Sinteza Tehnologica Privind Tehnologia de Cultivare a Plantelor din Familia Solanaceae

Cuprins

Cap I Tomatele

Importanța culturii

Originea și aria de răspândire

Particularități botanice și biologice

Relațiile cu factorii de mediu

Soiuri

Tehnologia de cultivare

Tehnologia cultivării tomatelor în câmp liber

Tehnologia cultivării tomatelor pe teren protejat

în solari

Tehnologia cultivării tomatelor în seră

Tehnologia cultivării organice a tomatelo

Cap II Pătlăgelele vinete

Importanța culturii

Originea și aria de răspândire

Particularități botanice și biologice

Relațiile cu factorii de mediu

Tehnologia de cultivare

Cultura în sere

Cap III Ardeiul

Importanța culturii

Originea și aria de răspândire

Particularități botanice și biologice

Relațiile cu factorii de mediu

Soiuri

Tehnologia de cultivare

Cultura în câmp prin răsad

Cultura în câmp prin semănat direct

Cultura în solarii

Cultura în sere

Introducere

Din această grupă fac parte specii de plante legumicole, care se mai numesc și legume solano-fructoase, cu o mare importanță alimentară și economică care ocupă suprafețe întinse de teren. Cca. 3,5 milioane hectare sunt cultivate în țările din sudul, sud-estul și sud-vestul Europei, cât și în Asia și în cele două Americi. (M.Dumitrescu și colab., 1998). Speciile care aparțin acestei grupe sunt: tomatele, ardeiul și vinetele. Toate fac parte din familia botanică a Solanaceaelor și sunt plante anuale care au o perioadă de vegetație destul de lungă, până la obținerea primei recolte fiind necesare în medie 130 zile.

Plantele acestei grupe manifestă cerințe ridicate față de factorii de mediu, în special față de lumină și căldură datorită originii lor din regiunile calde ale planetei.

Cultivarea lor se face în cea mai mare parte prin răsad, mai ales pentru obținerea recoltelor timpurii. Sunt și situații când pot fi cultivate prin semănat direct în câmp cum este cazul tomatelor de toamnă, cu producție destinată industrializării.

Plantele au o creștere viguroasă ceea ce impune plantarea lor la distanțe mari între rânduri și pe rând, rezultând astfel desimi mici la unitatea de suprafață. Se creează astfel posibilități pentru efectuarea mecanizată atât a lucrărilor de înființare a culturilor, cât și de întreținere, inclusiv de recoltare mecanizată la tomatele destinate industrializării, cât și semimecanizată la vinete și ardei.

Aceste specii de plante legumicole sunt considerate din punct de vedere al rotației culturilor, ca fiind bune premergătoare pentru majoritatea speciilor legumicole, datorită pretențiilor lor de fertilizare în anul culturii cu cantități însemnate de îngrășăminte organice și minerale.

Cap I Tomatele

Lycopersicon esculentum MiII. – Familia Solanaceae

engleză – tomato, Iove apple; germană – Tomate, Paradiesapfel, Liebieesapfe; franceză – tomate, pomme d'amour, pomme d'or; Alte denumiri românești cu caracter regional: pătlăgele roșii, roșii, porodici, părădăi, părădaise etc

Importanța culturii. De la tomate se consumă fructele la maturitate fiziologică, dar și cele care nu ajung în această fază (gogonele) pentru prepararea murăturilor. Importanța alimentară deosebită a tomatelor este dată de faptul că acestea se pot consuma într-o gamă variată de moduri: în stare proaspătă, ca salată simplă sau în amestec cu alte legume, sau preparate în ciorbe, sosuri, ghiveci, roșii umplute etc, prelucrate industrial sub formă de pastă, bulion, conserve, sucuri obișnuite sau picante etc.

Tomatele au valoare alimentară ridicată datorită conținutului fructelor în vitamine, zaharuri, substanțe minerale, aminoacizi și acizi organici (tabelul 1.1). Din producția realizată de pe 1 hectar de cultură se pot obține 2660 kg substanță uscată totală, 1384 kg zaharuri, 1444 kg proteină brută, 228 kg substanțe minerale și 10 kg acid ascorbic. Din cauza excesului de baze (5 mg/100 g s.p.), tomatele acționează fiziologic ca alcalini-zant, fapt favorabil pentru organismul uman.

Tabelul 1.1

Conținutul chimic al fructelor, pastei și sucului de tomate (valori medii)

Compoziția chimică a fructelor este mult influențată de soi și de factorii externi. Acumularea de substanță uscată și acid ascorbic în fructele maturate în august și septembrie este cel mai puternic influență de temperatură și radiația solară. Sinteza glicogenului este sistată la 30° C.

Origine și răspândire. Originea tomatelor este în America Centrală și de Sud, Peru și Ecuador, specia de origine fiind Lycopersicon esculen-tum var. cerasiforme, care, în Mexic, a fost folosită, încă din anul 200 î.e.n.. Centru de origine al tomatelor se află în jurul localităților Vera Cruz și Pueblo, fiind cunoscute cu sute de ani înainte de descoperirea Americii (Jenkins, 1948). Ele au fost semnalate de Cristofor Columb, în anul 1498, dar mult timp au fost considerate plante ornamentale. în anul 1557 Matthi-ola le numește "Pomme d'arnour". Numele de tomate vine de la cuvântul "tomatei" aparținând limbii "nahua" vorbită de azteci (Nisen, 1993).

In anul 1581, Matthias de l'Obel spunea "aceste fructe sunt mâncate de niște italieni ca pepenii galbeni, dar gustul lor foarte rău dădea indicații suficiente despre nocivitatea lor". Această idee a continuat multă vreme, mai ales ținând seama de faptul că în familia Solanaceae și alte plante, cum ar fi mătrăguna, sunt toxice. Aceasta până în 1778 când tomatele sunt considerate în Franța ca legume.

în Europa, tomatele s-au cultivat pentru prima data în Spania și Portugalia sub denumirea de „mere peruviene" (Brejnev, 1958), de unde au trecut în Italia. Spaniolii au răspândit tomatele în insulele Filipine, de unde au trecut apoi în India (Luckwol, 1943). La sfârșitul secolului al XVI-lea ajung în Anglia, unde au fost primite cu mare rezervă. în China și Japonia tomatele au fost introduse în secolul al XVI-lea, odată cu cartoful. In secolul al XVII-lea au apărut în Rusia, Siria, Arabia, Egipt și Etiopia, iar în estul Asiei, exceptând India de Est, au fost introduse în secolul al XVIII-lea. în America de Nord, tomatele au fost introduse abia în secolul al XlX-lea. In țara noastră tomatele încep să fie cunoscute abia în secolul al XlX-lea.

Cultura comercială a tomatelor a început în Franța în 1880, în Germania în 1914, iar în Belgia în 1904. De atunci, cultura tomatelor pe glob a cunoscut o extindere fără precedent. In anul 1997 se cultivau în lume 3.169.236 ha, se obținea o producție de 84.641.000 t, cu o producție medie de 27.212 t/ha (Anuar F.A.O., 1998). Producția medie la ha este mult mai mare în unele țări (Olanda – 466,6 t/ha, Belgia – 333,3 t/ha, Finlanda -275,1 t/ha, Danemarca – 272,7 t/ha, Germania – 150,5 t/ha, Franța – 86,9 t/ha, Italia – 44,1 t/ha, Anuar F.A.O., 1998).

În țara noastră tomatele ocupă o suprafață de 44.000 ha din care în sectorul privat 40.200 ha. Producția medie este de numai 14,3 t/ha. Tomatele reprezintă cultura numărul unu în sere și solarii.

Particularități botanice și biologice

In țara noastră tomatele sunt plante anuale, deși în zonele de origine se comportă ca plante perene. în condiții de sere, tomatele pot să vegeteze mai mulți ani.

Rădăcina principală a tomatelor atinge 1,5 m adâncime, dar numeroase rădăcini laterale ajung până Ia 1,6 m. Rădăcinile explorează un volum de sol de 8 m pentru 9 m suprafață, dacă distanțele de plantare permit (Nisen, 1993). La tomatele cultivate în sere masa principală a rădăcinilor se dezvoltă între 18 și 45 cm, dar o parte ajung la peste 1 m adâncime. Repartizarea pe orizontală se realizează pe o rază de 50 – 80 cm.

Rădăcina are un ritm rapid de creștere. în condiții normale de temperatură, Ia plantele tinere, rădăcinile cresc cu 2 – 7 mm/zi (Lehman, 1953; Brejnev, 1944). La 30 de zile după răsărirea plantelor, când au format numai o frunză adevărată, rădăcina principală ajunge la 50 cm lungime (Edelstein, 1953). Pe un sol bine lucrat, dinamica creșterii rădăcinii după plantare se apreciază la 20 cm după 2 săptămâni, 75 cm la 3 săptămâni, 100 cm Ia 4 săptămâni și 125 cm după 5 săptămâni (Becker Dillingen, 1956).

La plantele care provin prin semănare directă în câmp, rădăcina principală este mai dezvoltată, pe când Ia cele care provin prin răsad, este mai superficială, fiind răspândită mai mult în stratul de sol cuprins între 30 și 50 cm adâncime.

Ramificarea rădăcinii depinde și de temperatura solului. Sub 10° C și peste 37° C creșterea rădăcinilor se oprește. Temperaturile optime pentru creșterea sistemului radicular sunt cuprinse între 15 și 35° C.

Plantele de tomate își refac cu ușurință sistemul radicular și în plus au însușirea de a emite ușor rădăcini adventive din tulpini (Dumitrescu M., 1998).

La rădăcinile bătrâne apare lignificarea, începând de la bază, fenomen caracteristic tomatelor perene.

Tulpina tomatelor are o creștere diferită, în funcție de varietate sau soi. Soiurile ce aparțin varietății vulgare au tulpini cu creștere nedeterminată care pot atinge înălțimi de 2-3 m, iar în anumite sisteme de cultură din sere pot ajunge la o înălțime de 6-7m. La soiurile ce aparțin varietății validum, cu creștere determinată, înălțimea tulpinii variază între 60 și 100 cm. La unele soiuri pitice tulpina se menține erectă, pretându-se mai bine la recoltarea mecanizată. La soiurile cu creștere determinată, la un moment dat, în partea apicală a tulpinii apare o inflorescență sau o ramificație sterilă scurtă, care limitează creșterea în înălțime.

Soiurile cu creștere nedeterminată trebuie susținute în diferite sisteme, iar cele cu creștere determinată nu se mai susțin.

Tulpina tomatelor are o mare capacitate de lăstărire, formând lăstari la subsuoara frunzelor care poartă denumirea de copiii. Copilii de sub primele două inflorescențe au cea mai mare viteză de creștere, putând ajunge în înălțime tulpina principală. In practică se execută sau nu lucrarea de copilit, în funcție de sistemul de cultură practicat.

In contact cu solul umed tulpina emite cu ușurință rădăcini adventive. Din această cauză răsadurile se pot planta mai adânc, iar cele alungite se plantează^ culcat. Copilii se pot înrădăcina într-un substrat umed și se pot folosi la înmulțirea plantelor pe cale vegetativă.

Există o corelație pozitivă între vigoarea părții aeriene și sistemul radicular. S-a constatat că prin eliminarea lăstarilor (copilit) se reduce dezvoltarea sistemului radicular (Edelstein, 1955; Kursanov, 1954).

Frunzele tomatelor sunt imparipenat sectate, cu foliolele de diferite mărimi, dispuse alternativ. Foliolele au forma ovală, lanceolată, cu marginea întreagă sau dințată, cu suprafața netedă sau gofrata, în funcție de varietate sau soi. Pe toată suprafața, frunzele sunt acoperite cu perișori glandulari care degajă la atingere un miros caracteristic (fig. 1.1).

Inflorescența este de tip cimă și apare pe intervalul dintre frunze (pe internod). Există trei tipuri de inflorescențe: neramificate, dublu ramificate, ramificate multiplu.

La baza plantei predomină inflorescențe simple, iar spre vârf cele ramificate. Axul inflorescenței se termină cu o floare. Inserția primei inflorescențe este variabilă, în funcție de soi, după 5-12 frunze. Următoarele inflorescențe se formează după 1-3 frunze, rar după 4-5. Numărul de flori în inflorescență variază de la 4-5 la 20.

Floarea tomatelor este pe tipul 5. Petalele sunt de culoare galbenă și sunt concrescute la bază. Staminele sunt concrescute la bază cu tubul corolei, iar anterele sunt unite, formând un con care acoperă pistilul. In mod obișnuit, stilul este mai scurt decât staminele. Polenul cade pe stigmat în timpul deschiderii florii, rezultând o polenizare autogamă. In proporție de 4-5 % stigmatul poate depăși nivelul staminelor (tip de stil exert), fiind posibilă polenizarea alogamă. La tropice, alogamia ajunge la 5-10 %. In condiții de mediu nefavorabile fecundarea nu are loc și florile avortează și cad. Stigmatele sunt receptive 1-2 zile înainte de deschiderea florii și 4-8 zile după aceea. Polenul germinează imediat, iar traversarea stilului se face în mai puțin de 2 zile.

Fig. 1.1 – Particularități botanice la tomamărul de flori în inflorescență variază de la 4-5 la 20.

Floarea tomatelor este pe tipul 5. Petalele sunt de culoare galbenă și sunt concrescute la bază. Staminele sunt concrescute la bază cu tubul corolei, iar anterele sunt unite, formând un con care acoperă pistilul. In mod obișnuit, stilul este mai scurt decât staminele. Polenul cade pe stigmat în timpul deschiderii florii, rezultând o polenizare autogamă. In proporție de 4-5 % stigmatul poate depăși nivelul staminelor (tip de stil exert), fiind posibilă polenizarea alogamă. La tropice, alogamia ajunge la 5-10 %. In condiții de mediu nefavorabile fecundarea nu are loc și florile avortează și cad. Stigmatele sunt receptive 1-2 zile înainte de deschiderea florii și 4-8 zile după aceea. Polenul germinează imediat, iar traversarea stilului se face în mai puțin de 2 zile.

Fig. 1.1 – Particularități botanice la tomate

A – frunze; B – inflorescențe (a – neramificată; b – simplu ramificată; c – multiplu

ramificată; d – după natură); C – flori (1- stil mai lung ca anterele; 2- stil mai scurt ca

anterele); D – secțiuni în fruct ( 1- cu 2 loji; 2 – cu 3 loji, 3- cu mai multe loji)

In anumite cazuri ovarul poate produce un fruct iară semințe (parte-nocarpic). Există mai multe linii partenocarpice naturale semnalate în Germania, Italia, Rusia. Inducerea partenocarpiei se poate realiza prin stimularea dinamică cu substanțe auxinice.

Fructul este o bacă cărnoasă de diferite forme, culori și mărimi, în funcție de soiul sau hibridul cultivat.

Forma fructelor este dată de indicele de formă (If =I/D, în care, I = înălțimea; D=diametrul fructului). Dacă indicele de formă este egal sau apropiat de 1, fructele sunt sferice. Dacă indicele de formă este mai mic decât 1, fructele sunt turtite, Dacă indicele de formă este mai mare ca 1, fructele sunt alungite.

Culoarea fructelor poate fi roșie, de diferite nuanțe, portocalie sau galbenă, roză etc. Culoarea fructelor roșie și roz se datorește pigmenților carotenoizi conținuți în pulpă (lycopenul care domină beta-carotenul de până la 13 ori), peste care se suprapune epiderma fructului, galbenă sau incoloră. Când fructele conțin mai mult betacaroten decât licopen, sunt de culoare galben-oranj (Petrescu C, 1992). înainte de coacere, culoarea fructelor este verde-deschis uniformă sau verde cu o nuanță mai închisă în jurul pedunculului. Persistența zonei de culoare galbenă-verzuie în jurul pedunculului și după coacere constituie un defect care depreciază calitatea fructului.

Mărimea fructelor se apreciază cel mai adesea prin greutate și variază în limite foarte largi, de la 30 – 40 g la 300-500 g și chiar 800 g, în funcție de soi și tehnologia de cultivare. Tomatele cireașă au fructele mici, de numai câteva grame. O tomată de 3,51 kg a fost obținută în anul 1996 de Gordon Graham, în Edmond, Oklahoma, S.U.A. (Bernard Lavery, 1995).

Fructele de tomate sunt acoperite de o pieliță elastică. Pulpa reprezintă partea cea mai valoroasă a fructului, fiind bogată în zaharuri, vitamine și săruri minerale. Lojile seminale (2-7) conțin țesutul placentar în care sunt încorporate semințele, în număr variabil (100-300 / fruct). In cazul folosirii stimulatorilor, fructele prezintă goluri, țesutul placentar este verde, cu o steluță de culoare galbenă și nu prezintă semințe.

Semințele tomatelor sunt oval rotunjite, cu perișori care le dau o culoare argintie. Intr-un gram sunt 300 – 370 semințe. Hibrizii Fi au de obicei semințe mai mici decât soiurile pure. Facultatea germinativă este de 85 – 90 % și se păstrează 5-6 ani.

Exigențe ecologice. Tomatele cresc și fructifică normal în condiții de mediu asemănătoare cu cele în care s-au format.

Luând în considerare cerințele față de căldură, tomatele sunt considerate plante termofile, cu cerințe diferite în funcție de fenofază (tab. 1.2).

Tabelul 1.2.

Temperaturile oprime de creștere și dezvoltare la tomate în diferite faze de vegetație

(după Butnariu H. și colab, 1992)

Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 10° C în funcție de soi. Temperatura optimă este de 24° C (Aung, 1979, citat de Petrescu C, 1992). La temperatura minimă germinația are Ioc în 10-15 zile, iar la cea optimă în 5-6 zile.

Pregerminarea semințelor la 27° C, imersate în apă aerată continuu, are loc în 40-48 ore (Hung, Lorenz și Maynard, 1988). Tratamentul de osmoinducție a semințelor în soluție de KNO3 1 % + K3PO4 1 %, la 24° C, timp de 6 zile sau în PEG (polietilen glicol) 9,2 %, la 15° C, timp de 7 zile, duce la uniformizarea răsăririi în cazul semănatului direct. Unii autori recomandă tratamente cu temperaturi optime în alternanță cu temperaturi scăzute de 1-2° C, având influență asupra germinației la temperaturi mai scăzute de 10°C (Petrescu C, 1992).

In perioada imediat următoare apariției frunzelor cotiledonare, răsadul de tomate este foarte sensibil Ia temperatură. Ritmul de inițiere al primor-diilor frunzelor este grăbit și creșterea conținutului în substanță uscată este mai mare Ia temperatura constantă de 25° C ziua și noaptea, față de 18° C. La 15° C se formează mai puține frunze decât Ia 25° C, dar dimensiunea apexului este de două ori mai mare la 15° C față de 25° C și plantele înfloresc mai timpuriu (Aung, 1979). Temperaturile de 14° C și 20° C comparativ cu 26° C au dus la mai puține noduri sub prima inflorescență și formarea unui număr mai mare de flori în prima inflorescență, iar înălțimea plantei a fost mai redusă.

Temperaturile sub 10° C sunt dăunătoare plantelor. Temperaturile scăzute de -1° C la 3° C, chiar o perioadă scurtă de timp, provoacă înghețul plantei. Recoltarea fructelor trebuie făcută înainte de venirea brumelor. De asemenea, temperaturile prea ridicate sunt dăunătoare. Peste 30° C plantele nu mai fructifică, deoarece polenul nu mai germinează. Dacă temperatura depășește 35° C plantele își opresc creșterea, iar peste 40° C, mor.

Temperatura optimă pentru germinarea polenului este de 21 – 26° C, iar pentru dezvoltarea fructelor de 18-24° C.

Trebuie acordată atenție deosebită celor două faze numite "senzitive", în cadrul cărora se produce inducerea primei inflorescențe pe tulpină și a numărului de flori în cadrul acesteia. Aceste faze există pentru fiecare inflorescență în parte. începutul, durata și sfârșitul acestor faze depind de temperatură.

Faza senzitivă 1 începe din a 6-a zi, când temperatura este de 18-19° C. Atunci când temperatura este de 24° C, această fază se încheie în a 12-a zi de la germinarea semințelor. Efectul acestei faze se materializează în inducerea mai devreme sau mai târziu a primei inflorescențe, a celorlalte inflorescențe. Când temperatura în cadrul acestei faze va fi mai coborâtă se va face inducerea inflorescenței mai devreme, aceasta va apărea după un număr mai redus de frunze. Când temperatura este mai mare, prima inflorescență va fi înserată după un număr mai mare de frunze. Nivelul temperaturii pentru celelalte inflorescențe în cadrul fazei senzitive 1 va determina inserarea inflorescențelor la un interval mai mare sau mai mic.

Faza senzitivă 2, care atunci când temperatura este mai coborâtă se apreciază că începe din a 6 – a zi și durează până în a 15 – a zi de la germinarea semințelor, determină inducerea numărului de flori în inflorescență. Când temperatura este mai ridicată (24° C), această fază începe în a 12-a zi și nu se încheie încă a 18 – a zi de la germinarea semințelor. Dacă temperatura este mai coborâtă, în inflorescențe se formează un număr mai mare de flori, crește procentul inflorescențelor ramificate în cazul unei temperaturi mai ridicate, în inflorescențe vor fi mai puține flori, iar acestea nu se mai ramifică (Voican V, 1984). După depășirea acestor faze senzitive, dirijarea temperaturii se va face în strictă interdependență de intensitatea luminii.

In funcție de temperaturile stabilite pentru cursul zilei, noaptea temperatura va fi mai scăzută cu 5 – 6° C. Ritmul de alungirea a tulpinii plantelor de tomate este mai mare când temperatura se menține la 26,5° C ziua și 19 – 20° C noaptea. Unele soiuri nu manifestă sensibilitate la alternanța de temperatură. Numărul, dimensiunea, vigoarea și creșterea lăstarilor laterali diferă în funcție de temperatură, soi, elementele nutritive, fotoperioadă și umiditate (Aung, 1979). Cel mai puternic sistem radicular s-a dezvoltat la temperaturi de 26,5° C ziua și 16 – 22° C noaptea.

Diferențierea florală începe curând după expansiunea cotiledoanelor. Vemalizarea seminței Ia 5° C sau mai puțin nu are nici un efect asupra înfloririi tomatelor. Răsadurile de tomate sunt termosensibile și pot fi vernalizate, pentru a înflori mai timpuriu și a produce un număr mai mare de flori în inflorescență (Petrescu C, 1992).

Temperaturile de 14° C, în contrast cu cele de 25° C, 30° C, produc o creștere a numărului de flori în inflorescență, în momentul expansiunii cotiledoanelor (Aung, 1979). Prima inflorescență apare Ia un număr mai mic de frunze, iar anteza are loc mai devreme. Aceasta influențează pozitiv recolta totală.

Temperaturile ridicate cu 3 zile înainte de antezis au un mic efect advers asupra dezvoltării microsporilor (Aung, 1979), astfel încât fructificarea slabă poate fi atribuită diminuării aprovizionării cu hidrați de carbon a grăunciorilor de polen și creșterea tubului polinic. Temperaturile ridicate produc inducerea exerfiei stilare din conul anterial, care împiedică polenizarea și dezvoltarea pistilului.

Stan N. (1975) a constatat ca temperaturile mai coborâte în faza de răsad determină o sporire a numărului de muguri floriferi în inflorescență și o scădere a numărului de frunze până la prima inflorescență.

Dacă temperatura nocturnă ridicată este menținută pe toata durata perioadei de vegetație, creșterea vegetativă se face în detrimentul dezvoltării generative, ceea ce se traduce printr-un număr mai mic de flori și fructe în inflorescență, deci un randament total mai scăzut, dar mai timpuriu (Nisen A., 1993), Este preferabil un anumit termoperiodism între zi și noapte

(tabelul 1.3).

Tabelul1. 3

Diferite raporturi între temperatura de zi și de noapte Ia tomate

(după Nisen A., 1993)

În ceea ce privește precocitatea recoltei, la temperatură constantă ziua și noaptea (cazurile 4 și 8) aceasta crește cu temperatura; la temperatura de zi constantă, precocitatea crește cu temperatura de noapte; la temperatură de noapte constantă, precocitatea crește cu temperatura de zi (afară de cea mai mare de 25°C); dacă temperatura de zi și de noapte crește, precocitatea crește cu temperatura.

în ceea ce privește randamentul, la temperatură constantă, producția este superioară de la 17° C la 23° C; dacă temperatura de zi este constantă, randamentul se reduce odată cu creșterea temperaturii de noapte; dacă temperatura de noapte este constantă, dar temperatura de zi crește, la temperatura de noapte de 11° C, iar cea de zi trece de la 17° C la 23° C, randamentul crește; la temperaturi de noapte de 17° C și temperatura de zi trece de la 17° C la 23 ° C, randamentul crește sau stagnează; dacă temperatura de zi trece de la 23° C la 30° C, randamentul scade; dacă temperatura de zi și de noapte crește, randamentul scade. Concluzia este că temperaturile inferioare pragului de 17° C sunt cauza malformațiilor fructelor și temperatura de noapte trebuie sa fie cu 5-7° C mai mică față de temperatura de zi (Nisen A., 1993). Temperatura optimă din sol se situează între 18 și 20° C.

Lumina joacă un rol primordial în creșterea și fructificarea tomatelor. Tomatele au cerințe mari față de intensitatea luminii. Numeroase cercetări au evidențiat rolul luminii în procesul formării diferitelor organe și al fructificării tomatelor.

Wittwer (1963) a studiat influența luminii, corelată cu temperatura asupra formării primelor frunze (tabelul 1.4).

Tabelul 1.4

Influența luminii, corelată cu temperatura asupra formării primelor frunze la tomate (după Wittwer, 1963)

Se poate constata formarea unui număr mai mare de frunze în condițiile duratei de iluminare mai mare.

Perioada când plantele necesită o iluminare mai puternică începe în a 8-10-a zi de la răsărire. Insuficiența luminii în această fază duce la alungirea tinerelor plante și la obținerea unor răsaduri

Calvert (1964, 1966) a constatat că în condițiile unei luminozități ridicate are loc o creștere a acumulării de substanță uscată la răsaduri. Kristofersen (1963) a cercetat influența luminii în corelație cu temperatura și a stabilit o creștere maximă în primele 3 săptămâni la iluminarea de 16-18 ore/zi și la temperatura de 23-25° C.

In perioada producerii răsadurilor pentru sere, ciclul I (octombrie -ianuarie), intensitatea luminii este foarte slabă și este necesară iluminarea suplimentară a acestora. Folster (1963) a constatat că în lunile de iarna, iluminarea suplimentară, care să asigure durata zilei de 16 ore, determină o acumulare de substanță uscată de 25 % și în consecință o creștere viguroasă a răsadurilor.

în perioada fructificării insuficiența luminii provoacă perturbări în metabolismul plantei, care au efect negativ asupra producției. Cooper (1964) arată că în perioadele din an când durata de iluminare este mai mică de 12 ore/zi, formarea primei inflorescențe este oprită sau întârziată, apărând fenomenul de avortare a florilor.

Clavert (1964) arată că în condițiile iluminării necorespunzătoare, durata de timp până la maturarea organelor florale este mai mare, iar fructificarea întârzie.

Sunt diferențe între soiuri în ceea ce privește cerințele față de lumină. Brejnev (1957) împarte soiurile în 3 grupe: soiuri care înfloresc în condiții de lumină cu durata scurtă a zilei, soiuri a căror dezvoltare se accentuează în condiții de iluminare intensă, soiuri indiferente.

După Geissler (1976), ritmul acumulării substanței proaspete este în strânsă dependență de intensitatea luminii, fiind mult mai mare la o intensitate luminoasă ce depășește 5000 lucși (fig.1.2).

Greutatea totală

Greutatea fructelor

Acumularea subsknhi proaspete

200

26000tax

400 1500 5000

14000

Plantele tinere de tomate își mențin capacitatea de

fructificare chiar Ia o lumină cu intensitatea de 3000 lucși și o fotoperioadă de 9 ore, dacă temperatura în

timpul zilei este de cel puțin 18° C, iar în timpul

nopții până la 14° C (Voican V., 1976).

Evoluția pozitivă a florilor din inflorescență are loc când intensitatea medie a lumii depășește 4-5 klucși , până la 25 klucși , determinând o sporire a ratei

de creștere cu 17% (Voican V, 1972).

Fig. 2-Dependenta acumulării substanței

proaspete Ia tomate, față de intensitatea luminii(după Geissler, 1976)

Rezultatele obținute la testarea mai multor hibrizi de tomate pentru sere, la o intensitate luminoasă de 3000 și 6000 lucși scot în evidență că cel mai bun bilanț de creștere la 3000 lucși poate fi considerat la Sonato Fi, față de Extavite și Panase. La 6000 lucși Sonato Fi și Rondo Fi au dovedit o capacitate asemănătoare (Voican V, 1979).

Ridicarea intensității luminoase duce la diminuarea semnificativă a numărului de noduri până la prima inflorescență, indiferent de fotoperioadă (Wittwer, 1968).

începutul recoltării tomatelor din ciclul I este dependent de suma orelor de strălucire a soarelui din ianuarie până în aprilie (fig. 1.3).

Numărul de frunze până la prima

inflorescență este influențat de intensitatea

luminoasă și de temperatură

(Dieleman L, Heuvelink E, 1992).

Astfel, la 15° C și intensitatea luminoasă

mai mare, prima inflorescență se formează

mai repede comparativ cu temperatura de 25° C.

Numărul de zile până la inițierea florală descrește

prin creșterea intensității luminii (Kinet, 1977).

Lipsa luminii în perioada coacerii fructelor atrage

după sine întârzierea acestui proces.

Pentru obținerea de producții timpurii, tomatele

trebuie cultivate pe terenuri cu expoziție sudică,

pe care se asigură suficientă lumină

(Dumitrescu M., 1998).

Umiditatea solului și atmosferei prezintă o deosebită importanță pentru creșterea și dezvoltarea tomatelor.

Tomatele au pretenții moderate față de umiditate, deoarece coeficientul de transpirație este redus (350 -550).

In cazul tomatelor semănate direct în câmp, sistemul radicular pătrunde mai adânc în sol și plantele se pot aproviziona cu apă din straturile profunde, motiv pentru care se apreciază că tomatele rezistă destul de bine la secetă.

În cazul tomatelor cultivate prin răsad sistemul radicular este mai superficial, plantele nu se pot aproviziona cu apă din straturile profunde ale solului, ceea ce presupune asigurarea apei prin irigare.

în primele faze de creștere, nivelul umidității din sol este de 68-70 % din capacitatea de câmp, iar în perioada de fructificare, începând cu creșterea intensă a fructelor din prima inflorescență, de 78-81 % (Andronicescu D. șicolab., 1970).

Consumul zilnic prin evapotranspirație este de 0,5 1 în zilele noroase și de 2 1 în zilele cu cer senin. Aceste date sunt utile pentru aplicarea irigării culturii.

Umiditatea în exces este dăunătoare răsadurilor, în mod deosebit în primele faze de creștere.

Trebuie ținut seama că în faza de coacere a fructelor nu trebuie să oscileze perioadele de secetă cu cele cu umiditate abundentă deoarece acestea crapă, iar conținutul în substanță uscată este mai mic.

în culturile timpurii din câmp nu se recomandă irigarea abundentă, mai ales în prima parte a vegetației, pentru a nu se răci solul, cu efecte negative asupra precocității.

Un indicator care arată aprovizionarea cu apa a plantelor îl constituie concentrația sucului celular din frunze, care trebuie să fie de 8-9 % la nivel optim (Rubin B., 1970).

Umiditatea relativă este de asemenea foarte importantă pentru creșterea și fructificarea tomatelor, condiționând transpirația și ansamblul schimburilor gazoase ale plantei.

Dacă umiditatea relativă este ridicată plantele transpiră puțin, dar sto-matele rămân deschise și fotosinteza este activă, Pentru început, creșterea plantelor este stimulată, dar dacă aceste condiții se prelungesc, creșterea apicală se încetinește, frunzele sunt mici și tulpinile fasciate (Nisen A, 1993). O umiditate relativă ridicată (90 %) este defavorabilă eliberării și viabilității polenului, legării fructelor și provoacă reducerea recoltelor, ca și defecte de colorare.

In timpul iernii, în condiții de umiditate ridicată, consumul de apă este redus, ceea ce diminuează alimentarea fructelor în calciu și predispune la necroze apicale.

Umiditatea relativă ridicată poate favoriza atacul unor boli ca: putregaiul cenușiu, cladosporioza, bacteriozele, mana etc. O umiditate atmosferică prea redusă poate să favorizeze dezvoltarea unor boli sau paraziți, în mod deosebit a acarienilor.

Umiditatea optimă pentru producție se situează între 50 și 60 %. In timpul verii trebuie evitat ca umiditatea atmosferică să scadă sub 50 %. La o umiditate relativă sub 45 % apare fenomenul de longistilie, stilul depășind nivelul conului anterial înainte ca polenul să fie matur, ceea ce duce la avortarea florilor (Cayne, 1970).

Regimul de nutriție este foarte complex în cazul tomatelor. Se va ține seama de consumul specific care diferă cu soiul, faza de vegetație, sistemul de cultură etc. în câmp, la o producție de 35 t/ha, pentru o tonă de fructe se consumă; 2,6 – 3,8 kg N; 0,4 – 1,0 kg P2 05; 3,6 – 4,0 kg K20; 4 kg CaO; 0,6 kg MgO.

în cazul culturilor din seră consumul specific este mai mare (tabelul 1.5).

Tabelul 1.5

Consumul specific de elemente la culturile de tomate (kg/t) (după Ghidia și Lăcătuș, 1980; Roman, 1982)

Prelevarea elementelor minerale depinde de faza de vegetație. Se pot distinge 4 faze.

de la plantare la formarea primei inflorescențe pentru dezvoltarea sistemului radicular: în această perioadă, producția de substanță uscată este slabă, ca și asimilația de elemente nutritive;

de la începutul formării primei inflorescențe până la formarea celorlalte inflorescențe (13 la număr): aceasta durează 9 săptămâni; fructele primei inflorescențe sunt recoltate; producția de materie uscată este foarte intensă; asimilația magneziului și calciului este slabă, cea de fosfor și azot puternică, iar cea de potasiu foarte puternică;

de la formarea următoarelor inflorescențe până la 85 % din recoltă, următoarele 5 săptămâni: producția de substanță uscată e foarte puternică, asimilarea potasiului e slabă, normală pentru fosfor, puternică pentru azot, calciu și magneziu;

sfârșitul culturii, când s-a realizat 80 – 90 % din producție: sinteza substanței uscate se oprește, asimilația e nulă pentru azot, slabă pentru potasiu și magneziu, normală pentru fosfor, foarte ridicată pentru calciu; această perioadă durează două săptămâni (Nisen A., 1993).

Azotul are rol important în creșterea și fructificarea tomatelor. în primele faze de vegetație azotul în exces provoacă o creștere luxuriantă a plantelor, în detrimentul fructificării, mai ales în condiții de lumină redusă. Excesul de azot se evidențiază prin răsucirea și gofrarea frunzelor, iar lipsa de azot prin aceea că tulpinile au vârful subțire, iar frunzele sunt mici. Excesul de azot combinat cu deficiența de fosfor și potasiu favorizează deficiențele de colorare a fructelor. Tomatele sunt sensibile în mod deosebit la excesul de azot amoniacal, care blochează asimilarea azotatului de calciu, în special în sere ciclul I (Messiaen, 1975), în locul azotatului sau sulfatului de amoniu.

Conținutul optim al frunzelor în azot, corespunzător unei bune aprovizionări, este de 0,3 – 0,4 % (Krejbil și Krauss, 1962). Un conținut mai mare duce la scăderea fructificării, iar la peste 0,5 % chiar la avortarea florilor. în aceste condiții se remarcă o influență negativă asupra sistemului radicular (Anstett, 1968).

Fosforul, deși este consumat în cantități mai reduse, este important în asimilarea azotului, la stimularea înfloritului și fructificării. Are efect pozitiv asupra precocității, ca și asupra sistemului radicular.

Insuficiența fosforului determină: un sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor; apar frunze cu nuanțe violacei; fructificarea este scăzută; fructele crapă în partea unde se prind de peduncul (Davidescu D„ Davidescu Velicica, 1992).

Absorbția fosforului este influențată de lumină și temperatură. In condiții de seră, în intervalul 12 – 18° C, absorbția fosforului se reduce cu 50 %. Pot apărea carențe, chiar dacă solul este aprovizionat, lucru constatat la plantările timpurii în câmp. In condițiile unui pH cuprins între 6,0 și 6,5, fosforul este disponibil în cantitate mai mare. Absorbția fosforului prin frunze este mai rapidă (Gapinski, 1966). La aplicarea extraradiculară scade conținutul rădăcinilor în fosfor (Kazuko, Tueva, 1966).

Potasiul are efect asupra calității fructelor (gust și culoare), precum și asupra rezistenței la boli. Tomatele consumă cantități mari de potasiu, contribuind la formarea și transportul hidraților de carbon și a acidului ascorbic în fructe. Un raport favorabil K/N contribuie la creșterea sistemului radicular. Lumina are un rol foarte important în asimilarea potasiului.

Carența potasiului se manifestă prin pete brune pe marginea frunzelor, începând cu cele bătrâne, frunzele au o culoare mai deschisă, iar tulpina se lemnifică timpuriu. De asemenea, insuficiența potasiului determină pătarea fructelor în timpul maturării. Excesul de potasiu induce carența magneziului.

Calciul are rol deosebit în creșterea sistemului radicular. Joacă rol important în menținerea integrității membranelor celulare și acționează ca un agent de cimentare ai pereților celulari sub forma pectatului de calciu. Odată asimilat, translocarea calciului din frunze este foarte redusă, deși țesuturile care au o creștere activă (vârfurile rădăcinilor și lăstarilor, frunzele tinere în creștere și fructele în formare) sunt dependente de transportul calciului cu apa în xilen. In condiții de umiditate scăzută continuă, cea mai mare parte din această apă este condusă către frunzele mature pentru menținerea ratei transpirației. Drept rezultat, foarte puțin calciu ajunge Ia celulele active ale creșterii, producându-se deficiența. în mod normal, umiditatea crește în timpul nopții, iar rata transpirației scade puternic, permițând astfel apei și calciului să ajungă în țesuturile cu transpirație nulă sau foarte redusă. Aceste procese par a fi controlate de către presiunea sevei din xilen care se dezvoltă în mod normal noaptea datorită activității rădăcinii (Voican V., Lăcătuș V., 1998).

Carența în calciu se remarcă prin stagnarea creșterii plantelor, apariția pe frunze a unor zone internerviale galbene, marginile devin brune, vârfurile de creștere mor, iar în jurul punctului stilar al fructelor se formează o pată neagră, conducând la "putregaiul apical". Dacă se aplică în exces, calciul conduce la cloroza frunzelor tinere, oprirea din creștere și avortarea florilor. Se blochează fierul și magneziul.

Studii olandeze au arătat că tomatele au cerințe foarte ridicate față de sulfat și carența se poate manifesta în absența îngrășămintelor sulfatice.

Magneziul influențează calitatea fructelor, rezistența la transport și păstrare (Windsor, 1961). In cazul insuficienței magneziului apare aspectul marmorat al frunzelor din zona mediana și inferioară a plantei. Nervurile principale rămân verzi.

Microelementele au un rol deosebit în creșterea și fructificarea tomatelor.

Borul și manganul influențează sinteza hidraților de carbon și evoluția organelor de fructificare. Sinteza clorofilei și vitaminelor este determinată de mangan și fier, iar zincul are rol în sinteza auxinelor și în procesele respiratorii.

Carența borului se manifestă prin mortificarea celulelor din zona diviziunii rapide, în special la mugurele apical și zona cambială și căderea mugurilor florali. Carența de fier se manifestă prin cloroza frunzelor începând cu cele tinere, iar cea de mangan determină cloroza frunzelor la întreaga plantă.

Diagnosticarea dezechilibrelor nutritive este foarte dificilă datorită asemănărilor dintre simptomele unora dintre carențe sau excese provocate de diferitele elemente minerale. Identificarea se face prin eliminare, după o revizuire critică a circumstanțelor și factorilor relevanți: lumina, temperatura, regimul de apa, reacția solului etc. (Voican V., Lăcătuș V., 1998).

Complexitatea fenomenelor este evidențiată de interrelația dintre elemente și simptomele de carență sau toxicitate apărute la nivelul diferitelor părți ale plantei (fig. 1. 4).

În cazul în care planta nu arată simptomele obișnuite ale dezechilibrului vreunui element sau, dimpotrivă, acestea suferă datorită dereglării a două sau mai multe elemente, este necesară o analiză chimică a plantei (diagnoză foliară).

Tomatele reacționează favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd, dar pentru a evita excesul de azot nu trebuie să se depășească 40 t/ha.

Solurile recomandate pentru tomate sunt cele mijlocii. Terenurile nisipoase (ușoare) sunt recomandate pentru culturi timpurii cu condiția asigurării elementelor minerale și apei. Solurile grele, argiloase sunt improprii pentru cultura tomatelor.

Tomatele cresc și rodesc bine pe un sol bine lucrat, afanat, bogat în substanțe fertilizante, cu conținut ridicat în humus (5-6 %), permeabil pentru apa și aer și care se încălzește ușor.

Sunt indicate terenurile plane, ușoare, cu expoziție sudică, cu posibilități de irigare, nivelare, cu apă freatică la adâncimea de 3-4 m, neinfestate cu boli și dăunători, lipsite de buruieni, cu pH-ul cuprins între 6 și 6,5.

Față de salinitatea solului tomatele se situează printre plantele cu toleranță moderată. Salinitatea solului diminuează creșterea vegetativă a tomatelor în favoarea înfloririi.

Aerul are o mare însemnătate pentru cultura tomatelor. Dioxidul de carbon se află Ia baza sintezei substanței organice prin procesul de foto-sinteză.

Cercetările efectuate în sere au condus Ia concluzia că tomatele înregistrează o creștere și dezvoltare superioară atunci când concentrația de C02 crește de la 0,03 % până la 0,09 – 0,14 % (Daunicht, 1967; Kvetch-man, 1967). Cultura tomatelor într-o atmosferă de 0,18 % CO2 a realizat un spor de recoltă de 22 %. Apar diferențe între diferitele soiuri sau hibrizi cultivați (Nilwik și colab., 1982).

Cercetări mai recente au condus Ia concluzia că prin creșterea concentrației de CO2 la 450-500 ppm se obțin sporuri de producție de 20 % la tomate (Vermeulen și Beek, 1991).

Unele gaze, precum bioxidul de sulf, amoniacul sunt dăunătoare pentru plantele de tomate.

Etilena în concentrație de \%o stimulează maturarea fructelor în câmp înainte de căderea brumelor timpurii de toamnă, sau a celor din sere, la încheierea ciclurilor de producție.

Acetilena are un efect asemănător cu cel al etilenei.

Cultivare

Soiurile și hibrizii de tomate aparțin speciei Lycopersicum esculen-tum. Cele cu creștere nedeterminată corespund subspeciei vulgare, iar cele cu creștere determinată subsepciei validum.

După unii autori, tomatele cultivate aparțin speciei L. esculentum, var. esculentum. Mai sunt și alte specii și varietăți care au importanță în procesul de ameliorare, pentru crearea soiurilor și hibrizilor rezistenți la boli și dăunători. Mai răspândite sunt: L. esculentum, var. cerasiforme (Dun.) Gray., L. pimpinelifolium (Jus.) Mill., L. cheesmanîi Riley, forma chesmanii, forma minor (Hook) Mull., originară din Insulele Galopos, L. hirsutum Humb x Boupl., forma hirstum, forma glabratum Mull., L. pennelii (Corr). D' Arcy, var. pennelii, var. puberulum (Corr) D' Arcy, L. chielewskii Rice, Kes, L. parviflorum Rick, Kes, L. peruvianum (L) Mill, var. peruvianum, var. humifusum, L. chilense Dun.

Sunt numeroase soiuri și hibrizi care se găsesc în cultură. în țara noastră sunt omologate peste 40 de soiuri. Pe plan mondial se cunosc peste 500 soiuri de tomate.

Există diverse moduri de clasificare a soiurilor de tomate. în funcție de condițiile geografice există grupe ca cea sud-americană, vest-euro-peană etc.

După locul de cultură: soiuri pentru câmp (consum în stare proaspătă; industrializare); soiuri pentru sere, solarii, tunele și răsadnițe etc.

După perioada de vegetație: soiuri timpurii (95-120 zile), soiuri semi-târzii (120-130 zile), soiuri târzii (peste 130 zile). Acest ultim criteriu se folosește cel mai mult în țara noastră.

Principalele soiuri recomandate pentru cultura în câmp sunt redate în tabelul 1.6.

Pentru cultura în sere și solarii se folosesc hibrizi Fi, cu numeroase rezistențe la boli și dăunătorii, adaptați la condițiile de lumină mai slabă din unele perioade, cu precocitate pronunțată, cu fructe uniforme ca formă și mărime, colorate uniform și cu rezistență la transport.

Sortimentul este în continuă schimbare, marile firme producătoare de semințe realizând noi hibrizi cu caracteristici superioare. Foarte bune rezultate în cultură, s-au obținut cu hibrizii olandezi ai firmei Syngenta: Monika FI, Delfine FI, Thomas FI, Marilyn FI, Crea 5 FI, Prisca FI distribuiți în România de către firma SC AGROSEL SRL.

Tehnologia culturii tomatelor

Tehnologia culturii tomatelor este diferențiată în funcție de sistemele de cultură practicate. In vederea asigurării producției proaspete pe o perioadă cât mai lungă din an, tomatele se cultivă în câmp (cultură timpurie, de vară și de toamnă), în sere-solarii (ciclul scurt și ciclul lung), în sere (ciclul I și ciclul II) și în răsadnițe

Tabel 1..6

Cultivare de tomate (după Dumitrescu M, 1998)

Tabel 1..6 (continuare)

NOTA: Precocitate 00

01

02

03

04

Rezistența la boli: As –

Pt-

Xv-

– foarte timpuriu – Rezistență la crăpare R – rezistent

– timpuriu L – nerezistent

semitimpuriu

semitardiv – Rezistent la păstrare

tardiv în câmp după coacere: M: – rezistență medie

Aîternaria solani Vd – Verticillium dahliae

Pseudomonas tomato F – Fusarium oxisporum

– Xanthomonas vesicatoria S1 – Septoria lycopersici

Tehnologia culturii tomatelor în câmp

Cultura tomatelor timpurii are o pondere destul de importantă și urmărește asigurarea de fructe proaspete la sfârșitul lunii iunie și toată luna iulie.

Plante bune premergătoare sunt: lucerna, fasolea, mazărea, bulboa-sele, cucurbitaceele și unele rădăcinoase. Revenirea tomatelor pe aceeași solă se face după 3-4 ani. S-a constatat că prin monocultură producția scade considerabil, ajungând după 5 ani la numai 30 % din cea inițială (Indrea D., Surlecov, 1974).

Pentru cultura tomatelor timpurii se aleg terenurile cu textură luto-nisipoasă, cu expoziție sudică, adăpostite contra vânturilor, plane sau cu o pantă ușoară favorabilă irigării pe rigole lungi.

Pregătirea terenului se face cu multă grijă, din toamnă. După desființarea culturii anterioare se execută mobilizarea terenului în vederea nivelării de exploatare. In mod normal, fertilizarea de bază trebuie efectuată în funcție de datele furnizate de cartarea agrochimică. Orientativ se pot aplica 30 – 40 t/ha gunoi de grajd nefermentat, 250 – 300 kg/ha superfosfat și 100 – 150 kg/ha sulfat de potasiu. îngrășămintele sunt încorporate în sol prin arătura adâncă de 28-30 cm, care se lasă în brazdă crudă.

Primăvara, după ce terenul s-a zvântat, se întreține arătura până la plantare, cu grapa sau cultivatorul și se administrează 150 kg/ha azotat de amoniu, 150 kg/ha superfosfat și 75 kg/ha sulfat de potasiu. Erbicidarea se face cu Treflan 24 EC 3-5 l/ha, care se aplică înainte de plantare cu 5-6 zile și se încorporează în sol la 6-8 cm, odată cu îngrășămintele chimice sau cu Galex 500 EC, care se administrează după aplicarea și încorporarea în sol a îngrășămintelor chimice. Rezultate foarte bune în combaterea buruienilor graminee anuale și perene se obțin postemergent cu erbicidul Pantera 40 EC, al firmei americane CROMPTON UNIROYAL CHEMICAL, distribuit în România de către CROMPTON EUROPE BV (UNIROYAL CHEMICAL). Acest produs se aplică în doză de 0,75 – 2,00 1 într-o cantitate de 200-300 1 apă/ha și poate fi folosit în combaterea buruienilor graminee anuale, când acestea au 2-4 frunze și perene până la 25-30 cm înălțime.

Terenul se modelează în straturi înălțate cu lățimea la coronament de 104 cm.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor, sere de plastic încălzite, răsadnițe calde în funcție de posibilități. Semănatul se face cu 45-60 zile înainte de plantare, în mod obișnuit între 20 februarie și 1 martie, folosind 250 g sămânță pentru un ha cultură. Pentru a mări precocitatea, semințele se tratează cu procaină 10 ppm timp de 4 ore sau Atonic 1:2000 timp de 12 ore. Se seamănă în rânduri, la 5 cm distanță între ele, iar pe rând la 1,5 – 2 cm. Pentru producerea răsadurilor necesare plantării unui ha se vor însămânța 40 m2 de spațiu, cu 6-7 g sămânță/m2.

Răsadul se repică în cuburi nutritive de 7 x 7 x 7 cm sau se produce prin semănat direct în ghivece. Pentru repicat este nevoie de o suprafață de 350 – 400 m2 răsadnițe.

Lucrările de îngrijire a răsadurilor sunt cele obișnuite: dirijarea factorilor de vegetație, asigurarea luminii necesare, corelarea temperaturii cu lumina, îngrășarea fazială cu soluții de fertilizanți în concentrație de 0,4 -0,5 %, tratamente contra bolilor și dăunătorilor. Pentru evitarea alungirii răsadurilor, în faza de 3-4 frunze adevărate, se fac tratamente cu Cycocel 0,1 %, 10 1 la 100 m2. Cu 10-12 zile înainte de plantarea răsadurilor în câmp se face călirea acestora prin scăderea umidității și a temperaturii.

Plantarea în câmp se face în momentul în care temperatura în sol, la adâncimea de 10-15 cm, se stabilizează la 12° C și când pericolul brumelor târzii a trecut (15-25 aprilie în sudul țării și 1-10 mai în zonele mai nordice). Pe stratul înălțat de 104 cm se plantează 2 rânduri distanțate ia 60 cm, 70 cm sau 80 cm, iar între plante pe rând distanța este de 25 cm, 30 cm sau 40 cm, realizând o densitate cuprinsă între 40.000 și 50.000 pl/ha.

Plantarea se face manual în mod obișnuit, sau mecanizat cu mașina de plantat răsaduri. Adâncimea de plantare este până la prima frunză adevărată. Răsadul alungit se plantează culcat în lungul rândului. După plantare la fiecare plantă se aplică 1-2 1 apă pe suprafețe mai mici, sau pe rigole, cu norme de 150 – 200 m3/ha pe suprafețe mari, pentru a asigura prinderea plantelor.

Lucrările de îngrijire sunt destul de complexe, unele având caracter general, iar altele caracter special.

La 3-5 zile după plantare se face completarea golurilor, manual, cu răsad de calitate, din același soi și de aceeași vârstă cu cel folosit inițial la plantare.

Afanarea solului se realizează prin prașile mecanice și manuale de 3-4 ori, cu această ocazie fiind distruse și buruienile necombătute de erbicide.

Irigarea culturilor de tomate este corelată cu fazele de creștere și dezvoltare a acestora. După udarea de la plantare, următoarea udare se face la 4-5 zile, a treia după înfloritul primelor două inflorescențe, a patra și următoarele la interval de 8-10 zile. Normele de udare sunt de 200-400 m m 3 /ha . Udările sunt mai dese în faze de formare și creștere a fructelor.

Se aplică două fertilizări, prima imediat după apariția primelor fructe cu 50 kg/ha azotat de amoniu și 50 kg/ha sulfat de potasiu, iar a doua la 15-20 zile după prima, când se aplică 120 kg/ha azotat de amoniu, 100 kg/ha superfosfat și 75 kg/ha azotat de potasiu.

Tratamentele contra bolilor și dăunătorilor au mare importanță. Dintre agenții patogeni mai frecvenți sunt; mana (Phytophthora infestans), păta-rea frunzelor și bășicarea fructelor (Xanthomonas campestris pv. Vesica-toria), pătarea pustulară {Pseudomonas syringe pv. tomato), pătarea bruna {Alternaria dauci f. sp. solani), septorioza (Septoria lycopersici), pătarea cafenie (Cladosporium fulvum), antracnoza {Colletotrichum atramenta-riurri), iar dintre dăunători: păduchele solanaceelor (Macrosiphon euphor-biae), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemîineata) și omida fructelor (Helicoverpa armigera). Principalele măsuri de combatere a acestora sunt prezentate în subcapitolul privind protecția fitosanitară a culturilor legumicole (tabelele 7 și 8). Firma CROMPTON EUROPE BV (UNIROYAL CHEMICAL) – ROMÂNIA distribuie o serie de produse care asigură o protecție foarte bună la cultura tomatelor, cum sunt: Sumilex – pentru combaterea putregaiului cenușiu (0,10 %), Rubigan 12 EC -contra fainării (0,03 %), Admirai 10 EC – împotriva musculiței albe de seră (0,05%), Sumi-Alpha 2,5 EC – pentru combaterea păduchelui solanaceelor (0,03%).

Lucrările de îngrijire cu caracter special, de dirijare a creșterii și fructificării cuprind: copilitul, care se face radical, lăsându-se doar tulpina principală; cârnirea tulpinii după 3-4 inflorescențe, la 2 frunze deasupra ultimei inflorescențe. In unele cazuri se poate lăsa primul copil prefloral cu o inflorescență, iar pe tulpina principală 3 inflorescențe (Bălașa M., Voican V., 1966). în primăveriie răcoroase, pentru evitarea avortării florilor se pot face tratamente cu stimulatori de fructificare (2,4 D 0,5 mg/l). Pentru accelerarea coacerii se utilizează soluții de Ethrel (200-250 ppm), pulverizate fm pe plante, când fructele din prima inflorescență au diametrul de 2 – 2,5 cm. Susținerea plantelor se face pe araci sau spalier cu o sârmă la 40 – 45 cm.

în cazul apariției pericolului brumelor târzii de primăvară se iau măsuri de protecție a culturilor prin realizarea perdelelor de fum din brichete fumigene sau din arderea diferitelor gunoaie.

Recoltarea începe după 15-20 iunie, se face manual, eșalonat la 3-5 zile, până la sfârșitul lunii iulie, chiar începutul lunii august. In funcție de destinația producției, fructele se recoltează la diferite grade de maturare Pentru export, în momentul apariției unei pete roz în zona punctului stilar, pentru transportul la distanțe mai mici în faza de pârgă, iar pentru consumul imediat la coacerea deplină. După recoltare, fructele se sortează, se calibrează și se ambalează conform standardelor recunoscute.

Producția obținută în mod obișnuit este de 25 – 30 t/ha, dar potențialul biologic productiv este mult mai ridicat.

Cultura tomatelor de vară-toamnă are ponderea cea mai mare, putând fi extinsă și în zonele cu primăveri târzii. Prin acest sistem de cultură se asigură piața cu tomate începând de la jumătatea lunii iulie și până la sfârșitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie, atât pentru consumul în stare proaspătă, cât și pentru industrializare.

Alegerea și pregătirea terenului se face în mod asemănător cu tomatele timpurii, cu unele particularități.

Bune premergătoare pentru tomatele de vară-toamnă sunt aceleași specii menționate la tomatele timpurii. Ținând seama că înființarea culturilor se face după data de 1 mai, sola destinată tomatelor se poate folosi, total sau parțial, cu culturi anticipate de salată, spanac, ceapă verde, ridichi de lună etc, cu condiția ca acestea să fie recoltate până la sfârșitul lunii aprilie.

Răsadurile se pot produce în solarii sau răsadnițe calde și semicalde. Semănatul în răsadnițe semicalde se face între 1 și 20 martie, iar pentru tomatele destinate industrializării din 5 martie, în trei epoci la interval de 10 zile, până la 25 martie.

Se folosesc 300-350 g sămânță pentru un ha. Semănatul se face rar, la 8-10 cm între rânduri și 2-3 pe rând. Pentru culturile de vară se poate face repicatul direct în strat nutritiv la 10 cm între rânduri și 3-4 cm pe rând. Pentru culturile de toamnă răsadul nu se mai repică. Vârsta răsadului la plantare trebuie să fie înjur de 45 de zile. Pentru a preveni alungirea răsadurilor se recomandă aplicarea tratamentului cu Cycocel.

Răsadul trebuie să fie scurt, viguros, bine călit, astfel încât să permită plantarea și cu mașina.

Răsadurile nerepicate se scot grupate, cu mai mult pământ pe rădăcină, și se transportă ferite de soare și vânt la locul de plantare. Pentru asigurarea prinderii înainte de plantare se face mocirlirea.

Atunci când se plantează după culturi anticipate, deoarece fertilizarea de bază organo-minerală și arătura au fost efectuate din toamnă, după recoltarea acestora, în primăvară se aplică o discuire adâncă, precedată de erbicidarea cu Treflan, Paarlan, Tillam sau Devrinol, sau cu Blazer pentru buruienile dicotiledonate și cu Fusilade Super 2 l/ha, aplicate simple, pre emergent sau în combinație cu Blazer 0,6 l/ha, postemergent, atât pentru buruienile monocotiledonate, cât și dicotiledonate (Croitoru, Miron, Drăguț, 1987).

Plantarea în câmp a răsadurilor se realizează eșalonat, între 1 mai și 25 mai. Pe terenul modelat în straturi înălțate de 104 cm se plantează două rânduri la 60 cm, iar între plante pe rând 30-35 cm.

Soiurile cu creștere nedeterminată, care vor fi susținute pe spalier înalt se plantează pe teren nemodelat, la distanța de 100 cm între rânduri și 20 cm pe rând (fig. 1.5).

I

100 cm 100 cm 100 cm

Fig. 1.5 – Schema de plantare a tomatelor de vară-toamnă palisate – pe teren

nemodelat

După plantare se udă bine pentru asigurarea prinderii răsadului, perioada fiind mai călduroasă.

Lucrările de îngrijire sunt în parte asemănătoare cu cele de la tomatele timpurii.

Completarea golurilor se face cu răsad din rezervă după 3-5 zile de la plantare. Solul se menține afanat și curat de buruieni prin prașile repetate.

Tomatele pentru industrializare cultivate prin răsad se fertilizează fazial de două ori: prima la apariția primelor fructe, cu 125 – 150 kg/ha azotat de amoniu și 50 kg/ha azotat de potasiu, iar a doua la 15-20 zile după prima, aplicând 150 kg/ha superfosfat și 50 kg/ha azotat de potasiu.

La tomatele de vară-toamnă susținute pe spalier înalt se fac 6 fertilizări. Prima la formarea primelor fructe, folosind 150 kg/ha azotat de amoniu; următoarele fertilizări se fac cu îngrășăminte de tip F în doză de 5 l/ha în 1000 1 apă. Fertilizarea a doua se face cu F 411, a treia cu F 231, a patra cu F 121, a cincea și a șasea cu F 011. Fertilizările se fac la interval de 12-15 zile între ele. Soluțiile de îngrășăminte se aplică odată cu tratamentele fitosanitare.

Irigarea culturii se face cu norma de udare de 350 – 400 m3/ha, aplicându-se 9-ll udări.

Combaterea bolilor și dăunătorilor se face cu aceleași produse recomandate la cultura timpurie.

După prinderea răsadurilor, se efectuează palisatul la culturile pe spalier înalt, cu ajutorul sforilor, care se leagă în partea de jos de tulpina plantelor, iar cu capătul de sus, de sârma spalierului. Pe măsură ce plantele cresc, acestea se răsucesc în jurul sforilor de susținere.

Soiurile cu creștere determinată nu se susțin și nu se copilesc. Acestea se dezvoltă viguros, umbresc bine solul, umiditatea se păstrează mai bine, dar producția este puțin mai întârziată față de cele susținute pe araci sau spalier.

Soiurile cu creștere nedeterminată susținute pe spalier înalt se conduc cu tulpina principală și 1 – 2 copiii preflorali, susținuți la rândul lor pe sfori, ceilalți copiii se elimină. Cârnitul se face după 5-6 inflorescențe, lăsând 1 – 2 frunze deasupra ultimei inflorescențe. La culturile de toamnă cârnitul se efectuează cu aproximativ 3 săptămâni înainte de data probabilă a căderii primelor brume de toamnă.

în vederea recoltării mecanizate, pentru concentrarea coacerii, tomatele pentru industrializare se tratează cu Ethrel 500 ppm, când 50 % din fructe au intrat în pârgă.

Recoltarea se face eșalonat, la maturitatea fiziologică, de la jumătatea lunii iulie până la începutul lunii octombrie (fig.1.6).

Tomatele cu port pitic se pot

recolta mecanizat, în condițiile

existenței combinelor specifice.

Recoltarea se face cel mai

adesea manual, la interval de 3-5

zile. înainte de venirea primelor

brume de toamnă se recoltează

fructele verzi care se folosesc

pentru murat. Fructele verzi ajunse

la mărimea normală și cu o ușoară

nuanță gălbuie pot fi postmaturate

Producția ce se poate realiza

este de 45 – 60 t/ha și este des-

tinată consumului în stare proaspătă

și pentru industrializare.

Cultura prin semănat direct în câmp s-a practicat cu bune rezultate în special pentru producția destinată industrializării. S-au creat soiuri speciale, cu creștere determinată și care au însușirea de a-și matura fructele concentrat, făcând posibilă recoltarea mecanizată.

Reușita acestui sistem de cultură depinde în bună măsură de alegerea terenului. Se preferă un teren uniform în ceea ce privește fertilitatea și textura (ușoară), structurat, perfect nivelat, cu un bun drenaj, care să nu formeze crustă și să nu fie infestat cu buruieni.

Pregătirea terenului se execută din toamnă, dar dozele de gunoi de grajd sunt mai mici, în jur de 25 t/ha. Se administrează din toamnă 450 kg/ha superfosfat și 100 kg/ha sulfat de potasiu. Se execută arătura adâncă la 28-30 cm. Primăvara se recomandă aplicarea a 300 kg/ha Complex EI (Petrescu C„ 1992). Erbicidarea se face cu Paarlan 720 EC – 1,2 l/ha administrat înainte de semănat cu 6-8 zile și încorporat în sol la 4 cm adâncime sau cu Paarlan 720 EC 1 l/ha aplicat ppi și cu Sencor 70 WP – 0,3 kg/ha aplicat imediat după semănat și neîncoporat în sol. Terenul se modelează în straturi înălțate cu lățimea la coronament de 104 cm. Pentru reușita culturii de tomate prin semănat direct, solul trebuie să fie bine mă-runțit și suficient de tasat pentru a se realiza adâncimea optimă de semănat, să fie lipsit de buruieni și reavăn în momentul însămânțării.

Epoca de semănat va ține seama de nivelul temperaturii din sol. Se poate începe când în sol temperatura se menține constantă la 10 -12° C timp de 5 – 6 zile. Dacă se seamănă mai devreme, când temperatura este mai mică, dezvoltarea plăntuțelor este mai înceată, crescând numărul de zile până la recoltare (tabelul 1.7).

Tabelul 1.7

Diferențierea numărului de zile până Ia recoltarea tomatelor direct în câmp în funcție de epoca de semănat (după Davis, 1964)

Se seamănă în trei epoci: epoca timpurie (5-15 aprilie), epoca semi-tardivă (15 – 30 aprilie) și epoca tardivă (1 – 20 mai) pentru a asigura o bună eșalonare a producției și trimiterea ritmică a acesteia la fabricile de conserve. Se seamănă două rânduri pe stratul înălțat la 50 cm unul de celălăit. Semănatul se face cu SPC 6 folosind 1,2 – 1,5 kg sămâță/ha. Prin folosirea unor semănături de precizie se poate reduce norma de sămânță la circa 0,65 kg/ha. Adâncimea de semănat este de 2-2,5 cm. Dacă terenul nu s-a erbicidat înainte de semănat, sămânța de tomate se amestecă cu 400 g sămânță de salată ca plantă indicatoare, permițând efectuarea prașilelor oarbe. Pe solurile ușoare se poate efectua un tăvălugit ușor cu TM-3.

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele ale culturii prin răsad, cu unele particularități.

După semănat, dacă nu survin precipitații atmosferice, se fac 2-3 udări superficiale pentru asigurarea răsăririi, prin aspersiune fină, cu norme reduse de 100 – 150 m3 apă/ha.

Răritul se execută de 1 – 2 ori pe rând, manual, prima dată când plantele au o pereche de frunze adevărate, iar următoarele, când au 4-5 frunze, lăsând cel mult 2 plante la un loc. Distanța între plante pe rând este de 20-25 cm. Plantele rezultate la rărit se pot folosi la completarea golurilor. Evitarea răritului, lucrare cu consum mare de forță de muncă, se poate realiza prin folosirea de sămânță drajată (0,3 kg/ha) și folosirea de semănători de precizie.

După răsărire culturile se udă la interval de 15 zile în iunie și iulie și de 20 – 25 zile în august și septembrie. Excluzând udările necesare rasăririi, se aplică 5-6 udări, cu norma de 300 – 400 m /ha.

Se aplică prașile repetate, mecanizat sau manual, de câte ori este nevoie.

Tomatele semănate direct se fertilizează fazial în două etape, preferabil cu îngrășăminte foliare tip F. Prima se face cu F 231 la apariția primelor fructe, iar a doua cu F 011, la 25 zile după prima. Se folosesc 5 1 îngrășământ foliar pe hectar în 1000 1 apă.

Se recomandă aplicarea tratamentului cu Ethrel 500 ppm, când 50 % din fructe au intrat în pârgă.

Se fac tratamente de combatere a bolilor și dăunătorilor cu aceleași produse recomandate la tomatele timpurii.

O lucrare aparte este împachetarea (ridicarea) vrejilor pe stratul înălțat, mecanizat, de 1 – 3 ori în faza de creștere a plantelor și fructelor, în vederea introducerii combinei de recoltat.

Recoltarea se poate face mecanizat, cu combine ușoare, dintr-o singură trecere, când 80 % din fructe au ajuns la maturitatea fiziologică. După recoltare, fructele sunt transportate la fabricile de conserve. Recoltarea se poate face și manual, în mai multe etape. Primele recoltări se fac în iulie,

apoi se recoltează eșalonat în funcție de epoca de semănat și precocitatea soiurilor, până la începutul lunii octombrie. Producția oscilează între 40 și 70 t/ha.

Cultura tomatelor în solarii

Tomatele reprezintă principalele culturi din solarii, ținând seama de importanță deosebită a acestora.

Se pot practica două sisteme: ciclul scurt, care ține de la 20 martie – 5 aprilie, până la 15 – 20 iulie și ciclul lung care se înființează la aceeași dată cu ciclul scurt, dar desființarea culturii se face înjur de 15-20 septembrie.

Ciclul scurt se practică, în special, în sudul și vestul țării, folosind cei mai timpurii hibrizi (Export II, Mraița 25, Ișalnița 50, Arletta etc).

Pregătirea terenului se începe din toamnă cu defrișarea culturii anterioare. Se strâng și se scot din solar toate resturile vegetale, spalierul etc.

Fertilizarea de bază se face cu 50 – 70 t/ha gunoi de grajd descompus, aplicat o dată la 2 – 3 ani, cu 300 – 500 kg/ha superfosfat și 150 – 200 kg/ha sulfat de potasiu.

Mobilizarea adâncă a solului la 28 – 30 cm se face cu MSS 1,4, cu plugul cultivator de vie (PCV – 1,2) tară cormană sau prin săpare la cazma, pe suprafețele mai mici. O dată la 3-4 ani este bine să se facă subsolajul la adâncimea de 40 – 50 cm.

în eventualitatea folosirii solarului cu salată, spanac sau ceapă verde se continuă cu mărunțirea terenului, modelarea în straturi înălțate și înființarea acestor culturi.

în timpul iernii se execută reparații la scheletul solarului, se înlocuiesc sârmele lipsă, se întind cele rămase.

Primăvara, cât mai devreme posibil, în funcție de condițiile climatice concrete ale aerului respectiv, mai ales dacă avem culturi înființate din toamnă, se va face acoperirea solarului cu folie de polietilenă, asigurând o bună etanșeizare. Dacă sunt înființate culturi din toamnă, acestea se udă, se fertilizează și eventual se recoltează.

Dacă nu sunt culturi, solul se mărunțește cu freza, se dezinfectează cu 30 kg/ha Lindatox 3 sau Galithion 20 – 25 kg/ha și se fertilizează cu 300 kg/ha Complex III. Cu 6-8 zile înainte de plantare, terenul se erbicidează cu 6 l/ha Galex 500 EC sau Treflan 4-6 l/ha, în 450 – 500 1 apă/ha. Trefla-nul se încorporează în sol la adâncimea de 8-10 cm.

Terenul se modelează în straturi înălțate cu lățimea la coronament de 94 cm sau în biloane echidistante la 70 cm.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor, în răsadnițe calde sau în sere încălzite, acoperite cu plastic.

Ținând seama de data plantării și de vârsta răsadului în jur de 50 – 60 zile, semănatul se începe din a treia decadă a lunii ianuarie. Se seamănă în lădițe sau pe strat nutritiv, folosind circa 250 g sămânță pentru 1 ha. Răsadurile se repică în ghivece din plastic de 8 cm sau cuburi nutritive de 7x7x7 cm, la apariția primei frunze adevărate. Se aplică lucrări obișnuite de îngrijire. Tratamentul cu Cycocel 0,1 % previne alungirea răsadurilor. O atenție deosebită trebuie acordată călirii răsadurilor, cu 10 – 12 zile înainte de plantare, ținând seama că în solar temperaturile sunt mai reduse.

înainte de plantare răsadul se udă bine, se tratează cu Mycodifol 0,2 % sau oxiclorură de cupru 0,5 % și cu Decis 0,05 %.

Pentru ambele cicluri, plantarea se face între 20 și 25 martie în zonele mai sudice și până pe 5 aprilie în zonele mai nordice, când în sol se menține constantă temperatura de 10-12° C.

Plantarea se face manual, cu 1-2 cm mai adânc. Distanțele de plantare sunt 70 cm între rânduri și 30 cm pe rând Ia ciclul scurt; 35 cm pe rând Ia ciclul prelungit. In solariile tip tunel, cu lățimea de 5,4 m, s-a încercat și schema 130 + 62 x 25 cm (6 rânduri), cu o densitate de circa 40.000 pl/ha, în eventualitatea mecanizării lucrărilor de îngrijire.

După plantare răsadul se udă local cu 0,5-1 1 apă Ia fiecare plantă, pentru a nu răci solul.

Lucrările de îngrijire prezintă o complexitate mai mare decât în câmp.

Completarea golurilor se face în primele 10 zile de la plantare cu răsad din același hibrid, păstrat în acest scop, pentru a realiza o cultură încheiată.

Solul se menține afânat și curat de buruieni prin prașile repetate, aplicate manual sau mecanice (la începutul culturii). Primul prășit manual se face la 10-12 zile de la plantare. Următoarele prașile se repetă la interval de 10-15 zile, în funcție de nevoie.

Fertilizarea fazială se face în două etape: la legarea fructelor în prima inflorescență și Ia a doua inflorescență. La tomatele cultivate în ciclul scurt se aplică o fertilizare cu 300 kg/ha azotat de amoniu Ia legarea fructelor din etajul al treilea, care se repetă la legarea celei de a cincea inflorescență, dar la ciclul prelungit.

Tomatele cultivate în solar se irigă diferențiat, în jur de 10-12 udări pentru ciclul scurt și 14-16 udări pentru ciclul prelungit. La început normele de udare sunt mai mici (200-250 m3/ha pentru a nu răci solul), iar pe

măsură ce vremea se încălzește și plantele cresc, normele se măresc 350-400 m3/ha. Norma de irigare este cuprinsă între 4000 și 5500 m3/ha. Irigarea se face pe rigole, dar rezultatele mult mai bune se obțin prin folosirea irigării prin picurare care asigură o distribuție mai uniformă a apei de udare și reducerea cu 25-40 % a normei totale de irigare. Irigarea prin picurare poate fi folosită și la aplicarea îngrășămintelor. Plafonul minim de umiditate din sol este de 65-70 % din IUA.

Combaterea bolilor și dăunătorilor se realizează prin aplicarea corectă și la timp a măsurilor de igienă culturală și prin tratamente fitosanitare .

Susținerea plantelor se face la circa 20 zile de la plantare, pe spalier cu o singură sârmă la ciclul scurt sau cu sfori mai lungi, susținute de sârme fixate pe scheletul solarului, la ciclul prelungit.

Săptămânal se face copilitul radical când copilii au maxim 5 cm lungime. La ciclul scurt cârnitul se face după 3-4 inflorescențe, iar la cel prelungit după 7-8 inflorescențe.

Defolierea se face repetat, prima imediat după prinderea răsadurilor îndepărtând 1-2 frunze de bază. Pe măsură ce frunzele de la bază se îngălbenesc, acestea se îndepărtează.

Prin tratarea plantelor cu procaină 1-2 ppm, la 10 zile după plantare, apoi săptămânal până la 6 iulie, s-au obținut sporuri de producție de 21-46 % la cea timpurie și 13-30 % la producția totală (Stan N. și colab, 1994).

În condiții de nebulozitate și temperaturi scăzute se iau măsuri pentru stimularea polenizării, a legării și creșterii fructelor. Se folosesc produsele: Tostim – 3,3 %, Atonic L.C – 1: 4000 la 20 de zile de la plantare, Noseed 0,1 % sau Tomafix L.C – 0,09 %. Inflorescențele se tratează prin îmbăiere sau pulverizare, când 2-4 flori sunt deschise. Lucrarea se repeta Ia 4-5 zile. In mod obișnuit se stimulează primele două inflorescențe și numai în situații speciale cea de-a ffi-a.

Pentru a grăbi coacerea fructelor și creșterea producției timpurii se fac tratamente cu Ethrel sau Romthrel, în concentrație de 250 ppm, când fructele din prima inflorescență au diametrul de 2,5 cm.

Dirijarea factorilor de mediu, în special temperatura și umiditatea se realizează prin aerisire. La început aerisirea se realizează prin deschiderea ușilor de la capetele solariilor, iar în zilele mai călduroase aerisirea se realizează și prin zona de mijloc a solariilor prin ridicarea, la început, apoi prin înlăturarea completă a foliei pe o lungime de 6-8 m.

Recoltarea tomatelor din ciclul scurt în zonele foarte favorabile începe în jurul datei de 20 mai, iar în cele mai puțin favorabile în jur de 5 -10 iunie.

Pentru consumul intern fructele se recoltează când nuanța roșie cuprinde 1/3 din fruct, iar pentru export când această nuanță apare numai în zona din vârful fructului. Recoltarea se face manual, zilnic sau la 2 – 3 zile, se continuă pentru ciclul I până în decada a treia a lunii iulie, iar pentru ciclul prelungit până în septembrie. In ciclul scurt se obțin 40 – 50 t/ha, iar în cel prelungit 55 – 70 t/ha.

La I.C.L.F. Vidra s-au făcut experiențe prin cultivarea tomatelor în solarii pe substrat de cultură în saci de polietilenă, combinată cu irigarea fertilizată prin picurare și s-au obținut producții de 85 t/ha (Lăcătuș V., 1994).

Cultura tomatelor în tunele joase este asemănătoare cu cea timpurie în câmp. Plantarea se face cu 8 – 10 zile mai devreme, plantele se acoperă cu tunele joase circa 3 săptămâni, după care acestea se desființează. Producția este mai timpurie cu 10 – 12 zile.

Tehnologia culturii tomatelor în sere

Dintre culturile practicate în sere, tomatele ocupă primul loc, atât în țara noastră, cât și pe plan mondial. în țara noastră, datorită temperaturilor foarte ridicate din timpul verii, cultura se realizează în două cicluri: ciclul I din ianuarie până Ia sfârșitul lunii iunie și ciclul II din prima decadă a lunii iulie până Ia jumătatea lunii decembrie.

Pregătirea serelor se face diferențiat pentru cele două cicluri de cultură, mai ales în ceea ce privește modul de efectuare a dezinfecției solului.

Ordinea în care se efectuează lucrările de pregătire în ciclul I este următoarea: evacuarea resturilor culturii precedente și stabilirea focarelor de boli și dăunători, mobilizarea adâncă a solului la 28 – 30 cm cu MSS 1,4, frezarea solului Ia adâncimea de 15 cm, dezinfecția chimică a solului cu sulfat de cupru 500 – 1000 kg/ha sau Nemagon 500 kg/ha, Di-trapex 500 -600 kg/ha, Dazomet 500 – 600 kg/ha, Bromură de metil, fertilizarea de bază cu îngrășăminte chimice conform rezultatelor analizelor agrochimice, frezarea pentru încorporarea acestora și modelarea terenului.

Dozele de îngrășăminte pentru fertilizarea de bază depind de gradul de fertilitate a solului (tabelul 1.8).

Pentru ciclul II se administrează îngrășăminte organice în sol (80-100 t/ha), dezinfecția scheletului se realizează pe cale chimică, iar dezinfecția solului pe cale termică cu aburi supraîncălziți.

Tabelul 1.8

Dozele orientative de îngrășăminte pentru îngrășarea de bază la cultura tomatelor în sere (Mămică O., 1991)

*Cifrele din paranteze reprezintă cantitățile maxime de substanțe nutritive care pot fi asigurate cu îngrășămintele minerale.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor, se seamănă pe strat sau direct în ghivece, în decada a treia a lunii octombrie, folosind 200 – 250 g sămânță pentru un hectar de cultură. După 8-12 zile, răsadurile se repică în cuburi nutritive cu latura de 10 cm, confecționate din turbă roșie 34 %, turbă neagră 33 % și compost forestier 33 %, sau în ghivece din plastic cu volumul de 1 litru, folosind același amestec. Vârsta răsadului este de 80-100 zile. Pentru ciclul II semănatul se face în prima decadă a lunii iunie. Vârsta răsadului este de 30 – 35 zile.

Lucrările de îngrijire a răsadurilor constau în: dirijarea atentă a factorilor de vegetație, dirijarea temperaturii în funcție de luminozitate, fiind cuprinsă între 20 și 22° C în zilele senine și 16-18° C în cele noroase, iar noaptea 14-16° C; rărirea ghivecelor la 20 de zile de la repicat; fertilizarea cu soluții de îngrășăminte complexe sau foliare; asigurarea umidității, aerisirea periodică, tratamente cu Cycocel 0,1 % când plantele au 3-4 frunze adevărate; combaterea bolilor și dăunătorilor. Pentru ciclul I folosirea iluminării suplimentare permite reducerea timpului necesar pentru obținerea răsadurilor, dar este costisitoare.

înființarea culturilor pentru ciclul I are loc în intervalul 1 ianuarie-15 martie (tabelul 1.9), în funcție de posibilitățile asigurării energiei. Pentru ciclul doi plantarea are loc în jurul datei de 15 iulie.

Tabelul 1.9

Corelarea epocii de plantare cu densitatea și numărul de inflorescențe pe plantă

(după Voican V., Lăcătuș V., 1998)

Distanțele dorite de plantare sunt de 80 cm între rânduri și 37 – 50 cm între plante pe rând, în funcție de cerințele hibrizilor, realizându-se densități cuprinse între 24.000 și 34.000 pl/ha.

Printre rândurile de tomate se pot planta gulioare sau salată.

Lucrările de îngrijire se aplică la sol, se combat bolile și dăunătorii, se dirijează factorii de vegetație și se fac lucrări speciale la plante.

Solul se afanează manual cu furca sau sapa, sau mecanic cu motoprășitoarea Simar.

Mulcirea se execută cu paie de grâu sau de secară, după 50 – 60 zile de la plantare, prin așternerea unui strat gros de 5 – 10 cm de paie pe intervalul pe care se circulă. Mulcirea se poate executa și cu folie de polietilenă neagră în grosime de 0,05 mm. Tomatele mulcite cu polietilenă neagră de 0,15 mm grosimea au dat producție mai ridicată, cea timpurie fiind de 42 t/ha, iar cea totală de 96 t/ha, față de 53 t/ha la varianta martor (Fracois E.L., 1988).

Dirijarea factorilor de vegetație se face cu multă atenție. Lumina se poate dirija mai puțin. Se iau măsuri pentru menținerea curată a geamurilor. Din luna mai și până la începutul lunii septembrie se iau măsuri de opacizare prin aplicarea lucrării de cretizare a geamurilor cu soluții din humă sau șlam (de la fabricile de zahăr). Temperatura se dirijează cu ajutorul instalației de încălzire astfel ca în primele zile după plantare să se mențină la 20 – 22° C, apoi se reduce Ia 16° C în zilele senine.

La tomate s-au folosit învelitori duble de PVC (0,15 mm folia exterioară și 0,06 mm folia inferioară). Temperatura a fost mai ridicată, dar producția timpurie și totală mai mare comparativ cu sera cu o singură învelitoare de polietilenă, cu grosimea de 0,15 mm (Magnani G., 1989).

După plantare se va urmări menținerea nivelului de umiditate în aer de 67 – 70 %, iar în sol de 70 – 75 % din I.U.A. Până la înflorire, în aer se va menține umiditatea relativă de 55 – 60 %, iar în sol de 80 -85 % din I.U.A. In perioada de fructificare, umiditatea în aer se va ridica la 65 – 70 %, iar în sol se menține la 75 – 85 % din I.U.A. Irigarea se face prin asper-siune, pe rigole (mai rar) sau prin picurare, în funcție de tipul de instalație cu care este dotată sera respectivă.

La fertilizarea tomatelor în sere în cursul perioadei de vegetație se va ține seama de consumul specific (tabelul 1.10).

La aplicarea îngrășămintelor se va lua în considerare și evoluția raportului NPK la culturile de tomate în cursul perioadei de vegetație (tabelul 1.11).

Tabelul 1.10

Consumul specific de elemente la culturile de tomate (kg/t) (după Ghidia și Lăcătuș, 1980 și Roman, 1982)

Tabelul 1.11

Evoluția raportului NPK la cultura de tomate din sere și solarii în cursul perioadei de vegetație (după Voican V., Lăcătuș V., 1998)

Aprecieri în extras apos (EA) 1:5 (g/g) pentru sere și 1:2,5 pentru solarii ** Culturi înființate în perioada 1 ianuarie -1 martie

După plantare se pune accent pe conținutul de fosfor și potasiu al solului din sere, apoi cresc cerințele față de azot, iar în perioada recoltării intense se acordă atenție potasiului, pentru asigurarea unei calități comerciale corespunzătoare.

în sere rezultate bune dau și îngrășămintele foliare de tipul F 231 sau F 411, administrat sub formă de soluție în concentrație de 0,3 – 0,5 % în cantitate de 500 -1000 l/ha.

Pentru culturile din sere și solarii se întocmesc programe speciale de fertilizare (tabelul 1.12).

O atenție deosebită se acordă aerisirii. Când plantele sunt mici, volumul de aer din seră este suficient, la ciclul H fiind necesară ventilarea pentru reducerea temperaturii. La început se aerisește numai în zile însorite. Pe măsură ce plantele cresc se intensifică aerisirea. O bună aerisire se realizează prin ventilație forțată și distribuirea aerului prin conducte perforate din folie de polietilenă. Prin aceste conducte se poate distribui și dioxid de carbon în concentrație de 0,18 % care contribuie la obținerea unui spor de producție de 18-22 %.

Tabelul 1.12

Programe de fertilizare a culturii de tomate în sere și solarii – kg/ha

(după Voican V., Lăcătuș V., 1998)

* zile după plantare

Combaterea bolilor și dăunătorilor se face cu multă atenție, prin tratamente mai numeroase.

Pe plan mondial s-au obținut rezultate bune prin combaterea biologică a dăunătorilor

Completarea golurilor se face în primele două săptămâni de la plantare, cu răsad din rezerva de răsad, de bună calitate și din același hibrid.

Susținerea plantelor se face cu sfori legate cu un capăt de sârma spalierului cu celălalt de baza tulpinii plantei. Legătura se face mai larg pentru a permite îngroșarea tulpinii. Operația se execută după 15-20 zile de la plantare, când plantele sunt deja bine înrădăcinate. Pe măsură ce plantele cresc, se palisează prin răsucire pe sfoară.

Copilitul se face săptămânal și constă din suprimarea tuturor lăstarilor ce cresc la subsuoara frunzelor, când au 4-5 cm lungime. Rezultate foarte bune s-au obținut atunci când pe tulpina principală, după a patra inflorescență, s-au lăsat 1-2 copiii cu 1-2 inflorescențe, sporul de producție față de varianta martor fiind de 33,7 % la hibridul Sonato și de 35,4 % la Oltbrid (Popescu V. și colab., 1979). Acolo unde sunt goluri, plantele pot fi conduse cu un copil pe care se lasă inflorescențe cu fructe. De asemenea, la plantele de la marginea unei travei se poate lăsa un copil pe care se vor forma fructe.

În Japonia au fost create soiuri și hibrizi care nu emit copiii. S-au făcut experiențe de tratare a culturilor de tomate cu anumite substanțe care împiedică formarea copililor (Antak 80, în concentrație de 5 %, aplicat atunci când copilii au 2 – 2, 5 cm lungime).

Defolierea se începe înainte de intrarea în pârgă a fructelor din prima inflorescență și se poate continua treptat până sub etajul de fructe din care se recoltează. Nu se vor elimina mai mult de 3 frunze pe săptămână. In partea superioară a plantei se va conserva foliajul pe 80 – 100 cm. La soiurile cu foliaj bogat se poate elimina o frunză deasupra unora din inflorescențe situate în umbră. Fructele obținute de pe plantele fără defoliere sunt mai gustoase (Ianse J., 1991).

Polenizarea suplimentară se realizează prin mișcarea plantelor prin "baterea sârmelor" cu un băț, prin folosirea vibratorului electric sau a atomizatorului.

Stimularea legării fructelor se face prin tratarea inflorescențelor cu Tomafix (0,03 – 0,05 %), Tomato-set (0,5-1 %), Tostim 3 % sau 2,4 D în concentrație de 10 mg/l apă, prin îmbăierea inflorescențelor sau pulverizarea acestora cu soluție. Influență pozitivă are și tratarea plantelor cu Cyco-cel 0,1 % Ia 10-15 zile după plantare. In vederea sporirii producției timpurii se poate aplica tratamentul cu Ethrel 250 ppm, prin stropire, când fructele din prima inflorescență au diametrul de 2 – 2,5 cm.

Cizelarea fructelor este o lucrare ce trebuie extinsă și în serele din țara noastră. Constă din îndepărtarea fructelor din inflorescențe, rămase mici. In urma cercetărilor efectuate în țara noastră (Popescu V. și colab. 1982) cu mai mulți hibrizi de tomate s-a ajuns la concluzia că atât la producția timpurie, cât și la cea totală s-au înregistrat diferențe semni ficative în favoarea variantei cu cizelare, față de cea fără cizelare. Astfel, la producția timpurie, la varianta cu cizelare, diferențele au fost de 2,1 t/ha la Sonato, de 2,8 t/ha la Sonatino și Tamara și de 2,5 t/ha la Angela, iar la producția totală aceste diferențe au ajuns Ia 13 t/ha. Cizelarea a avut un efect favorabil asupra calității producției, crescând substanțial procentul fructelor cu diametre superioare. Greutatea medie a fructelor a fost mai mare cu 5 – 17 g la varianta cu cizelare, comparativ cu cea fără cizelare, operația de presortare facându-se mult mai ușor sau deloc. Cizelarea nu necesită un volum mare de forță de muncă pe unitatea de suprafață.

Cârnitul plantelor se execută pentru ciclul I, după 8-12 inflorescențe, iar pentru ciclul II după 4-8 inflorescențe. Se face cu circa 60 de zile înainte de încheierea culturii, lăsând 1 – 2 frunze deasupra ultimei inflorescențe.

În serele înalte, dacă se realizează cicluri prelungite, se poate efectua coborârea periodică a plantelor pe măsura defolierii, întinderea pe sol a tulpinii și ridicarea vârfului în sus. Plantele pot avea 25 – 30 de inflorescențe și o lungime de 7 – 8 m. Sistemul se întâlnește în Olanda, Belgia, Japonia etc.

Recoltarea tomatelor în ciclul I poate începe la sfârșitul lunii martie și chiar mai târziu, în funcție de data plantării (fig. 1.8) și durează până la sfârșitul lunii iunie.

Producția este în jur de 80 – 100 t/ha.

în ciclul II recoltarea începe în ultima decadă a

lunii septembrie și se prelungește până la

jumătatea lunii decembrie, realizându-se o

producție de 50 – 70 t/ha. în țările din vestul

Europei se practică pe scară largă cultura

tomatelor fără sol, pe vată minerală, cu ajutorul

soluțiilor nutritive, obți-nându-se producții de

40-57 kg/m2.

Recoltarea se face manual, la diferitele grade de maturare, în funcție de destinația fructelor, la interval de 2-3 zile. După recoltare fructele se sortează, se calibrează și se ambalează în lădițe de 6 kg.

Pentru postmaturarea fructelor temperatura optimă este de 22-27° C. Postmaturarea fructelor verzi se întrerupe la 10° C. Fructele din

ultimele recoltări pot fi supuse postmaturării. Fig.1.7. Intervalul de recoltare în depen-

Tomatele în pârgă pot fi păstrate la 7,5° C circa dență de epoca de plantare și numă-

7 zile. Fructele care provin de la rul de inflorescențe

Hibrizii deținători ai genei "long sheld life",

de păstrare îndelungată, se pot păstra între 30 și 90 de zile.

Tehnologia culturii tomatelor în răsadnițe

Acest sistem de cultură se practică pe scară redusă. Se pot folosi răsadnițe cu încălzire biologică, de obicei după eliberarea lor de răsaduri.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor sau în răsadnițe, semănând la date diferite în funcție de data stabilită pentru plantare, între 25 februarie și 31 martie.

Distanțele de plantare sunt 50 x 35 cm, revenind 8 plante la o ramă de 1,5 m2.

Lucrările de îngrijire sunt cele obișnuite: udat, fertilizat, aerisire, copilit, cârnit după 3 inflorescențe.

Producțiile pot fi de 6 – 7 kg/m în ciclul februarie – iulie; 4-6 kg/m în ciclul martie – iulie și 3 – 5 kg/m în ciclul aprilie – august.

Tehnologia producerii semințelor de tomate

Producerea semințelor de tomate se face diferențiat pentru soiuri pure și pentru hibrizi, ținând seama de unele lucrări caracteristice.

Răsadurile trebuie produse în ferma producătoare de semințe pentru a nu impurifica soiurile.

Purificarea culturilor se face de 3-4 ori: după plantare, la înflorit, la apariția primelor fructe coapte și înainte de recoltare, îndepărtând toate plantele netipice soiului, slab dezvoltate sau bolnave. Cu ocazia purificării și a recoltării se îndepărtează primul fruct precum și fructele de calitatea a treia și sub STAS.

Recunoașterea și aprobarea culturilor semincere se face de aprobatorii autorizați, după efectuarea lucrărilor de purificare, când 80 – 85 % din plantele rămase au fructele coapte.

Fructele se recoltează manual și se începe când fructele de la primele 3 inflorescențe au ajuns la coacerea deplină. Se fac de obicei 3-4 recoltării pe măsură ce fructele au ajuns la maturitatea fiziologică. înainte de extra Se rup florile, se extrag conurile anteriale, se usucă pe hârtie în strat subțire într-o încăpere încălzită (25 – 30° C) timp de 5 – 10 ore. Extragerea polenului se face cu mixeta, vibratorul, sau prin scuturare în cutii din plastic.

Polenizarea se face cu ajutorul tuburilor de sticlă cu diametrul de 3-5 mm și lungimea de 2 cm în care se află polenul. Operația se execută zilnic, când temperatura nu este prea ridicată, respectiv dimineața și după-amiaza în zilele însorite, prin introducerea pistilului fiorilor castrate în tubul de sticlă cu polen. Polenizarea se execută numai până la începutul lunii august. Florile castrate și polenizate se pot marca cu fire de ață colorată sau se rupe o sepală. După inflorescența a V-a plantele se cârnesc. Copilii și florile care se formează după cârnit se îndepărtează periodic. Recoltarea se face în etape, când fructele sunt bine coapte. La extragerea semințelor se îndepărtează fructele cu diametrul mai mic de 3 cm ca și cele diforme.

Producția de semințe hibride este de 75 – 100 kg/ha.

2. ARDEIUL Capsicum annuum L. – Familia Soianaceae

engleză – pepper; germană – Spanischer Pfeffer, Paprika; franceză – piment, poivre Alte denumiri cu caracter regional: pipărci (în Banat), popiei, paprică (în Transilvania)

Importanța culturii. Dintre speciile legumicole cultivate în țara noastră, ardeiul ocupă un loc important, având numeroase întrebuințări. Fructele de ardei se pot consuma în stare proaspătă, ca atare, ceea ce prezintă mare importanță deoarece vitaminele sunt utilizate integral de către organismul uman. Fructele de ardei se folosesc la prepararea unei game foarte largi de mâncăruri, se pretează pentru a fi prelucrate în industria conservelor sau pentru prepararea boielei de ardei. Unele specii și varietăți de ardei au o deosebită valoare decorativă și pot fi cultivate în ghiveci, în casă.

Compoziția chimică a fructelor de ardei este foarte complexă (tabelul 2.1).

Conținutul în vitamina C depinde de gradul de maturitate, de culoarea și mărimea fructelor (Somos A., 1984). Condițiile de cultură influențează conținutul în vitamina C, acesta fiind mai mare la culturile din câmp, comparativ cu cele din sere (tabelul 2.2). Și distanțele de plantare in fluențează conținutul în vitamina C. De exemplu, soiul Kalinkoi Zold, cultivat la 20 x 25 cm, a acumulat 175 mg vitamina C/100 g, iar la 40 x 40 cm, 290 mg vitamina C/100 g substanță proaspătă (Somos A., 1984). în condiții de irigare, conținutul în vitamina C scade față de situația în care nu se irigă (265 mg la neirigat, față de 151 la irigat, soiul Cecei -Somos, 1984).

Tabelul 2.1

Compoziția chimică a fructelor de ardei

(după Tarjân și Lindndr, citați de Somos, 1984)

Tabelul 2.2

Conținutul în vitamina C și substanță uscată la ardeiul cultivat în sere și câmp (după Angeli, citat de Somos, 1984)

Ardeiul iute, datorită conținutului în capsicină, are întrebuințări și în industria farmaceutică. Astfel, tinctura capsici este folosită la prepararea vatei termogene și a unor alifii utile în tratarea bolilor reumatice (Bereșiu, 1977). Din fructele de ardei se pot extrage coloranți alimentari, foarte solicitați de industrie (Pochard, 1987).

Datorită numeroaselor varietăți, ardeiul prezintă importanță deosebită pentru îmbunătățirea consumului de legume și asigurarea unei nutriții corespunzătoare.

Valoarea economică ridicată a ardeiului rezultă și din faptul că asigură venituri mari pentru cultivatori prin valorificarea pe piața internă și externă.

Origine și răspândire. Locul de origine al ardeiului este America -Mexic și Guatemala (Hazenbush, 1958). De aici s-a răspândit spre nord, în S.U.A. și spre sud, în Columbia, Venezuela, Ecuador, Brazilia, Peru, Bolivia, Paraguai, Chile, Argentina și Uruguai. In urmă cu mai mult de 3000 – 4000 de ani, ardeiul figura printre speciile cultivate în Peru (Sziics, 1975, citat de Somos, 1984). Pe vasele de lut, descoperite din timpuri străvechi, era încrustat ardeiul.

Răspândirea ardeiului în Europa în secolele XV – XVIII este redată în

Fig. 2.1 – Răspândirea ardeiului în Europa în secolele XV – XVIII

(după Somos A., 1984)

Primele informații despre ardei, în Europa, aparțin lui Anghiera (1483), apoi lui Chanca (1494). Ardeiul a fost introdus în Spania, Portugalia, apoi în 1542 în Germania, 1548 în Anglia și 1560 în Ungaria (Balint, 1962). Ulterior, ardeiul s-a răspândit în alte țări, fiind cunoscut în toată lumea. Ardeiul roșu este semnalat de Dodonaeus în 1644.

In țara noastră, ardeiul s-a cultivat doar din secolul al XlX-Iea, mai întâi în sudul țării și apoi în alte zone.

Conform datelor furnizate de Anuarul F.A.O., în anul 1998 ardeiul se cultiva în lume pe 1.220.000 ha, se obținea o producție totală de 14.500.000 t, iar producție medie a fost de 13,6 t/ha.

În Africa, țări mari cultivatoare de ardei sunt Nigeria și Ghana, în America de Nord ardeiul se cultivă mult în Mexic și S.U.A., în America de Sud în Argentina. în Asia, ardeiul se cultivă pe suprafețe foarte mari în China, Indonezia, Coreea, Turcia. In Europa se cultivă pe suprafețe mari în Spania, Iugoslavia, Bulgaria, România, Ungaria și Italia.

în țara noastră se obțin circa 200.000 t de ardei anual. Zone foarte favorabile se găsesc în Câmpia Română și Câmpia de Vest, iar zone favorabile sunt în Câmpia și Podișul Transilvaniei și partea de est a Moldovei. Zonele cu temperaturi scăzute, sunt puțin favorabile pentru cultura ardeiului.

Particularități botanice și biologice. în condițiile din țara noastră ardeiul este o plantă anuală. în regiunile de origine se poate comportă ca plantă perena.

Rădăcina principală este pivotantă. Cu ocazia repicarii rădăcina se poate rupe, dar se dezvoltă numeroase rădăcini laterale. După Popescu V., 1977, Somos A., 1984, un rol important îl au rădăcinile adventive care se dezvoltă în număr foarte mare din hipocotil. Sistemul radicular este superficial (fig. 2.2). h plan orizontal rădăcinile au o lungime de 30 – 50 cm, iar în adâncime ajung la 30 – 60 cm. Datorită sistemului radicular superficial, ardeiul necesită a fi irigat pentru reușita culturilor. Rădăcinile reprezintă 9 -10 % din greutatea totală a plantei (Somos A., 1984).

Fig. 2.2 – Aspectul sistemului radicular Ia răsadurile de ardei gras (original)

Tulpina este ramificată simpodial, dar există o mare diversitate de ramificare și formare a lăstarilor (fig. 2.3).

Fig. 2.3 – Tipuri de ramificare la ardei (Kormos, 1956)

La culturile din câmp neprotejat tulpina atinge

înălțimi de 40 – 70 cm, în funcție de varietate, în sere,

mai ales în ciclul prelungit, plantele ating înălțimi de

peste 2 m, necesitând susținerea.

Dacă plantele sunt tăiate la 1-4 cm deasupra coletului și

așezate în condiții favorabile de mediu, se formează

noi lăstari din mugurii laterali care înfloresc (fig. 2.4)

și fructifică (Popescu V., 1977). Ramificațiile tulpinii sunt

foarte fragile, de aceea lucrările de îngrijire și de

recoltare trebuie făcute cu multă atenție.

Frunzele sunt simple, pețiolate, cu limbul cordiform sau lanceolat, colorat în verde de diferite nuanțe. Numărul de frunze pe plantăprezintă variații importante. Forma și mărimea fructelor se corelează pozitiv cu forma și mărime frunzelor. Florile sunt hermafrodite, alcătuite pe tipul 5, solitare sau dispuse câte două Ia locul de ramificare a tulpinii. Se pot întâlni flori cu 6 sau 7 petale. Numărul staminelor este cuprins între 5 și 8. Ardeiul se caracterizează prin heterostilie clar pronunțată (Maier I, 1969, Popova D., 1973). Fig.2.4. – Plante de ardei gras regenerate, ajuns fructificare (original)

Polenizarea la ardei este în general autogamă, totuși se semnalează și cazuri de polenizare străină, care pot ajunge până la 75 % la soiurile cu fructe mici. Pe o plantă se formează mai mult de 100 de flori. Legarea florilor depinde de numărul de fructe formate pe plantă. Avortarea florilor este frecventă la ardei, fiind dependentă de nivelul temperaturii, intensitatea luminii, dereglările ce apar în sinteza, distribuirea și acumularea substanțelor organice în plantă, dereglările la nivelul sintezei și distribuirii energiei (Popescu V. și colab., 1983).

Fructul de ardei este o baca de forme și dimensiuni foarte diferite, în funcție de varietate și soi. Poziția fructelor pe tufa poate fi erectă sau pendulă.

Fructele se formează mai întâi pe tulpina principală și apoi pe ramurile laterale (Kato și Tanaka, 1971). La maturitatea tehnică culoarea poate fi verde sau galbenă, cu diferite nuanțe, în funcție de soi. Pericarpul fructelor de ardei are grosimi cuprinse între 1 și 8 mm (fig. 2.5). La maturitatea fiziologică fructele devin roșii sau portocalii. Gustul poate fi dulce sau picant.

Fig. 2.5 – Tipuri de fructe la ardei și secțiune în fruct

Productivitatea plantelor depinde de numărul și greutatea fructelor formate, existând diferențe notabile între varietăți. Fructele reprezintă 22 – 32 % din greutatea totală a plantelor, dar pot reprezenta mai mult în funcție de perioada determinării (tabelul 2.3).

Tabelul 2.3.

Schimbări în ce privește procentul greutății fructelor din totalul greutății plantelor în funcție de perioadă, varietatea cecei edes (după Somos A, 1984)

Semințele sunt așezate pe un receptacul cărnos, au formă rotundă turtită și culoarea galbenă. Intr-un fruct se pot întâlni 1-2 g de semințe (fig. 2.5). Semințele au diametrul de 3 – 6 mm și grosimea de 0,5 – 1 mm. Greutatea a 1000 de semințe este de 5-7 g. Semințele de Capsicwn pubescens au culoarea neagră. Facultatea germinativă este de 80-85 % și se păstrează 3-4 ani.

Exigențe ecologice. Ardeiul este o plantă pretențioasă față de factorii de vegetație.

Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 14 – 15° C, iar cea optimă de 25 – 28° C. La temperatura minimă, germinarea are loc după 18-20 de zile și chiar mai mult, iar la cea optimă în 9-11 zile (fig. 2.6). Plantele cresc și fructifică corespunzător la temperaturi de 22-25°C. Suma totală a temperaturilor active (peste 17°C) este de 3000°C (Andronicescu, 1968). La temperaturi mai mici de 15°C creșterea încetează (Maier, 1969), iar la temperaturi de 0,03 – 0,5°C plantele pier (Andronicescu, 1968). în condiții de temperatură moderată (15°C noaptea, 20°C ziua) plantele valorifică mai bine o intensitate mai slabă a luminii și formează un număr mai mare de boboci (Popescu V., 1977).

Mulți cercetători au opinia că prin expunerea plantelor în faza cotiledonală la temperatură mai scăzută se favorizează creșterea vegetativă și înflorirea. De Donato (1966) a ținut plantele tinere în faza cotiledonală timp de 14 zile, noaptea (15 ore) la 6°C. Plantele au crescut mai viguros și au format mai multe flori comparativ cu plantele ținute noaptea la 14°C. înainte de deschiderea florilor temperatura optimă este cuprinsă între 21 și 27°C, iar după aceea de 10 – 16°C (Ghaleb, 1967). în cazul culturii în sere, producția cea mai ridicată s-a obținut la temperatura din aer de 25°C ziua și 20°C noaptea, iar temperatura din sol de 25°C (Somos A., 1984). Temperatura solului trebuie ținută Ia 25°C atât ziua, cât și noaptea (tabel 2.4).

Tabelul 2.4

Influența temperaturii aerului și solului asupra producției de ardei cultivat în sere (după Filins, citat de Somos, 1984)

+ cu încălzirea solului; – fără încălzirea solului

Ardeiul are pretenții ridicate față de lumină, necesitând pentru fructificare minimum 8000 lucși (Maier, 1969). Angeli (citat de Andronicescu, 1968) arată că insuficiența luminii atrage după sine o prelungire exagerată a perioadei de vegetație în dauna fructificării. între cantitatea de lumină primită de plantele de ardei de la semănat până la formarea bobocilor și înălțimea, grosimea, suprafața foliară, greutatea plantelor, conținutul în substanță uscată, există o corelație pozitivă, cu coeficienți de corelație foarte semnificativi (Popescu V., 1977).

La intensități ale luminii de 2000-3000 lucși, plantele au o creștere și dezvoltare necorespunzătoare. La intensitatea luminii peste 5000 lucși, temperatura de zi de 22 – 25° C, iar cea de noapte de 18 – 20° C, plantele cresc și fructifică corespunzător (Popescu V., 1977).

Ardeiul este o plantă de zi scurtă (Bălașa, 1973), dar suportă și o foto-perioadă mai mare de 12 ore și chiar iluminarea continuă (Popova, D., 1971, Popescu V., 1977). Cerințele ardeiului față de fotoperioadă sunt diferite în funcție de soi, de intensitatea luminii și nivelul temperaturii, așa cum arată numeroase cercetări, citate de Somos A, 1984.

Prin reducerea intensității luminoase cu 30 %, 50 % și 70 % folosind plase de plastic, s-a ajuns la concluzia că umbrirea reduce numărul de flori și conținutul în substanță uscată, comparativ cu lumina normală (Quagliotti, 1974). Dezvoltarea fructelor a fost mai favorabilă când intensitatea luminii s-a redus cu 30 % (fig. 2.7).

Creșterea și dezvoltarea plantelor de ardei s-au îmbunătățit la temperatura de 20 – 25°C și suplimentarea luminii timp de 8 ore, la 11 noiembrie și 8 decembrie (Somos A., 1984).

Lungimea fazelor de răsărire, apariția bobocilor, înflorirea și recoltarea depinde de intensitatea luminii și temperatură (fig. 2.8).

La intensități ale luminii de 2000-3000 lucși, plantele au o creștere și dezvoltare necorespunzătoare. La intensitatea luminii peste 5000 lucși, temperatura de zi de 22 – 25° C, iar cea de noapte de 18 – 20° C, plantele cresc și fructifică corespunzător (Popescu V., 1977).

Ardeiul este o plantă de zi scurtă (Bălașa, 1973), dar suportă și o foto-perioadă mai mare de 12 ore și chiar iluminarea continuă (Popova, D., 1971, Popescu V., 1977). Cerințele ardeiului față de fotoperioadă sunt diferite în funcție de soi, de intensitatea luminii și nivelul temperaturii, așa cum arată numeroase cercetări, citate de Somos A, 1984.

Prin reducerea intensității luminoase cu 30 %, 50 % și 70 % folosind plase de plastic, s-a ajuns la concluzia că umbrirea reduce numărul de flori și conținutul în substanță uscată, comparativ cu lumina normală (Quagliotti, 1974). Dezvoltarea fructelor a fost mai favorabilă când intensitatea luminii s-a redus cu 30 % (fig. 2.7).

Creșterea și dezvoltarea plantelor de ardei s-au îmbunătățit la temperatura de 20 – 25°C și suplimentarea luminii timp de 8 ore, la 11 noiembrie și 8 decembrie (Somos A., 1984).

Lungimea fazelor de răsărire, apariția bobocilor, înflorirea și recoltarea depinde de intensitatea luminii și temperatură (fig. 2.8).

Intensitatea luminii are un efect deosebit și asupra creșterii și dezvoltării sistemului radicular (Popescu V., 1977).

Calitatea luminii influențează dezvoltarea plantelor de ardei. Cultivat în sere acoperite cu plastic de culoare roșie, verde, galbenă, albastră și verde colorată, ardeiul a suferit modificări importante (Pal, 1974) în ce privește înălțimea (mai mare la albastru), mărimea frunzelor (mai mare la albastru), greutatea plantelor (mai mare la galben) și greutatea proaspătă a fructelor (mai mare la galben) (fig. 2.9).

Cerințele ardeiului față de apă sunt ridicate. Insuficiența apei duce la avortarea unui număr mare de flori, fructele în aceste condiții cresc încet, sunt diforme și lipsite de turgescență. Consumul de apă al plantelor diferă în funcție de faza de vegetație. Acesta se poate aprecia după valoarea coeficientului de transpirație, care este de 500 în primele faze, 550 în timpul înfloririi și de 750 la fructificare (Voinea și colab., 1977). Plafonul de umiditate din sol trebuie să fie de 65-71 % din capacitatea de câmp Ia începutul vegetației și de 80-90 % în perioada fructificării (Dumitrescu M. și colab., 1972).

Consumul de apă de către plantele tinere (de la 8 la 60 g greutate) calculat Ia 1 dm2 suprafață foliară este foarte ridicat. Mai târziu consumul scade (Pochand și Serieys, 1974, fig. 2.10).

Fig. 2.9 – Greutatea proaspătă a fructelor Fig. 2.10 – Consumul zilnic

obținută prin acoperirea de apă la trei soiuri de ardei

serelor cu plastic de diferite culori (Pal, 1974) (Pochard și Serieys, 1974)

Evapotranspirația este cea mai mare în luna august, fiind cuprinsă între 120 și 600 g apă pe zi plantă (tabelul 2.5).

Tabelul 2.5 Evapotranspirația plantelor de ardei crescute în vase de vegetație cu nisip (g pe plantă și vas)

Producția cea mai mare se obține atunci când în sol se menține o umiditate de 65 % din capacitatea de câmp pentru apă a solului, după datele obținute de Girodini și Pimpini, 1970 (fig. 2.11).

Baer și Smeet (1978) au studiat dezvoltarea plantelor de ardei în relație cu umiditatea relativă, în fitotron, la temperatura de 20°C ziua și 16°C noaptea. La o umiditate relativă de 95 % plantele au fost cele mai înalte și fructele mai mari.

Temperatura apei de udare este foarte importantă, mai ales la cultura în sere, unde producția cea mai mare s-a obținut atunci când apa de udare a avut temperatura de 25-270C (Somos A,1967)

Fig.2.11. Producția de ardei în funcție de apa din sol (Giardini și Pimpini,1971)

Asigurarea hranei este importantă pentru obținerea de producții ridicate de ardei. Pentru o tonă de fructe ardeiul consumă 5,3 kg N, 1,4 kg P2Os și 7,0 kg K2O. Consumul de substanțe nutritive depinde de natura solului, faza de vegetație, soiul cultivat și sistemul de cultură practicat. Reacționează foarte bine la fertilizarea cu îngrășăminte organice, aplicate atât la îngrășarea de bază, cât și în cursul perioadei de vegetație (Bălașa M., 1973). Necesită o bună aprovizionare a solului cu potasiu (Somos A, 1967), deoarece acesta influențează pozitiv calitatea recoltei (Ivanic și Fecenco, 1969).

Conținutul plantelor în azot, fosfor și potasiu este diferit (fig. 2.12). Azotul se găsește cel mai mult în frunze, mai puțin în tulpină.

Solurile cele mai potrivite pentru ardei sunt cele mai ușoare, nisipo-lutoase, aluviale, cu reacție neutră sau ușor acidă (pH = 6,8).

Ardeiul are pretenții ridicate față de aer, în mod deosebit în sere, în perioada fructificării, când plantele cer aer proaspăt. Este sensibil la curenții reci de aer.

Mărirea concentrației de C02 în sere de la 0,03 % la 0,1-0,15 %, corelată cu nivelul temperaturii și al luminii, a condus la obținerea unor sporuri importante de producție (până la 35%, Vijverberg, 1976) și la mărirea precocității (Zatyko, 1973).

Cultivare

în cultură se găsesc numeroase soiuri și hibrizi, în funcție de varietate și sistemul tehnologic practicat.

După Heiser și Smith (1953), Filov (1956), există patru specii de ardei cultivat: C. annuum; C, futescens; C. pendulum; C. pubescens. Primele două specii sunt mai răspândite.

După Tergo (1965), varietățile de ardei aparțin la trei convarietăți: convar. annuum; convar. longum; convar. grossum.

Există, de asemenea, numeroase specii sălbatice și altele mai mult sau mai puțin cultivate, cu un rol important în lucrările de ameliorare.

în Olanda se cultivă soiurile de ardei gras: Spartacus, Samenta, Evident, Plutona, Delgo, Locus. Nisen (1993) recomandă soiurile Cadice, Gedeon, Esterel etc.

Cultivarele de ardei recomandate pentru cultură în țara noastră sunt
prezentate în tabelele 2.6 2.9.

Tabelul 2.6

Cultivare de ardei gras (după Dumitrescu M., 1998)

NOTĂ: 01 – timpuriu Rezistențe: Verticillium dahlie – V.D.

– semitimpuriu Virusul mozaicului tutunului – V.M.T.

– semitârziu

– târziu

Tabelul 2.7

Cultivare de ardei gogoșar (după Dumitrescu M, 1998)

NOTĂ: 01 – timpuriu Rezistențe: Verticillium dahlie – V.D.

– semitimpuriu Virusul mozaicului tutunului – V.M.T.

– semitârziu

– târziu

Tabelul 2.8

Cultivare de ardei lung (după Dumitrescu M., 1998)

Tabelul .2.9

Cultivare de ardei iute (după Dumitrescu M., 1998)

NOTĂ: Precocitate – 01 – timpuriu Observație: Culoarea roșu se referă, în toate cazurile cu excepția

02 – semitimpuriu soiului de ardei iute (Portocaliu), pentru fructele ajunse

03 – semitârziu Ia maturitate.

04 – târziu

În procesul de ameliorare se pune accentul pe crearea de soiuri productive, cu însușiri calitative superioare, rezistente la boli și dăunători, rezistente Ia accidente climatice, specializate pe diferite sisteme de cultură.

Firma olandeză Syngenta distribuie în România prin SC AGROSEL SRL hibrizii timpurii de ardei gras pentru sere și solarii: Blondy FI, Danubia FI, Karpatia FI, ca și hibridul de ardei iute Spitfire FI pentru câmp și solarii.

Tehnologia culturii ardeiului

In vederea asigurării unei bune eșalonări a producției, ardeiul se cultivă în câmp, în solarii și în sere.

Tehnologia culturii ardeiului în câmp

Tehnologia de cultură este asemănătoare pentru ardeiul gras, gogoșar, lung, de boia și iute.

Foarte bune premergătoare sunt: lucerna, trifoiul, mazăre, fasolea, dar se poate cultiva și după radăcinoase, bulboase și bostănoase. înaintea ardeiului primăvara, se pot face culturi anticipate de salată, spanac, ridichi de lună, ceapă verde etc.

Terenul se pregătește la fel ca la tomate. Toamna se administrează 40-50 t/ha gunoi de grajd, 300 kg/ha superfosfat și 100 kg/ha sulfat de potasiu. Primăvara se aplică 150-200 kg/ha azotat de amoniu. Erbicidarea se face cu Treflan 24 EC – 3-5 l/ha sau Dual 500 EC – 3-4 l/ha, care se administrează în amestec cu 400 I apă/ha, înainte de plantare cu 5-6 zile și se încorporează în sol Ia 6-8 cm adâncime, în cazul Dualului, cu grapa cu colți reglabili. Terenul se modelează în straturi înălțate cu lățimea la coronament de 104 cm.

Ardeiul se cultivă prin producerea prealabilă a răsadurilor. Răsadurile se obțin în spații încălzite (sere, răsadnițe). Se seamănă întâi ardeiul gras pentru cultura timpurie în perioada 20 – 25 II, urmează ardeiul gras pentru culturile obișnuite de vară, în perioada 25 II – 15 III și apoi ardeiul lung și gogoșar pentru culturile târzii în perioada 5 – 20 III. Pentru producerea răsadurilor necesare plantării unui hectar se folosesc 1,2 – 1,5 kg sămânță. Cu 2 – 3 zile înainte de semănat sămânța se tratează cu TMTD 3 g/l kg sămânță, sau alte produse pe bază de Thiram sau Captan pentru a preveni căderea răsadurilor (Dumitrescu M. și colab., 1998).

De obicei se seamănă mai rar, în rânduri distanțate Ia 8 – 10 cm, și la 2-3 cm pe rând, rezultând 400 – 500 fire/m2 și nu se mai repică. Pentru culturile timpurii de ardei gras se recomandă repicatul în cuburi nutritive de 7 x 7 x 7 cm sau pe strat nutritiv la 7 x 5 cm.

Imediat după semănat stratul se stropește cu Mycodifol 0,2 % sau Previcur SL 607-0,15 %. Pentru grăbirea răsăririi temperatura se menține la 22-25°C ziua și 18 – 20°C noaptea.

Până la plantare se fac aerisiri, tratamente fitosanitare la intervale de 5-6 zile cu soluție de Zineb 0,2 % în alternanță cu Dithane M 45 – 0,2 %, Mycodifol 0,2 % și Previcur SL – 0,15 % pentru a preveni căderea răsadurilor. La 10 – 15 zile de la repicare se fertilizează cu îngrășământ foliar tip F – 411 în concentrație de 0,05 %, 2 1 soluție la 10 m2. în faza de 4 – 5 frunze adevărate răsadurile se stropesc cu Cycocel 0,1 %, 1 litru/10 m .

Vârsta răsadurilor este de 60 – 65 de zile. La ardeiul gras, lung și go-goșar cele mai bune rezultate s-au obținut cu un răsad cu vârsta de 65 zile (Ambăruș Silvica, 1999).

Cu câteva zile înainte de plantare răsadurile se călesc printr-o aerisire mai puternică ziua și noaptea, iar cu câteva ore înainte de scoaterea răsadului se udă abundent.

Plantarea se începe când în sol se realizează temperaturi de 15°C. Data calendaristică se stabilește în funcție de condițiile climatice concrete ale anului respectiv. Se plantează mai întâi ardeiul gras timpuriu, în perioada 25 IV – 5 V, apoi ardeiul gras, gogoșar și lung în perioada 5-20 V. In partea de sud a țării s-au obținut rezultate bune prin plantarea ardeiului gogoșar în intervalul 25 – 28 aprilie (Caciuc C, 1999). In Moldova ardeiul se plantează în intervalul 10-15 mai (Ambăruș Silvica, 1999).

Sunt mai multe scheme de plantare. Pe stratul înălțat se plantează două rânduri la 70 cm. între plante pe rând distanțele diferă cu varietatea: la ardeiul gras se lasă pe rând 15-20 cm, realizând o densitate de 65 -88.000 pl/ha; la ardeiul gogoșar distanțele pe rând sunt de 20-25 cm, densitatea fiind cuprinsă între 54.000 și 65.000 pl/ha; la ardeiul lung distanța pe rând este de 15 cm, realizând o densitate de 88.000 pl/ha; la ardeiul iute distanța pe rând este de 10 cm.

Studiul densităților de plantare la ardeiul gras în zona Bacăului (între 53.500 și 88.000 pl/ha) a arătat că producția cea mai mare s-a obținut la densitatea de 60.600 pl/ha (50,2 t/ha). La gogoșar la densitatea de 53.500 pl/ha s-a obținut o producție de 54,5 t/ha, iar la ardeiul lung la densitatea de 60.600 pl/ha s-au obținut 53,4 t/ha (Ambăruș Silvica, 1999).

Pentru a crea condiții de microclimat favorabil plantelor de ardei, se vor realiza odată cu plantarea, perdele de porumb, formate din două rânduri amplasate din 22 în 22 de metri.

Plantarea se poate face mecanizat cu MPR-6, sau manual.

Lucrările de îngrijire urmăresc realizarea unei culturi încheiate și crearea condițiilor pentru creșterea viguroasă a plantelor.

La 4-5 zile de la plantare se face completarea golurilor, se aplică 3-4 prașile mecanice între rânduri și 2 prașile manuale pe rând. Cu ocazia prașilelor mecanice se poate face și un ușor mușuroit.

Udarea se face după plantare pentru asigurarea prinderii. După aceea nu se mai udă circa 2 săptămâni pentru a favoriza o înrădăcinare mai profundă. Apoi, până la fructificare se udă la interval de 7-10 zile cu norme de 250-300 m3/ha. în timpul apariției masive a fructelor, când plantele de ardei au cea mai mare nevoie de apa, udările se fac mai des, la intervale de 5-6 zile cu norme de 300-350 m /ha, astfel ca umiditatea în sol să fie în mod constant de 80-85 % din capacitatea de câmp. Se evită pe cât posibil udarea în timpul înfloririi masive. In mod obișnuit se aplică 10-12 udări, norma de irigare ajungând la 3500-4200 m3/ha.

In cursul perioadei de vegetație se pot aplica 2-3 fertilizări cu îngrășăminte chimice (Odet, 1983) sau 4-5 fertilizări, alternându-le pe cele făcute cu îngrășăminte minerale, cu cele cu îngrășăminte organice (Bălașa, 1978). Prima îngrășare se aplică la 12-15 zile de la plantare, cu 80 – 100 kg/ha azotat de amoniu, 100 kg/ha superfosfat și 50 kg/ha sare potasică. Ingrășarea a doua și a patra se fac cu gunoi de grajd, 4000-5000 kg, administrat odată cu apa de irigat. îngrășarea a treia se realizează cu 100-150 kg/ha superfosfat și 70-80 kg/ha sare potasică (în perioada de înflorire maximă), iar a cincea cu 100 kg/ha azotat de amoniu, 250 kg/ha superfosfat și 70 kg/ha sare potasică (în perioada de creștere maximă a fructelor). Fertilizarea se poate face și cu îngrășăminte foliare F-411, F-231, F-lll-5 l/ha, soluție 0,5 % aplicată în amestec cu produsele fitosanitare.

Pe suprafețe mici se poate face copilitul și cârnirea plantelor, în scopul obținerii unor fructe mai mari, mai timpurii pe de o parte, sau pentru a asigura ajungerea la maturitatea de consum a unui număr mai mare de fructe până la venirea brumelor de toamnă, pe de altă parte.

Se acordă atenție combaterii bolilor și dăunătorilor. Dintre boli, pagube însemnate produc: pătarea frunzelor și bășicarea fructelor (Xanthomo-nas campestris pv. vesicatoriă), pătarea pustulară (Pseudomonas syringe pv. tomato), putrezirea receptaculului și a semințelor (Alternaria capsicia-nnui), putregaiul cenușiu (Botrytis tinerea), fainarea (Leveillula taurica), verticilioza (Verticilîium dahliae), iar dintre dăunători: păduchele verde al piersicului (Myzus persicae), omida capsulelor, (Helicoverpa armigara), păianjenul roșu comun (Tetranychus urticae). Produsele și metodele de combatere a acestora sunt prezentate în subcapitolul 4.6.4 privind protecția fitosanitară a culturilor. Firma CROMPTON EUROPE BV (UNIROYAL CHEMICAL) – ROMÂNIA distribuie o serie de produse care asigură o protecție foarte bună în cultura ardeiului, cum sunt: Rubigan 12 EC – contra fainării (0,04 %), Admirai 10 EC împotriva păduchilor verzi (0,05%). Pentru combaterea păianjenului roșu comun se recomandă produsele Demitan 200 SC (0,05%) și Omite 570 EW(0,1%).

Recoltarea la ardeiul gras se face la maturitatea tehnică, la ardeiul iute și lung atât la maturitatea tehnică, cât și la cea fiziologică, iar la ardeiul gogoșar și de boia numai la maturitatea fiziologică.

La ardeiul gras recoltarea poate începe în prima decadă a lunii iulie și continuă până în prima decadă a lunii octombrie. La ardeiul lung și gogoșar recoltarea începe în a doua decadă a lunii august și se continuă până la căderea brumelor.

Recoltarea se face manual, preferabil prin tăierea pedunculului, se condiționează, se ambalează și se transportă cât mai repede la unitățile de desfacere.

Producțiile medii care se obțin sunt de 20 – 30 t/ha la ardeiul gras, gogoșar și lung și de 8 – 12 t/ha la ardeiul iute și ardeiul de boia.

Cultura ardeiului prin semănat direct în câmp s-a încercat în Ungaria și în țara noastră la I.C.L.F. Vidra. Sistemul acesta de cultură, deși permite eliminarea fazei de răsad (costisitoare), nu a căpătat extindere.

Cultura prin semănat direct prezintă o serie de avantaje: se face economie de forță de muncă cu producerea răsadului și plantarea, rădăcinile pătrund mai adânc, plantele folosesc mai bine apa și elementele nutritive, cheltuielile sunt mai mici, posibilitățile de mecanizare sunt mai mari, densitatea poate fi mult mai mare (Zatyko, 1979). Ca dezavantaje, menționăm obținerea unor recolte mai târzii și mai reduse, ca și limitarea arealului de cultură.

Alegerea soiului este esențială. Se preferă soiurile timpurii și cu dezvoltare rapidă, care formează mai multe fructe în același timp. De exemplu soiul Feher ozon a dat rezultate bune în Ungaria.

Amplasarea culturii se face pe terenuri cu textură nisipo-lutoasă, care să nu formeze crustă. înainte de semănat este necesară tăvălugirea terenului. Erbicidarea se face cu Cobex 25 EC – 1,5-2 l/ha sau Devrinol 50 WP -3-4 l/ha înainte de modelarea terenului și încorporarea în solă la 4-5 cm. Imediat după semănat se aplică Galex 500 EC – 6 l/ha (Dumitrescu M. și colab., 1998).

Semănatul se face când în sol temperatura se menține la 13-14°C, adică în jurul datei de 10 mai în sudul țării. Sunt necesare 2-3,5 kg sămânță la hectar (Somos A., 1984).

Calitatea semănatului este foarte importantă. înainte de semănat sămânța se dezinfectează ca la producerea răsadurilor. Se preferă semințele drajate, deoarece nu toate semințele germinează (uneori doar 60 %) și că la un ha se așteaptă să răsară 400.000 – 500.000 plante.

în S.U.A. se face pregerminarea semințelor de ardei în săculeți de tifon, prin umectarea în apă aerisită timp de 84 ore la temperatura de 26°C. Când semințele au radicula de 1-2 mm se amestecă cu gel (Laponit sau Liqua-gel) în concentrație de 1-1,5 % și se seamănă cu semănători speciale (fluid drilling). In felul acesta plantele răsar mai repede, mai uniform, cresc mai viguros și se obțin producții mai ridicate și mai timpurii (Schulteis R. J., Cautliffe I. D., 1988).

Se seamănă două rânduri pe stratul înălțat la 70 cm, folosind SPC – 6 sau semănătoarea Nisen, la adâncimea de 1,5-2 cm. Este bine ca sămânța de ardei să se amestece cu sămânța de salată, 50 g/l kg, ca plantă indicator, pentru a permite efectuarea de "prașile oarbe". Se recomandă aplicarea de îngrășământ Stuber, respectiv superfosfat 100 -150 kg/ha.

Lucrări de îngrijire

După semănat cultura se udă prin aspersiune cu jet fin cu 150 m3/ha, pentru a asigura răsărirea.

Atunci când plantele au 2 – 3 frunze normale se face răritul manual, la 13-15 cm pe rând la ardeiul lung, 15-20 cm la ardeiul gras și 20-25 cm la gogoșar.

Prășitul, fertilizarea fazială, combaterea bolilor și dăunătorilor se fac la fel ca la cultura prin răsad.

Irigarea se aplică de 9-12 ori, cu norme moderate de 200-250 m3/ha, la intervale de 7-10 zile, având grijă ca apa sa nu băltească pe teren.

Recoltarea începe mult mai târziu și se face pe o perioadă mai scurtă, iar producțiile sunt mai mici decât la culturile prin răsad. La densități mari recoltarea se face când 75 – 85 % din fructe au ajuns la maturitatea de consum.

Cultura este rentabilă numai dacă se obține o producție de 11 t/ha (Erdesz, 1979).

Cultura ardeiului în solarii

în solarii, în mod obișnuit se cultivă ardeiul gras, dar se pot obține rezultate economice bune și din cultura ardeiului lung și iute.

Pregătirea solului și a solariilor se face ca la tomate.

Răsadurile se produc în spații încălzite. Semănatul are loc în perioada 1-5 II în răsadnițe și 10-15 II în sere. Se folosesc 800 g semințe pentru producerea răsadurilor necesare plantării unui hectar. Repicarea este obligatorie în ghivece nutritive de 7 x 7 x 7 cm. La plantare răsadurile vor avea 60 de zile.

Plantarea răsadurilor se face atunci când temperatura solului se menține pe adâncimea de 10 cm, la nivelul de 14-15°C, calendaristic între 1 și 10 aprilie.

Schema de plantare, aplicată în toate tipurile de solarii, este de 60 + 40/30 – 35 cm, asigurându-se densități de 60.000 – 65.000 pl/ha. Experiențele întreprinse la I.A.N.B. (Popescu V., 1988), în sere-solar acoperite cu sticlă, cu soiul Export, au condus la concluzia ca cele mai bune rezultate se obțin la densitatea de 66.660 pl/ha.

Lucrările de îngrijire în solarii sunt mai complexe decât în câmp.

După plantare, se udă local la fiecare plantă, cu 0,5-1 1 apă, pentru a nu răci solul. în timpul vegetației, numărul udărilor atinge 18-20.

Se face completarea golurilor și se menține solul afanat prin 4-5 pra-șile. Se poate face mulcirea cu paie sau cu folie de polietilenă.

Fertilizarea se face în 6 reprize, cu câte 400 kg/ha complex III la primele patru și au câte 100-120 kg/ha azotat de amoniu și 80-100 kg/ha sulfat de potasiu, la ultimele două. Se pot face și fertilizări foliare cu F – 231, în concentrație de 0,5 %.

Se aplică până la 10 tratamente fîtosanitare (vezi subcapitolul 4.6.4) și defolierea la bază prin îndepărtarea frunzelor îmbătrânite și eventual bolnave.

In primăverile cu nebulozitate mare se recomandă stimularea legării florilor cu produsul Salex, în concentrație de 1,5 %, prin stropiri la începutul înfloririi plantelor.

Imediat după plantare solarul se ține închis pentru acumulare de căldură. Aerisirea se face numai între orele 10 și 16. Când temperatura depășește 27°C, se intervine prin aerisiri.

Recoltarea începe în prima decadă a lunii iunie și se poate prelungi până în prima decadă a lunii octombrie. Se obțin 35-40 t/ha, din care aproximativ jumătate până Ia 20 iulie, valori fi cându-se la prețuri ridicate.

La I.C.L.F. Vidra s-a pus la punct un sistem de cultură a ardeiului gras pe substrat organic (fără sol) format dintr-un amestec de turbă roșie, turbă neagră, compost forestier și nisip cu adaosuri de macro și microeiemente. S-a folosit hibridul Biana, cu fructe mari (150-200 g) de culoare galbena-limonie, irigarea s-a făcut prin picurare; densitatea a fost de 4 pl/m2. Producția medie a fost de 80 t/ha, din care 35 % până la sfârșitul lunii iunie (Lăcătuș V. și colab. 1995).

Cultura ardeiului în sere

Obișnuit în sere se cultivă ardeiul gras și ardeiul iute. Acest sistem de cultură asigură producțiile cele mai timpurii și valorificarea la prețuri ridicate.

Se cultivă mai mult în ciclul I, cu două variante: scurt (1-10 II – 10-15 VII) și prelungit (în intervalul 1 II – 5 UI, până la jumătatea lunii octombrie). Se poate cultiva și în ciclul II în perioada 5 VII – 30 XI.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor după tehnologia specifică. La plantare răsadurile trebuie să aibă bobocii florali bine formați, acest lucru realizându-se într-un timp variabil, în funcție de intensitatea luminii din perioada de producere, așa cum rezultă din studiile întreprinse de Popescu V., 1977 (fig. 2.13).

Fig. 2.13 – Variația timpului necesar de Ia semănat până la formarea bobocilor, la răsadurile de ardei gras, semănate la diferite date (Popescu V., 1977)

Pentru ciclul I se seamănă între 15.X și 15.XI răsadul având la plantare 100-110 zile, iar pentru ciclul II, în perioada 1-10 a V-a, Ia plantare răsadul având vârsta de 50-60 zile. Se folosesc 0,5 – 0,6 kg sămânță pentru un ha. Pentru repicat se folosesc ghivece cu volumul de un litru.

Serele și terenul se pregătesc ca Ia cultura tomatelor. Deoarece ardeiul necesită în sol o temperatură mai ridicată, când nu se dispune de încălzirea tehnică a solului, se recomandă amenajarea de straturi încălzite biologic. Se folosește gunoi de grajd sau compost forestier, amenajându-se trei biloane de-a lungul traveei, late la bază de 30-35 cm, la partea superioară de 20 – 25 cm și înalte de 15-20 cm (fig. 13.2.15). Compostul forestier, în cantitate de 200 t/ha, are un aport termic biologic, permițând menținerea în substrat a unei temperaturi de 18°C.

Pe travee se plantează 4 rânduri la distanța de 80 cm, iar pe rând la 52 cm, pentru a realiza o densitate de 24.000 pl/ha. Când se amenajează biloane, se plantează 3 rânduri pe travee, Ia distanța de 100 cm, iar pe rând 39 cm, realizând aceeași densitate (fig. 2.14).

Experiențele întreprinse au scos în evidență

și alte scheme de plantare și moduri de conducere

a plantelor, conducând la concluzia că densitățile

mai m ici de 20.000 pl/ha nu dau rezultate

mulțumitoare (Popescu V., 1977;Ilieșicolab., 1981).

Lucrările de îngrijire au o complexitate mai

mare. Completarea golurilor se poate face pe o

perioadă mai lungă de timp, pentru a realiza

culturi încheiate.

Solul se menține afanat, prin apli
carea a 2-3 prașile între rânduri. La
40-50 zile de la plantare, după ulti-

mul prășit, se poate face mulcirea cu

paie sau cu folie din material plastic.

Dirijarea factorilor de vegetație este foarte Fig.2.14. – Distribuția pe rânduri în

importantă. Pentru folosirea la maximum travee și sistemul de conducere a plantelor

a luminii naturale, în perioada noiembrie- de ardei în seră

martie, geamurile se mențin într-o stare

perfectă de curățenie. După 15 aprilie se poate face cretizarea.

Temperatura se menține constantă la nivel de 22-24° C, timp de 8-10 zile de Ia plantare, în vederea unei bune înrădăcinări în funcție de luminozitate și faza de vegetație. Noaptea temperatura aerului se reduce la 17-18° C, în zilele cu nor la 18-20° C, iar în zilele însorite la 20-24° C.

Umiditatea se dirijează cu multa atenție. După udarea abundentă de la plantare pentru asigurarea prinderii, se reiau udările în momentul în care umiditatea solului coboară sub 70 din capacitatea de câmp. La început se aplică udări dese, cu norme mici (200-250 m /ha), astfel încât umiditatea să se mențină, până la recoltate, la nivelul de 70-80% din capacitatea de câmp. în perioada recoltărilor, normele de udare trebuie să crească, iar nivelul umidității să atingă 80-90% din capacitatea de câmp. Se folosește apă cu temperatura de 24 – 26° C.

Aerisirea serei se limitează în perioada noiembrie-februarie la deschiderea ferestrelor periodic, în timpul zilei, iar uneori chiar și noaptea, astfel ca să se producă o împrospătare a atmosferei prin schimbul cu mediul exterior, dar numai când climatul permite.

Se va evita risipa de căldură când plantele sunt mici. După 1 aprilie aerisirea se face zilnic. Fertilizarea cu CO2 aduce sporuri de recoltă (Haiter, 1991).

Fertilizarea se face în conformitate cu buletinele de analiză agrochi-mică. Odată cu legarea primelor flori începe faza de consum puternic de elemente minerale, consum care practic durează pe toată perioada de recoltare. In vegetație se pot folosi și îngrășăminte foliare cu microelemente și cu magneziu.

Pe tot parcursul perioadei de vegetație se aplică măsuri preventive și curative de combatere a bolilor și dăunătorilor.

Polenizarea suplimentară cu albine (Apis mellifera) și cu bondari (Bom-bus terrestris) a condus la creșterea producției, la sporirea greutății medii a fructelor (Ravestin și Eengelaan- Hokken, 1991). Polenizarea se poate face și prin scurtarea plantelor.

Deoarece plantele au o creștere vegetativă „foarte puternică este necesară susținerea pe sfori, care se leagă de la baza acestora și de sârmele de susținere de la nivelul doliei. Pentru un hectar sunt necesare 120-140 kg ața pescărească. Legarea se începe la 20-30 zile de la plantare.

Pentru a favoriza ramificarea plantelor și creșterea vegetativă, se îndepărtează primul buton floral.

Dirijarea plantelor prin tăieri este complexă. Au fost întreprinse cercetări privind conducerea plantelor de ardei gras în sere, cu 2-4 brațe

(Popescu V., 1977; Ilie și colab., 1981). Pentru efectuarea corectă a lucrării, se analizează fiecare plantă în parte. Rezultate foarte bune s-au obținut prin dirijarea rândurilor din margine cu două brațe, orientate linear, pe direcția acestora, iar plantele din rândul din mijloc conduse cu 4 brațe în "V", doua fiind dirijate spre stânga și două spre dreapta. Procedând în acest mod, plantele sunt mai bine aerisite, spațiul heliofil este mai bine repartizat, circulația printre rânduri este mai ușoară. Pe brațele reținute se formează lăstari purtători de rod. După formarea a 1-2 fructe, lăstarii se ciupesc. Lăstarii fără rod, sterili, se îndepărtează.

Numărul fructelor lăsate pe plantă se echilibrează în funcție de vigoarea plantelor și de factorii de vegetație. La ciclul I, la început se Iasă un număr mai mic de fructe pe plantă, apoi pe măsură ce intensitatea luminii crește, se vor lăsa mai multe fructe. La ciclul II, tăierile trebuie conduse pornind de Ia faptul că lumina are intensitate mai mare la plantare și descrește către sfârșitul ciclului. Se lasă o încărcătură mai mare de fructe la început. Lăstarii sterili, fără rod, se îndepărtează. Se face defolierea de la bază și se îndepărtează pe parcurs fructele diforme. Cu circa 40 de zile de desființarea culturii, plantele se cârnesc prin suprimarea vârfului vegetativ la plantele principale.

în cazul ciclului I prelungit, în a doua jumătate a lunii iunie, se face receparea plantelor, prin tăierea tulpinilor la 10 – 15 cm deasupra ramificațiilor de la bază. Plantele vor emite lăstari noi din care se vor alege 3-4 bine dezvoltați, ce se palisează, devenind brațe de rod. In continuare, se aplică tăierile și lucrările ca în prima parte a vegetației.

Recoltarea se eșalonează în funcție de ciclul de cultură. în ciclul I scurt recoltarea începe în aprilie și se continuă până la 15 iulie, se obține o producție de 40 – 50 t/ha. In ciclul I, prelungit, recoltarea se eșalonează între l.V. și 15 – 20 X, producția fiind de 60 – 70 t/ha, iar la ciclul II, între l.XI și 30 XI, producția fiind la 25 – 30 t/ha.

Prin înființarea ciclului I la data de 4.XL, se poate începe recoltarea încă din luna ianuarie, dar producția realizată nu reprezintă decât 4,33 -5,06 % din cea totală (Popescu V., 1977).

Cultura ardeiului iute în seră dă bune rezultate, în perioada de iarnă permițând obținerea de venituri importante. Culturile pure se practică mai puțin, dar ardeiul iute se pretează foarte bine pentru a se cultiva intercalat printre culturile de pepene galben, fasole, castraveți.

Plantarea în seră trebuie făcută între 1 și 15 decembrie, ceea ce permite începerea recoltării între 15 și 25 ianuarie și 10-20 iunie.

Pentru ciclul II plantarea se face în luna august, iar recoltarea începe la sfârșitul lunii septembrie și se continuă în ianuarie. In vederea eșalonării producției se recomandă plantarea în mai multe etape, din luna august și până la sfârșitul lunii octombrie.

Răsadul se produce în sere înmulțitor. Având în vedere densitatea mult mai mare, este necesară o cantitate de 1,5 – 1,7 kg sămânță pentru a obține răsadurile unui hectar de cultură. La plantare, răsadurile trebuie să aibă vârsta de 50-60 zile și 3-6 flori deschise.

Sera se pregătește în mod diferențiat, după cum ardeiul iute este o cultură pură, sau o plantă asociată.

Plantarea se face manual, utilizând diferite scheme și densități de plantare, în funcție de cerințele soiului și durata ciclului de vegetație: 20 x 20 cm; 25 x 20 cm; 25 x 20cm (20pl/m2); 25 x 25 cm (16pl/m2); 30x 25 cm(12pl/m2).

Lucrări de îngrijire

După plantare se udă imediat cu apă la temperatura de 20-24°C (10-15 l/m2). Pentru completarea golurilor se folosesc răsaduri transplantate în ghivece mai mari, ținute pe marginea aleilor. Se fac 3-4 prașile și mulcirea cu mraniță, turbă etc.

în mod obișnuit, nu se practică tăieri de fructificare. Copilitul se execută la soiul Iute de Arad, la culturile cu ciclul lung. Se elimină lăstarii sterili și o parte din frunzele de la bază.

La culturile plantate în decembrie-ianuarie este necesară polenizarea suplimentară, executată prin jet de aer cu atomizorul.

Temperatura se reglează între 16 și 30° C, în funcție de luminozitate. Aerisirea se face moderat în intervalul noiembrie-februarie, dar se intensifică pe măsură ce timpul se încălzește.

Fertilizările faziale se recomandă să se efectueze cu îngrășăminte lichide, folosind alternativ mustul gunoi de grajd și îngrășăminte chimice complexe.

Bolile și dăunătorii se combat ca la ardeiul gras.

Recoltările se execută manual, la maturitatea de consum. Producția este de 20-30 t/ha, în funcție de mărimea fructelor. Valorificarea în prima etapă a recoltării se face la bucată, iar mai târziu la greutate.

Cultura ardeiului în răsadnițe

Ardeiul gras și iute se pot cultiva în răsadnițe cu încălzire biologică sau tehnică. Plantarea se poate face în luna martie, la 40 cm între rânduri și 30 cm pe rând la ardeiul gras și 15 cm la cel iute. Se folosesc răsaduri repicate în ghivece. Se aplică lucrări obișnuite de îngrijire, iar recoltarea se face eșalonat, pe măsura ajungerii fructelor Ia maturitatea de consum. Se pot obține 4-5 kg/m2.

Tehnologia producerii semințelor de ardei

Este asemănătoare cu cea a culturilor producătoare de fructe pentru consum, respectându-se totuși anumite particularități.

Răsadurile se produc numai în exploatația care se ocupă cu producerea semințelor pentru a preveni impurificarea soiurilor. Se folosesc răsaduri repicate pe strat nutritiv la 5 x 5 cm sau în cuburi nutritive de 5 x 5 x 5 cm.

Se aplică lucrări de îngrijire specifice. Astfel, se elimină primul fruct deoarece este diform. Purificarea culturii se face de 2-3 ori pe măsură ce fructele formate au ajuns la maturitatea de consum. Se elimină toate plantele care formează fructe netipice soiului ca și cele care sunt slab dezvoltate și bolnave.

Se limitează numărul fructelor pe plantă, reținând pentru sămânță numai fructele de calitatea extra, I și a Ii-a, tipice soiului, sănătoase. La ardeiul gras, pentru soiurile cu fruct mare, se rețin 3-4 fructe pe plantă, iar la celelalte soiuri 4-5 fructe pe plantă. La soiurile de ardei gogoșar se lasă 3-5 fructe pe plantă, iar la ardeiul lung 5-7 fructe pe plantă.

Au fost întreprinse experiențe cu limitarea numărului de fructe pe plantă, de la 3 la 6, comparativ cu martorul cu fructificare liberă. S-a constatat la ardeiul gras, gogoșar și lung că la variantele cu 3 – 4 fructe pe plantă că numărul de semințe în fruct a fost de 1,4 – 1,6 g față de 1-1,1 g la martor. La ardeiul gras, cu cât numărul de fructe pe plantă e mai mic, cu atât mai multe fructe ajung Ia maturitatea fiziologică până la 10 septembrie (86 % la 3 fructe pe plantă, 45 % la martor). La gogoșar proporția fructelor maturate până Ia 15 septembrie a fost de 80 % la varianta cu 3 fructe pe plantă și de numai 40 % la varianta martor (Ambăruș Silvica, 1999).

După limitarea numărului de fructe pe plantă se execută ciupitul vârfurilor de creștere a plantelor și se îndepărtează florile întârziate pentru a permite o dezvoltare mai bună a fructelor rămase și a grăbi maturitatea lor.

Recoltarea fructelor pentru sămânța se face atunci când acestea au ajuns la maturitatea fiziologică, manual, în 2-3 etape. Semințele se extrag, iar pulpa se folosește Ia prepararea conservelor.

Producția de semințe condiționate este de 80-100 kg/ha. Se pot obține și producții de semințe la 180-210 kg/ha la ardeiul gras, 210-240 kg/ha la ardeiul lung și 160-190 kg/ha la ardeiul gogoșar, în condiții experimentale (Ambăruș Silvica, 1999).

În vederea producerii semințelor hibride, soiul tată se seamănă în trei etape: prima cu 10 zile înainte de semănatul soiului mamă; a doua odată cu soiul mamă; a treia la 10 zile după a doua.

Soiurile parentale se plantează alăturat, 2 straturi (4 rânduri) cu soiul mamă, în alternanță cu un strat (2 rânduri) cu soiul tată. Plantarea se face manual. Mai întâi se plantează soiul tată și numai după terminarea plantării acestuia se trece la plantarea soiului mamă. Se procedează în acest fel pentru a se ușura lucrările de procurare a polenului și de hibridare.

Imediat după plantare se repartizează soiul mamă pe muncitoarea polenizatoare (800 – 1000 de plante).

Castarea florilor de la soiul mamă se face când florile sunt în faza de boboc cu puțin timp înainte de a se deschide. Odată cu castarea se face și polenizarea. Polenizarea trebuie făcută în perioada 10-15 iunie – 25-30 iulie, între orele 10 și 15.

Producția de semințe hibride condiționate este de 80 kg/ha.

3. VINETELE (PĂTLĂGELE VINETE)

Solanum melongena L. – Familia Solanaceae

engleză – eggplant; germană – Eierfrucht;/rawceză – aubergine

Importanța culturii. De la vinete se consumă fructele la maturitatea de consum, fiind folosite la prepararea diferitelor mâncăruri: salată, mu-saca, ghiveci, vinete împănate. In amestec cu alte legume se folosesc la prepararea conservelor.

Fructele conțin 92,7 % apă, 1,1 % proteine, 4,5 % substanțe extractive fără azot, cantități reduse din vitaminele A, B1,C, săruri minerale. Valoarea energetică a vinetelor este de 24 – 28 calorii/100 g.

Conținutul în fitoncide și alte substanțe determină scăderea colesterolului în sânge. Fructele de vinete au și alte însușiri terapeutice: sunt diuretice, laxative, antianemice, stimulente hepatice și ale pancreasului, calmante etc.

Origine și răspândire. Pătlăgelele vinete sunt originare din India și Birmania unde cresc în stare sălbatică. Cultivarea lor ca plante legumicole a început spre sfârșitul secolului al XV-lea. In Europa au fost introduse în cultură în secolul al XVII-lea, la început în Grecia și Italia, apoi și în alte țări din sudul și răsăritul Europei. în America se cultivă de la începutul secolului al XlX-lea. Se cultivă pe suprafețe foarte mari în India, China, Japonia, Filipine.

Vinetele se cultivă pe glob pe o suprafață de circa 720.000 ha și se obține o producție de circa 12.000 t (Anuar F.A.O, 1998). în Africa se cultivă mult în Egipt, în Asia în China, Indonezia Filipine, Japonia, iar în Europa mari cultivatoare sunt Ucraina, Spania și Italia.

La noi în țară, pătlăgele vinete se cultivă din secolul al XVIII-lea, dar o răspândire mai mare au cunoscut după primul război mondial. Se cultivă pe circa 5.000 ha, în zonele mai călduroase și se obțin circa 100.000 t anual, ceea ce asigură un consum mediu pe cap de locuitor de 4,5 kg.

Particularități botanice și biologice. Pătlăgelele vinete sunt plante anuale autogame.

Prezintă un sistem radicular bine dezvoltat, unele rădăcini pot ajunge la adâncimea de 1 m, dar, având în vedere că se cultivă prin producerea de răsaduri, masa rădăcinilor explorează solul pe o adâncime de 20 – 40 cm, în funcție de tipul de textură a solului (substratului sau amestecului nutritiv). Ele reprezintă doar 2 % din greutatea plantei mature (Butnariu, 1983). Capacitatea de a forma rădăcini adventive Ia pătlăgelele vinete este redusă, iar sistemul radicular se reface greu la transplantare, de aceea este necesară o bună pregătire a terenului, producerea de răsad repicat în ghivece și o atenție sporită la plantare și în perioada imediat următoare.

Tulpina este erectă, ramificată, de culoare verde-violacee și poate avea înălțimi de până Ia 1 m în cazul culturilor de câmp, sau de 1,5 – 2 m în culturile de seră, unde pentru a se menține în poziție verticală necesită susținerea pe spalier. Creșterea mai viguroasă, din culturile efectuate în seră, necesită plantarea Ia distanțe mai mari decât în câmp.

Frunzele sunt mari (până la 40 cm lungime și 25 cm lățime), ovoid-lanceolate, cu pețiolul lung, cu marginea întreagă și nervuri mai închise la culoare (de obicei violacei), uneori prevăzute cu spini (țepi), dispuse alternativ pe tulpină.

Florile sunt axilare, mari, solitare, rar apar câte 2 – 3 Ia același nivel axilar. Culoarea florilor prezintă diferite nuanțe, de la violet la albastru-in-digo, în funcție de soiul cultivat. Florile sunt hermafrodite cu polenizare autogamă, dar s-a înregistrat și un procent variabil de 10-30 % de plante alogame, de aceea la culturile semincere se impune respectarea distanțelor de izolare în spațiul cultivat.

Fructul este o baca de forme, dimensiuni și culori diferite, în funcție de soi (fig. 3.1). Fructele sunt netede, lucioase. Culoarea fructelor la maturitatea de consum poate fi violacee până la neagră, neagră – roșcată, iar la maturitatea fiziologică poate fi galbenă-albicioasă. Pulpa fructului este de culoare albă-verzuie, cu gust plăcut (prin preparare), fragedă, cu semințe mici, albe, dacă se recoltează Ia momentul optim (maturitatea de consiun). Dacă se depășește acest moment de recoltare, pulpa devine amară, lemnoasă, cu semințe brunifîcate, tari.

Fig. 3.1 – Caracteristicile fructului de vinete (după Krug H., 1991)

a- fruct tânăr (Se- sepale cu țepi); b și c- secțiuni transversale prin fruct (pericarp;

S- semințe); d- fruct matur

Semințele sunt mici, turtite, glabre, lucioase, de culoare galbenă-cenușie. Diametrul semințelor este circa 2,8 mm, iar grosimea este de 0,6 -0,9 mm. Greutatea a 1000 de semințe este 3,5 – 5 g. Numărul de semințe Ia un gram este de 200-300. Facultatea germinativă este de 75 – 85 % și durează 4-5 ani.

Exigențe ecologice. Din grupa legumelor solano-fructoase vinetele au pretențiile cele mai mari fața de factorii de vegetație.

Vinetele au pretenții ridicate față de căldură. Temperatura minimă de germinare este de 14 – 15°C, iar cea optimă de germinare este de 27-30°C. Plantele vegetează și fructifică bine la temperaturi de 27-32°C, în funcție de fenofază și în strânsă corelație cu ceilalți factori de vegetație, mai ales luminozitatea. Plantele suportă temperaturi de 38-40°C, în schimb sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute. Creșterea încetează la temperaturi sub 14°C, de asemenea polenizarea nu mai are loc, iar florile avortează și cad. Menținute mai mult timp la 1-3°C, plantele pier.

Vinetele sunt foarte pretențioase față de lumină. Pentru o înflorire și o bună legare a fructelor, necesită o intensitate a luminii optimă, cuprinsă între 20 și 40 mii lucși, iar pentru fructificare necesitând un minimum de 8-10 mii lucși. La intensități ale luminii de 800-3.000 lucși, viabilitatea polenului este de numai 4,9-6,3 %, iar la 31.000 lucși ajunge la 72,6 % (Negrilă Adriana, 1978). Insuficiența luminii determină scăderea viabilității polenului, avortarea florilor, stagnarea în creștere a plantelor, fructele legate rămânând mici. Vinetele se comportă ca plante de zi scurtă, necesitând 12-13 ore/zi de lumină. Umbrirea reciprocă dintre plante (la densități prea mari) poate provoca avortarea florilor. Se aleg terenuri bine expuse la soare.

Față de umiditate pretențiile sunt de asemenea mai ridicate în comparație cu celelalte legume din grupa solano-fructoase (tomate, ardei), necesitând 70-80 % din I.U.A., la adâncimea de 30-40 cm și o umiditate atmosferică de 80-85 %. Insuficiența apei din sol provoacă căderea în masă a butonilor florali, a florilor și chiar a fructelor deja formate. Fructele legate rămân mici, în asemenea condiții și se deschid Ia culoare.

Rezultate bune se obțin pe soluri fertile (cu cel puțin 5 % humus), bine structurate și drenate, care se încălzesc ușor, cu pH cuprins între 6,5 și 7.

Vinetele au pretenții ridicate față de elementele nutritive. Consumul de elemente nutritive depinde de faza de vegetație și de producția realizată (tabelul 3.1).

Tabelul 3.1

Consumurile și ritmul de absorbție la vinete cultivate în sere

(după Cornillon, 1971)

Pentru o tona de produs consumă 2,2 N, 1,7 kg P2O5 și 7,5 kg K2O. Absorbția elementelor este slabă până la apariția primelor fructe și ridicată în perioada de fructificare. Vinetele sunt sensibile la carențele magnezice (Odet, 1989).

în sere trebuie evitat excesul de azot, care determină o creștere luxuriantă în detrimentul fructificării. Reacționează foarte bine la fertilizarea cu îngrășăminte organice.

Curenții de aer dăunează culturi de vinete, iar vânturile puternice provoacă deprecierea fructelor prin rărirea acestora. Experiențele întreprinse în Olanda, la Stațiunea din Naoldwijk cu două niveluri de C02 (413 și 663 ppm) au condus la concluzia că producția timpurie a fost mai mare cu 10 %, iar cea totală cu 24 % la nivelul mai ridicat de CO2. Greutatea medie a fructelor și numărul de fructe pe m au fost mai ridicate cu 6 % la producția timpurie și cu 16 % la cea finală la nivelul mai ridicat de CO2. Nivelul de CO2 nu a influențat timpul până la înflorire și recoltare și nici calitatea fructelor (Nederhoff E.M. și colab., 1991).

Cultivare

Cele mai răspândite soiuri și hibrizi de vinete sunt prezentate în tabelul 3.2.

Rezultate foarte bune se obțin cu soiurile Black Beauty, Long Purple și hibridul Linda FI ai firmei daneze Daehnfeldt, distribuiți în România de către SC AGROSEL SRL.

Tehnologia de cultură în câmp

Plante bune premergătoare pentru vinete sunt aceleași ca și pentru tomate. Unde există o solă săritoare cu lucerna, vinetele se cultivă în anul al doilea, după desțelenirea lucernei. Se vor evita ca premergătoare culturile de vinete, cartofi și ceapa care a fost erbicidată cu Gesagard sau Afalon.

Pregătirea terenului se face după regulile obișnuite. Toamna se administrează 40-50 t/ha gunoi de grajd, 300 kg superfosfat și 150 kg/ha sare potasică. Arătura adâncă se face la 30-32 cm. Primăvara terenul se fertilizează cu 100 kg/ha azotat de amoniu și se erbicidează cu Bălan 8 î/ha cu încorporarea sa în sol la adâncimea de 4-6 cm (Dumitrescu M. și colab., 1998). Terenul se modelează în straturi înălțate cu lățimea la coronament de 104 cm.

Cultura vinetelor se face numai prin răsad. Răsadurile se produc în sere înmulțitor, solarii încălzite sau în răsadnițe calde. Sunt necesari 150-200 m2 de răsadnițe sau înmulțitoare pentru a produce răsadul necesar unui hectar de culturi. Semănatul se face în intervalul 25 a Ii-a – 5 III-a, fiind necesare 0,8 -l kg sămânță pentru un ha de cultură. Semănatul se face în lădițe sau pe strat

Tabelul 3.2 Cultivare de pătlăgele vinete (după Dumitrescu M., 1998)

NOTA: Precocitate 01 – timpuriu

– semitimpuriu

-semi târzii

nutritiv, în rânduri la 5 cm, pe rând la 1-2 cm, la adâncimea de 1,5-2 cm. Imediat după semănat se stropește substratul cu Previcur SL – 0,15 %. Repicatul este obligatoriu în cuburi nutritive cu latura de 5 sau 7 cm, confecționate dintr-un amestec în care trebuie să intre și turba. Se aplică lucrări obișnuite de îngrijire. Vârsta răsadurilor este de 60 de zile.

Plantarea are loc atunci când temperatura solului, pe adâncimea de 10-15 cm, este de minimum 14° C, calendaristic între 5 și 15 mai în zonele din sudul țării. Plantarea se face manual. Pe terenul modelat se plantează 2 rânduri la 80 cm, iar pe rând la 40-45 cm, realizând o densitate de 30.000 pl/ha.

Lucrările de îngrijire constau din udarea după plantare cu 150-200 m/ha și completarea golurilor, prășitul manual de 2-3 ori cu sapa pe rând și mecanic de 4-5 ori, de regulă după fiecare al doilea udat.

Irigarea culturii se face prin 8-10 udări la interval de 7-10 zile, cu norme de udare de 300 – 350 m3/ha pentru primele 3-4 udări, după care norma de udare crește la 400-500 m3/ha.

Se aplică 2-3 fertilizări faziale, în principal cu îngrășăminte foliare tip F. Prima fertilizare se face la 15-20 zile de Ia plantare cu F 411 – 0,5 %, iar a doua la 10-15 zile după prima, cu F231 – 0,5 %, în cantitate de 10001 soluție/ha.

Combaterea bolilor și dăunătorilor se face cu multă atenție. Frecvent pot apărea boli ca: pătarea brună (Alternaria dauci f. sp. solani), pătarea brună a frunzelor și fructelor (Didymella lycopersici), putregaiul cenușiu {Botrytis cinerea), putregaiul fructelor {Phytophtora parasitică), vertici-Ioza (Verîicillium dahliae) și fuzarioza (Fusariutn oxysporurm d.sp. melon-genae) și dăunători ca: păianjenul roșu (Tetfanychus urticae), păianjenul lat {Polyphagolarsonemus latus), păduchele verde al solanaceelor (Macro-siphon euphorbiae), musculița albă (Trialeurodes vaporariorum), tripsul comun (Thrips tabaci), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemli-neata), omida fructelor (Helicoverpa armigera), coropișnița (Gryllotalpa grylloialpa).. Firma CROMPTON EUROPE BV (UNIROYAL CHEMICAL) -ROMÂNIA distribuie o serie de produse care asigură o protecție foarte bună în cultura vinetelor, cum sunt: Demitan 200 SC pentru combaterea păianjenului roșu comun (0,05%) și Omite 570 EW împotriva acarianului lat și a păianjenului roșu comun (0,1%).

Copilitul se practică mai rar, de obicei în regiunile mai răcoroase și umede, înlăturându-se lăstarii fără rod.

Cârnitul la culturile timpurii se face în cursul vegetației cu scopul de a limita numărul de fructe, iar la restul culturilor se aplică toamna cu 15-20 zile înaintea primei brume. Copilitul și cârnitul se fac cu foarfecele sau cu briceagul.

Recoltarea fructelor se face la maturitatea de consum, când au culoare specifică soiului și sunt elastice la apăsare, la interval de 5 – 6 zile.

Producția obținută variază în funcție de soi și tehnologia aplicată, fiind cuprinsă între 30 și 40 t/ha.

Tehnologia de cultură a vinetelor în solarii

Vinetele valorifică bine condițiile mai bune de temperatură care se creează în solarii. In țara noastră se cultivă mai mult în județele Dolj, Olt, Ialomița, Buzău, Ilfov.

Pregătirea terenului și a salariilor este asemănătoare cu cea de la tomate și ardei cu câteva particularități: fertilizarea de bază se face cu 60 t/ha gunoi de grajd descompus, 300-350 kg/ha și 200 – 250 kg/ha sulfat de potasiu, încorporate toamna odată cu mobilizarea adâncă a solului; fertilizarea de primăvară cu 300 kg/ha azotat de amoniu; erbicidarea cu Bălan 18 EC în doză de 8 – 10 l/ha cu 6 – 8 zile înainte de plantare, încorporat în sol concomitent cu azotatul de amoniu, la adâncimea de 5 -8 cm.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor sau în sere de material plastic încălzite. Semănatul se face între 1 și 10 februarie, folosind 0,7 – 0,8 kg sămânță pentru 1 ha de cultură. Se repică obligatoriu în cuburi nutritive de 8x8x8 sau în ghivece din plastic, într-un amestec care să conțină 40 % turbă. Vârsta răsadurilor este de 60 – 65 zile.

înainte de plantare răsadul se udă abundent, se tratează prin îmbăiere cu Previcur 0,15 %, Captadin 0,2 % și cu Omite 0,1 %.

Plantarea se face când temperatura s-a stabilizat la 15° C, calendaristic între 5 și 10.IV. Distanțele de plantare în solariile tip tunel late de 5,4 m sunt de 90 cm între rânduri și 40 cm pe rând pentru soiurile viguroase (densitatea de 28.000 pl/ha) și de 32 – 36 cm pentru hibrizii Fj (densitate de 30.000 – 35.000 pl/ha. în solariile bloc cu traveea de 3 m se plantează 4 rânduri la 70 cm, iar între plante pe rând la 40 – 45 cm, realizând densități de 29.000 – 34.000 pl/ha (Dumitrescu M., și colab., 1998). Experiențele întreprinse în sere-solar cu 6 soiuri de vinete, cultivate la două densități – 30.000 pl/ha și 35.000 pl/ha, conduse cu 3-4 brațe, au demonstrat că la densitatea mai ridicată se obține o producție mai mare (Popescu V., 1987).

Plantarea se face manual, în gropi, cu cubul nutritiv la nivelul solului. După plantare se udă cu 1,5 I apă fiecare plantă, pentru a nu răci solul.

Lucrările de îngrijire constau în completarea golurilor, 2-3 prașile pe rând și 3-4 între rânduri, mulcirea solului cu folie de polietilenă, paie sau gunoi păios, fertilizarea la interval de 20-25 zile cu 45 kg N, 40 kg P205 și 70kgK2O.

Norma de udare în prima parte a perioadei de vegetație este de 150 -200 m3/ha. Când vremea se încălzește și plantele cresc norma de udare crește la 300 – 350 m3/ha. Se fac în total 18 – 20 de udări, la interval de 7-8 zile. Este preferabilă irigarea prin picurare.

Combaterea bolilor și dăunătorilor se face cu substanțele recomandate în capitolul 6 al lucrării. împotriva păianjenului roșu, rezultate foarte bune se obțin cu acaricidul Omite 570 EW, distribuit în România de către firma CROMPTON EUROPE BV (UNIROYAL CHEMICAL). Produsul se aplică în doză de 0,01%, are eficacitate maximă la temperaturi mai mari de 25°C, iar performanțele obținute nu sunt afectate de umiditatea atmosferică.

Lucrările speciale constau în: susținerea plantelor pe sfori; formarea tufei, care se realizează prin copilit total, până la apariția primei flori, după care se lasă 1-3 copiii, care se cârnesc după 2-3 fructe. Dacă apar mai multe flori la un loc, se răresc lăsând numai una; defolierea se face îndepărtând la început frunzele de la bază până la prima floare, apoi se îndepărtează numai frunzele care umbresc florile. Stimularea fructificării prin stropiri repetate la 14-20 zile cu L-stim sau Nasuleaf în concentrație de 1 : 2000. Primul tratament se aplică imediat după deschiderea florilor. Se folosește produsul Vifarex prin 2 tratamente cu pulverizare fină pe plante la începutul înfloririi în concentrație de 1,5 % (500 1 soluție /ha și la înfloritul în masă în concentrație de 2 %. Se poate folosi și produsul Rodoleg 0,5 kg în 300 1 apă/ha (Florescu Elena, 1990).

După plantare se iau măsuri pentru păstrarea căldurii în solarii, iar pe măsură ce vremea se încălzește se fac aerisiri.

In zonele sudice recoltarea începe la jumătatea lunii iunie și durează până la sfârșitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie. Recoltarea se face manual prin tăierea pedunculului fructelor cu foarfece sau cuțitul. Producția oscilează între 35 și 50 t/ha.

La I.C.L.F. Vidra s-a cultivat soiul Bucureștene în solarii de tip tunel, pe substrat organic, irigare prin picurare, densitatea de 3 pi/ m2, obținându-se o producție de 78 t/ha (Lăcătuș V. și colab., 1994).

Tehnologia culturii vinetelor în sere

Vinetele se cultivă în sere pe suprafețe mai restrânse, în special în ciclul I (iarnă – vară).

Pregătirea serelor se face în mod obișnuit, ca la cultura tomatelor. Gunoiul de grajd bine descompus se aplică în doze de 50 – 80 t/ha cu cel puțin 3 luni înainte de plantare. Se administrează 200 – 400 kg/ha super-fosfat concentrat, 200 – 400 kg/ha sulfat de potasiu, 150 – 300 kg/ha sulfat de magneziu.

S-au făcut încercări prin cultura vinetelor pe pale de paie, fertilizate cu îngrășăminte chimice, pentru a asigura o temperatură mai ridicată în substrat (Nisen A., 1993).

Răsadurile se produc în sere înmulțitor. Semănatul poate începe în jur de 20 octombrie și se eșalonează în funcție de data stabilită pentru plantare. Se folosesc 0,6 – 0,7 kg sămânță pentru un hectar de cultură. Repica-tul se face în cuburi nutritive de 10 x 10 x 10 cm sau în ghivece din material plastic cu 0 de 10 – 22 cm. Se folosește un amestec format din turbă roșie 34 %, turbă neagră 33 % și compost forestier 33 %. Se aplică lucrările obișnuite de îngrijire. Vârsta răsadurilor este de 70-80 zile. Răsadurile sunt bune de plantat când 80 % au format primul boboc floral.

Plantarea se poate face Ia începutul lunii ianuarie, cu primele recoltări după 15 aprilie, sau la sfârșitul lunii ianuarie, cu recoltarea tot după 15 aprilie. în mod obișnuit, plantarea se face între 1 și 5 februarie.

Deoarece plantele au o creștere viguroasă și sunt pretențioase la lumină, se plantează 3 rânduri pe travee, dispuse la 0,5 – 1,10 – 0,5 m, pe rând la 0,45 m, realizându-se o densitate de 21.000 pl/ha.

Lucrările de îngrijire. După plantare, timp de 2 săptămâni se face completarea golurilor și se execută prășitul pe rând și pe intervalul dintre rânduri. Mulcitul se face cu paie de grâu sau secară, în grosime de 5 – 6 cm sau cu plastic de culoare neagră.

Dirijarea factorilor de vegetație se face cu multă atenție. Pentru a folosi la maximum lumina naturală în* perioadele deficitare, se recomandă menținerea sticlei în stare de perfectă curățenie. în ultima parte a lunii mai, se va începe cretizarea. Reglarea temperaturii se face în funcție de lumină și de faza de vegetație. Noaptea, temperatura se menține între 18 și 20° C, iar în zilele însorite între 26 și 30° C. în sol, temperatura se menține constantă la 20 – 24° C.

Irigarea se face des, la început cu norme mai reduse. Pe măsură ce plantele cresc, se vor mări normele de udare. Este preferabilă udarea prin picurare. Temperatura apei de udare nu trebuie să scadă sub 20 – 22° C. Umiditatea relativă a aerului trebuie menținută între 60 și 80 %.

Fertilizarea în vegetație începe după legarea primelor 2-3 fructe. După prima recoltare se aplică 100 kg/ha azotat de amoniu, după 15 zile se aplică 150 kg/ha azotat de amoniu, 100 kg/ha Complex (16 – 48 – 0), sulfat de potasiu 150 kg/ha, sulfat de magneziu 100 kg/ha, iar la intervale

de 1-15 zile se aplică 100 – 150 kg/ha azotat de amoniu, 125 – 175 kg/ha sulfat de potasiu, 50 kg/ha sulfat de magneziu.

Se aplică tratamente repetate de prevenire și combatere a bolilor și dăunătorilor .

Susținerea plantelor se face pe sfori, câte una pentru fiecare ramificație (braț)- Plantele se conduc cu 2-3 brațe, formate din tulpina principală și primii copiii apăruți la baza plantei. Sarcina de rod se va menține redusă în luna martie (1-2 fructe/plantă) și mai ridicată în luna aprilie (3-4 fructe/plantă) și mai (5-6 fructe/plantă).

Defolierea se face săptămânal prin îndepărtarea frunzelor îmbătrânite de la bază. în perioadele deficitare în radiație luminoasă se înlătură unele frunze pentru a permite pătrunderea luminii. Experiențe cu defolierea a una, 2, 3 frunze s-au făcut în Olanda (Nederhoff E.M., 1991).

Pentru a stimula legarea fructelor se face polenizarea artificială suplimentară cu polen, prin metoda pendulării, cu jet de aer, cu vibratorul electric sau cu bondari (Olanda).

Cu circa 40 de zile înainte de încheierea culturii se face cârnirea ramificațiilor principale.

în Franța și Olanda vinetele se cultivă în soluții nutritive, iară sol. Experiențele efectuate cu privire la conducerea plantelor cu 4,5-5-5,5-6 brațe/m2 au arătat că rezultate bune s-au obținut cu 6 brațe/m2. Plantele conduse cu 2 brațe au dat producții mai timpurii (Goisque M.J., Letard M., 1990).

în țările din vestul Europei și Japonia se practică altoirea pe tomate sau pe Solanum integrifoliwn pentru a mări rezistența la verticilioză (Nisen A., 1993).

Recoltarea începe în jur de 15 aprilie și se continuă până la 20 iulie. Se obțin 40 – 60 t/ha. La cultura fără sol s-au obținut 300 t/ha (Goisque M.J., Letard M., 1990).

Cultura vinetelor în răsadnițe

Se realizează cu răsaduri produse în sere înmulțitor. Se seamănă în primele zile ale lunii ianuarie. Repicatul se face în ghivece cu øde 8-10 cm. Plantarea are Ioc în prima jumătate a lunii martie Ia distanțele de 50 x 30 cm. Se aplică lucrări obișnuite de îngrijire. Recoltarea poate începe în prima decadă a lunii mai și durează până la sfârșitul lunii iunie. Producția este de 4 – 5 kg/m2.

Tehnologia producerii semințelor de vinete

Pentru soiurile pure tehnologia este asemănătoare cu cea pentru obținerea de fructe destinate consumului, cu unele particularități: cultura se în ființează prin răsad repicat, care se produce în exploatația care are ca sarcină producerea de semințe pentru a evita impurificarea acestora; purificarea culturilor se face de 2-3 ori până când primele fructe au ajuns la maturitatea de consum; se îndepărtează plantele netipice soiului, cele slab dezvoltate precum și cele bolnave; se limitează numărul fructelor pe plantă la 2-4, păstrându-se pe plantă în principal, din primele fructe formate și numai de calitatea extra și I; după ce s-au format suficiente fructe pe plantă se ciupesc vârfurile de creștere și se îndepărtează florile întârziate.

Recoltarea fructelor pentru extragerea semințelor se face când acestea au ajuns la maturitatea fiziologică, au culoarea galbenă-albicioasă, iar semințele s-au întărit și au culoare specifică galbenă-maronie.

După recoltare, fructele se păstrează sub șoproane, în grămezi. Apoi se introduc în tocători și ce rezultă se trece în rezervoare cu apă pentru macerarea pulpei timp de 3 – 4 zile, după care se trec prin pasatrice echipată cu site adecvate. Producția de semințe condiționate este de 75 – 100 kg/ha.

Pentru producerea semințelor hibride, soiul tată se seamănă cu o săptămână înaintea soiului mamă. în câmp se plantează 2/3 din suprafață cu soiul mamă și 1/3 cu soiul tată, pe parcele separate, situate în imediata apropiere pentru a ușura lucrările de polenizare. La o muncitoare se repartizează câte 1500-1700 plante pentru polenizare și întreținere.

Castrarea și polenizarea se fac când sunt în faza de boboc nedeschis, cu stigmatul și staminele ajunse totuși la maturitate. Lucrările de hibridare încep în prima decadă a lunii iunie și durează până la sfârșitul lunii iulie.

Se hibridează florile din primul și al doilea etaj. Se polenizează cel mult 6-8 flori pe o plantă, din care leagă, se formează, se dezvoltă și ajung la maturitatea fiziologică 4-5 fructe.

Fructele hibride se recoltează o singură dată când au ajuns la maturitatea fiziologică. Extragerea semințelor se face la fel ca la soiurile pure. Producția de semințe hibride condiționate este de 80 – 100 kg/ha.