțină cu greu și va pleca cât de curând să-și viziteze soția. De acum încolo, se declanșează acțiunea propriu-zisă a romanului de dragoste, în care Gheorghidiu își va prezenta povestea iubirii sale trecând prin toate etapele ei de înfiripare, consolidare și decădere, analizată în cele mai mici detalii.
Subiectul romanului constă în prezentarea nuanțată a poveștii de dragoste a doi tineri studenți, colegi de facultate, Ștefan Gheorghidiu și Ela care, în urma căsătoriei lor, vor trăi una din cele mai profunde și frământate experiențe de viață familială.
Fiind o persoană căreia îi place filozofia, un intelectual extrem de sensibil din categoria celor care caută perfecțiunea chiar și în iubire, Ștefan Gheorghidiu este de o gelozie extremă și-și va suspecta soția în cele mai mici și mai nesemnificative gesturi. Deoarece nararea evenimentelor se face la persoana întâi, autorul are posibilitatea de a-și exprima prin intermediul personajului său, cele mai profunde și ample concepții despre iubire, gelozie, familie, etc. „Scrisă din perspectiva bărbatului care actualizează un episod existențial rememorându-l, povestea nu e numai o încercare de salvare sau restabilire a iubirii, fapt ce se dovedește imposibil, ci mai ales o încercare de definire a propriei personalități, iar această încercare pune pe individ în dezacord total cu întreaga lume.“
La început, povestea de iubire a celor doi tineri este profundă și intensă, cu momente dintre cele mai frumoase și pline de sentimentalism. Toată această intensitate a sentimentelor celor doi îndrăgostiți, este tulburată în momentul în care, Ștefan Gheorghidiu primește de la un unchi al său, foarte bogat, o frumoasă moștenire. La început Gheorghidiu încearcă să administreze moștenirea prin implicarea în mediul de afaceri, frecventarea unor pături ale clasei burgheze. Cu ocazia acestor întâlniri, soția sa Ela începe să-și reveleze anumite laturi ascunse ale personalității sale, dovedindu-se foarte materialistă și tentată să cocheteze cu diverse personaje din așa-zisa societate burgheză. Astfel, Gheorghidiu, filozof și intelectual de profesie, dar mai ales pasionat de filozofia dragostei, descoperă în soția sa o persoană total diferită față de cea pe care o întâlnise și se îndrăgostise, pătimaș, la Universitate. Latura aceasta a personalității Elei, îl intrigă foarte mult și-l pune pe gânduri, făcându-l s-o suspecteze până la cele mai mici și mărunte gesturi și atitudini. Fiind o persoană extrem de lucidă și reflexivă, total diferită de lumea pe care începuse s-o frecventeze și cu care interrelaționa, Gheorghidiu apare ca un inadaptat. „Privită în intimitatea ei, inadaptabilitatea are cel puțin trei cauze, toate de o importanță egală: conflictul individului cu el însuși, conflictul cu ceilalți, conflictul cu universul. Primul dintre conflicte, de natură manifest fenomenologică, e îndeosebi caracteristic personajelor intelectuale ale autorului.“ Fiind un intelectual pasionat profund de filozofie și care privește lumea și viața prin intermediul acesteia, în sufletul lui Ștefan Gheorghidiu se dă o luptă intensă între afect și intelect, încercând tot timpul să înțeleagă și să-și explice cele mai bizare atitudini și manifestări ale soției sale. „Pentru Camil, constructorul de antiteze, existența este o contradicție, un paradox ai cărei termeni sunt rațiunea și pasiunea, afectul și intelectul aflate într-o continuă luptă dialectică, fiecare reprezentând forțe ce nu reușesc să se învingă definitiv fără anularea totalității care le include. În cazul intelectualului Ștefan Gheorghidiu, luciditatea care domină nu poate învinge definitiv sentimentele și pasiunile iraționale: singurul lucru pe care-l poate face este să explice și explicând să se depășească.“ Toate acestea, derivă și din faptul că, atât el cât și soția sa sunt două naturi opuse, care-și explică viața și văd lumea, în mod diferit. El se autoanalizează până în cele mai intime resorturi și trăiri sufletești, căutând s-o înțeleagă pe soția sa, potrivit propriilor idei și sentimente, fără să țină cont de individualitatea și concepțiile acesteia despre viață, total diferite de ale lui. „Psihologia lui Gheorghidiu se înrudește cu psihologia eroilor dramatici ai d-lui Camil Petrescu; student în filozofie, îndrăgostit de abstracțiuni și modelat după idealuri livrești, Gheorghidiu e creat din pasta acelorași „suflete tari“, epigoni ibseniani rătăciți în viață și neadaptați la compromisuri, stăpâni pe o minte geometric organizată, dar descompuși de asaltul insidios al iubirii. Virilitatea lor se topește în contact cu siguranța și viclenia instinctului feminin.“
Deși suspiciunile sale se bazează foarte mult pe presupuneri, el fiind în stare ca fiecărui neînsemnat gest sau privire să-i acorde o imensă importanță și să-l analizeze în cele mai mici detalii, Gheorghidiu își judecă nevasta cât se poate de aspru. Tuturor acestor frământări și suspiciuni, Ela le va răspunde cu un ușor aer de indiferență, la început, cunoscând firea reflexiv-meditativă a soțului său. Aceste chinuieli și frământări interioare ale lui Gheorghidiu, îl duc cu gândul la infidelitatea certă a soției sale, făcându-l să trăiască torturat de gânduri negative, dar și de faptul că nu poate confirma încă, cu dovezi, trădarea acesteia.
Nu la fel de preocupată pare și Ela de toate frământările soțului, ea fiind o persoană nu atât de inteligentă și reflexivă ca soțul său, mulțumirea ei constând în averea dobândită și în noul stil de viață pe care-l aveau. „Gheorghidiu este expresia artistică a unui sentiment desfăcut în rotițele lui subtile, după cum Ela, soția lui, risipește parfumul ciudat al grației și senzualității feminine, surprinse cu ochi nuanțat.“ Ela nu numai că nu-i împărtășește gândurile și sentimentele absurde însă nici nu-l înțelege de cele mai multe ori, pentru că era străină de filozofie și nu avea un ideal de evoluție în viață. Ea era o femeie supusă simțurilor și trăirilor firești, fără a-și pune prea multe întrebări și a analiza orice gesturi și situații mărunte. Deși îl aprecia foarte mult pe Gheorghidiu pentru modul lui de gândire și de implicare în discuții pe teme filozofice, ea se întrista mult mai mult atunci când conștientiza presupunerile și bănuielile soțului său, mai ales că, la început, nu se știa vinovată.
„Conflictului dintre sexe i se adaugă conflictul social la nivel macroscopic, în care microstructura afectivă este integrată. … Se remarcă așadar o tensiune proprie individului, una a individului integrat în cuplu și una a cuplului integrat în societate. Atâta vreme cât Ela și Gheorghidiu trăiesc într-un univers închis, soliditatea iubirii nu poate fi nici verificată nici pusă la îndoială; opțiunea pasională nu vizează încă orgoliul și teama de ridicol care caracterizează personajele autorului.“ Văzându-se suspectată tot timpul, analizată și interpretată în fel și chip de către soțul ei, neputându-se ridica măcar la stadiul de înțelegere a principiilor filozofice ale acestuia, Ela va decădea treptat și se va lăsa influențată decisiv de mediul social în care trăiau după obținerea moștenirii, devenind astfel persoana, care se conduce după plăceri și prieteni, și mai puțin cea care e principială și acționează în consecință. Simțindu-se bănuită și urmărită, după discuția din timpul excursiei de la Odobești, Ela va începe să-și facă ochi dulci cu un anume domn G., un oarecare avocat și ziarist, însă maestru în arta seducției feminine.
Profund rănit în orgoliul lui exacerbat, de persoană posesivă, care vede în iubire tentația absolutului, Gheorghidiu va încerca o vreme să se implice în afaceri cu deputatul Nae Gheorghidiu și Tănase Vasilescu-Lumânăraru, un milionar analfabet. Va eșua destul de repede, deoarece, spiritul său critic, filozofic și principial nu va accepta meschinăria, șiretlicurile și lipsa oricărei culturi, specifice burgheziei vremii și celor îmbogățiți peste noapte, de teapa lui Tănase Lumânăraru care nu se putea semna dar care făcuse bani mulți în viață. „Eroul d-lui Camil Petrescu este un psiholog al dragostei și luciditatea și preciziunea analizei lui se înrudesc cu a marilor moraliști ai literaturii franceze, și înaintea tuturor cu Stendhal însuși. … Conștiința aceasta activă izbutește – ca o dovadă de multiplicitatea formelor epice – să realizeze o numeroasă figurație, în mijlocul căreia merită osebite mențiuni portretul lui Nae Gheorghidiu, parlamentarul cinic și Tănase Vasilescu-Lumânăraru, genialul profan al afacerilor pentru lumea civilă, iar pentru cea ostășească, silueta lui Orișan, și-apoi a tuturor militarilor, de la comandanți la ultimul soldat.“
Nici experiența aceasta nu-l va liniști pe Gheorghidiu care, în cel de-al doilea volum al romanului, considerat și un adevărat jurnal de front, își va da seama de adevăratele valori ale vieții și calea de urmat, după profunda experiență a războiului.
În partea a doua a romanului, ritmul este mult mai alert iar „Tonul este și el cât se poate de adecvat: obiectiv, sobru, dar incitant prin felul în care denunță la tot pasul bine cunoscute clișee despre eroism: într-un cuvânt, demitizează imaginea sacră a războiului „catalizator de energii“, de care presa vremii abuzase atât de mult.“ Deși se află în fața realității crunte a războiului, Gheorghidiu este în continuare chinuit de gândurile și îndoielile referitoare la fidelitatea soției sale, mai ales că acum nu mai putea avea nici un fel de control asupra ei.
Iar imediata apropiere a morții, care putea să aibă loc oricând și oriunde pe front, îl face, pe tânărul ofițer să-și reconsidere oarecum gândurile, și să nu-i mai pese atât de mult dacă soția sa, îl înșală sau nu. Felul în care erau tratați și dirijați soldații români, în sensul că luptau de multe ori la întâmplare și nimănui nu-i păsa, lipsa de responsabilitate și implicare a autorităților, constituie motive de adâncă revoltă interioară a lui Gheorghidiu, dar și de oarecare resemnare în fața realității destul de crude. „Realitatea absurdă a frontului, inconștiența și cinismul cu care cercurile conducătoare privesc războiul, vor reprezenta tot atâtea revelații dureroase pentru personaj. Dar simultan, omul ideii, cel care era obligat să se supună convențiilor și prejudecăților sociale burgheze sau să se suprime, face experiența comunicării directe cu colectivitatea, descoperind sensul solidarității pe care o dă camaraderia și egalitatea în fața morții. Altfel, aflat direct sub amenințarea dispariției, trăirea este totală.“ Așadar, experiența cruntă și crudă a războiului, îl marchează profund pe personaj, astfel încât el se va hotărî să renunțe definitiv la soția sa, dar și la frământările și chinurile interioare.
După plecarea în permisia de la Câmpulung, află dovada clară a infidelității Elei cu Grigoriade, nemaiavând nici o îndoială: „În corespondență am dat și peste o scrisoare anonimă … „Domnule, pe când d-ta lupți pentru patrie (?) nevasta d-tale te înșală ca o târfă cu un individ Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine.
Îi poți găsi oricând între 6-8 în strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Căci poate că acum n-o avea nerușinarea să-l aducă tot la d-ta acasă.“
Ce n-aș fi dat altă dată pentru ca să am certitudinea că mă înșală. Cum așteptam la pândă, cu fruntea arsă și pumnii crispați!
Acum, când vine, îi arăt scrisoarea zâmbind. Un moment devine palidă, mă examinează alarmată și bănuitoare, însă când mă vede liniștit, socoate că nu cred.
E o murdărie … Știi că toți ne invidiază. Ah, lumea
asta rea … Uite ce calomnii mai născocește. Dacă ar fi să te iei după toți … Poftim, să fi fost tu mai bănuitor acum … Ah, mi-e o silă de oameni … Nu mai poți ieși … Firește, am fost de câteva ori în oraș, nu singură: cu Anișoara, cu Iorgu, și a venit cu noi și Grigoriade. Am fost la teatru și pe urmă la restaurant. Ah, și dintr-atâta …“
În fața acestor argumente, chiar dacă Ela încearcă să se apere invocând tot felul de motive, Gheorghidiu își dă seama cât de neserioasă poate fi soția sa, și decide să divorțeze, lăsându-i totuși casele de la Constanța precum și o frumoasă sumă de bani …, toate acestea reprezentând amintiri „ … Adică tot trecutul“.
Prin felul în care gândește, simte și acționează, Ștefan Gheorghidiu este unul dintre cele mai profunde și reflexive personaje din literatura lui Camil Petrescu. Influențat de ideea obsesivă a autenticității celor scrise cât și de extrema luciditate dovedită în construcția personajului său, Camil Petrescu se dovedește a fi unul dintre romancierii care au depășit formula tradițională romanescă, reușind să dea naștere uneia noi, cu totul profundă și originală, introspectivă, care revelează subtilitățile conștiinței umane.
Așadar „Romancierul s-a situat pe linia unei literaturi care tinde să facă din actul scrisului, în primul rând, o experiență spirituală, o formă de confesiune destinată să atingă suprema sinceritate și să ducă la o revelație existențială.“
Bibliografie:
Camil Petrescu interpretat de …, (1984), Prefață, notă asupra ediției, antologie, cronologie și bibliografie de Paul Dugneanu, București: Editura Eminescu.
Camil Petrescu interpretat de …, (1972), Ediție îngrijită de Liviu Călin, București: Editura Eminescu.
Perpessicius, (1974), Patru clasici (Eminescu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu), Cuvânt înainte de Edgar Papu, București: Editura Eminescu.
Perpessicius, (1971), Mențiuni critice, București: Editura Minerva.
Petrescu, Aurel, (1972), Opera lui Camil Petrescu, București: Editura Didactică și Pedagogică.
Petrescu, Camil, (2002), Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război, Ediție îngrijită și curriculum vitae de Florica Ichim, București: Editura 100+1 Gramar.
Piru, Al., (1981), Istoria literaturii române de la început până azi, București: Editura Univers.
Popa, Marian, (1972), Camil Petrescu, București: Editura Albatros.
Vianu, Tudor, (1973), Arta prozatorilor români, București: Editura Eminescu.
Mihail Sadoveanu
(1880-1961)
Hanu Ancuței
(1928)
„Hanu Ancuței“ este cea mai elocventӑ ilustrare a proprietăților și a posibilităților povestirii, forma cea mai riguroasă și mai pură a mecanismului narativității. În „Prologul“ Naratorului-prim la întreaga serie (ciclul epic este conceput în formula cunoscută a narațiunilor-ramă), promisiunea relatărilor ține de un ceremonial oficiat cu savant rafinament și cu arta supremă a spectacolului prezidat de un regizor plin de fantezie și remarcabil ca știință a organizării polifonice a seriei: „ … ș-atuncea a fost la Hanul Ancuței vremea petrecerilor și a poveștilor“.
Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai remarcabili scriitori ai literaturii române din perioada interbelică. Momentul apariției operei sale în literatura română, nu este unul lipsit de importanță, deoarece, în perioada respectivă, romanul realist și cel modern își făcuseră simțită prezența, într-un mod destul de convingător, prin reprezentanții de tipul lui Flaubert, Zola, Gogol, Kafka, Proust, Joyce, Thomas Mann.
„Epopeic precum Homer, – scria Nicolae Manolescu, tragic precum Shakespeare, poet somptuos al naturii ca Chateaubriand, Ovidiu magistral născut în Dacia noastră … Autorul Crâșmei lui Moș Precu și al Șoimilor a fost marcat profund de Daudet, Maupassant și Zola, superficial de Flaubert și Balzac și aproape deloc de Stendhal; are afinități cu Dickens, mai puțin cu Thomas Hardy, deși îl citea și-l iubea; cu Turgheniev și Sienkiewicz, nu și cu Dostoevski și Gogol, iar dacă e interesat de cel din urmă e ca autor al lui Taras Bulba, și nu al Sufletelor moarte“.
Talentul său genial s-a manifestat, excelând în cele mai importante categorii ale prozei literare românești prin scrierea romanelor: Șoimii (1904), Neamul Șoimăreștilor (1915), Zodia Cancerului (1929), Baltagul (1930), Nunta domniței Ruxanda (1932), Frații Jderi (1935, 1936, 1942), Creanga de aur (1933), Nicoară Potcoavă (1952), și povestirilor: Dureri înăbușite (1904), Crâșma lui moș Precu (1904), Cânele (1904), Floare ofilită (1905), La noi în Viișoara (1907), Însemnările lui Neculai Manea (1907), Balta liniștii (1908), Haia Sanis (1908), Apa morților (1911), Bordeienii (1912), Dumbrava minunată (1922), Țara de dincolo de negură (1926), Hanu Ancuței (1928), Împărăția apelor (1928), Măria sa Puiul Pădurii (1931), Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Nopțile de Sânziene (1934), Valea Frumoasei (1938), Ochi de urs (1938), Ostrovul lupilor (1941), Nada Florilor (1951).
Eugen Simion consideră că cele mai reprezentative dintre scrierile lui Sadoveanu precum: Zodia Cancerului, Baltagul, Creanga de aur, Locul unde nu s-a întâmplat nimic și Frații Jderi „fixează definitiv în proza românească o mitologie literară și un stil imitat de mulți, dar neegalat de nici unul. Reputația scriitorului este enormă, puținele contestații critice, venite mai ales din direcția ce sprijină proza psihologică, pun în discuție actualitatea formulei epice, nu și valoarea ei“.
În alcătuirea și scrierea povestirilor „Mihail Sadoveanu este povestitorul și în această supremă și fundamentală calitate restituie cititorului lumile posibile ca istorii simple, perfect verosimile, și cu atât mai profunde, mai complexe și mai încărcate de semnificații. Semnele lumilor sunt transformate în semnificanți – atât de simpli în aparență – ai relatării și, deci, ai povestirii străjuite de vocile Naratorului“.
Deși povestitor talentat, „programul epic al lui Mihail Sadoveanu nu exclude romanul, structură concepută în formele sale consacrate pentru evoluția prozei românești interbelice. Este o compoziție narativă mai complexă, coordonată de un sistem de personaje organizat fără ezitări sub specia realismului clasic și, prin urmare, prin situarea protagoniștilor într-un timp și într-un spațiu narativ ce se raportează la semnele și la impulsurile evenimentelor din realitate. Tinzând spre obiectivare epică, romanul sadovenian adoptă soluția compromisurilor acceptate (narațiune directă și relatare indirectă), rămânând, însă, istorie epică, făuritoare de caractere, în accepție strict realistă, adică destine văzute în evoluția și în formarea lor, invocând antecedente biografice și plasându-se în cadrul unor structuri sociale precizate prin explicarea diferitelor fenomene și procese sociale în care sunt implicate personajele“.
Hanu Ancuței a apărut în anul 1928 însă a fost „început cu șapte ani mai înainte, prin publicarea povestirii Iapa lui Vodă (în Adevărul literar și artistic), … “. Este alcătuit dintr-un ciclu de nouă povestiri care sunt strâns legate între ele, potrivit lui Ion Rotaru, „prin tehnica povestirii în povestire sau a povestirii în ramă (Rahmenerzählung, cum numesc acest procedeu teoreticienii germani sau roman à tiroir, cum îi spun francezii) … Formulă narativă foarte veche, dar în același timp foarte nouă, fiindcă o găsim aplicată, în diferite moduri, în cinematografie sau în așa-numitul teatru epic, tehnica povestirii în ramă are avantajul de a putea transforma pe povestitorii înșiși în personaje ale narațiunii de cadru. Ea are, totodată, un profund caracter popular“. Acest procedeu narativ – remarcă exegetul Rotaru – nu a fost întâlnit numai în literatura română (la Anton Pann – Povestea vorbei, O șezătoare la țară și Ion Creangă în Amintiri din copilărie) ci și în cea universală, în opere precum Halima, Tales Canterbury (Povestirile din Canterbury) de Chaucer, Decameronul de Boccaccio, Sindipa (carte populară), Heptameron de Margareta de Navara.
Fiind unul dintre cei mai fervenți admiratori ai operei lui Creangă, a cărui artă de povestitor l-a impresionat și încântat foarte mult pe Sadoveanu, acesta reușește să creeze prin opera sa, unul dintre cele mai frumoase și apreciate volume de povestiri din literatura noastră, atât prin stilul său inconfundabil cât și prin profunzimea și naturalețea expresiei sale narative. „Mai mult, – completează Ion Vlad, volumul apărut în 1928 asimilează experiența baladei, a cântecelor bătrânești, a tonalității și atitudinii provocate de stările fundamental lirice ale baladei (perspectivă ontologică; univers uman și metonimice reprezentări ale datelor existențiale; demers cognitiv și aspirație spre un etos care presupune consonanțe în toate datele sociale și existențiale ale unei comunități precum cea țărănească). Ca viziune totală și ca privire asupra lumii, volumul cu cele nouă istorisiri fidele relatării în serie realizează condițiile epopeei, statuând o lume pluridimensionată, ipostaze fundamentale ale filosofiei acestei realități umane, creând o istorie și producând criterii axiologice definitive pentru evaluarea valorilor etice, spirituale, sociale și ideologice“.
Chiar dacă lasă impresia, la prima vedere, că nu ar avea vreo legătură între ele, aceste povestiri țin una de cealalată tocmai prin atmosfera pe care o degajă, locul unde se desfășoară și modul în care sunt spuse. „Naratorii se retrag din timpul povestitului în cel al evenimentului, recuperând o umanitate care-și dezvăluie treptat tainele, așa încât aceste călătorii în timp au un caracter inițiatic. Ei își recuperează tinerețea și, prin ea, pe aceea a lumii“. Protagoniștii participanți la aceste povestiri sunt oameni obișnuiți care își câștigă existența din munca cinstită.
Autorul însuși ne descrie locul așezării hanului, precum și structura lui, sugerând vechimea și importanța acestuia:
„Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am văzut de zilele mele. În curpinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și nici habar n-aveau dinspre partea hoților … La vremea de care vorbesc, era însă pace în țară și între oameni bună-voire“.
În acest loc mirific, de basm se desfășoară întreaga serie de povești impregnate cu elemente reale dar și fabuloase. Loc de popas, răsruce dar și de povești, hanul are o semnificație aparte fiind interpretat în diferite ipostaze de către analiștii, istoricii și criticii literari.
Criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu consideră că „Hanul este „un spațiu închis“, deoarece „Hanul unifică trei timpuri diferite: al autorului, al povestitorilor și al faptelor povestite. Autorul se semnalează mereu la Han. Povestitorii se referă la Han ca la un loc care este nu numai al poveștilor, dar și al împrejurărilor povestite. Coincidența locului favorizează coincidența timpului, ca și cum Hanul Ancuței ar avea proprietatea conservării trecutului: într-o aceeași toamnă eternă de aur, ca într-un tablou, vin de demult și Leonte, și Orbul, și Vodă Calimah și ceilalți“.
Teodor Vârgolici, în Postfața volumului Hanu Ancuței, face o interesantă analiză a simbolisticii hanului, care a mai apărut și în operele altor scriitori din literatura română, făcând însă o diferențiere netă între hanul din opera lui Sadoveanu și cel din operele celorlalți prozatori: „La hanul lui Ghiță din Moara cu noroc a lui Ioan Slavici se petrec lucruri groaznice, iar La Hanul lui Mânjoală al lui I. L. Caragiale atmosfera e impregnată de fantastic. O cu totul altă viziune asupra hanului are Mihail Sadoveanu, … De la Crâșma lui moș Precu din 1904, până la Nicoară Potcoavă, în 1952, marele nostru prozator a acordat hanului o valoare de simbol, ca o componentă inextricabilă și specifică structurii existențiale a neamului românesc, cu dăinuire din vremuri de mult apuse“.
Gheorghe Mitrache, un pătrunzător analist al operei sadoveniene, consideră că „Hanul este metafora vieții trăite întru povestire, un loc de apărare a legilor firii care, mai presus de orice, stăpânesc această lume. Civilizația cea nouă îl îndepărtează pe om de la cele firești, – așa ar spune parcă Ienache coropcarul din Cealaltă Ancuță, Numai aici la han, unde s-au văzut lucruri de pomenire, mai bântuie stafia răzvrătirii firești și a răzvrătiților sublimi, mai trăiesc oamenii după „rânduielile firii“, tânjind după o viață „de păcat.“
Atât cadrul desfășurării acțiunii celor nouă povestiri cât și atmosfera specifică erau prielnice desfășurării unor asemenea momente:
„La vremea de care vorbesc, era însă pace în țară și între oameni bună-voire. Porțile stăteau deschise ca la Domnie. Și prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până la Ceahlău și Halăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zăbrelite. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor, și porneau poveștile …“
Pentru a fi completă această atmosferă de petrecere și voie bună, scriitorul adaugă:
„Ș-au pornit din părțile noastre cărăușii ca s-aducă vin spre munte, ș-atuncea a fost la Hanul Ancuței vremea petrecerilor și a poveștilor. Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. Când cădeau unii, doborâți de trudă și de vin, se ridicau alții de prin cotloanele hanului. Ș-atâtea oale au farmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Și, la focuri, oameni încercați și meșteri frigeau hartane de berbeci și de viței, ori pârpâleau clean și mreană din Moldova … “.
Folosirea verbelor „istoveau“, „cântau“, „cădeau“, „se ridicau“, „se duceau“, „frigeau“, „pârpâleau“ la „imperfect (așa numitul imperfect iterativ)“ sugerează, după părerea lui Ion Rotaru, „Însăși curgerea melodică a propozițiilor, pe care scriitorul rapsod le pune în gura povestitorilor, dă impresia de continuitate în valuri fără sfârșit“. Așadar, într-un asemenea loc învăluit în multiple semnificații cât și într-un cadru sărbătoresc adecvat, de petreceri nesfârșite, puteau să-și deruleze protagoniștii sadovenieni poveștile lor.
Ținutul Moldovei, care i-a fost foarte drag romancierului, cu oamenii săi simpli sau cu domnitorii plini de vitejie și măreție, este cuprins în fumoasele povestiri din acest ciclu în toată splendoarea lui, iar hanul poate reprezenta nu numai locuitorii acelor locuri, cu istoria și evenimentele specifice ci chiar unitatea și permanența poporului român, care dăinuiește dintotdeauna, și ale cărei obiceiuri, datini, tradiții persistă și în zilele noastre, păstrându-și nealterat spiritul creator. „Moldova celor adunați la Hanu Ancuței este o lume statornică, fericită întrucât se poate înfrupta din darurile pe care pământul acestei țări le oferă cu îmbelșugare, refractară, mai ales, la orice înnoiri ale lumii civilizate care i-ar putea strica liniștea“. A bea vin nou din oale de lut și a mânca pui fripți și plăcinte moldovenești era un obicei al celor care poposeau din diversele drumeții la acest han și datorită căruia li se deschidea apetitul pentru povești și voie bună. Sadoveanu prezintă cu mult interes și cu o deosebită plăcere pe eroii săi cu ale lor misterioase și frumoase povești în care, nu de puține ori, interferează elementul fantastic cu cel cotidian.
Moldova de altă dată cu boierii și domnitorii ei este transpusă de autor cu multă delicatețe, încercând să nuanțeze vitejia și faptele de curaj ale celor din trecut, dar sancționând și condamnând aspru nedreptățile unor boieri asupritori precum Răducan Chioru sau domnitorul Duca-vodă. Personajele care povestesc fac parte din categoriile cele mai diverse și pitorești: moș Leonte zodierul, un mag bătrân care știa să citească în cartea de zodii și să tălmăcească felurite semne ale cerului, comisul Ioniță, „un răzăș străin“ care „avea o pungă destul de grea în chimir, sub straiele de șiac sur“, călugărul Gherman, un credincios slujitor ortodox greu încercat de viață dar neclintit în dreapta credință, căpitanul Neculai Isac de la Bălăbănești, Ancuța hangița cea care, la fel ca și mama ei, era o persoană frumoasă și destul de abilă, având totdeauna vorbă bună și o primire călduroasă pentru cei care-i călcau pragul hanului, ciobanul Costandin Moțoc, un om simplu dar destul de înțelept, orbul cel sărac Costandin, care a umblat mult prin lume dar care s-a întors la draga sa Moldovă, Zaharia, destoinicul fântânar. Acestea parcă „vin din alt timp, au ocupații tainice (zodieri, fântânari), descifrând semnele naturii, sunt „nebuni“ de înțelepți. Lumea le simte darul premoniției, respectându-i ca pe niște purtători ai „semnelor“.
Cele nouă povestiri, care sunt cuprinse în volumul Hanu Ancuței, impresionează foarte mult nu atât prin conținut, cât prin modul în care întâmplările sunt povestite: „Pentru că nu atât ce se spune în Hanu Ancuței este esteticește superior, cât mai ales modul cum se spune, felul de a povesti al fiecărui personaj în parte rămânând profund definitoriu“. Povestirile au titluri simbolice: Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuță, Județ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea Zahariei fântânarul. „În spațiul povestirilor, și el indestructibil legat de acela al locului unde se oficiază narațiunea prin seria deschisă de naratori, funcțiile regizorale și ordonatoare ale comisului Ioniță sunt întregite prin prezența Ancuței (cealaltă și de acum), simbolică și eternă figură, care adaugă cel puțin un referent activ la desfășurările temporale ale epopeei și la timpul fiecărei narațiuni în parte. … timpul istorisirilor are nevoie de acești agenți ai structurării seriei (sintaxa și morfologia povestirilor în „rame“); ei stabilesc mai precis și mai riguros stratul temporal în nedeterminarea sau în relativa lui determinare, proprie timpului epopeei“.
În povestirea Iapa lui vodă, Sadoveanu interferează planul prezent cu cel trecut printr-o întrepătrundere a acestora, timpul real confundându-se cu cel mitic, cu o măiestrie artistică desăvârșită:
„ … discursul subliniază dimensiunile epopeei prin atracția spre hiperbolă, spre feeric sau spre simbolurile care compun mitologia acestei lumi. … în Iapa lui Vodă, aparent o snoavă, (povestirea păstrează, ca structură și ca sintaxă, o nuanțată și rafinată gradare a tonalităților sau alternează registrul comic cu cel grav/tragic), recunoaștem și sintagmele unui „prolog“ menit să sugereze și aureoleze spațiul istorisirilor (hanul unde celebrează o Ancuță, ce se metamorfozează miraculos, prin succesiunea vârstelor unei eterne frumuseți feminine) precum și timpul privilegiat al rostirii (cel al relatărilor și al naratorilor angajați în scenariul seriei diferă, recompunând, totuși, o durată familiară unui auditoriu inițiat și care decide valoarea evenimentelor prezentate prin acțiunea sa adesea directă).
Baltagul
(1930)
„ … Mihail Sadoveanu e mult mai vast. El are realismul unui Balzac și melancolia unui romantic, meditația aspră a lui Miron Costin, voluptatea senzorială a unui Rabelais. E precis ca un pictor flamand și inefabil ca un muzician, contemplator al frumuseților lumii și naturalist plin de asociații și disociații asupra procesului biologic, un creator de atmosferă, un analist al sufletelor impenetrabile, al psihologiei puberale și al patologiei senile, un dramaturg în proză, încordat, un cunoscător al individualului și al colectivității, al grupurilor arhaice și al societății moderne, un epic total obiectiv și un introspectiv fin, un înțelept oriental, vorbind în pilde, și un critic al ordinii sociale nedrepte.“
Mihail Sadoveanu a cuprins în opera sa momente importante din trecutul istoric al poporului nostru, din viața oamenilor simpli și necăjiți, dar și peisaje pitorești, mirifice specifice munților și faunei țării noastre, într-un limbaj inconfundabil și cu un stil propriu, aparte: „Căci, socotit de toți un mare model, un scriitor fundamental, „zimbrul“ literaturii române, cum i-a spus admirativ critica, n-a făcut ceea ce se cheamă școală, deși a avut și are încă numeroși imitatori. … Limba lui Sadoveanu este un dialect aparte al limbii literare, farmecul lui durează cât durează lectura, …“.
Natura cu toate formele ei, temă predilectă în creația sadoveniană, este un element regenerator care reînvie și îmbărbătează ființa umană, redându-i trăiri și emoții unice putând constitui chiar o legătură cu Cosmosul, în opera marelui nostru romancier, ca la toți marii romantici: „Ca semn distinctiv al romantismului, eternitatea naturii i se relevă cel mai adesea prozatorului în ipostaza dezlănțuirilor stihiale, în ipostaza beției nemăsurate de viață, a clocotului teluric, a numărului incomensurabil al viețuitoarelor, deci în ipostaza universului copleșind omul prin măreție, prin exuberanță vitală, prin cantitate, prin viermuire. … pe parcursul operei sadoveniene natura ca metaforă a veșniciei e opusă constant fragilității umane și perisabilității săvârșirilor omenești, într-o antiteză tipic romantică, de largi proporții, reluată din varii perspective și cu mereu alte semnificații și reflexe simbolice“. Așadar, natura nu este importantă numai pentru peisajele și pitorescul ei ci, mai ales, pentru faptul că dezvoltă și întreține legături mult mai profunde ale omului cu Universul. Prin elementele ei precum codrul, izvorul fauna, flora, munții, râurile, chiar viețuitoarele ea exprimă și amplifică trăirile metafizice ale scriitorului, creând legături indestructibile între ființa umană și spațiul cosmic.
Satul românesc, în special cel moldovenesc, constituie și el una dintre temele des întâlnite în opera prozatorului Sadoveanu. „Țăranul român a fost principalul meu erou“ – e o afirmație făcută în repetate rânduri de Sadoveanu însuși. […] Sadoveanu îmbogățește astfel, considerabil, după Creangă și Slavici, tradițiile prozei noastre inspirate de mediul rural“. Obiceiurile și tradițiile milenare ale țăranului român, păstrate și perpetuate din generație în generație, prind contur și întrețin intrigi importante în romanele sadoveniene, dezvăluind un personaj care nu se supune timpului, izolat din calea unei ordini sociale pe care o respinge. Țăranii din opera lui Sadoveanu nu sunt persoane impulsive, pătimașe și, mai degrabă, firi înțelepte, cu atitudini stranii și cu un limbaj plăcut, liniștit, plin de sfaturi înțelepte. „Punând în centrul operei sale pe omul din popor, reflectând artistic vremurile lui de bejenie și de obidă, viața lui de trudă, dar și desfătările lui simple, făcându-se ecoul durerilor și bucuriilor lui prin veacuri, autorul Durerilor înăbușite sau al Bordeenilor, al Crâșmei lui Moș Precu sau al Hanului Ancuței, al Însemnărilor lui Neculai Manea sau al Haiei Sanis, al atâtor altor numeroase povestiri inspirate din viața țărănimii sau a micilor funcționari ai târgurilor moldovene – a ridicat un adevărat monument poporului român, trecutului său, istoriei sale atât de frământate, învăluită de tenebre și de stihii, dar și străfulgerată de lumina nădejdii într-o orânduire mai dreaptă și mai omenească“. Astfel a găsit de cuviință marele nostru prozator să înfățișeze necazurile celor mulți dar și trecutul zbuciumat al istoriei poporului nostru creând una dintre cele mai memorabile opere care va dăinui peste veacuri. Valoarea operei sadoveniene rezidă și în faptul că „Influența pe care, indiscutabil, opera lui Sadoveanu a exercitat-o și va continua s-o exercite în câmpul literar românesc pornește din zona ei spirituală, acolo unde miturile se concentrează pentru a impune o viziune coerentă, originală a lumii“.
Baltagul (1930) este una dintre operele cele mai importante ale lui Mihail Sadoveanu și unul dintre romanele de certă valoare din literatura română, „intertextul său conturându-se din literatura Greciei antice și a Egiptului, până în cea europeană contemporană, criticii literari emițând ipoteze, argumentându-și opiniile, angajând chiar vii polemici cu privire la factura operei sau a personajului ei central, Vitoria Lipan“.
Ov. S. Crohmălniceanu este de părere că tradiția având „puterea legii“, ea este cea care fundamentează și reglementează viața țăranului român, care trăiește după anumite datini și legi străvechi. Astfel „Cel mai strălucit exemplu îl dă capodopera lui Sadoveanu romanul Baltagul, în paginile căruia găsim o imagine tipică a felului cum se produce retragerea sufletului țărănesc din fața „civilizației“ moderne burgheze“.
George Călinescu îl consideră „prin repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei, una din cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu.“, având o „intrigă antropologică“ și un caz asemănător „în punctul de plecare, acela din Miorița.“
Având în vedere atât subiectul romanului cât și personajul său principal, criticul Perpessicius notează: „Baltagul se menține în zona aceea superioară de mister și de poezie, începută cu Hanu Ancuței și continuată în bună parte de Zodia Cancerului. […] El constituie, sub raportul invenției, reconstituirea acelei crime păstorești despre care vorbește balada Mioriței, și meritul lui stă mai puțin în fabulația ingenioasă, desigur, a acestor întâmplări, cât în rezonanța lor în mijlocul pădurii sălbatice și în măiestria cu care își poartă de-a lungul drumurilor din munte eroina, apriga, voluntara, dar și iluminata, pe Vitoria, văduva ortomanului păstor Nechifor Lipan. Drama omenească, povestea din Baltagul poartă totuși un pronunțat accent de mare baladă, romanțată, de mister cosmic, aici rezolvându-se epic, după cum în Hanu Ancuței se rezolvă feeric“.
În ceea ce privește geneza romanului Baltagul, Ion Negoițescu are o părere avizată și argumentată: „… în Baltagul (ce-i drept, titlul ar putea simboliza justiția vindicativ imanentă, neiertătoare), concepția moral și liric metafizică din Miorița e sistematic eludată (ca justiție transcendent cosmică, pe treapta indiferenței superioare), fără a avea totuși de a face cu un contrast între cele două opere, de ordinul talmudic-creștin (ideea Mioriței nu are nimic comun cu creștinismul). Preluând datele strict epice ale baladei populare, Sadoveanu s-a îndepărtat atât de mult de mitic (de misterul ei liric, de spiritualitatea ei enigmatic ancestrală) încât celui care n-ar avea cunoștință de ea, nu i-ar trece nici o dată prin minte să aproximeze interpretări ale romanului sub unghiul deschis de versurile poetului anonim“.
Constantin Ciopraga, în studiul său Baltagul: ecouri abisale, din volumul Mihail Sadoveanu fascinația tiparelor originare, consideră că „Baltagul e romanul căutării urmelor, implicit un epos al oieritului, adică al căutării altor urme, – în conștiințe – într-o zonă de simili-rezervație naturală. Seminția lui Nechifor Lipan, de la Tarcău, continuă să opună civilizației interbelice norme și cutume multiseculare, oamenii pământului mișcându-se grav pe fundaluri cvasi-mitologice“.
Vitoria Lipan este personajul central care are o prezență constantă pe întreg parcursul romanului. Este o femeie de la munte, din părțile Tarcăului și Valea Bistriței, care manifestă o voință neclintită și o încrâncenare formidabilă în realizarea acțiunilor sale. Ea este dornică să afle, cu orice preț, cauzele suspecte ale morții soțului ei, Nechifor Lipan, care plecase să cumpere o turmă de oi, la Dorna, și nu se mai întorsese, după reguli și legi vechi, mai corecte și mult mai aspre decât cele ale vremurilor actuale. „Ca și Hamlet, Vitoria Lipan nu răzbună numai o ticăloșie (un omor), ci respectă dreptul elementar al existenței de a nu fi întreruptă. Vitoria Lipan apără principiile unei vieți libere, în care injustițiile sunt excluse. Dispariția inexplicabilă a lui Nechifor Lipan contrazice legile morale și sociale ale muntelui. Expediția Vitoriei Lipan este marea călătorie a vieții ei. Munteanca are revelația civilizației (trenul, telefonul, administrația austriacă etc.). Condiționată de evenimente, Vitoria Lipan își descoperă și vocația de judecător“. Pe lângă spiritul justițiar, dublat de dorința crâncenă de aflare a adevărului și de demascare a lui, Vitoria era pătrunsă și de frumoasa dragoste pentru soțul ei, sentiment care se păstrase profund și nealterat pe toată durata căsniciei cu Nechifor Lipan, care-i fusese un bărbat apreciat și respectat, cu o înfățișare plăcută: „La mustața aceea neagră și la ochii aceia cu sprâncene aplecate și la toată înfățișarea lui îndesată și spătoasă, Vitoria se uita ascuțit și cu îndârjire, căci era dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani. Așa-i fusese drag în tinereță Lipan, așa-i era drag ș-acum, când aveau copii mari cât dânșii“.
De aceea animată de ideea dreptății și puternicul sentiment al dragostei față de soțul ei, Vitoria „îndeplinește absolut formal cerințele legii și își vede de drumul ei, conducându-se după semnele pe care le știe dânsa. Ritmul existenței păstorești e dictat de fenomenul transhumanței, iar acesta urmărește mișcarea marilor cicluri naturale. De milenii oamenii trăiesc așa, și fiecare moment din viața lor se integrează complet într-o pulsație imensă a firii. Metoda polițistă a eroinei se bazează pe reconstituirea acestei mișcări și pe descoperirea punctului unde ea a fost întreruptă“.
Romanul Baltagul se deschide, în interpretarea lui Zaharia Sângeorzan, „sintetic, într-un mod voit romantic, exprimând (n.n.) o cosmologie populară: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam“. Alcătuire și numire, existența materială și morală se comunică unei geografii exclusiv montană: „Umblăm domol; suim poteci oable și coborâm prăpăstii“. … De unde și dispoziția pentru o filozofie a binelui și a răului curajos delimitată și aplicată, transmisă din veac în veac“. În continuare, romancierul ne prezintă modul de trăire și îndeletnicire al oamenilor de la munte, foarte dragi lui. În relatarea sa, Sadoveanu lasă să se întrevadă un ușor sentiment de compasiune pentru viața aspră și destul de grea a muntenilor, în special a oierilor, care, împotriva tuturor vicisitudinilor existenței, sunt legați de locurile acestea precum „bradul“ de rădăcina sa. Este descrisă familia lui Nechifor Lipan care avea doi copii, pe Gheorghiță și Minodora, dar și anumite momente din existența acesteia, însă, toate acestea se derulau acum în amintirea Vitoriei:
„Și de poveste și de asemenea vorbe iuți, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, își aducea aminte stând singură pe prispă, în lumina de toamnă și torcând. Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duși departe“(Baltagul, ed. cit., p. 35).
Sentimentul tot mai apăsător, care o chinuia pe Vitoria, era cel al neliniștii cauzate de faptul că soțul său nu dăduse niciun semn de la plecarea sa la Dorna, și nici nu-l anunțase măcar pe fiul său Gheorghiță, care îl înlocuia la stână pe perioada plecării sale, având în vedere că existau și probleme în ceea ce privea plata ciobanilor:
„Îi venise c-o săptămână în urmă scrisoarea, pe care o deslegase tot părintele Dănilă. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpânul bălții. „Iar oile sunt bine sănătoase – adăogea el – … .“ Asta era scrisoarea lui Gheorghiță și Vitoria o știa pe de rost. Vra să zică, Nechifor Lipan nu se arătase nici acolo. Care pricină putea să-l întârzie? Mai știi! Lumea asta-i mare și plină de răutăți.“(Baltagul, p. 38).
Frământările și îndoielile își fac tot mai mult loc în inima încercată a Vitoriei. Presentimentele negative încep să-i încolțească în minte, ajungând să-i provoace stări și gânduri dintre cele mai chinuitoare:
„În ajun se bucurase o clipă. Poștașul trâmbițase iar. Cu cartea poștală în mână. Vitoria grăbise la părintele Dănilă. Poate e ceva dinspre părțile Dornei. Nu era dinspre părțile Dornei. Era de-aproape, de la Piatra. […] Astfel s-a frământat, fără să i se aline gândurile și fără să primească vreo veste de unde aștepta“. (Baltagul, ed. cit., pp. 39-40).
Însă, neliniștea sufletească, îi este diminuată de apariția unui prim semn: – un vis, care pare să-i confirme unul dintre cele mai sumbre gânduri:
„În noaptea asta, cătră zori, a avut cel dintâi semn, în vis, care a împuns-o în inimă și-a tulburat-o și mai mult. Se făcea că vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape“.(Baltagul, pp. 39-40).
Zaharia Sângeorzan interpretează acest semn al Vitoriei potrivit credinței populare – „dacă cel visat nu-și arată fața, el este mort. De la acest semn, Vitoria Lipan știe că omul ei nu mai e în viață. Romanul își precizează o temă fundamentală: descoperirea oierului cu ajutorul științei semnelor. Călătoria soției lui Lipan nu se face la voia întâmplării. …“
De-acum, Vitoria se încrede tot mai mult în vise, care o tulbură însă o și încurajează să plece în căutarea soțului ei: „Semnele, visele sunt indicii pe care Vitoria le-ar vrea convingătoare și pentru ceilalți. Noua experiență, vocația ei de anchetator, necunoscută până atunci (femeia e doar cu treburile utile, practice ale gospodăriei, ca și mama lui Creangă), devine pentru Vitoria Lipan regim de existență“.
Îl caută pe preotul satului, părintele Dănilă, în care avea mare încredere și Nechifor Lipan cerându-i adeseori sfatul în diverse probleme, și îi cere acestuia anumite lămuriri în privința viselor pe care le-a avut după dispariția soțului ei, rugându-l s-o ajute cu rugăciunile și sfaturile sale în aflarea adevărulu însă rămâne destul de neliniștită și îndoită în sufletul ei, după discuția avută cu acesta. O caută și pe baba Maranda, o descântătoare din sat, care „are unele tainice științi și meșteșuguri“, deoarece presupunea că i s-au făcut anumite vrăji cu ajutorul diavolului, și, aceasta era cea care ar fi putut-o ajuta. „ … baba Maranda, o „vrăjitoare“ primitivă (deloc la înălțimea presviterei Olimbiada), care ține într-o cățelușă … demonul. Maranda e icoana indiferenței lumii și nu este frecventată decât la necaz“. Toate explicațiile Marandei cum că „s-a găsit una cu ochii verzi și cu sprâncenele îmbinate, care s-a pus în prag și nu-l lasă să treacă“, „Și omul dumnitale, craiul de spatii, răsare într-altă parte, într-o adunare de oameni. Acolo-i nelipsită cea cu ochii verzi precum am spus.“(Baltagul, ed. cit., p. 57), i se par simple povești Vitoriei care, în adâncul sufletului ei, era pătrunsă de sumbre presimțiri.
Când află și de la Gheorghiță, care tocmai se întorsese „de la apa Jijiei“, că nici în preajma sărbătorilor de iarnă „Nechifor nu se arătase încă acolo, ca-n toți anii, după legea pe care el singur o întocmise …“, Vitoria începe să creadă cu tărie că i s-a întâmplat ceva rău bărbatului ei și trebuie să meargă în căutarea lui cu orice preț.
După sărbătorile de iarnă, împreună cu fiul său Gheorghiță se duce la Mănăstirea Bistrița și se roagă la icoana Sfintei Ana în speranța că soțul ei ar putea să mai fie totuși în viață deși visele și gândurile negative care o copleșeau din ce în ce mai mult, o făceau să presupună din ce în ce mai convinsă că soțul ei nu mai trăiește. Dezmăgirea ei era și mai intensă la gândul că Gheorghiță nu era încă pregătit să-l înlocuiască pe tatăl său în treburile ciobănești și nu putea nici s-o ajute foarte mult în căutările ei disperate.
Ajungând la mănăstire intră și „în fața iconostasului se opri și salută pe sfinți cu mare înfrângere, aplecându-se adânc, cu mâna dreaptă până la pământ. Făcându-și cruci repetate, își murmura gândul care o ardea. Trecu la sfeșnice și așeză făclioarele de ceară pe care le adusese de acasă învălite în năframă. Cu năframa aceea bătută în fluturi de aur trecu la icoana cea mai mare și mai de căpetenie a mănăstirii, cătră care avea a-și spune ea năcazul îndeosebi. Sfânta Ana o privi dintr-o dată prin fum de lumânări, și munteanca îngenunche și-i sărută mâna. Stând umilită și cu fruntea plecată, îi dărui năframa, c-un ban de argint legat într-un colț, și-i spuse în șoaptă taina ei. Îi spuse și visul; și ceru răspuns. I se dădu sfintei cu toată ființa, ca o jertfă rănită, și lăsă să cadă pe năframă lacrimi. După aceea se ridică fără să vadă pe nimeni și trecu în ușa din stânga a altarului, așteptând umilită, cu mâinile încrucișate sub sâni și cu fruntea înclinată“..“(Baltagul, p. 67). Astfel, după aceste fierbinți rugăciuni Vitoria speră să primească un răspuns la neliniștile ei sufletești, o confirmare a viselor sale, ca să poată să se hotărască să pornească în căutarea lui Nechifor Lipan.
Are o discuție și cu părintele stareț Visarion, pe care îl roagă să-i explice visele și presimțirile ei. Nu primește nici de la acesta răspunsul pe care-l aștepta ci este sfătuită să aibă răbdare pentru a primi rezolvarea, ca urmare a rugăciunilor făcute, de la Dumnezeu prin Sfânta Ana. Sfătuită și de preotul Visarion, Vitoria va merge și la Piatra, la prefectul locului.
Îi povestește și acestuia întreaga ei supărare și e sfătuită să facă o plângere pentru a putea începe cercetările deoarece, din cele afirmate de Vitoria, prefectul bănuiește că pe Nechifor l-ar fi „răpus răii“.
„Vitoria se înclină din umeri, se întoarse, pipăi clampa și ieși. Era amețită. Nimene pân-acuma nu-i deschisese lumină înspre locul acela de întuneric, care se chiamă Dorna. Deși știu, icoanele tac. Iată, dintre oameni, slujbașul regelui a fulgerat un cuvânt, care-i adevărul. Acest cuvânt stătea și-ntr-însa, numai nu îndrăznea să-l scurme. Pe Nechifor l-au răpus răii“.“(Baltagul, p. 72).
Astfel, de acum înainte, începe să creadă cu tărie Vitoria, având prima dovadă a bănuielilor sale, chiar teoria prefectului. „O singură imagine, dinamică, foarte clară începe să se contureze, să prindă viață, să circule și să transmită obsesii insuportabile: aceea a ciobanului prădat și ucis. Mihail Sadoveanu descrie, ca aproape nicăieri altundeva în opera sa, o scenă de amploare: descoperirea vinovatului și pedepsirea lui într-un mod cu totul neobișnuit“. Așadar i se lămurește, în minte, tot ceea ce are de făcut de acum încolo.
„Drumul acela la Sfânta Ana și la Piatra i-a fost de cel mai mare folos. Având într-însa știința morții lui Nechifor Lipan și crâncenă durere, se văzu totuși eliberată din întuneric. Cum ajunse acasă, își lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărâri mari. Toate erau în dosul ochilor acelora aprigi și ieșeau una după alta“.(Baltagul, p. 75).
Se întoarce acasă și-și face pregătirile de plecare în căutarea lui Nechifor Lipan. Este hotărâtă, energică și cu o voință de fier în aflarea adevărului: „Am și primit eu hotărâre în inima mea. N-am să mai am hodină cum n-are pârăul Tarcăului, pân'ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan“. Astfel că „Tema simfonică, teribil de dramatică a romanului, abia din acest moment al tuturor presupunerilor se ramifică, se îndreaptă spre o idee mai înaltă, spre o concluzie morală, filosofică, practică și mai ales spre una socială, a destinului. Mihail Sadoveanu intuiește exact misterioasa și tragica experiență pe care munteanca o trăiește“. Cu sufletul plin de amărăciune Vitoria rânduiește toate treburile gospodărești încercând să le lase în ordine până la întoarcerea sa. Pe fata sa Minodora o trimite la mănăstirea Văraticului, animalele din ogradă le lasă în grija argatului Mitrea iar lui Gheorghiță, fiul său care o va însoți în călătorie, îi va comanda un baltag pe care-l sfințește chiar părintele Daniil. Înainte de plecarea sa îi vinde negustorului David niște „burdufuri de brânză, păpuși afumate și piei de miel“, lăsându-i însă banii preotului Milieș. Conștientă fiind de greutățile pe care le va întâmpina plecând pe urmele soțului său, eroina exclamă atunci când îi pune masa fiului său: „Acu vină și mânâncă. Răstoarnă mămăliguța pe fund; ad-o la măsuță și te așează. De mâni, nu mai avem tihna asta. Cât om umbla ș-om căuta, mâncarea noastră are să fie din pumn și în picioare“.(Baltagul, p. 80). Având în vedere sentimentele negative care o stăpâneau și dificultatea drumului pe care-l vor urma, refăcând traseul soțului său, Vitoria era conștientă că nu-i va fi deloc ușor însă aflarea adevărului cu orice preț învingea orice aparent obstacol. Ca și perioadă a plecării a ales sfârșitul iernii pentru a putea umbla cât mai mult și mai grabnic. „Baltagul este, …, epopeea romanțată în care sufletul tenace și aprig de munteancă al Vitoriei Lipan nu pregetă nici o oboseală până nu dă de firul întâmplărilor, și măiestria d-lui Mihail Sadoveanu stă într-aceea că a conturat în trăsături omenești, dar fără de nici o slăbiciune, acest aspru caracter, de o voință aproape sălbatecă, aproape neomenească. Când Vitoria Lipan, la câteva săptămâni de la plecarea de totdeauna a bărbatului, se hotărăște să purceadă în căutarea lui, în sufletul ei nici o îndoială că Nechifor Lipan ar mai fi în viață nu mai rămăsese“. Înainte de plecarea în căutarea soțului său Vitoria mai participă la o slujbă ținută de părintele Daniil Milieș care se roagă pentru găsirea lui Nechifor Lipan. După aceea, însoțită de negustorul David și de fiul său Gheorghiță, Vitoria Lipan pornește pe traseul sinuos al lui Nechifor până la Dorna. Primul popas l-au făcut pe malul Bistriței și apoi au înnoptat într-un han din Donea. Următorul popas l-au făcut la casa negustorului David, în Călugăreni, lângă Piatra Teiului. Aici, în seara când au înnoptat, Vitoria își amintește de momentele frumoase dar și zbuciumate din căsătoria ei cu Lipan:
„Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe; și i le spunea, fără să miște buzele și limba. I le spunea dinlăuntru, cu bănuieli și suferinți vechi. Altădată îl împunsese cu vorbe adevărate pentru plăcerea pe care o avea el să-și abată calul în preajma muierilor și să poposească lângă ele. I-l pârâseră bacii cei bătrâni, care erau oameni cuminți și iertați de Dumnezeu. Acuma, dacă a pierit, îi rămăsese dator cu acele zâmbete și cu acele ceasuri.
Se împlinesc nouă ani la Sfântu Gheorghe de când a sărit ca o caie(gaie, n.a.) asupra lui, să-i vâre cângile în ochi și sub bărbie. El o dădea încet la o parte cu brațul și râdea. Ea s-a învierșunat mai tare, pomenindu-i de-o rea și de-o slută de la gura Tarcăului. „Acolo-ți faci popasurile și-ți cheltuiești averea“, îl împungea ea cu vorbe îndesate, și iar își rășchira cângile. Atuncea el întăi a lovit-o. Pe urmă a cuprins-o la piept ș-a strâns-o peste brațe. Ea a tăcut deodată, ca și cum ar fi murit. I s-a lipit cu fruntea subsuoară. A așteptat desmierdările ca o ticăloasă. Acu șapte ani a lovit-o pentru alta. Într-un an au fost ochi negri; într-altul niște ochi albaștri de nemțoaică. Înțelegea ea într-o privință că, pentru un bărbat ca dânsul, acelea-s petreceri – cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora; avea într-însa o putere ș-o taină pe care Lipan nu era în stare să le deslege. Venea la dânsa ca la apa cea bună“.(Baltagul, pp. 96-96).
Toate aceste rememorări ale muntencei nu făceau decât să-i amintească cât de mult ținea la soțul ei, cu toate momentele neplăcute precum bănuieilile de adulter și loviturile primite de la acesta, și să-i întărească cât mai mult convingerea că omul ei nu mai este și că trebuie să-l găsească cu orice preț pentru a-i face măcar rânduielile creștinești. Cei doi își continuă drumul și, în Fărcașa, la fierarul – moș Pricop, află că Nechifor trecuse pe acolo și-și potcovise calul în drumul său către Dorna.
Sosirea la Borca și participarea Vitoriei la cumetrie și apoi întâlnirea cu cortegiul de nuntași la Cruci sunt considerate de I. Oprișan două secvențe importante și încărcate de semnificații din cuprinsul romanului Baltagul: „Deși profund întristată și indiferentă la tot ce se petrece în jurul ei, munteanca „trebuie să se supună“ ritualului; buna cuviință silind-o să arate plăcere și „față veselă“, să-și dea ofranda consacrată și să rostească urările de rigoare, înscriindu-se, pentru moment, măcar aparent, în nota dominantă a colectivităților care au invitat-o să le împărtășească bucurie“. Această „participare“ a Vitoriei la cele două „evenimente“ demonstrează, după părerea lui Oprișan, două aspecte:
„Mai întâi, trebuie evidențiată preferința vădită a autorului față de momentele de răscruce din viața omului: nașterea, căsătoria, moartea, preferință justificată atât de interesul și valoarea lor general umană, cât mai ales de puterea lor de sugerare a trăiniciei tiparelor arhaice. Căci, nicăieri altundeva ritualizarea și datina ca atare nu s-au păstrat cu mai multă strictețe decât în cadrul evenimentelor fundamentale amintite.
În al doilea rând, se cuvine să observăm că punerea Vitoriei în situația de a lua parte la un botez și la o nuntă, în momentul când ea se închisese definitiv într-însa, are semnificația unei revitalizări a tonalității dominante a cărții, sugerând că, indiferent de durerea individuală a eroinei, viața merge înainte; moartea unuia fiind suplinită de nașterea altuia, iar firul existenței înnodându-se mai departe“. Având în vedere acest „cadru“ simbolic care nu iese din circuitul vieții obișnuite, criticul conchide „acțiunile Vitoriei pot avea rezonanța socială necesară, iar argumentele sale pot găsi terenul prielnic însămânțării, impunând – cu mult înaintea răzbunării finale și a mărturisirii complete a lui Calistrat Bogza -, ideea vinovăției celor doi „prieteni“ ai lui Nechifor Lipan de moartea acestuia“. După participarea la aceste evenimente cei doi, Vitoria și Gheorghiță, își continuă drumul către Dorna, încercând să reconstituie pas cu pas traseul parcurs de Nechifor. Pe unde treceau întrebau de un bărbat cu căciulă brumărie și cal negru țintat în frunte. „Romanul – în special capitolele X-XIII – abundă în anchete, – observă Const. Ciopraga, luând ritmul unei reconstituiri în care judecăți logice se interferează cu semne ambigue, într-o desfășurare acaparând conștiința. Argatul Mitrea jură că l-a văzut pe „cel care a fost“ … Vedenie înșelătoare, de crepuscul … Supuse refracției fanteziei, liniile, formele, derutează. Vitoriei i se pare că brazii în plină amiază sunt „mai negri decât de obicei“ … Ea așteaptă semnul cel bun, iar cocoșul care „se așează în prag“ dă „semn de plecare“ în necunoscut, tărâm scrutat „cu oarecare sfială“. Crispată, ferecată în sine, munteanca pornește în căutarea dispărutului urmând semne și porunci“. Aceste superstiții o urmăresc pe Vitoria pe tot parcursul călătoriei sale, până la aflarea adevărului.
Când ajung la Vatra Dornei, Vitoria află de la un slujbaș că Nechifor cumpărase în toamnă trei sute de oi din care vânduse o sută la doi ciobani din satul Doi Meri, împreună cu care plecase către iernat. Aflând toate acestea munteanca încearcă să refacă drumul pe care plecase de la Dorna soțul ei împreună cu cei doi tovarăși mergând spre Păltiniș apoi spre Dârmoxa și pe urmă spre Broșteni.
Pe măsură ce înaintau erau tot mai evidente informațiile potrivit cărora Nechifor Lipan trecuse prin acele locuri însă nu singur ci însoțit de cei doi tovarăși cât și confirmate de către cârciumarii pe unde poposiseră.
„A găsit amintirea celor trei tovarăși călăreți și la Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stânga, părăsind apa Bistriței. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. A făcut popasul obișnuit într-un sat căruia-i zicea Sabasa ș-a aflat ș-acolo urma oilor ș-a călăreților. Pe urmă a suit un drum șerpuit săpat în stâncă, ocolind în singurătăți pe sub vulturi. Era c o pustie a gheței și a omătului și sus vântul avea un spulber ș-o putere vie, încât te puteai rezema cu spatele în el. De-acolo se vedeau depărtate întinderi de soare, spre apa Moldovei. … Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuaș, pe care-l luase călăuză, feciorul crâșmarului din Sabasa. În pisc, sub crucea care se chiamă a Talienilor, au hodinit caii într-un dos de mal, la adăpost de spulber, ascultând în tăcere bubuitul vântului în prăpăstii și șuietele brazilor. „Înspre soarele acela, care lucește pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan – cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit și el și s-a uitat departe.“(Baltagul, ed. cit., p. 121).
Ajungând în satul Suha cei doi poposesc la crâșma lui Iorgu Vasiliu. Aici Vitoria, intrând în vorbă cu cârciumarul, află că tovarășii lui Nechifor erau doar ei doi, soțul său nu-i mai însoțea. Acum își dă seama munteanca de faptul că soțul ei a pierit în aceste ținuturi:
„ – Nu erau doi, zise cu liniște Vitoria. Erau trei.
Ba erau doi. Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru.
Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-I izbucnise înăuntru. Domnu Iorgu Vasiliu își repetă afirmarea. Ca și cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă, munteanca stătu așteptând și cugetând. Acuma vedea adevărat și bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, și amuțise și el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el“.(Baltagul, ed. cit.,p.124).
Astfel „Descoperirea ireversibilității lui Nechifor Lipan declanșează iarna; intuirea locului de zacere a soțului pune capăt iernii … “ Cu ajutorul cărciumarului Toma va găsi întâi câinele lui Nechifor : pe Lupu, în gospodăria unui sătean din Sabasa, care o va recunoaște imediat și o va ajuta în desco perirea cadavrului soțului său. Va descoperi cadavrului în putrefacție al bărbatului său la locul numit Crucea Talienilor, într-o râpă, cu ajutorul credinciosului câine Lupu. Așadar „Câinele lui Lipan („Cânele sta cu luare-aminte pe coadă, privind văile ca un om. Petrecea și el, uitându-se la frumusețile lumii“) este un element superior al faunei muntelui. El descoperă locul crimei, el e martorul ei“. Astfel Vitoria își împlinește pe jumătate dorința de a-l fi găsit pe soțul său, chiar și mort, și a îndeplini ritualul sacru al înmormântării creștinești : „Pentru protagonista din Baltagul, – remarcă Constantin Ciopraga, legea e datorie, iar liniștirea duhurilor întristate un mod de purificare proprie, în care scop femeia „se curăță de orice gânduri, dorinți și doruri“. Când un bărbat „rânjind pe sub mustăți“ îi face discret aluzii echivoce, ea „leapădă poruncă“ lui Gheorghiță să acționeze cu baltagul, incident după care, adus la realitate, drumețul gândește scurt: „Femeia asta trebuie să fie de pe altă lume“; prozatorul o confirmă indirect: „Adevărat era că nevasta lui Lipan se socotea ea singură intrată în altă lume …“ Îi va descoperi și pe făptași cu sprijinul nevestei crâșmarului Toma, care locuiau nu departe de acest loc, în Suha: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, amândoi ciobani recunoscuți și respectați în comunitatea lor. La praznicul făcut cu ocazia îmormântării lui Nechifor Lipan va descrie cu minuțiozitate momentul dinaintea omorârii soțului cât și actul în sine, uimind pe cei de față, inclusiv pe subprefectul Anastase Balmez. Ucigașul va fi încolțit și făcut să-și recunoască vina după ce a fost lovit în frunte cu baltagul de Gheorghiță și mușcat de gât de Lupu. „Răzbunarea Vitoriei Lipan, și este una, nu atât în pedeapsa materială, cât și suferința morală cu care tortură, până îi biruie, pe făptași, tortură la care participă în primul rând dânsa, răzbunarea Vitoriei Lipan este de o superioară valoare psihologică“.
Finalul acesta dramatic a suscitat diverse interpretări ale criticilor avizați, având în vedere și motto-ul de la începutul romanului.
Toate acțiunile Vitoriei, încă de la începutul romanului, din momentul în care a realizat că soțul său nu mai trăiește, au avut doar un singur scop: acela de a afla adevărul despre ceea ce i s-ar fi putut întâmpla acestuia și de a împlini dreptatea, oricare ar fi ea. Considerată chiar de subprefectul Anastase Balmez „vicleană și ascunsă“, personajul Vitoria Lipan a atras atenția și simpatia celor mai profunzi exegeți ai operei marelui nostru romancier precum: Perpessicius, George Călinescu, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Monica Spiridon, Paul Georgescu, Pompiliu Marcea, etc.
Criticul și istoricul George Călinescu observă că „În căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta și aplicație de detectiv. O adevărată nuvelă polițienească se desfășură, în stil țărănesc, bine înțeles, cu o artă remarcabilă. Vitoria dovedește o luciditate excesivă. … Prin urmare Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă drum răzbunării. … prea multă îndârjire din partea unei femei“.
Nicolae Manolescu apreciază că „Vitoria n-are însă cum căuta veriga lipsă dintr-un lanț de împrejurări, fiindcă acest lanț este arbitrar. Ceea ce frapează din plin este tocmai inexistența regulii și a ritmului, compensată de inițiativa personală a Vitoriei. Iar această inițiativă face dintr-o țărancă simplă un extraordinar detectiv. Ultimele capitole ale romanului, … sunt captivante mai ales prin jocul deducțiilor acestei femei fără știință de carte, dar în stare să citească pe chipul și în gesturile oamenilor ca într-o carte. Din nou, un singur lucru este oarecum dat dinainte, ține de o regulă fixă de comportare : faptul că orice vânzare între doi munteni se face în prezența unui al treilea. Celelalte amănunte sunt pur întâmplătoare și experiența acumulată a strămoșilor n-ar fi fost de mare folos Vitoriei în lipsa adâncii ei inteligențe“.
O foarte interesantă și pertinentă interpretare face Alexandru Paleologu care, recurgând la mitologie, consideră că „Povestea Vitoriei Lipan în căutarea rămășițelor lui Nechifor, risipite într-o văgăună, este povestea lui Isis în căutarea trupului desmembrat al lui Osiris. … Cât se poate de bine camuflat, în Baltagul, sub aspectele locale ale lumii muntenilor și oierilor din Moldova de Nord, dealtminteri înfățișate de scriitor sub unghiul celei mai stricte observații realiste, mitul lui Osiris nu e mai puțin complet, tratat cu precizie, conform întregului său scenariu clasic“. Astfel, opinează Al. Paleologu, argumentându-și afirmația prin explicarea rolului pe care l-a avut acest mit în antichitate: „Osiris ca divinitate reprezintă soarele care apune și răsare, adică moare și reînvie ; ulterior a fost identificat cu Amon-Ra și cu Ptah, prin excelență divinități ale soarelui statornic și dătător de viață. Cadavrul lui Osiris fusese aruncat de Seth, ucigașul, în Valea Nilului. Punctul central al motivului osirian în Baltagul este găsirea și reasamblarea trupului desmembrat al lui Nechifor Lipan …“ Iar cele două versuri din Miorița, scrise de Sadoveanu la începutul romanului său „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ș-un cîne“, considerate ca motto, sunt interpretate de AL. Paleologu că s-ar referi „în mod astuțios la rolul decisiv pe care-l va juca în deznodământul dramei câinele Lupu, alias Anubis. (În treacăt fie zis, ni se pare mai mult decât probabil că și în Miorița rostul invocării câinelui este legat de funcția sa de psihopomp, în iminența morții ciobanului, și nicidecum în vederea apărării acestuia împotriva ucigașilor.)“ După ce-și argumentează părerea cu exemplificări din romanul lui Sadoveanu, AL. Paleologu conchide: „Ne pare în afară de orice dubiu că Sadoveanu a transpus în romanul său în mod deliberat și cu bună știință toate aceste elemente accesorii ale scenariului osirian. Mitul lui Osiris este prin excelență mitul total ; este mitul cel mai complet dintre toate cele care-i corespund și cu care ulterior s-a coroborat, suprapus sau identificat (Mithra, Dionysos, Orfeu, Demeter etc.); toate semnifică în primul rând ideea de moarte și regenerare, de ocultare și manifestare, de sacrificiu, de productivitate, fecunditate, armonie, criză, etc., dar cuplul Osiris-Isis cuprinde repertoriul întreg al semnificațiilor cosmice exprimate de ipostazele umane fundamentale: căsnicie, iubire, paternitate, fidelitate, prietenie, rodnicie, legiuire, lupta binelui împotriva răului, moarte, pietate, nemurire. Omul, comunitatea, natura, universul, toate sunt implicate concentric în mitul fundamental, care este mitul lui Osiris și Isis“.
Monica Spiridon este de acord cu profunda interpretare a lui Alexandru Paleologu considerând că „Baltagul poate fi citit ca o rescriere pe tema Isis-Osiris, … și modelul de lectură propus de Al. Paleologu este unul dintre cele mai eficace, mai coerente și mai aderente la text“. Referitor la substratul popular, de sorginte mioritică al romanului Baltagul, Monica Spiridon este de acord cu Al. Paleologu susținând ipoteza acestuia si afirmând că „ … în termeni formali, mitul osiric (balada) și narațiunea sadoveniană se înscriu într-o serie morfologică, contractând relații de continuitate de tip oglindire, care pot fi prezentate în termenii unei suite de mutații, survenite între un substrat de esență mitică și o structură compozițională formală“ însă „ … micro-istorisirea Vitoriei este in-formativă nu numai față de planul exterior textului, cel al lecturii, ci și în raport cu cel intern căruia îi aparțin și personajele. Prin ea, textul capătă o mai clară cunoștință de sine. Ea este și nucleul formal al Baltagului, punctul nodal în care se concentrează focarul de semnificații proiectate de oglinda mioritică“.
Pompiliu Marcea, în memorabila sa carte Lumea operei lui Sadoveanu, scoate în evidență „marile virtuți“ ale Vitoriei: „spiritul justițiar, curajul, inteligența, energia, devotamentul, împlinirea tradiției, intuiția de detectiv. Cu alte cuvinte, însușiri eminamente bărbătești, care au făcut din soața oierului Nechifor Lipan unul dintre cei mai destoinici bărbați ai literaturii sadoveniene“.
Făcându-și singură dreptate, după descoperirea și pedepsirea ucigașului soțului său, cu sufletul plin de durere ascunsă, Vitoria nu-și va pierde stăpânirea de sine și va continua să-și planifice evenimentele, incluzând parastasele pe care va trebui să i le facă lui Lipan, aducându-și aminte și de fata sa Minodora, pe care nu va vrea să o dea de soție feciorului dăscăliței lui Topor:
„Socot că mergând cu spor, pe vreme bună, ne putem întoarce iar aici în Sabasa, ca să facem parastasul de nouă zile. Apoi ne ducem dincolo la Jijia, ca să vorbim cu baciul Alexa și să ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor cătră munți, unde avem tocmită pășunea de vară. La patruzeci de zile vom fi iar aici și vom ruga pe domnu Toma și pe părintele să ne-ajute a împlini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă. Om aduce atuncea de la mănăstirea Varaticului și pe soră-ta Minodora, ca să cunoască mormântul. Ș-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să știi că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor“.(Baltagul, ed. cit., p. 180).
Așadar, viața își va continua cursul obișnuit pentru Vitoria, lăsând în urmă zbuciumul interior și toată „îndârjirea“ acesteia care, după împlinirea dreptății, nu pierde nicio clipă în a continua și merge mai departe, încercând să păstreze nealterat rostul gospodăriei și al copiilor. Gheorghiță, după această încercare devine, de-acum încolo, bărbatul pe care se poate bizui Vitoria. Putem considera că acest eveniment e cel care-l va determina să se maturizeze, putându-i fi de mare ajutor mamei sale.
„Baltagul prezintă epic o mitologie în care relația viață-moarte devine un simbol al fecundității neîntrerupte. Viața muntelui exprimă un înalt nivel al spiritualități mitice românești, un cod moral și filosofic unde guvernează adevărul“.
Atât prin subiectul ales cât și prin realizarea artistică deosebită, romanul Baltagul rămâne una dintre cele mai reușite opere în proză din literatura română interbelică.
Bibliografie:
Băileșteanu, Fănuș, (1977), Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, București: Editura Minerva.
Ciopraga, Constantin, (1981), Mihail Sadoveanu, fascinația tiparelor originare, București: Editura Eminescu.
Istoria literaturii române – Studii -, (1979), Coord. științific: Zoe Dumitrescu Bușulenga, București: Editura Academiei RSR.
Istoria literaturii române din perspectivă didactică, Clasa a X-a, Proza. vol. I, (2000), Coordonatori: Nicolae Oprea, Gabriela Dinu, Caius Dobrescu, colecția Compact, Editura Paralela 45.
Ivașcu, George, (1966), Confruntări literare, București, Editura Pentru Literatură.
Lovinescu, E., (1982), Critice 2, Ediție de Eugen Simion, Antologie și Repere istorico-literare realizate în redacție de Mihai Dascăl, București: Editura Minerva.
Manolescu, Nicolae, (1981), Mihail Sadoveanu – preliminarii la o sinteză monografică a operei în Sinteze de literatura română, București: Editura Didactică și Pedagogică.
Marcea, Pompiliu, (1977), Umanitatea sadoveniană de la A la Z, București: Editura Eminescu.
Marcea, Pompiliu, (1976), Lumea operei lui Sadoveanu, București: Editura Eminescu.
Mitrache, Gheorghe, (1994), Mihai Sadoveanu, București: Editura Recif.
Mitru, Constantin, (1977), Sadoveanu despre Sadoveanu, București: Editura Minerva.
Negoițescu, Ion, (1976), Analize și sinteze, București: Editura Albatros.
Oprișan, I., (2004), Opera lui Mihail Sadoveanu, Natură – om – civilizație în opera lui M. Sadoveanu, București: Editura Saeculum I.O.
Paleologu, Alexandru, (1978), Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Cartea Românească.
Perpessicius, (1974), Patru clasici (Eminescu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu), Cuvânt înainte de Edgar Papu, București: Editura Eminescu.
Perpessicius, (1971), Mențiuni critice, București: Editura Minerva.
Sadoveanu, Mihail, Baltagul, Prefață și note de Cornel Regman, București: Editura Tineretului.
Sadoveanu, Mihail, (2003), Hanu Ancuței, Ediție îngrijită, postfață, tabel cronologic și referințe critice de Teodor Vârgolici, București: Editura 100+1 Gramar.
Sângeorzan, Zaharia, (1976), Mihail Sadoveanu, Teme fundamentale, București: Editura Minerva.
Simion, Eugen, (1978), Scriitori români de azi, vol. I, ediția a doua revăzută și completată, București: Editura Cartea Românească.
Spiridon, Monica, Sadoveanu – divanul înțeleptului cu lumea, (1982), București: Editura Albatros.
Studii despre opera lui Mihail Sadoveanu, (1977), Ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Ilie Dan, București: Editura Albatros.
Tomuș, Mircea, (1978), Mihail Sadoveanu – Universul artistic și concepția fundamentală a operei, Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Vlad, Ion, (1981), Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Vianu, Tudor, (1973), Arta prozatorilor români, București: Editura Eminescu.
George Călinescu
(1899-1965)
Enigma Otiliei
(1938)
„Romanul de astăzi, „Enigma Otiliei“ este construit cu un meșteșug sigur, pe mai multe planuri, și cu o detașare epică întru totul stăpână pe materialul uman, atât de divers și de închegat în fizionomia lui. D. Călinescu se afirmă ca un excepțional creator epic, lunga sa povestire degajând clar, conturat și cu subtile nuanțe, în același timp, o serie de tipuri psihologice de o reală viabilitate în ficțiune.“
Pe lângă afirmarea deplină în domeniul criticii și istoriei literare George Călinescu a demonstrat virtuozități artistice desăvârșite și în roman. Chiar dacă primul său roman Cartea nunții nu a avut un succes foarte mare, Enigma Otiliei îl va recomanda și consacra pe marele nostru critic și istoric literar ca un romancier cu drepturi depline. Referitor la geneza romanului și explicația titlului C. Jalbă menționează: „Apariția romanului Enigma Otiliei e precedată de publicarea unui fragment cu același titlu în „Adevărul literar și artistic. …“ Referitor la semnificația titlului „Călinescu însuși lămurește amănunțit chestiunea: „Voisem să numesc cartea – scrie el – Părinții Otiliei, dar editorului i s-a părut mai sonor titlul Enigma Otiliei. Puteam să-i zicem Războiul chino-japonez. Ei și ce-i cu asta? Intitulat Istoria Franței, Le rouge et le noir încetează de a fi ceea ce este? Singura întrebare este dacă Otilia există în limitele ei. Ea este normală, firește, și n-are nici o enigmă de roman polițienesc. Dacă am pus acest titlu care putea să arate așa «enigma» Otiliei, ca să se vadă că enigma este și nu este, e pentru a sugera procesele unei vârste. Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. …“
George Călinescu a fost preocupat la fel ca și Balzac de ideea paternității care, potrivit lui Ov. S. Crohmălniceanu, poate avea atât implicații literare cât și sociale: „Paternitatea are și expresia ei social-economică. Condițiile nașterii și ale creșterii îi determină fiecărui individ punctul de pornire în viață; descendența îl modelează într-un fel socialmente; omul poate moșteni, sau nu, stare, rang, avere: în statutul lui social se prelungește ceva din existența celui care l-a adus pe lume. Ideea de patenitate atinge și problemele esteticii. Artistul zămislește, dar nu în ordinea naturală, e părintele operelor sale și se perpetuează prin ele. … “
George Călinescu ne prezintă în Enigma Otiliei aspecte din viața unor familii bucureștene de la începutul secolului XX, într-o manieră clasică, asemănătoare scriitorului francez Balzac. „Balzacian este romanul prin tema dezvoltată și, în bună măsură, prin procedeele narative folosite. Nucleul cărții îl constituie istoria unei moșteniri în jurul căreia se dezlănțuie sălbatic patimile și ies la iveală rudimentare porniri instinctuale. Universul romanesc e simbolizat prin două familii: Costache Giurgiuveanu și nepoata sa, Otilia, pe de o parte, și, pe de alta, Simion și Aglae Tulea, cu descendenții lor.“
Romanul se deschide cu prezentarea casei lui Costache Giurgiuveanu din strada Antim, unde sosește Felix Sima, nepotul lui, proaspăt absolvent al liceului internat din Iași, care a venit la București pentru a urma cursurile Facultății de Medicină: „Strada era pustie și lumea părea adormită, fiindcă lămpile de prin case erau stinse sau ascunse în mari globuri de sticlă mată, ca să nu dea căldură. În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă nu era prea înaltă și aproape niciuna nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobște a zidarilor italieni), mărimea neobișnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane grecești și chiar ogive, făcute însă din var și lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul și uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureșteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.“ Întâmpinat cu reticență de către unchiul său la început, prefăcându-se a nu-l cunoaște, Felix nu este bine primit și văzut nici de Aglae Tulea, sora lui Costache Giurgiuveanu, care era la fel de avară și mult mai rea decât fratele ei și nu suporta pe nimeni străin de teama de a nu pierde moștenirea acestuia. Otilia Mărculescu, fata adoptivă a lui Giurgiuveanu din a doua căsătorie, este cea care îl vede cu ochi buni pe Felix mai ales că erau de vârste apropiate și corespondaseră de câțiva ani prin scrisori, între ei legându-se o relație profundă de prietenie. La fel ca și Felix, Otilia nu este nici ea prea mult agreată de clanul Tulea, care avea un unic și singur scop: acela de a pune mâna pe frumoasa avere a lui Costache Giurgiuveanu. Așadar, averea lui Giurgiuveanu este cea care dezlănțuie și adună în jurul ei cele mai crâncene și încorsetate energii ale familiei Tulea, pe de o parte, și ale lui Stănică Rațiu, ginerele Aglaiei Tulea, un avocat obscur, însă lacom și ambițios dovedind orice lipsă de omenie în atingerea țelurilor sale.
Felix este introdus de romancier chiar în mijlocul unei întâlniri a celor două familii din care nu lipsește nici elegantul, rafinatul și amabilul moșier Leonida Pascalopol, unul din reprezentanții societății burgheze de la acea vreme, foarte bun prieten al lui Costache Giurgiuveanu și un al doilea tată pentru Otilia, pe care o iubea și o aprecia extrem de mult. „Toată acțiunea primului capitol se derulează într-un magistral joc de lumini și umbre, ca într-o adevărată piesă de teatru. Maniile aici se schițează, caracterele tot aici își dezvăluie contururile. O atmosferă misterioasă învăluie scena, începând cu apariția bătrânului Costache și terminând cu ireala reuniune din sala de sus, necrezut amestec de vulgaritate cultivată cu maliție și rafinament oriental; deasupra plutește totodată un senzațional de înaltă intelectualitate.“ Întreaga atmosferă văzută și simțită în casa unchiului său îi lasă o impresie destul de neplăcută lui Felix, deoarece nu înțelege răutățile și trivialitățile membrilor familiei Tulea, necunoscându-i prea bine. Amândoi orfani (Felix de ambii părinți iar Otilia de mamă), cei doi tineri se comportă ca niște ființe total dezinteresate și cu ambiții și dorințe constructive: „Personaje albe, ideale, incarnări ale ingenuității și vibrației adolescentine, Felix și Otilia tind să exprime, așa cum însuși autorul mărturisește, tulburătoarea realitate a vârstei, a noviciatului în viață, a descoperirii dragostei și a vocației. Orfani în căutare de „părinți“, ei răzbat fără aceștia și nu devin victime ale ambianței tutelare.“
Fiecare dintre cei doi își va croi propriul drum în viață: Felix se va ambiționa și va învăța temeinic pentru a-și face o carieră de succes iar Otilia, deși nu are avere nefiind înfiată de Moș Costache, va înceca să-și folosească farmecul și inteligența feminină prin căsătoria cu bogatul și manieratul moșier Leonida Pascalopol. „Experiențele, existența și chipurile eroilor cărții sunt reconstituite cu vocație realistă, sunt așezate sub reflectorul analitic al naratorului care își dezvăluie, astfel, gustul pentru grotesc și comic. … un exemplu: la una dintre partidele de cărți ținute în casa lui Moș Costache, cineva scapă o monedă sub masă, iar bătrânul avar se repede să o culeagă, pretextând că-i aparține.“
George Călinescu urmărește și descrie cu finețea unui psiholog atât avariția și teama de a lua decizii a lui Moș Costache cât și maniera în care familia sorei sale încearcă prin diverse modalități să pună mâna pe averea acestuia. Amânarea continuă a lui Costache Giurgiuveanu de a face actul de înfiere al Otiliei confirmă încă o dată avariția personajului care de teama de a nu pierde ceva din avere, caută să nu facă nici un gest care l-ar putea păgubi. Otilia îi povestește lui Felix că, în ciuda aparențelor, Moș Costache iubește foarte mult copiii însă, din cauza sorei sale Aglaie, nu a putut să se însoare cu mama ei, mai ales că avea și un copil din altă căsătorie. Aglaie Tulea ar fi voit ca fratele ei să-l crească pe Titi, fiul ei, și să le rămână lor averea. Așadar, orice încercare a lui Moș Costache de protejare a fiicei sale este contracarată de sora sa care o ura teribil la gândul că ar putea pierde moștenirea fratelui ei. Aglaie Tulea își focalizează întotdeauna privirile și energia asupra familiei fratelui său fără a se concentra asupra dezechilibrelor care au loc în familia sa. Fiul său Titi, cu toate că era la o vârstă destul de tânără acuza un retard mintal și o lipsă totală de perspectivă; Aurica, fiica ei, mbla pe la tot felul de vraci și ghicitoare, frustrată fiind de neîmplinirea căsătoriei; Olimpia, deși era căsătorită cu avocatul bun la toate, Stănică Rațiu, dar numai în meseria sa nu, era și ea destul de nefericită pentru că nu putea să aibă copii iar soțul său o trata cu multă indiferență, fiindu-i și infidel. Aglaie încearcă să ascundă toate aceste probleme sub aparenta grijă de fratele său și preocuparea excesivă pentru viitorul Otiliei. Face dovada unei răutăți genetice prin acțiune și comportament mai tot timpul aruncând replici tăioase și jignitoare, lăsând să se întrevadă și un puternic sentiment de avariție, având un scop clar în obținerea averii fratelui său. „Mentalitatea „babei absolute“ se recunoaște la Aglaie și într-o mărginire atotștiutoare, agresivă, plină de „experiență“, a personajului. … Toate judecățile ei se referă la un fel de bun-simț trivial, la opinia „lumii“, prin aceasta subînțelegându-se spiritul mediocru mic-burghez în expresia lui cea mai plată.“
O copie fidelă a Aglaiei este și Stănică Rațiu „avocat fără procese“, știutor superficial a toate, hotărât să-și asigure un viitor fără griji prin averea obținută, prin căsătorie. El este un „personaj în descendența lui Dinu Păturică, dar cu tupeul eroilor lui Caragiale. … e un Rastignac; el calcă totul în picioare și pune în toate acțiunile sale atâta inventivitate, atâta profunzime, încât sub venalitatea omului ești nevoit să vezi un sâmbure de geniu: „He, he, Stănică e profund, zice el într-un moment de sinceritate, degeaba încercați dumneavoastră să-l luați peste picior“.“ Cu abilitatea și meschinăria lui, Stănică Rațiu va fi cel care va pune mâna pe banii lui Moș Costache provocându-i un atac de apoplexie.
Pascalopol, deși amabil și cu mult bun simț, este și el neîmplinit sentimental. O cunoaște pe Otilia de mic copil, a ajutat-o și urmărit-o în toată copilăria și adolescența și este sigur că o va avea și de nevastă, deoarece el îi putea satisface orice capriciu, dată fiind starea lui materială foarte prosperă. E conștient și de faptul că Otilia va fi a lui doar pentr scurt timp, atrasă fiind de tendința lui protectoare și oarecum părintească însă, pe măsură ce se va maturiza își va găsi o altă dragoste, potrivită cu vârsta și caracterul ei. De aceea el este „un dezamăgit“ având un „calm“ destul de „trist, prefigurând la rândul său destinul eroinei“, în opinialui Ov. S. Crohmălniceanu.
La rândul ei Otilia este o persoană exuberantă, plină de viață și de candoare fiind considerată de Ion Bălu „reușita exemplară a romanului și una din eroinele complexe din romanul românesc … Cu ea și-a făcut apariția în literatura noastră psihologia incertă, enigmatică, în plin proces de formație, un coportament de un iraționalism turburător.“ Deși îl iubește și pe Felix îl va prefera pe Pascalopol pentru situația lui materială și tendința paternă, protectoare. Pentru Felix va rămâne totuși un semn de întrebare asupra acestei atitudini a Otiliei. Ea-l apreciază foarte mult pe Felix și pentru ambiția lui de a deveni un nume în cariera sa, fiind conștientă de superioritatea lui.
Deși un tânăr provincial, aparent inofensiv, cu purtări delicate, Felix se dovedește a fi un om superior prin aspirații și voință. Este foarte hotărât să de vină un nume în medicină prin urmarea unei cariere științifice universitare. Nu-l interesează averea și banii lui Moș Costache, chiar rămâne profund dezgustat când dă peste o listă despre cheltuielile făcute de bătrânul avar cu școlaritatea lui, exagerată și amplificată la maximum de acesta. Este iubit și foarte apreciat de Otilia care, conștientă de dorințele și capacitatea lui, își dă seama că nu ar putea avea viața pe care și-ar dori-o alături de Felix, datorită orientării și ambițiilor acestuia.
George Călinescu face și în domeniul romanului, ca și în cel al criticii și istoriei literare, dovada genialității sale creatoare, demonstrând și aici virtuozități artistice imense. Prin subiectul ales, prin prezentarea scenelor de viață și a complexității personajelor sale cu mijloace și metode clasice și moderne, romancierul reușește să creeze unul dintre cele mai frumoase și realizate romane pe tema paternității, a avariției din literatura interbelică. Foarte apreciat și bine primit atât de critica literară a vremii cât și de cea actuală, reeditat de șase ori, Enigma Otiliei rămâne un roman „total“ atât din punctul de vedere al subiectului abordat cât și al metodelor cu care a fost scris.
Așadar, după cum observă Ioan Paler, „G. Călinescu este un înnoitor în spațiul epicii noastre, ca și congenerii săi: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu, fiind promotorul unei formule romanești moderne, în consens cu politica romanului occidental“ reușind „să atingă și dimensiunea modernă: psihologismul și analiticul.“
Bibliografie:
Bălu, Ion, (1970), G. Călinescu – eseu despre etapele creației -, București: Editura Cartea Românească.
Călinescu, George, (2003), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție facsimil, București: Editura Semne.
Călinescu, George, (1968), Istoria literaturii române, Compendiu, București: Editura pentru literatură.
Firan, Florea, Popa, M. Constantin, (1995), Călinescu (antologie comentată), Craiova: Editura Poesis.
G. Călinescu interpretat de … ediție îngrijită de Liviu Călin și Ion Moldoveanu, București: Editura Eminescu.
Istoria literaturii române din perspectivă didactică, Clasa a X-a, Proza. vol. I, (2000), Coordonatori: Nicolae Oprea, Gabriela Dinu, Caius Dobrescu, colecția Compact, Editura Paralela 45.
Jalbă C., (1980), Romanul lui Călinescu. Geneză. Modalități artistice, București: Editura Minerva.
Lovinescu, E., (1982), Critice 2, Ediție de Eugen Simion, Antologie și Repere istorico-literare realizate în redacție de Mihai Dascăl, București: Editura Minerva.
Vianu, Tudor, (1973), Arta prozatorilor români, București: Editura Eminescu.
Marin Preda
(1922-1980)
Moromeții
(I -1955, II-1967)
„Abia apariția Moromeților (vol. I, 1955) a atras atenția asupra dimensiunilor talentului sau și a noutății pe care o reprezintă formula sa epică. … S-a pronunțat destul de repede cuvântul capodoperă și de aici înainte toate scrierile prozatorului au avut de înfruntat comparația cu acest model.“
Deși a fost scris după cel de-al doilea război mondial, într-o perioadă în care se credea că romanul românesc își atinsese apogeul odată cu apariția romanului Ion de Liviu Rebreanu, Moromeții s-a bucurat de cele mai multe aprecieri, datorită subiectului prezentat și psihologiei personajelor sale, din partea criticilor vremii și nu numai.
Criticul M. Ungheanu remarcă, cu justețe, noutatea pe care o aduce acesta și notează: „După Ion, cea mai solidă creație obiectivă a literaturii române inspirată de lumea țărănească este romanul Moromeții de Marin Preda. … Față de țăranul devorat de pasiunea posesiunii, Marin Preda aduce în proza românească o nouă realitate umană. Personajul central al cărții lui nu mai este demonizat de ideea de a avea pământ, ceea ce produce o mutație de viziune cu consecințe incalculabile în modificarea perspectivei asupra lumii țărănești.“
Chiar dacă universul rural fusese destul de bine reprezentat în literatura română atât prin subiectul ales cât și prin personaje bine conturate, dominate de pasiuni unice precum setea de pământ și dobândirea de avuție, de către Liviu Rebreanu și Ioan Slavici, Marin Preda încearcă să exprime și latura meditativă, reflexivă a unora dintre personajele, punându-le într-o lumină nouă. Astfel, „În felul de a fi al țăranilor lui Marin Preda e o psihologie specifică și încărcată de sensuri. … scriitorul aduce în literatura română un nou tip de țăran, un alt erou, unic și ferm precizat, ce vine să se adauge celor creați de autorii clasici ai satului, Slavici, Rebreanu – lărgind orizontul istoric, dar și concepția estetică a romanului țărănesc.“ Ideea de a avea pământ nu reprezintă mobilul central al acțiunilor țăranului lui Preda ci acesteia i se adaugă și o anumită filozofie asupra agriculturii, modului de viață ancestral: „ … țăranii lui Marin Preda aduc o inteligență subtilă, o strategie particulară. Ei se ridică până la a fi niște filozofi ai economiei agrare fără a izbuti prin aceasta să depășească o condiție precară, alergând după himere și făurindu-și iluzii în neputință de a realiza o bunăstare fie și efemeră.“
Ovid S. Crohmălniceanu observă mult mai bine concepția romancierului Preda în ceea ce privește subiectul ales și construcția personajelor, remarcând că „Moromeții fac parte din categoria romanelor trăite. …“ deoarece „Pentru autorul Moromeților satul nu e o realitate exterioară, ale cărei particularități izbitoare trebuie să le dea cititorului după un anume criteriu, ci realitatea însăși.“ Așadar, Marin Preda prezintă evenimente, situații, personaje care au avut o legătură directă cu realitatea, le-a trăit personal și le transpune în opera sa potrivit talentului său creator și mijloacelor artistice de o inegalabilă valoare literară. Acest lucru este confirmat și de Ion Bălu în lucrarea Marin Preda, apărută la Editura Albatros, în care ne prezintă mărturisirile romancierului cu privire la subiectul și personajul principal din Moromeții: „La 5 august 1922, în familia țăranului Tudor Călărașu din Siliștea-Gumești, județul Teleorman, a venit un nou născut pe lume. Un copil căruia destinul părea să-i fi hărăzit o existență asemănătoare cu a fraților săi mai mari: să are pământul și să crească vite. … „Nu se știe ce-aș fi ajuns în viață dacă jocul întâmplării, al cărui erou eram, s-ar fi destrămat și eu aș fi apărut în ochii învățătorului așa cum eram și nu cum, prin nu știu ce mister, credea el că sunt. Adică cel mai bun din clasă […]“ Iar despre Ilie Moromete: „ … ERA TATĂL MEU. Era un om pe care n-aș putea să spun dacă l-am iubit mai mult sau l-am admirat mai mult. S-a amestecat în sentimentele mele pe care i le mai păstrez și dragoste, dar și admirație pentru personalitatea lui.“ Așadar, evenimente din viața personală, trăite și simțite, au constituit ideea realizării acestui grandios roman, apreciat de critica noastră literară, analizat și studiat și în manualele de limba și literatura română, stârnind în continuarea interesul criticilor și analiștilor literari. „ … despre Marin Preda nu s-a scris totuși îndeajuns, el fiind în literatura postbelică unul dintre puținii care și-au propus, încă de la începutul scrisului său, eludarea pitorescului rural, optând pentru investigația suplă a psihologiei țăranului din Muntenia în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial.“
Romanul este alcătuit din două volume: primul apărut în anul 1955 iar cel de-al doilea în anul 1967. „După cum s-a mai spus, în romanul Moromeții, în primul volum mai lent – pentru că „timpul era foarte răbdător“ – în al doilea mai dinamic – pentru că „timpul nu mai avea răbdare“ – Marin Preda realizează o monografie literară a satului din Câmpia Dunării, considerat în două momente istorice hotărâtoare: în anii imediat premergători celui de al doilea război și în anii colectivizării“. Deși a apărut la o distanță relativ mare față de primul volum, aproape 12 ani, cel de-al doilea volum este strâns legat de acesta, continuând problematica și acțiunea. „Cele două părți formează totuși o unitate, ele se susțin și se luminează reciproc, impunând o tipologie necunoscută până la Marin Preda în proza românească.“Prin personajul principal, Ilie Moromete, romancierul ne înfățișează un tip de țăran care, la fel ca și țăranii înfățișați de Rebreanu și Slavici, iubește pământul și încearcă cu toate forțele să-l păstreze însă, așa cum remarcase și M. Ungheanu, încearcă să-și depășească condiția fiind profund implicat și în realitatea economică-agrară a vremii respective devenind cugetător, meditativ.
Astfel „Întâiul volum este concentrat asupra unui singur personaj, întreaga desfășurare epică este subordonată lui Ilie Moromete. Cartea este scrisă într-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp să se gândească și să se exprime gesturile lor sunt libere, existența, în orice caz, nu-i terorizează.“ Romancier fin, subtil, total detașat, profund realist, Marin Preda ne prezintă istoria unei familii de țărani, cu toate momentele ei de creștere și declin, din Câmpia Dunării. Ilie Moromete are o familie alcătuită din 3 băieți, din prima căsătorie – Achim, Nilă și Paraschiv, și un băiat –Neculae, precum și două fete – Tita și Ilinca, din cea de-a doua (una dintre fete era a soției acestuia – Catrina, din prima ei căsătorie). Chiar de la începutul romanului suntem introduși în atmosfera tensionată a familiei lui Moromete deoarece copiii acestuia din prima căsătorie nu o vedeau cu ochi buni pe Catrina, cea de-a doua soție. „Epica Moromeților este dominată de o puțin obișnuită dramă familială izvorâtă din contradicția ireductibilă a unei conștiințe patriarhale și aspirațiile divergente ale descendenților.“
Romanul se deschide cu o secvență în care este prezentată întoarcerea familiei lui Moromete de la câmp și pregătirea pentru masa de seară. Ceea ce ne reține atenția este scena în care familia lui Ilie Moromete ia masa de seară așezată în jurul unei măsuțe mici, joase iar tatăl stă chiar pe pragul mai înalt al camerei. „Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toți ceilalți stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deși numărul copiilor crescuse. El ședea bine pe pragul lui, putea să se miște în voie și de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe masa aceea joasă și plină de arsurile de la tigaie. Paraschiv, Nilă și Achim nu erau din firea lor niște copii tăcuți, moi ori lipsiți de veselie. Totuși, ca totdeauna, ei se așezară la masă absenți, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să ridice pietre de moară. Moromete se așeză și el pe prag, făcând în același timp câteva cruci repezi și închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se așeză turcește pe pământ.“ Deși pare, la prima vedere, o masă de seară obișnuită „Solemnitatea și modestia culinară îi dau, dimpotrivă, un caracter aproape sacru. Ca în picturile vechi, lumina narațiunii cade pe chipul părintelui care veghează asupra copiilor înghesuiți în jurul unei mese joase“. Petru Mihai Gorcea consideră poziția de la masă și felul de a se comporta al lui Moromete ca fiind pline de semnificații: „Locul tatălui este în pridvor, acel element specific de arhitectură țărănească a poporului român, spațiu aparte, – nici înăuntru, în casă, dar nici afară, în ogradă – în care îl vedem de regulă așezat pe Ilie Moromete. De aici, din pridvor, el îi poate supraveghea pe cei trei feciori mai mari, a căror sarcină este de a rândui ograda, cu acareturile pentru vite și șopronul pentru unelte; dar tot de aici, din pridvor, el poate supraveghea și activitatea părții feminine a familiei, mama și fiicele ei, activitate ce se desfășoară înlăuntrul casei, în bucătărie sau la războiul de țesut. Și tot de aici, din pridvor, din acest spațiu înălțat față de ogradă, vorbește Moromete cu cei din afară, cu ceilalți săteni“.
Astfel, încă din prima parte a romanului ne sunt prezentate modul de viață și disensiunile familiei lui Ilie Moromete care, cu toată aparenta autoritate, nu reușește să-i țină aproape și în relații amiabile pe copiii săi. „Armonizarea lor se dovedește în cele din urmă imposibilă, cu atât mai mult cu cât frații mai mari sunt instigați cu regularitate împotriva mamei vitrege de cineva din afara familiei. Combinația celor doi soți care proiectaseră o gospodărie solidă prin alăturarea loturilor fiecăruia se dovedește a nu fi prevăzut disensiunea interioară“. Ideea esențială a romanului o reprezintă efortul susținut și încrâncenarea cu care Ilie Moromete încearcă să se opună vremurilor schimbătoare, păstrând neștirbite loturile de pământ. Cu toate împotrivirile și amânările de la plata impozitelor el nu reușește să restabilească un echilibru, familia lui fiind într-un conflict permanent din cauza soției de-a doua și fiilor din prima căsătorie. „Faptul că Ilie Moromete, Tatăl, deleagă sarcinile gospodărești membrilor familiei, după o rânduială multimilenară, nu înseamnă nicidecum lene sau sustragere de la muncă: este vizibil, în paginile romanului, că, ori de câte ori este nevoie, Tatăl pune mâna și muncește cot la cot cu ceilalți, fără să se sustragă în nici un fel și fără a trezi bănuiala că s-ar sustrage cândva de la efortul fizic – poziția sa centrală și aparent inactivă ține, evident, de sarcina de a coordona întreaga activitate, și de a-i asigura continuitatea, de a o proiecta în viitor. Tatăl are rolul de eminență cenușie a acestui microcosmos familial tradițional.“
Această neputință a lui Moromete de a-și domina și controla familia derivă și din faptul că vremurile erau într-o permanentă schimbare, viața socială era într-o prefacere continuă prin pătrunderea economiei capitaliste în viața satului românesc. Sora sa Guica, avea și ea un rol important în revolta fiilor săi deoarece ea crezuse că fratele ei o să rămână singur, după ce-i murise prima nevastă, și ea o să-l îngrijească. De aceea o ura foarte mult pe cea de-a doua soție a lui Moromete și, având o mare influență asupra fiilor acestuia, îi învrăjbea contra Catrinei, fiindcă nu se putea debarasa de obiceiul să vină în casa fratelui său și să ia anumite lucruri fără să ceară voie, lucru care o deranja enorm pe soția acestuia.
Pe de altă parte idealurile copiilor săi nu puteau împărtăși maniera de gândire și aspirațiile tatălui lor, căci era vizibilă tot mai mult industrializarea treptată și evoluția către oraș unde se putea trăi altfel. Moromete avea o mentalitate tradițională, conservatoare, deși era o ființă cugetătoare, meditativă, crezând că fiii lui vor trăi la fel ca și el, la sat croindu-și gospodării, crescând animale și întreținându-se din munca depusă. „El trăiește „drama ficțiunii contrazise“, întrucât realitățile ce-l vor doborî nu s-au conformat deloc iluziilor lui. De aici, tragedia acestui om: deși este înzestrat cu mari însușiri, el nu înțelege dezvoltarea socială; rămâne închistat, structural, într-o anumită epocă istorică și-ntr-o mentalitate ce n-o poate depăși.“
Așadar, gospodăria lui Moromete se va destrăma încetul cu încetul, transpunându-l în fața unor realități dure, necruțătoare însă ireversibile. „Crizele economice de supraproducție, provocate de legea cererii și a ofertei, fac ca prețul cerealelor să scadă, iar Ilie Moromete, deși a produs mai mult grâu, nu poate din vânzarea lui să acopere cheltuielile familiei.“
Cei trei fii, influențați și de sora lui Moromete dar și nemulțumiți de atitudinea și comportamentul tatălui lor, vor fugi la oraș, sub diferite pretexte, lăsându-l pe Moromete fără oi și cai deoarece le vânduseră fără știrea lui. Plecarea fiilor săi tulbură și zdruncină înfiorător echilibrul interior și aspirațiile lui Ilie Moromete. Toate planurile și eforturile lui de a păstra, fără să vândă o bucată de pământ, loturile neștirbite, rămăseseră zadarnice deoarece ele fuseseră repartizate fiilor săi. Văzându-se înșelat în așteptări și planuri, Ilie Moromete se va împăca destul de greu cu situația dată – rămăsese fără oi și cai, producându-i-se o pagubă consistentă, pe care cu greu va reuși s-o țină sub control. Lovitura dată de fiii săi prin fugă și vânzarea animalelor va fi cu greu suportată de tatăl lor.
Reechilibrarea gospodăriei se va face prin vânzarea unei bune părți din pământul cu greu păstrat deoarece cerealele nu aveau un preț care l-ar fi putut ajuta pe Moromete să câștige niște bani în plus și să poată asigura și hrana familiei. Văzându-și planurile distruse va încerca să-i facă pe plac măcar fiului cel mai mic Nicolae, trimițându-l la liceu ca să învețe carte. Va vinde vecinului său Bălosu, o parte din pământul la care acesta râvnea de ani de zile, tăind și salcâmul din fundul grădinii care adăpostea și umbrea, nefiind de prea mare folos din punct de vedere economic dar care făcea parte din universul copilăriei celor trei frați și nu numai, concentrând în structura sa, de-a lungul timpului, multe momente frumoase trăite de copiii lui Moromete: „Toată lumea cunoștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna, viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheța. Când erau mici, Paraschiv, Nilă și Achim curățau șanțul de zăpadă și gloduri și netezeau cea mai lungă gheață de prin împrejurimi. Lunecușul pornea de undeva din susul grădinii și se oprea la rădăcina copacului. În fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul ghețușului, vrând-nevrând, copiii îmbrățișau tulpina salcâmului, lipindu-și obrajii înfierbântați de scoarța lui neagră și zgrunțuroasă. Primăvara, coroana uriașă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine și Achim se cățăra ambițios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curățat de crăci în fiecare an și creștea la loc mai bogat.“. Însă acesta nu reprezenta numai un simplu copac ci mult mai mult decât atât deoarece odată cu tăierea lui Moromete vindea și o parte din pământul la care ținuse atât de mult și pentru care se luptase să-l păstreze neștirbit, pentru copiii săi.
Atât de mult îl frământă ideea tăierii salcâmului încât personajul ajunge să vorbească singur, să-și motiveze fapta în fel și chip, atât pentru sine însuși cât și pentru ceilalți, trăind „înainte de tăierea salcâmului, un sentiment difuz de culpabilitate, ca în preajma unui sacrilegiu. … Personajul vorbește cu sine însuși pentru că este esențialmente dedublat: o conștiință difuză și subterană îi dă sentimentul că se află pe cale de a săvârși un sacrilegiu, în vreme ce o conștiință discursivă, de suprafață, pledează, prin argumente aparent logice, pentru faptă, motivând-o strict economic.“ Analiza semnificațiilor privind tăierea și importanța salcâmului este extinsă de criticul Gorcea până la a-l considera un fel de axis mundi cu a cărui dispariție „se va prăbuși o lume întreagă, lumea satului tradițional românesc.“
Ilie Moromete nu este personajul singular al romanului lui Preda, el apărând înconjurat și de alți țărani precum vecinul său Bălosu, Țugurlan sau Cocoșilă, toți parteneri de discuții pe diverse teme în celebra poiana lui Iocan. Aceste personaje au rolul de a amplifica scoțând în evidență personalitatea și inteligența lui Ilie Moromete dar pot fi și ca o contrapondere pentru respectivul personaj, potrivit lui M. Ungheanu. Astfel Țugurlan are o condiție „a revoltatului continuu, a omului care spune „nu“, fără a ști să ceară altceva în loc. El reprezintă ideea de ofensivă cu orice preț.“ … nefiind decât „un adânc nemulțumit, care sesizează absurditatea universului în care trăiește și înțelege că, dacă nu-i opune tentativa sa de independență, va termina printr-o totală alienare.“ În schimb Cocoșilă este „mai inteligent și mai realist decât Moromete … dar lipsit de darul fantaziei și al sesizării amănuntului estetic.“ Toți trei sunt în centrul discuțiilor în poiana lui Iocan „mobilizând interesul tuturora“ și constituindu-se în personajele veritabile ale romanului lui Preda. Discuțiile și controversele acestora pe probleme de politică, plata impozitelor și a taxelor, prețul cerealelor îi situau pe cei trei în centrul atenției dintre care se detașa Moromete ca având cele mai juste și argumentate păreri, fiind ascultat și apreciat de ceilalți săteni. Cu toate acestea Moromete se va închide în sine rămânând profund marcat de fuga fiilor săi, mai ales că-l mințiseră vânzându-i și animalele, oile și caii, spulberându-i orice speranță în momentul în care el tot mai credea că se vor întoarce. Fiecare dintre ei își va găsi câte o slujbă în București și nu se vor mai întoarce în sat cu toate insistențele și rugămințile tatălui lor. Astfel primul volum se încheie cu dezamăgirea și profunda tristețe a lui Moromete pentru plecarea fiilor săi și prăbușirea neașteptată a planurilor sale în ceea ce privește destrămarea satului tradițional românesc, când timpul parcă nu mai avea răbdare, potrivit romancierului Marin Preda. Așadar putem desprinde din acest final dramatic al primului volum, în opinia lui Eugen Simion, „observația unui destin în care trăiește, în chip tragic, iluzia vechii filozofii țărănești. Moromeții e înainte de orice romanul acestei tragedii a idealismului rural, în circumstanțele în care vechile valori morale și spirituale țărănești sunt puse sub semnul îndoielii.“
Cel de-al doilea volum al romanului Moromeții a apărut în anul 1967 și continuă într-o oarecare măsură ideile și problematica primului volum. Autorul l-a scris de mai multe ori încercând să asigure o legătură între cele două părți prin reluarea personajelor centrale dar și adăugarea unora noi încât putem vorbi de un singur roman care prezintă lumea țărănească într-o perioadă de profundă transformare înainte și după cel de-al doilea război mondial.
Tema acestui volum este „drama idealismului moral țărănesc“, după opinia lui Eugen Simion care consideră că „Ilie Moromete e, și aici, personajul unei proze superioare. Îndată ce, ieșit dintr-o lungă, mediocră amorțire, își recapătă plăcerea de a medita, de a ironiza, statura lui ia proporțiile fabuloase pe care le știm. Ea stă însă sub semnul unui hotărât tragism.“ Deși încercase prin toate mijloacele să-și aducă fiii înapoi acasă, demonstrându-le că a reușit să cumpere din pământul vândut, să facă bani din vinderea cerealelor, Ilie Moromete nu reușește. Ura și disprețul lor față de mama vitregă și atitudinea tatălui lor confuză și nehotărâtă, îi influențează în continuare chiar dacă nici ei nu reușiseră foarte bine să se descurce în București. Ei „au fost seduși de o falsă libertate, cea negativă, neavând nici unul dintre ei un proiect constructiv (Paraschiv a fost o vreme măturător de stradă, s-a căsătorit cu o țigancă și s-a îmbolnăvit grav; Nilă a fost purtat când de noroc când de ghinion, sfârșindu-și viața în război, în depărtaele stepe de la Cotul Donului, iar Achim, mai norocos în aparență, a ajuns să înfunde pușcăriile) – deși soarta nu le-a surâs și libertatea obținută prin fugă nu le-a adus decât rătăcire în haosul marelui oraș și în haosul și mai mare al vremurilor tulburi, nici unul dintre cei trei nu se întoarce, căci întoarcerea, o va spune chiar Marin Preda în titlul unicului său volum de eseuri, este imposibilă.“
Dar, cu toate acestea, Moromete tot mai încearcă să-și aducă fiii acasă, promițându-le chiar și bani, motiv pentru care va stârni ura și nemulțumirea soției și fiicelor sale. Acestea se simt trădate și totodată amenințate de împărțirea averii, determinând-o pe Catrina să-și părăsească soțul la vârsta senectuții și a neputinței. Cu familia destrămată și rămas singur, în perioada cea mai grea a vieții când puterile scad și bolile se întețesc, lui Moromete „Chipul i se împietrește, aidoma măștii pe care i-a modelat-o Din Vasilescu, un sculptor din mediul rural. I se împietrește, pe măsură, și vorba, și gândul. Se întâmplă astfel pentru că viața cuvântului și a gândului, unite în Logos, depinde de viața valorilor în care omul crede – dacă aceste valori se prăbușesc, se împietrește și gândirea și cuvântul.“
Împreună cu problemele familiei lui Ilie Moromete, scriitorul ne prezintă și în volumul al doilea evenimente și situații din viața satului românesc, după cel de-al doilea război mondial. „Romanul țărănesc al acelei perioade nu putea fi decât un roman al maselor, al marilor și micilor colectivități, al satului prin excelență. Soluția aleasă de scriitor este cea bună, deoarece Moromeții, volumul doi, este în cele din urmă un roman al satului, dar din păcate nu numai atât, ci un roman afectat de titlul care-l încarcă cu sarcini epice inutile, de intenția ciclică a autorului, care trebuia să se reverse într-o creație independentă.“
Deși nu mai are strălucirea și importanța din primul volum, Ilie Moromete este în continuare un personaj central alături de fiul său Niculae care, după ce întrerupsese școala din pricina dificultăților financiare, devenise activist de partid și fusese însărcinat „să supravegheze în Siliștea-Gumești secerișul și predarea cotelor către Stat, episod epic esențial în roman. Descrierea peripețiilor acestei acțiuni prilejuiește autorului nu numai o pagină vie de istorie, dar și o capodoperă de observație a psihologiei țărănești superioară într-un moment de mare încordare, de ezitare între acceptarea necesității și refuzul ei, între subordonare și revoltă, între aparenta pasivitate calmă și brusca izbucnire a neliniștii, ca în așteptarea unei catastrofe.“ Niculae Moromete are o gândire și o mentalitate tipice partidului și sistemului din care făcea parte, spre deosebire de tatăl său care rămăsese același cu ironiile amare și judecățile dure însă juste, apreciate în continuare de concetățeni. Autoritatea lui Moromete, tatăl, se diminuează foarte mult și după părăsirea de către soția sa, acesta devenind atât de neputincios încât ajunsese să fie plimbat cu roaba de către un nepot. „Monologul interior dintr-o pagină de mare finețe a analizei psihologice (cap. III, partea a IV-a) ne sugerează drama sufletească a personajului, prăpastia dintre ele și o lume care îi condiționează neîncetat felul de a fi, încearcă să-i impună un alt cod existențial decât cel pe care și l-a construit singur.“
Schimbarea produsă în lumea vechiului sat românesc de apariția noii ordini sociale care determină prefaceri profunde mai ales prin noua viziune asupra agriculturii este descrisă de către Marin Preda cu mari sentimente de regret și tristețe. „Dacă volumul întâi este romanul destrămării unei familii, volumul al doilea este romanul destrămării definitive a satului patriarhal.“
Prin romanul său, Marin Preda nu descrie numai drama unei civilizații dintr-o anumite zonă ci chiar propria sa dramă trăită datorită destrămării nemiloase a satului său natal: „Și Marin Preda, înstrăinat un moment, s-a întors cu spiritul spre lumea tatălui său, lumea tragică a satului românesc. A mărturisit întotdeauna că Ilie Moromete poartă trăsăturile propriului său tată și că romanul, în ansamblu, este cartea unei mari nostalgii. Marin Preda a transpus în eternitatea artei imaginare unei lumi care a pierit pentru totdeauna.“
Bibliografie:
Atanasiu, Victor, (1984), Viața lui Ilie Moromete, București: Cartea Românească.
Bibliografie:
Bălu, Ion, (1976), Marin Preda, București: Editura Albatros.
Călin, Liviu, (1972), Portrete și opinii literare, București: Editura Albatros.
Călinescu, George, (2003), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție facsimil, București: Editura Semne.
Călinescu, George, (1968), Istoria literaturii române, Compendiu, București: Editura pentru literatură.
Gorcea, Mihai Petru, Marin Preda – culegere de texte literare comentate, Editura Cuget, Simțire și Credință.
Istoria literaturii române din perspectivă didactică, Clasa a X-a, Proza. vol. I, (2000), Coordonatori: Nicolae Oprea, Gabriela Dinu, Caius Dobrescu, colecția Compact, Editura Paralela 45.
Marin Preda, interpretat de …(1976), argument și antologie de M. Ungheanu, București: Editura Eminescu.
Mugur, Florin, (1975), Convorbiri cu Marin Preda, București: Editura Albatros.
Preda, Marin, (2009), Moromeții, vol. I, cu o Prefață de Eugen Simion, București: Editura Curtea Veche, (text reprodus după Moromeții, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, vol. I, Cartea Românească, București, 1975).
Preda, Marin, (2009), Moromeții, vol. II, București: Editura Curtea Veche, cu Referințe critice de Răzvan Năstase, (text reprodus după Moromeții, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, vol. II, Cartea Românească, București, 1975).
Simion, Eugen, (1998), Scriitori români de azi, vol. I, București – Chișinău: David·Litera.
Spiridon, Monica, (1993), Omul supt vremi,(Eseu despre Marin Preda, Romancierul), București: Editura Cartea Românească.
Ungheanu, M., (1973), Marin Preda vocație și aspirație, București: Editura Eminescu.
Ursu, G. G., Mihăilescu, Florin, (1975), Analize și interpretări literare, București, Editura Didactică și Pedagogică.
Vianu, Tudor, (1973), Arta prozatorilor români, București: Editura Eminescu.
George Bacovia
(1881-1957)
Plumb
„Lumea din Plumb este dominată de trei figuri statuare, dintre care aceasta a geniului atemporal este una, alături de a lui Amor de plumb, răsturnat, cu aripile atârnânde, și de a cadavrului feminin, impozant pe catafalc“; trei fiind și „demonii bacovieni“: Poe, Baudelaire și Rollinat, invocați în versul cunoscut din Finis, după care autorul adaugă că „e perfect de înțeles că într-o lume damnată din cauza viețuirii în proximitatea funestă a poeziei trei poeți defuncți să apară ca genii rele, negatoare, valutând sarcastic opera urmașului“.
George Bacovia este unul dintre cei mai importanți poeți simboliști din literatura română interbelică. „Nota de mare originalitate, pe care a adus-o nu numai la noi, dar și pe plan mondial, constă în aceea că a impus un nou univers – târgul de provincie, monoton și lipsit de orizont, preluând, în același timp, la un nivel superior, tehnica poetică eminesciană. Astfel, Bacovia a devenit cel mai mare simbolist român și unul dintre cei mai valoroși din literatura universală.“ Deși poezia sa exprimă de multe ori sentimente negative precum tristețea, melancolia, nepăsarea, însingurarea etc., ea nu este lipsită de valoare artistică. La fel ca și Eminescu, cu care a fost de multe ori comparat și asemănat de unii critici literari, George Bacovia face referire în opera sa și la originarul târg de provincie moldovenesc, dată fiind obârșia sa. „Poet decadent, al melancoliilor pluvioase, al toamnei, al iernii și al unei primăveri resimțite cu nervii unui convalescent, cufundat în deznădejde și în prevestirea morții apropiate, Bacovia este și un poet al provinciei moldovenești.“ Aceasta ne este prezentată într-o lumină destul de sumbră, într-un cadru trist cu ploi, ninsori, umezeală, parcuri goale și crâșme în paragină, cu oameni bolnavi și copii necăjiți, o realitate cutremurătoare cu accente morbide. Potrivit marelui critic și istoric literar G. Călinescu, „Simbolismul poetului e acela din tradiția sumbră a baudelairianismului, cu ploi insinuante, provincie, urât funebru, monotonie burgheză, tristeță autumnală:
„Plouă, plouă, plouă
Vreme de beție
Și s-asculți pustiul
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă … “
Iar prototipii săi „sunt Rodenbach, Rimbaud și Verlaine. De la Baudelaire vin cadavrele în putrefacție, sânii surpați ai iubitei, iar de la tuberculosul Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea și ftizia, în timp ce nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele care cântă marșuri funebre de Chopin își au originea în Maurice Rollinat. Umiditatea pluvială de la Rodenbach ia la Bacovia aspecte infernale și se observă o adevărată teroare de apă tristă, ostilă, care contaminează tot, un sentiment fizic de insalubritate:
„Nu e nimeni … plouă … plânge-o cucuvaie
Pe-un acoperiș de piatră-n noapte cu ecouri de șivoaie,
Vai, e ora de-altădată, umbre ude se-ntretaie
Și-n curentul unui gang ațipesc, plin de ploaie.“
Analiști și critici literari precum M. Petroveanu, Gh. Grigurcu etc., au vorbit și de atitudinea socială împotriva burgheziei, care se poate întrevede în poezia lui Bacovia, acesta fiind un apărător și simpatizant al celor mulți și necăjiți, dovedind o reală revoltă socială interioară față de nedreptățile înfăptuite de către clasa conducătoare. Ion Bogdan Lefter, în studiul său Bacovia – un model al tranziției, face o diferențiere clară între aspectul social și atitudinea utopică, metafizică din poezia bacoviană, considerând că „ … Bacovia nu poate – sub nici un cuvânt – să fie receptat prin prismă pur socială.“ deoarece „ … elementele cu trimitere la spațiul social-economic și politic din poezia sa apar nu ca repere ale vreunei „angajări“, prezența lor datorându-se apartenenței la un registru lexical care îi era autorului extrem de familiar, grație studiilor și slujbelor deținute (licențiat în drept, ulterior funcționar la diverse ministere …): sunt elemente preluate și integrate într-un sistem personal de transcriere a realului, de-semantizate și investite apoi cu funcții noi, poetice. Pe de altă parte, atitudinea poetului e hotărât utopică și – în fond – metafizică.“
Referitor la modalitățile artistice de realizare a poeziei bacoviene, Tudor Vianu observă că se pot distinge două direcții prin care poetul își conturează ideile:
1)„Poetul se exprimă printr-un material de impresii artistice, ca cele pe care i le împrumută poezia vremii, cu parcurile, havuzurile și statuile ei. … limba poetului este acum aceea a primului simbolism românesc, care cu solitar, funerar, secular, sinistru, hidos, carbonizat, lugubru, funebru, barbar, satanic, sumbru etc. exprimă nu numai genul impresiilor care l-au urmărit mai cu dinadinsul, dar și participarea lui la o lume a cărților și a culturii. …
2). .. Bacovia tinde către o individualizare a impresiilor, …. De această orientare se leagă toate acele imagini, metafore, comparații … “
Apărută în volumul de debut cu același nume, în anul 1916, poezia Plumb este una din cele mai interesante și incitante poezii din literatura noastră interbelică deoarece, nu este prea mare ca întindere însă abundă în simboluri și semnificații dintre cele mai ample. Ea „ … aduce masiv în literatura română viziunea simbolistă a unui univers stagnant și ploios, a orașului de provincie distrus de plictiseală, a alienării, bolii și morții individului lăsat, aici, pradă singurătății, tăcerii și dezagregării nervoase decurgând din ele.“
„Dormeau adânc sicriele de plumb
Și flori de plumb și funerar vestmânt –
Stam singur în cavou … și era vânt …
Și scârțâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig
Stam singur lângă mort … și era frig …
Și-i atârnau aripele de plumb.“
(Plumb)
Astfel, de la începutul poeziei suntem introduși într-o atmosferă sumbră, cu aspecte de moarte, prin folosirea cuvintelor sicrie, funerar, cavou, coroane. Toate acestea pot sugera o teribilă înstrăinarea a poetului față de lumea din jur, trăind într-un cadru rece, depresiv, care duce la singurătate, tristețe, lipsa dorinței de a trăi. În schimb, în strofa a doua poetul aduce în discuție și amorul de plumb, care ne-ar putea duce cu gândul la iubire asociată însă cu metalul greu care este plumbul. Ion Rotaru analizând în profunzime cuvântul plumb, consideră că acesta ar putea avea mai multe valențe: „ … prin greutatea lui specifică mare (în tabla lui Mendeleev Pb ocupă locul 82), poate sugera apăsarea sufletească sfâșietoare la care este supus artistul și, în genere, intelectualul aruncat de soartă într-un oraș de provincie pustiu de pe vremuri, … . Plumbul mai poate sugera, prin culoarea lui cenușie-închis, monotonia și plictisul, mediul meschin, cu false străluciri de o clipă, acoperite repede de proza grea, diurnă, … . Plumbul mai este și metalul „rece“, având ca simbol alchimic saturnismul, de la denumirea planetei Saturn, „tristă“, „întunecată“ și „melancolică“, prin contrast cu „strălucitoarea“ și „joviala“ Jupiter.“Așadar, se poate observa starea de copleșitoare tristețe a poetului care, trăind într-un spațiu închis (cavou) și auzind cum scârțâie coroanele de plumb, într-o atmosferă macabră cu flori de plumb, vânt și funerar vestmânt, pierde orice speranță de a putea ieși dintr-un spațiu închis care-l duce la izolare și prin aceasta la moarte. Putem observa aici și imposibilitatea cunoașterii misterelor lumii acesteia prin simbolul aripilor de plumb care ar putea sugera chiar limitele ființei umane în fața perspectivei unui Univers infinit și nedeterminat.
Prin intermediul simbolurilor Bacovia încearcă să redea și inutilitatea oricărei încercări de a-și depăși condiția dată fiind folosirea obsesivă a cuvântului plumb. Acesta, având caracteristicile mai sus menționate, nu face decât să anuleze orice dorință de a merge mai departe pe calea cunoașterii, putând sugera chiar ideea cufundării în moarte, astfel, orice încercare de a ieși din aceasta părând imposibilă. „Gândirea analogică, în locul celei logice, se realizează prin contextul simbolist, sugerat de simbolurile: sicriele (care sugerează moartea), florile (viața), aripile (aspirațiile), coroanele (virtuțile), veșmântul (faptele), cavou (lumea), vântul (stihiile), frigul (psihe, psihon – spiritul), alăturat de singur (intelectul). În cadrul acestui context, cuvântul plumb joacă rolul de simbol central.“
Referitor la versul „Dormea întors amorul meu de plumb“ au existat numeroase păreri și interpretări ale cercetătorilor în domeniu. Ion Rotaru consideră că este vorba despre „un mort pe care poetul zadarnic îl strigă în liniștea sinistră și friguroasă a cavoului.“ și „Neputându-și lua zborul spre înălțimi, sufletul poetului se închide în sine însuși, ca într-un cavou, schițând câteva gesturi ciudate, schematice, histrionice, cu subînțeles, încadrate într-o geometrie fixă, prin tăierea oricărei elocvențe.“ Iar folosirea verbelor la imperfect dormeam, stam, era, atârnau, în concepția aceluiași autor, precum și „sonurile închise, stinse, din cuvintele vestmânt, vânt (puse în finalul versurilor și intonate iambic) ca și cele strident minore, cu anume funcții onomatopeice, de percuție acută a nervilor: scârțâiau, strig, frig,“ conferă muzicalitate poeziei.
Lacustră
„Dimensiunile adânci ale „Lacustrei“ nu se dezvăluie deci printr-o analiză fenomenologică, ci printr-o inserție clară și decisă a textului în două contexte supraordonate: totalitatea operei și totalitateastructurii sociale determinante. Coerenței cu care poezia bacoviană realizează viziunea asupra lumii a unei categorii sociale date, aceea a proletariatului intelectual de extracție mic-burgheză, îi corespunde în „Lacustră“ coerența cu care elementele structurii ei artistice sugerează sensul liric fundamental.“
La fel ca și Plumb, Lacustră este una dintre cele mai profunde și semnificative poezii ale lui George Bacovia, deoarece în cîteva strofe conține o simbolistică bogată care-l recomandă pe poet ca unul dintre cei mai profunzi scriitori ai perioadei interbelice. „Poezie mai întâi de toate a unei stări de spirit, ca dealtfel întreaga operă a autorului, „Lacustră“ reprezintă în miezul ei o reverie temporală țn cadrele unei împrejurări banale, după cum în cadre relativ asemănătoare „Noaptea de decemvrie“ de Macedonski este o reverie spațială. Sensibilitatea, activată la maximum de monotonia enervantă a ploii care nu se mai sfârșește, înregistrează faptul, în fond inexpresiv, semnificându-l și transformându-l într-un dublu simbol: în primul rând evocativ și în al doilea – existențial, cel dintâi revelat ca atare în conținutul imaginii, celălalt sugerat cu discreție, dar indiscutabil evident dacă inserăm poezia în ansamblul operei bacoviene.“
„De – atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând …
Sunt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.“
Chiar din prima strofă Bacovia ne introduce în atmosferă tipică poeziilor sale în care predomină elemente precum ploaia, plânsul, noaptea, singurătatea, tristețea, apăsarea sufletească, neliniștea etc. Toate acestea dau impresia unei suferințe adânci, nedefinite, care-l împinge pe poet cu simțirea și trăirea către vremuri imemoriale, arhetipale semnificate prin „locuințele lacustre“. Potrivit lui E. Alexandrescu „Lacustra este o locuință primitivă din paleolitic, când oamenii trăiau în colibe suspendate pe piloni, în mijlocul unor ape, spre a se apăra de marile animale. Locuința era legată de țărm cu o punte de lemn, care noaptea se trăgea și o izola. Tot astfel, universul bacovian este izolat, suspendat într-un punct între pământ, apă și aer.“
În cea de-a doua strofă, se continuă starea de încordare și iritare prezentă în prima strofă:
„Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val –
Tresar prin somn, și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.“
Astfel, sentimentului de neliniște i se adaugă anumite tresăriri vagi, ca dintr-un somn zbuciumat, tulburat de „scânduri ude“, valul care „izbește“, poetul trăind unele dintre cele mai adânci și confuze stări de disperare. Apa, ca simbol major și în strofa aceasta, este cea care-l deprimă chinuindu-l pe eroul lui Bacovia, care, din meditația sa transcedentală, confuză și chinuitoare, este parcă readus brusc la viață prin acțiuni represive. Astfel apa devine, prin mișcările ei repezi și constante, un simbol al iritabilității, cea care domină și dărâmă ființa umană, producându-i unele dintre cele mai apăsătoare și chinuitoare dureri, deoarece: „Plânsul materiei este un fenomen a cărui finalitate nu pare prea greu de întrevăzut. El periclitează în ultimă instanță existența umană, încredințată printr-un destin obscur unui suport așa de fragil. Dincolo de materie, pentru Bacovia nu există nimic în afară de ideal, ca emanație compensativă a ființei conștiente de neantul esențial al materiei.“
„Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleași vremuri mă găsesc …
Și simt cum de atâta ploaie
Piloții grei se prăbușesc.
De-atâtea nopți aud plouând
Tot tresărind, tot așteptând …
Sunt singur și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.“
Și în aceste ultime două strofe, sentimentele de tristețe, disperare persistă poetul ajungând și rămânând cu trăirile sale meditative, la limita dintre visare și iluzie „pe-aceleași vremuri“ aride, seci, lipsite de conținut și îndepărtate în timp „de-un gol istoric“. „La un moment dat, Bacovia anulează granița dintre reverie și realitate, prin sentimentul acut al unui „gol istoric“, împrejurare care confundă cele două planuri, distincte până atunci, în intenția, singura posibilă, de a sugera permanența fragilității umane, ceea ce sub raportul logicii formale poate fi o contradicție între termeni, dar ca ipostază a ființei – este perfect reală în dialectica stărilor interioare.“
Reluarea întâiului vers din prima strofă în ultima ne poate sugera sentimentul de tristeâe profundă și de izolare în care poetul se adâncește și din care nu poate ieși datorită elementului simbolic apa care-l înspăimântă și-l exasperează teribil pe poet. Așadar, „Lacustră este exasperarea produsă asupra nevroticului de elementul ce i se pare a fi cel mai ostil, apa. Versul al doilea din strofa întâi este o personificare fioroasă, formidabilă, a noțiunii de materie, cea mai abstractă din toate cele care se pot imagina: „Aud materia plângând“.“
În concluzie „Plânsul materiei ca simbol existențial devine în această perspectivă finalitatea majoră a poeziei, al cărei ultim secret rămâne tocmai această transcendere, remarcabilă prin simplitatea ei, a elementelor de figurație plastică. Dincolo de ele, și dincolo de monotonia somnolentă a ideii poetice, veghează o conștiință neliniștită și tragică.“
Bibliografie:
Baconsky, A. E., (1972), Panorama poeziei universale contemporane, București: Editura Albatros.
Baconsky, A. E., (1957), Colocviu critic, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă.
Călinescu, G., (1965), Istoria literaturii române. Compendiu, București: Editura pentru literatură.
Constantinescu, Pompiliu, (1981), Studii și cronici literare, București: Editura Minerva.
Flămând, Dinu, (2007), Ascunsul Bacovia, ediția a II-a, revăzută și completată, Bistrița: Editura Pergamon.
Grigorescu-Bacovia, Agatha, (1972), Bacovia – poezie sau destin, ediția a II-a, revăzută, București: Editura Eminescu.
Grigurcu, Gheorghe, (1974), Bacovia – un antisentimental, București: Editura Albators.
Indrieș, Alexandra, (1984), Alternative bacoviene, București: Editura Minerva.
Indrieș, Alexandra, (1984), Modernismul românesc, I. De la Macedonski la Bacovia, București: Editura Minerva.
Lefter, Bogdan, Ion, (2001), Bacovia – un model al tranziției, Editura Paralela 45.
Perpessicius, (1964), Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor, II, București: Editura pentru Literatură.
Petrescu, Radu, (1999), G. Bacovia, Pitești: Editura Paralela 45.
Petroveanu, Mihail, (1972), George Bacovia, ediția a II-a, București: Editura Cartea Românească.
Rotaru, Ion, (1992), Comentarii și analize literare, București: Editura Prometeu.
Streinu, Vladimir, (1968), Pagini de critică literară, vol. I, București: Editura pentru Literatură.
Streinu, Vladimir, (1966), Versificația modernă, București: Editura pentru Literatură.
Vianu, Tudor, (1965), Studii de literatură română, București: Editura Didactică și Pedagogică.
Bibliografie:
Baconsky, A. E., (1972), Panorama poeziei universale contemporane, București: Editura Albatros.
Baconsky, A. E., (1957), Colocviu critic, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă.
Călinescu, G., (1965), Istoria literaturii române. Compendiu, București: Editura pentru literatură.
Constantinescu, Pompiliu, (1981), Studii și cronici literare, București: Editura Minerva.
Flămând, Dinu, (2007), Ascunsul Bacovia, ediția a II-a, revăzută și completată, Bistrița: Editura Pergamon.
Grigorescu-Bacovia, Agatha, (1972), Bacovia – poezie sau destin, ediția a II-a, revăzută, București: Editura Eminescu.
Grigurcu, Gheorghe, (1974), Bacovia – un antisentimental, București: Editura Albators.
Indrieș, Alexandra, (1984), Alternative bacoviene, București: Editura Minerva.
Indrieș, Alexandra, (1984), Modernismul românesc, I. De la Macedonski la Bacovia, București: Editura Minerva.
Lefter, Bogdan, Ion, (2001), Bacovia – un model al tranziției, Editura Paralela 45.
Perpessicius, (1964), Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor, II, București: Editura pentru Literatură.
Petrescu, Radu, (1999), G. Bacovia, Pitești: Editura Paralela 45.
Petroveanu, Mihail, (1972), George Bacovia, ediția a II-a, București: Editura Cartea Românească.
Rotaru, Ion, (1992), Comentarii și analize literare, București: Editura Prometeu.
Streinu, Vladimir, (1968), Pagini de critică literară, vol. I, București: Editura pentru Literatură.
Streinu, Vladimir, (1966), Versificația modernă, București: Editura pentru Literatură.
Vianu, Tudor, (1965), Studii de literatură română, București: Editura Didactică și Pedagogică.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sinteze de Literatura Romana Interbelica (ID: 154688)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.