Sinopsisul adică adunarea a celoru șapte Taini și a celoru șapta Laude ai sfintei Biserici, Și canoane dinu sfînta Pravilă, ce sîntu trebuincioase la… [306820]
Universitatea „Dunărea de Jos” [anonimizat], SEC. XVI-XVIII
Seria…: ….Nr….
GALAȚI
2017
Universitatea „Dunărea de Jos” [anonimizat], SEC. XVI-XVIII
Seria …: Istorie, Nr….
GALAȚI
2017
[anonimizat], domnului prof. univ. dr. [anonimizat], [anonimizat]-a lungul perioadei de cercetare și de elaborare a tezei de doctorat.
Deosebită gratitudine datorez membrilor comisiei de îndrumare (prof. univ. dr. [anonimizat]. univ. dr. [anonimizat]. univ. dr. Cristian Apetrei), care au contribuit la îmbunătățirea lucrării prin sfaturile oferite în urma participării mele la sesiunile de comunicări științifice din cadrul universității „Dunărea de Jos”, Galați.
Mulțumesc în mod deosebit și pr. conf. dr. [anonimizat]-a deschis noi orizonturi de cercetare prin sfaturile științifice oferite și prin materialul pus la dispoziție.
[anonimizat], insuflându-mi dragostea și respectul pentru muncă.
Mulțumesc tuturor colegilor care m-au sprijinit și încurajat pe parcursul acestor ani de cercetare științifică.
[anonimizat] a fost alături de mine, m-a încurajat și sprijinit cu afecțiunea și răbdarea lor în această perioadă.
Cuprins
MULȚUMIRI 1
Cuprins 2
CONTENTS 7
INTRODUCERE 10
INTRODUCTION 16
ABREVIERI 22
CAPITOLUL I. Generalități 24
1.1 Delimitări conceptuale 25
1.2 Moldova-poziționare geografică și localizare 26
Capitolul II. Instituții feudale de drept familial 27
2.1 Taina nunții 27
2.2 Logodna 28
2.3 Obiceiuri de logodnă 30
2.3.1 Pețitul 30
2.3.2 Schimbul de inele 33
2.3.3 Darurile dinaintea nunții 35
2.3.4 Darurile din timpul nunții 37
2.4 Condițiile necesare la întemeierea căsătoriei 38
2.4.1 CONDIȚII DE FORMĂ 39
Alte condiții de formă: 40
2.4.1.1 Respectarea doliului 40
2.4.2.2 Tutela 40
2.4.3.3 CĂLUGĂRIA 41
2.4.3.4 PREOȚIA 41
2.5 Impedimente absolute 41
2.5.1 Consimțământul la căsătorie în dreptul român 42
2.5.2 Vârsta matrimonială în dreptul român 43
2.6 Rudenia ca impediment la căsătorie 45
2.6.1 Rudenia religioasă (spirituală) 46
2.6.2 Rudenia fizică 47
Consangvinitatea 47
Tabel nominal cu suprafețele deținute de tată/fii în momentul întocmirii spiței de neam 57
2.7 Afinitatea (rudenia prin încruscrire) 61
2.8 Principiciul monogamiei și bigamiei 62
2.9 [anonimizat] 64
Capitoul III. [anonimizat]. XVI-XVIII 67
Generalități 67
3.1. [anonimizat]- 1751 68
3.1.2 Note generale: 68
3.1.3 Note de conținut: 69
3.2 Prăvilioara de la Iași, 1784 71
3.2.1 Note generale: 71
3.2.2 Note de conținut: 72
3.3 Șapte Taine-1644 75
3.3.1 Note generale: 76
3.3.2 Note de conținut: 76
3.4 Pravoslavnica mărturisire a [anonimizat], 1691. 82
3.4.1 Note generale 83
3.4.2 Note de conținut: 83
3.5 [anonimizat], 1746 85
3.5.1 Note generale: 85
3.5.2 Note de conținut: 86
3.6 Pravoslavnică învățătură acum întâiu tipărită pre limba rumânească în zilele prealuminatului Domn Io Alexandru Constandin Muruz Voevod-1794 88
3.6.1 Note generale: 88
3.6.2 Note de conținut: 89
Capitolul 4. Receptarea divorțului în legislația romană și în vechiul drept românesc 91
4.1 Considerații generale privind instituția divorțului 91
4.2 Receptarea divorțului în legislația romană 93
4.2.1 Instituția divorțului în legislația lui August 94
4.2.2 Divorțul în timpul împăratului Constantin cel Mare 95
4.2.3 Divorțul în constituția lui Justinian 96
4.2.4 Efectele relative la soții despărțiți și bunurile lor 96
4.2.5 Formele divorțului 97
4.3 Receptarea divorțului în vechiul drept românesc 98
4.3.1 „Carte Românească de Învățătură” 98
4.3.2 Îndreptarea Legii 101
4.4 Procedura divorțului 104
4.5 Rolul femeii în societate și obiceiul pământului 105
4.6 Divorțul în familiile simple, la boieri și domnitori 106
4.6.1 La familiile simple 106
4.6.2 Divorțul la boieri și domnitori 107
4.7 Relatările călătorilor străini privind divorțul în Moldova, sec. XVI-XVIII 109
Capitolul 5. cinste și dezonoare 111
5.1 Violența în familie asupra femeii 111
5.2 Pierderea virginității sau deflorarea 111
5.3 Întreruperea sarcinii 113
5.4.1 Abateri de la normele morale 114
5.4.2 Violul 114
5.4.3 Adulterul 115
5.4.4 „Amestecarea de sânge” 116
5.5 Căsătoriile successive 118
CAPITOLUL 6. Zestrea în Moldova. foaia de zestre-act de consimțire a viitoarei FAMILII, în sec. XVI-XVIII- 120
6.1 Precizări terminologice 120
6.2 Constituirea zestrei 121
6.2.1 Normele de întocmire ale unei foi de zestre, cuprinse în Prăvilioara de la Iași-1784 125
Mijlocirile cu care potu să rămîe foile zestriloru temeinice și ne strămutate. 125
Izvodul foii de zestre 126
6.3 Validitatea foii de zestre 126
6.4.1 Zestrea funciară 128
6.4.2 Zestrea în obiecte de uz casnic. Trusoul 128
6.4.3 Zestrea în stupi, animale și case 129
6.5 Femeia și patrimoniul ei 130
6.6 Dinamica părților din zestre care au fost vândute 133
6.7 Receptarea zestrei în izvoarele juridice bizantine 138
6.7.1 Dreptul pretorian 139
6.7.2 Ecloga 139
6.7.3 Prohironul 140
6.7.4 Epanagoga 140
6.8 Receptarea zestrei în izvoarele juridice care au circulat în țările române 141
6.8.1 Exabliblul lui Constantin Armenopulos 141
6.8.2 Nomocanonul lui Manuil Malaxos (1561-1562) 142
6.8.3 Ȋndreptarea Legii de la 1652. 143
6.8.4 Carte Românească de învățătură de la 1646 145
6.8.5 Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilante, 1780 (Muntenia) 146
6.8.6 Dinamica strategiilor matrimoniale desprinsă din foile de zestre- documente inedite 147
6.8.7 Dinamica strategiilor matrimoniale desprinsă din foile de zestre- documente edite 148
Capitolul 7. Distribuirea averii prin testament la familiile din moldova, sec. XVI-XVIII 149
7.1 Precizări terminologice 149
7.2 Scurtă privire istorică asupra succesiunii testamentare 150
7.3 Fundamentul testamentului 151
7.4 Capacitatea testamentară la romani 152
Felurile testamentului la romani 153
7.4.2 Formele testamentului la romani 154
Cuprinsul testamentului și nulitatea acestuia 154
7.5 Receptarea instituției testamentare în vechiul drept românesc 155
7.5.1 Testamentele- o abordare preliminară 155
7.5.2 Formele succesiunii testamentare 156
7.5.3 „Limba de moarte” 156
7.5.4 Diata 157
7.5.5 Elementele religioase în testament 159
7.5.6 Rolul preotului în alcătuirea diatelor 160
7.6 CondiȚii privind Întocmirea unui testament 162
7.6.1 Semnătura 162
7.6.2 Martorii 165
7.6.3 Data 166
7.7 Condiții de fond în vederea transmiterii patrimoniului în vechiul drept românesc 167
7.8 Devoluția moștenirii în funcție de afecțiunea reală 167
7.8.1 Testamentul conjunctiv sau testamentul între soți 167
7.8.2 Grija părinților față de copii, manifestată prin testament 171
7.8.3 „Am luat în locul lui fecior de suflet”: dispunerea averii prin testament în favoarea hiastrilor 175
7.9 Feciori nevrednici și dezmoșteniri. Distribuirea averii la nepoți 177
7.10 Grija pentru suflet manifestată prin testament 181
7.11 Substituția fidei comisara-noțiuni generale 186
Prăvilioara de la Iași-1784 187
Mijlocilile cu care potu să rămîe diețile temeinice și ne strămutate 187
Izvodulu dieții 187
De va fi carte să zici să iscălească 188
Capitolul 8. Sistemul succesoral în Moldova, în sec. XVI-XVIII 188
8.1 Ipoteze 188
8.2 Principiul egalității sexelor la moștenire 188
8.3 Succesiunea testamentară în dreptul scris 190
8.3.1 Succesiunea testamentară în manualul de legi al lui Armenopol 191
8.3.2 Succesiunea testamentară în legiuirea lui Vasile Lupu și a lui Matei Basarab 192
8.3.3 Dinamica distribuirilor de avere/alianțe matrimoniale 194
Concluzii 204
BIBLIOGRAFIE 208
ANEXE 219
CONTENTS
CREDITS……………………………….……………………………………………………….……… 1
INTRODUCTION…………………………………………………………………………………….3
ABBREVIATIONS…………………………………………………………………………………………………9
CHAPTER I………………………………………………………………….………………………11
General aspects……………………………………………………………………………………11
1.1 Conceptual delimitations……………………………………………….…………………….12
1.2 Moldavia – geographic position and localization ………………..……..………………….13
CHAPTER II Feudal institutions of family law …………………………………………………15
2.1 Sacrament of marriage………..………………………………………………….…………..15
2.2 Engagement…………………………………………………………………..……………….16
2.3 Engagement customs…………………………………………………………………………18
2.3.1 Marriage brokerage ………………………………………………………..……………….18
2.3.2 Exchange of rings………………………………………………………….………………..21
2.3.3 Gifts before the wedding……………………………………………………….…………..23
2.3.4 Gifts during the wedding………………………………………………….………………..25
2.4 Conditions required for marriage ………….…………………………….………………….26
2.4.1 Form conditions………………………………………………………………………………………….27
Other form conditions:…………………………………………………………………………………………28
2.4.1.1 Respecting the mourning ……………………………………………..….…………….28
2.4.2.2 Guardianship…………………………………………………………………………………………..29
2.4.3.3 MONASTICISM……………………………………………………………………………………….29
2.4.3.4 PRIESTHOOD……………………………………………………………………………29
2.5 Absolute impediments…………………………………………………………….………..30
2.5.1 Marriage consent in Romanian law………………………………………………………………30
2.5.2 Matrimonial age in Romanian law…………………………………………………………………31
2.6 Kinship as an impediment to marriage ……………………………………………………33
2.6.1Religious (Spiritual) Kinship………………………………………………………………………….34
2.6.2 Physical kinship……………………………………………………………………………35
Consanguinity……………………………………………………………………………………………………36
Nominal table with the surfaces owned by father/sons at the time of drawing up the
family tree……………………………………………………………………………………………………….44
2.7 Affinity (kinship by becoming related)…………………………………………………………….48
2.8 The principle of monogamy and bigamy ……………………………………………….50
2.9 The principle of free consent-kidnapping ………………………………………………52
Chapter III The canonical status of marriage in Moldavia, 16th – 18th century…..55
General aspects ……………………………………………………………………………….55
3.1. Assembly of the Seven Sacraments, Iași- 1751………………………………………56
3.1.2 General notes:……………………………………………………………………………57
3.1.3 Content notes:……………………………………………………………………………58
3.2 Prăvilioara de la Iași, 1784……………………………………………………………..59
3.2.1 General notes:…………………………………………………………………………..60
3.2.2 Content notes:……………………………….………………………………………….60
3.3 Seven sacraments -1644………………………………………………………………..63
3.3.1 General notes:…………………………………………………………………………..64
3.3.2 Content notes:………………………………………………….……………………….65
3.4 Pravoslavnica mărturisire a lui Petru Movilă- Buzău, 1691…………………………69
3.4.1 General notes:………………………………………………………………………….70
3.4.2 Content notes:………………………………………………………….………………71
3.5 Învățătură bisericească pe scurt pentru șapte taine- Râmnic, 1746………………72
3.5.1 General notes:……………………………………………………………………………………….72
3.5.2 Content notes:……………………………………………………………………………………….73
Pravoslavnică învățătură acum întâiu tipărită pre limba rumânească în zilele
prealuminatului Domn Io Alexandru Constandin Muruz Voevod-1794………………75
3.6.1 General notes:……………………………………………………………………………………..76
3.6.2 Content notes:……………………………………………………………………………………..76
Chapter IV Perception of divorce in Roman law and in the old Romanian law ..79
4.1 General considerations on the institution of divorce ……………………………………79
4.2 Perception of divorce in the Roman legislation …………………………………………..80
4.2.1 The divorce Institution in August's Law …………………………………………………..81
4.2.2 Divorce during Emperor Constantine the Great ……………………………………….82
4.2.3 Divorce in Justinian's Constitution …………………………………………………………83
4.2.4 Effects relating to separated spouses and their assets ………………………..83
4.2.5 Forms of divorce……………………………………………………………………..84
4.3 Perception of divorce in the old Romanian law ……………………………………85
4.3.1 „Carte Românească de Învățătură 85
4.3.2 Îndreptarea Legii 88
4.4 Divorce procedure…………………………………………..…………………………91
4.5 Woman's role in society and the custom of the land ………………..…….………92
4.6 Divorce in the case of simple families, boyars and rulers …….………………….93
4.6.1 Simple families……………………………………………………………………….93
4.6.2 Divorce in the case of boyars and rulers…………………………………………………94
4.7 Foreign travelers' stories on divorce in Moldavia, 16th – 18th century …………96
Chapter V HONOUR AND DISHONOUR……………………………………………….98
5.1 Domestic violence against women …………………………………………………………..98
5.2 Loss of virginity or defloration ………………………………………………………………….98
5.3 Pregnancy interruption…………………………………………………………………………..100
5.4 Manners or attacks on manners ……………………………………………………………..101
5.4.1 Deviations from morale……………………………………………………………………….101
5.4.2 Rape…………………………………………………………………………………………………101
5.4.3 Adultery…………………………………………………………………………………………….102
5.4.4 „Blood mixture”…………………………………………………………………………………..103
5.5 Succesive marriages………………………………………………..……………….105
CHAPTER VI DOWRY IN MOLDAVIA. DOWRY SHEET – CONSENT DOCUMENT
FOR THE FUTURE FAMILY, 16TH – 18TH CENTURY………………….…………107
6.1 Terminological clarifications…………………………………………………………107
6.2 Creation of the dowry…………………………………………………………………108
6.2.1 Norms for drawing up a dowry sheet, comprised in Prăvilioara
de la Iași-1784………………………………………………………………………………112
6.3 Validation of the dowry sheet ……………………………………………………….113
6.4 Nature of the dowry…………………………..………………………………………115
6.4.1 Land dowry ………………………………………………………115
6.4.2 Dowry in household items. Trousseau……………………………………….116
6.4.3 Dowry in hives, animals and dwellings …………………………………116
6.6 Dynamics of dowry parts that have been sold……………………………………120
6.7 Reception of dowry in the Byzantine legal sources……..……………………….126
6.7.1 Pretorian Law ……………………………………………………………………….127
6.7.2 Ecloga………………………………………………………………………………………………127
6.7.3 Procheiron…………………………………………………………………………………………128
6.7.4 Epanagoge………………………………………………………………………………………..128
6.8 Reception of dowry in the legal sources that circulated in the Romanian
countries…………………………………………………………………………………………………..129
6.8.1 Hexabiblos of Constantine Harmenopoulos……………………………………………129
6.8.2 Nomocanon of Manuil Malaxos (1561-1562)………………………………………….130
6.8.3 Ȋndreptarea Legii de la 1652…………………………………………………………………131
6.8.4 Carte Românească de învățătură de la 1646………………………………………….133
6.8.5 Pravilniceasca condică of Alexander Ypsilantis, 1780 (Muntenia)……………….134
6.9 The dynamics of matrimonial strategies resulted from dowry sheets – original
documents …………………………………………………………135
6.10 The dynamics of matrimonial strategies resulted from dowry sheets
– published documents …………………………………………………………………..136
Chapter VII WEALTH DISTRIBUTION BY TESTAMENT IN THE
FAMILIES FROM MOLDAVIA, 16TH – 18TH CENTURY ………………………………138
7.1 Terminological clarifications ……………………………………………………………138
7.2 A brief historical overview on the testamentary succession………………………..139
7.3 Fundamentals of the testament ………………..…………………………………..140
7.4 Testamentary capacity at Romans…………………………………………………..140
7.4.1 Types of testament at Romans………………………………………………………………141
7.4.2 Exceptional testaments…………………………………………………………………………142
7.4.3 Forms of testament at Romans ………………………………………………………………143
7.4.4 Content of the testament and its nulity ……………………………………………………143
7.5 Reception of the testament institution in the old Romanian law …………………144
7.5.1 Testaments – a preliminary approach ……………………………………………144
7.5.2 Forms of testamentary succession…………………………………………………………145
7.5.2.1 „Last words”……………………………………………………………………………………..145
7.5.2.2 Diata………………………………………………………………………………………………146
7.5.3 Religious elements in the testament………………………………………………………148
7.5.4 The role of the priest in creating diatas…………………………………………………..149
7.6 Conditions on testament drawing up …………………………………………………..151
7.6.1 Signature…………………………………………………………………………………………….151
7.6.2 Witnesses…………………………………………………………………………………………..154
7.6.3 Date…………………………………………………………………………………………………..155
7.6.4 Fundamental conditions for transmitting patrimony in the old Romanian law. ..155
7.7 Devolution of inheritance according to real affection………………………………156
7.7.1 Joint testament or testament between spouses……………………………………….156
7.7.2 Parental care towards children, manifested by testament………………………….160
7.7.3 "I took in his place a soul son": the disposition of the wealth through
Testament in favor of step sons……………………………………………………………………163
7.8 Unworthy sons and disinheritance. Distribution of wealth to grandchildren…….165
7.9 Caring for the soul manifested by testament 169
7.10 Substitution of Commission Fee – General notions………………………………175
7.11 Prăvilioara de la Iași-1784 …………………………………………………………175
Chapter VIII THE SUCCESSORY SYSTEM IN MOLDAVIA, 16TH – 18TH
CENTURY ..……………………………………………………………………………………………….177
8.1 Scenarios………………………………………………………..………………………177
8.2 The principle of gender equality in inheritance…………………………………………….177
8.3 Testamentary succession in written law …………….………………………………179
8.3.1 Testamentary succession in the Law manual of Armenopol…………………….179
8.3.2 Testamentary succession in the law of Vasile Lupu and Matei Basarab……….181
8.3.3 Dynamics of wealth distributions / matrimonial alliances…..……………………183
8.3.4 Published documents: dynamics of wealth distributions / matrimonial
Alliances…………………………………………………………………………………………..……….191
BIBLIOGRAPHY……………………………………………………………………………..195
ANNEXES…………………………………………………………………………………….198
CONCLUSIONS………………………………………………………………………………249
CURRICULUM-VITAE……………………………………………………………………………………250
INTRODUCERE
Cuvinte cheie: căsătorie, logodnă, familie, zestre, obiceiuri, divorț, atitudini, practici cotidiene.
Când ne referim la căsătorie, vorbim despre ea din punct de vedere istoric și în termenii descrierii creației ca despre acea relație care a fost prima în relațiile interumane. Vorbim apoi despre o instituție care este de temelie: în sânul familiei a avut loc prima educație, unde tații și mamele au început să-și învețe copiii cum să mănânce, apoi cum să-și poarte de grijă, cum să se îmbrace, cum să facă ceva folositor, cum să trăiască în lume. Din această naturală responsabilitate pentru educația copiilor în familie au apărut toate celelalte instituții care au de-a face cu educația, cu viața omului de la naștere până la moarte.
De ce mi-am ales acest subiect?
Lucrarea de față este rezultatul a unei cercetări de aproximativ 4 ani în care mi-am propus o incursiune în relațiile matrimoniale românești, având la baza interdisciplinaritatea, atât sursele inedite cât și edite.
Argumentul pentru care mi-am ales acest se referă la faptul că, insituția căsătoriei în epoca medievală a Moldovei, a fost cercetată foarte puțin de către istoricii români, spre deosebire de cercetările efectuate pentru aceeași perioadă în Țara Românească. Căsătoria ca izvor principal al familiei, precum și teme ca indisolubilitatea matrimonială, raportul dintre membrii familiei, au fost studiate pe larg în Occident în mari sinteze ca: „Histoire de la famille”, „Histoire de la jeunesse”, „Histoire des femmes en Occident”, „Histoire des moeurs”, „Istoria vieții private”, unde remarcăm contribuția notabilă a următorilor autori ca: L. Stone, A. Farge, E. Shorter, C. Klapish-Zuber, I.L. Flaudrin, M. Foucault, M. Elias.
Ȋn ceea ce privește spațiul românesc, în special cel al Moldovei, asemenea cercetări s-au efectuat foarte puțin, istoriografia românească fiind consacrată mai mult asupra temelor de istorie politică, evenimențială si istoriei contemporane. Cauzele sunt ușor de detectat; March Bloch remarca dificultatea unei cercetări de acest fel din cauza perioadei de când au început să fie colectate documentele, spre deosebire de Occident unde izvoarele, sub raportul conținutului, sunt mult mai vechi, mai numeroase și mai diverse. Din rațiuni politice și ideologice, în perioada în care investigațiile cu privire la această temă au început să se dezvolte în Apus, istoricii români nu au putut aborda o astfel de cercetare, din cauza numărului redus de izvoare, de studii genealogice. Totuși, putem remarca contribuția unor autori ca: Barbu Violeta, Ghițulescu Constanța, Dimitrie Cantemir, Maria Magdalena Szekely, ale căror lucrări sunt de o valoare inestimabilă, constituind baza oricărei inițiative științifice.
Cel de-al doilea argument ține de o dimensiune personală a ceea ce reprezintă noțiunea „căsătorie” în Evul Mediu din Moldova privind strategiile matrimoniale din diferite pături sociale, modul de viață, pregătirea tinerilor pentru căsătorie, dacă înțelegeau cu adevărat sensul profund al căsătoriei sau dacă puneau accent mai mult pe latura materială.
În prima fază a cercetării, după cum era firesc, am pus accent pe pregătirea strategiei de investigare a materialului documentar; prin urmare, investigația are ca bază materială, pe de o parte, documentele inedite de la SJAN IAȘI, dar și câteva colecții de cărți vechi românești aflate în depozitul Bibliotecii Academiei Române, iar pe de altă parte, documentele editate, care ne oferă informații mijlocite de o valoare imporantă, ce au fost traduse/transcrise și publicate în diferite studii începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unde remarcăm contribuția unor autori ca: Alexandru Papadopol-Calimach, Damian P. Bogdan, Cazacu Matei, Andrei Veress, Gheorghe Ghibănescu, Ioan Caproșu, Nicolae Iorga.
Indispensabile eforturilor noastre științifice au fost și colecțiile din D.I.R-seria Moldova, apărute sub atenta supraveghere a distinșilor academicieni: Ștefan Pascu, Ștefan Ștefănescu prin colaborarea unui grup de specialiști renumiți, sub egida „Academiei Republicii Socialiste România”; în vederea întocmirii cercetării de față, acestor colecții se alătură și colecțiile din „Călători străini despre țările române”, unde acești călători au lăsat mărturii privind unele aspecte particulare ale vieții de familiei în regiunile românești, volume îngrijite de Maria Holban, Paul Cernodoveanu, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, sub egida Academiei Române. Călătorul sirian, Paul de Alep, în expedițiile sale a cules informații despre datinile și obiceiurile din Moldova, la diferite împrejurări din viața oamenilor; astfel descrie alaiul mirelui, înconjurat de nuntași, precedat de colăcari, unde mireasa, însoțită de un frate de-al ei și de jupânese venea în trăsură; surprinde și drumul mirilor de acasă până la Biserică, drum ce era împodobit cu ramuri de brad, ca simbol al tinereții.
O sursă importantă este oferită de cronicile și letopisețele în care sunt prezentate numeroase date cu privire la existența cotidiană a locuitorilor spațiului românesc, ocazie cu care ne putem face o idee despre aspectul pe care îl aveau în epocă unele obiceiuri; aflăm, de exemplu, amănunte despre organizarea nunților domnești (nunta domniței Maria, fiica lui Vasile Lupu, cu cneazul Radzwil, prezentată de Miron Costin dar și cea a domniței Ruxandra, descrisă de un martor ocular german, text publicat de Nicolae Iorga).
O primă lucrare importantă referitoare la insituția căsătoriei în Moldova o reprezintă „Descrierea Moldovei” a renumitului cărturar Dimitrie Cantemir. Cartea, structurată în trei părți, este un tratat de istorie, entografie și geografie închinat poporului moldovean și cuprinde informații despre obiceiurile de la nuntă, logodnă, viața de familiei, zestre și divorț. Cartea a fost scrisă în limba latină între anii 1714-1716, publicată apoi în limbile germană-în 1770 și rusă- în 1789. Ȋn limba română a fost publicată în 1825 având o exprimare clară, constituind un adevărat monument de istorie, etnografie și geografie.
O bază informațională deosebită pentru cercetarea de față a fost constituită și din lucrările istoricilor Gorovei, Popescu, Daniela Huț, Lung, oferind contribuții la realizarea imaginii familiei în legătură cu actul marital, zestrea dobândită și desfacerea căsătoriei; referitor la legislația veche amintim studiile și articolele specialiștilor în drept: Mototolescu, Cronț, Amuza, Floca, Moisescu, Sambrian, care oferă o amplă prezentare în legătură cu receptarea căsătoriei în normele de drept roman și român.
O atenție majoră o acordăm scriitorilor Solcan Șarlota și Constantin Gane care, prin lucrările lor de o valoare științifică pregnantă, oferă o multitudine de informații cu privire la jupânesele, doamnele și domnițele din Moldova, relația acestora cu familia, precum și actele maritale încheiate.
Probleme legate de etnografie-obieciuri, tradiții, particularitățile felului de viață specifice Moldovei și comparații cu alte popoare-au fost tratate de Simion Florea Marian, Radu Vulcănescu; aceste lucrări contribuind vizibil la realizarea cercetării.
De ce merită studiat un astfel de subiect?
După cum am precizat, instituția căsătoriei în Moldova în perioada medievală nu a constituit subiectul unei cercetări ample din partea istoricilor, în timp ce în Occident și în Țara Românească studiile asupra căsătoriei au reprezentat centrul unor cercetări istorice, culturale și sociale.
Ȋncepănd cu secolul al XVII-lea în Moldova și în Țara Românească a început să se dezvolte un tribunal ecleziastic unde logofeții cancelariei mitropolitane au demarat transcrierea tuturor proceselor juridice la Mitropolie, producând o cantitate însemnată de documente în centrul cărora se afla viața de familie. Ȋn aceste condici ecleziastice sunt cuprinse documente referitoare la administrația averii bisericești, circulare ale mitropolitului cu privire la respectarea unor sărbători precum și un număr însemnat de procese privind încălcarea diferitelor Taine bisericești, și litigii referitoare la devierile de la morala creștină. Principalele tipuri de acte emise de cancelaria mitropolitană au fost:
Anafora: raport al boierilor din divan, către domn, care cuprindea cercetarea unor problemele de drept și administrație.
Hrisovul: act oficial al domniei în Moldova și în Țara Românească, autentificat cu una sau mai multe peceți atârnate, prin care domnul acorda o danie, un privilegiu, o imunitate sau întărea un transfer de proprietate sau o judecată; valoarea unui hrisov în dreptul feudal era precară, din cauza concepției asupra puterii personale a domnului: ea era limitată la durata domniei, fiind reînoit la începutul fiecărei domnii.
Zapis- sinonim cu termenul înscris: era un act folosit pentru dovedirea drepturilor care au rezultat în urma unui litigiu, fiind folosit foarte des de către oameni, în cazurile de judecată, pentru a-și întări calitatea de proprietar asupra unui imobil; de multe ori, pentru ca înscrisul să fie valabil, se cerea adeverire de la ispravnici și întărire de la domnitor sau divan, sau în unele cazuri, confirmarea episcopului.
Ținând cont de complexitatea subiectului și de proveniența materialului documentar, propunem o analiză a instituției căsătoriei, pe de o parte, prin relevarea anumitor aspecte de drept comparat, pentru a observa asemănările și deosebirile în materia căsătoriei în diferite legislații, pe de altă parte, prin analizarea foilor de zestre care consimțeau viitoarea familie, analizarea spițelor de neam, identificarea acelor abateri de ordin moral care stăteau la baza desfacerii căsătoriei, precum și procedura de divorț, și nu în ultimul rând vom prezenta temeiurile teoretice și practice ale succesiunii testamentare în dreptul roman și român, precum și felurile testamentului dar și procedura prin care se întocmea un astfel de document.
Sursele de informare pentru un asemenea demers sunt numeroasele studii și articole cu referire la tema noastră, însă izvorul principal îl constituie documentele inedite și edite; cu toate acestea, informațiile disponibile diferă în funcție de perioada la care dorim să ne referim; astfel avem numeroase documente inedite și edite pentru secolele XVII și XVIII, și tot mai puține pentru secolul XVI. Pentru informarea istorică, documentele de care dispunem în Moldova sunt inferioare cantitativ în comparație cu cele existente în Țara Românească, unde cercetarea instituției căsătoriei s-a putut face pe o filieră mai largă; cu toate acestea, materialul documentar pe care am reușit să-l investigăm răspunde în mare măsură obiectivelor propuse.
Repere metodologice ale cercetării
Așa cum am menționat mai sus, având în vedere că în spațiul moldav nu dispunem de o cantitate mare de documente din care să desprindem pe larg viața de familie așa cum există pentru Țara Românească, totuși putem creiona câteva crâmpeie din viața cotidiană a moldovenilor, din sursele documentare avute la dispoziție, și anume: testamentele și foile de zestre.
Prin urmare, testamentele și foile de zestre sunt surse complexe pentru cititorul interesat de distribuirea patrimoniului familiar în Moldova evului mediu. De menționat este faptul că, pentru atingerea dezideratului nostru, documentarea cea mai profundă ne-o oferă cercetarea testamentelor.
Prelucrarea informațiilor cuprinse în astfel de documente necesită o metodologie specifică, deoarece permite observarea preferințelor testatorului la împărțirea patrimoniului, punerea în practică a ultimei dorințe privind înmormântarea și grija pentru sufletul său, cât și preocuparea majoră a părinților pentru înzestrarea fetei la căsătorie. Referitor la dispunerea averii prin testament, cercetarea noastră se bazează pe două categorii de testamente: limba de moarte și testamentele scrise de testatori.
Cercetând documentele, nu putem trece cu vederea posibilitatea analizării informațiilor prin prisma mai multor tehnici și metode; într-o primă fază a cercetării noastre, ne rezumăm la o analiză normativă a dinamicii alianțelor matrimoniale desprinse atât din foile de zestre cât și din testamentele muncupative și cele scrise de testatori. Utilizând o astfel de metodologie obținem informații importante cu privire la persoana înzestrată, cât și la cel care a distribuit averea la urmași, aflând numărul de copii, pe de o parte, cât și starea de sănătate la momentul întocmirii testamentului, pe de altă parte. Totodată descoperim informații importante cu privire la statutul social al fetei înzestrate, comportamentul copiilor față de părinți și ultimele dorințe ale testatorului, iar nu în ultimul rând, putem observa câteva caracteristici ale documentului: dacă era datat sau dacă conținea semnătura/amprenta degetului testatorului.
O altă metodă de cercetare la care am apelat o constituie alcătuirea unor tabele nominative cu privire la spițele de neam, urmărind gradul de rudenie al nepoților față de persoana care-și prezenta descendeții, dar și conversia în arii și hectare a suprafețelor deținute de tată/fii în momnetul alcătuirii spițelor de neam. Din aceste tabele am putut întocmi o statistică privind numărul de copii pe care îi avea persoana de la care începea spița de neam, raportul dintre băieți și fete existent în aceste spițe de neam, cât și raportul legăturilor de rudenie stabilite după mama/tată.
O astfel de metodologie implică un vast efort de muncă, deoarece până la analizarea informațiilor, a fost necesară transcrierea documentelor în caractere romane, întrucât documentele inedite au fost scrise cu caractere chirilice.
În afara surselor informaționale, studierea instituției căsătoriei în Moldova, sec. XVI-XVIII impune și o abordare multidisciplinară, astfel încât am coroborat date oferite de domenii, precum: dreptul românesc, etnologie și istoria bisericii.
Conținutul tezei de doctorat
Lucrarea de față este structurată în 8 capitole cu subcapitolele aferente; astfel teza debutează cu prezentarea noțiunilor generale ale căsătoriei, după care continuă cu delimitările conceptuale a termenului „căsătorie”, însoțite de două perspective cu privire la familie, abordate de Ion Mihăilescu și Maria Voinea. Capitolul se încheie cu câteva date istorico-geografice privind regiunea Moldova.
Teza continuă cu capitolul al doilea, intitulat Instituții feudale de drept familial, de unde reiese că familia evului mediu românesc era prin excelență o familie creștină; potrivit normelor feudale, căsătoria reprezenta învoirea dintre un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii, după regulile nomocanoanelor, fiind cunoscută sub numele de nuntă sau cununie. O instuție importantă de drept familial o reprezenta logodna; aceasta era considerată ca fiind o promisiune la căsătorie, ce aparținea bărbatului după ce ajungea la un consens cu părinții fetei în fața preotului sau a martorilor prezenți la o astfel de ceremonie. De remarcat este vârsta fragedă la căsătorie a celor doi tineri: 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți. Cererea în căsătorie era precedată de câteva obieceiuri, precum: pețirea, năframa și schimbul de inele; odată ce era acceptat inelul de logodnă, acesta devenea un semn distinctiv în societate pentru fata care a fost cerută în căsătorie. Între logodnă și cununie erau interpuse o serie se ritualuri, printre care și darul dinaintea nunții, unde logodnicii aveau dreptul să se viziteze și să-și ofere mici atenții; potrivit dreptului bizantin, acestea nu trebuiau să depășească valoarea zestrei care urma să fie adusă de viitoarea soție. O categorie aparte, în comparație cu aceste daruri, o reprezentau darurile din timpul nunții, unde mirele, înainte să ajungă la casa miresei, îi trimitea acesteia prin vornic, darurile pregătite; gestul era însoțit și de o orație. Caracterul legitim al căsătoriei era anulat de existența gradelor de rudenie între tinerii care urmau să se căsătorească, însă un factor esențial la încheierea căsătoriei îl constituia și consimțământul părinților; trecerea peste acordul părintesc putea atrage dezmoștenirea în cadrul băieților și neînzestrarea în rândul fetelor.
Capitolul al treilea este consacrat statutului canonic al căsătoriei; acest demers l-am putut realiza cu ajutorul Mărturisirilor de credință și a Îndreptarelor pastorale, ediții inedite, scrise cu caractere chirilice, aflate la B.A.R, ce cuprind norme scrise privind ceremoniile religioase dar și reglementări pentru îndepărtarea unor practici necreștine, pentru societatea medievală; reglementări cuprinse la căsătorie au circulat prin Sintagma lui Matei Vlastare, Haxabiblul lui Harmenopulos, Nomocanonul lui Malaxos, Pravila aleasă de la 1632, Carte Românească de Învățătură, Mărturisirile de credință ale Bisericii Ortodoxe Române, Catehisme: Șapte Taine (Iași 1644) dar și prin Tratatele liturgice. Cercetarea acestui capitol se încununează și cu un tabel privind evoluția definiției căsătoriei în câteva ediții românești ale Mărturisirilor de credință și ale Îndreptarelor pastorale.
În capitolul al patrulea ne-am propus o abordare a instituției divorțului din perspectiva dreptului roman și a vechiului drept românesc, punând în lumină regulile juridice la care era supusă această latură a familei, dar și felul cum se desfășura divorțul la diferitele pături sociale în Moldova medievală.
În capitolul al cincilea, denumit Cinste și dezonoare, am tratat câteva cazuri privind abaterile de ordin moral din cadrul familiei. Cu toate că femeia avea un rol important în educarea copiilor și în gestioanarea activităților din interiorul gospodăriei, bărbatul, în calitate de lider incontestabil al vechii familii românești, fiind susținut de pravile, exercita autoritate deplină asupra familiei și în special asupra femeii, astfel încât aceasta avea de suportat relele tratamente din partea soțului, fiind deprinsă cu subordonarea încă din casa părinților ei.
Raportarea la viața intimă era prezentă în codurile morale ale vremii, manifestându-se diferit în funcție de categoria socială, astfel încât fecioria fetei constituia o condiție pentru căsătorie, făcând parte din acel lucru de valoare cu care operau familiile tinerilor la încheierea căsătoriei.
Capitolul al șaselea pune în lumină atât zestrea pe care o fată urma să o primească la căsătorie, cât și foile de zestre, care îndeplineau rolul unui act de consimțire a viitoarei familii. Astfel, prin foaia de zestre se făcea un inventar al bunurilor mobile și imobile, pe care tatăl le transfera fiicei în calitate de proprietară, soțul având statutul de uzufructuar. Referitor la normele cu privire la întocmirea unei foi de zestre le aflăm în opera Didahii, a lui Antim Ivireanul; aceste norme au fost receptate și în Moldova, dintre care le amintim pe acele norme cuprinse în Prăvilioara de la Iași, scrisă de mitropolitul Moldovei, Iacov Putneanul în 1784, unde am redat textul transliterat care conține dispozițiile de întocmire a unei foi de zestre. Spre sfârșitul capitolului am venit cu o abordare comparativă privind receptarea zestrei în izvoarele juridice bizantine și în vechiul drept românesc, urmărind pe de o parte, reglementările regimului dotal în diferite legislații romane dar și în legislațiile vechi românești, pe de altă parte; totodată am menționat și îndatoririle impuse bărbatului pentru administrarea zestrei, cât și cazurile în care femeia își putea pierde zestrea, pentru nerespectarea credinței conjugale, precum și învinuirile care i se puteau aduce bărbatului, motiv pentru care trebuia să restituie zestrea soțiiei, pierzând în același timp și darurile dinaintea nunții.
În capitolul al șaptelea, intitulat Distribuirea averii prin testament la familiile din Moldova, sec. XVI-XVIII, am urmărit în prima fază evoluția succesiunii testamentare la diverse popoare, unde am încercat să observ în ce măsură dreptul de a testa a fost limitat sau nelimitat, după care am prezentat temeiurile teoretice și practice ale succesiunii testamentare în dreptul roman, precum și felurile testamentului, respectiv procedura de întocmire a unui astfel de document, la romani. În partea a doua a capitolului m-am axat pe felul cum a fost receptată instituția testamentară în vechiul drept românesc și pe modul de alcătuire a unui testament. Trebuie să precizăm faptul că în dreptul consuetudinar erau cunoscute două forme ale succesiunii testamentare, și anume: diata, respectiv limba de moarte; un rol important în alcătuirea testamentului îl avea și preotul, astfel încât mărturia lui era cea mai bună dovadă pentru întocmirea unui testament.
Documentul prin care se distribuia averea avea și caracteristici specifice, pe care le găsim menționate sub forma de norme de întocmire la Antim Ivireanul, în opera Didahii, preluate apoi de mitropolitul Moldovei, Iacov Putneanul în Prăvilioara de la Iași-1784.
În urma analizării documentelor, punctul central al cercetării îl constituie tabelele privind numărul de documente ce conțineau semnături/peceți ale testatorului, dar și numărul de martori prezenți la întocmirea unui testament, pe lângă metodele de cercetare amintite mai sus.
Chiar dacă testamentul reprezenta un act de distribuire a bunurilor în cadrul familiei prin dorința testatorului, tot prin el testatorul putea exhedera anumite persoane care emiteau pretenții la moștenire; dezmoștenirea era și un incidiu al atitudinii unui părinte nemulțumit de conduita copiilor săi.
Teza se încheie cu capitolul opt care este dedicat sistemului succesoral în Moldova, sec. XVI-XVIII, unde am prezentat principiul egalității sexelor la moștenire, din perespectiva istoricilor Alexandru Gonța și Dumitru Mototolescu. Prin urmare, în Moldova bărbații și femeile aveau drepturi legale în transmiterea patrimoniului, în timp ce în Țara Românească femeile nu se bucurau de aceleași privilegii în materie de moștenire. Spre finalul capitolului am considerat oportun să menționez cum a fost receptată succesiunea testamentară în câteva manuale de legi care au circulat în Moldova, având în vedere că viața românească din acea perioadă a fost influențată foarte mult și de dreptul nescris (consuetudinar sau obișnuielnic).
Arhiva judiciară, cronicile și studiile de până acum consacrate viețiii de familie, constituie o șansă extraordinară pentru realizarea unei cercetări punând la dispoziție informații despre sentimentele și trăirile boierilor, domnitorilor dar și ale oamenilor simpli.
Ca o remarcă de încheiere, trebuie să menționez faptul că sunt conștient că dorința mea de a studia Instituția căsătoriei în Moldova în sec. XVI-XVIII, prin felul cum a fost receptată căsătoria în vechiul drept românesc, rolul foii de zestre în strategiile matrimoniale, precum și procedura de întocmire a unui testament, dar și dinamica relațiilor matrimoniale desprinsă din documentele inedite și edite, este oarecum ambițioasă. Fără îndoială, departe ca subiectul să fie epuizat, consider că această teză poate constitui abia un început în ceea ce privește studiul anumitor aspecte ale căsătoriei în Moldova, în sec. XVI-XVIII.
INTRODUCTION
Keywords: marriage, engagement, family, dowry, habits, divorce, attitudes, daily practices.
When referring to marriage, we talk about it from an historical point of view and in terms of describing the creation as that kind of relationship that was the first among the human relationships. We then talk about an institution that represents the base: the first education took place within the family, where the fathers and mothers began to teach their children how to eat, then how to take care of themselves, how to dress, how to do something useful and how to live in the world. From this natural responsibility for the education of the children within the family, all the other institutions that have to do with education, with the life of the human being from birth to death, have emerged.
Why did I choose this topic?
This paper is the result of a nearly 4-year research, in which I aimed a journey into the Romanian matrimonial relations, having as basis the interdisciplinarity and both inedited sources and published sources.
The reason for which I chose this topic refers to the fact that the marriage institution, in the medieval era of Moldavia, was very little investigated by the Romanian historians, unlike the researches carried out for the same period of time in Wallachia. Marriage, as the main source of the family, as well as subjects such as matrimonial indissolubility and the relationship between family members, were extensively studied in the West in large syntheses such as: "Histoire de la famille", "Histoire de la jeunesse", "Histoire des femmes en Occident ", „Histoire des moeurs”," Istoria vietii private ", where we notice the significant contribution of the following authors: L. Stone , A. Farge , E. Shorter , C. Zuber Klapish , IL Flaudrin , M. Foucault, M. Elias .
In what concerns the Romanian space, especially that of Moldavia, such research has been carried out on a very small scale, the Romanian historiography being more consecrated on subjects like political history, event history and contemporary history. The causes are easy to detect; March Bloch noticed the difficulty of such a research because of the time when documents began to be collected, unlike the West, where the documentary sources are much older, more numerous and more diverse in terms of content. For political and ideological reasons, when investigations on this subject began to develop in the West, Romanian historians could not approach such research because of the low number of documentary sources and genealogical studies. However, it cannot pass as unnoticed the contribution of authors such as: Barbu Violeta , Ghițulescu Constanta , Dimitrie Cantemir , Maria Magdalena Szekely , whose works have a crucial value, forming the basis of any scientific initiatives.
The second reason relates to a personal dimension of what constitutes the notion of "marriage" in the Middle Ages of Moldavia, looking at the matrimonial strategies from different social stratifications, at the way of life, the preparation of young people for marriage, if they truly understood the profound meaning of marriage or if they put more emphasis on the material side.
In the first phase of the research, obviously, I focused on preparing the strategy for the investigation of the documentary material; therefore, the investigation has as a material basis, on the one hand, the original documents from SJAN IAȘI (County Service of the National Archives of Iasi), as well as some collections of old Romanian books from the storage room of the Romanian Academy library, and on the other hand the published documents, which provide us with mediated information of an important value, which were translated/transcribed and published in different studies from the second half of the nineteenth century, where we notice the contribution of authors such as: Alexandru Papadopol-Calimach, Damian P. Bogdan , Cazacu Matei Andrei Veress, Gheorghe Ghibănescu , Ioan Caproșu , Nicolae Iorga .
Indispensable to our scientific efforts were also the collections from D.I.R (Documents on the history of Romania) – Moldavia series, which appeared under the close supervision of the distinguished academics: Ștefan Pascu, Ștefan Ștefănescu, through the collaboration of a group of renowned specialists, under the aegis of the "Academy of the Socialist Republic of Romania"; for the purpose of drawing up this research, these collections are joined by the collections of "Foreign Travellers about the Romanian Countries"- „Călători străini despre țările române”, where these travellers have left testimonies concerning some particular aspects of the family life in the Romanian regions, volumes looked after by Maria Holban, Paul Cernodoveanu, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, under the aegis of the Romanian Academy. The Syrian traveller Paul de Alep, in his expeditions, gathered information about the traditions and customs from Moldavia, under different circumstances of people's lives; so he describes the groom's suite, surrounded by wedding guests, preceded by the colăcari, where the bride, accompanied by one of her brothers and by her ladies came by chariot; he also captures the road of the spouses to be from home to church, a road that was decorated with branches of fir, as a symbol of youth.
An important source is provided by the chronicles and annals in which numerous data on the daily existence of the inhabitants of the Romanian space are presented, which gives us an occasion to make an idea about the aspect of certain customs at that time; for example, we learn details about the organization of royal weddings (the wedding of Lady Maria, the daughter of Vasile Lupu, with Knyaz Radzwil, presented by Miron Costin, and that of Lady Ruxandra, described by a German eyewitness, text published by Nicolae Iorga).
A first important work on the marriage institution in Moldavia is represented by "The description of Moldavia" – „Descrierea Moldovei” of the renowned scholar Dimitrie Cantemir. The book, structured in three parts, is a treatise on history, ethnography and geography dedicated to the Moldavian people and contains information about wedding, engagement, family life, dowry, and divorce customs. The book was written in Latin between 1714 and 1716, and then published in German in 1770 and Russian in 1789. In Romanian it was published in 1825, having a clear expression, being a true monument of history, ethnography and geography.
A special informational base for this research was also the work of the historians Gorovei, Popescu, Daniela Huț, Lung, contributing to the realization of the family image regarding the marital act, the acquired dowry and the dissolution of the marriage; regarding the old law we mention the articles and studies of the law specialists: Mototolescu , Cronț , Amuza, Floca , Moisescu , Sambrian, which provide a broad overview about the perception of marriage in the norms of Roman and Romanian law.
We pay a major attention to writers Solcanu Șarlota and Constantin Gane, who, through their works of a pregnant scientific value, provide a great deal of information on the ladies, misses and princesses in Moldavia, their relationship with the family, as well as the concluded marital agreements.
Problems related to ethnography-customs, traditions, particularities of the way of life specific to Moldavia and comparisons with other nations were dealt with by Simion Florea Marian and Radu Vulcănescu; these works making a visible contribution to the research.
Why is such a subject worth studying?
As I mentioned, the institution of marriage in Moldavia during the medieval period was not the subject of extensive research by historians, while in the West and Wallachia studies on marriage were the centre of historical, cultural and social research.
Beginning with the 17th century in Moldavia and Wallachia began to develop an ecclesiastical tribunal where the Metropolitan Chancellery's Logothetes began transcribing all the legal processes at the Metropolitan Church, producing a significant amount of documents at the centre of which is the family life. These ecclesiastical registers include documents on church wealth administration, circulars of the Metropolitan on the observance of certain holidays, as well as a significant number of lawsuits concerning the violations of various Church Sacraments, and disputes concerning deviations from the Christian morals. The main types of documents issued by the Metropolitan Chancellery were:
Anaphora: report of the boyars from the divan to the King, which included research of legal and administration issues .
Charter: official act of the Reign in Moldavia and Wallachia, authenticated with one or more hanging seals, by which the King offered a gift, a privilege, immunity or confirmed a transfer of ownership or a judgment; the value of a charter in feudal law was precarious due to the personal conception related to the personal power of the King: it was limited to the period of reign and was renewed at the beginning of each reign .
Zapis- synonymous with the term deed: was a document used to prove rights resulting from a dispute, being often used by people, in the case of Court trials, to strengthen their quality of owners of a property; most of the time, in order for the deed to be valid, one asks confirmation from the ispravnic and reinforcement from the King or from the divan, or in some cases, the confirmation of the Bishop.
Taking into account the complexity of the subject and the origin of the documentary material, we suggest an analysis of the institution of marriage, on the one hand, by revealing certain aspects of comparative law, in order to observe the similarities and differences in marriage in different legislations and on the other hand, by the analysis of the dowry sheets that consented the future family, the analysis of the family tree, the identification of those moral deviations underlying the dissolution of the marriage, as well as the divorce proceedings, and last but not least, we will present the theoretical and practical grounds of the testamentary succession in Roman law and Romanian law, as well as the types of the testament, but also the procedure by which such a document was drawn up.
The sources of information for such an approach are the numerous studies and articles referring to our theme, but the main documentary source are the original and published documents; however, the available information differs according to the period we want to refer to; thus, we have many original and published documents for the 17th and 18th centuries, and fewer and fewer for the 16th century. For historical information, the documents available to us in Moldavia are inferior from a quantitative point of view in comparison to the ones existing in Wallachia, where the research of the marriage institution could be done on a broader scale; however, the documentary material we have managed to investigate is largely in line with the proposed objectives.
Methodological references of the research
As I mentioned above, given that in the Moldavian area we do not have a large amount of documents from which to detach the family life extensively, as we have for Wallachia, we can, however, draw some sketches from the everyday life of Moldavians from the available documentary sources, namely: testaments and dowry sheets.
Therefore, the testaments and dowry sheets are complex sources for the reader interested in the distribution of the family heritage in Moldavia during the Middle Ages. It is also worth mentioning that, in order to achieve our goal, the most profound documentation is provided to us by the research of the testaments.
The processing of the information contained in such documents requires a specific methodology because it allows observing the testator's preferences for patrimony distribution, the putting into practice of the last wish concerning the funeral and caring for his/her soul, as well as the major concern of the parents to provide dowry for the girl at marriage. Regarding the disposition of property by testament, our research is based on two types of testaments: last words and testaments written by testators.
By examining the documents, we cannot overlook the possibility of analysing the information through several techniques and methods; in a first phase of our research, we stick to a normative analysis of the dynamics of matrimonial alliances detached from both dowry sheets and nuncupative testaments and testaments written by testators. By using such a methodology, we obtain important information about the person who will get the dowry and the person who distributed the wealth to the descendants, including the number of children on the one hand and the state of health at the time of the testament, on the other hand. At the same time, we discover important information about the social status of the girl who will receive the dowry, children's behaviour towards the parents and the testator's final wishes, and last but not least, we can see some features of the document: whether it was dated or not or if it contained the signature / fingerprint of the testator's finger.
Another research method that we have used is to draw up nominative tables concerning the family tree, following the degree of kinship of grandchildren to the person who presented their descendants, as well as the conversion into areas and hectares of the lands owned by the father / sons at the moment of the creation of the family tree. From these tables, we were able to compile a statistic concerning the number of children that the person from whom the family tree started had, the ratio of boys and girls existing in these family trees, as well as the connection of the kinship relationships established after mother/father.
Such a methodology implies a broad work effort, because until we got to the analysis of the information, it was necessary to transcribe the documents into Roman characters, since the original documents were written in Cyrillic characters.
Besides the information sources, the study of the marriage institution in Moldavia, 16th – 18th century, also requires a multidisciplinary approach, so we corroborated data provided by fields such as Romanian and ethnological law and church history.
The content of the doctoral thesis
This paper is structured in 8 chapters with the corresponding subchapters; thus, the thesis starts with the presentation of the general notions of marriage, then it goes on with the conceptual delimitation of the term of "marriage", accompanied by two perspectives regarding the family, addressed by Ion Mihăilescu and Maria Voinea. The chapter ends with some historical-geographic data related to the Moldavian region.
The thesis continues with the second chapter, entitled Feudal Institutions of family law, which meant that the medieval Romanian family was par excellence a Christian family; according to the feudal norms marriage represented the consent between a man and a woman to start a family after the rules of nomocanons, being known as wedding or marriage ceremony. An important family law institution was the engagement; this was considered as a marriage promise that belonged to the man after reaching a consensus with the parents of the girl in front of the priest or of the witnesses present at such a ceremony. We have to notice the young couple's early marriage age: 12 years for girls and 14 for boys. The marriage proposal was preceded by certain customs, such as: asking in marriage, kerchief and ring exchange; once the engagement ring was accepted, it became a distinctive sign in society for the girl who was asked for marriage. Between engagement and wedding, a series of rituals were interwoven, including the gift before the wedding, where the fiancés had the right to visit each other and to offer small gifts; according to Byzantine law, they should not have exceeded the value of the dowry to be brought by the future wife. A special category, compared to these presents, were the gifts during the wedding, where the groom, before he reached the bride's house, sent to her through the vornic the prepared presents; the gesture was accompanied by a nuptial poem. The legitimate character of the marriage was annulled by the existence of a degree of kinship among the young people who were about to marry, but an essential factor in the conclusion of the marriage was also the consent of the parents; the disregard of the parental consent could attract disinheritance among boys and lack of dowry among girls.
The third chapter is dedicated to the canonical status of marriage; I could achieve this approach with the help of Mărturisirile de credință and Îndreptarele pastorale, original editions, written in Cyrillic, found at the Romanian Academy Library, which include written norms on religious ceremonies and regulations concerning the righting of certain non-Christian practices for the medieval society; the marriage regulations were circulated through the Sintagma lui Matei Vlastare, Hexabiblos of Constantine Harmenopoulos, Nomocanon of Malaxos, Pravila aleasă de la 1632, Românească de Învățătură, Mărturisirile de credință ale Bisericii Ortodoxe Române, Catehisme: Șapte Taine (Iași 1644) and through the Liturgical Treaties. The research from this chapter is also crowned by a table on the evolution of the definition of marriage in several Romanian editions of the Mărturisiri de credință and Îndreptare pastorale.
In the fourth chapter we suggested an approach to the institution of divorce in terms of Roman law and ancient Romanian law, highlighting the legal rules that this side of the family was submitted to, and the manner in which a divorce was conducted in different social categories in medieval Moldavia.
In the fifth chapter, called Honour and dishonour, I dealt with several cases concerning moral deviations within the family. Although the woman had an important role in educating children and in managing the activities inside the household, the man, as the undeniable leader of the old Romanian family, being supported by the rules, exerted full authority over the family and especially the woman, so that she would have to bear the bad treatments of her husband, being used to subordination even from the house of her parents.
References to the intimate life existed in the moral codes of the time and were manifested differently, according to the social category, so that the virginity of the girl constituted a condition for marriage, being part of that valuable work with which the families of the young people operated during the conclusion of the marriage.
The sixth chapter highlights both the dowry that a girl was about to receive at marriage, as well as the dowry sheets that served as a consensus for the future family. Thus, an inventory of the movable and immovable property was made through the dowry sheet, properties which the father transferred to the daughter as owner, the husband having the status of usufructuary. With respect to rules on setting up a dowry sheet, we find them in the work Didache, by Antim the Iberian; these rules were perceived in Moldavia also, among which we mention those rules contained in Prăvilioara de la Iași, written by the Metropolitan of Moldavia, Iacov Putneanul in 1784, where I found the transliterated text containing provisions for making a dowry sheet. Towards the end of the chapter I came with a comparative approach regarding the receipt of dowry in the Byzantine legal sources and in the old Romanian law, following on the one hand the regulations of the dotal regime in various Romanian laws and also in the old Romanian legislation, on the other; at the same time, I mentioned the duties imposed on the man for the administration of the dowry, as well as the cases in which the woman could lose her dowry, for not respecting the marital creed, as well as the accusations that could be brought to the husband, for which reason he should return the wife's dowry, losing at the same time the gifts before the wedding.
In the seventh chapter, entitled Wealth distribution through testament to families in Moldavia, 16th – 18th century, I watched, first of all, the development of the testamentary succession in various nations, where I tried to observe to what extent the right to test was limited or unlimited, then I presented the theoretical and practical aspects of the testamentary succession in Roman law, and the types of testaments, respectively the procedure for drawing up such a document, according to Romans. In the second part of the chapter I focused on how the testamentary institution was received in the old Romanian law and on how to make a testament. We must point out that in customary law two forms of testamentary succession were known, namely the diata or last words; the priest also had an important role in the making of the testament, so his testimony was the best proof for drawing up a testament.
The document that stipulated the wealth distribution also had specific characteristics that we find mentioned in the form of drawing up norms at Antim the Iberian in the work Didache, norms then taken by the Metropolitan of Moldavia, Iacov Putneanul in Prăvilioara de la Iași-1784.
After analysing the documents, the central point of the research is the tables on the number of documents containing the signatories / seals of the testator, but also the number of witnesses present in the preparation of a testament, in addition to the research methods mentioned above.
Even though the testament was an act of distribution of goods within the family through the testament of the testator, the testator could also expel certain persons claiming inheritance; de-inheritance was also a clue of the attitude of a parent dissatisfied with the conduct of his children.
The thesis concludes with Chapter eight, which is dedicated to the succession system in Moldavia, 16th – 18th century, where we presented the principle of gender equality in inheritance from the perspective of historians Alexandru Gonta and Dumitru Mototolescu. Therefore, in Moldavia men and women had legal rights in transmitting patrimony; in Wallachia women did not enjoy the same privileges in the matter of inheritance. Towards the end of the chapter, I considered it appropriate to mention how the testamentary succession was perceived in several law books that circulated in Moldavia, given that Romanian life at that time was also greatly influenced by unwritten law (consuetudinary or habitual).
The judiciary archive, the chronicles and studies that have so far been devoted to family life are an extraordinary opportunity to perform research, providing information about the feelings and experience of the boyars, the rulers and the simple people.
As a concluding remark, I should mention that I am aware that my desire to study the Institution of marriage in Moldavia, 16th – 18th century, through the way marriage was perceived in old Romanian law, the role of the dowry sheet in the matrimonial strategies, as well as the procedure for drawing up a testament, and the dynamics of the matrimonial relations drawn from original and published documents, is somewhat ambitious. Undoubtedly, far from the subject to be exhausted, I believe that this thesis can only be a start in studying certain aspects of marriage in Moldavia of the 16th – 18th century.
ABREVIERI
CAPITOLUL I
Generalități
Căsătoria este Taina prin care un bărbat și o femeie, care s-au hotărăt în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viață în scopul de a se ajuta reciproc, a naște și crește copii și a se feri de desfrânare, primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfințește legătura lor.
Căsătoria, protrivit Noului Cod civil, reprezintă unirea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie și care este reglementată de normele legii. Actul juridic prin care se încheie căsătoria, nu poate fi considerat un contract, deoarece în cazul unui contract fiecare parte urmărește un scop diferit, pe când în cazul căsătoriei, ambele părți urmăresc un scop comun, acela de a întemeia o familie.
În lumea romană prin familie se înțelegea ansamblul persoanelor care trăiau sub același acoperiș: stăpân, soție, copii, sclavi și servitori.
Familia evului mediu românesc este prin excelență familie creștină. Biserica Ortodoxă Română a fost cea care a definit-o, i-a reglementat și fixat raporturile dintre membri, dând căsătoriei, conform scopului ei etic, o însemnătate spirituală, privind-o ca pe o instituție și trecând-o în rândul Tainelor.
În concepția populară, căsătoria, aflându-se la baza întemeierii familiei, era considerată ca fiind un element obligatoriu în ciclul vieții. Ea reprezenta -potrivit normelor feudale-învoiala dintre un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii, după regulile nomocanoanelor care făceau din ea o Taină bisericească.
Guvernată de cutume, de pravile și de unele hrisoave domnești, ea apare ca fiind instituția care a făcut ca femeia să fie -în cadrul familiei- net inferioară bărbatului. La fel ca și în cazul căsătoriei din spațiul medieval occidental, și în societatea românească, prin căsătorie femeia trecea de sub autoritatea tatălui în cea a soțului, un transfer între doi bărbați în care femeia nu pare a fi altceva decât un „obiect de schimb”.
În societatea românească a sec. XVI-XVII, Biserica și Societatea au colaborat, exclusiv în baza perceptelor ortodoxe, pentru a asigura controlul asupra societății, împărțindu-și responsabilitățile legale referitoare la căsătorie. Normele în baza cărora s-a exercitat o dublă autoritate sunt de inspirație bizantină.
Majoritatea normelor de drept care se aplicau în țara noastră până în secolul al XVII-lea și care au dăinuit mult timp după apariția pravilelor, erau nescrise. În general se judeca după obiceiul juridic, numit în documente „legea țării”, „legea românească”, „legea țării noastre”. Când obiceiurile juridice nu erau cunoscute, se recomanda de pravile să se strângă niște oameni buni să socotească. Se foloseau foarte mult nomocanoanele formate din drept canonic și laic; ele sunt legiuiri canonico-juridice de origine romano-bizantină, adaptate la nevoile noastre și folosite în țările române în limba slavonă, încă din secolul al XV-lea.
1.1 Delimitări conceptuale
Căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și care este reglementată de normele imperative ale legii. Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract, deoarece în cazul unui contract fiecare parte urmărește un scop diferit, pe când în cazul căsătoriei ambele părți urmăresc un scop comun, acela de a întemeia o familie.
Potrivit Noul Dicționar al Limbii Române, căsătoria este: 1. Uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întmeierea unei familii; trai comun între soți, viață conjugală, căsnicie.
În dicționarul de sinonime, termenul de căsătorie are înțelesul de: 1. mariaj; 2 cununie; 3 căsnicie; 4 însoțire; 6 însurătoare; 7 măritiș.
Dicționarul de antonime ne oferă următoarele cuvinte cu sens opus pentru Căsătorie- despărțire, divorț, celibat, burlăcie, iar în Dictionarul Ortografic Ortoepic si Morfologic al Limbii Romane, găsim umătoarele forme: Căsătorie- s.f art. Căsătorie, G-D: art. Căsătoriei, pl.: căsătorii, art.: căsătoriile.
Din punct de vedere lingvistic, termenul de „căsătorie” este un neologism provenind din: 1. Termenii latinești: „casa”- bordei, colibă, și „torus”- pat conjugal. 2. gr. „gamos”, „sinapheia”- unirea fizică dintre un bărbat și o femeie, una din legile esențiale ale naturii umane stabilite de Dumnezeu de la începutul existenței omului.
În lumea romană, familia era formată din persoanele care trăiau sub același acoperiș: stăpân, soție, copii, sclavi și servitori; aceeași componentă apare și în societatea românească a sec. XVIII-lea unde familia nu se restrângea strict la persoanele legate prin rudenie ci cuprindea și servitorii și alți apropiați.
Familia, dincolo de orice aparență, este mai mult decât o simplă relaționare între cei doi parteneri, sau între parteneri și copiii lor. Ioan Mihăilescu este de părere că definirea familiei poate fi abordată având în vedere două perspective: una sociologică și una juridică. Din punct de vedere sociologic familia este definită ca reprezentând „un grup social constituit pe baza relațiilor de căsătorie, cosangvinitate și rudenie, membrii grupului împărtășind sentimente, aspirații și valori comune”. Din punct de vedre juridic „familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementat de norme legale”.
Maria Voinea abordează familia din aceleași două perspective, considerând că, din punct devedere sociologic, familia „desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații”. Această definiție este mult mai completă decât cea dată de Claude Levi-Strauss care considera că este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soț și soție și copiii născuți din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga și alte rude), pe care-i unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale (inclusiv drepturi sau interdicții sexuale). Această definiție, evidențiază, spre deosebire de cea dată de Maria Voinea, doar unul din modurile prin care ia naștere, în mod oficial, familia, și anume căsătoria, membrii aceasteia și prezintă drepturile și obligațiile care revin membrilor unei familii.
1.2 Moldova-poziționare geografică și localizare
Moldova este o regiune istorică și geografică a României, având suprafața de 38.100 Km2 , situată în partea de nord-est, reprezentând poarta de intrate în țară dinspre Republica Moldova și Ucraina. Limitele regiunii Moldova sunt cuprinse la nord- Ucraina, la vest -Transilvania, în partea de sud: Muntenia si Dobrogea, în est: Republica Moldova si Ucraina. Luând în considerare studiul „Descrierea Moldovei” al renumitului cărturar Dimitrie Cantemir, putem afirma că Moldova are o lățime cuprinsă între 440 54’ și 480 51’ longitudine estică, și o lungime, în partea apuseană, de 450 39’, iar în partea de răsărit 530 22’, înregistrând unghiul ascuțit la Akerman, localitate cunoscută sub numele de Cetatea Albă.
Moldova are în componență următoarele județe: Iași, Vaslui, Galați, Botoșani, Neamț (fără localitățile Bicazu Ardelean, Bicaz-Chei, Damuc și Lacul Roșu, care fac parte din Ardeal), Bacău (fără localitățile Ghimeș-Făget și Poiana Sărată), Vrancea (fără localitățile de la sud de râul Milcov, care aparțin de Muntenia), Suceava (sudul și estul județului, împreună cu orașul Fălticeni).
Din descrierea lui Dimitrie Cantemir, observăm că întinderea Moldovei nu a fost dintotdeauna aceeași, ea fiind condiționată de problemele politice ale țării. Dacă la întemeiere Moldova era cuprinsă între râurile Moldova și Siret, în perioada ce a urmat și-a extins hotarele, astfel încât în timpul lui Roman I ea se întindea de la munți până la mare. Tot de la Dimitrie Cantemir aflăm și împărțirea Moldovei în trei părți: Moldova de Jos, Moldova de Sus și Basarabia (Bugeacul). Sub atacurile imperiilor vecine, i-au fost luate unele teritorii pentru anumite perioade, unde au fost redenumite în interese proprii. În 1775 Austria își anexează nordul Moldovei pe care-l numește Bucovina iar în 1812 Rusia își trece în jurisdicție Basarabia, partea de est a Moldovei, dintre Prut și Nistru.
Până în anul 1775, în partea de vest a Moldovei nu a existat o graniță cu Transilvania și Maramureșul. Pe temeiul actelor mânăstirești mai vechi, după cum scrie domnitorul Vasile Lupu, bistrițenilor, o linie despărțitoare se afla pe cumpăna apelor, pe liniile munților. În perioada când Moldova a fost sub stăpânirea cumano-mongolă, granița începea de la izvoarele Ceremușului până la vărsarea acestuia în Prut, aproape de satul Ciortoriia, ce purta numele familiei de boieri Nemirca și Ivașco Ciortăriischi. Din acest sat, granița dintre Moldova și Rusia Roșie era delimitată pe la Sneatin, pe unde, potrivit relatării lui Rogerius, a fost lansată incursiunea în Transilvania, spre Rodna de către Cadan și Buri, cu oștile mongole. De la Sneatin, granița Moldovei se îndrepta spre nord-vest unde închidea întregul ținut al Țării Sepenicului cu munții Plopini; aici, în 1359 Petru, fiul lui Ștefan, voievodul valahilor, printr-o ingenioasă strategie militară a obținut o importantă victorie impotriva armatei polone a regelui Cazimir cel Mare. Într-un act din 13 decembrie 1433 Vladislav Iagello relata că ținutul Sepenicului, împreună cu munții Plopini, aparțineau Moldovei, deoarece se aflau la granița cu Rusia Roșie: „iar granița…va fi veșnică, Pocuția rămânând Poloniei”.
În 1426 granița Moldovei era cuprinsă între Nistru și gura de vărsare a Siretului în Dunăre, la Brăila-centru comercial al Moldovei în partea de sud și cel al Țării Românești în partea de nord. Hotarul spre răsărit a fost recunoscut ca fiind Nistru, nu numai de Vladislav Iagello ci și de țarul Petru cel Mare în tratatul încheiat de la Luțik, în 13 aprilie 1711 cu Dimitrie Cantemir: „Țara Moldovei cu Nistru să fie hotarul și Bugeacul cu toate cetățile tot a Moldovei să fie”.
Capitolul II Instituții feudale de drept familial
2.1 Taina nunții
Pentru actul întemerii familiei se folosesc în limba română trei termeni: căsătorie, cununie și taină. Toți acești termini definesc în esență una și aceeași realitate; totuși, între ei există o diferență specifică, diferențiere care s-a impus mai ales sub influența relațiilor istorice dintre Bizanț și stat.
În Bizanț, între căsătorie și cununie, nu s-a făcut niciodată deosebire, întrucât Taina Cununiei, săvârșită în Biserică era recunoscută de către stat și ca act de căsătorie civilă. Practic Biserica nu era cea care ținea evidența celor căsătoriți sau cununați. Această recunoaștere era reflexul unei legături dintre Biserică și stat, legătură care s-a transmis în toate statele ortodoxe de influență bizantină. Și la români a existat această tradiție dintre stat si Biserică; ea a încetat odată cu reformele din timpul domnitorului Al. I. Cuza, când sub influența revoluției franceze, s-a impus separarea de actul civil al căsătoriei de actul religios al Cununiei.
Nimic nu reflectă mai fidel concepția despre căsătorie a Bisericii decât textele liturgice pe care fiecare tradiție le propune credincioșilor pentru săvârșirea ritualului logodnei și al cununiei. O serie de teologi au analizat taina nunții de-a lungul Evului Mediu și al epocii moderne; astfel, căsătoria apare ca o taină al cărei scop devine procreația.
Toate catehismele, molitfelnicele și manualele de teologie ortodoxă definesc căsătoria ca o taină și o numesc nuntă sau cununie: „Taina nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot se împărtășește harului Sfântului Duh unui bărbat și unei femei care se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică”.
Tot în cărțile de cult (evloghii, trebnice sau molitfelnice), Taina Cununiei nepurtând numele de Taină ca celelalte Taine, a apărut sub denumirea de logodnă, căsătorie sau nuntă; potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Taina aceasta mare este”; această terminologie de Sfintele Taine a intrat în limbajul bisericii după Conciliul de la Trident (1545-1563), unde s-a stabilit numărul Sfintelor Taine.
Bogăția și frumusețea simbolismului liturgic al ritualului răsăritean, ce comportă trei acte la unii din credincioșii bisericii ortodoxe (molitfe de logodnă, cele ale cununiei și rugăciunea de curățirea de păcate de a 8-a zi) și ale cărui origini bizantine urcă până în sec. al IX-lea, face ca el să fie mult mai complex decât cel latin, mai amplu, mai bogat în rugăciuni și în referințe la unirea dintre Hristos și Biserică.
Noul sens al căsătoriei este pus în evidență în capitolul V al Epistolei către Efeseni, care nu poate fi redus nici la utilitarismul vetero-testamentar nici la legalismul roman; descoperim posibilitatea si responsabilitatea mirelui și miresei de a transfigura „acordul lor” în realitatea Ȋmpărăției. Ȋn acest sens fiecare mire trebuie să fie conștient că vine în fața Sfântului Altar pentru a o primi în Biserică din „mâna” lui Hristos pe mireasa pe care trebuie să o păstreze ca pe o biserică slăvită; aceeași conștiință trebuie să o aibă și mireasa.
O particularitate a ritului răsăritean era puterea canonică a logodnei, derivată din faptul că, în ochii Bisericii Orientale, logodna și căsătoria erau momente ale aceluiași contract, spre deosebire de Europa Occidentală, unde perioada logodnei era puțin mai lungă iar momentele liturgice complet separate. Legislația bizantină (Novela Ȋmpăratului Alexis Comnenul) încercase să impună un interval rezonabil între logodnă și cununie dar practica socială a veacului al XVII-lea arăta că cele două ceremonii bisericești se împlineau în imediata succesiune. La catolici, în epoca posttridentină, ritualul căsătoriei pro sponso et sponsa era cel prevăzut de ritualul roman din 1644, care codifica rânduiala medievală: schimbarea reciprocă a consimțământului, împreunarea mâinilor însoțită de formula sacedortală Ego coniungo vos, binecuvântarea inelului miresei și formula finală; acest ritual roman nu desființează, în spiritual decretului Tametsi al Conciliului de la Trento, obiceiurile lăudabile și ceremoniile în diverse locuri.
Ȋn concepția catolică posttridentină, o particularitate a căsătoriei o reprezintă absența explicită a consimțământului celor doi miri, pe când în ritualul ortodox, consimțământul este prescris de molitfelnicele, manuscrisele grecești și slavone, chiar dacă în secolul al XVIII-lea găsim dovezi puține ale acestui cult. Printre aceste cărți de cult ale secolului al XVII-lea amintim Molitfelnicul cel Mare (Trebnikul) mitropolitului Petru Movilă, ce prevedea în ceremonia cununiei întrebarea direct adresată de preot, pe rând, celor doi miri. Această întrebare își avea locul înainte de citirea molitfelor logodnei, după ce preotul a cădelnițat masa, repetându-se la slujba cununiei după primul grup de ectenii.
2.2 Logodna
Pentru întemeierea unei familii este nevoie de parcurgerea mai multor etape, similare în toate societățile medievale și moderne-unele dintre ele fiind și astăzi valide.
Prin urmare, logodna este o veche instituție laică pe care Biserica a împrumutat-o din dreptul roman dar care i-a dat o importanță deosebită, ajungând ca în epoca împăratului Alexis I Comnenul să fie egalată în valoare cu însăși Taina Cununiei.
Logodna, prezentă atât în dreptul scris dar identificabilă și în cel obișnuielnic, a fost definită ca o promisiune de căsătorie. Nu este vorba doar de simpla promisiune verbală ci de un veritabil angajament, deoarece ea produce efecte juridice atât în ce privește situația tinerilor cât și a bunurilor avansate cu această ocazie: daruri, inele, etc. Slujba cununiei este precedată de cea a logodnei, o ierurgie prin care Biserica binecuvintează și consfințește un obicei strămoșesc, respectat în popor, și anume legământul sau înțelegerea prealabilă a tinerilor pentru a întemeia o familie.
Termenul logodnă este de origine slavă și înseamnă a face făgăduință de căsătorie, binecuvântarea dragostei celor doi tineri care-și exprimă hotărârea și voința de a se cununa religios.
Pentru noțiunea de logodnă întâlnim în limba greacă doi termeni care conduc spre aceeași idee, deși au sensuri diferite. Termenul mnistia (ῆμνηστεία) care înseamnă „cerere în căsătorie”, și cel de arravon ( ό αρραβών) care se traduce prin “arvună”, “chezășie”, “gaj”, “angajament”, făcându-se prin punerea inelelor, de unde și numele ei de “ritul inelelor” care sunt oficiate în cursul aceleiași ceremonii.
Ȋn literatura de specialitate, logodna a fost definită ca fiind: “învoiala reciprocă între două personae de a se căsători”, “starea juridică facultativă și premergătoare căsătoriei, izvorâtă din promisiunea reciprocă intervenită, în condițiile legii, între un bărbat și o femeie de a încheia căsătoria”, “un angajament mutual, prenupțial, opțional, al viitorilor soți, convenit întocmai în perspectiva încheierii unei căsătorii viitoare, o perioadă de reflecție în care logodnicii își încearcă sentimentele și învață să se cunoască”.
Mitropolitul Andrei Șaguna definește logodna din punct de vedere al dreptului canonic, ca fiind: „actul prin care persoanele căsătorinde se declară înaintea preotului, miresei, a părinților sau a tutorilor și a rudeniilor lor, pentru a se lua în căsătorie. Declarațiunea aceasta se poate face în scris, sau prin viu grai”.
Ȋn secolele XVI-XVIII, termenul de logodnă nu avea aceeași utilizare în toate țările române; numai în Moldova și Basarabia se folosea termenul de logodnă, pe când în Banat, munții Apuseni și în Transilvania acest cuvânt era înlocuit cu termenul de încredințare sau credință.
O mărturie în acest sens, o reprezintă balada fragmentară din Câmpulung a unui voinic aflat în temniță, unde cuvântul “credință are înțeles de „logodnă”:
„Merg feciori și feciorițe
Și cuconi cu cuconițe,
Și mergea și-a lui mândruță,
Cu inelul de credință
Ca să-l scoată din temniță:
-Domnul de la Bârgău,
Slobozește-mi puiul meu…”.
Deoarece istoricii care s-au ocupat de acest subiect, nu au găsit documente, cel puțin pentru Moldova, care să descrie un astfel de eveniment din viața omului, pentru a ne forma o imagine despre ceremonia logodnei în secolele XVI-XVIII din Moldova, în continuare vom vedea câteva mărturii ale unui călător străin și a eruditului Dimitrie Cantemir, care au surprins momente din timpul logdnei, din vremea lor. Astfel, călătorul străin Andrei Verancsis, trecând prin Moldova pe la mijlocul secolului al XVI-lea sintetiza câteva observații cu privire la ceremonia de logodnă a moldovenilor: „În privința încheierii căsătoriilor și a respectării lor, aceleași obiceiuri și aceleași legi sunt pentru toți, dar la oamenii de rând îngrădirea este încă și mai mare, căci pe fetele pe care le voiesc să le aibă ca tovarășe de viață ei mai adeseori le răpesc, decât primesc să le fie date în căsătorie, socotind că așa este mai cu cale, și că în chipul acesta legătura între soți va fi mai mare decât dacă ele le-ar fi fost dăruite de părinți prin bună învoire sau de la prima pețire. Iar după ce lucrul s-a desăvârșit, ei se prefac că nu le pare rău și se împacă fără greutate prin mijlocirea prietenilor și rudelor celor două părți”.
Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, la capitolul despre ceremoniile de logodnă și de nuntă ale moldovenilor, scoate în evidență câteva aspecte importante cu privire la datinele de logodnă, pentru sec. XVII-începtul sec. al XVIII-lea: frageda vârstă a copiilor la căsătorie, inițiativa încheierii logodnei aparținea bărbatului ce ajungea la un consens cu părinții fetei, prezența preotului sau a martorilor la o astfel de ceremonie.
2.3 Obiceiuri de logodnă
2.3.1 Pețitul
Pentru realizarea legăturii dintre cei doi tineri și între familiile acestora, de fiecare data apărea un intermediar, numit staroste, însoțit de mai mulți pețitori.
De obicei erau doi pețitori sau starosti-rude, prieteni sau vecini cu una dintre cele două familii-având rolul de a interveni pe lângă părinții fetei pentru realizarea alianței între familii, negocierea zestrei, și în final pentru realizarea întâlnirii viitorilor logodnici. Pețitorii își asumau responsabilitatea eventualei relații, primind uneori reproșuri din partea socrilor, ginerilor, atunci când interveneau neînțelegerile.
Ȋn practica pețitului, moldovenii respectau cu rigurozitate toate obiceiurile împrumutate și păstrate de la generațiile anterioare; din ritualul pețitului făceau parte și orațiile-urări în versuri, care se întâlneau cu precădere la oamenii simpli, adresate părinților fetei în vederea realizării căsătoriei: “moșii si strămoșii părinților noștri, umblând la vânat prin codrii au dat peste țara în care locuim noi acum și în țara asta trăim, ne hrănim și ne întărim cu laptele și mierea ei. Ȋmboldit de pilda lor, măritul boier cutare, în vremea ce umbla după vânat prin câmpii, prin codrii, prin munți, a dat de o ciută, care sfioasă și cuminte nu i-a îngăduit să-i vadă fața ci a luat-o la fugă și s-a ascuns. Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei care ne-au adus până-n casa aceasta; de aceea, voi trebuie să ne dați sau să ne arătați încotro a fugit vânatul pe care l-am găsit cu osteneala și sudoarea din pustietăți”.
Deoarece instituția pețitului presupunea responsabilitate și abilitatea din partea pețitorilor pentru înfăptuirea unei legături matrimoniale, în continuare vom prezenta căteva exemple de pețiri ce au avut loc în Moldova, sec. XVI-XVIII. Pentru realizarea alianței de căsătorie a lui Iacob Eraclid Despotul-fiul lui Despot Vodă-domnul Moldovei- cu Dobra, fata Chiajnei, Despot Vodă trimite în 1652 ca pețitori la București pe boierii Moțoc și Avram, să ceară mâna Dobrei; aceștia se întorc la Iași în 1652 cu darurile Chiajnei și cu Dobra, nunta având loc la Iași pe data de 15 august 1652.
Vrând să-și mângâie anii unei maturități învecinate cu bătrânețea, după moartea doamnei Tudosca Buciog în 1639, Vasile Lupu îl trimite pe Iordachi Catarghi în Silistra și Caucaz pentru a-i găsi o frumoasă logodnică. Credincios stăpânului său, Iordachi a cercetat ținutul dintre Marea Neagră și Marea Caspică până a găsit „cel mai de soi mărgăritar” dintre toate femeile circaziene și georgiene pe care le văzuse în acea țară. Femeile din Caucaz, circaziene si georgiene erau cunoscute pentru frumusețea lor în tot Orientul. Ele formau contingentul de căpetenie al sclavelor vândute pe piața Constantinopolului. Majoritatea cadînelor imperiale erau circaziene, fiind de multe ori mame de sultani. Din fragedă pruncie erau supuse la diverse torturi pentru a-și forma o talie frumoasă și picioare mici; fetele ce aveau un aspect fizic mai puțin plăcut ocupau în țara lor un post de servitoare, deoarece frumusețea dădea dreptul unei femei la bogății, la rang social și la bărbați bogați.
O imagine despre cum decurgea ritualul pețitului ne-o putem crea apelând la binecunoscutul exemplu moldovean al fiicelor lui Vasile Lupu, singurele protagoniste ale unor astfel de evenimente, devenite oarecum evidente în diverse surse ce ni s-au păstrat.
Astfel, Logodna lui Ianus Radzwill a fost mijlocită întâi de pețitorii trimiși de principele Ardealului Rakoczy. Ȋntr-un document din 1641 Sava logofătul îi spune principelul Rakoczy că Vasile Lupu vrea să-și mărite fata cu fiul lui Alexandru Vodă. Prudent, pricipele Radzwill, trimite în Moldova prin intermediul lui Rakoczy pe Ioan Kemeny, alături de Acațiu Barcsai și Toma Bașa, pentru a negocia căsătoria Mariei Lupu cu principele lituanian.
Din raportul trimis la 4 octombrie 1643 domnului său, răspunzătorul pentru această misiune fiind Akațiu Barcsai, se pot afla câteva detalii semnificative: fata era ținută ascunsă de către tatăl ei astfel încât pețitorii se văd nevoiți să apeleze la colaborarea feminină pentru această legătură matrimonială; neavând altă oportunitate de a o vedea pe domnița Maria, Barcsai se hotărăște să se înarmeze conform obiceiului Ardealului cu o scrisoare a principesei Lorantffy Zsuzsamna, soția lui Rakoczy, adresată doamnei Lupu. Scumpă la vedere, Maria nu se lasă privită decât la Biserică, însă pețitorii insistă să fie primiți pentru a vedea fata al cărei portret fusese trimis prințului Radzwill. Tratativele pentru căsătorie au fost complicate, ajungându-se la discuții pe teme confesionale discutate de domnitorul Vasile Lupu cu mitropolitul Petru Movilă. Din partea ortodoxă au participat la discuții un apropiat al mitropolitului Petru Movilă, Leonty Szycik Zaleski si nobilii calvini din serviciul principelui Radzwill: Wladislav Sicinsky, Johann Ottenhausen, Hrehovy Mirski și Mierzelky. Dintre aceștia, ultimii doi l-au însoțit pe mire la nunta de la Iași, îndeplinind funcția de maeștrii de ceremonii.
Intermediarii lui Rakoczy au reluat tratativele matrimoniale în 1648 dar de această dată discutau planul logodnei Ruxandrei Lupu cu principele Sigismund Rakoczy, astfel încât principalul intermediar, Kemeny Janos, obținând consimțământul de la Vasile Lupu în vederea edificării căsătoriei princiare, a plănuit întâlnirea celor doi tineri. După ce și-a răscumpărat fiica de la Constantinopol printr-o importantă sumă de bani, Vasile Lupu nu s-a mai arătat interesat de proiectul căsătoriei fiicei sale cu Sigismund, deoarece aflase de la Kemeny că Rakoczy, care urma să ocupe tronul Poloniei, murise între timp. Ȋn zadar principesa Rakoczy și fiul ei, Sigismund, au trimis pețitori la Ruxandra, auzind de întoarcerea domniței de la Constantinopol; dar, de data aceasta Vasile Lupu nu și-a mai respectat promisiunile politice, anulând logodna sub pretextul diferenței confesionale dintre cei doi tineri. Fiind o domniță cultivată, distinsă și bogată, Ruxandra primește îndată noi cereri în căsătorie, noi pețitori din Polonia de la contele Potocky și de la prințul Wisznowiecky.
În altă parte, vedecum că în 1760, Nicolae Șuțu, cel care avea grijă și de familia Calimachi, a mijlocit căsătoria lui Grigore Calimachi cu Ileana, fiica lui Alexandru Mavrocordat; căsătoria religioasă a avut loc la Iași, fiind săvărșită de mitropolitul Moldovei: „Nicolae Șuțu care avea și grijile de familie ale Calimachilor, ar fi pus la cale, mai mult de la dânsul, căsătoria beizadelei Grigore cu fiica lui beizadea Alexandru Mavrocordat, anume coana Ileana. El veni în țară cu mireasa și nunta se făcu de îndată cu binecuvântarea unchiului, Mitropolitul și înaintea domneștilor părinți”.
2.3.2 Schimbul de inele
Potrivit dreptului canonic religios, logodna primește puterea religioasă deplină ca și nunta deplină dacă s-a făcut prin respectarea următoarelor reguli: arvuna, schimbul de inele, sărutarea tinerilor; prin urmare, termenul de arvună este prezent în pravilă dar nu și în documentele vremii.
Ȋntrebuințarea inelelor de logodnă este un obicei vechi, precreștin, pe care biserica l-a preluat și l-a consfințit prin încadrarea în slujba bisericească. Ȋn Vechiul Testament inelul era semnul puterii slavei, (Facere 41: 42), al adevărului (Tamara 38: 25); în imperiul roman inelul făcea parte din darurile ce se oferea la căsătorie. Pliniu cel Tânăr ne dă mărturie că inelul pe care logodnicul îl oferă logodnicei, după un vechi obicei, este de fier, iar după Tertulian inelul de logodnă era de aur. Este posibil ca Pliniu, care locuia la Roma să ateste o tradiție conform căreia romanii păstrau din antichitate inelul din fier, fără valoare sau doar cu valoare simbolică, în timp ce în Africa se trecea la inelul din aur. Creștinii din Orient preiau această tradiție, și pe lângă o sumă de bani, la logodnă în cadrul slujbei era oferit și inelul; acest act avea loc inițial în cadrul unui prânz familial, după schimbul făgăduințelor logodnicul înmâna un inel din fier tinerei fete, care purta pe al patrulea deget de la mâna stângă și câteva cadouri, reprezentând o mărturie pentru viitoarea unire a lor. Această punerea a inelelor este menționată și de tradiția veche creștină dar și de cei mai vechi codici constantinopolitani.
Logodna ca arvună face referire la o veche practică prezentă în biserica Greco-bizantină, înserată în codul de legi al împăratului Justinian. Codul român a introdus s-au a păstrat acest articol în capitolul dedicat logodnei.
Potrivit lui Dimitrie Cantemir, ceremonialul schimbării inelelor avea loc după ce pețitorii vedeau fata și noua legătura era confirmată de un martor, care de obicei era preotul satului sau cei mai în vârstă din vecini. Ȋn familiile de boieri, logodna și binecuvântarea preotului nu aveau loc fără încuviințarea domnitorului și mărturia arhiereului, iar pentru a nu se încălca pravilele, se ținea cont ca între cei doi tineri să nu existe grade de rudenie.
O altă modalitate de cerere în căsătorie o reprezentau năframa și inelul; acestea erau întrebuințate la logodnă de către românii de pretutindeni. Tânărul care lua năframa sau inelul unei fete îi făgăduia în mod indirect, fără să-i adreseze vreun cuvânt că o va lua de soție. Dacă tânărul nu-și ținea promisiunea, cel mai probabil atrăgea indignarea fetei:
Uite mamă voinicelul,
Cum mi-a luat inelul:
Eu i-l cer ca să mi-l dea,
El spune c-ar să ma ia.
Când aș ști că m-ar lua
Singură aș pleca
Ȋn mijlocul câmpului
M-aș urca în creanga sovărvului
Ȋn drumul voinicului.
Maria-Magdalena Szekely scoate în evidență o bijuterie cu voloare simbolică, prezentă în ritualul nupțial și anume: un taler. Nicoară îi oferă soției sale un taler ca dar de nuntă sau cu prilejul unei aniversări oarecare între anii 1616-1620; inscripția de pe această piesă poate fi citită integral: „Nicoară, mare vornic al Țării de Sus, a făcut un taler de aur și cu lanț de aur și l-a dăruit cneaghinei sale, Teodosia”.
Destinația bijuteriei poate fi ușor stabilită prin referirea la un studiu ce aparține lui Ernst H. Kantoriwicz. Ȋn această lucrare sunt prezentate și analizate mai multe cingători și inele de căsătorie; originea obiceiului urcă până în epoca romană fiind transmis și la bizantini. Pe talerul lui Nicoriță este reprezentat Sfântul Nicolae- sfânt al cărui nume îl poartă Nicoriță-avându-i de-o parte și de alta pe Iisus Hristos și pe Maica Domnului. Faptul că Nicoară folosea o pecete având reprezentat vulturul bicefal înseamnă că deținea cunoștințe în privința acestei practici la căsătorie preluată de bizantini de la romani, fiind chiar un descendent din vechii împărați bizantini. O pecete similară cu cea a lui Nicoriță era deținută și de Dumitrachi Chiriță Paleologul și de familia Cantacuzinilor.
Obiceiul schimbării inelelor a fost surprins și de călătorii străini, misionarii catolici acuzau tinerii că schimbau inele cu cât mai multe fete și că fetele treceau la credința ortodoxă.
Gestul schimbării inelelor nu este unilateral ci bilateral, între baiat și fată; tinerii schimbau inelele în ziua în care au hotărât să se cunune; acest lucru este susținut atât de numele pe care acesta îl poartă inel de schimb de logodnă, cât și de faptul că apare în testamentele din Țara Românească.
Spre deosebire de Țara Românească, unde documentele sunt mult mai multe cu referire la viața de familie, în unele foi de zestre erau înscrise și inelele de logodnă, însă în documentele inedite și edite, pe care le-am certat pentru Moldova, atât în foile de zestre cât și în testamente, erau menționate inelele la modul general, astfel nu știm sigur dacă unul dintre ele făcea obiectul unei strategii matrimoniale; în continuare vom veni cu câteva exemple care să întărească afirmația de mai sus: de pildă, într-un document din 1760 îl vedem pe Pascal cum „îi oferă zestre fiicei sale, măritată cu Ion Catargiul: o sfântă icoană a Maicii Preacinstitei, ferecată cu argint peste tot să fie de ajutor, 12 șiruri de mărgăritate-300 lei…o pereche de brățări cu 8 rubinuri, una și cu diamant 200 lei, un inel de diamant-150 lei, un inel cu zamfir alb-30 lei, 2 inele cu diamante- 50 lei, un inel cu zamfir- 30 lei, un inel de matostat, o salbă de 40 de galbeni…”. În alt document Elencu, la căsătoria ei cu paharnicul Răducanu Roset, printre zestrea primită de la tatăl ei se afla și: „…o floare cu diamanturi bune; o zgardă cu diamanturi bune; o păreche brățări de mărgăritari cu mane din diamanturi; o păreche cercei cu zmaralduri bunii; un inel bun cu diamantur bună; o pareche cercei cu diamanturi bun; o pareche paftale cu diamanturi; două inele cu dimanturi; un inel cu zmaraldu”. Inele cu pietre prețioase distingem și în foia de zestre a soților Gheorghe pitar și Maria, care a lăsat fiicei lor, Catrina: „…; 2 inele de diamand; 1 inel de zmarald; 1 inel de rubin; 1 pareche paftale poleite; 6 parechi cuțite de argint cu ligurile lor; 1 tabla de argint; 6 zarfuri de argint cu feligani; 1 scutel de argint cu lingurița ei; 2 sfeșnice madav; 1 sipet mare; 1 sipet micu; 1 scatulcă; 1 oglindă…”.
Valorificând cadrul istoriografic existent, observăm că în urma cercetărilor efectuate de către arheologi, la Baia s-a identificat un inel de logodnă, datând din sec. al XV-lea, descoperit în necropola Bisericii Catolice, fiind un inel de argint, nedecorat, care prin forma sa sugerează două mâini strânse, stilizate, care poate să provină dintr-un atelier occidental sau să fi fost lucrat sub influența acestuia, deoarece asemenea inele de logodnă s-au descoperit în număr mare în estul Europei.
Despre schimbul de inele aflăm și din scrisoarea lui Petru Vodă Șchiopul către Sigismund Bathory, principele Transilvaniei; din această scrisoare reiese că văduva lui Mircea Vodă a dat spre căsătorie cu înștiințarea împăratului pe nepoata sa, fiica logofătului Ioan. Proiectul de logodire a fost pecetluit prin schimbul de inele înaintea patriarhului sub jurământ și blestem, că cine ar strica sau ar perturba învoirea între cele două părți sau ar schimba-o, să fie afurisiți după lege.
Ȋn Europa, la familiile de confesiune catolică, logodna era deosebit de importantă, act fără de care nu se putea concepe încheierea căsătoriei. Angajamentul solemn se făcea în prezența unui preot și era urmată de schimbul de inele și de sărutul ritual. Era cunoscut și obiceiul încheierii logodnei în fața unui notar; momentele acestei ceremonii erau: semnarea de către logodnic a chitanței pentru zestre, încheierea declarației de consimțire și schimbul de inele. Biserica Romano-Catolică a încercat să reducă timpul dintre logodnă și nuntă și chiar suprimarea primei etape pentru a evita începerea unei relații trupești între tineri. La 1765 Mihai Fotino gândindu-se la experiența cazurilor pe care le-a judecat a propus un proiect de lege ca logodna să conțină o rânduială cât mai simplă fără citirea ierogliei (slujba religioasă) și cu ignorarea formelor bisericești. Această simplitate, ar avea efect, după părarea lui, evitarea tevaturii judiciare și a cheltuielilor presupuse ale desfacerii căsătoriei, legile divine nemaifiind disprețuite.
Din momentul în care cei doi tineri schimbau inelele între ei și până la căsătoria religioasă, în Moldova, tânărul se numea mire, mnire sau nire iar tânăra se numea mireasă, mnireasă sau mireasă. Ȋn București și în alte locuri din țară, feciorul încredințat se numea ginere în loc de mire, astfel încât lăutarii spuneau: trăiască domnul ginere, trăiască ginerele în loc de trăiască domnul mire; fetei încredințate în această zonă i se spune mireasă. Ȋn Banat, tânărul logodit era cunoscut sub numele de june, iar pentru tânără se folosea termenul de mireasă. După căsătoria religioasă mirele devenea ginere pentru socrii săi iar mireasa devenea noră pentru părinții mirelui; acești termeni apar în orații alături de alte expresii:
„De vedea și ar vedea
Cologăchii îi venea
La pețit că mi-i primea,
Nurioara că-și tocmea,
Nurioara-și logodea,
Zestre bună că-i dădea,
Frumușel că mi-o gătea
Nuntă mare că-i făcea
De se ducea pomenirea…”.
Inelul de logodnă din timpuri străvechi reprezintă simbolul promisiunii la căsătorie. Tradiția de a purta inelul de logodnă pe inelarul mâinii stângi vine de la egipteni, care considerau că o venă anume pornește de la acest deget și ajunge la inimă, credință ce a fost preluată și de greci apoi de romani, purtând numele de vena amoris.
2.3.3 Darurile dinaintea nunții
Cu prilejul celebrării căsătoriei, în societatea medievală aveau loc o serie de petreceri , mai bogate și cu fast la clasele stăpânitoare și mai modeste la pătura socială inferioară. Ȋntre logodnă și nuntă erau interpuse o serie de ritualuri, printre care și darul dinaintea nunții, unde logodnicii aveau dreptul să se viziteze și să-și ofere mici atenții. Practica darurilor apare ca o înlănțuire de schimburi complexe care antrenează o rețea de sociabilitate și solidaritate. Prin integrarea miresei în noua familie, se crea o legătură între cele două familii, printr-o rețea de rudenie.
Aspectul cutumiar al darului implica și obligația de a oferi și de a primi daruri. Acest gest avea un rol important în determinarea strategiilor matrimoniale dar si la transferul economic înainte și după căsătorie.
Schimbul de daruri este prezent în toate straturile societății medievale, derulându-se după aceleași reguli și ritualuri. Ca și zestrea, darul este supus analizei juridice și se bucură de articole speciale în codurile de legi. Ȋndreptarea Legii arată că aceste daruri „naintea nunții erau neînturnate, adica mai nainte de blagoslovania bărbatului cu muerea, orice va hărăzi unul altuia, aceea se socotește, măcar dă să vor blagoslovi într-acea zi, ce vor face darurile”. Dar Codul Calimach ne dă o definiție mai completă: „uă deosebită alcătuire prin care bărbatul sau alt cineva în numele lui dă femeii daruri privitoare către zestre”.
Instituția darurilor dinaintea nunții din vechiul drept românesc se apropie de aceeași instituție din vechiul drept slav, unde bărbatul oferea soției sale o sumă de bani sau chiar bunuri imobile din avutul său care corespondeau zestrei aduse.
Darurile dinaintea nunții se făceau după logodnă, înaintea cununiei și aveau rolul de a împodobi mireasa, de a acoperi capul miresei spre mândria bărbatului. Glava 270 din Ȋndreptarea Legii enumeră câteva daruri ce pot fi dăruite de bărbat viitoarei mirese:„lanțuri, cercei, inele, gherdane…haine”. Ȋn realitate aceste daruri erau mult mai numeroase, împărțite riguros în funcție de evenimentele aflate în derulare: darurile dinaintea nunții, darurile de nuntă și darurile de luni, mai apar apoi și darurile de logodnă, darurile schimbate între soți pe tot parcursul vieții și darurile făcute de mireasă socrilor, cumnaților și nașilor.
Darurile dinaintea nunții erau făcute de către viitorii soți reciproc și către părinții lor. La fel ca în dreptul romano-bizantin ele nu trebuiau să depășească zestrea adusă de viitoarea soție. După nuntă ele nu deveneau proprietea unei persoane anume, ci rămâneau în patrimoniul ambilor soți. Atunci când soția primea contradarul sau darul dinaintea nunții, zestrea nu era luată în calcul întrucât ea rămânea obiectul unui contract separat. Odată cu aceste daruri era prețuită și cinstea miresei, soțul fiind îndreptățit să-și lase soția dacă o găsea necinstită în ziua nunții.
Pravilele opreau cu desăvârșirea efectuarea darurilor după săvârșirea cununiei sau în timpul vieții commune. Numai Ȋndreptarea Legii permitea ca darurile să se facă în aceeași zi în care se făcea și nunta, iar Calimach, care împrumutase dispoziția bizantină, permitea ca soțul să le sporească în timpul căsătoriei, însă amintea condiția să nu vatăme drepturile moștenitorilor.
Ȋn caz de divorț se punea problema la cine rămâneau darurile. Prin urmare, dacă desfacerea căsătoriei se făcea prin moartea unui soț și celălalt nu se recăsătorea, darurile rămâneau celui în viață: „parte cât ar avea și un copil”, iar Carte Românească de Ȋnvățătură prevedea că femeia își pierdea darurile și zestrea dacă s-a recăsătorit în timpul anului de doliu.
2.3.4 Darurile din timpul nunții
Ȋn secolul al XIX-lea Simion Florea Marian, la inițiativa Academiei Române studiază datinele de nuntă ale populației rurale din nordul României, unde surprinde complexitatea ceremonialului de nuntă într-un studiu numit „Nunta la români”, relatând 36 de momente ale nunții din pătura socială inferioară: chemarea, cununa, bărbieritul, vedrele, iertarea, conăchia, shimburile, dansul, bradul, masa mică, scalda, gătirea, iertăciunile, plecarea la cununie, cununia, întoarcerea de la cununie, colăcăria, masa, joaca, răpirea închipuită, înhobotarea, războiul, busuiocul, vama, scoaterea zestrei, iertăciunea, despărțirea, vulprea, prapurul, darea, pintenele, întâmpinarea, primirea, masa mare, spălarea, uncropul. Cercetând aceste datini, atât Simion Fl. Marian, cât și savanții de la Academia Română nu se îndoiau că aceste datini dăinuiau de multe secole, prin transmiterea din generație în generație.
Nunta, eveniment important din viața unui cuplu, prilej de întâlnire și de socializare, era pregătită cu mare grijă de către ambele familii, socrii mari și mici punând tot sufletul în pregătirile de nuntă. Ȋntr-o primă fază se începeau cheltuielile de haine și bijuterii, pentru mâncare, băutură, pentru daruri și pentru eventualele reparații prin casă. Într-un document din 1745, vedem că, după ce s-a încheiat nunta Alexandrei, sora vornicului Cozma Buhuș, acesta îi face o donație nepotului său Neculai, menționând și o parte din cheltuielile de la nunta surorii sale: „…și cheltuieli ce-au cheltuit dumneaului vornicul Iorachi Cantacuzino la nunta surorii noastre Alexandra, o suta cincizeci lei, capetele i-am plătit cu dobândă loru la Ahmet, nepotul Sărdariului ot Roman, iar trii sute cincizeci lei, capetele, de la Hagi-Mahmut ot Roman și grijile părintești și cheltuielile nunții surorii noastre li-a plătit frate-meu”.
Ȋn ziua nunții, mirele înainte să ajungă la casa miresei, îi trimite acesteia, prin vornic, darurile pregătite; gestul este însoțit de o orație fiind menționate și darurile trimise de mire.
Ȋn timpul ceremonialului de nuntă are loc schimbul de daruri, o categorie aparte în comparație cu cele dinaintea nunții; după ce mireasa e împodobită și mirele bărbierit, logodnicii, stând în fruntea alaiului de nuntă, merg la biserică pentru a primi binecuvântarea de la Dumnezeu, după care, întorcându-se la casa mirelui, mirele și mireasa sunt așezați în capul mesei înconjurați de druște, așteaptând oaspeții să vină la nuntă cu daruri, care vor fi strănse de un vornic: păsări, butoaie cu vin, legume; chiar și ritualul de trasfer al darurilor de la vornic spre miri este însoțit de câteva cuvinte, rostite de vornic.
La populația rurală din Moldova, de obicei nunta începea seara, și dura până a doua zi; masa se compunea din aproape o sută de perechi iar spre dimineață ceremonialului darurilor se repeta; oaspeții, după rânduiala obișnuită, ofereau darul de bani; acesta conținea lucruri tradiționale și purta o etichetă pentru statutul fiecărei persoane vizate: pentru ginere, socrii, mireasă, cumnat, cumantă, nași.
La ospăț erau prezente cele mai alese feluri de mâncare, băutură din ambundență, muzică și voioșie. Invitații erau primiți cu apă de trandafir, cu șerbet și dulceață de portocale, cu cafea și tutun; iar în casa unui boier se putea afla și lulele mari din lemn de cireș și iasomie.
Darurile primite și oferite pe parcursul unei săptămâni care preceda duminica cununiei, ca și alte momente ale ceremonialului nupțial erau un schimb de favoruri prin care se urmărea, între cele două familii, o nouă legătură socială. Ȋn ritualul foarte elaborat al schimburilor de daruri, acestea aveau destinații precise: mirele îi făcea daruri miresei și nunului, mai ales dacă acesta era domnitorul țării, socrii mici îi dăruiau pe tinerii însurăței, iar nunul pregătea daruri consistente celor pe care-i cununa.
Relatări despre darurile de nuntă avem și la călătorii străini; astfel, călătorul german Eberhard Wernr Happel, trecâd prin Moldova relata în anul 1645, cu privire la căsătoria domniței Maria Lupu cu principele Radzwill, că s-au împărțit daruri de nuntă.
De obicei, la familiile princiare nunta ținea mai mult de o săptămână; prin urmare, la nunta fiicei sale Ruxandra, îl vedem pe voievodul Vasile Lupu cum i-a oferit daruri ginerelui său, Timuș.
Gavriliță Costachi, unul dintre cei mai mari boieri ai Moldovei din sec. al XVII-lea, fiind împiedicat din cauza condițiilor vremii să ajungă la nunta fiului său, îi trimite acestuia urări de bine și desăvârșite daruri de nuntă, însoțite de o scrisoare: „Iubite, fiul meu Vasilache, sănătate poftescu de la milostivului Dumnedzău. Și acea lucruri a lui Pavălu să trimită milostivulu Dumnedzău să fie de bine și de sănătate. Noi, de aicea, a veni n-avemu cumu, că nu ne lasă vreamea, și Vasulcăi încă î-i camu rău la obrazu; ce n-a putut veni să fie la cununie. Ce să-lu cununi tu cu Catrina, amândoi, și iată că amu trimisu doi postave și-i dau și partea lui de la Cozmești, carea-i la mine Țiganu și o copilă de Țiganu. Acestea să-i dai la cununie și să fiți toți sănătoși. Gavriliță Costachi Vornicu”.
Ion Kogălniceanu, la căsătoria sa cu Zmaranda, fiica jicnierului Pavel Bantaș, din 23 februarie 1780, primește de la mama sa o cruciuliță din lemnul sfânt.
2.4 Condițiile necesare la întemeierea căsătoriei
Căsătoria reprezintă în esența ei întâlnirea a două persoane ce se iubesc; o fire omenească poate fi transformată prin harul Duhului Sfânt într-o legătură veșnică ce nu poate fi destrămată nici măcar de moarte. Dar această transformare nu suprimă caracterul uman al întregului complex de emoții, acțiuni, lucruri, vicisitudini legate de căsătorie: cunoașterea, întâlnirea, curtările, decizia însăși și în cele din urmă viața comună cu dificilele sale responsabilități. Diverse reguli și măsuri disciplinare au fost și sunt propuse de Biserică în privința căsătoriei pentru a proteja și păstra sensul fundamental al acestei instituții în condițiile concrete ale vieții omenești; aceste reguli nu sunt un scop în sine, căci atunci nu ar substitui iubirii; scopul lor fiind de a proteja atât realitatea divină căt și cea umană a căsătoriei.
Pe lângă scopul personal al celor doi tineri, căsătoria are și un interes social. Pentru îndeplinirea acestor interese legiuitorul prevede anumite condiții de fond și de formă, necesare la încheierea căsătoriei. După forma pe care o au, fiecare din condițiile de fond ale căsătoriei, acestea sunt de două feluri:
Formă pozitivă: vârsta legală a căsătoriei, consimțământul;
Formă negativă: respectarea anului de doliu, nesocotirea tutelei, etc.
Aceste forme influențează impedimentele la căsătorie iar prin nerespectarea lor căsătoria devine nulă sau nepermisă.
În secolele XVI-XVIII, căsătoria se încheia înaintea autorităților bisericești prin respectarea condițiilor de fond recunoscute de canoanele bisericești, a legilor împăraților bizantini, a pravilelor în vigoare și a obiectului juridic.
2.4.1 CONDIȚII DE FORMĂ
Dacă nu exista impedimente absolute ori relative și condițiile de fond erau împlinite, nunta se săvârșea public cu martorii și ceremonialul bisericesc prescris. Cea mai importantă condiție de formă era încheierea căsătoriei înaintea autorităților bisericești. Ȋncă din secolul al XIV-lea legiuirile prevedeau ca nunta să fie săvârșită public, pe când căsătoria secretă era lovită de nulitate. Cu prilejul celebrării căsătoriei aveau loc o serie de petreceri mai bogate la clasele stăpânitoare și mai modeste la categoriile inferioare. De o mare importanță erau darurile ce se făceau cu ocazia nunții care confirmau încheierea căsătoriei. Acestea erau oferite de părinți, bunici, unchi, frați, veri, nași și alte rude ce erau prezente la nuntă. Ele constau în lucruri mobile și imobile (ocine, bani, etc). În afară de aceste daruri, legiuirile menționau și darurile dinaintea nunții, care se făceau reciproc; mărimea și scopul acestor daruri variau de la o clasă socială la alta și constituiau baza materială a noii familii care, împreună cu zestrea formau averea soților; în privința cantității, aceste daruri nu erau limitate. Se credea că acestea, ca și în dreptul roman bizantin, nu trebuiau să depășească zestrea adusă de viitoarea soție.
Un document din 17 ianuarie 1591 ne arată că unele căsătorii ale domnilor erau consemnate în cărți de cununie. Astfel, Petru Șchiopu căsătorindu-se cu Irene Botezat, întocmește o carte care să fie știută de toți, din care să reiasă că nunta a avut loc duminică 17 ianuarie 1591. Actul este semntat de însuși Petru Șchiopu, de mitropolitul Gheorghe de Suceava, care a oficiat căsătoria. În general, căsătoriile putea avea loc oricând în afară de postul mare.
Căsătoria care la încheierea ei respecta toate condițiile de fond și formă era numită „cununie dreaptă” sau „nuntă pre lege” iar cea care nu le respecta era socotită „fără lege”. Căsătoriile care încălcau aceste condiții erau declarate nule iar cei care făceau „nunta fără lege puteau să o strice ca și cum nu ar fi fost”.
Alte condiții de formă:
2.4.1.1 Respectarea doliului
Vechiul drept roman impunea văduvei respectarea unui termen de viduiditate sau de doliu de zece luni de la decesul soțului, interval în care soția nu avea voie să se căsătorească. Ȋmpărații creștini au extins termenul de zece luni, la un an, iar obligativitatea respectării a fost impusă în cazul recăsătoririi după divorț.
Vechiul drept român acorda o mare considerație anului de doliu pe care femeia trebuia să-l țină după moartea soțului ei. Acest impediment se baza pe motive juridice și dar și considerații morale, pe care femeia le datora acelui decedat. Dispozițiile care interziceau căsătoria încă din timpul anului de doliu erau prevăzute în Sintagma lui Matei Vlastare, Nomocanonul lui Manuil Malaxos. Ȋndreptarea Legii la fel ca Pravilă Aleasă (cap. 281 și 282) spune că: „Muerii căruia-i va muri bărbatul aceaia nu e volnică să ia alt bărbat până ce nu va treace 1 an de jale”.
Ȋn același sens sunt și dispozițiile Codului Calimach, cu deosebirea că obligația de a respecta anul de doliu revine, pentru considerente morale, inclusiv bărbatului: „Femeia bărbatului celui vrednic de jelire este datoare să păzească anul jelirii, pentru neamestecarea seminției și pentru cinstea mortului ei bărbat. Așijderea se cuvine ca și bărbatul să păzească anul jelirii pe cinstea femeii sale cele vrednice de aceasta”. Femeia care nu ținea seama de aceste dispozițiuni era pedepsită și „nemica parte să nu aibă de la bărbatul său și nici darurile”.
2.4.2.2 Tutela
În virtutea opoziției pe care o are tutorele față de persoana minoră aflată sub tutela lui, pravilele opresc căsătoria între turore sau descendenții lui și minoră pe timpul cât durează tutela, adică până la împlinirea vârstei de 25 sau 30 de ani.
Această dispoziție își are explicația în grija legiuitorului de a asigura averea persoanei sub tutelă, care se află în administrarea tutorelui spre a nu fi înstrăinată decât în momentul când minora poate dispune de ea. După împlinirea vârstei de 25 de ani Pravila Aleasă cunoaște două dispozițiuni cu privire la căsătorie, după cum minora este mai mult sau mai puțin înstărită. În cazul minorei mai bogate, aceasta poate la vârsta de 25 de ani să-și ceară lucrurile de la tutore, să și le administreze singură 5 ani și numai după împlinirea vârstei de 30 de ani se putea căsători cu tutorele sau cu fiul acestuia. Dacă era săracă, se putea căsători cu fiul tutorelui și înainte de a împlini 29 de ani.
2.4.3.3 CĂLUGĂRIA
Căsătoria cu călugări sau călugărițe era interzisă în societatea medievală a Moldovei. Sintagma lui Matei Vlastare arata că: „o fămeie care s-a dedicat Domnului Dumnezeu…nu are îngăduința să se căsătorească”. Dacă un călugăr sau o călugăriță se căsătoreau, Pravilele prevedeau pedepse pentru aceștia, prin afurisire, scoate din Biserică, iar dacă murea în timpul acesta nu nu beneficiau de niciun fel de servicii din partea bisericii. În cazuri speciale femeia putea fi pedepsită și cu moartea, iar copiii născuți din această căsătorie „nu moșteneau nimic”.
Răpirea călugărițelor era considerată o faptă foarte gravă, fiind pedepsită aspru. Sancționând această abatere, pravilele prevedeau ca cel ce încearcă să răpească o călugăriță sau numai îi spun un cuvânt în acest sens sau o răpește, este pedepsit cu moartea și cu pierderea averii care va rămâne mânăstirii.
2.4.3.4 PREOȚIA
Cel care voia să se facă preot nu se putea căsători decât înainte de a fi hirotonit, altfel încălca canoanele bisericești și era caterisit. Viitoarea soție trebuia să aibă anumite calități, în primul i se cerea să nu fie văduvă, roabă sau slujnică, în al doilea rând, să nu aibă comportamente urâte dar nici să fie prea înaintată în vârstă, pentru ca aceasta, ca și preotul trebuia să fie „curată și nespurcată”. Canonul al XVIII-lea al Sfinților Apostoli hotărăște: „că dacă voiește cineva să se facă preot și s-a însurat și a luat femeie sau văduvă sau sclavă sau slujnică sau din cele de pe scenă, adică acelea care joacă pentru distracții, atît egiptence, precum și altele acestă nu poate să se facă preot, pentru că legea voiește, precum este de o viață curată și cu virtute acela care voiește să se facă preot, tot așa să fie și femeia lui, anume curată și nepîngărită”.
2.5 Impedimente absolute
Consimțământul la căsătorie consta în intenția celor doi soți de a se conforma condițiilor cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii valabile. Ȋn epoca romană consimțământul era dat de capul familiei care răspundea de persoanele aflate sub puterea sa, acestea fiind asemenea unor sclavi, viitorii soți fiindu-le subordonați. Ȋn cazul în care aceștia erau persoane sui iuris, pe lângă consimțământul lor, era necesar până la constituția emisă de împărații Theodosius al II-lea și Honorius în anul 410 și consimțământul tutorelui fetei. Dacă pater familias refuza consimțământul la căsătoria unei persoane alieni iuris putea fi înlocuit prin acordul pretoriului de la Roma sau de guvernatorul unei provincii; nu se mai avea consimțământul lui pater familias în cazul în care acesta suferea de boli mintale sau era prizonier.
Pentru consimțământul tacit în situația în care pater familias era în prizonierat, Justinian a decis că fiii se pot căsători fără consimțământul acestuia, dacă prizonieratul trecea de trei ani. Similar, dacă pater familias era absent trei ani, fiul se putea căsători valabil, fără consimțământul tatălui său.
La căsătoria sine manu consimțâmântul soților trebuia să se mențină pe tot parcursul căsătoriei, numindu-se affection maritalis-intenția reciprocă de a trăi împreună ca soț și soție. Căsătoria era considerată nulă în cazul în care consimțământul nu a fost dat în mod liber din cauza doliului sau constrângerii, ori în cazul în care a fost încheiată de o persoană cu dereglări mintale.
2.5.1 Consimțământul la căsătorie în dreptul român
Consimțământul reprezintă manifestarea de voință a bărbatului și a femeii în vederea încheierii logodnei, realizându-se un acord de voință cu o fizionomie juridică propie, diferit atât de cererea în căsătorie cât și de acceptarea acestei cereri, datorită modului în care acesta poate fi exprimată dar și faptului că legea nu cere îndeplinirea niciunei formalități.
Pentru ca o căsătorie să fie legală și să nu fie considerată nulă, era necesar consimțământul părinților sau al tutorelui; în cazul în care exista o căsătorie anterioară, aceasta era desfăcută. Importanța acordată acestor impedimente face ca ele să fie considerate în dreptul vechi românesc principiile care stau la baza căsătoriei, reprezentând condițiile de fond obligatorii. Spre deosebire de legislația statelor occidentale, consimțământul la căsătorie a constituit o condiție esențială pentru valabilitatea ei în dreptul român. Cei care se căsătoreau fără acordul părinților erau dezmoșteniți, iar în cazul în care părinții nu mai trăiau se cerea consimțământul rudelor.
În cazul în care, consimțământul viitorilor sau al părinților, era luat prin amenințare sau înspăimântare consimțământul era considerat viciat și atrăgea după sine desfacerea căsătoriei sau pedepsirea celui care a săvârșit fapta.
Dimitrie Cantemir scoate în evidență consimțământul domnitorului în cazul în care căsătoria implica fiii de boieri. Justificarea necesității acestul acord poate fi considerată o strategie politică a domnitorului aflat în scaun, în condițiile în care se urmărea neîntemeierea mai multor legături între neamurile boierești pentru un eventual complot la adresa domnitorului.
Ȋn constituirea unei familii, fiii și fiicele aveau nevoie de consimțământul și blagoslovenia (binecuvântarea) părinților, întrucât aceștia dețineau întreaga putere economică. Dacă tinerii refuzau acordul părinților, atrăgeau dezmoștenirea în cazul băieților și neînzestrarea în cazul fetelor.
Din analiza documentelor de constituire a unei dote și negocierea ei se observă că vocea fetei lipsea; discuțiile cu privire la căsătorie și la zestre erau purate între tatăl fetei, pețitori la început și apoi cu viitorul ginere; de aici reiese că fata nu era întrebată și nu se ținea cont de consimțământul ei. La rândul lui, bărbatul chiar dacă nu se afla sub același tip de supraveghere și control, era obligat să aibă acordul părinților și al rudelor atunci când își alegea viitoare soție; astfel bărbatul dispunea de o oarecare libertate, dar alegerea sa era supusă aprobării părinților. Uneori bărbatul refuza să-și ducă la bun sfârșit angajamentele de căsătorie, pe motiv că nu-l lasă rudele. Dezaprobarea din partea familiei mergea până la excluderea fiului rebel. Singurele care aveau de pierdut din aceste politici maritale erau fetele ce urmau să fie căsătorite; cum nu aveau de ales, respectând și finalizând hotărârea luată de tată, ele trebuiau să plece din casa părintească pentru a-și urma soții. Situația devenea tragică atunci cănd intrau într-o etapă a vieții departe de locurile natale, scăzând astfel șansa de a-și mai revedea părinții. Despre Ruxandra, fiica domnitorului Vasile Lupu se spune că la nunta ei cu Timuș, fiul lui Hmelnițki, a îmbrățișat-o pe mama sa de gât plângând cu amar. Din cauza durerii prea mari, când a venit momentul despărțirii ea nu a spus niciun cuvânt. Pentru săvărșirea căsătoriei între fiica domnitorului Vasile Lupu, domnița Ruxandra cu Timuș, fiul hatmanului cazacilor, câțiva boieri s-au opus; de aici reiese că la căsătoria fiicelor domnitorului se cerea și consimțământul boierilor din divan asupra viitorului soț. După căsătorie, boierii temându-se de răzbunarea lui Timuș, au cerut lui Vasile Lupu să-i lase să meargă la țară, lucru la care domnitorul nu a fost de acord.
De-a lungul timpului, biserica a trecut cu vederea peste consimțământul familiilor insistând ca tinerii să fie lăsați în liniște și fără amestecul părinților. Ȋn acest sens, Pravila de la Govora referindu-se la încheierea căsătoriei prevedea: „ca cel ce lua femeie cu sila să aibă pocanie trei ani și să dea pârcălabilor ce i se cade, deci că nu iaste zis să se însoare cu sila că aceasta iaste tîlhărie și de toată rușinea”.
2.5.2 Vârsta matrimonială în dreptul român
Sub influența dreptului romano-bizantin pravilele mențin în general aceeași limită de vârstă pentru căsătorie, stabilită în timpul lui Justinian: 12 ani pentru fete și 14 ani pentru băieți. Astfel, Sintagma lui Matei Vlastare fixa vârsta căsătoriei între 12 ani și 15 ani: „se cere ca bărbații să fie puberi iar fetele apte pentru un bărbat, adică (băieții) să fie trecuți de 15 ani iar fetele de 12 ani. Exabiblul lui Armenopol IV: 42, prevedea ca tinerii să aibă între 12 și 14 ani pentru realizarea căsătoriei: „constitue între ei căsătoriei legale Romei, cănd păzesc dispozițiile legilor despre căsătorie. Trebuie ca tinerii să fie vărstnici, iar tinerele…adică ei trecuți de 14 ani iar ele mai mari de 12 ani”.
În privința diferenței de vărstă între soți vechiul drept românesc stabilea ca vârsta soților să fie potrivită, adică să nu existe diferența ca bărbatul să fie mai în vârstă decât femeia: „să nu fie bărbatul de 50 de ani și muiarea de 17 sau de 15, sau muiarea de 50 și bărbatul de 20. Deci bine, cum se cade și cinstit iaste așa, că să fie bărbatul și muiarea în vârstă că e pre leage, cum grăesc dumnezăieștile pravile, iară cum de nu se cade și afară de dreptate iaste cumu e mai sus, să fie bărbatul bătrân și muiarea tânără, sau muiarea bătrână și bărbatul tânăr, care lucru nu iaste, numai cum nu se cade, ce încă e rușinos dovadă imputare și batjocură”.
Conform pravilei lui Lucaci-1581, fetele aveau dreptul să se căsătorească începând cu 12 ani iar băieții de la 15 ani.
Ȋn Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir subliniază faptul că tinerii moldoveni se căsătoreau la vârstele prevăzute de legile bisericești, considerând nefiresc obiceiul ca o tânără să-și caute un bărbat pentru a-și întemeia o familie.
Vârsta fragedă pentru căsătorie este atestată și în studiile de etnologie de unde reiese că poporul moldovean menținea cu rigurozitate obiceiurile și tradițiile de la înaintașii lor; drept dovadă avem următorul cântec din ținutul Dornei:
Frunză verde lemn uscat,
Tinerel m-am însurat,
Tinerică mi-am luat,
Numai de treisprece ani,
Și iubea numai ciobani.
Tinerea m-am măritat,
De iubit nu s-a lăsat,
Lasă că mi s-a lăsa
Scândura când i-a suna,
Popa cu cadelnița.
Datina prevedea ca tinerele să nu se mărite înainte de a deveni fete mari iar băieții să nu se căsătorească înainte de a deveni feciori. Din pravilele bisericești reiese că se obișnuiau căsătoriile de timpuriu; după obiceiul moldovenesc, era o rușine pentru o tânără dacă nu se căsătorea până la vârsta de 24 de ani, aceasta fiind considerată fată bătrână.
Având în vedere numărul redus de documente, unde se cunoștea vârsta mirilor, vom reda căteva exemple de căsătorii la vârste fragede: Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, născut la 20 iulie 1409, s-a căsătorit la 24 octombrie 1425, pe când avea 16 ani. Ștefăniță voievod avea 9 ani la vremea urcării sale pe tron în 1517, ceea ce însemna că s-a născut în 1508; s-a căsătorit în 1526 la 18 ani. Domnița Olena, fata lui Ștefan cel Mare, era născută prin 1464-1466, s-a căsătorit în ianuarie 1483; astfel, în momentul însoțirii sale avea 18 ani, dar trebuie precizat faptul că tratativele pentru căsătorie au început din 1479, adică din vremea când Olena avea 13-15 ani.
Ȋn compediul de teologie populară a Patriarhului Atanasie-Catastifele cu multe întrebări și răspunsuri, atașat Ȋndreptării Legii este expusă teoria vârstelor; la glava 16 sunt definite stadiile de dezvoltare a personalității umane raportate la vârsta psihologică și la maturitatea psihică: „cucon-17 ani, copil-14 ani, cătărig-21 ani, voinic-28 ani, bărbat-49 ani, bătrân-56 ani, mator-trecut de 56 de ani”. Ȋmpărțirea vârstei omului în șapte trepte de câte șapte fiecare cu excepția perioadei de mijloc provine de la Hipocrate. Pe baza criteriilor fiziologice, Hipocrate considera pubertatea la 14 ani, iar adolescența se termina la 21 de ani, vârsta ce era admisă în imperiul bizantin sub emanciparea de sub puterea paternă. Ȋn centrul acestei teorii se află cifra șapte, pe care antichiatea grecească și apoi cea bizantină o prețuiau ca pe un număr perfect, al aromoniei și al dezechilibrului între om și cosmos. Șapte erau planetele, zilele săptămânii, Tainele, păcatele capitale, etc.
Și călătorii străini se arată surprinși de căsătoria timpurie prezentă în rândul tuturor românilor: în Banat o fată la 12 ani este deja măritată în timp ce în Moldova vârsta urca spre 16 ani pentu fată și 18 ani pentru băiat. În astfel de situații, biserica sfătuia ca cei doi să fie potriviți la vârstă dar nu intervine în decizia părinților dacă ginerele ales este cu câțiva ani mai mare decât mireasa; ea intervine atunci când femeia este mai mare, considerând căsătoria nepotrivită, invocând chiar Pravila.
În familiile de boieri, căsătoriile se făceau în jurul vârstei de 14-15 ani pentru fete și 19-20 ani pentru băieți. La 16 ani o fată primea deja pețitori și se putea căsători. Depășirea acestei vârste aduce din nou intervenția Bisericii care cere părinților să-și păzească fetele și să le mărite la timp. Atunci când în cazul unui proces de seducție se constată că vârsta fetei este înaintată, părinții sunt aspru criticați că nu s-au ocupat de măritișul ei până atunci, lăsând-o să cadă în păcatul trupesc; astfel Biserica încearcă cu ajutorul familiei să controleze sexualitatea tinerilor și nașterile legitime.
2.6 Rudenia ca impediment la căsătorie
Una dintre problemele cele mai importante de care trebuie să se țină cont la încheierea căsătoriei este cea a gradelor de rudenie deoarece influențează în mod nefavorabil viața de familie. Prin rudenie se înțelege: „un raport de strânsă intimitate între două sau mai multe persoane, determinat de un act care generează o coeziune social deosebită între oameni”.
În societățile tradiționale, legăturile de rudenie sunt legături de sânge, ce pot fi urmărite bilateral atât pe linia tatălui, cât și pe cea a mamei; astfel, gradul de rudenie este important, pentru:
Tabu-ul incestului;
Reglementarea căsătoriei și a moștenirii; prin urmare, întreaga comunitate se grupează pe
neamuri, fiecare având atribuții și drepturi, relative echivalente, în cadrul societății. Conform sistemului patrilineal din evul mediu românesc, legătura de rudenie se stabilea după tată, iar în lipsa tatălui se lua în calcul și rudenia după mamă; unele practici vechi ne arată că stabilirea filiației după tată era însoțită de o anumită procedură, fie că se manifesta sub formă disolută (de cuvadă, în nordul Transilvaniei), fie de creștere a copilului de la pământ, în Moldova.
Prin urmare, rudenia poate fi de mai multe feluri, și anume:
2.6.1 Rudenia religioasă (spirituală)
Rudenia religioasă nu are la bază legile consangvinității nici pe cele ale alianței, ea se stabilește în urma administrării unor taine: botezul și cununia, sau prin înfiere. Prin actul asistării la botez, între naș și cel care urmează a se boteza se stabileau raporturi de filiație religioasă, prin care apăreau drepturi și îndeletniciri reciproce; în această conjunctură, pentru societatea evului mediu „nășia” a devenit o adevărată instituție, întrucât finul, datora nașului ascultare, daruri, iar cel ce boteza, trebuia să acorde finului ocrotire, în unele cazuri nașul de botez fiind chemat și la cununie; prin urmare, calculul gradelor de înrudire spirituală, era similar cu cel al gradelor de sânge. Potrivit obiceiului pământului se considera că pruncii botezați în aceeași apă, deveneau „frați de cristelniță”; o situație similară se afla în unele zone românești, unde copii alăptați de aceeași doică, se considerau „frați de lapte”, acest caz era des întâlnit și la musulmani.
În dreptul canonic, această legătură dintre nași și fini a constituit un impediment la căsătorie de gradul I, care l-a început s-a impus printr-un obicei, apoi s-a fixat printr-o lege în anul 530 de către împăratul Justinian; mai târziu Ȋndreptarea Legii făcând referire la normele cuprinse în Canonul 53 al Sinodului VI Ecumenic menționează interzicerea căsătoriei între naș și mama finului oprind căsătoria până la gradul al șaptelea.
Referindu-se la modul cum trebuie să se întocmească o căsătorie, glava 198 se spune: „De sfântul Botez: aceasta se oprește până la 7 spițe de la besearecă și se dezleagă la 8 numai în drept în cei ce se pogoară în jos”. Ȋn Codul Calimach rudenia stabilită prin botez reprezintă un impediment la căsătorie până la rudele de gradul trei.
Rudenia spirituală realizată prin botez este reflectată și de momentele vechi de limbă românească. Astfel nănașul și nănașa sunt acele persoane care creștinează un copil- acesta devenindu-le fin- sau care cunună un cuplu în Biserică; față de nași, părinții finilor le sunt cumetri, după cum și nașii sunt cumetrii părinților finilor.
Carte Românească de Ȋnvățătură condamnă căsătoria între nașii de botez și apropiații acestora; una dintre datoriile finului se reflecta prin faptul că trebuia să-i acorde nașului, ascultare, uneori și daruri, iar cel ce boteza trebuia să-i acorde finului ocrotire.
Astfel, prin actul de la cununie dintre fini și nași se realizează raporturi de filiație religioasă; conform Canonului 53 al Sinodului VI Ecumenic, căsătoria dintre aceste rude constituie un impediment până la gradul al III-lea, cu posibilitatea de a se acorda dispensă în gradul IV. Pravila cea Mare de la Târgoviște din 1652 prin glava 198 aseamănă înrudirea religioasă cu cea de sânge și extinde impedimentul până la gradul șapte.
O altă categorie de înrudire este definită de termenii maștehă și fiiastru. Mașteha era soția tatălui unui copil, adică mama lui vitregă. Fiiastra si fiiastrul erau copiii dintr-o altă căsătorie a unuia dintre soți, copiii vitregi. Referindu-ne la acest aspect, Ion Neculce prezinta relația dintre Cantemir și Ion Racoviță, atunci când comenta moartea prematură a fiicei lui Constantin Cantemir, căsătorită cu Mihail Racoviță: „Cantemir Vodă era cumătru cu cuscru-său Ion Racoviță, că-i boteszasă Cantemir-Vodă un copil lui Ion Racoviță, mai mic decât ginere-său Mihălachi căce poate n-au răbdat Dumnezeu”. Ștefan Tomșa, un adversar al familiei Movileștilor și al familiei Ureche, botează nepotul lui Nestor Ureche, fiul Mariei și al lui Constantin Batiște Veveli; împăratul Leopold a botezat fiul lui Grigore Vodă Ghica: „ș-au dat și un copil la împăratul, de l-au botedzat și i-au pus și nume copilului Leopold, pe numele împăratului”.
Prin botez, nașul devine rudă și cu rudele celui botezat, astfel încât numărul înrudirilor artificiale crește; un astfel de exemplu îl oferă boierul moldovean unde consemnează pe o Biblie numele celor opt copii ai săi împreună cu numele nașilor: Toader Albotă, Constantin Turcul, Lupu Bogdan, Dumitrașco-Ursachi- biv vel sluger, Anita Rugină-setrăreasa, Vasile Balș-logofătul. Ȋn această listă relațiile de încuscrire se complicau dacă unul dintre nași era deja rudă cu părinții copilului, sau dacă între două persoane exista vreo relație de rudenie. Când copii ajungeau la vârsta căsătoriei cercul înrudirii artificiale se modifica substanțial; exista obiceiul ca nașii de botez să-i fie păstrați ca și nași de cununie, cum se practica în Bizanț.
Observațiile Anitei Guerreau Jalabert pentru societățile feudale cu privire la gradele de rudenie sunt aplicabile și în societatea evului mediu românesc din sec. XVI-XVIII: „botezul integra copilul în Biserică, îi dădea existența religioasă și socială și controla în particular recunoașterea filiației, control marcat prin atribuirea numelui în momentul botezului: alegerea unui nume purtat de nași manifesta de altmiteri, simbolic, constituirea unei înrudiri spirituale. Astfel indivivul se găsea angajat într-o rețea de consangvinitate artificială care restrânge celelalte legături”.
2.6.2 Rudenia fizică
Ȋnrudirea fizică este determinată de două acte fizice: cel al nașterii și actul civil al căsătoriei. Din actul fizic al nașterii apare rudenia de sânge propriu-zisă, iar din actul fizic al căsătoriei se formează cuscria.
Consangvinitatea
Rudenia de sânge este raportul de intimitate care se stabilește între părinți și copii, între frații care sunt copii ai acelorași părinți și între toate persoanele cu care sunt aceștia legați prin legătura de sânge întemeiată pe nașterea de înaintași comuni. Pentru determinarea apropierii sau îndepărtării rudeniei se are în vedere numărul nașterilor care mijlocesc rudenia între două sau mai multe persoane. Ȋn funcție de comunicarea sângelui pe cale directă sau indirectă de la o persoană la alta se stabilește rudenia de sânge care poate fi apropiată sau îndepărtată; acea latură de sânge directă și apropiată dintre părinți și copii este mai îndepărtată și indirectă dintre bunici și nepoți, între frați ca urmași ai acelorași părinți sau între veri, având aceiași descendenți (bunici, străbunici). Ȋn funcție de numărul nașterilor prin care se despart persoanele, se stabilește raportul de rudenie, apropiat sau îndepărtat, fiecare naștere fiind socotită cu un grad. Tatăl și fiul sunt rude de gradul întâi, deoarece există o singură naștere, a fiului; atunci când este vorba de două nașteri bunicul și nepotul sunt rude de gradul doi. Legătura de sânge îi unește atât pe cei care coboară unii din alții cât și pe cei care au totuși un ascendent, dar nu sunt descendenți unii din alții. Cei din prima categorie sunt rude în linie directă sau dreaptă iar cei din a doua categorie sunt rude în linie colaterală. Rudele în linie dreaptă sunt: tatăl cu fiul, nepotul ori strănepotul de fiu sau de fiică cu bunicul sau străbunicul lui. Rudele în linie colaterală sunt: frații, surorile, unchii, mătușele, nepoții și verii.
Indiferent de gradul de civilizație, aproape la toate popoarele, rudenia de sânge a constituit într-o anume măsură un impediment la căsătorie. Ȋn dreptul roman rudenia pe linie colaterală era socotită un impediment până la gradul al șaselea, apoi în timpul Republicii până la gradul al patrulea; iar spre sfârșitul Republicii era permisă și căsătoria între verii primari. Pentru ai permite împăratului Claudiu să o ia în căsătorie pe nepoata sa Agripina un senatusconsult emis în anul 49 d. Hr a declarat valabilă căsătoria între unchiul patern și nepoată, menținând interdicția căsătoriei cu nepoata de soră.
Căsătoria între ascendenți și descendenți indiferent de grad, la fel ca în dreptul roman, a fost întotdeauna interzisă în dreptul român. Ȋn ceea ce privește căsătoria între rudele de sânge colaterale, vechiul drept românesc sub influența nomocanoanelor bizantine, a oprit căsătoria până la gradul al șaptelea inclusiv: Carte Românească de Ȋnvățătură: glava 41, zăceala 8, Ȋndreptarea Legii: glava 191. Sfântul Vasile cel Mare în canonul 75 vorbește despre persoanele aflate în grade de rudenie, fiind prinse în flagrant săvârșind adulterul; pentru acest păcat se prevede o canonisire de 12 ani și oprirea de la Sfânta Ȋmpărtășanie, iar pentru cei ce iau în căsătorie două surori, chiar dacă nunțile lor au avut loc la date diferite se prevede oprirea de șapte ani de la Sfânta Ȋmpărtășanie: „cel ce s-a spurcat cu sora tatălui său sau a mamei sale, să nu aibă voie să intre în casa de rugăciuni până nu renuță la purtarea lui nedreaptă și de neuitat”.
Modul în care rudenia de sânge constituie un impediment la căsătorie se poate vedea din schițele următoare:
A A Genealogie verticală:
: A=ascendent
(părinți, bunici, străbunici)
C
(copii, nepoți, strănepoți)
C
B=descendeța
B=Genealogia orizontală
C=rudele colaterale (frați, unchi, veri)
Observațiile surprinse de Georges Dubby după îndelungatele investigații speciale, privind structurile de rudenie din nordul Franței medievale sunt valabile în cea mai mare parte și în spațiul moldav.
Potrivit sistemului patrilineal legătura de rudenie se stabilea după tată, apoi după mamă și numai în lipsa tatălui, se trecea doar rudenia după mamă; în continuare, pentru a întări această afirmație, vom prezenta rezultatul cercetării celor 41 de documente inedite care conțin spițe de neam; prin urmare:
Dacă ne întrebăm care era raportul dintre bărbați și femei din spițele de neam avute la dispoziție, aflăm că numărul bărbaților era mult mai mare, aproape dublu, decât numărul femeilor; iar în ce privește numărul de copii, care alcătuiau rudenia de gradul I, mai exact, copiii din prima naștere, a persoanei de la care se începea spița de neam, statistica cercetării ne arată că multe familii, aveau câte un copil, eventual doi, însă existau și familii care aveau 6 sau 7, chiar și 9 copii; sugestive în acest sens, sunt următoarele rezultate obținute în urma cercetării:
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
Nr. familii 1
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Nr. fii dintr-o familie
Iată și câteva exemple de spițe de neam, alcătuite de femei; astfel, dintr-un document din 6 ianuarie 1796, o aflăm pe Stana, din neamul Pișcu, că a avut 2 copii: Ivașcu și Oane; ea își prezenta descendenții, astfel:
Stana: -Ivașcu Pișcu:- Anghelina:- Draine.
– Tudora:- Cristina:- Istrate:- Armanca
– Gavril:- Stratu
-Săcuianu:-Ioan:- Vasile:- Constantin:- Irina
-Toader
– Gavril
– Maria
-Apostu: – Simion
– Gheorghe:- Toader: -Ion: -Constantin
-Oane Pișcu: -Rila Pișcu: -Condre Pișcu: -Gaie
-Toader: -Condrat: -Ion Pișcu: -Stanca
-Urâta
-Onuc*
Onuc*:- Safta, ce au ținuto Drăgan vist.
-Maria, ce au ținuto Alexandru Copșa: -Vasile: -Pavăl
-Gavril: -Ioniță
-Magdalena: -Matei Prbagu. Un document de o factură similară este cel al preotesei Anghelușa, care își alcătuiește arborele genealogic, la 2 octombrie 1745, cu ocazia unei hotărnicii a moșiei Vornieștilor, cu mențiunea că această moșie a fost întărită la 9 mai 1723 de către domnul Mihai Racoviță; iată și conținutul documentului:
Acest nume să mărturisăsc în hotarnica moșiei Vornieștilor din 7254= ocb: 2.
Această spiță iaste din dovezi precum arată-semnătura.
Ce aste mărturisătă de domnul Mihail Racoviță Voevod în anu mai anul 7231 (1723).
Spița dovada de cum de aceluși preuteasa din care să trage Ene Șărbădin și […] s(ă) o vadă pentru hotarnica moșiilor Gănbești; spița marginea […].
Imaginea pe care oamenii din Evul Mediu și-o făceau despre legăturile lor de rudenie nu era întotdeauna foarte clară; de multe ori în documente nu se făcea distincția dintre vărul primar și alte categorii de veri, între unchi ca frate al părintelui și unchi ca văr al părintelui. Ȋntr-un document din 12 octombrie 1628 diacul Nechita din satul Vârtop își prezintă propriul sistem de înrudiri: „aicea am scris să se știe de Vîrtop în cite părți se împarte. Ȋntîiu se împarte în patru părți: o parte a Bășoteștilor cu frații lor, o parte iaste a Prăjeștilor, o parte iaste a Uscăteștilor, o parte iaste de Beșeteștilor: și să împarte a Beșeteștilor în trei bătrâni: dece a doi bătrâni au cumpărat tată-mieu, Andreica, iară un bătrîn au fost moșe Nenei Nastea și au avut cinci feciori: Sava, Grozav, Maghița, Drăguș, Armeanca, înma nenei, și au avut și ea patru feciori: Drăghina, Iughenia, Antonida, Andreica…”. Ȋn colecția D.R.H termenul „nenea” a fost transcris cu majusculă ca și când ar fi fost un prenume (Nenea Nastei). Acest cuvânt este atestat cu înțelesul de „mamă, maică”, fiind un sinonim în Moldova, reprezentând o reminiscență a terminologiei din timpul stăpânirii turcești din Principatele române.
n. 1430
X
n. 1460 1 2 „moașa Nenei Nastea”
n.1490
Sava Grozav Maghița Drăguș Armeanca
n. 1520 f ete „nenea
Nastea”
n. 1550 Drăghina Iughenia Antonida Andreica
n. 1580 Urâta Nechita Donici Măriica
(autorul însemnărilor)
Ionașco Vasilie Ileana
Ȋnsemnări bogate în genealogii similare celor oferite de diacul Nechita aflăm într-un document din 5 august 1635: „aicea scrie și mărturisește Isac strămoșul cu feciorul su, cu Crăciunaș, moșne (i) den sat din Măcicăuți, din cutul din gios, Toader Metelul și a lui Bălănaș și Oancei și Varvara, îmma Alecsandrei și a lui Ionașco Lincariul și a Păracăi, și este Stant, îmma lui Bogdan și a Pătîlagăi și a Gaftorei și este Toader popa, tatăl lui Ionașco, a lui Scornici și a lui Slăvilă, și este Orăș și Tipilic și Chiful și Ștefăniță nepoot de fiu”:
Toader Metitelul
Dochița: Bălănaș
Oancea
Alecsandra
Varvara: Ionașco Lâncariul
Parasca
Bogdan
Crăciunaș
Stanca: Pătârlaga
Gaftona
Toader Popa: Ionașco Scornici
Slăvilă
Orăș:-fiu Tiplic, Chiful, Ștefan. (n. 1620).
n. 1530 n. 1560 n. 1590
Strămoșul Isac trebuie să se fi născut la cumpăna veacurilor XV-XVI, urmașii lui fiind în legătură de rudenie cu proprietarii din satul Măcicăuți (ținutul Orhei), având descendenți din neamul boierilor Porosaci. Într-o spiță de neam din 1599, îl vedem pe Gavril Poiană, că nu s-a putut bucura prea mult de nepoțiii săi, deoarece aceștia au fost vânduți; primii șase nepoți, fii lui Ion Poiană, au fost vânduți mânăstirii Berzunți, iar ceialalți doi, fiii lui Neaga, au cunoscut și ei calea negoțului, fiind plasați lui Ștefan Prăjescu, iar ulterior au ajuns în grija mânăstirii Bisericani; iată și conținutul însemnărilor lui Gavril Poiană: „S(t)anca fata lui Ion Poiană au făcut pe Gavril Roșca= iar Gavril Roșca au făcut pe Ana și pe Ștefana și pe Neculai Roșca. Neculai Roșca au făcut pe Vasile Elisei și pe Constandin și pe Lazăr; din Lazăr să tragi Ioannă, din Ioanna să tragi Găranu cu neamurile lui.
Din Ștefana să tragi Jivuzcă cu neamurile lui.
Din Neculai Elisei și Lazăr și Constandin Elisei cu toate neamurile lor.
Aceștiia toți nepoți și strenepoți să se vie dintra ceștiia să trag Poenarii.
Însă cu cari sunt cei sau născut Gavril Poiană și alți răzeși.
Iar bătrânul celmai vechi este Gavril Poiană ficior lui Stroi: Gavrilă Poiană au făcut pe Neaga și pe Ion Poiană. Ion Poiană au făcută doi feciori anume: un: Grosu un: Grigori și surorile lor: Dumitra, Crăstina, Mariia preoiteasa, Ioana. Acești șasă să află la mănsătire Berzunți lor vănduți.
Din Simina să trage praji șii este văndută toată partea la mănstirea Berzunțulor.
Iar Neaga sora lui Ion Poiană au avută un fecior și o fată anume Gheorghi Căprioru și sora lui Ana. Nepoți lui Gavril Poiană celui bătrăn aceștiia săntă vănduți lui Ștefan Prăjescu cămărașu.
Dela Ștefan Prăjăescul au rămas la mănăstirea Biserican(i). Au dată let 7107”.
Ȋn Evul Mediu stabilirea gradelor de rudenie se făcea după o regulă canonică, numărând generațiile dintre două rude de sânge. Stabilirea gradului de înrudire cu o persoană din neam, se calcula după tabele speciale:
Exponentul reprezintă gradul de înrudire. Piramida se continuă în sus și pe laturi până la gradul dorit, de obicei cel de-al optulea până la care mergea interdicția unei căsătorii.
Având în vedere că vechea familie românească nu era numai de tip patriarhal, ci și patrilocală, în majoritatea cazurilor, femeia urma domiciliul bărbatului, fiind numită astfel, după soț, cum ar fi: Maria Bodoroaie, etc; conform spiței de neam, alcătuită la 3 august 1786, această Marie, făcea parte din neamul Bădărău, fiind soția lui Gavril, care din căsnicia lor au rezultat 3 copii; iată și spița de neam, transliterată, care întărește această afirmație:
Spița neamului Bădărău 1786 aug. 3:
ce au arătat Bădărău că este strănepot lui Ghervasie Sărcu:
Atunci când cercetăm o spiță de neam, trebuie să avem în vedere și patrimoniul, în jurul căruia se formează gradele de rudenie; acest patrimoniu, apare în spițele de neam sub termenii de pământ, stânjeni, palme, și este important pentru că reprezintă, atât temeiul alcătuirii unei genealogii, cât și cheia cu care se poate controla corectitudinea unei reconstituiri de spiță. În urma transcrierii și cercetării celor 41 de spițe de neam, inedite, am observat că doar 4 dintre ele conțineau însemnări privind patrimoniul; prin urmare, din spița de neam a lui Ionașcu Mihoc, alcătuită în 1770, acesta avea doi fii: Malachi și Axinte; potrivit documentului, ne putem da seama de terenul pe care-l deținea și de suprafața pe care o aveau descendenții, în momentul întocmirii spiței de neam; astfel, dacă luăm ca sistem de referință măsurătorile pentru sec. al XVIII-lea, în Moldova, putem afla suprafața (în arii și hectare) pe care o deținea Ionașcu Mihoc, la 1770:
1 pământ=20 de pași;
(1 pas=6 palme=1,6725 m, [1 palmă=0,27875m]);
1 stânjen=8 palme=2,23 m;
prin urmare: 1 pământ: 20 pași x 1,6725m= 33,45 m.
astfel, potrivit documentului, Ionașcu Mihoc avea: 13: păm. și 4 stânjeni, prin conversie, obținem:
13 x 33,45= 434, 85m. 4 x 2,23=8,92m. 434,85m+ 8,92m=443,77m.
Putem concluziona că în 1770, Ionașcu Mihoc avea: 443,77m= 4,4377 arii= 0,044377 ha.
Iată și conținutul însemnărilor din document:
„Ionașcu Mihoc: a)Malachi: -Dochița:- Vasile Malachi:-Tofan Marae
13: 4 2: 2: 1: 2 – Ion Malachi: -Ștefan, Vasile
păm. stânjeni pământ. stân. pal. parc. – Doroftei
-Ștefan: -Vasilachi: -Neculai Marae.
-Măriuța 2: 2: 1: 2
păm. stân. pal. parcele
-Nechita
2: 2: 1: 2
păm. stân. pal. …3….
-Ungureanu: Toader: -Manole:-*
2: 2: 1: 2 1: 1: 5
păm. stân. pal. parcele păm. stân. parcele
*Manole:-……7……..: -Pavăl, Gheorghe, Anița, Maria.
-Apostol: -Irina, Măriuța, Maria, Ioan, Tudosca, Floare, Constandin.
-Ion: -Gligore, Ioan.
-Toader: ?
-Maria: ?
-Zaharie: -Maria:*
4: 4: 0: 5 4: 4: 0: 5
păm. stân. pal. parcele păm. stân. pal. parc.
stân. pal. parc.
Maria*: -Alexandru: 3 2 7
-Toader: 3 2 7
-Sanda: 3 2 7
-Șoltun 2: 2: 1: 2
păm. stân. pal. par. palme parcele
b) Axinte: -Mardare stânjen: 5, parcele: 27: -Anița:* -Toader:- Palade: 5 7
păm. stân. pal. parc. -Ioniță -Catrina: 5 7
2 2 1 2 -Tudora -Maria 5 7
-Măriuța -Gheorghe 5 7
-Safta 5 7
* Anița: 3-pământ, 5-palme, 3-parcele. -Vârlan*: -Ștefan:- Consd. 2 2
*Vârlan: 3-pământ, 5-palme, 3- parcele. – Ioniță 2 2
*Gheorghe: 3-pământ, 5-palme, 3-parcele -Maria 2 2
-Ștefanioe 2 2
-Petru:-Toader 3 2
-Andrei 3 2
-Parascheva 3 2
-Ioniță: -Ștefan 3 2
-Ion 3 2
-Maria 3 2
-Gheorghe*: -Toader 4 1
-Sanda 4 1
-Costache 4 1
-Băluță 4 1
-Safta 4 1
-Catrina 4 1
-Matei* 4 1
*Matei:- Iftimia: 1-palmă, 3-parcele
-Ilie: 1-palmă, 3-parcele
-Maria: 1-palmă, 3-parcele
-Nastasia: 1-palmă, 3-parcele.
Tabel nominal cu suprafețele deținute de tată/fii în momentul întocmirii spiței de neam
Obsv. Semnul + se referă la acei descendenți, care în documente nu sunt redați prin nume, ei sunt menționați la general, prin „neamul lor”: …Catrina, din care se arată curgători: niamurile Perjului…; …din Baia se trag Văceștii și Vonpășăștii cu alte niamuri ai lor.
2.7 Afinitatea (rudenia prin încruscrire)
Rudenia căsătoriei constă în raportul de intimitate care se creează între membrii a două sau mai multe familii, prin intermediul căsătoriei a două persoane din respectivele familii sau prin intermediul unui șir de căsătorii prin care se leagă mai multe familii între ele. Rudenia prin încuscrire cunoaște trei feluri de raporturi: când această legătură are loc între un soț și rudele de sânge ale celuilalt soț (cuscrie de felul I), între rudele de sânge ale ambilor soți (cuscria de felul II) și legătura dintre o rudă încuscrită și o a treia persoană din afară (cuscrie de gradul III).
La cuscria de felul doi, prin legătura unchiului cu nepoata și a nepotului cu mătușa, unchiul devine nepot de cuscrie a nepotului după consângenitate, iar nepotul devine unchiul după consângenitate. Ȋn cazul în care unchiul ia în căsătorie pe mătușă și nepotul pe nepoată, căsătoria nu se poate încheia deoarece fiecare își păstrează poziția în raporturile de rudenie. Dacă și tatăl și fiul, dintr-o familie vor să se căsătorească cu două fete secundare, căsătoria lor este interzisă deoarece tatăl ar deveni cumnat cu fiul său.
Referitor la cuscria de gradul III, tatăl vitreg nu se poate căsători după moartea soției cu nora fiului vitreg.
Prin urmare, la romani, rudenia de căsătorie (ad finitas) nu a constituit în timpul Republicii romane un impediment la căsătorie; în Principat s-a interzis căsătoria între afinii de gradul I (socru-noră și soacră-ginere), iar în Dominat împărații creștini au interzis căsătoria între afinii colaterali, de gradul al doilea, adica între cumnați și cumnate.
Ȋn dreptul român pravilele care vorbeau despre rudenia rezultată prin încuscrire arătau că trebuie să se acorde o grijă deosebită, deoarece se putea trece cu vederea foarte ușor gradele de rudenie; în cazul afinității erau interzise căsătoriile până la gradul șapte.
Limba veche românească avea termeni foarte preciși pentru definirea structurilor de alianță. Partenerii de viață se numeau bărbat, respectiv femeie sau muiere, nevastă sau soață. Părinții soțului sau soției erau socrul și soacra. Frații și surorile soțului/soției purtau numele de cumnați. Copiii cumnaților erau nepoți. Soțul fiicei unui individ era numit ginere, iar soții-fiului, noră. Părinții ginerelui nurorii erau numiți cuscri. Deoarece femeia din epoca medievală venea la moștenire cu drepturi egale cu ale bărbatului, ea avea și un reper în construirea relațiilor de consangvinitate ca și ale celor de alianță; astfel, femeia nu era numai un obiect al înrudirii ci și un subiect. Statului ei în raport cu structurile de înrudire era asemănător cu cel al femeii germanice. Potrivit observațiilor lui March Blach: „în vechea Germanie vedem deja că fiecare individ avea două categorii de rude; unele din partea bărbătească, celelalte de partea femeiască și era solidar în grade diferite de altfel, atât cu cele din urmă cât și cu primele”.
Ȋn Evul Mediu, femeia bucurându-se de drepturi mai mari sau mai mici, constituia o valoare de schimb între familia ei și familia în care intra prin căsătorie; pentru ca negocierea să fie cât mai avantajoasă se recurgea la strategii matrimoniale.
Atât în mediul aristocratic dar și în mediul oamenilor simpli, de cele mai multe ori căsătoria nu însemna o uniune între un bărbat și o femeie care se iubeau, ci mai mult un transfer de putere, respectiv de proprietate între două sau mai multe familii, transfer în care rațiunile sociale și economice erau mult mai importante decât cele de natură sentimentală.
Ȋn schimb, la familiile princiare strategiile matrimoniale aveau de fiecare dată finalități politice: astfel, Maria, fata vornicului Toader Cantacuzino și a Elenei Balaschi, se căsătorește din interes cu sulgerul Constantin Canano, cu care de altfel se înrudea, fiindu-i nepoată de văr de-al doilea; din această căsnicie s-au născut patru fii: trei fete și un băiat, pe nume Constantin.
Despre politica încuscririlor promovată la clasele domnitoare ale Moldovei se găsesc numeroase exemple în cronici. Printre acestea, amintim că în Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă se surprinde o astfel de strategie pentru copiii lui Alexandru Lăpușneanu: „iar Bogdna Vodă au trimis ajutoriu din Țara Leșească, că mulți prieteni avea, că și cumnați își făcuse cu o soră dideasă după Panevschii, alta o tocmiră după Zborcvschii, și el încă tocmisă să ia fata lui Tarlo, de nu ar hi schimbatu-so norodul”.
Studiile lui Alain Collomp, consacrate unor realități sociale din sec. XVII, prezintă câteva criterii de cercetare a cauzelor ce au determinat urmărirea unei strategii matrimoniale:
Cercetare demografică (vârsta părinților, numărul, sexul și vârsta fraților);
Cercetare socială și economică (valoarea și natura patrimoniului, statutul profesional);
Caracterele politice (funcțiile reale și onorifice).
2.8 Principiciul monogamiei și bigamiei
Principiul monogamiei a fost consacrat încă din societaea antică, excepție făcând regele, care avea dreptul la mai multe neveste, doar una fiind regina. Căsătoria egipteană ca și cea mesopotamiană era monogamă, excepție făcând familia faraonului, unde numele soțiilor sale apar alături de cel al marii soții regale. Chiar în dreptul civil roman întâlnim acestă condiție la încheierea căsătoriei. O astfel de căsătorie legitimă putea avea loc numai între cetățenii romani care nu erau angajați într-o altă căsătorie.
Idealul căsătoriei monogame este întâlnit și-n textele scripturistice, fiind prezentat ca un simbol al unirii dintre Yahve și poporul Său: „Mergi și strigă la urechile fiicei Ierusalimului și zi: Așa grăiește Domnul: Mi-am adus aminte de prietenia cea din tinerețea ta, de iubirea de pe când erai mireasă și mi-ai urmat în pustiu, în pământul cel neînsemnat” (Ieremia 2:2); „Atunci am trecut Eu pe lângă tine și te-am văzut și iată acea era vremea ta, vremea iubirii. Atunci mi-am întins eu poala mantiei Mele peste Tine și legământ cu tine, zice Domnului Dumnezeu și tu ai fost a Mea” (Iezechiel 16:8).
Cea mai mare dovadă că monogamia era idealul căsătoriei era aceea că marelui preot, adică arhiereului israelit, îi era îngăduit numai o singură femeie.
Monogamia a apărut în istorie odată cu proprietatea privată și s-a aplicat sub forma conflictului dintre sexe, despe care F. Engels spunea: „Cea dintâi contradicție de clasă care apare în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre soț și soție în cadrul căsătoriei monogame, iar cea dintâi asuprire de clasă coincide cu asuprirea sexului feminin de către cel masculin”. În general, prin căsătoria monogamă s-a urmărit ca paternitatea copiilor rezultați din căsătorie să nu fie contestată, mai ales că aceștia urmau să devină moștenitori direcți ai tatălui. Monogamia, care trebuia să fie consecința firească a dragostei ca fundament al căsătoriei, nu este întâlnită la familiile tuturor claselor sociale. Cei a căror proprietate privată trebuia asigurată considerau necesară monogamia femeii. Căsătoria celor lipsiți de proprietăți și interese legate de aceasta, bazându-se pe afecțiunea reciprocă si dezinteresul material, era cu adevărat monogamă. Engels, referindu-se la căsătoria celor săraci, spunea că lipsindu-le „orice fel de proprietate, pentru a cărei păstrare și transmitere prin moștenire au fost create monogamia și dominația bărbaților…lipseste și orice fel de imbold pentru a impune dominația bărbaților”.
Principiul monogamiei este prevăzut și în pravilele care au circulat în spațiul românesc, încălcarea lui fiind sancționată de dreptul familiei cu nulitatea absolută a căsătoriei, iar de dreptul penal prin pedepsirea delictului de bigamie și biandrie: „cela ce va lua doă mueri și să va cununa cu amîndoă, ce ză dzice, cu una într-un loc, cu alta undeva într-alt loc, și vor fie vie amîndoă: acesta lucru, dupa pravilele celor împărați bătrâni vechi di demult, li s-au fost făcând moarte, iară în veacum de acmu să ceartă după voia giudețului, ce să dzice sau să-l bage în ocnă, sau-l vor purta pren tîrg cu piialea pre toate ulițele și să-i să ia toate bucatele, de vreame ce s-au pierdut cinste și iaste de ocară și de toată rușine”.
În dreptul roman, principiul monogamiei era întotdeauna aplicat: „o femeie nu poate fi căsătorită cu doi bărbați șnici un bărbat cu două femei”. Bigamia a constituit un impediment la încheierea căsătoriei și în dreptul român, nicio excepție neputând fi admisă de la acest principiu. Pravilele din secolul al XVII-lea sancționau căsătoria cu nulitatea acesteia. În general, pedeapsa celor care săvârșeau asemenea delicte era certarea, care se făcea după voia judecătorului și consta în a-l închide în ocnă ori a-l purta prin târg gol: „Pe une locuri, pe unii ca aceștia, carii iau doă mueri, poartă pre ulițe au pialea șezând călare pre măgariu și-i tot bat cu doaă furci, ce torc muerile. Așijderea si pre mueri, pre ceale ce iau doi bărbați le poartă cu pieile goale pre măgari și le bat cu doaă cumânace sau cu doaă șlice”, cu confiscarea bunului pe seama domnitorului „din moment ce și-a pierdut cinstea s-a făcut de rușine”.
Erau și mai aspru pedepsiți cei ce se căsătoreau cu două femei când: „cel ce va lua doaă mueri era în toată vârsta” și când femeile lor erau „amândouă giupânese”. Pedeapsa în aceste cazuri era moartea. Biserica Ortodoxă considera pe cel ce se căsătorea cu două femei ca eretic și îl „certa cu moarte cumplită”. Ca să scape de pedeapsă, părțile trebuiau să facă dovada: „cu bune și cu credincioase mărturii” că n-au știut că prima căsătorie nu a fost desfăcută; cel care se dovedea de bună credință „nu se certa deloc”.
Cele mai multe cazuri de bigamie în secolul al XVII-lea se înregistrau în mediul urban; aici persoana în cauză fiind integrată mai puțin în comunitate, se sustrăgea ușor controlului Bisericii. Din cauză că divorțul era prea scump, mulți preferau să plece de acasă, această acțiune având un impact mare asupra stabilității familiei și a legalității căsătoriilor din punct de vedere al bigamiei. Nu e de mirare că, un secol mai târziu, unul din motivele cele mai des întâlnite de divorț era plecarea soțului de acasă și recăsătorirea lui în altă parte a țării. Un astfel de obicei în care bărbații își lăsau casele și nevestele cu copii, era semnul unei lumi neașezate încă din vremurile de dinainte. Astfel, plecarea la muncă constituia un bun prilej pentru a contracta o nouă căsătorie fără a o declara pe prima. În acest mod procedează micii meșteșugari sau negustorii balcani veniți din Imperiul Otoman care încheie în Moldova o altă căsătorie, tăinuindu-și starea civilă sau negând existența unei alte relații. Cum preoții nu erau întotdeauna vigilenți, bigamia apărea; ea ajungea să fie cunoscută datorită unor întâmplări nefericite în care oamenii își dezvăluiau adevăratul statut; în această situație, un bărbat realiza mai ușor o altă căsătorie decât o femeie, pentru că se deplasa mai mult.
2.9 PRINCIPIUL LIBERULUI CONSIMȚĂMÂNT-RĂPIREA
Libertatea în alegerea viitorului soț nu putea fi realizată în condițiile unei orânduiri sociale bazate pe exploatare, unde trăsăturile esențiale ale familiei erau determinate de interesele materiale și nu de afecțiunea reciprocă dintre soți. F. Engeles, arătând ce se urmărea prin contractarea unei astfel de căsătorii, spunea: „în acest sistem încâlcit, interesul familiei și nu dorința individului hotăra care anume este soția cea mai potrivită”.
În vechiul drept românesc, liberul consimțământ era prevăzut ca factor esențial la încheierea căsătoriei; dar, interesele de ordin material făceau imposibilă realizarea acestuia în practică.
În constituirea unei familii, atât fiii cât și fiicele aveau nevoie de consimțământul și blagoslovenia (binecuvântarea) părinților, întrucât aceștia aveau întreaga putere economică; trecerea peste acordul părinților putea să atragă dezmoștenirea în cazul băieților și neînzestrarea în cazul fetelor. Acordul, voința, consimțământul ambelor părți erau necesare; în absența acestora, familiile puteau refuza restituirea zestrei și a părții de moștenire.
Din analiza documentelor de constituire a unei dote și negocierea ei, se observă că vocea fetei lipsea; discuțiile cu privire la zestre se purtau între tatăl fetei și viitorul ginere; de aici reiese că fata nu era întrebată și nu se ținea cont de consimțământul ei. La rândul lui, bărbatul, chiar dacă nu se afla sub același tip de supraveghere și control, era obligat să aibă acordul părinților și al rudelor atunci când își alegea viitoarea soție. Bărbatul dispunea de o oarecare libertate, dar alegerea sa era supusă spre aprobare, părinților. Deseori, bărbatul refuza să-și ducă la bun sfârșit angajamentele de căsătorie, pe motiv că nu era lăsat de rude; prin urmare, dezaprobarea din partea familiei putea să ajungă până la excluderea fiului rebel.
Singurele care aveau de pierdut în aceste politici maritale erau fetele ce urmau să fie căsătorite; cum nu aveau de ales, respectând și finalizând decizia luată de tată, ele trebuiau să plece din casa părintească pentru a-și urma soții. Situația devenea tragică când intrarea într-o etapă a vieții se producea departe de locurile natale, scăzând astfel șansa de a-și revedea părinții. Iată și un exemplu în acest sens: despre fiica domnitorului Vasile Lupu, se spune că la nunta ei cu Timuș, fiul lui Hmelnițki, a ținut tot timpul, cât domnul a stat de vorbă cu ginerele său, pe mama sa îmbrățișată pe după gât și a plâns cu amar. Din cauza prea marii dureri, când a venit momentul despărțirii, ea nu a putut să scoată niciun cuvânt. Pentru săvârșirea căsătoriei între fiica domnitorului Vasile Lupu și domnița Ruxandra cu Timuș, fiul hatmanului cazacilor, câțiva boieri s-au opus; de aici reiese că la căsătoria fiicelor domnitorului se cerea uneori și consimțământul băieților din divan asupra viitorului soț. După căsătorie, boierii temându-se de răzbunarea lui Timuș, au cerut de la Vasile Lupu să-i lase să meargă la țară, lucru cu care domnitorul nu a fost de acord.
Biserica a trecut cu vederea peste consimțământul familiilor, insistând ca tinerii să fie lăsați să trăiască în liniște și fără amestecul famieliei. Ȋn acest sens, Pravila de la Govora referindu-se la încheierea căsătoriei, prevedea: „ca cel ce lua femeie, cu sila să aibă pocanie trei ani și să dea pîrcălabilor ce i se cade, deci că nu iaste zis să se însooare cu sila că aceasta iaste tîlhărie și de toată rușinea”.
Carte Românească de Învățătură și Îndreptarea Legii pedepseau răpirea și cu pierderea bucatelor, iar dacă răpirea se făcea cu voia femeii, atunci sentința rămânea la atitudinea judecătorului. De această pedeapsă nu era iertat nici cel care răpea femeia pentru a se cununa cu dânsa. Nunta încheiată cu o femeie răpită „nu-i bună de nemica, ce iaște un lucru așea cum nu șe-au fi fost”.
Erau totuși tineri care se iubeau, iar dacă sentimentele lor nu erau în concordanță cu strategiile matrimoniale urmărite de părinți, pentru a forța voința părinților se recurgea la răpitul fecioarei. Răpitul fecioarei putea fi public și ceremonios, cu alai, cu feciori pe cai, sau putea fi secret în doi (fuga celor în cauză). Fecioara furată era considerată necinstită deoarece a încălcat pravilele bisericești, chiar și atunci când feciorul nu s-a atins de ea. Pentru a spăla rușinea familiei era obligatorie căsătoria. Se pare că răpirea fecioarelor era un procedeu frecvent, acesta fiind consemnat chiar și de călătorii străini, spre exemplu Anton Verancsis nota: „căci pe fetele pe care voiesc să le aibă ca tovarășe de viață ei adeseori le răpesc decât primesc să fie date în căsătorie, socotind că asa este mai de cale și că în chipul acesta legătura dintre soți va fi mai mare decât dacă ele le-ar fi fost dăruite de părinți prin buna învoire sau de la prima pețire; iar după ce lucrul s-a săvârșit, ei se prefac că le pare rău și se împacă fără greutate prin mijlocirea prietenilor și rudelor celor două părți”. Astfel, prin răpire se ignora învățătura Bisericii care interzicea răpirea; Sfântul Vasile cel Mare prin canonul 22 oprește căsătoria prin răpire, socotind-o nelegitimă: „Iar de va lua cineva pe una liberă trebuie a i se lua și a i se da ai săi și a se lăsa în socotința rudelor, căci părinții de vor fi, ori frați sau orice fel de ocrotitori ai fetei”. Răpirea este condamnată și de alte canoane: 67 Apostoilic, 27 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, 92 și 98 de la Trulan și canonul 11 de la Ancira. Canonul 22 al Sfântului Vasile cel Mare recomandă ca răpitorului să i se dea epitemia pentru desfrâu: „Iar epitemia pentru cei care desfrânează este socotită la patru ani și trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciune și a se tângui înaintea ușii bisericii; iar în al doilea an a se primi la ascultare, iar în al cel de-al treilea an la pocăință; iar în al patrulea an să stea împreună cu poporul fiind îndepărtați de la Jertfa adusă numai după aceea să li se dea Împărtășania cu cel Bun” (Canonul 22 al Sfântului Vasile cel Mare). Consimțământul tinerilor apare ca o problemă. Dacă în Franța, o căsătorie nu se putea face fără acordul tinerilor în cauză, în Moldova se trecea de această etapă și numai nesupunerea de cele mai multe ori a fetelor, ne arăta că învoiala de căsătorie se încheia între părinți sau între părinți și viitorul ginere. În centrul acestor interese de căsătorie, profitabile pentru ambele familii contractante, se afla femeia; cu sau fără voia ei, ea devenea un obiect de schimb între cele două familii. Pe cale de consecință, soarta fiicelor de boieri devenea una nu tocmai fericită, întrucât căsătoria, servind scopurilor politice ale părinților, de multe ori nu era asociată cu dragostea. Cu toată că pravilele prevedeau libertatea de a consimți la alegerea partenerului, în realitate acest aspect a fost tratat cu mare indiferență. Căsătoria era un lucru prea serios și prea important să fie lăsat la libera alegere a copiilor; astfel, decizia căsătoriei aparținea în totalitate tatălui. Copii nu puteau decât să se supună alegerii făcute de capul familiei, în caz contrar ieșea de sub autoritatea părintească, atrăgând după sine dezmoștenirea.
În numele aceluiași principiu, gestul este judecat și de către lumea bisericească. Evadarea de sub acordul părinților nu era trecută cu vederea. Cei ajunși în astfel de situații nu puteau fi cununați de Biserică până când nu își cereau iertare arhiereului, iar pentru greșeala lor erau obligați să plătească o anumită sumă de bani; abia, apoi legătura dintre fată și băiat nu mai era văzută ca o catastrofă, ca o stare periculoasă iar în ochii Bisericii și ai lui Dumnezeu ea devenea posibilă.
În constituirea unei familii, copiii de boieri aveau nevoie și de o încuviințare specială de la episcop și de la domn. Prin dovada episcopului se urmărea să nu se unească, prin taina căsătoriei, cei care erau opriți de la legile divine și bisericești. Învoirea domnului era necesară deoarece, acesta, prin controlarea strategiilor matrimoniale încerca să evite pe cât posibil, constituirea unor grupuri mari de presiune, care ar fi putut să ia naștere odată cu legăturile mai strânse dintre neamurile boierești.
Atunci când era vorba de contestatarea autorității paterne, fetele se aflau pe primul loc. Acest lucru se explică prin faptul că autoritatea exercitată asupra lor era mult mai apăsătoare decât cea excercitată asupra fiilor. Aflate sub tutela taților, a fraților și apoi a soților, femeile sunt dependente din punct de vedere economic de această lume masculină. Evadarea de sub această tutelă nu este decât o iluzie de scurtă durată, deoarece societatea medievală era construită în jurul autorității masculine și al supunerii feminine. O fată rebelă nu se bucura de libertatea obținută decât pentru scurt timp iar sancțiunea și dezonoarea erau deseori mai grele decât supunea însăși.
capitoul III Statulul canonic al căsătoriei în Moldova, în sec. XVI-XVIII
Generalități
Căsătoria este Taina prin care un bărbat și o femeie, care s-au hotărăt în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viață în scopul de a se ajuta reciproc, a naște și crește copii și a se feri de desfrânare, primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfințește legătura lor.
Protrivit Noului Cod Civil, căsătoria, reprezintă unirea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie și care este reglementată de normele legii. Actul juridic prin care se încheie căsătoria, nu poate fi considerat un contract, deoarece în cazul unui contract fiecare parte urmărește un scop diferit, pe când în cazul căsătoriei, ambele părți urmăresc un scop comun, acela de a întemeia o familie.
În lumea romană, prin familie se înțelegea ansamblul persoanelor care trăiau sub același acoperiș: stăpân, soție, copii, sclavi și servitori.
Familia evului mediu românesc este prin excelență familie creștină. Biserica Ortodoxă Română a fost cea care a definit-o, i-a reglementat și fixat raporturile dintre membri, dând căsătoriei, conform scopului ei etic, o însemnătate spirituală, privind-o ca pe o instituție și trecând-o în rândul Tainelor.
În concepția populară, căsătoria, aflându-se la baza întemeierii familiei, era considerată ca fiind un element obligatoriu în ciclul vieții. Ea reprezenta -potrivit normelor feudale- învoiala dintre un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii, după regulile nomocanoanelor care făceau din ea o Taină bisericească. Guvernată de cutume, de pravile și de unele hrisoave domnești, ea apare ca fiind instituția care a făcut ca femeia să fie -în cadrul familiei- net inferioară bărbatului. La fel ca și în cazul căsătoriei din spațiul medieval occidental, și în societatea românească, prin căsătorie, femeia trecea de sub autoritatea tatălui în cea a soțului, un transfer între doi bărbați în care femeia nu pare a fi altceva decât un „obiect de schimb”.
În societatea românească a sec. XVI-XVIII, Biserica și Societatea au colaborat, exclusiv în baza perceptelor ortodoxe, pentru a asigura controlul asupra societății, împărțindu-și responsabilitățile legale referitoare la căsătorie, iar Normele în baza cărora s-a exercitat o dublă autoritate fiind de inspirație bizantină.
Majoritatea normelor de drept care se aplicau în țara noastră până în secolul al XVII-lea și care au dăinuit mult timp după apariția pravilelor, erau nescrise. În general se judeca după obiceiul juridic, numit în documente „legea țării”, „legea românească”, „legea țării noastre”. Când obiceiurile juridice nu erau cunoscute se recomanda de pravile să se strângă niște oameni buni să socotească. Se foloseau foarte mult nomocanoanele formate din drept canonic și laic; ele sunt legiuiri canonico-juridice de origine romano-bizantină, adaptate la nevoile noastre și folosite în țările române în limba slavonă, încă din secolul al XV-lea. Reglementări cu privire la căsătorie au circulat în Moldova prin catehisme, îndreptate pentru preoți, mărturisiri de credință, etc. Aceste pravile urmăreau prin dispozițiile lor să consolideze din punct de vedere social-juridic interesele clasei stăpânitoare, iar dreptul apărea ca un privilegiu al anumitor clase sau pături sociale.
3.1. Adunarea celor Șapte Taine, Iași- 1751
Una dintre tipăriturile vechi, a cărui scop a fost completarea colecțiilor canonico-juridice din sec. al XVII-lea, a fost și tratatul lui Iacob I Putneanul, cunoscut sub numele de „Adunarea celor Șapte Taine”; această carte de edificare sufletească a văzut lumina tiparului la jumătatea secolului al XVIII-lea, la Iași, atunci când au început să se tipărească trei tipuri de cărți, și anume: de lectură religioasă, de ritual și manuale școlare; Adunarea celor șapte taine a fost destinată atât preoților cât și oamenilor pentru cunoașterea dogmelor ortodoxe dar și pentru desfășurarea corectă a ritualurilor. Tendințele înnoitoare ale mitropolitului Iacov se observă în diversele predoslovii ale cărților apărute cu binecuvântarea sa, mai cu seamă în cuvântul de învățătură ale Sinopsis-ului din 1751 și 1757, prin care încerca să elimine acele obiceiuri aflate departe de litera învățăturii creștine, care erau practicate de creștini, în diferite momente ale vieții: nașterea, căsătoria, moartea dar și la sărbătorile din timpul anului.
Acest Sinposis, fiind cercetat foarte puțin de către istoricii români, se află în prezent la Biblioteca Academiei Române din București, în colecția „Cărți Românești Vechi”, având cota: II 1803017, C.R.V 279, făcând parte din donația mitropolitului Moldovei Iosif Naniescu în anul 1894. Alături de această ediție, B.A.R mai deține încă 3 exemplare, care sunt inventariate după cum urmează: ex. 002: inv. 1393, incomplet; ex. 003: inv. 1391, incomplet; ex. 004: inv. 1392, incomplet.
3.1.2 Note generale:
Titlul: este complet
Foaia de titlu: Sinopsisul adică adunarea a celoru șapte Taini și a celoru șapta Laude ai sfintei Biserici, Și canoane dinu sfînta Pravilă, ce sîntu trebuincioase la Taina Duhovniciei. Ce s-au Tipăritu acumu întîi cu cheltuiala a prea sfințitului Chiriu, Chiru Iacovu, Mitropolitul a toată Moldvaviia. În zilele Prea Luminatului și Prea Înțeleptului Domnu Io. Constantinu Mihailu Racoviță, Voeda. De Duca Sotiriovici Tipogradul de la Thasos. Iași 7259 (1751).
Dimensiuni: 20 x 15 cm
Legătura artistică: copertă nouă, de corton, culoare roșie.
Încuietori: nu are.
Însemnări: – fila 1f: „Această carte ce au fostu a preotului Ion ot Târgul Frumos,
și au rămas cer cu tot străicată, și au le condica gata, Dumitraș(cu) […] său, cu cheltuela sa întâia.
Zile Mării Sale, Mihaiil Șuțu, Voevoda cu năhiul domniesc întâi, velet ………77….mart. 1794. Avgust 14. 77…..
-fila 1v: „Și au rămas părintele Ion 42: lei cu ce să mai de la părintele Ion ot Târgului Frumos și mau lăsat în [………..] . Cu adevărat.
-fila 2f: „Ahgheni Pascal. Să se știe (a)devărat m-am însurat eu ………… în anul 1800 șt. Să să știau de căte [………]. Să să știe câți bani am luat de la părintele Ion ot Târgului Frumos lei […]. 15 (lei) am luat fiindu am fostu față. 3 (lei) grijii ale [……] Dumitrașcu. Vându maicii fiicei Anița preotului Ion ot Târgu Frumos”.
7. cota, inventar: C.R.V 279, II 183017.
8. dacă lipsesc foi: nu lipsesc foi.
9. scris de: Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei.
10. tipografie: Duca Sotiriovici Tipograful de la Thasos, în Iași.
11. prefață: există: CARTEA PĂSTORULUI, Cătră Preoți. la această stepenă înaltă a Arhiriei, întru care au a(vutu) Dumnezeesculu daru să ne sue grija cea mai mare și mai așeasă ce avemu nu iaste alte. Fără numai chiv(e)rnisirea bisearicii, și spăceniia sufleteloru oiloru noastre celoru cuvîntătoare… .
Din Bibliografia Românească Veche, vol. II, aflăm că primele rânduri din prefața la Adunarea celor Șapte Taine-1751, sunt copiate din prefața de la Învățătură bisericească-1710, a lui Antim Ivireanul, retipărită în 1741, inititulându-se de această dată Cartea păstorului către preoți.
12. cuprins: nu are.
13. capitole: 16
14. românească veche (caractere chirilice).
15. paginile: în total sunt 67 de file, din care 64 de file numerotate; primele 3 file nu sunt numerotate, astfel pe primele 2 file, se află câteva însemnări, fila a 3-a conține pagina de titlu; numerotarea începe cu a patra filă, având caractere chirilice, astfel pagina 1f este pagina α, paginile pe verso nu sunt numerotate; cartea se încheie cu fila 64v nenumerotată.
3.1.3 Note de conținut:
Capitolul 1: Învățătură pentru preoți (f. 3f)
Pentru ceale șapte Taine ale sfintei bisearici și ce iaste taina (f. 3f-3v)
Ce puteare și ce darua au aceaste șapte taine (f. 3v-5f)
Iară însemnămu în scurtă ca să fie ce închipuescu ceale ce să facă la sfîntu Botezu
(f. 5f-7f)
Capitolul 2: Pentru Taina sfîntului Miru (f. 7v-8v)
Capitolul 3: Pentru Taina Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii (f. 9f-12f)
3.1 Pentru partea cea dintîi care iaste Proscomidiia (f. 9f-10f)
3.2 Partea a doao pentru agloșenici (f. 10f-10v)
3.3 Pentru a treia parte a sfintei Liturghii (f. 10v-11f)
3.4 Pentru sfînta Priceștanie (f. 11f-12f)
Capitolul 4: Pentru rînduiala preoției și ce să zice preotu (f. 12f-12v)
Capitolul 5: Pentru Taina ispovădaniei sau a pocăinței ( f. 12v-14f)
Capitolul 6: Pentru Taina nunții cei pre leage (f. 14f-14v)
Capitolul 7: Pentru Taina sfîntului Maslu (f. 14v-15v)
Capitolul 8: Noao poronci mare ale besearicii (f. 16f-17f)
Capitolul 9: Zăce poronci (f. 17v)
9.1 Șapte daruri (f. 17v-18f)
Capitolul 10: Șapte păcate de moarte (f. 18f-18v)
Capitolul 11: Învățătură pentru ispovedanie (f. 19f-23f)
Capitolul 12: Cuvîntu de învățătură cătră preotuluce va să fie duhovnicu cumu va învăța făr sfiială pre cei ce vinu cătră dînsulu (f. 23f-24v)
Capitolul 13: Învățătură pentru cei ce să ispovedescu (f. 24v-36v)
Capitolul 14: Învățătură pentru canoane cumu să cade a da pentru fiește care păcate dinnu canoanele sfintei pravili (f. 37v-47f)
Capitolul 15: Înștiințare pentru ceale 7 Laude ale sfintei bisearici (f. 47f-49v)
15.1 Pentru ce facem prăznuirea sfințiloru de seară (f. 49v-50f)
15.2 Pentru ce tocămu la miezu nopții (f. 50f)
15.3 Pentru ce începemu cu zămslitu stăenhu o dă cîndu nu iaste preotu (f. 50f-51f)
15.4 Pentru psalmul 11 (f. 51f-52f)
15.5 Pentru polieleu ce cuprinde întru sineșu (f. 52f)
15.6 Apoi să chiamă ascultare (f. 52f-52v)
15.7 Pentru ceale 9 peasne (f. 52v)
15.8 A patra peasnă iaste a lui Avvacumu (f. 52v-53f)
15.9 Pentru condace (f. 53f)
15.10 Pentru icosu (f. 53f-53v)
15.11 Pentru sfeantelie și pentru hvălinte, și pentru slavoslovenie (f. 53v-55f)
Capitolul 16: Alte învățături și poronci bisericești (f. 55f-55v)
16.1 Pentru sfînta cruce cumu să cade noao a o face (f. 55v-56f)
16.2 De ce zicemu de 34 i pomilui de 12 ori. Ori și de patru zeci de ori (f. 56f-56v)
16.3 Pentru ce ne închinămu sfinteloru icoane (f. 56v-57f)
16.4 Pentru ce slujire cu pîine iar nu cu azimă (f. 57f-58v)
16.5 Pentru prejde sfeaștena (f. 58v-59f)
16.6 Pentru molitva ce să face la zioa întîiu a nașterii pruncului (f. 59f-64v).
Observație: după p. 64v urmează 5 file goale, nemumerotate.
Adunarea celor Șapte Taine, atribuie căsătoriei un capitol numit „Pentru taina nunții cea pre leage”, aflat la fila 14f-14v; aici, nunta este definită ca o împreunare a bărbatului și a femeii, prin hotărârea acestora de a locui împreună, fără a se despărți, pentru a împlini porunca lui Dumnezeu, adică înmulțirea neamului omenesc, după cum spune Apostolul Pavel: „Nunta iaste înpreunare, bărbatu cu muiare spre înplinirea D(u)mnezeescului acela cuvîntu creșteți și vă înmulțiți. (Mateiia) aceștii taine iaste Bărbatulu și muiarea, carii vini cu rîndu de săvârțitu ca să să înpreune amîndoi și să lăcuiiască ne despărțiți”. Legătura dintre cei doi trebuia consimțită în biserică, în fața preotului și în auzul tututor, în cadrul Cununiei, iar potrivit versetului paulin, scopul căsătoriei fiind încetarea poftei trupești dar și nașterea de prunci: „Iar Chipulu sîntu cuvintele carele amîn(d)oi zice în bisearică în naintea preotului în auzulu tuturoru, (adecă) voeștimă, voescute, ori mîindu la aceaste cuvinte, rugăcionile și blagosloveniile preotului spre cea de săvîrșită înpliniire a nunții: iar sfîrștitulu) iaste în mulțirea neamului omenescu, și încetarea pohtei cei trupești, după cumu grăiaște sfintulu Pavelu, la c(a)rtea cea dinnu tîi cătră coriinteani, fiește carele a sa muiarea să aibă, și fieștecarea să săvîrșitulu nunții iaste creșterea neamului omenescu, și încetarea pohtei ceii trupești. După cumu grăiaște marele Pavelu cătră coriinteani cătră prima […]. 7, zicîndu. Iar pentru curviia fieștecareșe a sa muiarea să aibă, și fiește carea alu său bărbatul să-lu aibă.
Adunarea celor Șapte Taine, tratează și abaterilor de ordine morală, care amenințau unitatea familiei, venind astfel cu sancțiuni pentru ce-i care săvârșeau astfel de fapte. Astfel, referitor la încălcarea fidelității conjugale, Iacob Putneanul, în sinteza sa de legi, nu este tocmai îngăduitor în privința administrării conoanelor, făcând referire în mare parte la canoanele Sfântului Vasile cel Mare, dar și la canoanele Astolilor, Sfântului Ioan Pustnicul și ale unor Sinoade; în Adunarea celor Șapte Taine, capitolul 14, intitulat Învățătură pentru canoane cumu să cade a da pentru fiește care păcate dinnu canoanele sfintei pravili, în loc de sintagma „să nu se împărtășească”, întâlnim noțiunea „să nu se priceștuiască”, prin urmare, legiuirile cuprinse în această carte, îi opresc de la împărtășanie pe cei care au săvărșit adulterul și sodomia, ținându-i sub canon timp de 15 ani: „Pentru prea curvie ani 15. Să nu să priceștuiească, după canonulu 18, alu marelui Vasilie. Iară canonul de la Aggira pe prea curvari, […] curvari îi canoniseaște însă pre ce să făgăduiescu că voră face milostenie și alte fapte bune. Sodomie, ani 15. Canonul 72, marele Vasilie. Curvie cu dobito(a)ce ani 15. Canonu 77, mare(le) Vasilie”. Pentru personalul clerical, pedeapsa pentru astfel de abateri este mai aspră, asftfel încât se mergea chiar și până la caterisire, potrivit canonului 81 al Sfântului Vasile cel Mare: „Preotu de va curvi, sau de va preacurvi, sau sodomie făcîndu sau cu dobito(a)ce sau cu pasări păcătuindu, sau cu fămiia lui peste fire curvindu, sau cu vrăji o(r)i mălindu, să nu mai fie preotu, canonu 81, marele Vasilie”. Dacă era vorba de incest, considerat un delict grav, pedepsele erau mult mai mari, dar erau prevăzute gradual, în funcție de gradul de rudenie dintre protagoniști; cel mai aspru canon oprea de la împărtășanie timp de 31 de ani, pe fiul care săvârșise incest cu mama sa vitregă, sau cu cumnata sa, astfel: „Acela ce va curvi cu sora lui, cea de unu tată și de o mamă, ani 20, să nu să priceltuiască, canonu 75, marele Vasilie. Iară Ioanu zice 12 ani de la ceva curvi cu nora, sau cu soacra, sau cu muma sau soacrei ani 11. Sau cu cumătra ani 11. După canonu 19 alu marelui Vasilie. Iară de nu voru fi frați buni, ani 12, după canonul 9, alu marelui Vasilie. Cu muma naștesa, ani 31. Iară cu nașta, ani 20. Cu cumnata, ani 31. Fămeai(a) cu doi frați, ani 31. Cu maștehăsa, ani 31, după canonul 19, alu marelui Vasilie”.
Colecția de legi a lui Iacob Putneanul sancționa cu pedeapsa de 31 de ani pe ginerele care săvârșise incest cu viitoarea soacră, iar potrivit canonului, căsătoria ce urma să aibă loc era anulată; totuși, dacă sancțiunea era dată după ce căsătoria s-a oficiat, pravila nu anula căsătoria săvârșită după o astfel de abatere morală, îndemnându-i pe căsătoriți, să nu se despartă: „Acela ce face curvie cu logonica pănă a nu să cununa, unu anu să nu să priceștuiască, și ca unu fură de nuntă preotu să nu să facă. De va curvi cineva cu muma logodnicii lui ani 31, și nunta aceaia să nu să facă, iar de sau făcutu nunta să nu să despărțească, Matei cap(itol)u 15”. Chiar și practica folosirii ierburilor otrăvitoare de către femeile însărcinate, era oprită de către canoanele bisericești; prin urmare, femeia acuzată de pruncucidere în mod direct, sau prin faptul că a îndemnat pe altcineva să folosească astfel de ierburi, pentru a pune în pericol viața pruncului nenăscut, trebuia să împlinească o perioadă de epitemie de 10 ani, potrivit canonanelor Sfântului Vasile și ale Sinodului de la Ancira: „Ori care fămeaie de va erburi sau altu ceva face ca să-și omoară pruncul în pîntece, ucigătoare iaste, după canonulu alu 2 alu marelui Vasilie. Așijderea și aceaia cei da ei erburile de vă, după cumu grăiaște sfîntului Ioannu postinculu. Carele celi strică pruncii în pîntece, 10 ani să nu să priceștuiască. Așijderea și pre ceale ce lui adăpătu pre iale, săborulu Anghira”.
3.2 Prăvilioara de la Iași, 1784
Apărută la sfârșitul secolul al XVIII-lea, Prăvilioara de la Iași-1784, scrisă de către mitropilitul Moldovei, Gavriil Calimachi, cuprinde o sinteză a învățăturilor bisericești, venind în sprijinul preoților pentru a se apropia mai mult de oameni și de a-i determina să înțeleagă mai bine dogma bisericească, sancționând totodată și practicile ieșite din tiparele dreptei credințe. Cartea este structurată în 20 de capitole și cuprinde o sinteză a celor Șapte Taine, însoțite de dispozițiile canonice, precum și indicații pentru alcătuirea diatelor și foilor de zestre. Exemplarul se află la B.A.R din București, alături de alte 4 exemplare, inventariate după cum urmează: ex. 002: inv. 2143; ex. 003: inv. 2144; ex. 004: inv. 2145; ex. 005 (incomplet): inv. 2147.
3.2.1 Note generale:
Titlul: Prăvilioară, în care cuprinde ceale șapte taine bisericești, cu care să se deprindă preoții, mai alesu duhovnicii, ca să știe, înceaperea și săvîrșirea tainii cumu să o facă. Și sau mau adaosă o sfeștaniie, cea mică, cumu și cîteva molitve, spre folosul creștinescului norodu;
Foaia de titlu: există; pe verso apare figura mitropolitului Gavriil al Moldovei, în fața lui se văd în planul central, într-o atitudine de smerenie, un bărbat și o femeie în costume moldovenești, specifice secolului al XVIII-lea, iar în planul din dreapta apare Sfântul Gheorghe călare, ucigând un balaur; în partea de jos, apare următoarea mențiune: protoirei: Mihail Stril(bițchi).
Dimensiuni: în 4o (19x 14 cm); 21 R (15x 11 cm);
Legătura artistică: copertă neagră, având imprimată stema Moldovei
Încuietori: are încuietori (cea de sus e ruptă)
Însemnări: sunt însemnări pe copertă-verso, și pe fila 1f-v; după ultimul capitol apare un tabel ce cuprinde calculele unor pascalii în limba slavonă; pe antepenultima filă/verso-ultima filă/față sunt însemnări în limba română cu caractere chirilice, între aceste două file apare o foaie dublă, de culoare verde, cu însemnări în limba slavonă.
Cota, inventar: CRV 478; I 462342.
Dacă lipsesc foi: nu lipsesc foi.
Scris de: Cu blagoslovenia Preaosfințitului Mitropolut al Moldvaviei Chiru Chir Gavriil
10: Tipografie: Sau Tipăritu de Popa Mihaio Strilbințchii și ezarhul dinnu Mitropoliia Iașului.
11: Prefață: există: un cuvânt de învățătură adresat de mitropolitul Gavriil, preoților, privind necesitatea acestei cărți pentru luminarea științei…și povățuitoare la cunoștiința și lucrarea mîntuitoareloru taine ale sfintei bisearici..
12: Cuprins: există.
13: Capitole: 19 capitole numerotate + 2 capitole nenumerotate
14: Limba: românească veche (caractere chirilice).
15: Paginile: numerotarea este făcută numai pe pagina/față, și începe de pe fila a V-a cu numere chirilice, astfel f. α- f.1 și continuă numerotarea până la f. 54f; de aici urmează 22 de pagini nenumerotate, după care se continuă de la f. 55f până la f. 75v; fila 23 este ruptă în partea de jos, până la text.
3.2.2 Note de conținut:
Titlurile din cuprins nu sunt redate integral, așa cum apar în carte, prin urmare:
În Prăvilioara de la Iași, căsătoria este definită în aceiași termeni juridici și teologici la fel ca în Adunarea celor șapte Taine, prin împreunarea dintre un bărbat și o femeie, cu scopul de a împlini porunca lui Dumnezeu; tot din această definiție se poate observa și un scurt îndemn al tinerilor care urmează să se căsătorească, și anume de a locui împreună, urmărind totodată și unitatea familiei: „Nunta iaste înpreunare, bărbatu cu muiare, spre în pliinirea d(u)mnezeiescului acela cuvântu creșteți și vă înmulțiți (Mateiia) ceștei taine iaste bărbatul și muiarea, carii vină gîndu de săvîrșită ca să să înpreune amîndoi, și să lăcuiască ne despărțiți”. În continuare formula scoate în evidență faptul că nunta trebuie săvârșită în biserică, în auzul tuturor, și pune în lumină scopul căsătoriei, văzut prin prisma versetului paulin, mai exact: „Iară chipul sunt cuvintele carele a mi oi zică în biserică înnaintea preotului în au zilă tuturora, (adecă), voeștemă, voescute, […] la alteale cuvinte rugăciunile și blagosloveniile preotului sprea ea de săvârșită înplinire a nunții: iar (sfârșitului) iaste înmulțirea neamului omenescu, și încetarea poftei cei trupești, după cumu grăiaște sfântulu Pavelu la c(a)rte cea dinutîi cătră corinteni, 15: capete zicîndu iară pentru curve fiește carele a sa muiare să aibă și fieștecarea are alu său bărbatu să lă aibă”.
Îndreptarul pastoral de la 1784 vine cu o serie de norme pentru a asigura bunul mers la căsătoriei, sancționând astfel abaterile de la moralitate, în două capitole speciale, intitulate „Canoane pentru bărbați” și „Canoane pentru mueri”. Astfel, adulterul în pravilioara lui Gavriil Calimachi, este sancționat, potrivit canoanelor cu oprirea de la împărtășanie pe timp de 4 ani, respectiv 5 ani, pentru adulterul săvârșit cu o femeie nebotezată: „Cine va curvi, ani 4: să nu să cuminece, după cumu zice dmnezeiscul Grigorie Ostroveanulu, iară marele Vasilie zice 3: ani, iar dmnezeisculu Patriiarhu Postniicu porunceaște după doi ani să să cumince adevăratu de va vrea să mănînce secu pănă la 4: ceasuri și să facă 978. Și mătănii 280: iar de nu va vrea atunci să fie următăriu cumu poruncescu mai cusu Dmnezeștii părinți. Cine va curvi cu muerea nebotezată 5: ani, să nu să cuminece, și să postească. Și să facă și milostenii și metanii”.
Normele duhovnicești din Prăvilioară se pronunțau și în cazul apărării fetei în fața unor abuzuri; astfel, cel care denatura integritatea morală a unei fete, avea să primească o epitemie de 12 ani: Cine va strica feciorară mai mică de 12: ani. Ani: 12: Ioannu postniculu”. Tot această Prăvilioară, oprea căsătoria care urma să aibă loc, după săvârșirea unui incest, dintre mire și soacra sa, fapt ce reprezentă un impediment major în stabilitatea căsniciei, iar cel care săvârșise o astfel de faptă intra sub canon timp de 14 ani; mitropolitul Gavriil merge mai departe cu sancțiunea, sub invocarea canonului 34 al Sfântului Vasile, îl oprește pe cel care săvârșise incest cu soacra sa, în a-i fi primite darurile pe care urma să le ofere preotului, pentru a fi pomenit la Liturghie: „Cine va curvi cu muma logodnicii lui, ani: 14: să aibă canonu, și nunta aceia să nu să facă, iară de sau făcutu nunta să nu să despărțască, Matfei, capu: 15. Cine face curvie de față, și nu să va părăsi să nu să priimească la sfînta besearică, nici părticele la proscomidie pentru dînsul preotulu să nu scoață, că osîndă iaste lui aceasta. după canonul 34: alu marelui V(a)silie”. Alte cazuri de incest erau sancționate gradual, în funcție de gravitate: „cela ce va curvi cu sora lui cea de un tată și deo mumă, ani 20. Să nu să cuminece, zice marele Vasilie, iar Ioanu Pustinculu zice 15, ani. Acela ce va curvi cu sora lui sau cu soacrăsa sau cu muma soacrei, sau cu cumătră ani 11. Cu vară primare ani 10. Cu a doao vară, ani 9. Cu muma naștăsii ani 11. Cu mașa ani 20.Cu cumnata ani 11. Doi frați cu o femee, ani 11. Cu mașthăsa, ani 11”. Cele mai grav incest era condamnat de către normele bisericești la 30 de ani, precum este incestul dintre fiu și mama sa; o astfel de persoană nu mai avea voie să se împărtășească cât timp se afla sub canon, iar după ce trecea perioada de epitemie, canonoanele îi sugerau să postească toată viața și să facă fapte de milostenie: „Cu mumăsa cea bună cîndu ferească Dmnezeu, să va întîmpla cineva-și a curvi ani 30. Să nu să cuminece, și în toată viiața lui postește și metanii să facă, și dă pururea cu umilință să zică D(oa)mne miluiaște-mă, D(oa)mne iartămă păcătosulu”. Referitor la gradele de rudenie, Prăvilioara nu admitea căsătoria între rude, pe care o numea cea fără de lege, iar cei aflați într-o astfel de căsătorie erau îndemnați să se despartă; consecințele interdicției pentru „amestecarea de sânge” erau foarte grave, încât se ajungea până la restricție de la împărtășanie timp de 15 ani, potrivit canonului 78 al Sfântului Vasile: „Nunta cea fără de lege, nu să priimește vrică până nun să voru despărți, și după ce să va despărți ca niște amestecători de sînge să aibă canonul ani 15: după porunca marelui Vasilie, canonul 78”.
Dispozițiile canonice prevăzute în Prăvilioara de la Iași-1784, sunt mai blânde atunci când se referă la căsătoria a doua, lăsând la hotărârea celui care judecă, să aleagă între un canon de 1 an și oprirea de la Cuminicare, sau unul mai greu de 2 ani; însă când vine vorba de căsătoria a treia, deja dispozițiile canonice aveau alte prevederi, venind cu condiții; astfel, o persoana care se afla la a treia căsătorie și avea copii, pravila îi administra un canon de 5 ani, iar dacă nu avea copii pedeapsa era mai mică cu un an, cu condiția să nu fi depășit vârsta de 40 de ani, valabilă pentru ambele cazuri. În ce privește a patra căsătorie, pravila nu o permitea și îi îndemna la despărțire, pe cei aflați într-o astfel de legătură: „Nunta a doua unu să nu să cuminece canon 4: al aceluiași, alții zicu 2: ani. Nunta a treia: e are copii ani 5: iară de nu are copii ani 4: însă cîndu va fi vîrsta lui mai josu de 40: de ani: iar de au trecutu de 40: de ani: și are copii, nu iaste slobodă acea nuntă a să face, după porunca sfințiloru Părinți. Nunta a 4-a: besearica nu o primeaște până nu să va despărți, și după ce să va despărți ani 4: să nu să cuminece”.
Venind în apărarea unității familiei și a vieții, dispozițiile canonice din îndreptarul pentru preoți a lui Gavriil Calimachi, interzicea femeilor să recurgă la consumarea de ierburi otrăvitoare care să ducă la omorârea pruncului în pântece; pe acestea și pe complicele lor, care le îndemnau la astfel de acțiuni, le considerau ucigătoare și erau canonisite pe timp de 10 ani: „Muiarea ce va bia erburi, sau altu ceva va face ca să-și omoare pruncul în pîntece, ucigătoare iaste, canonul alu 2-lea: alu marelui Vasilie. Așijderea și aceaia ce dă erburile de ia după cumu grăiaște sfîntulu Ioan Postniicul. Curvele ce-și strică pruncul în pîntece, 10 ani, să nu să cuminece, așijderea și pre ceale ce leau adăpatu pre iale”. Reglementările canonice merg mai departe pe firul apărării vieții copilului, și condamnă acele mame, ale căror copii le mor din neglijență; aici sunt de remarcat câțiva termeni pe care pravila le menționează, și anume săturarea bucatelor, sau de beție sau de lene, ceea ce nu duce cu gândul că mitropolitul nu le-ar fi introdus în pravilă, dacă nu constata astfel de abateri în timpul păstoririi sale: „Muiarea carea va dormi, și va muri copilu la ujță, sau îi le va ănpresura, aceaia să fie nepricestuită ani, 3: și în to(a)te zilele de decele, să se ferească de carne și de brînză și să facă postu și milostenii după cumu îi va fi putearea. Deacie să se cuminece, iar de va fi fostu moartea copilului, de săturarea bucateloru, sau de beție, sau de lene, aceaia iaste în tocma ca ucigășii ce ucigă de voe, iară de va fi fostu dinnu voia diavolului, atunci are ertăciune, numai și aceasta cu socotință, și cu mărură să se canonească.
3.3 Șapte Taine-1644
În anul 1642 se tipărește în satul Prisaca din Transilvania un Catehism calvinesc, în limba română, care a circulat dincolo de munți, provocând în biserica ortodoxă o reacție similară cu cea a Mărturisirii lui Chiril Lucaris; călătorind la Târgoviște în 1644, mitropolitul Varlaam intră în posesia acestui catehism calvinesc, motiv pentru care a declanșat o polemică pentru apărarea ortodoxiei; în acest context apare în 1644 lucrarea Șapte Taine a besearicii, conținând explicații asupra esenței ortodoxiei, polemizând indirect calvinismul, care nu era de acord cu Tainele din biserica ortodoxă. Cartea conține o listă a sărbătorilor anului și cu fixare a posturilor, fiind destinată în primul rând categoriilor sociale mai instruite și capabile să răspândească doctrina ortodoxă în societate prin care să opună rezistență ideologiei calvine. Apărută între două lucrări, Cazania-1643 a mitropolitului Varlaam și Carte Românească de Învățătură de la Pravilele împărătești (1644), Șeapte Taine a bisericii, nu s-a bucurat de o atenție deosebită din partea istoricilor. În schimb, este o adevărată pravilă, întrucât conține un număr mare de canoane și comentarii din legislația bizantină și canonică, făcând referire la canoniști precum Balsamon, Zonara, Armenopol și Vlastare, alături de canoanele apostolice, ale Sinoadelor Ecumenice și a multor părinți bisericești.
Cartea a fost tradusă de către Eustratie, logofăt al treilea și tipărită de mitropolitul Varlaam la tipografia mânăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași. Cu privire la traducerea ei, au existat mai multe opinii în rândul istoricilor. Nicolae Iorga susținea că Șeapte Taine a fost tradusă de logofătul Eustratie, inspirându-se din tratatul despre Tainele bisericii a lui Gavriil Severos Peloponezianul, mitropolit de Filadelfia, care a locuit mulți ani în San-Giorgio dei Greci din Veneția, păstorind comunitatea grecească din acea zonă. Ștefan Berechet îl contrazice pe Nicolae Iorga, afirmând că acestă lucrare, tipărită de Varlaam ar fi fost tradusă din slavonă, după modelul tipărit la Lwów cu doi ani înainte, cu titlul asemănător Tainele bisericii; potrivit lui Ștefan Berechet, traducerea din slavonă se susține prin numărul mare de cuvinte și expresii slave pe care le conține cartea, și anume: ortrițaniile=lepădările, isțelească=vindece, nebesnoe țar(stvo)=împărăția cerului și, creșceaetțea rab božij voi mea otța i sâna i sveatago duha=botează-se robul lui Dumnezeu, în numele Tatălui și Fiului și sfântului Duh. În altă parte, îl vedem pe Mircea Păcurariu că are o poziție diferită față de Ștefan Berechet; în Istoria bisericii ortodoxe române, volumul II, menționează că inițial a fost acceptată varianta potrivit căreia traducerea s-ar fi făcut după Cele șapte taine, opera arhiepiscopului Gavriil Severa din Filadelfia, care apăruse într-o versiune slavă, la Kiev în 1640, dar istoricul revine cu explicația și afirmă că, pe baza cercetărilor ulterioare, traducerea a fost făcută de Eustratie logofătul, din greacă, după opera retorului Toma Eleavulkos (sec. XVI), prim-secretar patriarhal, fost profesor lui Damaschin Studitul. Cartea este structurată în 9 capitole cu subcapitolele aferente, sub forma unor întrebări și răspunsuri; cu excepția capitolului cu referire la Taina Mirungerii, celelalte capitole sunt urmate de un număr mai mare de extrase dintr-o lucrare cu numele Pravila aleasă, pe care Eustratie Logofătul o tălmăcise cu mai bine de un deceniu înainte.
În afară de acest exemplar, Biblioteca Academiei Române mai deține încă cinci exemplare, inventariate astfel- C.R.V 47: ex. 002- inv. 192, ex. 003- inv. 193, ex. 004- inv. 194, ex. 005- inv. 195, ex. 006- inv. 195.
3.3.1 Note generale:
Titlul: Șeapte Taine a besearicii; un al doilea titlu, de această dată în formă completă, se află la pagina 1: Pravila prescurtă aleasă den svintele scripturi scoasă pre răndu și tocmită, mai v(â)rtos pentru ceale șeaăte taine mari a besearicii, care-și diinse rănduită cu toate treabele ei, priin carile și pravila svinților aplavi, la tot lucrulu dea istvuiște, pre toate obiceaele ceau lăsat purtătorii de D(u)mnzăire și întrunăraă cu ap(o)stolii, Păstorii și a toată lumea învățătorii;
Foaia de titlu: există- titlul este încadrat într-un chenar, alcătuit din 3 sfinți în partea de sus,
câte un sfât în lateral (Sf. Ioanichie Alexandrinul și Sf. Chiril al Alexandriei), iar în partea de jos apare stema Moldovei; pe foia de titlu/față apare următoare tipărire: Șapte Taine A besearicii. Tipărire cu învățătura și cu toată cheltuiala Măriei sale Ioanu Vasilie Voevoda. În tipariul cel Domnesc în între(a)gă în Iași. Vlto 7153, ione, 8; pe verso apare stema Moldovei, încadrată într-un chenar, însoțită de tipărirea: Pe ceasta D(o)mnii Moldovenește. Slava aceștei a Hr să o socotește. Cap de buiar fiind tare. Atâta puteari. Aceasta chip de buiar Mulți au biruit fără numîr.
Dimensiuni: 20×16 cm;
Legătura artistică: legătură veche în piele de culoare neagră, cu ornamente presate;
Încuietori: 2 încuietori;
Însemnări: pe prima pagină, care e lipită de copertă, în partea dreaptă a textului apare ur-
mătoarea însemnare, cu caractere chirilice: Tot omul de supt soare dac(ă) am ve(ni)t ceasul morții; pe foaia de titlu/verso: Din cărțile lui I. Asachi 1830; fila 1, în partea de jos: a preotului Anastasă Mocanu;
Cota, inventar: CRV 47; II 630852;
Dacă lipsesc foi: nu lipsesc foi;
Tipărită de: Varlaam, mitropolitul Moldovei (1632-1653);
Tipografie: În tipariul cel Domnesc;
Prefață: cartea începe cu un cuvânt de învățătură al mitropolitului Varlaam al Moldovei, între filele 2-4 (nenumerotate), având titlul: Cu mila lui Dmnzău Ioan Vasilie voevoda, Dmnul țării Moldaviei, fiind alcătuită de Smereanii, Varlaam, Arhiepscu Imitropolii Suceavechii; apoi continuă cu o prefață a celor șapte taine, de la paginile 1-7;
Cuprins: are, la sfârșit;
Capitole: 9 capitole, organizate în subcapitole;
Limba: românească veche (caractere chirilice);
Paginile: peste 339 de pagini numerotate cu caractere chirilice; la unele pagini apar erori, precum numerotare greșită sau lipsa numărului de pagină, și anume: paginile 38, 40, 56, 63, 81, 101, 115, 121 nu sunt numerotate, de la p. 136 se trece la p. 138; p. 151 este numerotată greșit cu 154; alte pagini care nu sunt numerotate: 171, 192, 299, 302, 303, 325, 327, 329, 330, 332, 334, 336, 337.
3.3.2 Note de conținut:
În continuare vom reda titlurile din cuprins cu acele subcapitole care fac referire la tema care ne interesează:
În descrierea canonico-dogmatică a tainelor bisericești, cartea lui Varlaam, intitulată sugestiv Șapte Taine, definește căsătoria ca fiind o împreunare între bărbat și femeie pe toată durata vieții; din definiție se poate desprinde și o condiție, pe care tinerii trebuiau să o îndeplinească, pentru a ajunge în fața sfântului altar, și anume consensul celor doi de a forma o familie și de a trăi nedespărțiți până la moarte, indiferent de vicisitudinile traiului, care se materializează prin jurământul lor: „Nunta iaste o înpreunare ce să înpreună bărbatu cu muiare, să fie într-un găndu, și într-o voe, într-un giurămănntu, ca să petreacă întru toată viața lor, agiotăndu unulu altuia, în toate neputințele, și în toate nevoile, și boalele, nedespărțiți pănâ la moarte. iară nu să poate chema nuntă adevăra(tă) pânâ nu va fi denaintia preotului. celui mare supt cu […] Nuna și suptu vlăveniia besearicii”. Violeta Barbu, într-un studiu consacrat căsătoriei din Țara Românească, în sec. al XVII-lea, susține că termenul de „împreunare” în cele divine și omenești, într-un gând, o voință și un jurământ, este folosit și în opera teologului protestant Martin Bucer, una dintre figurile cele mai proeminente ale luteranismului, reformator al orașului Strabourg; în opera sa, Bucer scoate în evidență caracterul de împreunare a celor doi soți, prin comunicarea reciprocă dintre bărbat și femeie, atât în planul divin cât și în cel omenesc.
Mergând mai departe, pe firul descrierii căsătoriei, tratatul liturgic din 1644, într-un paragraf numit În ce chipu iaste nunîta taină, observam îndemnul adresat bărbatului de a-și iubi soția și de a se jertfi pentru ea, luând modelul lui Hristos, care s-a jertfit pentru biserica Sa; în continuare vom spicui câteva rânduri din acest fragment: „În ce chipu iaste scoasă nevasta diîn coastele bărbatului cari iaste lui muiare. Ași și di în coastele lui Hs iaste scoasă nevasta lui besearica, ce iaste creștinîtă că cum au adormit de greu Adamu căndu s-au luatu coasta diîn coastele lui, deau făcutu, D(u)m(ne)zău pre Evva. Așia și celu nou Adamu, Hs. au adormitu de greu pre cruce cu somnul morții căndu fu înpunsu cu sulița în coaste, și eși sănge și apâ. di în carea stâtu Evva cea sufletească, besearica. Caria iaste nevasta lui, de naște feciori d pururia cu svintul botezu. Duoă cia iaste taină nuînta căci că Hs, au iobit besearica sa căt și pre sine sau datu pentru dănsâ. că așia scris Pavel ap(o)st(o)lul, să-și iobească bărbații muerile sale, cumu și Hs au iobitu besearica sa”.
Tratatul menționează apoi și importanța pe care bărbatul și femeia trebuie să o acorde căsătoriei, pentru a ajunge la scopul acesteia, și anume, ferirea de infidelitate, prin stăpânirea poftelor trupești, ajutorul reciproc și nașterea de prunci, pentru a-i educa întru slava lui Dumnezeu: „Întăi ca să poată scăpa omul de cădearia curviei. că nuînta iaste tocmită pentru stănpărarea pohtei. Cumu grăiaște ap(o)s(to)lu Pavel de zice pentru curvie. fiece bărbat să aibă muiare. Și fiece muiare să aibâ bărbat. A doa iaste tocmită nunta, pentru rod cinstitu și curatu, să nască fii, dinpreunare cu nuntâ. și cu vlbenia lui Dmzău, ca să fie moșneani domniei și înpărăției lui Dmzău de sus. A treia sau tocmitu nuînta pentru ca să aibă omulu în lume agiotorio, bărbatulu de la muiare. și muiarea de la bărbatu. căndu să va tămpla să cazî unulu diînși în boalâ și în neputințâ sau fie în ce nevoe și răutate să-și agiute unu altuia. În scrăve și primejdii și în sărăcie și în toate nevoile să știe soți credincioși, unul altui pănâ la moarte”.
Potrivit pravilei, pentru ca legătura dintre bărbat și femeie să nu fie considerată fărădelege, ea trebuia să se încadreze în tiparele dispozițiilor canonice; în primul rând, cei doi tineri trebuiau să aibă vârsta necesară pentru a-și întemeia o familie; prin urmare, pravila stabilea vârsta minimă de 12 ani, dar condiția era ca femeia să nu-l întreacă la vârstă, pe bărbat: „Nunta iaste înpreunare bărbătulu cu fămeaiși sămtu cetași unulu cu altulu. în toată viața loru dmzăiaște, și omeneaște, direaptă înpreunare. Nunte cu leage să cheamă aceasta, carile să se facă, după cumu învață leagi, și svănta pravilă. ca să fie tănărulu de leage, ce să zice mai susu de 12, an(i). Așijdere și fecioara să fie de vărsta, ce iaste pre voia bărbatului. ce să zice mai susu de 12 ani. dece aceasta să cheamă nunutâ, și înpreunare. și trup(e)ascâ și sufletească… și cumu să cade să fie hieșcarele de vărsta nuntei, ceau lăsatu Dmzău iar să nu fie bărbatulu de 10, de ani și fata de 12. sau muiarea de 10 și bărbatulu de 20, de ani. că aceaia nu iaste nuntâ ce iaste ovl(i)gă giocuri și o ocarâ și dinn afarâ”; în al doilea rând, trebuiau citite molitvele de cununie, cu condiția ca între bărbat și femeie să nu existe grade de rudenie: „Învață pravila svinților ap(o)st(o)li la vreamia nuntelor, să nu socoteascâ neștine, numai de fealu bunu. sau de rudâ mare, ce să socoteascâ mai vrătos vrăsta, să fie deopotrivâ cumu care zice…Căndu să va prileji unde va să să facă breo logodnâ sau nuntâ fără de mltve de cununie. După unulu cununiei. Aceaia nuntâ de să va prileji după cia să nu fie tocmală bună ce să să căiască”.
Cu privire la căsătoriile succesive, tratatul celor șapte taine, pune accent pe canoanele lui Vasile cel Mare, și consideră „nunta cea dentăi iaste leage, iar ceia a do(u)a, iaste ertăciune. Iar a treia iaste călcare de leage”. Normele bisericești nu-i treceau cu vederea pe cei care se aflau în astfel de situații; astfel, pentru a doua căsătorie, celui în cauză i se administra un canon de 2 ani, fiind însoțit de oprirea de la împărtășanie: „Zice și sveatii Vasilie în 2 capete a canonului său. cela ce va face a doo nuntâ, doi ani să nu să cuminece”, iar pentru cel care se căsătorea a treia oară, canoanele erau puțin mai aspre, în sensul că-i acorda „cinci ani ca să nu să cuminece. însă de înpreunaria trupească să nu fie înpărțiți. Alegăndu numai căndu voru vria, să ia anaforâ. și aceasta nuntă să nu-i zică nuntă ce să-o zică curvie la vedeare. Acesta lucru sau lăsatu că s-au socotitu întracesta chipu mai bine să curvească neștine cu o muiare decătu cu multe. luîndu izvod de încuvăntulu Domnului Hs, ce-au zisu cătră samareanina cinci bărbați ai avutu, și cesta ce ții acmu nu-ți iaste bărbatu. cumu s-are zice acestora bărbați nu să cade să le zici neștine că simtu cu mueri. nice acelora mueri să le zici că sâmtu cu bărbați. scrie pravila pre aceștia să nu-i goneascâ de la besearicâ ce să le dia anaforâ întracești cinci ani, pănă căndu să vor spovedi de vor lua, și svinta priceaștenie”.
Pentru a păstra caracterul de unitate al căsătoriei, colecția canonico-juridică a lui Varlaam, vine cu prevederi referitoarele la căsătoriile nelegitime; astfel, dispozițiile canonice nu erau de acord cu concubinajul, îndemnându-i pe tineri să-și desăvârșească legătura prin cununie, ori să se despartă, dacă nu ajungeau la nici un consens în această privință: „Iar de va avia găndu, să să cunune cu dănsâ bine va fi iar de nu va fi deprotiva loi, să caute să-și ia altă muiare cu leage. și să să cunune. și pre țiitoare să o gonească să nu o ție în casa sa. Nichifor patriarhul de țrăgrad zice și acestu svintu părinte. acela ce va avia muiare țiitoare, și de nu va vria să să cunune cu dănsa sau să să desparțâ de dănsa, sau să fie despărțit, și oprită de besearică. nice darurile ce voru aduce la besearică, ce să zice prescurile să nu le priimească. pănă nu să va erta de totu, despre dănsa. Și să să desparțâ. atunce să fie priimită, și elu și darurile lui, fără nice de osmenteală”.
Un caz care începea să ia amploare era și pierderea purității sexuale a fetei; pentru a mai reduce intensitatea unor astfel de abateri, pravila vine cu prevederi, pe de o parte, făptașul era sancționat cu canonul sfinților Apostoli, referitor la desfrânare, iar pe de altă parte, băiatul era obligat să se căsătorească cu fata; reglementările canonice îl obligaul pe cel vinovat să-i răscumpere cinstea fetei, prin a-i oferi zestrea, la care adăuga și o litră de aur; dacă seducătorul refuza să o ia în căsătorie, sau nu-și putea îndeplini datoriile față de familia fetei, tratatul liturgic al lui Varlaam, în baza pravilei, recomanda câteva pedepse corporale, astfel încât, celui în cauză îi erau rase barba, părul și sprâncenele, având de îndurat câteva lovituri, precum și oprobiul comunității, prin purtarea pe ulițe, după care era întemnițat: „Carele va mearge de va strica fata feciarâ. iară de va fi cu voia ei, și să nu știe nemică părinții ei, ce după cia să înțeleagâ, și să cunoască, lucrulu ce sa făcutu, daca va vria să o ia acela ce o va fi stricat, să-i fie muiare. și de vor priimi și părinții, să să facă aceaia nuntă iar de nu vor priimi părinții, unii de dănșu a voinicului sau a featei, pentru că ce va fi o parte mai dea firea, atunce acela ce o va fi stricatu, să-i dia featei zeastre, o litrâ de auru ce să zice o sutâ de galbeni. Iarâ de nu va avia acela prețu, că va fi sărac să i să ia și să i să înparțâ în doilea cu dănsâ iar de va fi săracă de totu, de nu va avia nemicâ să-i razi părul și barba și sprănceanele, și să-l batâ pre ulițe. Dupaceia să-l goneascâ să-l pue la o închisoare”. În aplicarea sancțiunilor, judecătorul avea de ales, între canonul sfinților apostoli, și cel al lui Atanasie, patriarhul Alexandriei, care conținea pedepse mult mai aspre, în sensul că, cel care a siluit fata, era pedepsit prin tăierea nasului, iar dacă siluirea era făcută din consimământul fetei, aceasta era tunsă și purtată de ulițele satului: „Iară ce să zice tinereațele. Iarâ alie ară, a părintelui Atanasie, patriarhil de alexandriia. scrie așa, muiaria sau fata, ce-și vor lepăda cinstea lor și să voru înpreuna cu bărbați streini. macaru de li sare tămpla și fără voia lor, ce să zice silâ. ca să aibă certare după pravilâ, iar celuia ce-i va fi făcut silâ ca să i să tae nasul și să dia muerii sau featei aceaia. ce o va fi spurcatu. A treia parte den toatâ avuția lui ce va avia. iară de va fi vrutu muiaria sau fata cu voia ei să facă acestu lucru și nu-i va fi fost nice o silâ atunce să o tunzâ și să o poarte pre ulițe și să plăteascâ și gloaba, mai mari loru aceluia locu diregătorilor”. Referitor la dezonoarea adusă fetei, cu voia acesteia, Constanța Vintilă Ghițulescu, în studiul Focul amorului, menționează faptul că, odată ce fata își pierdea reputația, aceasta avea șanse tot mai mici la un potențial partener din cercul restrâns al satului, intrând astfel în categoria celor lipsiți de considerație socială; doar câștigarea unor procese mai făceau să-și repare, cât de puțin, onoarea pierdută. Chiar și cel care prihănea fecioara pruncă tânărâ mai gios de vrăstâ fămeiascâ, ce să zice de 12 ani, era sancționat prin tăierea nasului și obligarea de a-i oferi fetei jumătate din avere, potrivit prevederilor lui Armenopol, iar Ioan cel Milostiv îl oprea 12 ani de la împărtășanie: „…să i să tae nasul, și să i să ia giomătate de toatâ avearia lui. și să să dia aceștii cucoane ce iau stricatu fecioriia. Ioanu mlstivu: Căndu va fi fata de 12 ani și o va strica neștine, acesta ca să aibă canonu, 12, ani, ca să nu să cuminece iar de va fi de vreo neputință, poate fi și mai giosu, după cumui va păria dhovnicului său”.
Șapte Taine, se dovedește a fi și un foarte bun îndrumar, cu privire la relațiile dintre membrii familiei, îndemnându-i pe copii să „ascult(e) cuventele tatălui, și a maicei…să faceți după po(f)ta loru. că așia iaste scrisu. Că acela ce-și va cinsti tatâl său și înmă sa. va să fie viu în mulți ani. cela ce-și va asduce amente și să va teame de Dmzău acela cinsteaște să știe pre părinții săi. ruga părințiloru ce-au născută pre omu. Întăreaște casa fecioriloru”. Totodată, colecția de canoane a lui Varlaam, condamnă comportamentul deviant al copiilor, încât aceștia pot fi decăzuți din drepturile de la moștenire; prin urmare, vom spicui doar câteva cauze, care îi puteau duce pe copii la dezmoștinire, și anume: violența asupra părinților, clevetirea acestora, refuzul de a-i îngriji la vreme de necaz, precum și împotrivirea de înzestrarea a unei fete din familie: „Acela ce-și rădică, măna asupra părintelui său de i va bate. Sau delu va sudui și-l va ocărâ. Sau de-l va purta pre la leage, sau de-l va cleveti…sau de va cleveti…sau de voru zăcia de vreo boală gria multă vreame sau să voru afla la sărăcie, și la neputință ca aceaia. și feciorii nu să voru întoarce cătră dănșii să-i vază ce facu. nice voru griji de dănșii…Așijdere de va vrea părintele să-și înzestreaze vreo fată, sau vreo nepoată, după putearea lui iar feciorulu nu-l va lăsa. acesta încă să pația ca și acela altu să-și piiarză partia”.
Tratatul vine apoi cu dispoziții privind oprirea relațiilor trupești între rude, prin care le include la amestecarea de sânge; astfel de raporturi erau condamnate diferențiat cu oprirea de la împărtășanie chiar pe o perioadă de 20 de ani și prin îndemnul de a posti; totuși, spre sfârșitul canonului, se observă cum preotul are posibilitatea să aleagă perioada de canon, prin care cei vinovați să-și ispășească pedeapsa: „Acela ce să va înpreuna de va face păcatul cu sorusa. Carea iaste dentru trupul născutu cu dănsa. ce să zice dentru tatâ. și dentru înmă. acela 20 de ani ca să nu să cuminece. iar de va înbla neștine cu norusa, acela 11 ani să nu să cuminece. iar cu varâșii pre mare 1. ani postu cu a dooa varâ 9 ani. iarâ de va înbla cu cumătră-sa 11 ani, postu. iară pre cele ce va aduce diiavolul la finăsa careai iaste fatâ sufleteascâ, 20 de ani să posteascâ, și să nu să cumenece…Iară pentru canonulu acestora păcate. Toatâ greutatia și ușorulu, în voia dhvănicu lui să fie. după cum va răsîjdui el și căndu va da învățăturâ, atunce să să cuminece”.
3.4 Pravoslavnica mărturisire a lui Petru Movilă- Buzău, 1691.
Vrând să-i apere pe ordocșii români din Moldova, de ofensele prozelitismului catolic și protestant, mitropolitul Kievului, Petru Movilă, alcătuiește o Mărturisire de credință, sub forma unui catehism- cu întrebări și răspunsuri-, care inițial a fost supus cercetării și aprobării unui sinod alcătuit din clerici și mireni, ținut la Kiev în 1640; ulterior, Mărturisirea lui Petru Movilă a fost cercetată și de către reprezentanții Patriarhiei Ecumenice, într-un sinod organizat, de această dată la Iași, între 15 septembrie și 27 octombrie 1642, iar după ce a fost tradusă în limba greacă, expunerea lui Petru Movilă primește aprobarea sinodului de la Constantinopol în 1643, unde mai târziu, în 1672, pe actul de aprobare a Mărturisirii Ortodoxe, într-un sinod ținut la Ierusalim, aveau să-și pună semnătura și patriarhii Ioanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei și Paisie al Ierusalimului, precum și Partenie, mitropolitul de Chios. Catehismul lui Petru Movilă a apărut în contextul în care confesiunea luterană, vrând să-și obțină adepți, dar să fie recunoscută și de stat ca o nouă formă a creștinismului, a fost obligată să-și întocmească un catehism, prin care intenționa să-i convingă pe aderenți, că învățătura pe care o prezintă e justificată, fiind mai exact o redescoperire a adevăratei credințe evanghelice; în aceste împrejurări, catolicismul a fost nevoit să alcătuiască un catehesim, prin care să-și apere credincioșii de recrutările luterane și calvine; cel mai raspândit catehism catolic a fost cel al lui Pentru Canisius (Summa doctrinae Christiane, din 1555) urmat de catehismul roman tridentin din 1566. Văzând că învățăturile ortodoxe erau puse la îndoială de Reforma și de catolicismul scolastic, Petru Movilă, vine în apărarea ortodoxiei, prin alcătuirea unei Mărturisiri de credință, unde își manifestă atașamentul față de Tradiția Apostolică, evidențiind persistarea bisericii răsăritene în duhul bisericii neîmpărțite din primul mileniu, față de cele două forme noi ale creștinismului apusean. O traducere în românește a acestei mărturisiri, a fost făcută de frații Șerban și Radu Greceanu, fiind tipărită la Buzău în 1691; astfel, în 1691, domnitorul Constantin Brâncoveanu a înființat o nouă tipografie la Buzău, odată cu instalarea fostului episcop de Huși, Mitrofan, în scaunul episcopal al eparhiei Buzăului, la 10 iunie 1691. În acest an, Mitrofan a organizat noua tipografie domnească de la Buzău și a tipărit prima carte cu titlul Pravoslavnica mărturisire, devenind astfel prima traducere în limba română a unei lucrări fundamentale a dogmaticei ortodoxe, ce poartă pecetea spiritului românesc, prin contribuția fundamentală a mitropolitului Petru Movilă în elaborarea ei.
Acest exemplar la care facem referire, se află în depozitul Bibliotecii Academiei Române sub cota CRV 92, alături de alte 4 exemplare care sunt inventariate după cum urmează: CRV 92: ex. 002- inv. 423, ex. 003- inv.424, ex. 004- inv. 425, ex. 005- inv. 426.
În continuare vom prezenta o descriere a acestei cărți, după care ne vom axa doar pe învățătura cu privire la căsătorie, care este expusă pe larg în această carte.
3.4.1 Note generale
Titlul: Pravoslavanica mărturisire a săborniceștii, și apostoleștii besearecii Răsăritului. Titlul este încadrat cu flori în compoziție tipografică, iar pagina cu un chenar de linii simple jos și înăuntru, iar în partea de sus/în afară prezintă linii îndoite.
Foaia de titlu: are- fila 2 nenumerotată/față: Cartea a apărut în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și are pe pagina de titlu următoarea precizare: Pravoslanica mărturise a săborniceștii și apostoleștii besearicii Răsăritului. Dupre Grecească, den porunca Prea luminatului și prea învățatului Domnu Ioan Constandin, V. basarabu, veovodu. Înștiiarscă în linba rumânească, de Radul Loogofăt Greceanul. Ispravnic osîrnic fiindu, ca și la alte câte sau scos sau tipărit aici în ceasu Prea sfințitului. Kir Teodosie, Mitripolitul Țării, iprod.
-fila 2 nenumerotată/verso: stema țării este încadrată într-un chenar florar, însoțită de cuvintele: (deasupra stemei)Verșuri Polimice, 8. Asupra stemei prea luminatului Și învățatului Domnu Io Costandin, Băsărabu Voevodu. (sub stemă): La această stemă prea înfrumusețată, Domn(u)lui Costandin Moșteniindu să arată învățatei Domnii, a țării Rumînești. Carea o au moștenit vechi băsăricești cărora odrăslău Măriia sa iaste cum și cu domniia încorunat iaste Domnului cel putearnic Bine-l întărească, ca în ferice, multăde să domnească. Mică și nevreadnică slug A măriei tale Radu log.
3. Dimensiuni: 20×15 cm;
Legătura artistică: legătură veche brâncovenească, în piele, cu ornamente presate, aurite
și argintate, foarte bine conservată;
Încuietori: nu are încuietori;
Însemnări: pe f1v, înainte de foaia de titlu;
Cota, inventar: C.R.V 92; I 631840;
8. Dacă lipsesc foi: nu lipsesc foi;
9. Scris de: Petru Movilă, mitropolitul Kievului, exemplarul a fost tradus de logofătul Radu Greceanu, în anul 1691;
10: Tipografie: tipăritu-sa în mitropoliia domnsească, la episcupia de la Buzău. la anul de la zidirea lumii 7200 în luna lui dicemvrie, 3.
11: Prefață: Pre luminatului, prea învățatului, și prea slăvitului, Den Mila lui D(u)mn(e)zău Domnu, și oblăduitoriu, toatei Țării Rumânești Ioan Costandin, v. Basarab Voevodu. Domnului Domnului mieu Milostiv (paginile 1-4 nemumerotate);
12: Cuprins: nu are.
13: Capitole: cuprinde 3 părți;
14: Limba: românească veche (caractere chirilice).
15: Paginile: 210 pagini, numerotate cu caractere chirilice; după foia de titlu, următoarele 6 pagini sunt nenumerotate: aici se află prefața Mărturisirii de credință, iar la paginile 5-7 cartea conține un cuvânt de învățătură pentru cititorii acestei cărți.
3.4.2 Note de conținut:
Capitolele sunt structurate în 3 părți sub forma unor întrebări și răspunsuri, potrivit celor 3 virtuți creștine: credința, nădejdea și dragostea; astfel, prima parte cuprinde 126 de întrebări: p.1-114; partea a doua este formată din 63 de întrebări: p. 114-156, iar partea a treia, are 72 de întrebări: p. 156-210.
Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă din 1691, vorbește despre căsătorie în partea I, și-i acordă doar 2 paragrafe, prin întrebările 115 și 116. Din traducerea reprodusă de Radu Grecianu, observăm că legătura dintre soț și soție este definită prin termenii de „Cinstita cununie”; caracterul unitar și indisolubil al căsătoriei fiind dat de fidelitatea conjugală dintre bărbat și femeie, ce are la bază consimțământul obligatoriu al celor doi, precum și angajamentul lor de a-și păstra credința și de a se ajuta reciproc toată viață, indiferent de greutățile pe care le vor întâmpina pe parcusul căsniciei: „carea să face întăio cu tocmeală între dînșii, adecăte a bărbatului, și a fămeii, fără de nici o zăticneală. Carea tocmeală nu să arată tocmeală pren adevărată nuntă, fără numai aceia însuși întru dînșii să-și mărturisească făgăduința lor înnaintea preotului, și să dea mînă cum vor păzi unul altuia credință, cinste, dragoste a nuntei în toată viața lor, la toată primejdiia, nepărăsind unul pre altul. Dupre aceaia să adeverează, și să blagosloveaște de preot această tocmeală și făgăduință a lor și să face ceaia ce sau scris. Cinstită e nunta întru toate, și patul nespurcat”.
Violeta Barbu, menționează câteva nuanțe de natură semantică, cu privire la sensul unor cuvinte folosite de traducătorii Pravoslavnicii mărturisiri; astfel, termenul de căsătorie, apare sub sinonimul de cununie, deoarece acest termen corespunde denumirii molitvelor de cununie și verbelor care desemnează acțiunea de a lua în căsătorie (Se cunună robul lui Dumnezeu…); tot din grija cărturarilor Grecianu, aflăm că în locul noțiunii de trup, apare cuvântul carne, așa cum este în Biblia de la 1688, tradusă de aceiași cărturari. Fragmenul cu privire la taina căsătoriei, a fost preluat cu modificări nesemnificative, în Bucoavna de la Bălgrad, carte de cult mult folosită în Ardeal, la sfârșitul secolului al XVII-lea, imprimată de tipograful Mihail Istfanovici, cu binecuvântarea și cheltuiala episcopului unit al Ardealului, Athanasie Anghel.
Roadele căsătoriei, ne sunt prezentate în Mărturisirea lui Petru Movilă, prin răspunsul de la întrebarea 116; astfel, aflăm că scopul căsătoriei este întreit; în primul rând, se are în vedere evitarea păcatului desfrânării, prin legătura legiuită dintre cei doi soți: „Întîio, că omul cu cununia să abate de la toată primejdiia curviei, și a ne stîmpărării. De vreame ce nunta cea cinstită s-au rîndui pentru aceasta, ca să să stiingă pohta trupului precum zice Pavel. Pentru curvie fiește care să aibă muiarea sa”, apoi se urmărește nașterea de prunci, și nu în ultimul rând, întrajutorarea reciprocă: „a doa, pentru că să cinsteaște facerea coconilor, cu cinstita naștere. Al treilea, că la vremi de niscare boli ce s-ar întîmpla de altă primejdie, bărbatul dă pre sine soț credincios spre fămeae, și fămeaia spre bărbat, pentru marea dragostea și legătură a priinței, ce să naște întru dînșii. Pentru care scriptura mărturiseaște zicîndu. Pentru aceasta va lăsa omul pre tată său și pre mumă sa, și să va lii la a sa muiare, și vor fi amîndoi o carne”. În catehismul roman, din vremea când mitropolitul Petru Movilă a scos din lumina tiparelor Pravoslavnica mărturisire, aceste trei roade ale căsătoriei, apar sub numele de bunuri: progenitura, credința și sacramentul. Cu alte cuvinte, în formula adoptată de Petru Movilă, în sinodul de la Iași (1642), și apoi în sinoadele din Constantinopol (1643) și Ierusalim (1672), Pravoslavnica mărturisire pune ca temelie a căsătoriei, dragostea dintre bărbat și femeie, unde fidelitatea reprezintă piatra comună a legăturii dintre cei doi. Din timpul verbelor folosite de Petru Movilă în Mărturisirea de credință, pentru a traduce formulele liturgice din ritualul latin, observăm că fidelitatea nu apare ca o loialitatea față de un angajament din trecut a celor doi soți, ci mai degrabă este un proiect comun deschis spre viitor, în care două persoane se recunosc reciproc în orizonul promisiunilor și al limitelor.
În concluzie, putem spune că, Mărturisirea lui Petru Movilă nu are un caracter polemic, ea fiind mai exact o sinteză a învățăturii creștine, pentru apărarea credinței ortodoxe de invazia prozelitismului catolic. Acest spirit nepolemic se poate observa atât din expunerea pe scurt, a învățăturii despre căsătorie, cât și în celelalte teme pe care le conține tratatul lui Petru Movilă, tratat, prin care mitropolitul nu face altceva, decât să-și conducă contemporanii într-o mișcare de spiritualizare a iubirii conjugale, inspirată de harul tainelor ortodoxe.
3.5 Învățătură bisericească pe scurt pentru șapte taine- Râmnic, 1746
O carte de seamă care a venit în sprijinul preoților, care nu toți erau știutori de carte în acea perioadă, este Învățătura pentru șapte taine, a cărturarului Climent, tipărită în tipografia episcopiei Râmnicului. Această tipografie a fost înființată în 1705 de Antim Ivireanul, sub ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu, având o amplă activitate până în 1727. Tipografia și-a întrerupt activitatea între anii 1738-1741, datorită incediului care a cuprins-o, dar și-a reluat activitatea în 1741, unde în timpul păstoririi episcopului Climent, apare în 8 file Lista demnitarilor bisericești și laici, urmând ca în 1742 să reintre în normalitate deplină, atunci când episcopul Climent scoate din teascurile tipografiei, cărți însemnate, dintre care amintim câteva: Ceaslovul, Octoihul-apărute în 1742, Capete de poruncă la toată ceata bisericească, Penticostarul, tipărite în 1743 de Popa Mihai Tipograful; același tipograf din celebrul neam al Anastasievicilor, tipărește în 1746 Evanghelia și Învățătura pentru șapte taine. Biblioteca Academiei Române mai deține încă un exemplar C.R.V 48-ex. 002: inv. 1277, fiind o fotocopie a primului exemplar, care inițial se afla în depozitul Bibliotecii V.A. Urechia din Galați.
Învățătura pentru șapte taine tipărită la Râmnic în 1746, nu a făcut obiectul cercetării istoricilor români, cu toate acestea, în continuare ne propunem să prezentăm câteva note cu privire la structura acestei lucrări după care vom pune accent pe acele prevederi cu privire la căsătorie, care vin în sprijinul preoților pentru întărârirea cunoștințelor referitoare la dogmele bisericești.
3.5.1 Note generale:
Titlul: Învățătura bisericească pe scurt pentru șapte taine, ca sunt de mare folos pentru
învățătura preoților- Râmnic, 1746;
Foaia de titlu: lipsă;
Dimensiuni: 17×12 cm;
Legătura artistică: legătură veche din piele, cu ornamente artistice;
Încuietori: o încuietoare;
Însemnări: f 31f- 32v- nenumerotate: pe toți scriitura. Pentru isputura cadeluvenilor caută
evrei zăceala 33; 1 Timotei 14: verșu 1; Galateni zăceala 131, 24; scrisa-tu. Iară carii sîntu a lui Hs trupul și răstignirea, zăceal(a) 241: 20. Purtați sarcina unul altuia și așa veți îplea leagia lui Hs. Că voiu vi sp ăare ave viiața de veci întru încercați și vedăți că scriptura sfîntă ne îndreptează cătră D(u)mnezău. Cade-să celoru ce voru sluji sfiinta loru și dumănsăeștilor taine și voru să li dea în manu sluji putearea ca niște […] ce săntu ce săntu lui Dumnez(e)u și judecă vreame că pentru […]. D(u)mnezău fără Tată au făcutu odu și înfricoșată fără știință n-au slujăscu înfricoșatu loru Taină […] noi o(a)meniloru care o facem întru pomenirea și svovinciia viațăi celui […].
Catihismu creștinescu taină de scriptură sfîntă făcutu răspu(n)su cu calvinicu cartea care să cheamă răspunsulu î(m)potriva catihismului calvinescu făcută de părintele Varlaam mitropolitul Sucevei și arhiepiscopul țării Moldovei tipărită. Vleată fvita mira 7183 […]. Cinstite și iobite cetitori socotește bine catismul creștinescu ca să-ți afli măntuire sufletului că scriptu(ra).
Cota, inventar: C.R.V 247, I 170111; exemplarul este legat de C.R.V 48- Răspunsurile lui Varlaam la catehismul calvinesc.
Dacă lipsesc foi: lipsesc foile 1, 4, 8;
9. Scris de: Anastasievici Mihai;
10: Tipografie: Popa Mihai Tipograf;
11: Prefață: lipsă; din B.R.V, aflăm că prefața este de fapt o scrisoare a episcopului Clement, începând pe verso titlului, aceasta fiind reproducerea prefeței episcopului Damaschin din Învățătura sa, tipărită la Râmnic în 1724.
12: Cuprins: nu are;
13: Capitole: 10 capitole;
14: Limba: românească veche (caractere chirilice).
15: Paginile: numerotate cu caractere chirilice, având câte 20 de rânduri pe pagină.
3.5.2 Note de conținut:
Pentru taina sfîntului Miru- f. 2f
Pentru taina sfîntului Botez- f.4 (lipsește)- 8v (lipsește)
Pentru Taina Rînduielii preoției- f.9f-11f
Pentru taina sfintei ispovedanii sau a pocăinței- f.11f-15v
Pentru sfintei cuminecături- f.15v-21v
Pentru taina nunții sau a căsătoriei, carea să face pre leage- f.22f-25f
Pentru taina sfîntului Maslu- f.25v-27v
Zeace porunci- f.28f
Șapte daruri- f.28f-29v
Păcate de moarte. Șapte păcate de moarte- f.30f-31f.
Ediția românească de la Râmnic, a Învățăturii bisericești despre șapte taine, din 1746, conține numeroase prevederi cu privire la căsătorie, prin care săvârșitorii trebuiau să țină cont în timpul ceremonialului liturgic; prin urmare, căsătoria este prezentată ca fiind o „însoțire după leage a bărbatului și a muerii, sau înpreunare prinu lucrarea Duhului sfîntu, cu Blagosloveniia Preotului, și cu bună voința amîndurora și făgăduința, cumu că nu să voru despărți pănă la moarte: care să face pentru Nașterea și crășterea de fii spre lauda lui D(u)mnezeu, și ca să ajute unulu altuia la vreame de ne putință”. În continuare, ediția amintită mai sus, menționează un element important din cadrul ceremonialului de cununie, care a fost practicat la creștini încă din secolul IV, și anume punerea cununiilor pe capul mirelui și al miresei, care trebuie făcută de către preot; acesta, având coroana in mână, îl însemnează pe mire cu semnul sfintei cruci după care rostește formula de cununie; procedeul se săvârșește de trei ori, fiind similar și pentru mireasă: „Săvîrșirea aceștii Taine a căsătoriei iaste, cîndu pune Preotul Cununiile pre capetele celor ce să cunună, făcînd chipul Crucii cu cununa și cu mîna, întîi pre capul Mirelui, și zice: cunună-se robul lui D(u)mnezeu (N) cu roaba lui D(u)mnezeu (N) și prea în numele Tatălui, și al Fiolui, și al Sfîntului D(u)hu, amin. De trei ori. Apoi pre capul mireasei, zicîndu: cunună-se roaba lui D(u)umnezeu, (N) cu robul lui D(u)mnezeu, (N) în numele Tatălui, și al Fiolui și al Sfîntului Duh, amin. de trei ori. Aicea să știți cumu cînd zice Preotul: cunună-se robul lui D(u)mnezeu, Atunci să facă cruce la mire odată, iară cîndu zice, cu roaba lui D(u)mnezeu Atunci să facă și la mireasă Cruce odată, apoi să zică în numele Tatălui, apoi, de trei ori, pre cum amu zis: așa și cîndu zice cunună-se roaba lui D(u)mnezeu, să facă Cruce întîi pre capul mireasei, și cîndu zice: cu robul lui D(u)mnezeu; să facă pre capul mirelui,iară de trei ori pre cumu am zis”. Precizări cu privire la așezarea cununiilor pe capetele mirilor găsim și în molitfelnicele din sec. XVI (în Brașov- molitfelnicul coresian), sec. XVII dar și în edițiile ulterioare; dintre molitfelnicele din sec XVII, îl amintim pe cel al Sfântului Dosoftei, unde formula cununiei este cea de astăzi, cu observația că în acea ediție lipsea precizarea că formula trebuia rostită de trei ori; apărea doar mențiunea că se însemna în chipul crucii, fețele mirilor, iar nașii trebuiau să schimbe, de trei ori, cununiile de pe capetele tinerilor care se cununau. Cu toate acestea, dacă ne întrebăm în ce măsură ritualul punerii cununiilor era respectat, și ce fel de cununii erau folosite în sec. XVI-XVIII, istoricii nu pot da un răspuns concret, datorită lipselor de dovezi, deoarece, astfel de obiecte liturgice, precum cununiile, nu sunt menționate nici în actele de donație, nici în inventarele care ne-au parvenit din această perioadă.
Așa cum ne înfățișează Îndreptarul pentru preoți din 1746, „cununiia cea dintîi, sau căsătoria iaste pre leage”, pe când căsătoriile a doua și a treia nu erau considerate ca fiind conform legii, ele erau admise mai mult din indulgență, pentru a-i mai da o șansă bărbatului sau femeii să-și refacă familia, în ideea de a nu cădea în desfrânare: „a doua și a treia nuntă carea că nu iaste cu cale, pre cum zice marele Vasilie, iar Sfinții Părinți, au îngăduitu mai bine să fie aceaste nunte, de cî(t) să curvească: de aceasta avemu învățătură la Pravilă”, iar privința căsătoriei a IV-a, biserica considera o astfel de legătura conjugală ca fiind în afara legii: „Iară a patra nuntă iaste cu totul fărde leage, și nici întru chip nu îngăduescu Sfinții părinți ca să fie pre cumu scrie la Pravilă”. De asemenea, îndrumarul continuă cu un îndemn adresat preoților, de a verifica existența unor grade de rudenie între tinerii pe care urmează să-i cunune, sau dacă nașii de cununie, nu sunt cumva și nașii de botez, ai mirelui sau miresei: „iar trebuiaște să faceți și aceasta cu mare pază, adică cînd va veni cineva să se cunune, să întrebați cu deadinsulu, și pre cei ce voru vrea să se cunue, și pe nașii loru, ca să nu-și fie rudenie, carea desparte cununiile”. Unele biserici locale asimilau nășia de la cununie cu nășia de la botez, și considerau un astfel de raport de rudenie ca fiind o piedică pentru încheierea unei căsătorii; legislația canonică sinodală și patristică din primul mileniu nu a reglementat acest tip de rudenie spirituală; el s-a impus ca un obicei în unele biserici locale, fiind considerat de la început un impediment la căsătorie până la gradul al VII-lea; în spațiul românesc, pravilele din sec. al XVII-lea, considerau o astfel de căsătorie ca fiind un impediment, până la gradul al III-lea. De asemenea, Învățătura bisericească de la Râmnic-1746, îi îndeamnă pe preoți să manifeste o atenție deosebită, înainte de a-i cununa pe miri, în sensul de a-i îndruma să țină post, să se spovedească, pentru a se putea împărtăși, iar cât privește momentul cununiei, preoții erau pasibili de caterisire, dacă săvârșeau noaptea, taina cununiei: „Și să dați poruncă celoru ce voru vrea să se cunune să nu mănînce, nici să bea până să voru cununa, și să-i cununați mai de vreame, cînd sunt treaji, iar nu noaptea, precum auzimu că facă unii din voi Preoții, că apoi unul ca acela să va lipsi de popie”.
Pentru a ține evidența căsătoriilor și pentru a vedea care sunt relațiile dintre miri, manualul de învățătură bisericească, la care ne referim, conține și câteva prevederi cu referire la consemnarea mirilor și a nașilor în catastihul bisericii; această evidențiere nu era făcută la întâmplare, ci după unele repere bine definite, care precedau cununia; iată și fragmentul care face referire la această formalitate, din cadrul cununiei: „Ți vă dăm tare poruncă, să aveți voi preoții unu catastihul Besearicii, și să scrieți întînsul, și numele bărbatului, și alu muerii, carii să cunună, și numeșe nașului și alu nașăi, și ale altoru mărturii, cumu că-i știu că nu-și sunt rudă, și cumu că iaste cu voia părințiloru loru și cu voia lor amîndurora: Și să scrieți și luna, și zioa, și anulu, apoi să-i cununați”. Referitor la această practică, se cuvine să facem câteva precizări privind evoluția înregistrărilor civile; prin urmare, până în sec. al XVI-lea, în țările române, nu s-a obișnuit să se facă înregistrări laice sau religioase cu privire la starea civilă a persoanelor. Dovada nașterii, căsătoriilor și deceselor se făcea prin mărturiile rudelor, nașilor sau preoților. Dispoziții oficiale cu privire la înregistrările civile au fost făcute la Sinodul din Trentin, în anul 1563, prin care preoții din toată creștinătatea au fost obligați să redacteze registre de botez și de căsătorii, fară să impună registrele de deces, care erau considerate mai puțin necesare. În Moldova, primele reglementări în acest sens avem în Pravila ritorului Lucaci, din anul 1581; astfel, preoții au început să înregistreze botezurile, cununiile, dar și înmormântările, mai întâi la orașe, apoi la sate. O dispoziție referitoare la evidența hotărârilor de divorț exista în „Pravila cea mare ” din 1640 a lui Matei Basarab; prevederi cu referire la evidența înmormântărilor și întocmirea testamentelor se găseau în „Capetele de poruncă” ale mitropolitului Antim Ivireanu, dar și în „Carte Românească de învățătură” din 1646, a domnitorului Vasile Lupu; pentru secolul XVIII, norme cu privire la înregistrările de stare civilă, avem în „Pravilniceasca condică” a lui Alexandru Ipsilanti și în „Rezumatul după Pravilele împărătești”, întocmit de Andronachi Donici, în 1814. O încercare de înființare a unei condici în fiecare județ, „Pentru înscrierile stării civile”, a fost posibilă prin Codul Caragea-codul civil al Munteniei din 1817; abia din anul 1832, prin regulamentul organic din Muntenia și Moldova, s-au creat registrele de stare civilă într-o evidență organizată, unde preoții si episcopii, aveau sarcina de a consemna evenimentele de stare civilă în registrele nou înființate.
3.6 Pravoslavnică învățătură acum întâiu tipărită pre limba rumânească în zilele prealuminatului Domn Io Alexandru Constandin Muruz Voevod-1794
Pravoslavnica mărturisire de la 1794 a fost tipărită la tipografia mitropoliei din București, fiind scrisă de mitropolitul Ungrovlahiei, Dositei Filiti, care, în cei 17 ani de păstorire a reușit să redea tipografiei strălucirea de odinioară. Fiind iubitor de carte bisericească tipărită, el a difuzat eparhiilor vecine, cărțile găsite în depozitul tipografiei mitropolitane; simțind nevoia unor noi cărți de cult, a tipărit în 1794 un Molitfelnic, după care a urmat Pravoslavnica învățătură, și Urmare pe scurt a dreptei credințe, acestea fiind doar câteva din numeroasele cărți de cult pe care le-a tipărit.
Biblioteca Academiei Române mai deține încă 9 exemplare, care sunt inventariate astfel: C.R.V 581: ex. 002-inv. 2528; ex. 003-inv. 2529; ex. 004-inv. 2530; ex. 005- inv. 2531; ex. 006- inv. 2534; ex. 007- inv. 2538; ex. 008- inv. 2535; ex. 009- inv. 2537; ex. 010- inv. 6155.
3.6.1 Note generale:
Titlul: Pravoslavnica învățătură acum întâiu tipărită pre limba rumânească în zilele prealu-
minatului Domn Io Constandin Muruz Voevod;
Foaia de titlu: față:- Pravoslavnica învățătură acum întâio tipărită pre limba rumînească în zilele prea luminatului Domn Io Alexandru Constadin Muruz Voevod. Cu blagoslovenia și toată cheltuiala pre sfințiisale Părintelui nostru Chir Dositei Arhiepiscopul și Mitropolitul a toată U(n)grovlahia. La anul mîntuirii 1794. Frontispicii, vinietă, inițiale; pe verso: stemele reunite ale Moldovei și Țării Românești, însoțite de următoarea scriere; în partea de sus-Stihuri poeticești, asupra Peceții din coroana prea liminatului Domn, Io Alexandru Constandin Muruz Voevod; în partea de jos- Doao seamne cei peceate s-au însemnat Domnului Alexandru i sau încredințat. Un semn că au fost Domn Moldovei îl arată, alt al Țării rumânești această dată. Să poată stpăpîni cu bună voire, îndelungând pre el întru Norocire;
Dimensiuni: 21×15 cm;
Legătura artistică: în carton cu cotor de piele; donație de la Iosif Naniescu, mitropolitul Moldovei și Sucevei-1794;
Încuietori: nu are;
Însemnări: nu are.
Cota, inventar: C.R.V 581; II 223807;
8. Dacă lipsesc foi: nu lipsesc foi;
9. Scris de: Dositei Filiti-mitropolitul Ungrovlahiei (1793-1810);
10:Tipografie: În Tipografia Mitropolicească în București. De Dimitrie Petrovici Tipo(graf) Buc(ureștean);
11: Prefață: arh. Grigorie Râmniceanul; conține câte 25 de rânduri pe pagină; în continuare vom reda un fragment din textul transcris ce constituie prefața Pravoslavnicii învățături-1794: Cuvânt înainte. Cătră cei ce să vor î(n)tâmpla a ceti. Îngrozind D(u)mnezeu prin Prorocul Iezehiil pre povățuitoriu Norodului Israiltinesc cu aceaste cuvinte. „Iată Laptele mîncați și din înbăcați, și ce iaste gras junghiați, iar oile meale nu pașteți, și pre cea slăbănogită nu șați îngărit, pre cea rătăcită cu șați întors, și pre cea pierdută nu șați căutat, drept aceaia eu sînnt asupra Păstorilor, și voio ceare oile meale din mîninile lor”. Au arptat, cum că să cade a avea multă grijă cei ce s-au rîdicat la Treapta Păstoriei, și a povățuirii, carea caută cu totul spre izbăvirea sufletelor din cursele văzuților și nevăzuților pînditori…Pentru aceasta dar, fiind că rîvia și socotința prea sfințitului Păstăriolui nostru, să veade căutînd mai cu deadinsul la această mai înființată lucrare, cu care înmulțiind și pre Talantul D(o)mnului, Plineaște și Dragostea aproapelui, și pre norod foloseaște, urmează ca toți săi cearem dela D(u)mnezeu lungime de viață cu dăruire după inima sa, Și tot sfatul său cel bun să ni-l plinească. Al tuturor Smerit și osîrdnic Arhimandr(it): Grigorie Rîmniceanul;
12: Cuprins: apare cu titlul de Scara, și urmează pe următoarele 9 pagini, după foaia de titlu.
13: Capitole: 78 de capitole;
14: Limba: românească veche (caractere chirilice);
15: Paginile: sunt numerotate cu caractere chirilice; primele 9 foi nu sunt numerotate (aici se află Scara și Prefața), numerotarea începe cu cifra 2 de la partea întâi.
3.6.2 Note de conținut:
Pravoslavnica mărturisire a lui Dositei, cuprinde 2 părți, care sunt împărțite după cum urmează: partea întâi: 18 capitole: f.f-24v; partea a doua: 60 de capitole: f. 24v-122f, la care se adaugă un Cuvânt către Melchisedec f. 123v-128f. Învățătura despre căsătorie este descrisă în partea a doua, acolo unde vorbește despre tainele bisericii. Spre deosebire de ediția din 1691, a lui Petru Movilă, apărută la Buzău, Pravoslavnica mărturisire tipărită de mitropolitul Dositei, nu conține multe detalii cu privire la căsătorie; în schimb remarcăm o diferență în definiția căsătoriei, în sensul că termenii bărbat și femeie au fost înlocuiți prin noțiunea de obraze care sunt căsătorite de către slujitorul lui Dumnezeu, pentru a primi binecuvântare în noua familie pe care urmează să o formeze: „Nunta iaste o Taină întru carea slujitoriul lui D(u)mnezeu (Preotul) Cunună doao obraze care să căsătoresc, Rugînd pre D(u)mnezeu pentru dînșii, ca să le trimiță Blagoslovenie”. Această unire are la bază liberul consimțământ al celor doi, pentru că „dragoste să închină Nunții ceii după leage”. Un aspect relevant, pe care-l menționează ierarhul Țării Românești în tipărirea sa de la 1794, era acela că ceremonialul religioas al cununiei, trebuie să se desfășoare în fața mai multor oameni, pentru ca unirea dintre cei doi să aibă mai multă credibilitate: „Apoi deacă vin aceștia ăn Besearică (pentru ca să fie Mai ăncredințată înpreunaea lor, de cătră adunarea altora mulți) îi adună Preotul după obicinuitul mijloc al nunții”.
Pravoslavnica învățătură a lui Dositei pune în lumină scopul unirii celor doi tineri, care odată făcut înnaintea D(u)mnezeiescului jărtvălnic, trebuie să ducă la întărirea sentimentelor, la dobândirea păcii în familie și la nașterea de prunci: „Rugînd pre D(u)mnezeu din preună cu toată adunarea, ca să le dăruiască dragoste, Pace, Naștere bună de Prunci, și ca li să facă acest felu de înpreunare mai temeinică prin săvîrșirea slujbei, adeverindu-se înpreunarea lor înnaintea D(u)mnezeiescului jărtvălnic, „Cintită iaste Nunta, și Patul ne spurcat”.
În finalul capitolului, mitropolitul Dositei aduce în prim plan 2 versete din scriptură, prin care pune în lumină unitatea și indisolubilitatea familiei, care au fost imprimate de Dumnezeu chiar primilor oameni; prin aceasta, vedem că ierarhul le recomandă proaspeților căsătoriți acest model religios, prin care iubirea trebuie să rodească numai prin harul lui Dumnezeu, pentru a putea sta departe, de acele abateri care ar putea tulbura liniștea familiei: „Pentru aceasta leagea cea creștinească, nu sloboade a avea cineva multe mueri, de vreame că dintru începutul Zidirii, bărbat și Muere iau făcut pre ei D(u)mnezeu. Marco, cap 10, stih 6. Sfîntul Pavel dă această învățătură la bărbat, și la Muiare, „fiește cine pre muiarea lui așa să ă iobească ca însuși pre sine, iar Muiarea să se teamă de Bărbat. Cătră Efeseni, Cap, 5, stih 23”.
Cu trecerea anilor, edițiile românești ale Mărturisirilor de credință și ale Îndreptarelor pentru preoți au schimbat definiția căsătoria dar fără să se abată de la normele canonice; următorul tabel vine în sprijinul acestei aserțiuni:
Capitolul 4 Receptarea divorțului în legislația romană și în vechiul drept românesc
4.1 Considerații generale privind instituția divorțului
Una dintre cele mai interesante teme ce se poate prezenta în studierea drepturilor familiale, în mod evident, este tema de a se cunoaște dacă legătura matrimonială se poate desface, sau dacă din contră, trebuie să o considerăm indisolubilă. Această abordare merită o mai mare atenție, cu cât vedem că în dreptul popoarelor occidentale căsătoria nu se putea desface.
În studiul de față ne propunem o abordare a instituției divorțului din perspectiva dreptului roman și a vechiului drept românesc, prin evidențierea regulilor juridice la care era supusă această latură a familiei, și cum era surprins divorțul la diferitele pături sociale în Moldova medievală până în secolulul al XVIII-lea.
Deoarece divorțul este una dintre cele mai importante instituții ale dreptului civil, pentru a intra într-un studiu amănunțit, este necesar să menționăm câteva aspecte premergătoare ce fac trimitere la etimologia noțiunii de divorț. Termenul de divorț provine din forma arhaică a verbului divortor, care înseamnă mă retrag, mă îndepărtez; propriu-zis, înseamnă punctul de întâlnire a două drumuri care duc în direcții opuse, însă acceptarea lui este luată în sens metaforic. În sens figurat înseamnă îndreptarea a două persoane care au fost unite în același gând, în două direcții total opuse. În legea a doua din Digeste, Gaius menționează aceeași etimologie pentru divorț: „divortium autem vel a diversitate mentium dictum est, vel quia in diversas partes eunt ui distrahunt matrimonium”.
Divorțul este facultatea pe care legea o acordă soților pentru a desface în anumite cazuri determinate, legătura stabilită între dânșii prin contractul de căsătorie. Dacă prin căsătorie, două persoane unite urmăresc același scop, mergând amândoi pe același drum, prin divorț, aceleași persoane unite până ieri, părăsesc drumul pe care mergeau împreună, îndreptându-se fiecare pe câte un drum diferit.
Instituția divorțului a constituit din totdeauna obiectivul celor mai vii discuții și a unei speciale atenții din partea mai multor legiuitori, care au fost chemați să o consacre și să o reglementeze în legislații pozitive. Părerile pro și contra au fost susținute și combătute de oameni ai fiecărei națiuni, fiindcă această instituție are ca scop să desfacă legăturile familiei, lovind în fundamentul societății. Divorțul reprezintă unul dintre stigmatele decadențelor, fiind un act de primă importanță pentru societate, deoarece prin el se atentează la familia purtenic organizată.
Omul se naște cu drepturi naturale și cu drepturi derivate, adică cu acelea care izvorăsc din raporturile sociale. Cele dintâi sunt inerente ființei omenești și nu pot fi transmise, fiind inalienabile prin natura lor. Cât timp aceste drepturi originare ale omului nu s-au respectat, a dominat în trecutul istoriei popoarelor, o stare de barbarie și o neagră ignoranță, și numai treptat, cu respectarea acestor drepturi, a apărut familia la o formă organizată. Dintre drepturile naturale ale omului, cele mai principale, din punct de vedere social sunt: dreptul de conservare, de perptuare și de perfecționare. Omul venind în această lume, nu a fost destinat să trăiască izolat, ci și-a ales o soție cu care să se împlinească, să perpetueze specia, să suporte nevoile vieții și să-și împartă destinul lor comun pe acest pământ. Dar această dorință, care decurge din însăși natura omenească, presupune ca inima omului să rămână totdeauna aceeași, că iubirea dintre bărbat și femeie va persista cât timp vor viețui soții. Fiind dată natura umană prin complexitatea sa, atunci când se întâmplă să nu se potrivească cele două caractere, educația și aspirațiile soților, ura și disprețul, apar în locul sentimentelor de dragoste, de afecțiune și de respect reciproc, astfel încât o viață insurportabilă ia locul fericirii și toate speranțele în atingerea idealului sunt spulberate.
Încă din timpurile cele mai îndepărtate, divorțul a fost admis în toate legislațiile; el exista în legea lui Manu, a lui Mahomed precum și a lui Moise, avându-și ființa la greci și la romani.
4.2 Receptarea divorțului în legislația romană
Potrivit lui Plutarh, instituția divorțului în legislația romană ar fi existat încă din timpurile cele mai antice; principiul după care romanii se ghidau în căsătorie era: onne qerod ligature solubile est. Dreptul de a divorța era considerat la romani ca fiind de esența căsătoriei, deoarece divorțul era legat de organizația politică a puterii paterne și materne. Este controversat punctul de a ști când a apărut primul divorț la Roma, prin urmare, nu se poate afirma nimic în această privință, deoarece autorii sunt în contradicție.
Divorțul este tratat de un întreg capitol în Digeste: De divortiis et de repudiis și de un altul intitulat de repudiis gale numindu-se divortium bona gratia, când era făcut prin consimțământul mutual al soților, și repudium, când era făcut de bărbat sau numai de femeie prin întrebuințarea celor două formule: Tuas res tibi habeto, de către bărbat și Tuas res tibi agito, de către femeie.
Romanii defineau căsătoria astfel: nuptie sunt conjunctio maris et feminae, consortium omnis vitae divini et humani juris communicatio”. Plutarh, în viața lui Romulus, combate părerea mai multor autori, potrivit căreia, divorțul nu era admis în timpul lui Romulus; astfel, ne prezintă cauzele de divorț, stabilite de primul fondator al Romei; acestea erau: adulterul, preparea de otravă, beția și falsificarea cheilor de la pivnița de vin; dacă bărbatul și-ar fi repudiat soția din alte cauze, era pedepsit prin confiscarea bunurilor, din care jumătate erau ale femeii, iar cealaltă parte era consacrată zeiței Ceres.
În timpul lui Romulus femeia nu putea să-și repudieze bărbatul deoarece se afla sub absoluta putere a lui pater, bărbatul putând să-i dea liber femeii în mancipium sau să o vândă prin nonae dotio; de aici reiese că romanii din timpul lui Romulus nu aveau nicio considerație față de femeie, ei manifestând un dispreț aproape egal cu cel al popoarelor antisemite. Odată cu căderea republicii și a moravurilor, divorțul devenise un obicei la modă; copiii, fiind crescuți într-un mediu cât se poate de corupt, unii dintre ei nu-și cunoșteau părinții sau creșteau în case de concubine, fiind părtași la nenumărate imoralități. Pentru a divorța, bărbatul trebuia sa spună doar vorbele lui Juvenal: pleacă, prezența ta mă dezgustă, tușești așa de des, ești răgușită! Pleacă fără întârziere, aștept o altă femeie mai puțin răgușită! Plutarh ne spune că, Cicerone, pentru a-și plăti datoriile, a luat o patriciană cu dotă, repudiind-o pe Terentia, femeia sa.
După un fragment dintr-o scriere a lui Valeriu Maxim, Lucius Antonius si-ar fi repudiat soția pe care o luase virgină la căsătorie, fără o consultare prealabilă cu amicii săi; din această cauză censorii Valeriu Maxim și Iunius Bubilius Brutus l-ar fi exclus din Senat. Seneca spune că divorțurile lui Mecena erau direct proporționale cu numărul căsătoriilor, încât a luat pe aceeași femeie de trei ori, de aceea s-a supranumit: qui uxorem mille duxit”. August, după mai multe divorțuri, l-a silit pe bărbatul Liviei să o repudieze pe aceasta, cu toate că era însărcinată, se căsători el cu dânsa; printre împărații care au avut divorțuri similare îi amintim pe: Tiberius, Titus, Domitian, Caligula, Nero, August.
Prin Legea celor 12 Table (Lex XII Tabularum) femeia obține dreptul de a repudia bărbatul, odată cu introducerea divorțului bona gratia. Conform lui Cicerone, Legea celor 12 Table admitea divorțul, dar prin excepție căsătoria flaminului lui Jupiter nu putea fi dizolvată prin divorț; pasajul lui Cicerone este susceptibil din două puncte de vedere: prima interpretare ne arată că Legea celor XII table reglementează divorțul, iar cea de-a doua interpretare consacră numai formulele divorțului. Romanii înțelegeau întovărășirea soților numai pe baza sentimentală și din această cauză considerau divorțul o instituție veche; căsătoria fiind un contract făcut prin consimțământul părților este și disolubilă, după principiul: quid-quid ligature solubile est”. Pentru a obține divorțul, bărbatul era dator să se adreseze cu cererea sa către un Tribunal de familie compus din rude și amici, care initial încercau o cale de împăcare între cei doi soți, iar în caz de nereușită luau o hotărâre asupra legitimității cauzei invocate de bărbat.
Odată cu venirea imperiului, problema divorțului nu mai era analizată înaintea Tribunalului de familie; se înființase autorități publice, cu autonomie în drept, pentru a reprima și pronunța divorțul. Soțul reclamant se adresa pretorului care-i desemna judecătorul, unde trebuia să-i legitimeze cauza, pronunțându-se asupra divorțului în urma aprecierii faptelor. Bărbatul nu mai avea dreptul de a-și ucide soția prinsă în flagrant săvârșind adulterul, însă îi putea acorda o acțiune particulară judicius de moribus, cu care o putea urmări înaintea pretorului prin dispunerea pedepsei de pierderea a zestrei.
4.2.1 Instituția divorțului în legislația lui August
Înainte de August divorțul era practicat în toată libertatea; creșterea vertiginoasă a numărului divorțurilor pe de o parte, și corupția moravurilor, pe de altă parte, erau cauze de apariție a celibatului, astfel încât August s-a văzut nevoit să reglementeze vechile moravuri, să restabilească respectul căsătoriei punând restricții posibilității de a divorța.
După ce August a întemeiat imperiul, în urma luptei de la Actium prin care a pus capăt războaielor civile, a promulgat vastului imperiu o serie de legi înțelepte care au adus fericire statului roman în timpul dinastiei sale: Papia Popae, Iulia de maritandis ordinibus și Iulia de adulteris. Aceste legi au avut menirea să-i protejeze pe cei căsătoriți, în special pe cei care aveau copii, oferindu-le multe privilegii, prin care divorțul devenea mai dificil datorită introducerii formalităților care trebuiau strict păzite pentru ca despărțirea să fie admisă. Dispozițiile din timpul lui August, prevedeau că bărbatul și femeia se puteau recăsători după ce treceau 5 ani de la pronunțarea divorțului. În cazul în care soțul își iertase consoarta într-un cadru legitim, desfacerea căsătoriei putea să nu aibă loc; divorțul nu se admitea dacă ambii soți erau vinovați de adulter.
Adulterul era o cauză comună de divorț și putea fi invocat atât de soție cât și de soț, cu deosebirea că bărbatul trebuia să-și trimită soția din căminul conjugal, iar după îndeplinirea acestei formalități avea dreptul să intenteze procesul pentru despărțire. Potrivit legislației lui August, femeia îi expedia soțului libellus repudii dacă acesta era vinovat de adulter, dar nu-l putea urmări prin Legea Iulia de adulteris. Această lege a fixat întrebuințarea anumitor forme pentru ca divorțul să fie valid și pentru a se stabili cu exactitate vinovatul, asupra căruia veneau diferite pedepse fiscale. Totodată, stabilea ca formula divorțului să fie pronunțată de un libert în prezența a șapte cetățeni romani și majori, martori ai soțului care solicita divorțul. În libelus repudii, care se trimitea soțului absent, trebuia să fie menționată cauza de divorț sau voința fermă pentru a se despărți, atunci când nu aveau cauze legale. Datorită puterii absolute cu care era înzestrat pater familias, acesta avea ultimul cuvânt în consacrarea căsătoriei fiului său, precum și în desfacerea acesteia; emanciparea fiului, nu-i permitea tatălui să-și exercite dreptul de pater familias prin lege, iar mama nu avea niciun drept să dizolve căsătoria fiicei sale.
În cazul unui flagrant delict, bărbatul nu-și putea face singur dreptate; dacă-și ucidea soția într-o asemenea împrejurare, era condamnat pentru o astfel de faptă. Dreptul de a ucide era păstrat numai de către tatăl în momentul delictului asupra fiicei sau a complicelui acesteia.
Legile Iulia și Papia Popea nu permiteau divorțul femeii liberate care se căsătorise cu patronul său. Femeia liberată, concubină a patronului ei, avea voie să-l părăsească și să devină concubina altuia.
4.2.2 Divorțul în timpul împăratului Constantin cel Mare
Cu venirea creștinismului căsătoria se bucură de onoarea ce i se cuvenea, demnitatea îi este redată femeii și fidelitatea devenea iarăși una din datoriile soților. Prin constituția emisă de împăratul Constantin cel Mare în anul 331, s-au limitat cauzele divorțului, iar soțul era oprit să-și repudieze soția pentru alte motive decât cele admise de lege, agravând pedepsele contravenitorilor. Astfel, bărbatul putea divorța de soția sa din următoarele motive: adulter; invocarea răului; fermecătoria femeii. Pentru femeie erau stabilite următoarele cauze: 1) învinuirea soțului pentru profanarea mormintelor; 2) omuciderea; 3) ocultismul. Potrivit dispozițiilor din timpul împăratului Constantin cel Mare, bărbatul care-și repudia femeia pentru alte cauze decât cele menționate anterior, pierdea dreptul de a se recăsători și restituia soției întreaga zestre; în cazul femeii, când aceasta își repudia soțul din alte motive decât cele reglementate de legislație, pierdea zestrea, propter nuptias după care cunoștea calea exilului.
Dispozițiile lui Constatin cel Mare mai admiteau divorțul în cazul în care, dacă în decurs de patru ani soțul făcea parte din serviciul militar și absenta de acasă, fără să dea vreun semn, femeia era obligată să-i trimită libelul de repudiu șefului de armata în care activa soțul ei.
Împărații Honorius și Teodosie au modificat constituția lui Constantin mărind cauzele de divorț: omuciderea; adulterul; otrăvirea; conspirația contra statului; falsul; profanarea mormintelor; profanarea templelor; furtul; tăinuirea; sustragerea de animale sau de sclavi; atentatul la viața bărbatului; petrecerea nopții în afara domiciliului conjugal; prezența la spectacole publice contra voinței bărbatului. Cauzele prin care soțul își putea repudia soția erau: ieșirea soției din casă fără știrea soțului, însoțită de un străin; părăsirea căminului conjugal pe timpul nopții fără permisiunea soțului și fără a avea un motiv întemeiat; participarea la spectacolele de la circ, respectiv de la teatru. Femeia își putea repudia soțul din următoarele considerente: violența fizică provocată cu varga, și introducerea în căminul conjugal a femeilor de moravuri ușoare.
4.2.3 Divorțul în constituția lui Justinian
În anul 542, în timpul lui Justinian se adoptă o nouă constituție unde se reglementează cazurile de disolubilitate a căsătoriei, prin care se admite divorțul prin consimțământul mutual sau bona gratia, în cazul impotenței bărbatului timp de 3 ani de la căsătorie.
Potrivit Legii a VII-a de repudiis din Codicele lui Justinian, bărbatul își putea repudia soția din următoarele motive: adulter; omor; otrăvire; conspirație; fals; profanarea mormintelor; profanarea templelor; furtul; atentatul la viața soțului; prezența la masă cu străinii fără acordul bărbatului; părăsirea domeniului conjugal pe timpul nopții; participarea la spectacole fără voia soțului; pentru femeie erau valabile aceleași dispoziții cu excepția ultimelor trei. Prin novella 22, Justinian admitea sterilitatea ca motiv de divorț, încadrând această cauză la bona gratia; totodată admitea repudierea bărbatului din cauza impotenței după 2 ani de la căsătorie, iar mai târziu, prin novella XXII a fixat acest termen la 3 ani.
Prin novella 117, Justinian pedepsește pecuniar pe bărbatul care își repudiază pe nedrept soția, restituindu-i dota, donațiile propter nuptiae și în plus trei părți din bunurile cuprinse în donație, iar dacă existau copii, femeia primea numai uzufructul lor, iar divorțul fără motiv, potrivit legislației, era pedepsit cu închiderea într-o mânăstire pe viață.
De la Dioclețian și Maximian până la Justinian, atunci când judecătorii hotărau custodia copiilor aveau în vedere interesul acestora. Prin Novela XVII c. VII, Justinian hotărăște ca după divorț, copiii să fie încredințați soțului cu excepția când femeia era bogată iar soțul era lipsit de avere. Reforma lui Justinian prevedea încredințarea copiilor unei persoane alese de judecător atunci când ambii soți erau vinovați; cu toate că se exercita un abuz în materie de divorț, romanii nu au intenționat niciodată să suprime legile care reglementau desfacerea căsătoriei, deoarece considerau imorală atingerea libertății divorțului.
4.2.4 Efectele relative la soții despărțiți și bunurile lor
Divorțul oferea o libertate de scurtă durată celor doi soți; dispozițiile legilor lui August: Iulia de maritandis ordinibus și Papia Popea îl îndemnau pe bărbat să se căsătorească imediat, iar pentru femeie erau atribuite 6 luni de la divorț pentru refacerea căsătoriei. Prin Legea Papia Popea termenul pentru femeie este prelungit la 18 luni cu scopul de a se împiedica incestul. În cazul în care femeia era însărcinată, trebuia să declare sarcina ei în timp de 30 de zile; în caz contrar apăreau următoarele ipoteze: 1) bărbatul trebuia să recunoască paternitatea viitorului copil, astfel denumea 5 matroane moașe care verificau aserțiunea; 2) în cazul în care femeia nu făcea această declarație în termen de 30 de zile, sau se împotrivea să primească curator și să nască în casa unei femei recunoscută onestă, bărbatul putea să nu mai recunoască această paternitate, însă copilul putea mai târziu să-și caute și să-și dovedească paternitatea.
La romani divorțul avea următoarele efecte: 1) desfacerea căsătoriei, prin care soții respectivi deveneau liberi; 2) restituirea zestrei; 3) copiii născuți în timpul divorțului erau încredințați de pretor unuia dintre soți, iar când tatăl era nedemn, copiii intrau în custodia mamei. Dacă divorțul era provocat din vina mamei, copiii erau încredințați tatălului, iar dacă tatăl nu era apt, mama îi creștea, în cazul în care avea o situație financiară mai bună.
Constituția adoptată la 443 în timpul lui Theodosie și Valentinian, îi îngăduia femeii un an pentru a contracta o altă căsătorie, în caz de divortium justium; această dispoziție a fost prevăzută în legislația lui Justinian prin Novela XXII c. XIV. În legislația lui Constantin, dacă o femeie se despărțea fără un motiv obiectiv, aceasta pierdea bunurile sale și era exilată, iar dacă soțul își acuza soția, pe nedrept, de adulter, persoana vinovată de ultraj pierdea zestrea în favoarea celuilalt sau darurile propter nuptias precum și o treime din bunurile personale. În epoca veche acțiunea de restituire a zestrei rex uxoria era complicată, fiind condiționată de diferite cauze: bărbatul care era vinovat pierdea bunurile sale, iar femeia dacă era acuzată își pierdea zestrea. În epoca cea nouă, pedeapsa soțului vinovat se numea retention și prevedea lipsirea de anumite bunuri dacă divorțul era din cauza soției, iar copiii se puteau conveni cu soțul să oprească zestrea.
În cazul rei uxoria se făceau următoarele rețineri: prin dreptul retention propter mores pe care-l avea bărbatul se opera 1/6 de fiecare copil fără ca reținerea să treacă peste 8/6; aceste șesimi trebuiau oprite pe cale de recepție; astfel de rețineri se derulau când bărbatul era vinovat și trebuia să restituie zestrea femeii, iar în celălalt caz, dota era restituită în decurs de 6 ani. Redentio propter impensas era desfășurată de către bărbat pentru cheltuielile făcute de el ca și administrator. Aceste cheltuieli la inițiativa femeii, puteau fi oprite prin dreptul de retenție și prin accepțiunea de mandat. Femeia nu era datoare să plătească cheltuielile către bărbatul său, dar trebuia să permită acestuia ridicarea lor sau să-l despăgubească când acestea, odată solicitate, produceau deteriorarea bunurilor din zestre.
Conform dispozițiilor lui Justinian, femeia se putea recăsători înainte de un an de la moartea bărbatului sau înainte de șase luni de la divorț. În caz de adulter, femeia era urmărită de către bărbatul ei sau de către pater familias timp de 60 de zile de la divorț, iar până la patru luni, de către orice persoană. Bărbatul prins în adulter era supus pedepselor bănești, pe când în cazul femeii pedepsele prevedeau atât dispoziții bănești cât și pedepse corporale; ea pierdea zestrea și o treime din bunuri, fiind deportată pe insulă, devenind sclavă. Prin acest statut, femeia devenea liberă și odată căsătorită cu patronul său, nu avea dreptul să divorțeze decât cu consimțământul acestuia, în caz contrar pierdea dota și dreptul de a se mai recăsători.
4.2.5 Formele divorțului
Formalitățile divorțului la romani aveau loc după modelul cum se desfășurase căsătoria, însă în mod invers, atunci când căsătoria avea loc prin confareațiune (drept rezervat numai patricienilor) se efectua defareațiunea. Căsătoria contractată prin coempțiune, se desfăcea prin remancipațiune. Divorțul se derula după o multitudine de formalități care constau în ruperea tabulelor nupțiale sau în declarații formate din partea bărbatului ca: res tuas habeto, iar din partea femeii: clares remitto, donum revertor. Prin aceste declarații reieșea dorința de a divorța, care era esențială, fiind exprimată în scris printr-un mesager.
August a introdus forme noi și solemne pentru a îngreuna divorțul; acesta trebuia făcut în fața unor martori, în număr de 7 puberi, prin notificarea unui liberat tabularius după ce-l înregistra în actele publice. Îndeplinirea acestor forme avea pe lângă scopul de a îngreuna atât intenția de a divorța cât și fixarea zilei când se făcea divorțul, precum și urmărirea femeii în caz de adulter.
La început, divorțul era precedat de o încercare de împăcare în templul zeiței Juno Viriplaca, de pe muntele Aventin, unde soții, arătându-și motivele de divorț, de cele mai multe ori se împăcau; în caz contrar, femeia rupea actul de căsătorie (laceratio tabulae nuptialis) iar după ce-i înapoia bărbatului cheile erau considerați despărțiți. Formulele pentru declararea divorțului erau: tuas res tibi habeto; tuas res agito; valeas, tibi habeas res luas; redadas meas sai; uxor vade faros, precum și toro meo divorte; tibique res tuas habeto.
Aceste formalități au fost menționate și în dreptul lui Justinian; deoarece puterea paternă la romani fiind atât de mare, numai pater familias putea solicita repudierea. Fiul putea să o ceară numai cu voia tatălui; tot pater familias, prin puterea pe care o avea, putea cere și repudierea ginerelui său, chiar fără voia fiicei sale. Însă, în timpul lui Antonin Piul această prerogativă acordată tatălui a fost diminuată, iar Marcus Aureliu a suprimat prin constituție acest drept exorbitant al tatălui.
Studiul instituției divorțului în perioada romană înainte de Justinian este foarte important deoarece pe majoritatea principiilor romane se bazează instituția divorțului în evul mediu românesc, cât și la toate statele Europei unde acesta era practicat.
4.3 Receptarea divorțului în vechiul drept românesc
Deoarece legislația dinaintea voievozilor Matei Basarab în Muntenia, și Vasile Lupu în Moldova, nu era bine stabilită, legile se aplicau după dreptul bizantin, după obiceiul pământului și după consiliile bisericești. În legislația veche a românilor se reflecta o copie fidelă a dispozițiilor romane cu mici modificări datorită popoarelor cu care au intrat în contact și influența pe care au exercitat-o aceste popoare asupra noastră, precum și în diferitele dogme bisericești.
În vechiul nostru drept, divorțul s-a desfășurat din cauze determinate și prin consimțământul mutual. Prin cauzele determinate înțelegem faptele ce constituie o infracțiune gravă la obligațiile căsătoriei; aproape aceleași fapte, cu mici variații, sunt cauze de divorț în aproape toate vechile noastre pravile. În mod natural, căsătoria se poate desface prin moarte; astfel, soțul rămas în viață se dezleagă de obligația contractată și poate trece la o altă căsătorie. Practica judiciară a găsit și alte căi pentru a modifica motivul desfacerii căsătoriei: divorțul, adulterul, moartea artificială, etc.
4.3.1 „Carte Românească de Învățătură”
În continuare ne propunem să prezentăm cauzele de divorț acceptate de pravila lui Vasile Lupu- Carte Românească de Învățătură, apărută în 1646 la Iași. Această pravilă cuprinde multe referiri privind situația familiei și probleme ale divorțului care apar sub denumirea de împărțeală a căsătoriilor. Reglementarea divorțului este făcută în cadrul unor preocupări mai generale de reglementare a căsătoriei precum și grija de asanare a moravurilor publice, urmărindu-se în special împiedicarea divorțului.
Cauzele în urma cărora judecătorul putea pronunța desfacerea căsătoriei erau multiple, ele putându-se datora ambelor părți. Spiritul general al acestor legături este profund influențat de biserică, una din cauzele speciale ale divorțului fiind erezia. În acest caz inițiativa divorțului o putea avea femeia, procedura fiind foarte simplă, fără a mai fi nevoie să se apeleze la biserică sau la o instanță judecătorească; în caz de erezie, se prevedea pentru cel care nu era eretic posibilitatea de a se recăsători.
Pravila lui Vasile Lupu ne mai oferă numeroase titluri relative pentru cauzele de divorț. Un alt titlu este intitulat „Pentru care vine se despart căsătorii ce se zice bărbatul de femeie” de unde reiese că divorțul este admis în caz de adulter. Carte Românească de Învățătură i-a consacrat un capitol special în care se arată că atât soțul cât și soția își pot părăsi partenerul de viață dacă acesta a fost prins săvârșind adulterul: „așea iaște data și muerii să-și lase bărbatul, cînd va curvi cu altă muiare măritată, sau fată, sau și altă muiare fie ce feal va fi”.
În accepțiunea pravilei lui Vasile Lupu, divorțul mai era admis prin următoarele dispoziții: a) dacă bărbatul își acuza soția de adulter fără a putea dovedi această abatere; b) sau dacă bărbatul avea altă femeie în casa lui. Simplul adulter al femeii îl putea determina pe bărbat să ceară divorțul, pe când femeia nu avea dreptul de a cere desfacerea căsătoriei, decât numai în cazul când adulterul bărbatului avea ca circumstanță agravantă întreținerea concubinei în casa conjugală.
Sodomia sau pederastria este o altă cauză principală de divorț, căreia îi este consacrat un întreg capitol XIX. În privința acestei practici contra firii umane, pravila lui Vasile Lupu se arată foarte severă; cel care a practicat sodomia cu soția sa era condamnat la moarte, iar femeia putea solicita de la jurisdicția bisericească un fel de separație de corp un divortium a tora et mensa, pentru un interval determinat cu scopul de a-l corecta pe soț.
Datorită modelelor bizantine din care s-a inspirat și a unor practici apărute în acea vreme, pravila lui Vasile Lupu menționează o serie de situații care pun în prim plan raporturile sexuale anormale precum: lesbianismul, onania, homosexualitatea, etc. În aceste cazuri biserica nu pronunța un divorț deplin, verdictul ei fiind dat print-o despărțire temporară a celor doi soți.
Tratamentul inuman al soțului sau purtarea necorespunzătoare constituie o altă cauză de divorț, femeia având dreptul să ceară despărțirea dacă era „bătută fără de samă ”. Pravila lui Vasile Lupu admite violența domestică din partea bărbatului îndreptată către femeie, dar când era vorba de un rău tratament, femeia putea legitima o cerere de divorț. În ce privește bătaia cu vrăjmășie, în paragrahul 6 al condicei lui Vasile Lupu se face o clasificare: bătaia cu vrăjmășie sau fără de măsură e aceea care se face cu toiagul sau cu ciocanul și mai ales când se sfarmă lemnul în cap sau în obraz. Când femeia devenea victima unui abuz fizic, ea nu putea să ceară divorțul decât atunci când bătaia ar fi fost asa de violentă, încât ar fi putut rezulta moartea „și atunci o singură bătaie nu ajunge”.
În cazul în care bărbatul nu-și putea îndeplini doatoria conjugală, femeia avea dreptul să divorțeze. Această dispoziție corespunde întocmai reglementărilor romane și apare pentru prima dată în constituția adresată de Justinian, patriarhului Menas din Constantinopol în 528, fiind reprodusă de Leon în Novela 22 unde timpul pentru datoria conjugală a soțului era de 3 ani.
O altă cauză care putea determina despărțirea, consta în excesele de cruzimi și insultele grave. La modul general, termenul de excese face referire la orice vrăjmășie, act de violență, de furie sau de asuprire, care întrece orice măsură și care poate pune în primejdie viața sau sănătatea unuia dintre soți; la capitolul „excese” pot fi clasificate următoarele aspecte: loviturile care pot aduce o vătămare sau o incapacitate, sechestrarea soției sau înfometarea acesteia. Viciul bărbatului, beția, o putea determina pe soție să intenteze divorțul, această patimă constituind o altă cauză de divorț, alături de tratamentul necorespunzător. Alte cauze de divorț care puteau fi invocate sunt determinate de trăsăturile negative de caracter ale soțului: irascibilitatea, nestăpânirea, iuțeala sau mânia, amenințarea cu moartea și întemnițarea. Limbajul neadecvat folosit între soți-injuriile-putea constituie un motiv de divorț; prin termenul de injurie se înțelege orice vorbă de rând, orice expresie, rostite în particular sau în public, de natură să atingă onoarea, demnitatea, considerația sau reputația celui căruia îi sunt adresate.
Dreptul bisericesc, considera un mijloc de disolubilitate a căsătoriei dacă bărbatul specula virginitatea soției sale; pravila mai prevedea că legătura matrimonială dintre cei doi soți se putea desface numai dacă soțul punea în pericol viața soției prin otrăvire, sau prin atacarea cu arme. Amenințarea putea fi făcută în taină sau pe față, însă cu intenție sau din gelozie, de către bărbatul singur sau în unire cu alte personae, când soțul știa că alte persoane complotau la viața femeii și nu o înștiinta sau nu-i denunța.
Alienarea mintală este luată în considerație de legiuitor, putând constitui un motiv de divorț: „de va nebuni bărbatul, să să împarță aceaia casă, pentru căce iaste cumpănă să nu o cumva vatăme, sau să o și omoară bărbatul pre muiare”.
În pravila lui Vasile Lupu sunt enumerate și câteva cazuri secundare de pronunțare a divorțului, dintre acestea amintim, neîntreținerea soției sau nehrănirea ei: „căci nu o ține cum se cade”. Pravila nu-i îngăduia femeii să divorțeze dacă soțul era condamndat de o instanță judecătorească și se ascundea într-o altă localitate pentru a nu executa pedeapsa, soția fiind datoare să-l însoțească oriunde va merge. Chiar și când era vorba de împrumutul de bani făcut de soț de la cămătari, legislația lui Vasile Lupu nu-i permitea soției să renunțe la căsătorie; deoarece cămătăria era o practică condamnată de biserică, soția avea datoria de a-l influența pe soț să renunțe la astfel de practici. Legiuirea, cuprinzând și elemente de drept obișnuielnic, lua în considerare și cazul părăsirii domiciliului de către soție și neînțelegerea acesteia cu familia soțului: „împărtăși-să-va muiarea de bărbat, nu numai pentru vrăjmășia lui, ce mai vîrtos pentru vrăjmășia părinților și a rudelor bărbatului, cînd să vor cumpăni să-i facă nevoe și să o vatăme întru ceva”. Existența unei căsătorii anterioare era sancționată de pravilă cu despărțirea. Prin urmare, prezența bigamiei în lumea rurală era greu de imaginat, cele mai multe abateri având loc în mediul urban, unde individul, fiind mai slab integrat în rețeaua de solidarități colective, se sustrăgea mai ușor controlului Bisericii. De asemenea, sunt stipulate și cazuri de nulitate a căsătoriei; rudenia atrăgea în mod automat anularea căsătoriei: „dezleagă-să nunta ce să va face între ruda din sfântul botedz”.
4.3.2 Îndreptarea Legii
În ce privește pravila lui Matei Basarab de la 1652, problemele privind divorțul sunt cuprinse în prima parte care reglementează aspecte de drept civil, procesual și contravențional. În partea a doua sunt atinse doar tangențial astfel de probleme, utilitatea lor fiind destul de mică. Îndreptarea Legii reflectă clar stratificarea socială a societății muntene din sec. al XVII-lea, urmărind să întărească poziția privilegiată a clasei boierești, pentru care, cu puține excepții, pedepsele erau mult mai ușoare decât pentru oamenii de rând, când era vorba de infracțiuni. Deoarece realitățile social-istorice dintre Moldova și Țara Românească erau asemănătoare, am constatat că reglementările privind cauzele divorțului, procedura judecătorească și efectele acesteia, cuprinse în cele două pravile, nu difereau foarte mult.
Pravila lui Matei Basarab cuprindea foarte multe cazuri de despărțire, care se pot grupa în abateri din timpul logodnei și abateri din timpul căsătoriei. În continuare, vom examina toate aceste cazuri de nelegitimitate ce atrag desfacerea căsătoriei și desființarea unității primitive a căsniciei.
Astfel, Îndreptarea Legii admitea divorțul în caz de adulter, și permitea bărbatului să atenteze la viața femeii și a complicelui, chiar să-i și ucidă, dacă soția era prinsă în flagrant săvârșind această abatere. La paragraful 58 se permite femeii același lucru, dacă își surprinde soțul în flagrant delict. Paragraful 55 acordă bărbatului dreptul de a-și ucide soția adulteră, chiar dacă aceasta scăpase în momentul surprinderii, iar în altă parte vedem cu o dispoziție a pravilei târgoviștene din glava 179 îngăduia desfacerea căsătoriei din cauza adulterului: „bărbatul să-și lase muiarea”.
Cu privire la adulter, pravila ține cont și de viața morală a preoților, fapt pentru care a luat în considerare numai cazul soției adultere; dacă un preot se despărțea de soția sa, nu mai putea contracta altă căsătorie. În pravilă întâlnim cea mai veche consemnare a necesității de întocmire a unei „cărți de despărțire” care trebuie să consfințească condițiile de pronunțare a divorțului. Glava 179 reproduce cu mici excepții dispozițiile glavei a XVIII-a din Carte Românească de Învățătură, referitor la divorțul laicilor, precizând modalitățile procedurale pentru dovedirea adulterului, punându-se accent pe existența a 5 martori. Tot în acest capitol mai sunt reglementate și dispozițiile în caz de adulter în legătură cu zestrea, darurile dinaintea nunții, bunurile dobândite în timpul căsătoriei care sunt asemănătoare cu cele din pravila lui Vasile Lupu.
La glava 220 observăm că divorțul era admis și în cazul în care femeia recurgea la violența domestică împotriva bărbatului, precum și când unul dintre soți dobândea în mod nelegitim lucrurile altuia. Și vrăjmășia soțului către partenera sa de viață, constituia un alt motiv de despărțire; potrivit unei asemenea cauze, femeia putea să ceară acordul judecătorului pentru a divorța.
Femeia putea să intenteze divorțul, și atunci când observa că soțul său își încălcase fidelitatea, având astfel, o altă femeie în casă; în această circumstanță, soția aducea ca motiv atingerea onoarei și încălcarea fidelității credinței față de familie.
O dipsoziție cu privire la punerea la îndoială a cinstei femeii de către bărbat este prevăzută în glava 131 unde bărbatul este pus într-o situație ingrată, prin purtarea „pe toate ulițele tîrgului” aducând o pată de umbră la demnitaea femeii.
Divorțul era admis și în caz de erezie; această dispoziție reprezintă o lucrare neschimbată din Carte Românească de Învățătură, diferența fiind numai din punct de vedere stilistic sau de formulare. Conform hotărârii Sinodului de la Trulan din 680, glava 219 sancționa căsătoria cu nulitatea, dacă unul dintre cei doi soți voia să intre în rândurile cinului monahal.
O altă cauză care putea servi ca motiv de divorț era impotența bărbatului; dacă în timp de 3 ani de la contractarea căsătoriei bărbatul nu-și putea îndeplini datoriile conjugale, potrivit pravilei, soția putea să divorțeze.
Se putea cere desfacerea căsătoriei și când unul dintre soți suferea de boli psihice; boala trebuia să fie anterioară căsătoriei.
Practicile sexuale nefirești sunt reglementate și condamnate întocmai ca în Carte Românească de Învățătură, fiind invocată și o legiuire slavă, numită „Pravila de la Ohrida”. Sodomia nu constituia o cauză de divorț dacă soția se făcea vinovată de adulter; căsătoria în acest caz rămânând în vigoare.
Glava 222 admite despărțirea în cazul robiei de 3 ani a bărbatului dacă „nu se va auzi nemica că iaste viu”. O insultă foarte mare și un motiv puternic de divorț poate constitui acuzația de adulter fără dovezi a unui soț către celălalt, făcută din rea voință.
Îndreptarea Legii cuprinde dispoziții asemănătoare cu cele din pravila lui Vasile Lupu, privind tratamentul necorespunzător aplicat soției de către soț; legiuirea cuprinde și detalierea procedeului prin care i se îngăduia bărbatului să apeleze la violența domestică în căminul conjugal, precum și motivele pentru care bărbatul își putea izgoni soția din casă fără știrea judecătorului.
Glava 229 interzicea căsătoria a patra și prevedea pedepse pentru a treia căsătorie; această dispoziție a fost adoptată și în dreptul bizantin de către Vasile Macedoneanul, care a considerat nulă a patra căsătorie, supunând pedepselor canonice pe cea de-a treia căsătorie.
Spre deosebire de pravila din 1646 din Moldova, în legiuirile lui Matei Basarab sunt prezentate mai clar aspectele ce țin de anularea căsătoriei în caz de rudenie, fiind menționate și sancțiunile. Tot în această pravilă mai aflăm și restricțiile privind căsătoria în cazul înrudirilor sufletești: „drept aceia grăiaște pravila că nu poci iau fata moșulu-mi cea de suflet pentru e soră sufletească tătîne-mieu; pre fata fiiu-mieu celui sufletesc nu o voi lua muiare; nici feciorul cel sufletesc pre muiarea tatălui sufletesc și altele”.
Căsătoria între persoanele cu condiție socială diferită era interzisă în Pravila lui Matei Basarab, robul neavând dreptul să se căsătorească cu stăpâna sa, decât după decesul stăpânului. Vârsta minimă pentru care se putea contracta o căsătorie era de 14 ani pentru băieți și 12 ani pentru fete, iar legiuirea nu admitea o diferență mai mare de 30 de ani între soți, nunta făcută în afara acestor disoziții fiind prevăzută cu anularea.
Glava 266 conține o dispoziție curioasă pentru societatea de astăzi, dar care se poate explica prin existența și importanța rudeniei spirituale introdusă de biserica creștină. Dacă soțul și soția își vor boteza singuri copilul, adică să-i fie naș și nașă, atunci trebuie să se despartă, deoarece au devenit frați sufletești. Această măsură nu e altceva decât reproducerea legii 26 din codul de nuptiis, prin care Justinian oprește căsătoria între naș și mama finului său; multe persoane se foloseau de această dispoziție pentru a obține divorțul, în urma promulgării constituției din 740, care stabilea măsuri restrictive în privința acestuia; soții care intenționau să se despartă își botezau singuri copiii, apărând astfel rudenia religioasă oprită de biserică.
4.4 Procedura divorțului
Potrivit documentelor, procedura divorțului care s-a derulat în țările române a fost lăsată în seama autorităților bisericești. Cauzele de admitere ale divorțului erau discutate în tribunalele bisericești numite dicasterii; aceste tribunale judecau după legile bisericii, aplicate în unele părți, simplificate prin altele, fiind conforme cu canoanele bisericești și cu legiuirile lui Justinian.
Jalobele pentru pronunțarea divorțului trebuiau primite și întrebuințate după o anumită rânduială ce cuprindea următoarele aspecte: 1) când se căsătorea cineva se avea în vedere să nu existe între miri rudenie trupească sau duhovnicească pentru ca nunta să nu fie oprită de pravilele bisericești; 2) când unul dintre soți era căsătorit cu altcineva; 3) dacă cei căsătoriți fugeau de acasă pentru a petrece fără știrea consoartei; 4) dacă un soț avea despărțirea în cadrul căsătoriei sale, jalobele nu mai luau în considerare solicitarea de divorț. După aplicarea regulamentului organic această instituție a dicasteriilor a devenit o instanță judecătorească de primă clasă, care se ocupa de rezolvarea problemelor de divorț.
Despot Vodă a încercat o înlăturare a moravurilor prin împiedicarea divorțului, fiind ajutat în această direcție și de romano-catolici. Pentru a reforma moravurile țării, Despot Vodă a intenționat să schimbe orânduierile cu privire la despărțire; căsătoriile erau desfăcute de biserică chiar și pentru cele mai ușoare motive care deveneau grele în ochii preoților, datorită banilor de care erau însoțite. Pentru a pune capăt acestor abateri, Despot a adus un preot de rit Socinian din Polonia, pe nume Ioan Luzinschi, oferindu-i rangul de episcop; acesta primește de la Despot judecarea proceselor de căsătorie ce existau între străinii așezați în Moldova precum și sancționarea moldovenilor, dacă se împotriveau pedepselor rânduite. Nemulțumiți de oprirea despărțirilor, moldovenii s-au revoltat împotriva lui Luzinschi, deorece acesta, cu toate că era episcop, avea și statutul de căsătorit.
4.5 Rolul femeii în societate și obiceiul pământului
Atunci când vorbim despre reglementarea căsătoriei și desfacerea ei în Evul Mediu, trebuie să avem în vedere două situații distincte: pe de o parte, poziția și rolul femeii în societatea românească și obiceiul pământului, pe de altă parte. Mulți cercetători ai istoriei comparative din sud-estul Europei au păreri împărțite când vorbesc despre poziția și rolul femeii în societatea românească; unii afirmă că la români, la fel ca la sclavii din sud și la majoritatea popoarelor europene, după căsătorie femeia avea o poziție inferioară în cadrul familiei fără a se bucura de bunurile ei, neavând posibilitatea de desfacere a căsătoriei. Alți istorici, printre care și Nicolae Iorga, susțin că în cadrul unei organizații patrimoniale, femeia se bucura de o mare considerație atât în viața socială cât și pe plan juridic, având aceleași drepturi ca și bărbații.
Interpretând greșit îndemnul Sfântulul Apostol Pavel „femeilor fiți supuse bărbaților voștri, precum se cuvine în Domnul”, pravila exercita bărbatului o autoritate completă și incontestabilă, atribuind femeii dimensiunea neputinței și slăbiciunii firii, precum și predispoziția ei mai mare spre păcat. Biserica, tradiția și legile asigurau bărbatului rolul de lider; în căminul conjugal el era capul familiei „cap femeii”, fiind socotit elementul rațional; în exterior, același bărbat își asuma îndatoririle publice, comunicând cu autoritățile, înscriindu-se uneori în sistemul lor, călătorind, luptând și participând la ceremonii.
Vechea societate nu era tocmai galantă cu femeile; acestea aveau să se plângă de nenumărate ori de argumentele puțin cam sumare ale consorților lor, care pentru ei bătaia era legală; vechiul nostru proverb femeia nebătută e ca moara neferecată, e ca un răsunet al drepturilor pe care și le arogaseră bărbații și le consfinți-se chiar în mod egal. Pentru o căsătorie pe care nu și-a dorit-o, partenera, de cele mai multe ori refuza să-și îndeplinească datoriile conjugale în semn de protest, susținând în fața instanței că nu a avut nici un fel de simpatie față de soț chiar de la căsătorie; la rândul său, bărbatul își găsește refugiul în diverse patimi sau în relații extraconjugale, refuzând să se apropie efectiv de soție. Bătăile erau deseori crunte și dincolo de palme sau pumni orice obiect ieșit în cale putea deveni o armă: toporul, tesla, cuțitul, sabia, iataganul, bastonul, se transformau în instrument de tortură.
Pe La 17 mai 1623 în Iași, Atanasie Arhiepiscopul Sucevei, îi oferă Chiranei carte de despărțire de bărbatul ei, Platon; în fața instanței Chirana își mărturisește necazul pe care l-a avut cu bărbatul ei, acuzându-l pe acesta că a risipit toată averea, fugind de acasă; ea este susținută de numeroși oameni buni, chiar și de preotul Vasile, care-l descrie pe Platon, soțul Chiranei că „nu iaste om bun, ce iaste făcătoriu rău”.
Radu Vulcănescu în „Etnologia juridică” consideră că rolul însemnat al femeii în societatea medievală rezultă din faptul că în lumea satelor, pedepsele pentru adulter erau destul de rare, astfel de cazuri având un caracter accidental; din acest punct de vedere, în lumea rurală pe baza tradițiilor folclorice și a obiceiurilor este cunoscută mai mult însemnarea unor abuzuri sexuale înainte de căsătorie. În societatea evului mediu românesc fiecare soț avea un loc bine determinat în cadrul menajului; ca semn distinctiv că începea o viață nouă, după nuntă mireasa își acoperea capul cu un văl alb, unde din acest moment intra într-o nouă etapă a vieții sale, asumându-și responsabilitatea în cadrul noii sale familii: administra gospodăria, coordona slujitorii, se ocupa de creșterea și educarea copiilor, păzea focul în vatră atunci când soțul era plecat; dacă o familie avea o situație precară femeia putea să devină servitoare la curțile mai înstărite. Soțiile de meșteșugari și negustori își ajutau soții în atelier sau în prăvălie, iar soția cârciumarului sau a hangiului se ocupa activ în vânzarea vinului și cu prepararea mâncărilor pentru clienți.
Referitor la obiceiul pământului, Constantin Giurescu afirmă că la români predominau legile nescrise (legea țării, obiceiul pământului), acestea având o influență foarte mare în societate, deoarece însemnau o practică multi seculară a vieții sociale, generații de-a rândul formându-se în jurul acelor „legi nescrise”. Obiceiul pământului cuprindea o mulțime de elemente de drept cutumiar în principal cu privire la agricultură, la păstori dar și cu privire la viața satului ca o comunitate umană.
4.6 Divorțul în familiile simple, la boieri și domnitori
4.6.1 La familiile simple
Un act care a primit consacrarea religioasă nu mai putea fi schimbat în niciun fel; în lumea pastorală, un act de divorț atrăgea după sine dezmoștenirea inculpabilului. Sunt rar întâlnite cazurile de alungare din casă, de repudiere, deoarece căsătoria era considerată ca fiind un moment foarte important în viața oamenilor. În societatea rurală cazurile de divorț constituiau excepții; soluția cea mai frecventă era plecarea de acasă a uneia din părți, atunci când traiul în comun nu mai putea fi continuat. În astfel de situații nu se mai cerea ajutorul bisericii, iar contractarea altei căsătorii se putea face în alte localități fără a fi necesar să se cunoască biografia celui care please de acasă. Etnografii care au înregistrat astfel de situații de plecare de acasă, ne arată că din acest punct de vedere mai deosebită era situația bărbatului. Erau și excepții, când din cauza viciului beției, biserica acorda posibilitatea de divorț putându-se contracta o nouă căsătorie după o perioadă de șapte ani.
Dacă ne întrebăm ce datorii avea un soț față de consoarta plecată, aflăm că în societatea românească tradițională, femeia era obligată să plece în căutarea soțului, altfel nu se putea recăsători, deoarece ar fi comis păcatul bigamiei dacă preotul accepta să o cunune fără carte de despărțire. Căutare celui plecat făcea parte dintr-o practică veche de sute de ani, prescrisă de biserică. La fel și bărbatul, chiar dacă aștepta mai puțin se supunea aceluiași intinerar al căutării, altfel nu putea obține libertatea de a se căsători. Migrația favoriza de multe ori căsătoriile concomitente; potrivit bisericii, astfel de situații puteau fi favorizate doar în temeiul unei dovezi cu caracter juridic; preotul locului avea menirea de a întocmi un act prin care descria starea civilă a străinului, sau în absența unui asemenea document, cel implicat putea să depună jurământ. Pravila lui Vasile Lupu îi pedepsea foarte aspru pe cei vinovați de bigamie, prin purtarea pe ulițe în pielea goală și confiscarea averii pe seama domniei.
În capitolul despre ceremoniile de logodnă și de nuntă ale moldovenilor din lucrarea „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir arată procedura prin care o căsătorie se desfăcea dacă mireasa nu-și păstrase puritatea până în ziua nunții. În cazul oamenilor simpli, dacă bărbatul și-a găsit soția necinstită în ziua nunții, a doua zi anunța rudele care pregăteau o căruță cu hamuri rupte, pentru ca părinții fetei să fie puși înaintea căruței, fiind siliți să-și ducă fata acasă „ca pe o femeie stricată”. Procedura era stabilită de legile și obiceiurile țării și prevedea ca mirele să-și recupereze cheltuielile făcute cu ocazia căsătoriei, întreaga zestre trecând în stăpânirea acestuia.
În altă parte vedem, cum un tribunal bisericesc, în anul 1600 judecă un recurs de divorț cerut de Gheorghe grămaticul, procesul fiind intentat de Drăguța, fosta soție; acest proces a fost judecat inițial de către episcopul de Huși în lipsa lui Gheorghe grămaticul. Gheorghe revendica-se împăcarea cu soția sa precum și obținerea unei cărți de dezvinovățire de la episcop; în acest scop Gheorghe este ajutat de către călugărul Isaia, căruia i-a oferit 3 stupi pentru a scrie o carte de dezvinovățire; fratele Drăguței a observat falsitatea acelui act, iar în demersul său în instanță, pentru susținerea acestei ilegalități, a fost ajutat de mărturiile unui ieromonah și ale unui egumen din Bistrița. Tribunalul hotărăște ca Drăguța „să fie despărțită de fostul ei bărbat Gheorghe, potrivit despărțirii pe care a făcut-o prea iubitorul de Dumnezeu episcop al Hușilor chir Ioan. Iar acest Gheorghe să fie despărțit de fosta sa nevastă, Drăguța”.
Un alt caz de divorț, pe fondul unui incest, este cel din 1797, când mitropolitul Veniamin Costachi îl desparte pe Ștefan Mogâldea din Brăhășești de vara sa primară cu care se căsătorește peste Dunăre timp 11 ani.
Ecourile unui divorț răzbat până astăzi dintr-un document datat la 20 octombrie 1602, în care este amintit un loc de dughene din Iași, aflat în posesia Sorei, soția lui Grigorie Lealea. Locul acela „la avut de schimb cu Andrei, primul ei bărbat, când ei s-au despărțit”.
Într-un document din 18 ianuarie 1607, scris la Bârlad, se relatează prinderea în flagrant delict a femeii adulterine, Neagolea, soția lui Ivan. În această speță Ivan a chemat autoritățile, și făcând plângere a obținut despărțirea de soția sa necredincioasă, pe motiv de adulter, care trebuia dovedit, în lipsa de probe cu 5 martori prin depunerea unui jurământ. Câteodată urmările iubirilor extraconjugale erau tragice; de pildă, Mariica, în 1609 ajunge la crimă din cauza adulterului: „…ci pentru marele ei păcat, că a tăiat capul bărbatului său, anume Văscan și a făcut dragoste cu alt bărbat, anume Burduhan din Spăriați. Astfel, ea n-a avut cu ce să-și plătească capul, ci a vândut dreapta ei parte de ocină”.
Mergând pe ideea că datinile și obiceiurile de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe care le-a cules Simion Florea Marian despre poporul roman, s-au transmis din generație în generație, în cartea „Nunta la români” se află un capitol intitulat „Desfacerea”, unde se prezintă anularea nunții; potrivit autorului, dacă logodnicii nu erau cununați se puteau aștepta ca nunta să fie amânată sau să nu mai aibă loc, din cauza intrigilor sau diferențelor de statut social. Încredințarea sau logodna era cunoscută în popor ca fiind jumătate de cununie, iar dacă mirele se răzgândea în privința cununiei, se respectau foarte mult legile satului, în sensul că starostele era chemat de mire pentru a-i oferi semnele de încredințare pentru a le înapoia părinților fetei. Procedeul este similar și în cazul miresei, dacă aceasta nu mai dorea să se căsătorească cu cel logodit. În ambele cazuri, cel care anula căsătoria era obligat să înapoieze semnele de încredințare, dar suporta toată cheltuiala făcută de cealaltă familie.
4.6.2 Divorțul la boieri și domnitori
Boierii din secolele XVI-XVIII, chiar dacă au valorificat iubirea în sens pragmatic, au avut sentimente, preferințe, speranțe și deziluzii; însă mai mult decât atât, ei au încercat să descopere, să cunoască și să trăiască fericirea. Pentru clasa dominantă, problema căsătoriei se rezolva ținându-se cont de problemele economice și politice și mai puțin de sentimentele partenerilor; calea maritală, ridicată la rang de politică, era una dintre cele mai eficiente pârghii de ascensiune socială. În familiile boierești fiecare soț avea un rol bine definit; bărbatul se îngrijea de casă și familie, plătea dările către domnie și răspundea în fața comunității pentru faptele sale, pe când femeia se îngrijea de gospodăria casei, de creșterea și educarea copiilor.
Viața de cuplu în familiile boierești presupunea respectarea binomului bărbat dominant-femeie dominată și supusă, binom ce contura întreaga relație dintre soț și soție; intrând în tiparele acestei societăți, femeia avea o putere limitată, deoarece soțul era cel care dirija și distribuia dreptatea în familie, în timp ce soția trebuia supravegheată și pedepsită doar atunci când situația devenea insuportabilă; pe motivul violenței conjugale, ea putea să ceară divorțul.
Situația soțiilor de boieri se deosebea de cea a femeilor de rând prin faptul că aveau un nume, aparțineau unei familii nobile având în posesia ei o zestre considerabilă. Dacă boierului îi erau permise micile escapade în rândul slujnicelor, onoarea soției conta foarte mult. Miza fidelității feminine devenea esențială în condițiile în care ea asigura legitimitatea neamului și garantarea moștenitorilor legali pentru patrimoniul patern. De multe ori aventurile soțului nu se reclamau în justiție; soția de boier era educată în așa fel încât considera că o slujnică sau o femeie simplă nu-i putea lua locul niciodată.
Făcând referire la desfacerea imediată a căsătoriei, Dimitrie Cantemir arată deosebirea de tratament în funcție de poziția socială; în cazul boierilor situația era deosebită de cea a oamenilor simpli deoarece erau dispuși să ofere și mai multă zestre bărbatului, pentru a-și apăra onoarea familiei, dacă fiica lor în momentul căsătoriei „nu a fost găsită fată”.
Pentru familiile boierești din secolele XVI-XVIII, sentimentele care au dominat viața conjugală pot fi surprinse cu greu, de cele mai multe ori în mod indirect, din documentele vremii; cu viețuiri și atitudini mai mult sau mai puțin narate, prin frânturi, din informațiile de care dispunem vom încerca să capturăm o imagine care să contureze un sistem real de valori care s-a consolidat în familia boierescă.
Sentimentele dintre soți erau și atunci ca și acum dintre cele mai felurite, dar cu toate acestea se poate afirma că unii soți se iubeau între ei; în acest context se include și cazul lui Petru Rareș și doamnei Ecaterina Brancovici; dragostea față de soția sa reiese din consemnările cronicarului Macarie, călătorului străin Anton Verancsisc și din scrisorile particulare. Călătorind la Țarigrad, Petru Vodă se asigură că doamna Ecaterina este protejată în cetatea Ciceului prin întărirea cetății cu pază. Însă erau și cazuri când în unele familii erau nemulțumiri, datorită abaterilor unui soț de la normele familiare: Anița Drăguțescu a suferit mult din cauza soțului ei Vasile, care i-a risipit zestrea de la părinții ei, fugind în Polonia.
Rudele aveau un rol important în medierea unor incidente, dacă într-o familie de boieri existau neînțelegeri, în special cu referire la infidelitatea unui soț; deseori urmăreau unitatea familiei pentru a se păstra averea dobândită; dacă totuși se ajungea la depunerea de jalbe la mitropolie, ambele părți insistau în primă fază pe discreție și păstrarea secretului.
Orice reclamație indiferent de natura ei, adusă unui boier constituia pentru acesta o mare atingere pentru cinstei lui; printr-un proces deferit spațiului public el și familia sa ajungeau subiect de discuție pentru celelalte familii boierești. În fața soborului de judecată boierul avea de apărat noblețea rangului, amintindu-i mitropolitului statul social și importanța lui în societate; fiind membrii unei elite, la boieri se impunea un comportament aparte pentru a reprezenta un exemplu demn de urmat pentru ceilalți. Desigur, erau și soții de boieri care-și desfășurau amorul public, găsindu-și refugiul într-o altă relație cu amanți mai inferiori din punct de vedere social, ori mai în vârstă decât ele, sau cu preoți ori ofițeri din armată. Un astfel de caz este cel al Mariei, fiica lui Toader Cantacuzino și a Elenei Balasachi; Maria era căsătorită cu sulgerul Constantin Canano, bărbat mult mai în vârstă dar bogat, cu care a avut 4 copii; acești doi protagoniști ai iubirii se aflau în grad de rudenie, Maria îi era lui Constantin Canano nepoată de văr al doilea. Vrând să ofere copiilor ei o educație aleasă, serdăreasa Ilinca Krupenski, sora sulgerului Constantin Canano, a adus la Roman un călugăr din Muntenia care să-i învețe pe copii să citească. Într-o zi când călugărul a fost trimis de Ilinca la fratele ei din Săliște, Maria Canano s-a îndrăgostit de el, căzând pradă instinctelor. Această faptă i-a adus călugărului oprobiul public, dar cu toate că s-a retras la Tazlău, mai aproape de Săliște, unde locuia Maria, călugărul nu a întrerupt relația cu jupâneasa Canano, începând să-i trimită scrisori. După moartea lui Constantin Canano în 1790, se căsătorește cu ibovnica lui, Maria Canano, autointitulându-se „Eu sunt Canano”.
Uneori abaterile femeilor de la datoriile familiale puteau fi admise și ca o formă de emancipare și protest împotriva căsătoriilor aranjate de către părinți; o soție de boier se putea lăsa cucerită de către un simplu ofițer care știa limba franceză, știa să vorbească și să-i povestească despre aventurile lui și despre modă; nemaiavând răbdare, se lăsa convinsă de avansurile seducătorului, crezând că a găsit o mare dragoste. Acesta era un sentiment care sub aspect mental s-a manifestat la scara întregii societăți, marcând în chip deosebit existența oamenilor din veacul al XVII-lea. El pornea de la individ și se extindea până la întreaga colectivitate, cuprinzând întregul palier social, de la țăran până la domn. Pe plan psihic, stresul cel mai mare s-a concentrat în jurul domnului și a boierilor; ieșirea din anxietate la nivelul boierimii s-a făcut prin fast, ajungându-se la o viață necumpătată, cu mâncare și băutură. Cu toate neajunsurile prin care erau nevoite să treacă, datorită obligației și prejudecății bărbaților, femeile erau prezente permanent în viața comunității: dansau hora, cântau doine iar cârciuma era locul unde se întâlneau și petreceau. Cele mai mari petreceri de beție se organizau de către boieri și domnitor. Bucurându-se de libertatea de acțiune, participanții chefuiau toată noaptea cu băutură și femei, ca principale ingrediente ale întreținerii atmosferii și extazului. Pentru boieri, adulterul feminin reprezenta o mare ofensă adusă familiei. Inițial, boierii se străduiau să-și ascundă primele aventuri ale soțiilor lor, începând să le îndrepte fie prin exil la o moșie îndepărtată, fie prin surghiun la o mânăstire. Dacă în urma acestor metode conflictul nu se rezolva, abia atunci boierul cerea carte de despărțire de la mitropolit; în situația în care își ierta soția la insistențele mitropolitului, boierul primea avantaje materiale, precum: zestrea, care trecea definitiv în posesia lui, dar și eliminarea soției adultere de la moștenire; consecințele dezmoștenirii nu-i putea oferi un trai bun soției de boier, dacă aceasta devenea săracă după moartea soțului, deoarece averea și zestrea intrau în posesia copiilor și a rudelor defunctului.
4.7 Relatările călătorilor străini privind divorțul în Moldova, sec. XVI-XVIII
O cercetare complexă a felului de a gândi și acționa pe planul civilizației și a culturii istorice a unui popor nu poate fi efectuată fără studiul influențelor profunde ale vieții conjugale în mentalitatea umană, nici fără cunoașterea raportului dintre treptele de dezvoltare a societății și formele concrete ale vieții de familie.
Secolele XVI-XVIII ne prezintă o sexualitate relativ liberă spre deosebire de secolul al XIX-lea care aduce un alt mod de raportare la viața intimă; prin urmare sexualitatea era omniprezentă în viața oamenilor din epocă, fiind invocată, blamată, acuzată și expulzată. Atunci când un bărbat și o femeie se gândesc să formeze o familie, împărtășesc obiceiurile, cutumele, tabieturile care odată acceptate aduc unitate, liniște și prosperitate în viața lor; dar reacțiile necontrolate, abaterile de la îndeplinirea datoriilor conjugale pot aduce instabilitate în viața cuplului, ajungându-se la desfacerea legăturii matrimoniale.
Referitor la desfacerea căsătoriei în Evul Mediu trebuie să deosebim mai multe aspecte în legătură cu apartenența socială la clasa stăpânită sau la cea dominantă.
Demersul nostru în materie de cercetare pune accent pe analiza strategiilor de divorț la diferitele pături sociale din Moldova în secolele XVI-XVIII, unde în familia românească a dominat dreptul patern încă de la început, impunându-se rareori și voința umană în gospodăriile conduse de văduve; maternitatea în dreptul patern nu a fost contestată în măsura în care a fost contestată paternitatea în dreptul matern.
Lipsa afecțiunii exprimată în mod violent, ajungea să nu-i mai țină împreună pe soți în pofida unei oarecare bunăstări materiale; datorită căsătoriilor aranjate de părinți în cele mai multe cazuri, sentimentele dintre proaspeții căsătoriți aveau să fie negate uneori și după câteva luni de la căsătorie.
Pentru Evul Mediu, în legătură cu instituția divorțului la români găsim numeroase dovezi la călătorii străini care au trecut prin țara noastră, dar interpretarea acestor date are un grad redus de obiectivitate, deoarece nu știm în ce măsură au cunoscut îndeaproape realitățile țării și diferitele medii sociale; ei dezaprobă divorțul, făcând comparații defavorabile pentru români în raport cu situația din țara lor. Astfel, călătorul străin Federigo Veterani scrie că ierarhii ortodocși din Moldova erau acuzați de catolici că primeau bani pentru a încuviința divorțuri cu dreptul de a lua altă soție, iar dacă se plătea o anumită sumă de bani, la paresimii se îngăduia divorțul. În raportul din 1584 alcătuit pentru curtea papală, călătorul străin Antonio Possessivo nota că divorțul la moldoveni se pronunța foarte ușor chiar „la cea mai mică gâlceavă pe suma de zece forinți”.
Andreas Bugaslovic, preot în episcopia catolică din Bacău, câștigând încrederea domnitorului, a funcționat ca secretar al acestuia în problemele domnești, însă după o perioadă de timp a intrat în dizgrațiile domnitorului, acuzându-l pe acesta că pronunța divorțul pe bani și unea în căsătorie rude de sânge fără să țină cont de gradul de rudenie.
La 7 ianuarie 1591 Bernandino Quirini, fiind numit episcop de Argeș și Bacău, informa conducătorul Bisericii Romano-Catolice că enoriașii catolici, căsătoriți cu femei ortodoxe, primeau din partea ierarhilor ortodocși cartea de despărțire, trăind nelegitim cu soțiile din a doua căsătorie; deoarece aveau copii din altă căsătorie, pentru a nu-i declara bastarzi, catolicii se converteau la ortodoxie.
Capitolul 5 cinste și dezonoare
5.1 Violența în familie asupra femeii
Odată cu trecerea la Evul Mediu, populația de pe teritoriul țării noastre a cunoscut schimbări importante care au afectat viața de familie; în general a crescut rolul soției în casă, ea având o autonomie mai mare în gospodărie și un rol mai însemnat în educarea copiilor; însă, cu toate acestea, în cadrul familiei simple femeia continua să aibă anumite restricții. În calitate de lider incontestabil al vechii familii românești, bărbatul exercita autoritate deplină asupra familiei, în special asupra soției, care avea de suportat, alături de copii, relele tratamente ale soțului, fiind deprinsă cu subordonarea chiar de când era fată în casa părinților ei. Bătaia făcea parte din dreptul de corecție pe care bărbatul îl avea asupra soției, iar aplicarea ei nu putea fi pusă în discuție. Această corecție „blândă cu măsură” putea fi făcută de către bărbat cu „pumnalul sau cu palma cât de mult de des”, bărbatul fiind scutit de sancțiuni.
Conceptul fundamental în aprecierea caracterului de corecție este cel de vrăjmășie (dușmănie); legea insista asupra motivației și intensității instrumentelor utilizate și a frecvenței acestor tipuri de bătăi; în schimb, pravila îi permitea femeii să reclame autorităților bisericești, tratamentul rău al bărbatului.
Erau cazuri în care femeia își găsea refugiul în casa părintească în orice moment din zi și din noapte; în primii ani de căsătorie erau frecvente pendulările între casa părintească și casa soțului din cauza violenței la care era supusă.
Într-un hrisov din 13 februarie 1467, Ștefan cel Mare oferă mânăstirii Bistrița dreptul de a judeca o serie de pricini, printre care și „lovitura cu vânătăi”, femeia obținând astfel o pensie alimentară.
5.2 Pierderea virginității sau deflorarea
În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir ne relatează că bărbatul se bucura de o libertate sexuală ce reprezenta o componentă importantă a virilității, pentru onoarea masculină; însă o femeie care-și pierdea fecioria înainte de căsătorie atrăgea asupra ei blamul din partea celor din jur. Raportarea la viața intimă era prezentă în codurile morale ale multor popoare, manifestându-se diferit în funcție de categoriile sociale: mai puternică în rândul aristocrației și mai slabă în clasa inferioară. Biserica se pronunța cu privire la sexualitatea enoriașilor prin prescrierea zilelor actului sexual, prin impunerea legăturilor intime în cadrul căsătoriei și prin dezaprobarea unei legături sexuale extraconjugale sau premaritale.
Stricarea fecioriei era în vechime o culpă gravă, un atentat la pudoare, deoarece virginitatea fetei constituia o condiție pentru căsătorie, făcând parte din acel lucru de valoare cu care operau familiile tinerilor la încheierea căsătoriei. Din cauza deflorării societatea civilă eticheta respectiva persoană printr-o imagine dezgustătoare, îi compromitea onoarea, îi declanșa rușinea.
Cum se ajungea la deflorare?! În cele mai multe cazuri bărbatul recurgea la o retorică a înșelăciunii ce transforma refuzul fetei în consimțământ; trecând peste autoritatea părinților în speranța creării unui cămin conjugal cu cel pe care-l iubea, fata se lăsa amăgită de nenumăratele promisiuni ale bărbatului pentru o viitoare căsătorie.
După un vechi obicei, abaterile de ordin moral, numite „șugubine” sau „deșugubine” erau judecate de instanțele bisericești, iar pedepsele obișnuite se emiteau sub forma diferitelor amenzi încasate în folosul episcopiilor, uneori în folosul domniei de către anumiți funcționari, numiți „deșugubinari”.
În 1617 Mitrofan, episcopul de Huși, a judecat un proces unde-l pedepsește pe „feciorul lui Pătrașco croitorul pentru o deșugubină ce a făcut cu o femeie. Hogea a plătit deșugubina sa pentru că a lăsat o femeie însărcinată: „care a căzut cu o muere și a făcut-o borțoasă, nu s-a putut îndrepta, ci a plătit deșugubina sa”.
Cazuistica iubirilor nelegiuite, atât cât a pătruns în vechile noastre pravile, este diversă. Într-un document din 17 iunie 1739 (7247), Nicolae Iorga ne prezintă întâmplările prin care un călugăr pe nume Sârghie, tată de preot, a căzut în păcatul desfrânării cu o fată, făcând „voe fetii pricină de curvie”. În fața instanței, încercările de împăcare cu compensări materiale au eșuat și monahul a fost judecat de episcop, apoi de mitropolit, alegându-se cu bătaie și pedeapsă: „un cal 50 lei, 46 de mătci de albine, 20 de oca de ceară, 27 de vedre de vin”.
Într-un alt document, cronicarul Ion Neculce ne relatează că Radu Vodă și-a pedepsit fiica, care a fugit de acasă cu alesul inimii, ieșind pe fereastra domnească a cetății Hotinului, mergând în codru cu o slugă; la aflarea veștii, Radu Vodă își pedepsește slujitorul prin decapitare, iar pe fiica sa „au dat-o la călugărie și au călugărit-o”.
În 1552 voievodul Ștefan Rareș a fost ucis în cortul său de soții și părinții ofensați de nelegiuirile domnitorului, pe care le făcea cu soțiile și feciorele moldovenilor: „nu se rabdă de femei cu bărbați, nu rămâneau fete fecioare nerușinate, nici jupânesele boierilor nebatjocorite”.
Un alt document de-o factură similară, este și cel din 12 martie 1510, unde îl vedem pe Mihnea Vodă, care în timp ce se deplasa spre biserică, a fost ucis de către fratele unei fete pe care o necinsti-se: „i-a rușinat pe soru-sa”.
Petrecerile și nelegiurile domnitorului mobilizau și activau persoanele din jur la fapte asemănătoare, participând substanțial la degradarea moravurilor; un astfel de tablou îl crează Aron Vodă Tiranul, care nu se mulțumea numai să dezonoreze fecioarele, îi plăcea să petreacă și mult timp cu ele. Asemenea făceau și cei care încasau taxele, lăsându-se conduși de instinctele sexuale, erau neomenoși cu fiicele oamenilor simpli: „cu muerile nu erau a lor, fetele le rușina și ce vrea să facă, făceau…giupânesele le sileau”.
5.3 Întreruperea sarcinii
Căutarea satisfacției trupești evidențiază un limpede transfer al voluptății; bărbatul, mereu cu drepturi mai multe decât femeia, încerca să-și potolească pofta de procreare rezervată partenerii oficiale. Unele femei ademeneau bărbații cu trupul lor și prin faptul că le corupeau simțurile, astfel se zăsmileau copiii, fructe ale iubirilor ce intrau în conflict acut cu normele moralei. Într-un astfel de context, femeile însărcinate, în preajma cărora le erau suspendate dezonoarea și sancțiunea, făceau apel la avort.
Potrivit pravilelor, întreruperea sarcinii era de două feluri: de voie, când femeia devenea vinovată în mod voit de întreruperea sarcinii, sau de nevoie, când viața femeii era pusă în pericol.
Pentru întreruperea sarcinii, specialistele comunităților apelau la mijloacele empirice: se foloseau infuzii de ierburi contraceptive, administrate uneori în cadrul unor tainice ritualuri. Consecințele unor asemenea practici erau: omorârea pruncului în pântecele mamei, precum și sterilitatea acesteia în majoritatea cazurilor: „carele vor lua erbi ca să strice rânza unde se zămislesc feciorii”. Aceste acte nelegiuite făceau să dispară urmele relației conjugale sau extraconjugale, prin care femeile refuzau să fie date în vileag. Dacă acești copii se nășteau, nu-i aștepta un trai mai bun; de cele mai multe ori aveau două soluții: ori erau omorâți sau erau părăsiți pe marginea ulițelor, gesturi pe care Dimitrie Cantemir le consideră împotriva firii și a dragostei părintești. Pravilele sancționau aspru aceste nelegiuri cu pocăința chiar pe întreaga viață.
Avortul constituia un motiv de divorț dacă în mod intenționat femeia alegea să nu protejeze viața copilului. Pentru a urmări cu atenție astfel de abateri, biserica a întocmit un sistem de observatori și controlori format din protopopi, care aveau menirea de a păstra valorile morale, pedepsindu-i pe vinovați. Dacă inculpații făceau parte din tagma bisericească, fata era amendată fiindu-i luate ciubotele.
5.4 Moravuri sau atentate la moravuri
5.4.1 Abateri de la normele morale
O analiză atentă a pravilelor ne lasă impresia că în evul mediu moravurile, mai ales în ceea ce privește sexualitatea, au ajuns la un nivel ridicat de perversiune. Nimic din ce numim astăzi perversiunea simțurilor, rezultat al desfrâului și imoralității, nu lipseau din epoca acelor vremuri. Pravilele bisericești s-au ocupat de toate datoriile ce țin de raporturile sexuale anormale, desfrânarea, căsătoriile ilicite, analizând cazurile cu minuțiozitate și bogăție de documentare pentru pronunțarea pedepselor.
În ciuda supravegherii asupra abaterilor de la moralitate, pe care oamenii bisericii erau invitați să o exercite, în lumea românească veche erau amatori și amatoare pentru raporturile sexuale împotriva firii precum și pentru căsătoriile oprite de biserică. Samuel Miar numește sodomia sau pederastria ca fiind o detestabilă și gravă crimă morală, veritabilă blasfemie, transgresiune a legilor divine și a normelor speciei umane, acceptare a obiceiurilor animalice. Pravilele bisericești pedepseau foarte aspru devierile sexuale cât și pe practicanții acestora prin oprirea de la împărtășanie pe o durată de 18 ani, uneori se mergea chiar și până la condamnarea supremă. Cu toate acestea, se pare că sodomia era răspândită și printre copii, deoarece pravilistul la un moment dat exclamă: „bine că de au fost și copil și n-au cunoscut păcatul”.
Cronica Bălenilor ne oferă câteva exemple de abateri de la moralitate; un exces evident cu moravuri sexuale nefirești se petrecea la curtea lui Vasile Lupu, unde Ștefan și Răducanul, fiii hatmanului erau acuzați de pedofilie. Tot cronica ne mai relatează că și Ștefăniță Lupu, fiul domnitorului Vasile Lupu, avea orientări sexuale nefirești, ce atrăgeau revolta oamenilor.
Radu cel Frumos era ținut de sultanul Mahomed al II-lea „si-l folosea în fapte de rușine…când au vrut întâiași dată să dacă cu el după moravul Turcilor…mai omorâse pre împăratul”. Fiind interesat de averea episcopului de Roman, pe nume Gheorghe, Ioan Vodă cel Cumplit l-a acuzat pe episcop de sodomie, condamnându-l la moarte prin arderea de viu: „și din zi îi izvodia feliuri de munci nouă: Băgat-au în foc de viu pre vlădica Gheorghe de au ars, dându-i vină de sodomie, auzind că are strânsură de avuție”.
5.4.2 Violul
Violul, un exponent dur, degradant și brutal al violenței sexuale masculine, reprezintă un indicator credibil al stării de sensibilitate care perturbă intimitatea, pudoarea, maculând imaginea femeii. Violul are nuanțe deosebite pentru înțelesul ce i se acordă, astfel pravilele disting violul propriu-zis, fără voia victimei de violul consfințit „cu voia ei”.
Carte Românească de Învățătură și Îndreptarea Legii veneau în apărarea văduvelor care erau cel mai expuse unor experiențe aducătoare de rușine și dezechilibru, datorită stării lor conjugale. În secolul al XVI-lea instanțele judecătorești îi pedepseau pe cei care săvârșeau acte de viol sau de răpire pe seama unei femei căsătorite sau văduve, cu o amendă de 65 de zloți, iar dacă o astfel de legătură se finaliza cu căsătoria, având consimțământul fetei, amenda violatorului sau răpitorului se reducea la 5 zloți. Pentru violatorii de minore pedepsele erau mai grave dacă fecioara era mai mare de vârstă. Agresorii fetelor care periclitau viitoarea carieră conjugală a victimelor, aveau de suportat sentințe diferențiate: dacă se cununa cu ea îi revenea datoria să o înzestreze, în caz contrar, pe lângă acordarea zestrei, judecătorul bisericii îl afurisea, administrându-i un canon pentru a se pocăi.
Cronicele ne oferă câteva exemple de amatori ai violenței sexuale, ale căror acțiuni nu atingeau doar demnitatea victimelor, reprezentante ale nobilimii, ci și onoarea și reputația bărbaților, garanți ai onoarei femeilor; astfel Grigore Ureche îl pune în atenție pe excentricul Ioan Sasul, numit și violatorul în serie, care nu se sfia să dezonoreze jupânesele, chiar de față cu boierii lor. Printre acei voievozi care desconsiderau femeile se numără și Vasile Lupu, care lua fetele, trecând peste consimțământul părinților; din acest tipar mai fac parte și nepoții lui Vasile Lupu care erau înclinați spre homosexualitate și pedofilie; pe seama lui Gheorghe Ștefan putem pune intenția de a o viola pe Ecaterina Cercheza, cea frumoasă; fiii lui Anton Vodă Ruset își luau victimele de-a valma, atât dintre fetele de boieri cât și din copilele oamenilor simpli. În 1641 trimisul Romei în Moldova, Bartolomeo Bassetti îl reclamă Congregației de Propagandă Fide, pe vicarul episcopului de Bacău că imobilizase în butuci în fața bisericii, pe o mireasă, cu scopul de a obține taxă de căsătorie.
5.4.3 Adulterul
Adulterul feminin constituia o atingere mare adusă cinstei bărbatului, pe când adulterul masculin era asociat cu traiul rău care nu implica nici dezonorea și nici separarea; prin urmare, sancțiunile aplicate acestor spețe îmbrăcau forme diferite, încât femeia adulteră era trimisă la mânăstire pentru o vreme; dacă soțul refuza să o mai primească, ea își pierdea darurile dinaintea nunții, pe când bărbatul, chiar dacă era vinovat de adulter, primea aceleași sancțiuni, cu excepția mânăstirii, însoțite de sfaturi și câteva toiege la tălpi, în caz de recidivă.
Îndreptarea Legii prevede ca pedepsele în acest caz să se aplice la locul unde se desfășoară adulterul. Infidelitatea iubirii conjugale comisă în interiorul casei, în patul comun, oferea bărbatului dreptul să-și ucidă soția și amantul fără să fie pedepsit; în afara casei el nu putea să ceară decât despărțirea și să obțină zestrea ca și compensație. Relaxarea pravilei în această privință a dus la descondisderarea căsătoriei și a contribuit la creșterea numărului de bărbați care și-au împărțit traiul alături de o amantă. Recrutată din rândul slujnicelor sau din rândul prostituatelor, prezența unei amante în interiorul unei familii a fost la fel de nocivă. Cronicarii ne oferă numeroase exemple de adulter; prin urmare Ducas, citat de Șincai, spunea despre Mircea cel Mare că era „foarte dat spre curvie”. Alt cronicar, Dlugos, spune că: „Alexandru, fiul lui Ilie, cât a căpătat domnia Moldovei (1451-1455), prin ajutorul lui Cazimir, craiul Poloniei, îndată s-a dat spre curvie și beție”. Suspiciunea de adulter planează și asupra conduitei și reputației lui Gheorghe Ștefan Vodă. Rămas văduv, se recăsătorește cu jupâneasa din neamul Boieștilor„pe care a răpit-o de pe un drum, ducând-o fără voia ei la rădvanul din Iași”. La 10 mai 1610 în Bârlad s-a pronunțat o pedeapsa într-un proces de adulter unde inculpat era Ursul, feciorul lui Paul din Oliești, a fost sancționat cu 60 de taleri pentru că a săvârșit adulterul cu femeia lui Simion, feciorul lui Grama din Bălești.
Când vorbim despre femeile românce din sec. XVI-XVIII, trebuie să remarcăm faptul că acestea erau respectuoase față de bărbați, cât și față de femeile în vârstă, oferindu-le întâietate când ieșeau din biserică. Femeile vârstinice aveau un rol important pentru semenele lor mai tinere, deoarece constituiau un model de comportanment de la care învățau tinerele soții cum să-și ocrotească familia și să-și gospodărească bunurile. Pe lângă respectul, seriozitatea și ospitalitatea de care dădeau dovadă, în societatea românească se aflau și femei care se rezumau la o viață imorală, unde puteau fi întâlnite prin cârciumi, hanuri, orașe dar și prin sate. Dacă se întâmpla ca femeile să întârzie acasă, unii soți erau cuprinși de bănuială și gelozie: unii își suspectau soțiile chiar dacă aveau motiv sau nu, alții se transformau în adevărați detectivi sau delegau pe alții să îndeplinească acest rol. Orice gest era interpretat și reinterpretat, orice absență prelungită devenea substrat pentru o scenă, orice refuz de multe ori era pasul premergător unui scandal. Prin urmare, multe dintre certuri apăreau din simple presupuneri, care se dovedeau la cercetare că nu aveau nici o acoperire faptică.
Apariția unui război afecta moralitatea claselor sociale, prin ofițerii și soldații străini care creau probleme soțiilor, făcând să treacă multe cupluri prin experiența legăturilor ilicite; dincolo de uniforma atractivă, ofițeii dețineau monopolul noutăților în privința dansului, modei și bunelor maniere.
5.4.4 „Amestecarea de sânge”
Legiuitorii și ierarhii au acordat o atenție mare și faptelor de incest petrecute în rândul interiorului grupului familial, întemeiate și pe rudeniile de sânge, dar și pe cele spirituale. Rudenia spirituală reprezintă raportul de rudenie între naș și fin, precum și între consângenii direcți ai celor doi, în urma săvârșirii Botezului sau Cununiei. Amestecarea de sânge era văzută de biserică, ca fiind legătura cea mai detestabilă.
Potrivit dreptului comun al bisericii căsătoria între rude era oprită până la al șaptelea neam, începând cu secolul al VIII-lea; interdicția a fost menținută în această formă în Orient, de unde a fost preluată de pravilele românești, pe când în Occident, Consiliul de la Lateran IV din 1215, reduce numărul spițelor la patru, având un alt tip de calcul, similar numărului opt din vechiul sistem.
Textul pravilelor aduce o clasificare a terminologiei rudeniei; principalii termeni folosiți în Îndreptarea Legii și în celelalte pravile muntene și moldovene au fost: tată (părinte) și maică, mună, îmă, neane și maștehă (mama vitregă) pentru părinți. Bunicii erau numiți moș și moașă; frații- fată și fecior din trupul său, ori adevărat (legimiti), respectiv fiiastră, pentru fiu-fiică vitregă.
Paginile cronicelor și documentelor ne oferă numeroase exemple de persoane care se aflau într-o căsătorie ilegitimă din cauza incestului; astfel, îl găsim pe Constantin, fiul agăi Matei Cantacuzino care s-a însurat în Moldova cu fiica lui Iordache Cantacuzino, ignorând interdicția de însoțire promulgată de biserică: soția era vară primară cu tatăl său. Ștefan Mogâldea, locuitor în satul Brăhășești din ținutul Tecuciului, era căsătorit cu Smaranda de 11 ani. După o cercetare amănunțită, episcopul Veniamin Costachi constată că cei doi se aflau în rudenie de gradul 5, oferindu-le astfel o carte de despărțenie, iar ca pedeapsă „i-a canonisit cu canonul amestecării de sânge”. Aflând de cartea de despărțenie, Ștefan a fugit cu Smaranda peste Dunăre unde s-au cununat.
Însoțirea cu un vlăstar domnesc legitima pretenții, legaliza un statutut, înscria în paradigmă. Doamna Elena, soția lui Petru Rareș, intenționa să o căsătorească pe fiica ei, Ruxandra cu Joldea, care prin statutul de domnitor voia să poarte numele de „Ioan Vodă”; acesta era susținut de marele vornic Gavrilaș și Sturza, portarul Sucevei. Dar planul nu a fost dus la îndeplinire, datorită stolnicului Petre, un alt pretendent, care a venit în Moldova cu oastea poloneză. În această conjunctură drumul lui Joldea către domnie a fost oprit prin faptul că a fost însemnat la nas și călugărit. Căsătoria a avut loc în anul 1553, dar a fost o însoțire între doi veri primari, părinții lor, Bogdan al III-lea cel Orb și Petru Rareș fiind fiii lui Ștefan cel Mare.
Practica dispenselor, răspândită în vestul Europei și în Transilvania, era foarte cunoscută și în Țara Românească. Abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea avem știri despre câteva dispense acordate de patriarhul ecumenic pentru o căsătorie între rude de grade nepermise; astfel, într-o corespondență între patriarhul Ierusalimului, Hrisant Notara și domnitorul Constantin Brâncoveanu, se afla o scrisoare adresată domnului țării la 4 februarie 1709 prin care se solicita o dispensă a patriarhului ecumenic pentru căsătoria dintre Gheorghe Cantacuzino și fiul lui Șerban vodă Cantacuzino cu Ruxandra, fiica lui Iordache Ruset, nepoata lui Antonie Ruset din Moldova. Aceeași fiică a fost promisă de Constantin Brâncoveanu fără succes, și lui Antioh Cantemir, cu condiția să nu se mai alieze cu familia Roset împotriva lui; însă de data aceasta, legătura întărea o reconciliere între Rosetiști și domnul Constantin Brâncoveanu, unite împotriva unui dușman comun, Cantemireștii, înlăturându-se astfel un adversar în numirile de tron ale Moldovei. Ancuța se măritase la 20 mai 1705, ceea ce făcea ca însoțirea dintre Gheorghe Cantacuzino, văr de-al doilea al Ancuței Brâncoveanu cu Ruxandra Roset, nepoata de frate a lui Nicolae Roset, să fie sub nulitate canonică; nunta a fost programată în 1709, pentru „lăsata secului”, la începutul postul Paștelui.
5.5 Căsătoriile successive
Nașterile dificile în cazul femeilor, epidemiile și bolile sunt doar unele dintre cauzele cele mai întâlnite care provocau decesul timpuriu al unuia din soți. În acest caz, recăsătorirea era aproape o regulă, mai ales pentru bărbații rămași văduvi, cu copii de crescut. Văduvele, al căror acces la averea soțului fusese condiționat prin diată, de păstrarea stării de văduvie, depindeau și după moartea soțului de voința lui.
Pravilele românești tratează și sancționează în termini severi căsătoriile successive; Îndreptarea Legii stipulează limpede: „muerii care-i va muri bărbatul aceia nu e volnică să ia alt bărbat până nu va trece jalea un an”, subliniindu-se însemnătatea anului de jale. În Carte Românească de Învățătură anul de jale este asociat cu problema dispariției soțului „cu mărturii la aceste destoinicii de-a să crederea, cum i au adevărat cu nădejde să fie mort”. În acest caz, pretenția femeii este justificată: „iară de nu vor fi mărturiile oameni de credință și va cunoaște giudețul că îmblă fără ispravă, atunce se va certa muiarea”.
Potrivit dreptului bisericesc, a doua căsătorie se putea încheia cu condiția unei penitențe de doi ani, iar pentru a treia căsătorie era stabilită o penitență de trei ani, fiind interzisă dacă una din părți avea deja copii. A patra căsătorie era sancționată cu nulitatea: „a patra însurare se desparte fără de nici o socoteală pentru că e fără de lege”.
Potrivit obiceiului pământului și pravilelor bisericești, o văduvă se putea recăsători după ce făcea o ultimă pomenire soțului defunct, fie pentru a asigura un tată copiilor avuți din căsătoria anterioară, fie pentru a-și menține poziția în societate sau pentru stabilirea unor legături politice, ori pentru a scăpa pur și simplu de o gură în plus ce trebuia hrănită și supravegheată; reușita noului contract conjugal depindea de vârsta căsătoriei -șanse mari aveau cei care nu împlinise 40 de ani-, de statutul social al femeii fără bărbat, de prezența zestrei și a copiilor.
Un inventar sumar al căsătoriilor princiare dovedește că practica recăsătoririi era frecventă: Constantin Cantemir a avut patru soții: în 1646 pe când avea 34 de ani s-a căsătorit pentru prima data cu Anastasia, nepoata lui Ghica Vodă, dar după șase săptămâni de căsnicie, Anastasie a fost răpusă de ciumă. Fiind o fire frământată și neastâmpărată, Constantin Cantemir se căsătorește a doua oară cu Ruxandra Gane, o fată orfană dar bogată; din această căsătorie a rezultat Roxana, care s-a măritat în 1683 la Țuțcani cu marele hatman Lupu Bogdan. Însă nici de această dată nu a avut noroc pe deplin, deoarece după 3 ani de la căsătorie Ruxandra moare, Constantin Cantemir devenind a doua oară văduv. Viteazul boier se căsătorește în 1669 pentru a treia oară, soție fiindu-i Ana Bantaș, care-i dăruiește 3 copii: Elisabeta, măritată cu Mihai Vodă Racoviță, și doi băieți: Antioh și Dimitrie Cantemir; Ana nu a avut noroc să devină soție de domnitor, deoarece moare în 1680, marele boier ajungând domnitor în 1685.
Printre ceilalți voievozi care s-au recăsătorit îi amintim pe: Alexandru cel Bun, căsătorit de trei ori, poate chiar și de patru ori; Ștefan cel Mare-a avut trei soții; Bogdan al III-lea-două soții; Petru Rareș- două contracte matrimoniale și Vasile Lupu care a avut două căsnicii.
La sfârșitul sec. al XVI-lea, Teodosia, fiica marelui postelnic Ieremia Movilă, s-a căsătorit cu Vasile Lozonschi (Gheorghievici), fiul lui Gheorghe Lozonschi, cel pe care domnitorul Ieremia Movilă l-a făcut pârcălab de Hotin între 1597-1660. În 1612 Vasile Lozonschi a devenit rob, fiind prins de către tătari; soția sa a reușit să-l elibereze cheltuind mulți bani petru răscumpărare, dar în 1613, într-o duminică din luna noiembrie Vasile Lozonschi a fost ucis de către Jean Chanski.
În 1615 Teodosia se căsătorește cu Nicoriță Baltag (Nicoară), care a fost însurat cu Anexana, având cu aceasta o fată pe nume Odochia, dar după o căsătorie de aproape 15 ani, Teodosia devine văduvă pentru a doua oară; se căsătorește a treia oară cu Jan Podhorecki, căpitan din armata polonă, asigurându-și imunitatea prin câteva sate din proprietatea Uschie.
Doamna Dafina Ecaterina s-a căsătorit la o vârstă fragedă, înainte de 1639, cu Dumitru Buhuș, mare vistiernic; din această căsătorie a rezultat o fată, pe nume Anastasia, care a devenit doamnă după ce s-a căsătorit cu Gheorghe Duca Vodă. Studiile genealogice o înfățișează pe Dafina fiind mama vitregă a copiilor lui Dumitru Buhuș, când acesta era căsătorit cu prima soție, Ileana Bucioc, o vară de-a doamnei Tudosca, a lui Vasile Lupu. În 1674 Dumitru Buhuș moare, iar Dafina se căsătorește cu serdarul Ștefan, care își pierde viața după scurtă vreme, după ce făcuse parte din conspirația frația Ciogolea, adversară lui Vasile Lupu. Rămasă văduvă a doua oară, Dafina se mărită cu vornicul Istrati Dabija care l-a succedat pe Ștefăniță Lupu la tronul Moldovei.
Un document din 1427 menționează indirect cele trei căsătorii ale unei femei, care s-au prezentat atunci în fața domnitorului: Oancea și soția lui, Nastea, cărora li s-au întărit proprietățile lor și „copiilor Nastei pe care-i are cu Dobrocin, și fiul ei care este de la alt bărbat” după care se adaugă și a treia căsătorie, cea cu Oancea.
CAPITOLUL 6 Zestrea în Moldova.
foaia de zestre-act de consimțire a viitoarei FAMILII, în sec. XVI-XVIII-
6.1 Precizări terminologice
Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, termenul de zestre simbolizează averea mobilă sau imobilă care se dă unei fete când se mărită, sau totalitatea bunurilor care constituie averea unei comunități, a unei instituții, etc; inventar; lat. “dextrae”-făgăduință solemnă.
Noțiunea de dotă provine din termenul tehnic latinesc „dos, dotis, dotă”. În accepțiunea dicționarului de sinonome, zestrea reprezintă: dotație, dotă, (pop) parte, (latinism inv.) profecticie ( zestre a unei fete de împărat).
Termenul de zestre provine dintr-o formulă solemnă a latinilor, care consfințea, pecetluia, parafa orice jurământ, angajament, acord, promisiune de credință sau orice tratat, alianță sau contract: dextrae, dextras ingentes, fidem obstrinximus (ne-am dat mâna dreaptă și acum ne unește credința). Cu timpul, se pare că romanii nu mai rosteau formula, rezumându-se la primul cuvânt: dextrae; când rosteau „dextrae” spuneau de fapt ne-am înțeles, am dat palma, prin urmare a rezultat un cuvânt zestre din dextrae. De ce mâna dreaptă? Pentru că la romani mâna dreaptă era simbolul încrederii, al protecției, al prieteniei și al credinței. De fapt, mâna în sine era la ei un simbol al acțiunii, al înfăptuirii și de aici, al împlinirii unui jurământ, cuvânt dat.
Dota, ca instituție frecvent întâlnită în dreptul roman era cunoscută și sub numele de rex uxoria; prin intermediul ei, femeia sui iuris căsătorită cum manu intră în puterea șefului noii sale familii împreună cu întreaga sa avere. Dota este un contract verbal și act voluntar prin care cineva (femeia sau ascendentul) putea să constituie o masă de bunuri sau bani în favoarea bărbatului. Cel care primea dota prelua echivalentul cheltuielilor și sarcinilor survenite pe durata căsătoriei.
Zestrea reprezintă partea din patrimoniul patern care îi revine fiicei prin realizarea căsătoriei; ea este indispensabilă și numai rareori o fată se poate căsători fără zestre. Alcătuirea zestrei era una din obligațiile tatălui, iar absența acestuia revenea celui care conducea familia. Constanța Ghițulescu, în articolul „Zestre între normă și practică”, face o analiză a termenului de zestre prin prisma cercetătorilor străini; potrivit autoarei, studiile istoricilor occidentali în acest domeniu, ne prezintă o mică diferențiere între termenul de zestre și cel de dotă; însă, în spațiul românesc zestrea înglobează atât partea materială, numită dotă (bani, moșii, case, etc), pe care o primește fata la căsătorie, cât și lucrurile personale pe care fata le ia cu ea în noua casă.
Ȋncepănd cu secolul al XVII-lea se cunosc două tipuri de zestre; cea mai simplă formă este zapisul, în care se găsesc elemente de contractualitate între tânăra pereche și socru, prevăzut cu toate clauzele juridice cerute de un transfer de proprietate, de la deținătorul puterii părintești către ginere și către fiica de măritat, în calitate de coproprietari. Al doilea tip de act este foaia de zestre, având aspectul unui inventar de bunuri mobile sau immobile, pe care tatăl le transfera fiicei în calitate de proprietară, soțul având statutul de uzufructuar. Viitoarea soție putea primi sate dar și mari prisăci, vii, eventual crame, livezi, vite, pluguri, veșminte, bijuterii, vase și tacâmuri.
În evul mediu, înzestrarea fetelor la căsătorie a reprezentat una dintre preocupările majore ale părinților indiferent de categoria socială de care aparțineau; înzestrarea își avea propriile rațiuni. Prin urmare, se evita intrarea unui strain în obște și în același timp fetele nu erau excluse de la moștenirea părintească. În loc să moștenească pământuri, așa cum primeau băieții, fetele primeau părțile cuvenite în bunuri mobile.
Fetele primeau zestrea din averea părintească într-un anume moment, când tatăl decidea diviziunea patrimoniului. Istoricii dreptului familial disting în acest sens, zestrea de moștenire de zestea dotală (de căsătorie). Prin zestrea de moștenire se înțelege venirea la concurență a unei fiice măritate, dar neînzestrate împreună cu frații ei, la succesiunea tatălui decedat. Cea mai frecventă situație a reprezentat-o împărțirile instituite testamentar de către tată; fetele nemăritate primeau zestrea sub forma unei părți de moștenire, alături de succesori.
6.2 Constituirea zestrei
Spre deosebire de veacurile anterioare când actele de înzestrare erau întărite de domn, după secolul XVII aceste tocmeli intră în sfera privată. Prin urmare, zapisele și foile de zestre utilizate în scris la jumătatea secolului al XVII-lea ne oferă informații prețioase, unele foi dotale fiind ascunse sub denumiri misterioase printre alte tipuri de documente, cum ar fi: catastifele de averi sau diate, menite să refacă orizontul material al vieții cotidiene.
Despre modul cum trebuiau alcătuite foile de zestre, ne vorbește Antim Ivireanul, în opera sa „Didahii”; fiind preocupat de problemele societății în care trăia, el a creat un formular pentru ca foaia de zestre să se transforme într-un act irevocabil; prin urmare, ierarhul și marele cărturar al vremii, prezintă căteva reguli minime pentru redactarea foii de zestre, și anume: aceasta trebuia să fie un act scris, alcătuit în prezența martorilor, sub supravegherea unui preot, iar fiecare obiect să fie însoțit de prețul său, iar în josul paginii să fie trecută suma totală a obiectelor. Astfel, dintr-un înscris oficial a lui Andonie paharnic, alcătuit la 20 mai 1798, aflăm că zestrea fiicei sale, Rucsandra, valora la momentul căsătoriei 16295 lei: „izvod de lucruri cine îndatorile cu agiutor lui Dumnezău spre a da zăstre pe iobitei ficii noastre Rucsandra…16295: adică șasă sprezăci mii daosute nouzăci și mii lei, vezi magaziile și dughenile și straele ce le dă fată mare, și aceste după a noastră putere înpreună cu blagosloveniia noastră iarp milostivul Dumnezeu, să dea voea me la le sale ce cu bogatu Andonie Paharnic, Marița Păhărniceasa”. Din foia de zestre, ne putem da seama că Rucsandra provenea dintr-o familie înstărită, deoarece a primit de la părinții săi multe bijuterii din aur și argint, cea mai scumpă fiind o pereche de paftale cu diamant în valoare de 1000 de lei; pe lângă acestea, paharnicul Andonie cu soția sa, Marița, și-au mai înzestrat fiica cu inele, tacâmuri, haine scumpe din blană de nurcă, precum și alte obiecte necesare treburilor casnice. Documentul respectă în mare parte structura standard a unei foi de zestre, dată de Antim Ivireanul, în sensul că în dreptul fiecărei piese din foia zestre este indicată valoarea în lei, la sfârșit este scris prețul final, documentul fiind întărit cu iscălitura autorului și cu menționarea martorilor, însă nu este consemnată prezența unui preot la întocmirea documentului: „Înfățoșându-să dumisale băneasa Rucsana a aflândumi cu acest izvod de zăstre al său, mărturisim în cuget curat că această iscălitură de mai sus iaste adevărată a răposatului pahr. Andoni. Și fiindcă cunosc bine și fără greșeală iscălitura pomenită încredințăz cu iscălitura me de martur. Nam bărnoi suvet num Dumitru Rășcanu. Asămenea încredințez zisa că acest izvod că adevărat și fără nici o îndoială este iscălit de răposatul pahr. Andonie, părintele dumisale bănesei Rucsandei afândumi…”. Un alt document, unde fiecare piesă din foaia de zestre este însoțită de prețul aferent, este cel al lui Vasile Hermezu, numai că de această dată este vorba de o socoteală de restituire a zestrei, între cel din urmă fiind menționat și socrul său, Gheoghe Carp; datorită decesului Ruxandrei, soția lui Vasile Hermezu, acesta face un inventar al bunurilor primite de soția sa, în foia de zestre, pentru ca acestea să se reîntoarcă în familia fetei; astfel din socoteala făcută de Vasile la 17 decembrie 1799, reiese că zestrea soției sale valora 1935 de lei și 74 de bani, din această sumă, soțul defunctei își oprește o treime, diferența de bunuri urmând să intre în posesia socrului său. Conform foii de zestre, Rucsandra a primit la căsătorie o pereche de cercei de zmarald cu aripi în valoare de 100 de lei, o liftică socotită la 150 lei, câteva haine, animale și covoare; din document aflăm și un lucru important cu privire la cheltuielile de nuntă, acestea ajungând la 87 de lei: „Bani ce au la prinsu: lucrurile: zăstrea răpoosatilii fiiici. Dumnealui Gheorghe Carpu biv logf. i vis. 1779…100 (lei) o părechi cercei zmărald cu arip(i). 7 (lei) un enil cu 3 diiamanturi. 30 (lei) alte trii enile zu zmărald și zamfir. 76 (lei) 7 părichi cuțite argint cu lingurile lor…86 (lei) 712 (bani) o tipsie și o farfurie de dolzăț cu lingurile ei de argint. 12 (lei) on icoană ferecată argint. 12 (lei) 12 talgeri cositori…21 (lei) 2 covoară-însă unul 7 lei fiind purtat și altul 12 lei. 20 (lei) un bou bez…12 (lei) o iapă bez…87 (lei) cheltuiala nunții”. La sfârșit, documentul este iscălit de către inițiatorul acestei socoteli de zestre, alături de socrul său, logofetul Gheorghe Carp: „Gheorghe Carp mam iscălit. Vasile Hermezul. Această așăzare, și învoială între dum. logof. Gheorghiie Carpu și între dum. Vasile Hermezul ginerele dum. logof. Ghiorghie sau făcut dinnaintea mea după cum să arată prin izvodul acesta, și pentru adeverirea am iscălit și eu”.
Într-un alt document o vedem pe Măriuța cum primește la căsătoria ei o zestre ce depășește 3811 lei și 402 dramuri; foia de zestre este alcătuită de mama ei, Zoița Palade în data de 5 aprilie; un aspect de remarcat îl constituie faptul că scribul nu menționează prețul la toate componentele din zestre, și nici la sfârșit nu este trecut prețul total. Valoarea zestrei menționată mai sus rezultă doar din suma prețurilor de la bunurile aferente, exceptând acele componente din zestre care nu sunt însoțite de preț. Astfel, în izvodul de zestre al Măriuței sunt trecute bunuri precum inele, cercei, rochii, o haină cu blană de samur, prostiri din mătase, etc dar și moșii, țigani alături de numeroase pogoane de vie: „Izvod de zestre ce am dat fiicei mele Măriuței…O icoană ferecată de argint, o zgardă cu diamanturi-750 lei, o păreche de cercei de zmarald cu arige de diamant-450 lei, o floare cu diamant i cu rubinuri cu trei picioare de zmarald de shicadinu-650 lei, un inel mare de zmarald-250 lei, un inel mic de zmarald-80 lei, un inel de rubine-50 lei, un inel de zamfir-20 lei…o giubă de șal casmeru cu șereturi de sârmă blănită de samur- 9 lei, o rochie de ghermăsuță de hindic cu petală de sârmă cu fir- 4 lei…o rochie de aclaz de cel bun cu petale de hir- 50 lei…o prostire cu fir, o prostire alba cu mătasă…2: mâneșterguri, o moșie Racoviță în ținutul Sorocei, 22 suflete de țigani, 19 pogoane de vie…”. Din cuprinsul documentului ne putem da seama și de starea de sănătate pe care o avea Zoița Paladi în momentul când o înzestrează pe fiica sa, ea alcătuind foia de zestre pe fondul unei stări de sănătate precară, în prezența martorilor și a preotului Vasile, care semnează acest document: „Văzându-mă la slăbiciunea mea după izvod la ce am avut am făcut acestu adevăratu izvod de toate zestre ce deplinu am dat fiicei mele Măriuței: 1771 apr. 5. Și eu preotul Vasile aice m-am tâmplat și cetind izvodul am iscălit fiindu duhovnicul dumisale. Vasilachi Alexandru am fost de față când sau scris izvodul acesta. Eu Ioniță […] am scris izvodul acesta din poronca dumi. cucoana Zoița de pe acest izvod”.
Pentru o analiză a foilor de zestre, Georgeta Fodor în studiul Destine comune: viața femeilor între public și privat…ne dezvăluie cel puțin 3 perspective care pot fi luate în considerare:
1) analiza zestrei prin prisma condiției indispensabile la încheierea căsătoriei; astfel, zestrea era indispensabilă actului matrimonial; în lipsa zestrei, o femeie rareori se putea căsători, familia făcând eforturi sociale și economice pentru a o procura. Numeroase obiecte, prezente în foile de zestre se transmiteau din generație în generație; în Moldova, ca și în Țara Românească și Transilvania, foile de zestre conțineau deseori bunuri mișcătoare și nemișcătoare, unde animalele ocupau un loc important, dar puteau apărea și sălașe de țigani, metale prețioase, chiar și veșminte de o calitate superioară pentru clasa socială înstărită, însă cu cât coborâm nivelul de trai, materialele prețioase erau prezente tot mai rar.
2) grija părintească pentru destinul fetelor, manifestată prin achiziționarea componentelor pentru zestre: conducătorului de familie îi revenea sarcina de a se ocupa de elaborarea și redactarea foii de zestre; apropiindu-se vremea pentru căsătorie, tatăl îi căuta fiicei sale un partener, dar în același timp făcea rost și de componentele zestrei, pe care avea să le treacă în document; în absența tatălui, zestrea era alcătuită de cel care conducea familia. Ȋn noua familie soția venea cu zestrea pe care o primea de la părinți; după cum rezultă dintr-o serie de documente zestrea era definitivată după o serie de negocieri și se stabilea încă din ziua pețirii în casa fetei de către părinții acesteia, dacă tinerii erau din același sat; în cazul în care tinerii proveneau din sate diferite, zestrea se negocia la casa tânărului, tatăl îi oferea lucrurile de seamă, iar mama bunurile din casă. Fata era obligată să muncească pentru a-și procura averea în cazul în care nu avea părinți și nici rude care să o înzestreze. La baza preocupării pentru înzestrarea fetelor la căsătorie, stăteau următoarele rațiuni, ca de pildă: se evita intrarea unui străin în familie, fetele nefiind înlăturate de la moștenirea părintească. Dat fiind faptul că înzestrarea fetei nu era ușor de îndeplinit pentru capul familiei, oferirea zestrei ca parte a pețitului intra într-un proces de negociere între cele două familii, dar cu toate acestea nu întotdeauna fetele primeau zestrea la căsătorie; cei care nu reușeau să-și înzestreze fiicele de prima dată, apelau la diferite subterfugii, cum ar fi oferirea de proprietăți funciare, sau le înzestra prin testament la sfârșitul vieții; neîndeplinirea acestei obligații, putea să atragă acționarea în instanță a părinților, de către fiică sau ginere, pentru a-și recupera partea de moștenire cuvenită prin înzestrare.
3) Statutul juridic al zestrei, având în vedere faptul că normele de drept, existente în evul mediu, puneau accent pe caracterul juridic al înzestrării fetelor.
Despre înzestrarea fetelor la căsătorie s-au păstrat numeroase documente unde se pot reconstitui bunurile primite de mireasă de la părinții ei. De pildă, într-un document din 1780, fără zi și lună, cu prilejul căsătoriei, Ilinca, primește de la părinți, bijuterii în valoare de 3700 lei, fiecare bijuterie fiind însoțită de prețul aferent, alături de acestea, în foaia de zestre mai sunt trecute si numeroase rochii și cămăși, prostire, oglinzi, tacâmuri, haine, printre care una din blană de nurcă și alta cu sângeac negru, etc: „izvod de zăstre ce am dat fiicei noastre Ilincăi- 1 icoană chipul Macii Precista ferecată cu argint…1 zgardă cu diiamanturi prețul ei: 1500 lei, 1: pereche de paftale cu diamanturi cu colan de sîrmă prețul 1400 lei, 14: șiruri mărgăritar la brățăr, 1: păreche cercei cu diamanturi=300 lei, 1 păreche cercei cu zmarald și aripile cu diamant= 150 lei, 4 inele de aur însă 2 cu diamanturi 1 cu rubinuri și=1= cu pălaș= 250 lei…1: farfurie de argint de duleață cu lingurițele ei, 12: zarfuri de argint cu felegenile lor…2 prostiri mari cu hir de oghial…1: oglindă mare, 1: oglindă mica…1 cămeșă de feredea cu 20= prosoape și cu fotă…12 talgere de cositoriu…1: giubă de ștofă blănită cu nurcă…1 giubă de pirvează cu hir blănită cu sângeac negru…5: tingiri cu căpace”.
Ȋntr-un alt document din 7 decembrie 1760 Pascal oferă zestre fiicei sale Catrina, măritată cu ajutorul stolnicului Ion Catargiul: o icoană din argint, diamante, inele, cercei, etc; o altă fată a primit de la părinții ei covoare, mai multe rochii și cămăși. Cel mai bogat înzestrate erau fetele din familiile de domnitori, valorea celor primite de ele era de mii de talere: de pildă, la nunta domniței Ruxandra cu Timuș, voievodul Vasile Lupu i-a dat fiicei sale 2000 de taleri, 2000 de ducați, o caretă și multe alte bunuri.
Spre deosebire de familiile avute o fată săracă nu putea primi niciodată o zestre bogată deoarece atât numărul obiectelor cât și calitatea lor erau simțitor reduse. Acest lucru reflectă sărăcia și mai ales disperarea în fața unei atare situații când, spre a evita celibatul prelungit al unei copile, părinții preferau să recurgă la diminuarea propriului patrimoniu. Un astfel de exemplu, îl găsim în foaie de zestre dată de Lupul, fiicei sale, în anul 1750; în document sunt trecute 21 de componente pe care Lupul a reușit să le procure pentru a-și vedea fiica măritată, însă în document nu se menționează numele acesteia; prin urmare, foia de zestre este constituită din: „2 feșnice cu mâner; 5 perine mai curățele; 4 perine mici tij; 1 sandocă cu blană; 1 cerg cu ițele ei; 4 covoare; 1 scoarță; 4 tingiri cu capace; 1 scatulcă; 1 cadelniță cu ibrice; 12 talgere costor; 10 blide maramă; 1 plug; 2 prostire; 1 cel cu ghergă; 1 polog; 1 mîneșterguri; 1 săpet; 1 ladă; 1 cal cu rajtu cu cea cu perină cu asinu”. Nici Măriuța, fata Catrinei, a răposatului Lefter, nu se bucură de prea multă zestre primită din partea mamei sale, în schimb, la 1 februarie 1768 când a fost redactată foaia de zestre, pe lângă obiectele casnice, haine și puținele bijuterii, ea are parte de 3 pogoane de vie cu cramă la Odobești și de două case; însă, documentul conține o clauză, prin urmare, Măriuța avea să primească zestrea numai dacă achita datoria părințască de 400 lei, așa cum o sfătuia mama sa, Catrina Arapă. Cu privire la familiile înstărite, o putem încadra pe Parascheva, nepoata hatmanului Vasile Roset, care ulterior i-a devenit fiică de suflet; foaia de zestre a fost alcătuită pe măsura rangului familiei din care provenea Parascheva; prin urmare, la 1 mai 1789, ea primește ca zestre multe moșii, un loc de casă, pogoane de vie, sălașe de țigani, numeroase bijuterii, bani-în valoare de 450 lei, obiecte din argint, așternuturi, haine, cea mai scumpă valorând 500 de lei, obiecte din aramă, dar și multe animale.
În concluzie, putem afirma că zestrea era alcătuită în funcție de starea și posibilitatea fiecărei familii; nici prea mică pentru o familie de boieri și nici prea mare pentru o fiică de oameni simpli. Părinții deliberau valoarea zestrei fără a ține cont de nici o cutumă sau lege însă aveau în vedere să nu fie inferioară rangului și averii familiei.
Revenind la întocmirea foii de zestre, am amintit mai sus că Antim Ivireanul a dat indicații cu privire la conținutul unui astfel de document. Din aceste scrieri s-au inspirit și cărturarii din Moldova, astfel încât din tiparnițele vremii au ieșit la lumină cărți ce conțineau astfel de prevederi. Dintre acestea amintim doar Prăvilioara de la Iași-1784, care cuprinde un capitol numit Mijlocirile cu care potu să rămîe foile zestriloru temeinice și ne strămutate. În continuare vom reda textul transliterat care conține dispoziții cu privire la alcătuirea unei foi de zestre.
6.2.1 Normele de întocmire ale unei foi de zestre, cuprinse în Prăvilioara de la Iași-1784
Acest îndreptar pastoral, fiind cercetat foarte puțin de către istoricii români, se găsește în depozitul Bibliotecii Academiei Române-București, și are cota CRV 478. Conține 2 încuietori, iar coperta este de culoare neagră, având o stemă princiară reprezentând acvila bicefală. Apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Prăvilioara de la Iași-1784, scrisă de mitropolitul Moldovei, Gavriil Calimachi, cuprinde o sinteză a învățăturilor bisericești, venind în sprijinul preoților pentru a se apropia mai mult de oameni și de a-i determina să înțeleagă mai bine dogma bisericească, sancționând totodată și practicile ieșite din tiparele dreptei credințe. Cartea este structurată în 20 de capitole și cuprinde o sinteză a celor Șapte Taine, însoțite de dispozițiile canonice, precum și indicații pentru alcătuirea diatelor și foilor de zestre. În continuare, vom prezenta textul transliterat, de la capitolul XVIII, cu referire la foile de zestre:
Mijlocirile cu care potu să rămîe foile zestriloru temeinice și ne strămutate.
Veri ce lucru să voru îndura părinții să dea fetiloru loru, cumu scule de argintu, s-au de auru, s-au arămuri, s-au haine, și ori ce altu asemenea acestora, să se prețuiască, ori înnaintea nunții cu 40 de zile s-au cel multu 7. Iară țigani s-au vite aceste să nu să prețuiască și priimindu-le foaia de cătră ginere să o iscălească, însuși cumu că s-au mulțămitu pe acea zestre, și să fie întărită acea foae și de cătră vreunu arhiereu al locului, s-au iscălită de marturi vrednici de credință spre dovadă, și mai vîrtosu să să și treacă foaia în condice, care condici după hotărârea dinnnu prăvnliceasca condica D(o)mnească, să aibă a să păzi pe la mînăstirele cele mari în ori ce eparhie să va face nunta ca să nu să întîmple vro dinioară, prigoniri, și jurămînturi pentru răpunerea foiloru de zestre. Iar cîndu de acumu înnainte nu să va face această prețuire la orînduita vreme, să nu aibă nici o datorie bărbatul nici moștenitorii lui să înplinească de plinu zestre ce să cuprinde în foae, ci mueea s-au moștenitorii ei să-și ia numai cîte lucruri de ale zestrii ce să voru găsi dinnu cele mișcătoare ce amu zisă mai sus ca să se prețuiască, iară cele lalte ce să voru fi stricatu cu purtarea de mută vreme, fiindu că s-au lenevitu de n-au făcutu prețuirea la vremea cea orînduită, să le piarză, după hotărîrea ce să coprinde în p(r)avilă.
Înștiință să vă fie și aceasta cîndu să va întîmpla moartea muerii, și copii nu va fi făcutu să n-aibă volnicie bărbatul să cheltuiască la moartea ei mai multu de cîtu a treia parte dinu zestrile ei. Iar cele lalte doao părți să stea de plinu, pentru ca să ia rudele ei, după cumu o pohtește dreptatea de vreme ce el după porunca pravilii, altă parte n-are să ia dinnu zestrile muerii sale, fără numai așternutulu patului.
Izvodul foii de zestre
Fie D(oa)mne mila ta spre noi precum amu nădăjduitu spre tine. Făcutu s-au această foae de zestre ce s-au datu fiicii noastre (cutare) pre cumu scrie în josu anume, să fie întru cea mai de pre urmă în științare și încredințare la cei ce s-aru cuveni întărită cu iscălitura noastră, și cu a mărturiiloru ce s-au tîmplat la acestă tocmeală. Leat. luna. Iată darea că vă facem înștiițare, de cîte amu socotitu că siintu trebuincioase, și de folosu. Ca să vă luminați și voi preoțiloru, să știți ce să faceți, și ce să învățați. Și de care să vă feriți: Deci de vă veți lenevi și nu le veți învăța această ce să cuprinde întraceastă prăvilioară, ca să știți în ce chipu să le săvărșiți, și cumu să îndreptați pe creștinii la cele sufletești, bine să știți că pre unulu ca acela după pprunca sfinteloru canoane, nu-lu vomu lăsa fără pedeapsă. Iar de le veți ceti dea pururi, și de veți păzi acestea, atunci veți fi preoți adevărați ai lui D(u)mnezeu, și vă va dărui pentru paza porunciloru lui și într-această lume bunătățile lui și în viiața cea viitoare, Înpărăția lui cea cerească. Așa să urmați ca și darulu D(o)mnului nostru Iis. Hs; cu rugăciunile și blagosloveniia smereniiei noastre: să fie cu voi cu toți. Aminu”.
6.3 Validitatea foii de zestre
Validatea unei foi de zestre era dată de prezența unui număr de martori; potrivit lui Antim Ivireanul, 3 martori plus prezența preotului erau suficienți pentru ca documentul să aibă credibilitate în instanță; însă analiza amănunțită a documentelor ne arată că martorii nu erau menționați pe fiecare foaie de zestre. Prin urmare, există documente unde martorii erau numeroși, iar în altă parte martorii lipsesc cu desăvârșire; de obicei, familiile înstărite nu mai treceau martorii pe document, deoarece simpla semnătură a unui boier, dublată de prestigiul funcției, erau suficiente pentru a da credibilitate actului dotal. Din analiza documentelor s-au înregistrat 7 foi de zestre unde martorii erau menționați, dintr-un total 22 de documente inedite, iar în cele 60 de documente edite, 15 au caracterul unei foi de zestre, iar în restul documentelor, noțiunea de zestre apare în acte de schimb, vânzare, zălogire, dar și ca motiv de judecată în fața domnitorului între membrii celor două familii care s-au înrudit în urma căsătoriei copiilor lor. În continuare, vom veni cu câteva exemple, în sprijinul acestor afirmații; astfel, Măriuța și Constantin Petre dau zestre fiicei lor, Eni, o casă în satul Onțăști, o livadă pe care să o stăpânească împreună cu frații săi, iar în final îi mai oferă 2 vii cu livadă, o pivniță și două căzi, dar care vor fi administrate de Măriuța cât timp va fi în viață, urmând ca după decesul ei, Eni să intre în posesia lor; pentru aceste ultime părți din zestre, documentul prevede o clauză, potrivit căreia, frații Enii vor avea interdicție din partea mamei lor ca să emită vreo pretenție la zestrea pe care Eni urma să o primească. La întocmirea acestui izvod de zestre, au fost prezenți toți frații Măriuței, anume: Constantin, Ion și Vasile Petre, documentul fiind întărit de Măriuța prin amprenta degetului ei, dar este scris de către Gheorghie ceterașul, în prezența mai multor matori, printre care amintim pe: „… Chirilă Stavăr. Și Criste Grecul am fostu față și m-am iscălit, Petre Constantin, Vasile Blajul. Și cu toată datoria me să naibă treabă fiica mea Eni a plăti și pentru credință am pus degetul meu, Măriuța Petre…Eu Asite iorecul…Dumitrașcu Cetariu…Petre Telelin”. Un alt document ne dezvăluie prezența martorilor la oferirea zestrei prin testament, de această dată; este cazul lui Costantin Șlicarul, care simțind că sfârșitul îi este aproape, consideră că este momentul oportun să o înzestreze pe fiica sa, prin diată. Astfel, pe lângă averea distribuită soției sale, Costantin Șlicarul conseamnează și zestrea ce i se cuvine fetei sale, Măriuca, și anume: „…2: dughene în ulița de la pod în gios unde ședeam că am dat fiicei mele Măriucăi zestre. 1: dugheană aliturea cu a fiicei mele am dat fiicei Măriuța zestre. 4: boi am dat fiicei mele Maria zestre. 4: vaci am dat fiicei mele Maria zestre. 1: vacă am dat fiicei mele Măriuța zestre…”. Din numărul redus de bunuri pe care le primețe Măriuca sub formă de zestre și datoriile pe care tatăl său le amintește în document, putem deduce că era o familie mai înstărită din clasa socială inferioară. Respectarea dispozițiilor din izvodul de zestre lăsat prin testament, sunt însoțite de un blestem dat de Constantin Șlicarul, în eventualitatea în care cineva din neamul său va sesiza instanța, punând la îndoială bunurile împărțite prin izvod. La final, autorul menționează că a întocmit izvodul de zestre în prezența preotului și a mai multor martori, iscălind documentul cu mâna sa: „… din cele s-au întâmplat și părinții care mai gios să vor iscăli cum și niamurile mele cum și eu am iscălit însumi cu mâna mea: 1800 ghenar 8. Eu Constantin Șlicariul. Eu Catrina sor dumisale adeveresc. Manolache erei: am fostu față. Ioniță am fostu față. Ioniță Fele erai am fost față. Constantin erei Oglănești am fost față. Constantin erei am fostu față. Și eu am scris cu zisa dumisale și sânt martor Alexandru Păun. Și la facerea aceștei diiate giudecând față și văzând că cu amândurora părțile era priimire am întărit și cu a noastră iscălitură. Simeon Păun. Ioniță Păun”.
Ilinca hătmăneasa, a considerat că pe foia de zestre întocmită de ea nu mai era necesar să fie și semnătura altor persoane; rangul pe care-l deține îi conferă credibilitate foii de zestre pe care o întocmește pentru fiica sa, Anița, în data de 25 noiembrie 1745. Prosperitatea familiei reiese din cuprinsul documentului, unde vedem că părinții ei s-au străduit să-i ofere numeroase animale, stupi, dar si bunuri de o calitate superioară care fac parte din garderoba unei fete, astfel Anița primește de la mama sa: „… o dulamă de lastră gri, roșie blănită cu pasu de samur cu nasturi de mărgăritar; o dulamă de sarahir blănită cu cacom cu nasturi de sârmă și cu mărgăritar; o dulamă de canabață roș cu flori de fir cu nasturi de sârmă și cu mărgăritar…5 rochii cu flori de fir și una cu gurile de sârmă cu mărgăritar cu spâncele de aur cu robinuri, 4 ii cu sârmă, 2 măroară de Țarigrad…10 vaci cu viței și 10 vaci tinere; 10 boi mari și 10 boi tineri; 12 iape cu armăsarul lor; 1 cal de ginere cu toate pedavele lor; 5 oi cu miei, 5 mătci de stupi. Scule-1 solniță de aur vinetic dramu 95; 1 cheftu cu diamanturi cu picioarele cu zmaralduri…8 părechi de brățări de aur veneticu paftale; 8 inele aur cu un diamant cu zanfir…12 linguri de argint, 1 păreche paftale de argint, rădvan cu 10 telegari; cu hinca cu 10 telegari”.
Un document de o factură similară este și cel al Saftei Roset, soție de hatman, care nu consideră oportună menționarea martorilor în foia de zestre alcătuită pe nepoata sa, Elenca. Aceasta, primește la data de 21 ianurie 1788, o zestre consistentă, astfel încât bunurile nu sunt mai prejos de rangului familiei sale. Astfel, Safta alcătuiește foaie de zestre din 6 părți, în prima parte îi oferă nepoatei sale o icoană, moșii în ținutul Neamț, biserica din sat, numeroase pogoane de vie, după care continua cu bijuterii, predominând aurul și argintul, obiecte din argint, haine din blană de samur, cămăși din pânză și borangic, vii și numeroase animale: „Izvod de zestre pentru toate cele ce am luat de la dumneaei mama Safta Rosetoaie hătm. la căsătoria mea cu nepoata dumusale Elenca…O icoană, o moșie întreagă la ținutul Niamțului anume Păstrăvenii cu casă. Biserica de piatră cu sat, cu două crame la drum, cu două roate de moară cu gîrla în Moldovei, cu pod îmblător pe apa Moldovei…10 pogoane de vie lucrătoare la Cetățuie lângă orasul Iași…10 pogoane lucrătoare la Cruce în ținutul Putnei…treizeci și cinci de suflete de țigani. Giuvaierurile-douăsprezece șiruri de mărgăritar,o aviză cu diamanturi, două inele cu diamanturi…Argintării- o stropitoare cu afumătoarea ei poleită cu aur, două sfeșnice de argint…o lingură mare de argint, două solnițe tij…Strae și altele- o giubă de canabață blănită cu samur, cu roc(h)ie ei de stofă, o giubă de canabață tij cu samur, cu roc(h)ie ei tij de stofă…un benișel cu ghermăsucă cu sângeac…două cămăși de pânză de noapte, patru cămăși bărbătești cu izmenele lor…opt prostire de mindir…cinesprezece epe mari cu mânzii lor, cinci epe sterpe…doi armăsari, o sută cari mari, zece boi cu buhaii lor, zece boi cu plugul lor…o tavă mare de tibacă”.
6.4 Natura zestrei
Ȋn limbajul juridic, obiectele naturii sunt desemnate prin termenul de lucruri. Lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate se numesc bunuri, și fac parte din patrimoniul unei personae. Potrivit lui Gaius, lucurile pot fi: a) patrimoniale-res in patrimonio; b) în afara patrimoniului-extra patrimonium. După modul de funcționare a unor mecanisme juridice, romanii făceau distincție între: lucrurile mobile și lucrurile imobile. Ȋn spațiul românesc bunurile înșirate în foile de zestre aveau o viață utilitară deoarece nu toate erau dăruite în zapise sau erau destinate pentru întemeierea gospodăriei și asigurării traiului noului cuplu.
6.4.1 Zestrea funciară
O societate patrimonială prețuind pământul ca pe un bun suprem îl poate substitui în anumite condiții cu contravaloarea lui exprimată în alte bunuri. O astfel de societate, în care generația părinților hotărăște ce moșii se unesc și ce moșteniri nu se impart, încurajează modul nomenclatural, oferind tinerilor posibilitatea de a începe ei înșiși o viață nouă în căminul lor. Ȋn secolul al XVII-lea înzestrarea cu pământ e puternic prezentă în toate categoriile sociale, fetele primind ca zestre bunuri mobile sau moșii, ocini și delnițe, etc.
Ȋn general, fetele când se măritau primeau lucruri mobile, pământul rămânand descendenților din linia masculină. Cu toate acestea era răspândit și obiceiul înzestrării fetelor din patrimoniul imobiliar al familiei. De pildă, Anghelușa Mamileasa, sulgerița, în izvodul de zestre din 12 noiembrie 1798, îi oferă și bunuri imobile, fiicei sale, Mărioara, înaintea căsătoriei cu logofătul Vasile Chiriac, cum ar fi: „unu loc de casă la așăzare în Iașu a căruia mărime să fie în toate părțile de trei zăci stânjeni ipod: atât lungul cât și latul, o parte și giumătate din tot satul Cășcojnînii Suhurlui, patru pogoane vie lucrătoare, toată partea din Corcești ce i-am tot alăturiea vezi o parte și giumătate ce iam a surori mea, o parte din sat Corcești: de cu loc baștină: trei părți din toată moșia pravileasă ținutul Soroca, vezi a patra parte a surorii mea. Toată această cea mai sus să cuprindă prin izvodu, acesta să aibă a înplini, și are datoarei ginerilui nostru dumisale logofăt Vasile Chiriac spătar cea slugiutoriul lui Dumnezeu s-au făcut așăzare ca să ia pe fiica mea Mărioara”. Ȋntr-un document din 1724 vedem cum Ioana preoteasa oferă ca zestre fiicei sale Parascheva, moșia Orțești la Prut. Gavriil Budul la 28 martie 1626 consemnează cum unele moșii oferite ca zestre puteau proveni de la părinți; astfel el oferă mânăstirii lui Zogavie o poiană în zona Bahluiului primită ca zestre de la socrul său. Paraschiva, nepoata și fiica de suflet a Ilenei, prin zestrea primită la 28 aprilie 1789, aduce în noua familie: „moșia Teșcurenii peste Prut în ținutul Ieșii cu iaz gata. Moșia Măgura tij acolo alături. Un loc de casă în târgul Iașului lângă biserica Sveti Ioan; cinci pogoane în dialul lui Păun cu livadă, cu casă și cu pivniță de piatră. Doaăzăci de pogoane vie lucrătoare la Străoani, la Spărieți în ținutul Putnei…”. La 9 iunie 1632 comisului Coroiu, printre alte ocine, i se întăreau și proprietățile din Făureni și Ruseni pe care le primise ca zestre de la socrul său Dumitru Gheuca, vornic de gloate, iar acestuia “i-au fost dreaptă cumpărătură”.
6.4.2 Zestrea în obiecte de uz casnic. Trusoul
Dacă zestrea imobilă (moșii, ocini, vii, păduri) poate fi urmărită în felurite tipuri de documente chiar pe parcursul mai multor generații, trusoul alcătuit din obiecte personale (haine, bijuterii, etc) și lucruri pentru viitoarea gospodărie (așternuturi, prosoape, mobilă, covoare) trebuie căutat numai în foile de zestre de tip inventar. Femeia este cea care îi revenea sarcina de a aduce în noua căsnicie obiectele de uz casnic (tacâmuri, pahare, fețe de masa, șervete, prosoape, talere, tingiri, lighene) și așternutul patului. După puteri, părinții cumpărau pentru fiicele de măritat astfel de obiecte unele manufacturate, greu de procurat și costisitoare, altele țesute de viitoarea mireasă și de femeile apropiate familiei. Cele mai valoroase și apreciate obiecte erau vase de argint, numite „scule”. De pildă, într-o foaie de zestre de la 1669, Safta Gospodja, soția voievodului Ștefan Gheorghe al Moldovei (1653-1658) oferă la căsătoria nepoatei sale Alexandra: „1 ceapsă cu țirite de argint poleitu; 2 coboaci mari de argintu cînd am dat păhar, 12 linguri mari de argintu, 2 linguri tij poleite, brâu de argint poleitu, 1 coboc mari de argintu…1 solniță de argintu…1 cupă mari de argintu tij…1 cupă mari de argintu…1 năstrapă mare de argintu cu acoperământu poleittă preiste totu, 2 linguri de argintu, 2 furculiță tij, 2 linguri mari de argintu și poleite…”. Și hagiica Tudora, fiica Bălașei, se bucură de trusoul primit ca zestre in 1780; din cuprinsul documentului se observă că predomină bijuteriile și obiectele casnice; chiar dacă nu sunt de o calitate superioară, totuși părinții s-au străduit să-i ofere câteva bijuterii din aur și o rochie mai scumpă, procurată din Istanbul: „…o icoană ferecată cu argintu Maica Precista, o caducă de argintu, o farfurie de argint cu lingurița ei, o pereche paftale de argint, un colan de diamant, 2 șiruri de mărgăritar mari, o zgardă de auru, o păreche de cercei de aur cu diamantu și cu zanfir, un inel cu 5 diamanturi și cu zanfir, un inel de auru cu matostat, un inel de auru cu robin…3 prostire, 2 mesă, 24 șervete, 5 peșchire, 10 cămeși de mătasă, 5 cu margine, o rochie de balicoasă cu flori de hir, o rochie de ghermăsuță, o rochie de Stanbol șalu, o giubă cu caconu, o giubă dezblănită de vară, o scoarță mare, un covor…”.
Cănile se numeau „năstrape”, aveau capac și erau de forma cilindrică. Cele turcești, numite ibrice sau „kukume” sunt imporante începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, care împreună cu ligheanul de argint sunt obiecte de toaletă des menționate în foile de zestre ca elemente de igienă personală alături de cele legate de baie: ștergar, cămașă, săpun, etc. Fetele din familiile de domnitori erau înzestrate cu obiecte din argint; astfel Dafina, soția lui Duca Vodă o înzestrează pe fiica sa cu linguri, furculițe, inele, brățări, mărgăritare, etc.
6.4.3 Zestrea în stupi, animale și case
Belșugul de oi, vite și stupi pe care îl remarcă aproape toți călătorii străini prin țările române explică de ce, în lumea celor nevoiași, animalele și albiniele erau la îndemână decât banii, în alcătuirea zestrei. Multe dintre ele nu necesitau o grijă sau o investigație specială, fiind crescute în sălbăticie. Fie că era vorba de cea mai nevoiașă fată de om simplu, de o preoteasă sau de fiica unui boier, caii, vitele, oile și stupii nu lipseau din zestre. De pildă, jitnicerul Ilarion, vrând să-l aibă ca ginere pe postelnicul Toader Burghele, are grijă să nu-l dezamăgească pe acesta, astfel încât o înzestrează pe fiica sa, Bălașa, cu mai multe animale, pe lângă hainele și obiectele casnice, fără a-i procura obiecte din aur și argint: „…o icoană Maica Precista, 8 boi mari, 8 vaci cu viței, 4 epi a făta, 4 cai telegari cu cu cozii hamuri bobou, 1 cal de mirii pohodnicu, 80 mătci, 12 blide, 12 talger(e) costor, 12 părechi cuțite, 6 tingiri cu căpace, 2 căni un(a) mica, 1- o scatulșcă cu șipet, 2 șfeșnice, 1 lighean cu ibrice, 1 covor bun, 1 scoarță și levicere=2; 2 rănduri strae unele bune altele prostu, 1 așternut cu tot tacâm, 12 câmeșe cu frâe…”. Într-un document din 1780, scris la data de 27 februarie, fără a se știe autorul și beneficarul zestrei, aflăm că sunt consemnate următoarele componente: „…Cele ce am luat de la tatăl mieu zestre: molie Urlați, la Fălcii, cu toate hotarele; 80 de stupi, ce-I ave tatăl mieu (…); 700 oi mari, tij; 300 vaci, mari tij; 40 boi mari, tij; 12 cai telegari, tij; 25 pogoane de vie la Diocheti”.
Banul Constantin Bașotă din ținutul Dorohoi consemnează într-o foaie de zestre din 1777 că a oferit: „cal de mire cu raft de argint i șe 150 lei; 7 cai galbeni, s-au vândut în 315 lei; 3 cai tij galbini s-au vândut 150 lei; 50 stupi 2 cai suri unul din epi, unul e de la mine, 95 lei;…12 vaci bune, câte 15 lei, 180 lei. 2 buhai-40 lei, 200 pentru oi…”. La 1 aprilie 1798 printr-o foaie de zestre Constantin Racoviță îi oferă fiicei sale Nastasica: „8 boi, 6 vaci, 6 iapi, 1 armăsar…50 de boi de negoț…300 de stupi”. Zlada Comisoae la 15 aprilie 1652 îi oferă fiicei sale Nastasica la căsătoria acesteia cu Panhitie, numeroase animale și stupi: „50 de epe cu mânzi, 3 perechi de Telegari, 50 de vaci cu viței, 50 de gonitori, 3 pluguri de boi, 3 prisăci de stupi la sat la Curțești…doaă sute șo doazeci de stupi…”.
La căsătoria domniței Ruxandra, fiica voievodului Vasile Lupu, cu Timuș s-au dat ca zestre 50 de mii de taleri, o căsuță cu șase cai și numeroase blănuri. Ȋn timpul domniei a treia în Moldova a lui Gheorghe Duca (1678-1683), Iordachi Ruset se căsătorește la Iași cu Safta, fiica lui Racoviță Neculai și primește ca zestre: „61 de moșii, din care 24 de sate întregi, 9 jumătăți, 28 de părți, mori, vii, sălașe de țigani, scule, juvaiere, rădvane cu cai…”. Catrina Cantacuzino, fiica marelui vistiernic Iordachi Cantacuzino, în 1670 la căsătoria cu Enachi, primește de la părinții săi o zestre consistentă de 22 de sate întregi în ținuturile Cernăuți, Hotin, Soroca, Dorohoi, Fălciu, Cârligătura, Iași, Roman și Neamț, plus jumătăți de sate la Vaslui și un sfert din Lăhăceni și Giurgești, pe lângă sălașele de țigani, juvaiere, argintărie, blănuri, cai și vite.
6.5 Femeia și patrimoniul ei
La familiile simple, fata pleca în noua casă cu puținul pe care tatăl s-a îndurat a-l procura; printre acestea se aflau și obiectele personale ale fetei, precum și unele animale, potrivit bunăstării familiei. Hainele și bijuteriile încep să-și facă simțită apariția în foile de zestre, pe măsură ce familiile aveau un rang social mai ridicat; aici credem că hainele fetelor ale țăranilor înstăriți și ale micilor boieri, erau confecționate din materiale simple și ieftine, precum tafta, pânza, postavul, printre acestea strecurându-se și câteva bijuterii de aur și argint.
Clasa domninantă era caracterizată prin rafinament și opulență, unde rochiile erau confecționate din materiale scumpe de la Constantinopol, Veneția, etc; în broderii se folosea firul din aur și din argint, în timp ce nasturii erau din diamante și mărgăritare; culorile predominante erau albul, roșul, albastrul și verdele; putem afirma că pentru ceremonii și sărbători religioase, fetele foloseau rochii bogat brodate și ornamentate, în timp ce pentru interior îmbrăcămintea era mai simplă, apropiată unui port traditional țărănesc, formată din ie și fotă, iar pe cap purtau basma sau maramă.
Pentru femeie, zestrea avea o semnificație deosebită deoarece îi aparținea și o administra; bunurile obținute din banii primiți, sau din vânzarea unor părți din zestre erau considerate tot bunuri dotale. Deoarece soțul era dator să conserve zestrea, în practică adesea femeia nu dispunea după bunul ei plac de respectivele bunuri dacă nu obținea încuviințarea soțului; dacă se întâmpla să se despartă de soț acesta era obligat să-i restituie zestrea și darurile pe care i le făcuse.
Călătorul străin Anton Maria Del Chiaro, consemnează la începtului secolului al XVII-lea că una din îndeletnicirile femeii de zi cu zi era de a țese la războaiele de țesut care se aflau în aproape toate casele; în gospodăriile boierești slujnicele ajutau jupânesele la țesut și brodat, excepție făcând ziua de vineri când acul era lăsat deoparte pentru a nu supăra pe Sfânta Vineri. Famiile cu o situație precară erau mai rezervate în oferirea zestrei; astfel, o fată putea primi de la părinți: „lăicere, traiste, saci, desagi de buci și nu de lână, catrințe și brâie simple, o vită și câteva oi la mijloc”. Dacă o fată avea multă zestre, se spunea că era o fată frumoasă, foarte bine înzestrată, deoarece părinții s-au îngrijit foarte bine de dânsa, iar dacă o fată avea puțină zestre, se credea că părinții erau zgârciți și nu-i dădeau zestre mare, fiind priviți și vorbiți atât de neamurile mirelui cât și de ceilalți oameni. Dacă părinții promiteau fetei zestrea din timp, neținându-se de cuvânt, intrau în conflict cu ginerii; în cazul în care bărbatul pierdea zestrea soției sale, atunci era obligat de rude să facă rost de ea.
În spațiul românesc, livrarea zestrei avea loc odată cu mutarea fetei în casa băiatului, mai exact după nuntă, și nu la logodnă; dacă transferul fetei întârzia, începeau să apară nemulțumirile în rândul socrului sau a ginerelui; acesta din urmă, avea posibilitatea să se adreseze domnului cu o jalbă, prin care cerea să i se facă dreptate, pentru a se asigura că nu a fost mințit. Totuși, mai exista o soluție pentru ca să nu se ajungă la judecata domnească, și anume renegocierea: socrii, ginerele și cumnații, întocmeau o altă foaie de zestre în prezența unui negustor, care avea sarcina de a fixa un preț pentru fiecare componentă a zestrei.
Cu prilejul ceremoniilor de logodnă și de cununie mireasa primea din partea mirelui darurile de logodnă iar ea îi oferea mirelui zestrea ei; darul de logodnă și dota, după decesul soțului sau dacă acestuia i se confiscau averile drept pedeapsă pentru vreo fărădelege, rămâneau văduvei sau soției în cazul în care nu erau copii; de asemenea, soția beneficia de averea mobilă a soțului dacă purta numele și titlul acestuia.
Indiferent pe ce treaptă a societății se află, o familie avea în atenție păzirea moralității fetei. Familile din evul mediu i-au acordat o mare importanță acestui obicei; când o fată nu era găsită cinstită la căsătorie, consecința imediată era blamarea familiei și stigmatizarea fetei. Pentru cei vinovați de astfel de fapte grave, pentru stricarea fecioriei, codurile de legi din secolul al XVII-lea au prescris ca și pedepse obligația de a înzestra victima și de a o lua de soție cu consimțământul părinților acesteia. Dacă se întâmplă ca părinții fetei să nu fie de acord, atunci fata urma să primească zestre, iar pedeapsa celui inculpat rămânea la alegerea judecătorului. Iată și câteva exemple: de pildă, într-un document din 7 noiembrie 1741 o vedem pe o anume Maria din Iași, care a depus o jalobă la divanul domnesc, reclamând că a fost necinstită de către Vasile blănar, fiul Părascăi. Divanul judecă această pricină, absolvindu-l de vină pe Vasile, astfel încât procesul se încheie cu condamnarea acestuia, după ce a refuzat-o pe Maria să o ia în căsătorie, după incident: „O carte lui Vasile blănariul, ficiorul Părascăi, de aice din Iași, de giudecată ce-au avut cu o fată, anume Maria, iar din Iași, care fată jăluind pe acest Vasile blănariul că s-ar fi acolisit și ș-ar fi făcut rîs de dînsa și acum nu vra să o ia. Și ieșind ei de față, amîndoi, la giudecata Divanului mării sale lui vodă s-au îndreptat Vasile blănariul, iar fata, aflîndu-să că este acolesitoare făr-de cale, s-au dat rămasă din toată giudecata. <7250 (1741)> noiembrie 7”.
Dacă o fată era răpită fără voia ei, dispozițiile juridice din Carte Românească de Ȋnvățătură, la glava 32:23 îl ogligau pe bărbat să înzestreze fata după puterea și destoinicia ei. Violatorul era obligat să înzestreze fata pe care o siluise, C.R.Ȋ având un articol întreg, intitulat: „Când iaște datoriu cela ce va face silă vreunii fete să o îndeztreaze și când o va lua să-i fie muiare”. Ȋnzestrarea fetelor era obligația părinților și se făcea în momentul căsătoriei; în mod exceptional, părinții decăzuți din drepturile părintești erau obligați de pravilă să-și înzestreze fiica la căsătorie. După decesul tatălui, mama văduvă era cea care se ocupa de asigurarea zestrei; chiar și în cele mai vitrege condiții ea făcea tot posibilul să se achite de această obligație. Astfel, documentele lasă să se înțeleagă, că mama a avut un rol deosebit la înzestrare, ea dând propria zestre fetelor sau uneia dintre fete. Un astfel de exemplu îl oferă Alexandra, soția răposatului sulger Gavrilă Palade, care o înzestrează pe fiica sa, Vasilca; aceasta își reface căsnicia, pentru a doua oară, căsătorindu-se cu vornicul Gavriliță Costachi, primind ca zestre satul Cetățuia, aflat în ținutul Tutova: „Adică eu Alexandra sulgeroaia a lui Gavril sulgeriul, scriu cu acest adivărat zapis al miei, precum am dat satul Cetățuia zestre fetei mele Vasâlcăi vonicesăi, a vornicului Gavriliță, care sâlește ieste la țânutul Tutovii, pea pa Bârladului. Ce este data de Vasâle Vodă d-sale lui Gavriliță sulgeriul, cu vad de moară în apa Bârladului, și în tot locul cu tot venitul. Acest loc l’am date eu zestre Vasâlcăi, ca să-i fie moșie driaptă a ei și a fiilor ei în veci”.
Soțul, în calitate de beneficiar de uzufructul ei, putea să vândă zestrea pentru achitarea unor datorii sau pentru a scoate familia din impas. Numeroase documente ne arată că, după o prealabilă consultare cu soția, și eventual cu copiii, soțul punea în vânzare zestrea pe care o deținea de la soția sa; majoritatea zapiselor de vânzare ne arată că se vindeau case, moșii, pogoane de vie, pivnițe, dugheni, prețul fiind cuprins între 30 lei și 405 lei; sunt documente în care prețul de vânzare a unei case, sau a unei moșii era fixat la un cuantum mai mare, decât cele relatate mai sus, așa cum reiese din documentele cercetate. De pildă, într-un document de la începutul secolului al XVIII-lea îl vedem pe Toader Bîtcă, cum, împreunză cu Safta, soția sa, fiica lui Paladi făclier din Iași, vinde egumenului Ieremia de la mânăstirea Danco, o parte din zestrea primită de soția sa; prețul de vânzare fiind este stabilit la 405 lei bătuți: „Adică eu, Toader Bîtcă, și cu făméia mea, Safta, fata lui Păladi făclierul de Iași, și cuconii noștri, scriem și mărturisim cu acest adevărat zapis al nostru précum să s(e) știe că, de nim(e) siliți, nici asupriți, ce de a noastră bunăvoie, am vîndut a noastră dreaptă ocină și moșie, optu pogoane de viie cu cramă gata, și cu cas(ă), și cu șură gata, cu totul îngrădit, și cu vasele viilor, précum arat(ă) izvodul nostru, cari acéste vii sintu în gios, la Vin(i)șăști, lîngă viile lui Cîrste Săcar(ă) și lîngă viile Stélii, carii vii ne sintu de dzéstré și de cumpărătură. Deci, acéste vii, cu toate cîte scriem mai sus, le-am vîndut sfinții sal(e) părintelui Ieremii egumănului de la sfînta mănăstire Danco, dreptu patru sute 5 lei bătuți, <pogonul cîte 45 lei bătuți; și unde iaste crama cu case cu tot îngrădit să fac peste 9 pogoane>. Și ne-au dat banii deplin la mînule noastre; și i-am dat li zapisăl(e) cele véchi a viilor”. Continuând cercetarea descoperim că aceste pogoane de vie, pe care Ieremia le-a cumpărat, i-au fost întărite de către domnitorul Mihai Racoviță, la data de 16 aprilie 1708, menționând că vânzătorul le-a primit de la socrul său, Paladie: „Adică au venit denainte noastră și denainte alor noștri moldovenești boiari, a mari și a mici, rugătoriul nostru, Ieremia egumănul de la sf(î)nta m(ă)n(ă)st(i)ré de la Danco…scriindu și mărturisindu cu acél adevărat zapis a lor, de nimé siliți, nicé asupriți, ce de a lor bunăvoie au vîndut a lor dreaptă ocină și moșié, optu pogoane de vii, cu cramă gata, și cu cas(ă) gata și cu șură, cu totul îngrădite, și cu vasele viilor, precum arată izvodul lor, caré acéste vii sintu în gios, la Vinișăști, lîngă viile lui Cîrste Săcar(ă) și lîngă viili Stélii, cari vii le sintu și lor de dzestré de la părinteli lor Paladi(e) făcliériul și de cumpărătură…Deci și domnia mea, deac-am vădzut acél zapis adevărat și de a lor bun(ă)voie…și vîndzaré și deplin(ă) plată, iar domnia mea încă am dat și am întărit pogoani de vii și cu toate cî<te> scriem mai sus ca să-i fie și de la domniia mea dreaptă ocină și moșie și cumpărătur(ă) și uric m(ă)n(ă)st(i)ri, cu tot, stătător în veci…”.
Un preț mai mare, cu care bunurile imobile primite ca zestre, au fost vândute, îl găsim într-un document din 26 august 1793, unde după o prealabilă sfătuire cu soțul său, Maria, fiica răposatului Ștefan Purice și a Florei Dumitrachi, vinde casele primite ca zestre în mahalaua Tălpălari, din Iași. Cumpărătorul este sulgerul Mihaiu Gane care oferă o sumă de 1000 de lei în prezența mai multor martori: „Eu, Mariia fiica răpăosatului Ștefan Purice ot vist(ierie), soțul dumisale Dimitrachi Flore poroșnicului hăt(mănesc), îl încredințez cu zapisul meu la mîna dum(nealu)i sul(gerului) Mihaiu Gan(e), precum să se știi că avînd eu o părechi de case cu locul lor în mahalao(a) Tălpălarii, peste drum de casele dumisale med(elnicerului) Mihalachi Scărțiscul, care case cu locul lor le am și eu rămas(e) de la tată-meu, care mi le-au dat de zistre, deci socoti(n)du-mă eu dimpreună cu soțu meu pentru aceste case ca să le vîndu, nefiindu-se trebuitoare, s-au găsit moștiriu dum(nealu)i sul(gerul) Mihaiu Gan(e). și făcînd tocmală și așezare cu dumnealui i le-am vîndut dumisale drept 1000 lei, adică una mie lei…”.
Safta, fiica Nastasiei, întâmpină greutăți la vânzarea pivniței de piatră și a celor două dugheni din Iași, pe care le-a primit ca zestre de la părinții săi; inițial nu găseste cumpărători, dar în final jupânul Ion Arghirii din Iași, se hotărește să cumpere bunurile pe care Safta le-a pus în vânzare, în valoare de 100 de lei: „Adecă eu, Safta, fata giupînesăi Nastasîi, fata lui Gheoghii Amvros, făcut-am zapisul meu la mîna dumisali giupînului Ion Arghirii neguțitoriul, de aice, din tîrgu din Ieș(i), precum să s(e) știe c-am vîndut dumisali o pivniți de piatră și cu loc de doaî dugheni, alăture cu pivnița, de la deal, și cu locul teascului, care au fostu din dos; și locul mergi în lungu pînă în zaplazii dumisali și pînă în locul Marii a Gligorășoaie, și de vali pînă în uliți…cari moșii mi-i dată de zestre de la părinții miei. Și o am vîndut dumisali dreptu o sută de lei, bani gata, ce s(ă) fii dumisali dreaptă ocină și moșii, și giupînesei dumisali, și cuconilor, și nepoților și strenepoților dumilorsali, în veci neclătit(ă) și nerușăită…”.
6.6 Dinamica părților din zestre care au fost vândute
În afară de vânzarea zestrei, soțul sau soția putea să garanteze cu o parte din zestre când era vorba de împrumutul unor sume de bani. De pildă, un astfel de exemplu îl oferă Anița Băcărița, care a garantat cu satul Fauri de pe Jijia, primit ca zestre, în schimbul unei sume de bani; astfel, la 9 decembrie 1735, ea a împrumutat de la mitropolitul Antonie 50 de lei, angajându-se ca până în luna mai să restituie toți banii. Această promisiune este însoțită de o clauză, privind neachitatea împrumutului în timp util, potrivit căreia mitropolitul să scoată satul la vânzare, fixând pe acesta un preț mai mare, din care să-și poată opri suma împrumutată, iar diferența să intre în posesia Aniței: „+ Adecă eu, Anița Bănărița, fata Lupului vist(iernic), făcut-am adevărat și încredințat zapisul mieu la cinstită mîna sfinții sale părintelului chir Antonie mitropolitul precum să să știe că m-am rugat sfinții sale de mi-au făcut bine cu cincidzăci de lei, bani noi; și pentru acești bani i-am pus sfințiii sale zălog o moșie ce-i în sat în Fauri, care-mi iaste mie dreaptă ocină de la părinții miei, dată mie dzéstre. Și acel loc este cu réd(iu), cu loc de prisacă, și cu pometi, și cu lor de fînețe, și cu loc de arătură în deal și șésul în apa Jijiei. Și această moșie am pus-o zălog pîn(ă) la luna lui mai; nedîndu-s(e) banii la dzi, să să prețăluiască moșie și de a fi moșie să facă mai mult la acești bani, să ne mai dea părintele ce s-a mai socoti și să fie a sfinții sale”. Și Velișcu, fiul lui Bebe blănar, ne mărturisește într-un document din 25 iulie 1748, că a împrumutat 160 de lei de la Constantin Balș cu prilejul înmormântării tatălui său; pentru acești bani, Velișcu pune zălog o casă de lângă biserica Vovidenie, care a fost dată zestre surorii sale. Casa a revenit în posesia tatălui său, după ce acesta s-a ocupat de înmormântarea fiicei sale și a cumnatului său, însă documentul ne mărturisește că în final, casa ajunge sa fie administrată de către Velișcu, după ce acesta își înmormântează tatăl: „Adică eu, Vilișcu ficiorul Blibi blănar, făcut-am zapisul meu la mîna vel păharnicului Constatin Balșu, precum să s(ă) știe că făcînd tată-meu o cas(ă) înpreună cu mini și măritîndu-să soru-me Catrina, așa m-am învoitu cu tată-meu și am datu zăstri soru me Catrinii car(e) cas(ă) este lîngă Vovidenie, în parte din gios, întri cas(a) lui Loil și între cas(a) Ursului făclierului și din gios casa lui Andreiu Hărmizîului. Și tîmplîndu-s(ă) de-u murit soru-me și cumnatu-meu și copii n-au avut, deci tată-meu Ștefan Blebe ș-au luat casîle ca să-i fie de comîndul lui; și tată-meu au mersu de-u voit cu dum(nea)lui paharnicul, depreună cu mine și casășe s-au tocmit drept 160 lei; și tată-meu nici un an n-au luat pîr-la săvîrșiré, iar piste puțînă vreme i s-au tîmplat moarte. Deci eu, Velișcu, m-am dus după porunca tatîni-meu și am luat bani, 160 lei, car(e) scriu mai sus, de la dum(nea)lui Constantin Balșu și i-am cheltuit la moarte tatîni-meu…”.
Zestrea mai putea fi folosită și pentru schimbul unor parcele de vie; protagoniști într-un astfel de schimb îi avem pe Alexandru Buhuș, mare pitar, și soția sa, Alexandra, fiica lui Nicolae Ureche; cei doi au dat din zestrea lor lui Vasile Ceaurul și soției sale, Irina, trei fălci de vie la Hîrlău și o falcă de vie la Iași, în schimbul a șase fălci de vie, de la Crivești, ținutul Romanului; documentul ne dezvăluie că acest schimb are loc în familie, la data de 25 octombrie 1688, iar Irina era sora cu Alexandru Buhuș: „Alixandru Buhuș vel pitar și soțul mieu, Alixandra, fata lui Nicolae Uréche, scriem și mărturisim cu cest zapis al nostru cum am făcut schimbătură cu dumnăalor frații noștri, Vasilie vornicul cel mare de Țara de Sus și cu soru noastră Irina, giupîneasa dumisale, fata lui Dumitru Buhuș…Dat-am noi dumilorsale trei fălci de vie în rîndul tîrgului la Hîrlău, care vii ne simtu de zestre despre părinții noștri Nicolai Uréche, și iarăși le-am mai dat noi dumilorsale și o falce de vie la Iași, în Deléni…, Dumitru Buhuș, iar dumnéalui Vasilie vornicul și sora noastră, Irina, și cuconii dumilorsale au dat noă, schimbătură direptu schimbătură, șease falci de vie la Crivești, în ținutul Romanului, unde simtu casăle noastre…”.
Dacă se întâmpla un deces în rândul unuia dintre soți, zestrea revenea în familia fetei, însă în astfel de cazuri, văduva intenționa să părăsească casa soțului, neavând zestrea întreagă; ajungându-se cu o jalbă la domn, reclamantului îi trebuia multă răbdare și perseverență, pe lângă intervențiile părinților, luni și ani pierduți pe la curțile domnești, îndurând uneori, chiar violențele fizice. Într-o situație cu totul aparte, o întâlnim pe Nastasia, fata lui Andrei Răzmeriță, care face tot ce-i stă în putință pentru a-și recupera casa, primită ca zestre, la căsătoria cu Dumitru salahorul; având multe datorii, și neputând să achite sumele împrumutate, soțul ei, vinde casa, primită ca zestre, lui Dumitru herariul, fratele său. Însă acesta se bucură de casă, până la moartea fratelui său, când Nastasia, devenind văduvă, intenționa să depună o jalbă la divanul domnesc pentru a-și răscumpăra casa vândută; în această conjunctură, este oprită de către Dumitru herariul, care, pentru a rămâne în posesia casei, o ia în căsătorie pe Nastasia. Cei doi administrează împreună casa timp de 1 an și 9 luni, până ce Nastasia devine văduvă pentru a doua oară, după decesul lui Dumitru herariul. În final, casa aflată în Tîrgul de Sus, este revendicată definitiv de către Nastasia, la data de 5 aprilie 1783, prin plângerea făcută la domnitor, de a-și răscumpăra casa, primită de la părinții săi. Într-un alt document, din 25 iulie 1789, îl vedem pe Ioan Calimah care, după decesul soției sale, respectă întru totul pravila, restituind socrului său două treimi din zestrea soției sale, el oprindu-și doar a treia parte. Documentul ne prezintă în detaliu, prețul bunurilor pe care Ioan Calimah avea să și le oprească, dar și prețul celor două părți din zestre; astfel, Ioan Calimah, împreună cu socrul său, vornicul Ioniță Sturza, calculează zestrea la 8938 lei și 3 bani; din această sumă, Ioan Calimah își oprește a treia parte, adică 2979 lei și 3 bani, la care adaugă și cei 800 de lei pe care i-a cheltuit la îngroparea soției sale, și încă 200 de lei oferiți socrului său, în total revenindu-i 3779 lei și 49 bani. Restul, de 5160 de lei și 41 bani, intră în posesia socrului său sub forma de moșii, o zgardă cu left, o pereche de cercei cu zmarald, un inel mare cu diamant, un leftișor, 10 șiruri mărgăritare mari. Nici cele 18 suflete de țigani nu rămân neîmpărțite, astfel încât Ioan Calimah își oprește doar 6 dintre ei, adică: pitarul Enachi cu soția sa, Maria, la care mai sunt incluși 3 băieți, și o fată, pe nume Safta, fiecare provenind din familii diferite.
Documentele ne arată că nu de fiecare dată, zestrea era restituită așa cum a fost oferită la căsătorie. Fiiind înstrăinată în decursul timpul, la restituire zestrea se întoarce în familia fetei sub forma unui schimb, făcut între ginere și soacră. Un document de-o asemenea factură este cel al Ilincăi Cuculeasa și a fiului ei, Iordache, unde împart zestrea cu ginerele, panul Anastasie Cernăvodeanul. Acesta s-a căsătorit cu Ruxanda, fiica Ilincăi și a lui Vasile Cucu brașoveanul, la data de 4 februarie 1778. La căsătorie, Ruxanda a primit două locuri de casă, alăturate, pe Ulița Bărboiului, în Armenime pe lângă alte două case de o calitate inferioară celor dinainte; pe aceste locuri, ginerele Anastasie a construit 9 dugheni; Ilinca și-a mai înzestrat fiica cu un alt loc de casă, în Târgul de Jos, pe care Anastasie a ridicat o dugheană de piatră. Din document aflăm că acest loc de casă a fost vândut ulterior lui Dumitrașcu Sturza, vel logofăt, la data de 31 iunie 1778. După ce Anastasie a rămas văduv, se confruntă cu solicitarea venită din partea soacrei sale, de a restitui zestrea primită la căsătoria cu Ruxanda. Chiar dacă nu are cum să restituie zestrea, Anastasie se arată cooperant în negocierile purtate cu soacra sa, astfel încât îi oferă la schimb două dughene și se angajează ca în fiecare an să-i plătească câte 10 lei. Ilinca menționează în document și modalitatea de achiziționare de către Anastasie a celor două dughene; astfel, acesta intră în posesia lor în urma unui schimb pe 14 pogoane de vie aflate în Țara Românească, cu chir Teodor Petrovici. Pentru ca zestrea să fie completă, Anastasie îi mai oferă încă o dugheană de lemn situată în Târgul de Jos, alături de 300 de lei, și o floare mare cu diamante și smaralde, având 33 de pietricele și 2 pietre mari.
Lucrurile se complicau atunci când femeia rămasă văduvă nu avea copii și depunea eforturi pentru recuparea zestrei; cu toate acestea femeia avea dreptul la o treime din bunurile agonisite împreună cu răposatul soț. Revenind în casa părintească, femeia întâmpina dificultăți din partea bărbaților celor două familii aliate; chiar dacă revendicarea zestrei se făcea în numele femeii, discuțiile se purtau între bărbații celor două familii, de aici reiese că fiecare lucru, chiar și cel mai nesemnificativ era important în negocierile de recuperare, mai ales când acestea se desfășurau pe fondul unor tensiuni între familii. Într-un document din 8 martie 1781, îl vedem pe voievodul Constantin Dimitrie Moruzi cum îi înștiințează pe Iancu Greceanu, fost mare paharnic, și pe Andronachi, fost mare stolnic, să-i dea unei femei, rămasă văduvă, trei părți din moșiile Onești, Cășoteni și Lungeni, din acel ținut pe care le-a primit ca zestre la căsătoria ei. În document nu se menționează numele văduvei, însă ne dezvăluie că aceasta s-a căsătorit cu Neculai, călăraș de Țarigrad, care a fost acuzat în primă instanță de pentru o faptă de tâlhărie asupra lui Hristofor Papafil, producându-i acestuia o pagubă de 1200 de lei; în săvârșirea acestei fapte i-a avut complici pe Enuță, nepotul său, crâșmarul Chirică, și pe un alt Chirică, slugă la curtea lui Hristofor Papafil. Într-un alt proces de judecată, Neculai este condamnat la pedeapsa capitală; pe fondul neînțelegerii la restituirea banilor furați, instanța îl găsește vinovat pe Neculai, pentru moartea lui Chirică, sluga lui Papafil, hotărând ca Neculai să fie pedepsit prin spânzurare. Rămânând văduvă și neavând copii, soția lui Neculai își cere în instanță, zestrea pe care a primit-o la căsătoria cu Neculai; pe lângă acest lucrul, ea mai revendică și 3 părți din moșiile deținute de soțul său, aflate în ținutul Fălciului. Văduva lui Neculai nu se oprește aici, ea se gândește să-și asigure și hrana pentru o periodă de timp, cerând în instanță doi boi și o vacă, din averea pe care a agonisit-o alături de soțul său.
Mult mai simplă era situația când la mijloc se aflau copiii; în acest caz femeia rămasă văduvă era considerată moștenitoarea soțului în numele copiilor ei, având posibilitatea de a rămâne în casă și de a se ocupa de administrarea averii comune.
Ca protector al văduvelor și orfanelor, domnul avea obligația să înzestreze fetele ce proveneau din astfel de familii aflate în grija sa; prin urmare, înzestrarea fetelor sărace era una dintre atribuțiile domnului; documentele în acest sens sunt foarte rare, în schimb s-au păstrat surse care arată că domnii dădeau zestre fetelor și cu prilejul nunții.
6.7 Receptarea zestrei în izvoarele juridice bizantine
Cunoscută și sub numele de rex uxoria, dota este o instituție frecvent întâlnită în dreptul roman. Ȋn primele timpuri ale societății romane nu exista zestrea în adevăratul sens al cuvântului, prin urmare legătura matrimonială era de două feluri: căsătoria cu manus atunci când femeia devenea mater familias și în manu mariti: averea de la căsătorie îi revenea bărbatului, femeia neavând alt drept decât cel de moștenire paternă în cazul decesului soțului ei. Căsătoria liberă se constituia atunci când femeia sui iuris aflată sub puterea paternă, avea drept de proprietate și administrare asupra tuturor bunurilor, asupra cărora bărbatul nu avea niciun drept, decât dacă devenea manus la un interval de un an de la căsătorie.
Regimul dotal a început să se organizeze încă din epoca lui Aureliu Geliu prin Legea Ageulia; în acest regim, femeia rămânea stăpână asupra zestrei și aducea bărbatului numai o parte a averii sale pentru a-l ajuta la susținerea sarcinelor căsătoriei.
6.7.1 Dreptul pretorian
Dreptul pretorian reglementează regimul dotal în adevăratul sens al cuvântului, stabilind îndatoriri impuse bărbatului pentru administrarea zestrei ca un bun părinte, având și dreptul de a înstrăina zestrea fără consimțământul femeii. Prin urmare, dreptul pe care-l avea bărbatul de a înstrăina și ipoteca zestrea făcea iluzoriu dreptul de restituire al femeii; astfel August, pe la începutul imperiului văzând descreșterea și decadența poporului a încurajat căsătoria, garantând conservarea zestrei prin celebra lege Iulia de adulteris et de fundo dotali. Dispozițiile acestei legi stabileau că bărbatul nu avea voie să înstrăineze imobilele dotale fără consimțământul soției. În privința regimurilor dotale ele nu au fost supuse regimului creat de Legea Iulia și prin urmare, bărbatul, ca dominus dotis le putea înstrăina.
Până în perioada lui Iustinian, numai tatăl era îndatorat să constituie zestrea fiicei sale, chiar și nepoatei dacă aceasta nu avea tată. Mama constituia dota fiicei sale numai în cazuri excepționale, determinate de legea lăsată la puterea discreționară a judecătorului: ex magna et probabili cauza, vel legis specialiter expresso. Obligația tatălui de a înzestra fiica înceta atunci când aceasta devenea ingrată, nedemnă sau când se căsătorea fără consimțământul tatălui său.
6.7.2 Ecloga
Sub Iustinian regimul dotal se completează, astfel se acordă o protecție și mai mare soției, ridicându-se dreptul bărbatului de a înstrăina imobilul dotal chiar cu consimțământul soției.
Cele mai importante monumente ale dreptului bizantin au avut ca izvor de inspirație legislația lui Iustinian. Timp de o mie de ani atât domnitorii țărilor române cât și monarhii din estul Europei, în opera lor de legiferare și codificare s-au inspirit din legislația lui Iustinian. Cu timpul, legile lui Iustinian nu au mai putut ține pasul cu dinamica societății, situație în care dreptul obișnuielnic a început să înlocuiască legislația romană. În timpul împăratului Leon al II-lea o comisie anume a redactat și publicat în 726 Ecloga (extrase de legi), dominată de ideea de dreptate și echitate socială. Leon al III-lea și fiul său Constantin și-au propus reorganizarea legislației și elaborarea unei legi accesibile poporului în conformitate cu concepțiile creștine, reflectând un progres în privința dreptului de familie. Dispozițiile codului erau menite să consolideze căsătoria, făceau divorțul mai anevoios, acordau mamei dreptul de a exercita împreună cu tatăl puterea părintească și stabileau comunitatea de bunuri între soți. Ecloga reglementează și libera conviețuire conjugală acordând femeii anumite drepturi succesorale, imputând tatălui obligația față de copii din uniunea conjugală liberă.
Totodată, acest cod de legi mai reglementa și raporturile patrimoniale dintre soți, aspect prevăzut la titlul II, paragraful II, sub denumirea: despre dota inventariată și netrasmisă și despre privilegiul dotei.
Spre deosebire de dispozițiile din timpul lui Iustinian, potrivit căruia darurile soțului și dota soției trebuiau să fie egale, Ecloga permitea ca soțul să aducă în căsătorie, cu donație înainte de nuntă, bunuri reprezentând jumătatea din valoarea zestrei soției. Ȋn schimb, în avantajul soției contractul de căsătorie trebuia să fie redactat în două exemplare, dintre care unul se păstra în arhivă, iar celălalt se înmâna bărbatului pe baza declarației acestuia că nu va risipi bunurile soției, luându-și angajamentul că la desfacerea căsătoriei să-i restituie zestrea întreagă împreună cu bunurile dăruite de el.
Din cauza sentimentului de ură nutrit față de iconoclaști în secolul al IX-lea, Ecloga nu se mai putea bucura de atenția cuvenită; juriștii și-au îndreptat din nou atenția spre legislația lui Iustinian, care în afară de Novele, nu se mai bucura de autoritate în fața instanțelor de judecată. Ȋn practica judecătorească se simțea nevoia de o lucrare care să limpezească controversele din legislație izauriană. Trista situație a legislației pe care a găsit-o Vasile I Macedoneanul (867-886) l-a determinat să se gândească la o reformă. Iată și operele legislative apărute în timpul lui Vasile I Macedoneanul: Manualul de legi (Prohironul) și Epanagoga.
6.7.3 Prohironul
Prohironul cuprinde 40 de capitole și a fost promulgat de Vasile I Macedoneanul și fiii săi coregenți Constantin și Leon IV Ȋnțeleptul între anii 870-878.
Preocupat de ideea revenirii la dreptul roman, Vasile I Macedoneanul nu putea să treacă peste regulile admise de Izauri sub influența religiei creștine; astfel se explică cum căsătoria nu devine romană ci rămâne bizantină, împărații macedoneni accentuând mai mult tendințele religioase ale legislației izauriene. Vasile I Macedoneanul reinstaurează dreptul lui Iustinian în ce privește puterea paternă cu mica deosebire creată desigur de moravuri, că în afară de peculium castrense și de cel paganum, nici un alt bun al copilului nu mai este considerat în puterea tatălui, copilul putând dispune de el prin testament. Ȋn cele 40 de titluri și 605 paragrafe Prohironul face referire la zestre în titlul 8, paragraful 9: despre zestrea cea dreaptă și titlul 9, paragraful 20: Despre întoarcerea zestrei și sarcinele ei.
6.7.4 Epanagoga
Epanagoga a fost promulgată de Vasile I Macedoneanul și fiii săi Leon și Alexandru între 884 și 886. Acest tratat juridic este o nouă editare a Prohironului; numărul titlurilor Epanagogii este egal cu cel al Prohironului, ordinea fiind schimbată într-un sens mai bun; spre deosebire de Prohiron, a împrumutat un material din noile Novele promulgate de Vasile I Macedoneanul. Ȋn planul general al distribuției materiei, capitolul despre zestre și darurile dintre soț și soție este cuprins între titlurile 18-20.
Dispozițiile din Epanagogă prevedeau că zestrea unită cu contrazestrea rămâneau în administrarea bărbatului atât timp cât o cauză externă nu periclita diminuarea lor. Dacă soțul nu gestiona zestrea spre interiorul familiei, sau zestrea era amenințată de către creditori, soția avea dreptul să ceară separarea lor de restul averii, soțului asigurându-se în chip temeinic continuarea vieții. Dacă în timp de doi ani se dovedea impotența bărbatului sau unul dintre soți era luat prizonier, ori a intrat în mânăstire, soția păstra zestrea, iar bărbatul își păstra darurile de nuntă. Dacă bărbatul era învinuit că a produs instabilitate în familie și se ajungea la divorț, atunci aceta pierdea zestrea în favoarea soției și copiilor.
6.8 Receptarea zestrei în izvoarele juridice care au circulat în țările române
6.8.1 Exabliblul lui Constantin Armenopulos
Criza societății bizantine s-a reflectat foarte mult în domeniul dreptului prin multitudinea textelor oficiale și neoficiale aflate în circulație, prin caracterul arbitrar al aplicării lor și prin corupția ce domnea în practica instanțelor judiciare; în această situație s-a ridicat în rândul cărturarilor bizantini unii inițiatori ai măsurilor de îndreptare; un asemena inițiator care a rămas reprezentativ în istoria societății bizantine în prima jumătate a secolului al XIV-lea a fost Constantin Armenopulos.
Cea mai însemnată carte a lui Armenopol este „Manualul de legi” sau Exabiblul, apărut în 1345, ce a cunoscut o mare însemnătate în imperiul bizantin. Ȋn elaborarea Exabiblului, Armenopol s-a inspirat din mai multe izvoare: Prohironul lui Vasile, Sinopisul Basilicalelor, Novelele împăraților Leon al VI-lea Filosoful, Constantin Porfirogenetul, Roman I, Roman III, Nichifor Foca, Vasile II, Alex și Manuil Comneanul, edictele prefecților, practica judecătorească, Ecloga lui Leon și Constantin în 17 titluri, Sinopisul minor, Epanagoga, Cartea pedepselor. Lucrarea are o structură metodică și este împărțită în șase cărți, acestea având subdiviziuni distincte numite titluri. Dispozițiile despre dreptul patrimonial sunt cuprinse în cărțile a doua și a treia, fiecare având câte 11 titluri, iar cartea a patra cuprinde reguli despre dreptul familial, distribuite în 15 titluri.
Ȋn dispozițiile juridice ale lui Armenopol, tatăl este obligat să asigure fiicei sale zestrea la căsătorie chiar și în cazul când zestrea a fost făgăduită verbal de către acesta. Ȋn caz contrar, dacă soția observa că bărbatul nu se îngrijea de zestre, potrivit legilor lui Armenopol, ei îi revenea dreptul de administrare a zestrei.
Ȋn caz de divorț când bărbatului i se imputa risipirea zestrei, femeii îi revenea dreptul de proprietate asupra zestrei. Dacă soția era vinovată de anumite lucruri, bărbatul putea să se despartă, având drept de proprietate asupra zestrei în următoarele cazuri: „dacă soția știa că s-a complotat contra statului și nu spunea bărbatului, dacă îi spunea și acesta tăcea, ea era obligată să înștiințeze autoritatea superioară printr-o persoană străină și nu făcea aceasta”; dacă soția îi amenința viața soțului; dacă lipsea de acasă un timp îndelungat fără să-și înștiințeze soțul. Ȋn cazul în care soția săvârșea adulterul, bărbatul păstra darurile dinaintea nunții și zestrea la care se adăuga o treime din averea soției. Dacă impotența bărbatului era invocată de soție într-un proces de divorț, în decurs de 3 ani de la căsătorie, dreptul de proprietate asupra zestrei îi revenea soției, iar soțului îi reveneau darurile dinaintea nunții.
Conform dispozițiilor iustianee imitate de Exabiblul lui Armenopol, când un soț era luat în captivitate și nu revenea acasă în timp de 5 ani, se putea cere divorț, unde zestrea îi revenea soției, pe când darurile dinaintea nunții rămâneau în patrimoniul soțului, care se cuveneau rudelor lui apropiate conform gradului de moștenire.
6.8.2 Nomocanonul lui Manuil Malaxos (1561-1562)
De la cădera Constantinopolului, atenția juriștilor s-a concentrat asupra bisericii și orânduielilor juridice în contextul diminuării puterii administrative din lumea greacă creștină. Populația avea nevoie de o lege normativă în care să se afle ideea de dreptate creștină mai strâns legată de dreptatea profană. Prin urmare, dispozițiile Eclogei au fost utilizate în țările române prin apariția Nomocanonului lui Malaxos. Acest nomocanon a fost redactat în 1561 de către Manuil Malaxos din Nauplia (Peloponez), notar al mitropolitului din Teba. Malaxos și-a propus o lărgire și o modernizare a Sintagmei lui Matei Vlastare, părăsind ordinea alfabetică pentru una sistematică. Diferite variante ale Nomocanonului au fost traduse de Eustratie logofătul în Moldova în Pravila aleasă-Carte de îndreptare, 1632 și în Ȋndreptarea Legii-1652, unde se află și textul grecesc 307 din B.A.R însoțit de traducerea în limba română în ediția din 1962.
Examinând conținutul nomocanonului, constatăm că unele dispoziții indicate de Malaxos, ca fiind extrase din legile lui Leon și Constantin, corespund pe deplin textului din Eclogă, dar găsim și unele trimiteri la împărații Leon și Constantin, indicând dispoziții care nu se află în Ecloga izauriană. Ȋn această situație trebuie să admitem teza lui Lingenthal și Gkinis, că izvorul direct al lui Malaxos, nu a putut fi textul oficial al Eclogei, ci o culegere necunoscută, bazată pe texte atribuite acestui cod; în secolul al XVI-lea Malaxos a putut cunoaște manualele private și culegerile de texte care nu menționau izvoarele lor.
Normele cuprinse în Nomocanonul lui Malaxos sunt foarte generoase în detalierea condițiilor prin care unul dintre parteneri își pierdea zestrea. Astfel, atunci când care soțul dovedea cu cinci martori infidelitatea soției, prin pronunțarea divorțului, aceasta pierdea zestrea în favoarea lui. Același capitol menționează și o serie de alte cauze de divorț în care soția pierdea zestrea: dacă deținea informații despre un atac la viața domnitorului și nu le mărturisea soțului ei, sau dacă punea în pericol viața soțului, ori prin vizitele la străini fără consimțământului soțului, chiar și prin prezența la teatru sau jocuri sportive, fără știrea consoartei sale.
Dacă desfacera căsătoriei se pronunța din cauza infidelității soțului, potrivit codului de legi, acesta pierdea a treia parte din avere, iar zestrea si darurile de nuntă treceau în proprietatea soției, conform glavei 216, al. 5.
Capitolul 173 prin glava 217, reglementează situația zestrei în caz de impotență: dacă după trei ani de la căsătorie femeia nu putea concepe copii din cauza impotenței bărbatului, se putea desparte de perechea conjugală, păstrându-și zestrea, iar bărbatul devenea posesorul darurilor dinaintea nunții. Ȋn capitolul 172, glava 216 sunt enumerate câteva situații în care, dacă se pronunță divorțul din culpa soțului, acesta fiind sancționat cu pierderea zestrei și a darurilor dinaintea nunții în favoarea femeii: a) dacă știa de unele planuri ce punea în pericol viața domintorului și nu lea mărturisit; b) dacă viața soției era amenințată de către soțul ei; paragraful al treilea prevedea sancționarea soțului dacă punea la îndoială, în mod direct sau indirect, demnitatea și onoarea soției sale; atunci când bărbatul își acuza soția în fața judecătorului de întreținerea unor raporturi intime cu alte persone, fără sa aibă vreo dovadă, zestrea și darurile dinantea nunții puteau intra în uzufructul soției, dacă aceasta intenta divorțul.
Multe dispoziții privitoare la regimul dotal s-au păstrat după sistemul configurat de reglementările Nomocanonului lui Malaxos, în Pravila de la 1652 a lui Matei Basarab, cunoscută sub numele de Ȋndreptarea Legii. În continuare ne propunem să prezentăm acele dispoziții cu privire la zestre, cuprinse în pravila lui Matei Basarab.
6.8.3 Îndreptarea Legii de la 1652.
Dispozițiile pravilei din 1652 prevedeau că soțul putea dobândi dreptul de administrare a zestrei cu ocazia căsătoriei, însă în termeni foarte largi era consacrată situația de inferioritate a femeii. Datoria de credință și fidelitatea conjugală constituiau o obligație normală și civilă, nerespectarea credinței conjugale de către unul dintre soți reprezenta un motiv de divorț, respectiv infracțiune, care se pedepsea cu pierderea zestrei și a bunurilor comune.
Potrivit glavei 214, femeia își pierdea zestrea și toate darurile de nuntă în cazul adulterului, temeinic dovedit de către soț și a desfrânării asociate cu prostituția. Pe de altă parte, bărbatul putea cere desfacerea căsătoriei dacă soția nu-și putea păstra cinstea, petrecându-și viața în desfrâu. Acest motiv trebuia dovedit de către bărbat prin cinci martori prin care să mărturisească fapta soției. Tot glava 214 menționează și alte cazuri în care femeia pierdea zestrea în folosul soțului, dacă era acuzată de adulter: a) atunci când arăta intenții rele față de onestitatea soțului, petrecând cu un strain fără ca soțul să fie înștiințat; b) un alt motiv îl constituia rămânerea femeii într-o casă străină, fără motive determinate și fără consimțământul soțului; c) dacă soția era prezentă la jocurile sau la concursurile de echitație fără știrea sau acordul soțului.
Ȋn caz de divorț, dacă bărbatul era învinuit, acesta trebuia să restituie zestrea soției, pierzând totodată și darurile dinaintea nunții; astfel, glava 216 ne prezintă cazurile concrete când se retrăgea bărbatului dreptul de administrare a zestrei, și anume: a) dacă vorbele bărbatului aveau intenții criminale la adresa domnitorului; b) femeia rămânea cu zestrea dacă viața ei era amenințată de intențiile rele ale soțului; c) dispozițiile juridice ale lui Matei Basarab prevedeau că bărbatul își putea pierde zestrea și în cazul în care acesta punea la îndoială demnitatea și onoarea soției, speculând virginitatea și onestitatea ei prin alte personae; d) în cazul în care bărbatul era învinuit de o relație extraconjugală, soția putea rămâne cu zestrea numai dacă iniția divorțul, motivând atingerea onoarei și încălcarea jurământului depus la căsătorie. Pentru aceste cazuri expuse în glava 216, soția putea beneficia de zestre și darurile dinaintea nunții, la care se adăuga o treime din averea rămasă soțului.
Dispozițiile juridice din Ȋndreptarea legii, la glava 215 menționează și alte cazuri în care bărbatul putea să rămână cu zestrea soției și cu darurile dinaintea nunții, cum ar fi atunci când femeia nu-și recunoștea vina fiind acuzată de infidelitate, recurgea la diverse scuze, precum: sărăcia, năvălnicia, sau dacă recidiva, după ce în prealabil primise iertare de la soțul ei. Bărbatul avea dreptul să ceară câștig de cauză în fața judecătorului când era necununat cu soția sa, aceasta fiind acuzată de încălcarea fidelității conjugale.
Codul juridic din 1652 al lui Matei Basarab la glava 265 îl obliga pe bărbat să-i plătească soției, valoarea zestrei, dacă aceasta era diminuată din cauza lui. Dacă soțul deprecia un anumit bun adus de femeie prin zestrea ei, trebuia să-l plătească, pentru că, spune aceeași pravilă: „dobânda și paguba zeastrelor care au luat bărbatul, la dînsul vin”.
Potrivit pravilei, soțul avea obligația să acopere tot ceea ce prisosea sau lipsea din zestre, indiferent de condiția sau statutul său social și economic, iar soția dacă-și achiziționa un bun cu banii proveniți din averea ei, respectivele bunuri se adăugau la zestrea: „cîte lucrure se vor cumpăra de în zeastrele muerii, acealea în zeastrele ei sînt”.
Deși putea să o administreze cu aprobarea soției, bărbatul nu putea să se folosească de zestre și de darurile primite la căsătorie, în scop personal sau pentru gospodăria comună a familiei; în schimb, soția putea să le gospodărească și să le folosească cum credea de cuviință fără aportul soțului, chiar dacă acesta era în viață.
La moartea soției, dacă nu erau copii, glava 272, în partea finală a paragrafului patru, prevedea că bărbatul nu avea dreptul asupra zestrei soției, el rămânea cu așternutul patului și cu darurile dinaintea nunții; în această situație, zestrea defunctei se întorcea la moștenitorii ei și la cei care i-au înmânat-o bărbatului la căsătorie.
Un caz special este prevăzut în paragraful al treilea din glava 272, când la moartea unuia dintre soți, dacă existau copii și aceștia decedau ulterior, averea rămasă era împărțită în trei părți: prima parte se cuvenea părintelui rămas în viață, cu a doua parte se făceau pomeniri, iar a treia parte se împărțea rudelor decedatului, părinților, sau în lipsa acestora celor mai apropiate rude. Soțul supraviețuitor trebuia să păzească cu sfințenie obligația prevăzută în pravilă, iar dacă avea copii și se recăsătorea a doua oară, pierdea tot ce a dobândit după moartea partenerului. După deces, în cazul în care existau copii, zestrea mamei se transmitea acestora. Când existau fii și fiice, mama hotăra la cine să lase zestrea, de cele mai multe ori fiicele erau privilegiate în astfel de situații.
6.8.4 Carte Românească de învățătură de la 1646
Obiceiul pământului ca drept nescris, cu nomocanoanele scoase din Sintagma lui Matei Vlastare și Exabiblul lui Armenopol ca drept scris în limbi stăine, nu mai mulțumeau instanțele de judecată a țării. Completarea acestor principii și traducerea lor în graiul țării era cerută în mod imperios de nevoile judecătorești și de răspândirea lor în masa largă a celor ce se judecau. Ȋn secolul al XVII-lea cultura în Moldova se înfățisează sub noi aspecte unde se cunoaște triumful limbii române în scrieri, în biserică și în cancelaria domnească.
Cea mai reprezentativă operă juridică a secolului al XVII-lea este Carte Românească de Învățătură, cunoscută în istoriografia noastră sub numele de Pravila Moldovei de la 1646; aceasta se caracterizează printr-un pronunțat caracter laic, fiind a cincea carte tipărită la îndemnul domnitorului Vasile Lupu. Pravila lui Vasile Lupu a apărut în luna mai 1646, textul fiind precedat de stema țării cu stihuri și cu o scurtă prefață semnată de logofătul Eustratie. Această pravilă este împărțită în două părți: prima parte cuprinde traducerea Legii agrare inspirată din Ecloga lui Iustinian, cea de-a doua parte se intitulează „Pravilele împărătești”, având la bază tratatul lui Farinacius. Totodată, Pravila Moldovei din 1646 cuprinde și reglementări care apără dreptul de proprietate și obligațiile contractuale așa cum erau ele practicate în societatea medievală.
Dispozițiile cu privire la administrarea zestrei sunt cuprinse în partea a doua a manualului de legi. Carte Românească de Învățătură îi atribuie tatătlui obligația de a-și înzestra fiica și încredințează soțului prerogativa administrării zestrei în timpul căsătoriei. Aceleași dispozițiile juridice ale lui Vasile Lupu îi ridică bărbatului dreptul de proprietate asupra zestrei, dacă acesta este acuzat de adulter iar soția o jalbă la judecător pentru a pretinde zestrea în defavoarea soțului, revendicându-i acesteia darurile chiar și hainele primite în dar de la soț, în cazul în care nu aveau copii; în caz contrar, zestrea trecea în administrarea copiilor.
Femeia își pierdea dreptul de proprietate asupra zestrei dacă era acuzată de adulter, fără să-și recunoască vina, chiar dacă trăia în concubinaj cu soțul său; ea își păstra zestrea numai atunci când învinuirile despre adulter erau lipsite de valoare.
Regimul matrimonial instituit de Vasile Lupu distinge două situații de restituire a dotei în cazul unui deces: a) dacă soția era decedată, bărbatul putea beneficia în continuare de zestre, numai dacă îi dovedea judecătorului că soția îl înșelase în timpul căsniciei;
b) dacă bărbatul a murit, dreptul de proprietate asupra zestrei îi revenea femeii, în cazul în care aceasta nu-și înșelase soțul în timpul vieții iar la judecător nu era nicio jalbă depusă de soțul ei în care să o acuze de adulter.
Un caz exceptional era atunci când femeia săvârșea adulter și își păstra zestrea, cu condiția ca bărbatul să fi jurat dinainte că nu pretinde zestrea soției dacă aceasta dovedea infidelitate pe parcursul căsniciei. Lucrurile stăteau invers, atunci când bărbatul își întemeia o familie cu o femeie desfrânată, el nu beneficia de zestrea soției dacă aceasta săvârșea adulter.
Dispozițiile juridice din Carte Românească de Ȋnvățătură nu-i dădeau bărbatului dreptul de administrare a zestrei dacă trăia în concubinaj cu soția și aceasta îl înșelase, nici dacă își alunga soția de acasă fără vreun motiv întemeiat; bărbatul nu dispunea de zestrea soției nici în cazul în care aceasta era eretică.
Cu toate acestea, Pravila lui Vasile Lupu îi acorda bărbatului dreptul la violență domestică asupra soției; dacă aceasta era agresată fără motiv de către bărbat, el avea obligația să-i acorde soției, în caz de divorț, a patra parte din zestre dacă averea era în valoare de 300 de galbeni; iar dacă averea depășea această sumă, bărbatul era obligat să-i ofere soției 100 de galbeni.
6.8.5 Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilante, 1780 (Muntenia)
Îndreptarea Legii a avut putere legiuitoare cât a trait domnitorul Matei Basarab, dar după moartea acestuia, ea a început să fie lipsită de importanță pentru judecători, deoarece compilarea ei nu corespundea obiceiului pământului, prin culegerile de legi străine extrase din obiceiul altor popoare. Ȋn 1780 Alexandru Ipsilante a introdus un cod de legi ce avea legătură cu pravilele împărătești, obiceiul pământului și povețile Domnului; prin urmare, în anul 1780 apare la București primul cod civil greco-român, cunoscut sub numele de „Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilante”.
Condica lui Ipsilante a fost precedată de două hrisoave apărute în 1775; primul hrisov cuprindea dispoziții pentru instanțele de judecată iar al doilea hrisov stabilea normele instituției protimisului. Această carte de legi începe cu tabla de materie, urmată de o prefață după care se desfășoară textul scris pe două coloane, în limbile greacă și română. Cuprinsul conține dispoziții pentru dreptul civil și instanțele de judecată și procedură, iar reglementările cu privire la zestre sunt cuprinse în articolele 1-10 ale capitolului „Pentru zestre”.
Obligativitatea tatălui în alcătuirea unei foi de zestre este cuprinsă atât în Ȋ. L., cât și în noul cod de legi, elaborat în 1780 de către Ipsilante. Foaia de zestre după ce era iscălită de ginere, trebuia întărită de arhiereu sau de către martori locali „vrednici de credință”, astfel încât ginerele nu mai avea posibilitatea de a emite pretenții în afara celor consemnate în document. Articolele 5 și 6 pun în lumină practica căsătoriei fetelor de a nu se mărita „după obraze proaste și defăimate” pentru a scăpa de cheluiala înzestrării. Această practică este adoptată atât de frații săraci cât și de cei bogați care nu vor „să păzească cinstea neamului lor”. Pentru a evita o astfel de practică, legea prevedea punerea averii sub supraveghearea unor epitropi sau clerici ai locului, care aveau datoria de a mărita și înzestra fetele rămase în casa fraților.
Ȋn cazul decesului soțului, articolul 7 prevedea ca femeia, dacă era localitate, să alcătuiască un catastif în timp de 6 luni, pentru a-și revendica averea soțului și zestrea ei; în caz contrar, daca nu se afla în localitate, putea obține adiministrarea zestrei dacă alcătuia un catastif în decursul primul an de la moartea soțului, putând astfel să-și recupereze și zestrea, dar într-un interval de 20 de ani. În caz contrar, dacă femeia dacă nu întocmea un catastif în timp de 6 luni sau la un an de la moartea soțului era decăzută din dreptul de admnistrare a averii și a zestrei .
6.8.6 Dinamica strategiilor matrimoniale desprinsă din foile de zestre- documente inedite
6.8.7 Dinamica strategiilor matrimoniale desprinsă din foile de zestre- documente edite
Capitolul 7 distribuirea averii prin testament la familiile din moldova, sec. XVI-XVIII
7.1 Precizări terminologice
Testamentul este un act formal de ultimă voință, prin care o persoană își instituie un moștenitor sau mai mulți, în vederea îndeplinirii după moarte, a voinței sale. În materie de drept, testamentul este un act juridic pentru o cauză de moarte, ale cărui efecte intră în vigoare la data morții testatorului în funcție de care se apreciază și condițiile de valabilitate ale testamentului. Cât timp testatorul este în viață, beneficiarii moștenirii nu pot dobândi nici un drept, deoarece testatorul poate reveni oricând asupra dispozițiilor sale, pentru o cauză de moarte.
Potrivit dicționarului enciclopedic, testamentul este un act juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă referitoare la averea sa, în dicționarul de sinonime, având corespondentul în diată, tocmeală, lege, legislație.
Din punct de vedere etimologic, noțiunea de succesiune își are originea în latinescul succesesio-succesionis, care semnifică înlocuire, dar și urmarea sau succesiunea bunurilor.
Ca noțiune cu sens juridic, poate avea mai multe înțelesuri: într-un sens restrâns, prin succesiune se poate înțelege orice transmisie juridică a unor bunuri, mobile sau imobile, corporale sau incorporale; astfel se spune că donatorul succede titularului drepturilor de proprietate transmise prin actul de donație, sau cumpărătorul succede vânzătorului ca titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor vândute. În sensul larg al cuvântului, prin succesiune se poate înțelege transmiterea unor bunuri pentru cauza de moarte; această succesiune poate avea loc în caz de rudenie, potrivit unei ordini stabilite de lege sau prin act juridic potrivit voinței persoanei.
În dreptul roman, testamentul reprezintă un act de putere prin care individul poate prelungi după deces, efectele propriei voințe; definirea moștenirii comportă și sensul de transmitere a acelor drepturi și obligații ale defunctului către noul titular, care-i asigură continuitatea personalității juridice. În accepțiunea lui Modestinus, testamentul este expresia legitimă a voinței în legătură cu lucrurile cu care cineva ar dori să se înfăptuiască după moartea sa. După Ulpian, testamentul est mentis nostrae iusta contestation, in id solemniter facta, up post mortem nostrum valeat.
Accentul pus pe voința individuală se păstrează și în dreptul bizantin, dar fără să se facă o referire la instituția moștenitorului; astfel, în Hexabiblul lui Harmenopol (1335): „Testamentul est iusta voluntas eorum quae quis post suam mortem vult fieri”.
7.2 Scurtă privire istorică asupra succesiunii testamentare
Testamentul își are originele în cele mai vechi timpuri, având la bază dreptul omului de a dispune de averea sa, prin acte de ultimă voință, pe care le găsim în legislațiile dinaintea lui Moise, ale germanilor sau ale egiptenilor.
Pentru ca cineva să hotărască cine va fi deținătorul patrimoniului său după încetarea sa din viață, el trebuie să fie proprietar, iar proprietatea să-i fie recunoscută. O asemenea manifestare de voință nu a putut fi înregistrată în istorie decât cu apariția proprietății individuale; instituția testamentului apare acolo unde conștiința colectivă admite că cineva este liber să facă ce dorește cu bunurile sale în timpul vieții sau după moartea sa.
Potrivit lui Eusebiu și Cedrenus, cel mai vechi testament îi aparține lui Noe, care în urma potopului și-a împărțit pământul între cei trei fii ai săi: Sem, Ham și Iafet.
Lumea babiloniană în timpul primei dinastii practica într-o largă măsură adopția în ereditate; o astfel de adopție, dar cu importante deosebiri de formă și de fond, întâlnim și la alte popoare depărtate de civilizația Babilonului: în legea Ripuană, întâlnim această instituție sub aspectul adopției în hereditatem; de asemenea, sub forma thinxului din dreptul Lombard sau sub forma afatamiei consacrate în vechiul drept francez, care solicita prezența regelui la desemnarea moștenitorului, în timp ce în dreptul Babilonian era necesară asistența unor martori. Contractul succesoral este un alt mijloc de transmitere a bunurilor pe care le foloseau popoarele străvechi, având o oarecare asemănare cu Erbevertrag-ul, folosit de germanii din Evul Mediu. La asemenea adopții, incovenientul contractului succesoral consta în faptul că persoana care întocmea testamentul, putea fi deposedată de avere chiar din timpul vieții; pentru înlăturarea acestui impediment, juriștii au subordonat achiziția bunurilor, respectului și grijii pe care primitorul trebuia să o aibă de la cei care-i ofereau bunurile.
Poetul Homer amintește de modelul unui testament făcut de Telemac în favoare lui Pireu. Dreptul atenian dinaintea lui Solon nu permitea cetățenilor să-și alcătuiască un testament. Potrivit lui Plutarh, Montesque și alți scriitori, prin legislația emisă de Solon, atenienii care nu aveau copii legitimi puteau să-și alcătuiască un testament.
La popoarele îndepărtate de noi și străine de cultura mediteraniană, mai exact la păgâni, întâlnim quasi-testamentul (testamentul-donațiune). Instituția aceasta, proprie unui popor cu totul străin de cultura și mentalitatea noastră, întărește afirmația că majoritatea civilizațiilor străvechi practicau testamentul în alte forme și cu alt interes decât cel al dreptului modern.
La egipteni, testamentul era cunoscut încă din cele mai vechi timpuri, chiar din anul 39, de pe vremea lui Amenemenhait al III-lea; o mărturie hotărâtoare în acest sens ne-o oferă papirusul lui Jonsonbon. La alte popoare, precum italienii, germanii și francezii, se admitea succesiunea testmentară (testamentul scris sau oral), cu îndeplinirea anumitor forme solemne. Testatorul nu avea absoluta libertate de a dispune de avere, deoarece o parte din patrimoniu revenea familiei.
În țările nordice primele testamente au fost întocmite numai pentru partea sufletului; cu timpul, au apărut și testamentele întocmite în favoarea unei rude sau a unui străin. În toate cazurile, validitatea lor era condiționată de consimțământul rudelor apropiate. Dreptul de a testa a apărut odată cu constituirea proprietăților individuale, iar în primele timpuri a fost nelimitat, însă pe măsură ce ne apropiem de lumea modernă, a cunoscut constrângerile cerute de buna așezare a societății.
În această parte de început am urmărit evoluția succesiunii testamentare la cele mai diverse popoare și am căutat să observ în ce măsură dreptul de a testa a fost limitat sau nelimitat. Considerăm că este bine ca descendenții să susțină din patrimoniul lor pe ascendenți, și tot astfel de bine, este ca și ascendenții să-și lase averea spre moștenire descendenților, după vechiul princiu al lui Gaius: non est enim testament inducunt parentibus qui injuriam adversus liberos sous testament inducunt quod plerunque faciunt maligne circa sanqinem suum inferent judicium novercalibus delimimentis instigationibus corrupt. În continuare vom prezenta care sunt temeiurile teoretice și practice ale succesiunii testamentare în dreptul roman, precum și felurile testamentului și procedura prin care se întocmește un astfel de document.
7.3 Fundamentul testamentului
Instituția testamentară în vechiul drept românesc își are temelia în dreptul succesoral roman; pentru spațiul românesc, testamentul a reprezentat în evul mediu una dintre cele mai importante instituții de drept civil. Referitor la instituția testamentară, în lucrările de specialitate s-au emis mai multe teorii; în continuare le vom enunța pe cele mai importante:
a) Teoria ultimei voințe: Savigni, considera că temeiul succesiunii testamentare constă în ultima voință exprimată cu o anumită solemnitate; această ultimă voință este premergătoare morții și deoarece este imposibil de precizat acest moment, s-a notificat ca ultima voluntas, voință manifestată prin testament.
b) Teoria voinței nemuritoare: unii cercetători precum Leibnitz Zachariae și Loferieré au considerat că temeiul testamentului se află în voința celui care-l întocmește; cum sufletul este nemuritor, așa și voința exprimată prin testament este nemuritoare, putând produce efecte juridice după moartea celui care a manifestat această voință.
c) Teoria proprietății: susținătorii acestei teorii, Istrati Micescu, T. Huc, M. Tropolog, menționează că testamentul este un atribut, un exercițiu, o afirmare firească a dreptului de proprietate; în esență, testamentul nu este altceva decât o înstrăinare, o alienare a patrimoniului corolar al dreptului de proprietate, neinteresând momentul trecerii lucrurilor în proprietatea altei persoane.
Două mari concepte filosofico-juridice explică fundamentul dreptului la moștenire; potrivit filosofilor și marilor autori de drept civil de dinaintea revoluției franceze din 1789, succesiunea sub forma transmiterii de bunuri și a dreptului celor chemați la ea, de a le prelua, a fost fundamentată pe regulile dreptului natural. Conform acestui concept, succesiunea era o instituție a dreptului natural, fiind un drept universal, imuabil și izvor al tututor legilor posibile.
1) Fundamentul transmiterii testamentare se află în lege, deoarece legea reglementează în sistemul dreptului civil modurile de dobândire a proprietății.
2) Fundamentul trasmiterii succesorale legale își are rădăcinile într-o formă complexă, care acreditează intervenția dreptului natural, la originea căreia se află două idei: a) ideea afecțiunii defunctului față de persoana care-l va moșteni; pentru acest criteriu sunt chemate la moștenire rudele cele mai apropiate față de care defunctul are o afecțiune mai mare; b) ideea obligației morale: transformată în obligație și datorie față de familie și de o anumită categorie de moștenitori denumiți rezervatari, care sunt totodată continuatori ai persoanei defunctului, spre a le asigura mijloacele de existență. Prin urmare, au existat mai multe opinii referitoare la fundamentul testamentului, în literatura juridică; unii autori, au considerat că la baza testamentului ar fi existat ultima voluntas, ultima dorință a testatorului dinaintea morții; un alt punct de vedere, pune în atenție legătura dintre testament și proprietatea privată ce atribuia fiecărui individ dreptul de a dispune de bunurile sale în cursul vieții după bunul plac, dar și de a decide asupra lor pentru timpul când nu va mai fi în viață. În consecință, opinia dominantă în literatura juridică confirmă cele două puncte de vedere, astfel încât la baza testamentului se aflau atât voința testatorului cât și noțiunea de proprietate.
7.4 Capacitatea testamentară la romani
În dreptul roman problema opțiunii succesorale a fost abordată inițial într-o manieră destul de rigidă, lăsând numai parțial moștenitorilor libertatea de a primi sau repudia moștenirea. În Roma antică dreptul de a testa apare pentru prima data în Legea celor XII Table, unde însemna o mare dezonoare pentru cineva care deceda fără a lăsa un testament; succesiunea purta numele de hereditas, fiind un derivat de la numele noului titular al patrimoniului heredes (moștenitor sau successor); față de succesiunea ab intestat romanii acordau o atenție foarte mare succesiunii testamentare. Legea celor XII Table acorda lui pater familias libertatea de a dispune de patrimoniul său, fără să existe vreo interdicție; astfel, testamentul nu era supus aprobării pontifului, nici altor comisii, însă alcătuitorul testamentului avea în vedere să nu lase nimic familiei. Cu trecerea timpului, dispozițiile cu privire la succesiunea testamentară s-au reglementat; persoanele cu drept de moștenire care erau înlăturare de la succesiune se prezentau înaintea tribunalului centumvirilor, arătând nedreptatea de care au avut parte, unde în urma pronunțării tribunalului, actul se anula.
La romani, nu aveau dreptul de a testa următoarele persoane: cei care nu erau posesori unui patrimoniu, femeile căsătorite cum manu, sclavii, persoanele care sufereau de boli psihice, femeile (legiuitorul se temea de o posibilă desemnare din partea acestora, a unor persoane care erau în afara rudelor agnatice, cărora li se cuvenea moștenirea; această dispoziție s-a adoptat în legea Voconia, din 169 î.Hr., care a fost pronunțată sub inspirația austerului Cato Censorul, pentru a se pune capăt luxului femeilor, răspândit foarte mult în urma cotropirilor romane; mai erau excluși de la testare si peregrinii, latinii iuanini, apostaziații și ereticii.
În dreptul roman, moștenitorii se distingeau în două mari clase: heredes necesarii sau et necesarii (moștenitorii necesari) și heredes voluntarii (moștenitorii voluntari). Din prima categorie de moștenitori făceau parte sclavul, care primise libertatea de la stăpânul său, și fiul de familie. Moștenitorii necesari, care la momentul deschiderii moștenirii se aflau sub puterea lui pater familias, iar prin moartea acestuia deveneau independenți, ei dobândeau moștenirea cu drepturi depline fără a avea posibilitatea de a o repudia. Sclavul putea fi desemnat moștenitor de către stăpânul său în momentul când moștenirea era insolvabilă; aceste moșteniri nu erau acceptate de nimeni, deoarece nu prezentau nici un fel de interes material pentru stăpân, prin urmare averea urma să fie vândută la licitație de către creditori, nu în numele stăpânului, ci în numele sclavului moștenitor, așa încât infamia care lovea pe debitorul insolvabil se răsfrângea asupra sclavului și nu asupra memoriei defunctului; pe de altă parte, atunci când un sclav era instituit moștenitor, erau salvate și celelalte dispoziții cuprinse în testament (numirea unor tutori, dezrobiri de sclavi), care puteau să fie valabile sau nu, dacă moștenitorul era o persoană liberă și refuza calitatea de erede testamentar. Moștenitorii voluntari se numeau și moștenitori externi, deoarece se aflau în afara autorității lui pater familias la momentul întocmirii testamentului; datorită statutului lor, aveau posibilitatea de a-și manifesta voința în sensul acceptării sau repudierii testamentului.
În epoca clasică, moștenirea se desfășura în trei feluri: 1) nuda voluntate- reprezenta singura voință a eredelui fără nici o altă solemnitate; 2) re sau pro herede gerendo- voința în alcătuirea diferitelor acte prin care eredele își manifesta intenția de a se comporta ca stăpân asupra averii; 3) cretio- era o declarație solemnă, concepută astfel: quod me Rublius, Macvius heredem instituit eam hereditatem, adeo cernoque. În 339 moștenirea cretione a fost abrogată de fiii lui Constantin, celelalte două modalități de moștenire rămânând valabile.
Felurile testamentului la romani
În epoca romană au circulat două categorii de testamente: ordinare și excepționale; cele din prima categorie erau testamente care se alcătuiau după regulile generale, stabilite pentru toți. Potrivit acestei categorii, romanii aveau șase forme testamentare, care au circulat în diferite epoci:
Calatis comitis: prin această formă testamentară, voința testatorului trebuia confirmată de popor, care se aduna în comisii de două ori pe an.
In procintu: procedura alcăturii testamentului se considera încheiată după ce testatorul primea
aprobarea din partea armatei pentru cel instituit erede.
Testamentul per aes et libram: avea forma unui testament oral care venea în sprijinul oamenilor simpli ce nu puteau să alcătuiască un testament în precedentele două forme. Se caracterizează prin faptul că testatorul transmitea patrimoniul său prin mancipatio unui cetățean roman, în prezența a cinci martori- puberi și cetățeni romani- și a unui libripens, unde numele eredelui era anunțat cu voce tare. Incovenientul acestei forme testamentare provenea din faptul că numele moștenitorilor sau legatarilor erau cunoscute; cu timpul, s-a admis ca muncupatio să se desfășoare în scris; astfel, testatorul scria numele eredelui împreună cu dispozițiile sale testamentare pe tablele tabulae testament, pe care le închidea. Procedura continua prin simularea încredințării testamentare unui cumpărător fictiv, iar la sfârșit, martorii își puneau pe testament semnăturile lor, însoțite de peceți (signare, adscribere sau seperscribere).
Testamentul tripartit: în anul 439 împărații Teodosie și Valentinian al II-lea, au introdus o nouă formă testamentară și anume, testamentul tripartit, prin care testatorul trebuia să se prezinte cu testamentul scris în fața martorilor, care erau în număr de șapte, toți cetățeni romani și puberi, după care urma procedura de semnare în fața lor. Dacă nu știa să semneze, era chemat al optulea martor care subscria în locul testatorului, iar la sfârșit, cei șapte martori semnau și își puneau pecețile deasupra documentului. S-a numit tripartit, deoarece conținea forme din cele trei drepturi: civil (unde se cerea prezența martorilor), pretorian (punererea peceților și numărul martorilor) și din constituțiile imperiale (semnăturile martorilor și ale testatorului).
Testamentul muncupativ: avea forma unui testament verbal, prin care testatorul declara cu voce tare numele moștenitorului, în prezența a șapte martori. Această formă testamentară era în avantajul celor care nu știau să scrie, prin care aveau posibilitatea să-și alcătuiască un testament valabil după dreptul civil. Dezvantajul acestui testament era că eredele, știindu-se moștenitor, dorea să intre în posesia patrimoniului cât mai curând, prin orice mijloace.
Testamentul pretorian: a fost introdus de pretor, simplificând foarte mult formalitățile cerute pentru validitatea testamnetului, suprimând mancipatio și muncupatio. Întocmirea unui astfel de testament se desfășura astfel: testatorul scria dispozițiile sale testamentare în prezența a șapte martori, cetățeni romani și puberi. În cazul în care testatorul nu dorea să păstreze secret conținutul testamentului, martorii își puneau semnătura în partea de jos, sub semnătura testatorului, sau deasupra testamentului alcătuit de el, când testatorul nu dorea să facă publică testarea sa.
Testamentele excepționale.
Situațiile deosebite nu permiteau testatorului să se folosească de una dintre cele șase forme de testamente ordinare; prin urmare, au apărut noi forme de testament, ce conțineau reguli cu totul deosebite, dintre acestea amintim:
a) Testamentul militar: având în vedere că romanii făceau parte dintr-un popor războinic, s-a venit în sprijinul militarilor prin adoptarea de noi mijloace pentru ca aceștia să-și poată alcătui un testament. Chiar dacă din timpurile cele mai vechi, romanii aveau testamentul in procintu, din cauza incovenientelor nu au mai fost respectate; prin urmare, împărații August Cezar, Domițian și Nero le-au acordat militarilor diferite privilegii, iar în timpul lui Traian au fost dispensați de orice formalitate, astfel încât voința devenea clar manifestată.
b) Testamentul maritim: privilegiile acordate militarilor erau valabile și pentru marinari, potrivit dispozițiilor din Digeste.
c) Testamentul alcătuit la țară: deoarece nu toți oamenii din mediul rural știau carte, Justinian le-a oferit o dispensă, reducând și numărul martorilor la cinci.
d) Testamentul făcut în caz de boală: în astfel de cazuri, Justinian permitea ca martorii să nu se adune lângă testator, când acesta alcătuia testamentul.
7.4.2 Formele testamentului la romani
În conformitate cu vechiul drept, existau două feluri de testamente: unul folosit în timp de pace, și altul folosit în timp de război. Primul testament se întocmea înaintea adunărilor curiate. În zilele de 24 martie- 24 mai, când se întruneau aceste adunări, cel care dorea să-și alcătuiască un testament, avea obligația de a-și face cunoscut cuprinsul acestuia, iar adunările urmau printr-un vot să-l confirme sau nu; odată cu acest vot, se puteau modifica normele dreptului succesoral în vigoare. Legea celor XII Table acorda libertate deplină testatorului de a-și întocmi testamentul, iar adunările curiate aveau rolul de un simplu martor colectiv la întocmirea acestuia.
În vreme de război, soldații puteau să-și alcătuiască un testament în fața camarazilor de arme, înainte de a intra în luptă. Incovenientul acestor două forme de testament era că în cazul testamentului în timp de pace, adunările curiate se adunau de două ori pe an, iar în cazul celei de-a doua, se aplica numai în timp de război. În acest context, a apărut o altă formă testamentară, și anume procedeul mancipației, unde testatorul trasfera prin mancipație patrimoniul său unui prieten, numit familie eptor, care îndeplinea rolul unui executor testamentar cu condiția ca acesta să-i îndeplinească hotărârile de ulimtă voință.
Pe lângă testament, în lumea romană a mai circulat și o altă formă de succesiune, numită succesiunea deferită contra testamentului, având două cazuri: moștenirea neregulată, când testatorul era considerat nul, dacă herede sui nu era instituit conform normelor în vigoare la acel moment, și dezmoștenirea neregulată sau testamentul inoficios, când rudele testatorului nu puteau fi dezmoștenite fără motive întemeiate, deoarece încălca datoria de iubire față de rude, numită officium.
Cu timpul, procedurile de întocmire ale testamentului s-au perfecționat, familiae emptor pierdea
orice putere asupra bunurilor testatorului, fiind însărcinat să transfere numai adevăratului moștenitor, patrimoniul defunctului; numele moștenitorului era scris pe câteva tăblițe cerate, care rămâneau la testator; acesta, având tăblițele în mână, făcea o declarație cu mențiunea că ele cuprind numele moștenitorului și celelalte dispoziții. Pretorul stabilea eficacitatea juridică a testamentului, după ce testatorul prezenta actul în fața celor șapte martori, care erau pregătiți cu pecețile și semnăturile lor.
Cuprinsul testamentului și nulitatea acestuia
Dispozițiile romane prevedeau ca în partea de sus a testamentului, să fie trecut într-o formă solemnă, numele moștenitorului instituit (Titus heres esto- Titus să fie moștenitor). Legea îi permitea testatorului să institutie la moștenire o persoană, iar dacă erau mai multe persoane, spre exemplu patru la număr, averea trebuia împărțită în patru părți egale sau inegale. Prin lipsa menționării cotelor părți se cosidera că moștenitorii au fost instituiți în părți egale. În legislația romană erau permise o serie de substituții în conținutul testamentului:
Susbtituția vulgară: prin această instituție, testatorul avea dreptul să instituie și un al doilea moștenitor; dacă desemnarea primului moștenitor nu era valabilă, testamentul își pierdea valabilitatea.
Substitiția pupilară: era asemănătoare instituției vulgare, și conținea o dispoziție testamentară prin care pater familias numea un moștenitor, dacă fiul impuber deceda înainte să ajungă la pubertate.
Substiția pupilară: a fost creată de Justinian după îndemnul substituției pupilare, și oferea ascendentului dreptul de a întocmi un testament în favoarea descendentului cu probleme mintale care, datorită acestei incapacități nu putea să-și alcătuiască testamentul. Nerespectarea formalităților cerute de lege, incapacitatea testatorului de a întocmi un testament sau lipsa instituirii unui moștenitor, atrăgeau chiar de la început nulitatea testamentului. Anularea testamentului putea să apară și după întocmirea unui nou testament sau prin distrugerea materială a primului act; efectele testamentului nu mai puteau fi aplicate dacă cei instituiți moștenitori refuzau succesiunea.
7.5 Receptarea instituției testamentare în vechiul drept românesc
7.5.1 Testamentele- o abordare preliminară
Primele testamente care s-au păstrat, datează din sec. al XVI-lea și se pot clasifica în: testamente domnești, de boieri, testamente alcătuite de clerici, întocmite de femei, ale orășenilor și negustorilor, precum și testamente alcătuite de străini. Există o categorie specială de testamente care poate fi inclusă în diatele reciproce dintre soți.
Primele acte ce conțin dispoziții cu caracter testamentar au apărut în Moldova în sec. XV. Chiar dacă forma în care s-au redactat nu corespunde cu cea a unor testamente propriu-zise, ele nu trebuie pierdute din vedere, deoarece sunt cele mai vechi dovezi ale grijii omului aflat în pragul morții, pentru bunurile sale și pentru apropriații lui; prin urmare, un document din 1464, menționează înscrisul lui Bera, care lasă la „moartea lui” un sat unui personaj oarecare; dorința lui Bera este înregistrată în scris, și poate fi considerat cel mai vechi document cu caracter testamentar cunoscut în Moldova. Câteva decenii mai târziu, Dumșa postelnicul, nepotul de soră a lui Ștefan cel Mare la moartea lui murind, a dat unei slugi cu „limba lui, cu voia lui”. Dumșa a murit al 10 ianuarie 1500, iar sluga a primit actul de proprietate la 25 aprilie 1501.
7.5.2 Formele succesiunii testamentare
În dreptul consuetudinar sunt cunoscute două forme ale succesiunii testamentare: diata, reprezentând un act ce conținea expresia ultimei voințe, și limba de moarte, sau testamentul oral (muncupativ). Testamentul scris purta numele de diată, dar apărea și sub numele generic de: carte, scrisoare, zapis sau izvod.
7.5.3 „Limba de moarte”
Expresia „limbă de moarte” reprezintă prima formă testamentară cunoscută de români, spre deosebire de diată care se constituia într-o formă evolutivă de testament. Datorită formei sale simple, a fost utilizată cu preponderență într-o formă personală în care scrisul era destinat puținilor oameni învățați, dar și într-o mică măsură după apariția diatei. Prin urmare, testamentul oral a continuat să fie folosit și după apariția celui scris, deoarece pe de o parte, nu toți locuitorii satelor și orașelor știau să scrie, iar pe de altă parte, neștiind momentul încetării din viață, mulți întărziau să-și dispună patrimoniul, hotărând astfel în ultimele clipe ale vieții.
Procedura de întocmire a unui testament muncupativ era simplă: testatorul trebuia să declare verbal, de obicei în prezența unei fețe bisericești, destinația bunurilor din patrimoniul său, respectiv, moștenitorul acestora. Având în vedere că biserica reprezenta un pilon de nădejde a societății, preotul, în calitate de garant, avea obligația să reproducă ulterior, cu exactitate ultima voință a testatorului, fără ca cineva să pună la îndoială veridicitatea declarațiilor testamentare a reprezentantului bisericii. Prin simpla redactare a limbii de moarte nu era obligatoriu ca testamentul să fie scris de testator; voința acestuia era garantată prin semnul încuviințării date în jurul actului, prin punerea degetului, iscălire, prin pecete sau uneori prin punerea degetului și a semnăturii testatorului. Expresia „limbă de moarte” o întâlnim și în testamentele obișnuite; în loc să se vorbească despre ultima dorință, se vorbea despre „limbă de moarte”, fiind expresia cea mai potrivită și cu starea de fapt și cu spiritul țării. Iată câteva documente ce cuprind această formula: la 13 noiembrie 1745, monahia Ilisafta oferă „cu linbă de moarte fetei Marii” moșiile sale din Mădârjeni și Sârca; „Eu, Ion din Lăcina, mărturisescu cu scrisoarea mea cum m-am dat cu limbă de moarte, fraține-mieu, lui Vasile…”; Neculai, alcăutuiește o diată la 27 martie 1789 pentru nepotul său, Voicu, și mărturisește că „am lăsat cu lmbă de moarte decele ce să află pe urma mea”; „Adică eu Măriuța, femeia lui Statie…și la moartea soțului mieu neavând noi copii mi-au dat soțul meu, Statii mie de limbă de moarte pentru chivernisala și grija noastră…”; „…și tîmplîndu-să moartea soțului mieu și neavând noi feciori au lăsat cu limbă de moarte și cu diată un pogon de vie…”; Catrina, soția răposatului Ioniță Păun, la 23 februarie 1784, lasă averea copiilor săi Mardare, Măricuța, Rucsandra și Safta, „cu limbă de moarte ca nui de partea ceilalți frați”; „Și pentru marea credință mi-am pus degitul și-nnainti duhovnicului și altor oamini buni, care sau tîmplat, cu limbă de moarte m-am mărturisit…”.
Fiind firească sufletului omenesc și proprie unor timpuri în care scrisul era rezervat numai câtorva inițiați, instituția succesiunii testamentare este comună celor mai îndepărtate popoare. Istoricii spun că noi am moștenit „limba de moarte” de la străvechii autohtoni ai Daciei, împrumutată de la vechii romani. Iată cum își dispuneau romanii, patrimoniul, prin limba de moarte: pentru ca testamentul catis comitiis să fie întocmit, era necesar ca testatorul să-și declare verbal dispozițiile sale pentru cauza de moarte, în fața adunărilor curiate, unde acestea îi confirmau sau infirmau hotărârile sale. Astfel, formula muncupație consta în declarația făcută de testator, în prezența a șapte martori, ținând în mână tăblițele și precizând că pe ele este înscris numele moștenitorului.
În epoca bizantină testamentul apare tot sub două forme: scris și nescris; celui oral i se cerea îndeplinirea acelorași condiții ca și celui scris. Dreptul cutumiar slav cunoștea testamentul oral cu următoarea particularitate: trebuia să fie instituit moștenitor un membru al familiei; un străin nu putea moșteni patrimoniul. În Franța, erau admise ambele forme ale testamentului, atât în regiunile unde cutuma orânduia raporturile juridice, cât și în acelea unde dreptul scris stăpânea și conducea relațiile dintre oameni; instituția succesiunii testamentare era prevăzută în Legea Burgunzilor, cap. XLIII, testamentul verbal fiind admis numai după îndeplinirea anumitor formalități.
7.5.4 Diata
Diata este un înscris prin care o persoană hotărăște cine va moșteni bunurile sale, după încetarea sa din viață. Sub aspectul structurii, testamentele au fost redactate într-un stil sobru, caracteristic epocii. Cele mai frecvente motive pentru alcătuirea testamentului au fost legate de vârsta înaintată, boală și de sentimentul aproprierii morții. Asocierea stării fizice și psihice a testatorului, reieșea din formula referitoare la starea de sănătate, confruntarea stării spirituale și corporale exprimă faptul că în ciuda sănătății sale precare, testatorul era în deplinătatea facultăților mintale și că a dispus averea sa, fără exercitarea unor influențe asupra sa, din inițiativă proprie. Formula care accentua această aptitudine mintală, era menită să împiedice ca mai târziu cineva să pună la îndoială responsabilitatea testatorului și cu acest drept să anuleze testamentul. Pentru întărirea acestor aspecte, în continuare venim cu exemple, prin care testatorii își exprimau starea de sănătate la întocmirea testamentului; astfel, Lupul căpitanul, mărturisește cu sufletul, că la momentul întocmirii testamentului său, era la o vârstă înaintată: „Adică eu Lupul căpitanul…scriu și mărturisescu întraceastă diat a me la această vârstă ce sântu de săipu zeci și șapte de ani, văzândumă în toată vârsta bătrânețelor și neputinții mărturisescu cu sufletul meu…”; Maria Paladi, după ce își începe diata cu câteva considerații religioase, menționează că s-a „hotărât acmu până sânt săntoasă și întrutoată întregimea minții să fac această de față deiată”; într-un document din 26 august 1800, îl vedem pe Andrei Tisorchi căpitan, că este bolnav de podagră, atunci când alcătuiește diata pentru soția sa, Maria: „…să știe că trăgînd, multă supărare cu patima boalei meale de pogoară…”; starea de sănătate destul de precară se poate observa și din mărturia Anei Predoae din 20 ianuarie 1773, prin care lasă mânăstirii Secu, o parte din averea sa: „Adică eu Ana Predoae om căpotiștii, datam acestă dieată a me fiindu bolnav de moarte la mănăstire Săcul…”; fiind lucid, medelnicerul Toader Manoli, alcătuiește un testament la vârsta bătrâneții, prin care lasă cu toată inima și cu toată voia sa, mânăstirii Precista, din Roman, satul Hulpășești: „mam îndemnatu și eu cu toate inima me și cu toată voia me… Scriu și mărturisesc, cu această divrată diiată a mia, agiungându la vărsta bătrăneților, și fiind în stare minții melii am socotit că toae săntă deșerte…”; Iacov, mitropolitul Moldovei, menționa în testamentul său din 1726 că, deși suferea de multe boli, era la o vârstă înaintată, fără a suferi de boli mintale: „Aflândumă eu dar la vărsta bătrăneaților, și adeseori întru feluri de boale…înc(ă) fiind întru vărtute, și întru toată întregimea minții meale, socotitam și mam îndemnat a scrie acestă diiată”; Safta spătăreasă, arată voința sa către moștenitorii ei, în diata din 9 mai 1799: „… am socotit mai înainte păr anume cuprinde, sfărșitul vieții mele, să facă diiată și să arătu voința me cătră moștenitorii meii”; monahul Sarafim, oferă 2 pogoane de vie în Codrul Sârbilor, nepoatei sale Teodora și preotului Toader, menționând că nu a fost „de neme silitu nici asupritu ce de ame bună voe mamu milostivit și amu dăruit”; Fronii Ișlicarul, în 1763, „de nimeni siluit, nici nevoit, ce de a me însumi bunăvoia inimii meli”, lasă soției sale, averea pe care a agonisit-o în timpul conviețuirii lor.
În urma cercetărilor efectuate pe un eșantion de 60 de testamente inedite și 56 de testamente edite, am observat că testatorul își accentuase faptul că și-a întocmit diata de bună voie, nesilit de nimeni, în partea de început, în 23 de documente inedite și 14 documente edite, iar spre sfârșitul acestora în 5 documente inedite și 8 documente edite, iar într-un document, exprimarea voinței testatorului apare în partea de mijloc. În ce privește starea de sănătate a testatorului, având corpul bolnav și mintea întreagă, se desprinde clar din 15 documente inedite și 13 documente edite în partea de început, în partea de miljloc; starea de sănătate apare în 2 documente inedite, iar în partea de sfârșit, aceasta este evidențiată în 3 documente inedite și 8 documente edite; în celelalte diate starea de sănătate a testatorului nu e menționată clar, ea se poate deduce în urma lecturării documentelor.
Alcătuitorii diatelor proveneau din toate clasele sociale; astfel întâlnim dispoziții care cuprind ultima voință a unor oameni simpli, de unde reiese calda dragoste față de moșie; întâlnim formulate ultimele cuvinte ale voievozilor, din care se desprinde profundul patriotism, dar întâlnim și diate ale unor reprezentanți ai bisericii, care poartă în ele pecetea credinței dumnezeiești.
În calitatea de șef al familiei, testatorul își exprima dorințele și distribuia rolurile pe care fiecare moștenitor trebuia să le îndeplinească în perioada ulterioară morții sale, astfel încât se ocupa de soția supraviețuitoare, de cel mai vrednic dintre fii, care era însărcinat cu patria potestas, de ceilalți fii, de fiicele căsătorite și necăsătorite, care trebuiau măritate și înzestrate de către familie. În momentul alcătuirii diatei, testatorul menționa partea din averea ce urma să fie destinată moștenirii, excepție făcând tot ce nu putea fi transmis în bani; de obicei, în ultima voință, erau cuprinse bunurile mobile și imobile, dar și dispozițiile cu privire la dezrobiri, sau recunoașterea unor copii din afara căsătoriei.
7.5.5 Elementele religioase în testament
În general testamentele începeau cu scurte considerații de ordin religios, ori meditații simple care făceau referire la soarta și rostul oamenilor pe pământ; iată câteva exemple: la 1646, Dumitrașco Iarali își începea diata sa astfel: „Întru slava Domnului nostru Iisus Hristos…mă rog să primească sufletul mieu cu obicinuita a sa milostivire să-mi iarte grije fiilor miei…”; Maria Paladi, la începutul diatei sale, îndeamnă oamenii la priveghere și rugăciune, asemenea adevăraților apostoli și ucenici: „Privegheați și vă rugați ca să nu întrați în ispită către adevărații ucenici și apostolic căci Stăpânul Dumnezeu de va vrând înspre mântuitoare patimi…”; Adriana, soția răposatului paharnic Leon Imbo, își începe diata cu o scurtă retrospectivă a vieții, însoțită de câteva considerații religioase, prin care îi mulțumește lui Dumnezeu că s-a născut din părinți creștini, păstrându-și credința creștinească până la sfârșitul bătrâneților: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin. Mulțumind lui Dumnezeu Atotputernicul făcătoriu cerului și al pământului Troiții cei de ființă și nedespărțiți, care a binevoit că născândumă din părinți creștini, am crescut, miam petrecut viața…”; la 1 noiembrie 1754, Dionisie Hudici, la darea sufletului său, se roagă pentru iertarea păcatelor sale, dar nu-și uita nici părinții, Antioh și Ilinca, rugându-se pentru odihna sufletului lor: „Eu smeritul întru er monași Diionisi Hudici face ștru cu această adevărată diiată a me la dare sufletului mieu în mănuli Pre înnaltului Dumnezău precum am socotit și am așezat pentru oidihna sufletului meu și a părinților mei Antioh și Ilinca”; banul Gheorghe, în diata sa din 16 noiembrie 1778, consideră că toți oamenii ar trebui să se pregătească pentru ceasul morții ținând cont de recomandările Evangheliei; hatmanul Vasile Roset, la 27 februarie 1767, examinându-și viața, scrie la începutul testamentului că omul este un oaspete pe pământ: „De vreme că știut iaste și cunoscut că numai în lumea aceasta săntem mult mai puțin decât un oaspe-să tămplă a mai merge iară unde mai fost în gazdă”; Safta Cozminleasa, consideră că în această lume trecătoare, mai importante sunt pentru suflet, milostenia, iubirea semenilor și iubirea lui Dumnezeu: „Eu Safta Cosminleasa fata lui Irsache, cunoscând că lume aceasta este trecătoare, și toate sînt deșartătoare, atâta am cunoscut că este de folos sufletului o milostenie, și o iubire de Stăpîn și cătră toți deoptșteni”; Ancuța Catargiu, în diata sa menționează că viața omului este atât de scurtă, încât compară zile ca floarea câmpului; cu toate că nu a avut copii, dorește ca spre sfârșitul vieții sale, să-și împlinească datoria de obște, lăsând moștenire averea, la nepotul său, pe care l-a luat fiu de suflet: „Știe vreame ce tot omul (după cum zice prorocul) ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului…agiungând și ei cu mila lui Dmnezău la vărsta carea s-au pornit spre bătrăneațe, și cunoscând că să aproprie sfărșitul zilelor mele ca să plătesc aicea de obște datorie, și fiindcă în viața mea n-am făcut copii ca să-mi rămînă moștenitori, drept aceasta am luat de suflet pe nepotul mieu …”; Iftimie Canano, la începutul testamentului său, privește moartea ca pe o necesitate, și hotărăște să-și împartă averea, pentru „ca să nu rămîe gîlceavă între frați și între neamurile” sale; tot din același motiv, dorind să nu existe disensiuni în familia sa, Casandra, fata vornicului Mitrea, se hotărăște să-și alcătuiască un testament, fiind conștientă că „întâmplarea cea viitoare iaste nevăzută și însă și îngerilor necunoscută pentru că numai la Dumnezeu toate sântu cunoscute”; Casandra, își continuă testamentul, exprimându-și regretul că nu a s-a putut bucura de odoarele pe care le-a primit de la tatăl său, deoarece le-a pierdut pe toate.
Unii testatori își asumau păcatele din timpul vieții prin diată: prin urmare, Gavriliță Costachi își începe testamentul scris în anul 1687 astfel: „Socotindu-mă că firea mea că nime vi în lme să vețuiască și să nu moară, ci tot cu moarte ne plătim…după păcatele mele și averi coconi cu trei femei …”. Vasile Tălmaci, în testamentul său din 11 martie 1631, recunoaște că a greșit foarte mult în timpul vieții: „Adecă eu multu greșit și păcătos fără măsură…”; sentimentul de vinovăție față de păcate, îl exprimă și polcovnicul Vasile Sturza, în diata sa, menționând că din păcatele sale, Dumnezeu i-a oferit „feți și fete”, trăind 30 de ani alături de soția sa.
În urma exemplelor enumerate mai sus, constatăm că mulți testatori cuprindeau în diatele lor forumule religioase inaugurale sau finale, demonstrând astfel credința care domina viața românească în vechiul drept.
7.5.6 Rolul preotului în alcătuirea diatelor
Simțind apropierea iminentă a morții, testatorul nu aștepta pasiv acest moment; pentru pregătirea drumului final, în acord cu învățăturile Bisericii și cu percepția credincioșilor, realizând importanța trecerii spre eternitate, testatorul chema preotul în momentul alcătuirii testamentului. Un prim rol al preotului era acela, de a încuraja testatorul în cazul în care acesta era aflat pe patul de moarte, să se încredințeze cu toată puterea și convingerea milei lui Dumnezeu. După ce persoana muribundă a declarat că s-a împăcat cu soarta, preotul îl împărtășea după care îi asculta confesiunea, și în final trecea la redactarea testamentului. Un al doilea rol al preotul era dat de faptul că oamenii îi acordau o importanță foarte mare, deoarece mărturia lui era dovada cea bună pentru alcătuirea unui testament; această prezență este semnalată de o serie de documente, dintre care amintim: având datorii multe, Parasca, soția lui Andronachi călărașul, își face diata înaintea duhovnicului, prin care lasă averea la ginerele său, Gheorghe, cu condiția să-i plătească toate datoriile: „Adecă eu Parasca fămee lui Andruțică călărașul din Ieși făcutămă diata me mai înainde de moarte înaintea duhovnicului mieu…așijderea și datorie ce am pea una și alți tot gineremeu să aibă a le scoate”; preotul Ioan, de la mânăstirea Socola, primește diata de la Ilinca Bădărău, după ce aceasta o alcătuiește în prezența sa: „Iată eu Ilinca Bădăroae: am dat diata la mîna preotului Ioan la sfânta mănăstire Socola, și duhovnic al mieu, pentru cîtă avere am dreaptă munca mea”; la 26 septembrie 1627, Paraschivița Stolniceasa a lui Vasilache spunea„cu limbă de moarte denaintea sv(i)nții sale, Părintelui Gavrilie…și denaintea preutului Grigorie de Nisporești”; Anastasia, soția lui Lupașcu Covrig, în prezența duhovnicului și a mai multor preoți, îl instituie moștenitor pe soțul său, asupra averii pe care a dobândit-o în timpul vieții: „…și la diata mea sau tâmplat și duhovnicul mieu și alți preoți carii mai gios sau și iscălit… Eu preutul Vasilie ot Curalari duhovnic mam tâmplat față, eu preutul Moiseiu at sfeati Teodor mam întâmplat; Et preutul Neculai ot Vulpe mam tâmplat…Eu preutul Nicolar am scris zisa starostelui Lupașco”; la 18 februarie 1633, Dumitrașcu Mihul și-a lăsat averea în grija soției sale, Antemia, în prezența mai multor fețe bisericești, printre care doi duhovnici: „…fost cu duhovnicu mieu cel bătrân, popa Ștefan și al doile duhovnic, popa Petria de Grămești și popa Mihăilă den târg de Sirét și popa Toma de acolo Vlașcă ot Băilești și popa Vasile și popa Gheorghie den Rugănești…”; „alți oameni buni cum și duhovnicul de bis. Pavel Dinu”, au fost prezenți la alcătuirea diatei lui Vasile, când acesta l-a instituit epitrop, asupra averii, pe nepotul său, Ioniță; totodată, autorul îi lasă nepotului său, și câteva instrucțiuni privind administrarea averii. Vornicul Andrei Săpoteanul își alcătuiește diata la 30 ianuarie 7188 în prezența multor „boeri de curte și oameni buni…și preotul Ursul de pre Poartă…”; după 6 ani de la alcătuirea primului testament către soțul său, Anastasia Covrig, împarte nepoților săi, obiectele de valoare pe care le avea în casă, martor fiind duhovnicul său, Ioniță: „Și eu preutul Ioniță duhovnicul mam întâmplat”; Aspra Paladi, la 4 martie 1683, și-a făcut diata „denaintea duhovnicului mieu popa Gavrilie ot Cetățue și denaintea svnții sali I lui Dosoftei mitropolitul”; diata lui Ioniță Carp are o încredere mai mare, atunci când duhovnicul confirmă prin semnătură, ultima dorință a testatorului: „Erei Grigoraș duhovnic încredințez”; Preotul Neculai este martor la întocmirea testamentului Mariei, soția lui Ion Cantaragiul, în 10 septembrie 1754: „și cîndu am făcut această diată denainte duhovnicului meu preutului Neculai și a mahalogii carii mai ğos sau iscălitu…Eu Neculai duhovnicul martur”; într-un alt document, din 19 decembrie 1799, este menționată participarea duhovnicului Iordachi, la diata Mariei Paladi, scrisă de Ioan Trâncu: „Erei Iordachi, duhovnicul cucoanii Maria”; un caz aparte este cel al Mariei Stârcea, care la 3 ianuarie 1658 aduce 9 preoți și alți oameni buni, pentru a-și alcătui diata: „… și la ačastă danie ce am dat sau prijea|jit, mulți oameni buni, anumea preutul Ghiorghie domnescu | den Dorohoi, și preutul Andreica de Măgura și preutul | Pântelei de Cordăreni și preutul Gheorghie de Sučac domnescu, și preutul Isac de Dimileni și preutul Andreica de | Dumeani și preutul Vasilie de Măgură | și Gligo|rie de Popeani și Iwn diiaconul den Șvișcău | și Gavrilă čornohut de Dorohoi, și Gheorghiță sin | Roșca de Săpoteni și mulți oameni buni…”; ultima dorință a monahiei Ilisafta, este consemnată de către Pop Andi, înaintea soborului și a starețului: „Și această diiată sau schis înaintea atot soborul și înaintea starețui”; preotul Lupu, îi scria diata Mariei Lupășceasa, prin care aceasta a lăsat o casă frateleui ei, Niculaiu: „Și eu preutul Lupul, am scris cu dzisa ei duhovnic”; uneori, starea gravă de sănătate îl determina pe testator să nu-și poată alcătui singur testamentul, în acest caz îl vedem pe Dionisie Hudici, unde își mărturisește ultima dorința în fața monahului Rafail: „Eu Rafail monahul am scris în vremea slăbiciunii sale, după cum mau învățat din gura sa și sănt martur”; în 1703 preotul Simion, duhovnicul preotului Neculai, îi scrie acestuia testamentul prin care îi lasă soției sale casa, via și câțiva stupi: „Și eu popa Simion, duhovnicu am scris…”; Anastasia Sturza, după ce își întărește diata cu a sa iscălitură, a „poftit de sau adeverit și cu iscăliturile de pre sfinții arhierei și a dumilorsale veliților iorei…”.
7.6 CondiȚii privind Întocmirea unui testament
Conform dreptului scris, manifestarea voinței individuale se traduce prin instituirea moștenitorilor; prin urmare un act juridic, conferea ultimei voințe, autoritatea pe care legea o cerea în cazurile de moștenire ab intestate (fără testament); condițiile care se impuneau testatorului, la alcătuirea actului de succesiune, erau: în primul rând, testatorul trebuia să fie major, lucid și în final să nu fie rob, pentru a respecta cadrul legal delimitat de dreptul succesoral. În caz contrar, autoritățile competente: episcopul sau mitropolitul, aveau sarcina de a sancționa actul prin invalidare. Prin diată testatorul desemna în scris persoana sau persoanele care urmau să dispună de patrimoniul său, după timpul când nu va mai fi în viață. Alcătuirea unui testament presupunea îndeplinea unor condiții legale, și anume: testatorul trebuia să-și depună semnătura, iar dacă nu știa carte, aplica degetul sau pecetea pe document pentru a-i da o notă de autenticitate; în afară de semnătură, testamentul mai trebuia să conțină și data, iar la întocmirea lui era obligatorie prezența martorilor.
7.6.1 Semnătura
Iscălirea documentelor de către testator era o condiție primordială pentru validitatea juridică; erau și cazuri excepționale în care testamentul nu era semnat de testator, deoarece, acesta neavând cunoștințe de carte și neștiind să semneze, ori suferea de o boală, fiind în imposibilitate de a semna, documentul era iscălit de cel care-l scria, iar autorul își punea numai pecetea, sau amprenta degetului. În continuare, vom veni cu exemple din testamente, unde autorul menționa că se semna, sau își punea degetul pe documente, eventual pecetea. Prin urmare, Ion Gândul, la 16 noiembrie 1778 îi scrie diata banului Gheorghe, unde consemnează la sfârșit că testatorul s-a semnat cu mâna sa: „și pentru încredințare am iscălit însuși cu mîna mea”.
Aspra, soția spătarului Paladie, la 4 martie 1683, mărturisește că cei prezenți la întocmirea testamentului s-au iscălit: „…am făcut ačastă mărturie…dinaintea duhovnicului mieu…și denainea a mulți boiari cari mai gios sântu iscăliți, ca să se știe …”, însă testamentul se încheie cu pecetea Asprei și cu pecetea mitropoliei, pusă de mitropolitul Dosoftei al Sucevei; Istrati Filip, în testamentul prin care arată ce a dat fiului său, Andrei, pentru mai mare credință, și-a „pus numele și degetul…Eu Istrati Filip adeverez”; la 25 august 1771, Covrig Lupașco, staroste de ciocli, prin intermediul preotului Neculai își alcătuiește un înscris ce cuprinde ultimele dispoziții privitoare la patrimoniul său, prin care lasă averea soției sale; documentul este semnat de trei preoți și cuprinde pecetea testatorului: „…și la diata mea sau tâmplat și duhovnicul meu și alți preoți, carii mai gios sau și iscălut…Eu, Lupașco, staroste de ciocli, am pus degetul…”; Toader Manoli, pentru a întări caracterul de autenticitate a diatei către nepotul său, Toader Bașotă, își pune pecetea pe document, dar din mărturisirea sa, se observă indignarea în privința unei peceți pe care a pierdut-o; nemaiavând informații despre ea, își dorește ca pecetea pierdută să nu mai fie recunoscută, indiferent la cine s-ar afla: „Și eu pentru credință, miam pus și pecetia. Însăși aceasta adeverească. Că eu am mai avutu o pecete cu numele meu, și sau perdutu și poate să cadă la măna cuiva, și de sor afla niscai scrisoare cu acea pecete făcutu cu meșterșugă, să nu țîe nici întrosamă, că la știre mia nu este, această înștiințare. Toader Manole med. fecior Asanii, miam pus pecetea”; Gligorie Buzanovschi, la 30 martie 1658 îi scrie diata Mariei Stârcea, prin care aceasta își pune pecetea, alături de semnăturile celor prezenți: „…mai mare credință, pusam pecetea mea, și alți preuți toți câți sunt mai sus scriși…”; monahul Ghenadie, fiul jitnicerului Neculai Cucoranul, își alcătuiește singuri diata, pe care o semeanză la sfârșit: „și pentru mai adivărată credința am scriso eu însumi cu măna mea și mam și iscălit”; jitnicerul Gramă, la 11 iunie 1644, lasă moștenire mai multe mătci fiilor săi, iar la sfârșitul dispoziției testamentare menționează: „cum am putut, mi am pus și iscălitura și pecetea, să să știe”; Stolnicul Sandu Ilie își semnează diata, alcătuită la 19 martie 1782, dar nu înainte de a-i îndemna pe fiii săi, Filip și Nastasiica, să-i acorde mamei lor, cinstea cuvenită; din document reiese că soția sa, Catrina, nu era mama naturală a lui Filip, dar cu toate acestea, Sandu Ilie își sfătuiește fiul să o considere ca o mamă adevărată: „și fiul meu Filip să fie hotar a păzi cătră maștiha sa toate căinstea și supunerea cesă cade dîndui ascultare ca însuși maicii sale…așijderea și fiica mea Nastasiica…să fie datoare atunciia căteși soțul ei a răndui Dmnezeu, a ținea pe maicăsa în casă în toată viața ei, și ai da toată cinstea și ascultarea…Și am iscălit această diiată cu însumi mîna mea: Sandu Ilie biv vel stolnic adeverez”; pentru a-și întări diata sa, alcătuită la 12 aprilie 1716, monahul Gherasim Caragea, își pune degetul în loc de pecete; el lasă locurile din târgul Focșani și averea sa, schitului Vinășăști, reprezentat prin starețul Pahomie: „și eu pentru mai mare credință am pus degetul în loc de pecete, casă creadă, aceasta”. Ruxandra Lupu, la 15 ianuarie 1667, își alcătuiește un testament, pe care semnează alături de „uniunea orășenilor stimați, pentru acea chemare care unanim numele și măinile lor le vor iscăli…”. Un alt document semnat de cea care și-a distribuit averea, îi aparținea Mariei, soția lui Pascal biv vel medelnicer, prin care a împărțit averea feciorilor săi Gheorghe și Neculai, după ce a înzestrat-o pe fiica sa, Catrina, căsătorită cu Ion Catargiul vel stolnic: „după săvârșirea mea, grijiindu-mi feciorii mei după diiata ce oi lăsa, să aibă c le împărți frățește, am iscălit”; un document cu caracter similar, în care testatorul își lasă amprenta degetului alături de semnăturile martorilor, îi aparține Todosiei Fugărița, prin care lasă moșia sa, nepoatei Tudosia: „ce noi am făcut această dieată la mâna sa fie de mare credință dentru credință miam pus și degetul ca să se știe”; Serafim Tomiță își scrie și semnează testamentul, în 22 martie 1707, prin care își împarte moșiile la feciorii săi Toader, Ion și Grigore, iar pentru o mai bună credință, cei prezenți s-au iscălit și au pus pecețile. Într-un alt document, observăm că testatorul se semnează de mai multe ori; este cazul lui Gavrilă Brăescu, biv vel stolnic, unde se iscălește în diata sa, după fiecare împărțire făcută fiilor săi, Ilie, Solomon, Chiriac, Vasile și Catrina: „și am iscălit la părțile tuturor ficiorii”; Ionașco Dobrenco îi scrie testamentul Candachiei din Bălăceni, fata lui Petcea pârcălab, unde împarte nepoților ei moșia din satul Bălăceni; chiar din primele rânduri ale diatei, Safta spătăreasa, menționează că se iscălește la sfârșitul testamentului; ea împarte moșiile, via, casele si dughenele bisericii, copiilor săi, precum și altor persoane; din zestrea primită de la părinți, vinde o moșie la căsătoria fiicei sale, Casandra, pentru a-i cumpăra acesteia, mărgăritare: „drept aceiea, eu ce de mai gios iscălită, am socotit mai înainte păr anume cuprinde sfărșitul vieții mele…fiind că eu am vândut-o moșie a mea de zăstre anume Litenii, la căsătorie fiicei Casandra, pe banii celui dat tatălui său să-și cumpere mărgăritare”. Hatmanul Vasile Roset își scrie și iscălește diata, alcătuită în data de 27 februarie 1767: „și pentru credință am iscălit…după cum scriu”; un alt testator care își semnează diata este preotul aremenesc, Sava; în cuprinsul testamentului vorbește că a provenit dintr-o familie cu 5 fete si 2 băieți, la căsătorie primind „din odoarele părințăști o păreche brățări de aur, și 2 inele și 2 pogoane de vii la Miroslava pe locul Găleței”, iar împreună cu mama sa, îi căsătorește pe fratele cel mai mic și pe o sora mai mare decât el, celelalte fete fiind căsătorite în timp ce trăia tatăl său. Logofătul Constantin Roset, fratele hatmanului Vasile Roset, își întocmește diata cu pecete și iscălitură alături de iscăliturile martorilor: „Pentru aceie am întărit și cu a me iscălitură și peceti”.
În urma studierii celor 60 de testamente inedite, și 56 de testamente edite, am constatat următoarele aspecte:
7.6.2 Martorii
Martorii aveau un rol foarte important în momentul exprimării ultimei voințe a testatorului. Dacă după decesul acestuia apăreau probleme la litigiu, martorii erau cei care puteau să declare dacă testamentul exprima într-adevăr decizia testatorului. Pe de altă parte, dorința testatorului putea fi rejudecată după încetarea din viață, pe baza mărturiilor martorilor, dacă scrierea a fost omisă atunci, când s-a făcut testamentul oral, sau pentru că nu era prezent un știutor de carte, ori din alt motiv.
Potrivit lui Ioan Peretz și ai altor istorici, nu există un număr fix al martorilor; totul se reducea la manifestarea de voință a testatorului; nici formulările date de îndrumările preoților în alcătuirea testamentelor și a foilor de zestre, nu există un număr fix de martori. La întocmirea testamentului, martorii erau desemnați în cele mai multe cazuri de reprezentanții bisericii; lipsa martorilor și neîndeplinirea celorlalte condiții atrăgea nulitatea testamentului.
În studiul pe care l-am efectuat am întâlnit diate, la întocmirea cărora au fost prezente și femei; prin urmare, în trecutul nostru juridic și femeile erau admise în calitate de martor pe lângă bărbați, la alcătuirea testamentelor; iată și câteva exemple: la 10 septembrie 1754 (7253) printre martorii prezenți la diata Mariei Cataragiul, au fost prezente și 4 femei: „…Eu, Măriuța Măteiasă martur am pus degetul…Eu Maria Rangulias martur, Eu Zamfira Chiriloi martur, Eu Safta martur”. Catrina, sora lui Constantin Șlicarul, alături de alți martori, asistă la diata fratelui său, alcătuită la 11 ianuarie 1800: „(pecete) Eu Catrina, sord-sale adverez. Manolachi erei am fost față. Ion Praja (erei) am fostu față… Ioniță Constantin erei am fost față…și sânt martur Gheorghi…întărit și cu a noastre iscălituri: Matheiu (prot(opop). Ioan prot(opop)”. Maria Lupășceasa, își alcătuiește diata în prezența martorilor familiei, printre aceștia se numără și: „…Ilinca, fata Lupășces(ei)…și eu, Rusanda, fata ei…Axiniei, fata ei…”. Soții Andrei Cantaragiul și Măriuța, dispun averea lor în prezența martorilor, printre care se află și „Catrina Fumoaie m-am tîmplatu…eu, Ilinca sin Asprii, m-am tîmplatu, eu Măriuța Iordăchioai …”.
Cu toate că nu există un număr fix al martorilor, dacă ne punem întrebarea câți martori predominau la întocmirea unui testament, răspunsul îl aflăm din cele 56 de testamente edite, și 60 inedite, unde numărul predominant al martorilor era între 3 și 7, în puține testamente se regăseau 4 martori; dar sunt și cazuri excepționale unde participă și 13-14 matori, la unele întăriri făcute de domnitori, printre care sunt menționate dispunerile de ultimă voință ale unor testatori. În continuare vom detalia cercetarea sub forma unui tabel, privind numărul martorilor prezenți la întocmirea testamentelor:
7.6.3 Data
Pentru testament, data reprezenta un element important din mai multe considerente: mai întâi, dacă existau mai multe testamente și unul putea deroga de la dispozițiile celorlalte, prin dată se stabilea care dinte toate acestea era cel adevărat. Un al doilea considerent este dat de faptul că ajută la înțelegerea momentului când a fost alcătuit documentul; de obicei, nu se obișnuia ca data să fie scrisă în litere; în majoritatea documentelor ea apare scrisă în cifre. Însă Pothier susține că era mai prudent dacă se adopta o scriere în litere a datei, deoarece nu mai putea fi modificată cu ușurință. De asemenea, nu există un loc anume unde trebuie să apară data în testament; aceasta poate ocupa un loc la începutul sau la sfârșitul testamentului, precum și în cuprinsul acestuia. Astfel, în diata Mariei, soția lui Pascal biv vel medelnicer, data apare după partea de început, înainte să arate cum dispune averea la feciorii săi: Gheorghe, Neculai și Catrina, fiica ei, pe care a înzestrat-o; documentul este data la „1777, Avg. 6”. Dacă testamentul a fost alcătuit uno contextu, adică fără întrerupere, de obicei data apare la sfârșitul testamentului, înainte de semnătură, deoarece iscălirea reprezenta aprobarea definitivă a testatorului privind ultima voință a sa. Cu toate acestea, validitatea testamentului era confirmată și de dată; dacă se întâmpla ca aceasta să fie la începutul sau la mijlocul documentului, ea trebuia să rezoneze cu dispozițiile care o precedau sau cu cele care urmau. O situație aparte, reprezintă testamentul ce conține mai multe date în cuprinsul său; de aici reiese că testatorul și-a dispus averea în scris în mai multe zile, semnându-l de fiecare dată. Dacă toate aceste date ar fi fost puse la sfârșit, ar fi apărut incertitudinea asupra datei, astfel încât testamentul își pierdea validitatea.
După cum rezultă din procedura de întocmire a unui testament, descoperim că în vechiul drept românesc, un astfel de document avea caracter solemn, pentru validitatea căruia era obligatoriu să se respecte anumite forme. Acest fapt ne oferă dreptul să credem că natura solemnă a testamentului nu este proprie unui anumit grup de popoare, ea izvorăște din substratul adânc și general al actului însuși, și respectă o formula juridică firească în viața unui popor. Prin urmare, legiuirea slavilor cerea ca pentru validitatea testamentelor, acestea să fie datate, iar la întocmirea lor să fie prezenți câțiva martori; dar nu numai legislațiile slave, care au influențat mai puternic sau mai palid structura vechiului drept românesc, considerau testamentul valabil, numai după anumite norme, ci și alte legislații reclamă o anumită solemnitate; vechiul drept francez cerea ca pentru validitatea testamentului să fie prezenți martorii la întocmirea lui și să fie datat.
În epoca evului mediu, dreptul italian fiind de acord cu cele două forme de testament (scris și nescris), pretindea că pentru integritatea actului , testamentul să fie scris în prezența a 2-3 martori, având data pe el. Musulmanii recunoșteau testamentul numai dacă era întocmit în prezența martorilor de sex masculin și de bune moravuri, iar declarația femeilor, care au asistat la întocmirea înscrisului ce conținea expresia ultimei voințe, forma doar un început de probă, pe când la italieni, testamentul trebuia alcătuit înaintea martorilor și a familiei.
7.7 Condiții de fond în vederea transmiterii patrimoniului în vechiul drept românesc
Alături de condițiile formale pe care trebuie să le îndeplinească un testament, asemenea și pentru testator existau o serie de condiții pentru ca un document alcătuit să fie valid. Principala condiție care se cerea testatorului era ca el să aibă capacitatea de a transmite patrimoniul său; în vechiul drept românesc, incapacitatea rezulta din alienarea mintală. Astfel, în momentul întocmirii testamentului, cel care dispunea averea trebuia să fie în deplinătatea facultăților mintale. Capacitatea de a dispune patrimoniul nu-i era recunoscută unei persoane cu probleme psihice. Grija și gândul că un testament putea fi modificat, îl îndemnau pe testator să specifice în document că era sănătos, ori suferea de vreo boală, dar fără a avea probleme psihice în momentul alcătuirii testamentului. O astfel de formulă stereotipă o întâlnim în numeroase diate, cum ar fi: la 18 februarie 1663 (7141) Dumitrașco Mihul, menționează în testamentul său: „…dau de știre cu această scrisoare a mea…la această névoe și boală și moarte a me…”; Spătăreasa Aspra Paladi lasă soțului ei moșiile sale la vremea când: „hiindu eu tot bolnav și temănduma de moarte…”. Doamna Ruxandra Lupu își scrie testamentul la 15 ianurie 1667 „cu gând sănătos și de bunăvoia mea, ținând minte de sentința lui Dumnezeu că nu știe vremea și ceasul morții…”. Hatmanul Vasile Roset, menționează în data de 27 februarie 1767 că: „mi s-au căzut și mie a face diiată și rănduiala casăi mele păr sănt în toată cunoștința și simțire mé …”. Pentru a-i da validitatea cuvenită diatei sale, Maria Lupășceasa, scrie la data de 31 august 1762 că a „făcut…mărturie cîndu eram în cire…”. Michael Lukás din Frâncești, de lângă Podul Iloaiei, în testamentul din 12 iunie 1746, menționează că la momentul alcătuirii testamentului era: „…copleșit de această lungă și grea boală și slăbiciune a trupului”. Constantin Gândul, la 26 octombrie 1770, scrie că și-a întocmit diata când era „…bolnăvit de grea lingoare…aflându-se în toată starea minții…”. La data de 28 februarie 1770 (7278), Toader îi scrie diata lui Ioniță Codrescu, fost medelnicer, menționând către sfârșit că a scris așa cum i-a mărturisit cumnatul Ioniță: „Codrescu care era…cu toată întregime(a) minții sale”.
Chiar și moștenitorul trebuia să aibă capacitatea deplină de exercițiu în momentul în care prelua patrimoniul testatorului. Dacă la încetarea din viață a celui care a dispus patrimoniul, cel instituit la moștenire nu avea vârsta necesară, moștenirea intra în posesia unei rude apropiate, a cărei obligație se materializa prin administrarea bunurilor moștenite și transferul acestora la moștenitor după ce îndeplinea vârsta necesară. Lipsa discernământului, a exeperienței, precum și imaturitatea, erau măsuri de protecție pentru moștenitorul patrimoniului. Din rândul testamentelor ne dăm seama că cel instituit la moștenire putea intra în posesia bunurilor numai după ce îndeplinea vârsta majoratului. În vechiul drept românesc problema vârstei la moștenire nu era rezolvată în mod uniform; o condică stabilea vârsta majoratului la 18 ani, altă pravilă orânduia vârsta de 25 de ani. Această îngrădire a capacității moștenitorilor, cât și cea a testatorului, rezulta din grija deosebită pe care o aveau cei care dispuneau bunurile, pentru ca patrimoniul să se transmită cu chibzuință, iar beneficiarul să intre în posesia lui numai atunci când dovedea maturitatea în gândire.
7.8 Devoluția moștenirii în funcție de afecțiunea reală
7.8.1 Testamentul conjunctiv sau testamentul între soți
O problemă pe care o ridică vechiul nostru regim succesoral este aceea de a ști dacă soții puteau să-și lase averea unul altuia prin testament, ori, dacă femeia avea aceleași drepturi ca și bărbatul, sau dacă nu cumva se impuneau condiții speciale. Vechile înscrisuri rămase în număr suficient de mare ne oferă bogate exemple pentru a concluziona această problemă. Prin urmare, vechiul drept românesc admitea ca soții să-și testeze patrimoniul unul în favoarea celuilalt, în detrimentul rudelor de sânge care puteau fi înlăturate de la succesiune.
Astfel, în vechiul drept românesc era admisă și forma testamentului conjunctiv, potrivit căruia soții puteau să-și testeze unul altuia în același document, întreg patrimoniul, o parte din avere sau uzufructul acestora. Un alt aspect important era dat de acela când unul din soți deceda, fără să-și fi alcătuit testamentul; în această situație, soțul supraviețuitor moștenea o parte din bunuri dacă avea copii.
Cu toate greutățile care apăreau pe umerii copiilor, în foarte multe dintre ele, afecțiunea și grija au rămas vii până la sfârșitul vieții, dovadă sunt testamentele păstrate. Unele dintre acestea, fiind alcătuite de femei căsătorite, oglindesc sentimentele alese pe care le aveau față de soții lor. Soțul își putea impune voința asupra grupului familial prin testament, protejându-și partenerul de viață prin încercarea de a-i asigura un trai decent. Prin intermediul testamentului, soțul își achita datoria față de soție, restituindu-i zestrea în întregime, sau înlocuind valoarea acesteia cu o parte din patrimoniul propriu, iar dacă nu devenea moștenitoarea sa, soțul putea să-i lase o parte din avere pentru a-i asigura traiul zilnic. Prin urmare, cercetarea testamentelor conjunctive este foarte importantă, deoarece oferă informații referitoare la sentimentele și atitudinea pe care le-au avut soții între ei și în ce raport se aflau cu membrii familiei. Principaul scop al distribuirii averii, era ca testatorii să aibă urmași ai patrimoniului lor și să fie îngrijiți după plecarea din această lume, dar în același timp se avea în vederea și păstrarea averii în interiorul familiei. Un aspect care ne atrage atenția este cel al condiționării averii de către testator, indiferent de beneficiarul acesteia; rare sunt cazurile în care testatorul nu impunea restricții în administrarea averii care urma să fie moștenită. În continuare vom veni cu exemple din testamente, unde soții și-au testat averea unul altuia, dar vom scoate în evidență și eventualele condiții care însoțeau transmiterea averii la moștenitor. Astfel, grija pentru soț de a-i asigura un trai mai bun, o determină pe Pascalina să-i lase moștenire soțului său, Dumitrașco, un loc de prisacă, primită prin diată de la părinții ei. Din testament se pot observa prețuirea și atașamentul lui Dumitrașco față de soția sa în clipele grele ale vieții; fiind bolnavă, Pascalina are parte de atenția soțului ei, acesta îi este alături și cheltuie mulți bani pentru a o vindeca; această recunoștință a Pascalinei este însoțită și de o condiție adresată soțului ei, de a-i oferi îngrijire atât in timpul vieții cât și după moarte: „adică eu Pascalina…mă las pe mâna soțului mieu Dumitrașco să mă grijască ca de ce să va tămpla, iară de nu mă va grijit bine să naibă unde veni în pământ. Pentru căci eu am fostu bolnavă un an, și mai tot grijit soțu mieu Dumitrașco de au cheltuit mai tot cu mine”. Într-un alt document redactat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, îl vedem pe Andrei Tisorchi cum îi lasă soției sale Maria, partea de moșie din Hârtop, pentru grija purtată când a fost bolnav, deplasându-se cu greu; testatorul menționează și modalitatea prin care soția i-a oferit îngrijirile necesare; aceasta a vândut din odoarele pe care le avea și din animale, cheltuind mulți bani pe la doctori: „adică arătuleai această diiată a mea, la mîna soțului mieu Maria… ș-au vândut și odoare de la părinții săi, și alte cele mișcătoare de afară, boi, vaci, oile, epe, și au cheltuit pe la doftori buni, și pe mine m-au hrănit, drept aceasta, eu neavînd altă avere, decît partea mea de moșie, Hârtopu și țigani părințești…deci să-I fie ocină și moșia în veci”. La fel și Simion Gheuca, în diata sa, are în vedere bunăstarea soției sale, deoarece și-a petrecut întreaga viață alături ea; testatorul, menționează că le interzice rudelor să emită pretenții la averea pe care o va moșteni soția sa: „iară giumătate din bucatele noastre și din tot ce vom avea să fie partea giupînesii méle Maricăi, ca să s(ă) hrănească pînă unde va vrea Dumnedzău de va fi vie…Așijdere de un sat anume Băcanii, cu mori și cu tot vecinul, ce ne iaste cumpărătură înpreună cu giupîneasa mea, iarăș(i) l-am lăsat să fie a ei, cu tot venitul…Direptul acéia nime din frații mie<i>, sau din nepoții miei ca să naaibă a mai pîrî pre giupîneasa mea, Mărica, pentru bucatele méle, ce au fost partea mea, giumătate, sau pentru acel sat”. Uneori, condițiile pe care le impunea testatorul mergeau într-acolo, încât îngrădea libertatea moștenitorului; raționamentul acestei restricții are la bază faptul că testatorul nu-și dorea ca patrimoniul să se înstrăineze după moarte, astfel îi interzice soției sale să se recăsătorească, după ce va deveni văduvă. Un astfel de testament reprezentativ este cel alcătuit de Toderașco, fiul răposatului Nicolai; după ce își începe testamentul cu câteva referiri la starea sa de sănătate, Toderașco oferă 13 stânjeni de loc mânăstirii Proorocul Samuil, din Focșani, apoi își îndreaptă atenția către soția sa, prin care-i distribuie 2 pogoane de vie cu cramă aflate în satul Pătești, 2 stânjeni, o jumătate de loc pe care este dugheana lui Negoiță Bucătar, alături de alte părți din averea mișcătoare, pentru a le stăpâni cât timp va fi în viață; ținând foarte mult la averea agonisită, Toderașco nu acceptă să fie înstrăinată, astfel încât îi impune soției sale să trăiască în văduvie pentru a se ocupa de avere, iar după ce va muri, dorește ca mânăstirea mai sus menționată, să se ocupe de moștenirea soției sale: „Eu Toderașco, feciorul răposatului Neculai căminarului…am socotit…ca să orânduiesc…doaă pogoane de vie cu crama la Cuca…așijderea și alte 2 pogoane de vie tij la Pățăștii în ograda cu viile sorume Saftii Cercau…iam socotit și am dat tot, în mâna soțului mieu anume Nastasiia, ca să fie de purtarea de grija pentru și a părinților, sufletului mieu, și cu venit spre viețile, cât va trăi ea…ca purtându-și ea această văduvie, să le stăpânească cu bună pace, toate până la moartea ei, iar după ei să le stăpănească mănăstirea”.
Aceleași simțăminte de grijă și prețuire pentru soțul supraviețuitor, se desprind din testamentul vornicului Andrei Săpoteanul. Deoarece cuplul nu avusese urmași, Andrei Săpotenaul testează soției, întreaga avere, interzicând accesul rudelor la moștenire: „Adică eu, Andrei Săpoteanul vornicul, scriu și mărturisesc cu acest adevărat testament al meu în loc de zapis la mână femei mele Dochiței … cum după moartea mea nimeni din seminția me a nimica să nu ceară de la Dochița nici frați, nici surori, nici unchi, nici nepot, nici alte săminții ci toți să-i dea pace căci când neam împreunat amândoi eu zestre de la mine nam luat nici soțul mei ci neam ținut amîndoi cum am putut și cum neam dat Dumenzeu”. În ultima sa dorință, concretizată prin testament, Costantin Buciuman postelnicul, îi lasă moștenire soției sale, o mare parte din avere, deoarece îl răsplătește pe badea Mihalache cu un bătrân și giumătate din…Popișcani; testatorul se asigură ca nimeni să nu emită pretenții la averea moștenită de soția sa, încât nimene să nu să aprochie de aceste, interdicția finalizându-se în scris, cu un blestem; astfel, soția lui, Maria, primește prin diată: „…2 case țui, 1 casa mica, 7 săhan de arămă, 5 taligere de costor, 3 călide, o păreche de irde pluc, o ladă, o scatulcă…1 icoană di Ghelemat, o lingură de cos. cucurin…iar alte părți sănt căte săntu ale mele din partea lui Anghelachi cumpărate și alte păr ți să rămâi toate la mâna soțului meu Marii și mai facu știre pentru părțile de moșii ce rămân afar din parte badelui Mihlachi”. Grija deosebită pentru soție se desprinde și din testamentul lui Dumitrașcu Mihul, unde-i lasă soției sale, Antimia, ocinile și moșiile moștenite de la părinți, precum și bunurile adunate alături de soția sa, fără a le permite fraților să intervină în patrimoniul său: „Eu, Dumitrașco Mihul…las după datul sufletului mieu, cite, ocine am eu și câtă ago<ni>sită au și bucate, toate să fie giupînesei méle Antemiei. Și nime să n-aibă nicio treabă a trage sau a lua ceva de la dînsa, căce suntu ale méle direptu deosebi de toți frații…”. Cercetând documentele, negăsind dovezi prin care nerespectarea acestor prevederi să fie dovedită, putem presupune că dorințele celor doi nu au fost încălcate; în sprijinul acestei idei, stă mărturie și documentul din 18 iulie 1634, prin care domnitorul Vasile Lupu întărește Antemiei toate moșiile și bunurile lăsate de Dumitrașco Mihul cu limbă de moarte, în momentul trecerii la cele veșnice. Din testament reiese că patrimoniul lui Dumitrașco Mihul făcea parte din averea moștenită de la părinți, care a fost împărțită echitabil între frați; astfel, instituirea Antemiei ca unică moștenitoare pe întreaga avere, trebuie văzută ca un act susținut la vremea respectivă din punct de vedere juridic, deoarece moștenirea jupânesei cuprindea atât partea copiilor, care au murit de tineri, cât și partea sufletului dar și partea ei ca soție legiuită. La fel de semnificativ este și testamentul lui Fronii Ișlicarul; acesta mărturisește cu toată voia inimii sale că i-a dăruit soției sale, Aspra, toată averea pe care au agonisit-o în timpul vieții; nici acest testament nu este lipsit de condiția, pe care testatorul a impus-o, cu privire la grija pentru sufletul său; astfel Aspra, trebuie să-și asume responsabilitatea pentru a se îngriji de sufletul soțului, după ce va deceda, respectând obiceiul creștinesc. Dorind să părăsească această lume cu inima împăcată, în ultima sa dorință, Froni mai include o dispoziție, adresată soției sale, prin care aceasta este împuternicită alături de Vîlcul, să recupereze sumele de la cei pe care i-a împrumutat: „Adică eu Fronii Ișlicarul, scrieu și mărturisesc…la mâinile soțului mieu, Aspreii…înpreună cu soțul mieu, eu am muncit cu munca, și din cele ceau avut soțul mieu, am făcut-o amăndoi, și un cal și o vacă, și alt mărunțișuri ale casii= dao cute dator cu 108= lei… și dintra aceștia mulți bani iam dat este scris la dumn= în zapis știindusă= și Mărica Șlicar îi este cu =28 lei pol=…să fie iertat să aibă a mă pomeni dumi ucenici, și cu aceste ce să scriu mai sus ale mele și a cu soțului mieu Asprii iam dat și cu parte me pe măinile două= soțului mieu, Asprii, cu toată voia inimii melea, să aibă a mă griji după obiceiol creștinesc…dar să aibă ași lua datoriile pe la cine am…”. Preocuparea pentru ca patrimoniul pe care-l deține, să rămână în posesia familiei, o determină pe Safta să includă în testament o clauză, pe lângă averea dăruită copiilor săi; în testament, clauza face referire la soțul Saftei, acesta va putea intra în posesia locuinței și a celorlalte bunuri, dacă soția sa, va muri înaintea lui: „de va fi moarte me înaintea boerului meu, toată casa rămâne la stăpânire dumisale cum și moșia Chițcani moșie de colină cu moară și cu toate săliștile ei de prin pregiur și toți țiganii de vatră cum și crășma cu pivnița din Iași toate aceste să le stăpânească boerul meu, bătrân”.
Din atașament puternic față de soția sa, Ștefana, la darea sufletului, Vasile Gotul își alcătuiește diata în prezența acesteia, prin care-i lasă „casa și un pogon de vie ce este lângă casă”; testamentul este alcătuit la 28 mai 1779, unde a fost prezent și duhovnicul Ion Nica, iar din cuprinsul documentului, reiese că Vasile Gotul s-a bucurat de o căsnicie îndelungată, dar fără mulțumirea de a avea copii: „Adică eu Vasile Gotul, ot Diocheti, datam diiata me aproat…la mâna soțului miieu, Ștefan(a) pre cum, să se știe, că trăind noi din tinerețile noastre la un loc și nefăcînd nici un copil…”.
Ștefan Petriceicu, domn al Moldovei și staroste de Zwolen, își manifestă grija pentru soția sa, în testamentul redactat în pribegiea pe care a îndurat-o în Polonia; astfel, pribeagul domn i-a testat întreaga avere soției sale, Maria Cartagiu, unde aceasta a primit conform dorințelor fostului domn, moșii atât în Moldova cât și în Polonia, precum și bunuri mobile, în timp ce rudelor le-a interzis să aibă parte la succesiune. În Polonia, Maria Cartagi intră în posesia moșiilor cu titlul viager, conform diplomei emise de Ioan Sobieski, prin care îi investea pe cei doi soți cu stărostia în Zwolen; în ce privește bunurile mobile, Antemia le primește în conformitate cu testamentul reciproc, alcătuit cu zeci de ani mai devreme: „Ștefan Petru voedov…moșiile mele în Țara Moldovei oricâte sunt, anume Tatarșani și Durnești, ca moșii proprii ale mele, le dau și le dăruiesc domanei mele, la care să nu se amestece după moartea mea niciuna din rude…iar în Regat, toate cele ce țin de dreptul nostru date de Măria sa, regele, și acestea vor aparține doamnei pe timpul vieții. Dintre bunurile mișcătoare însă oricare, se cuvin doamnei mele, cu voie deosebită…”. La 2 septembrie 1697 (7206) la Iași, Martin ungurul împreună cu soția sa Ana, neavând copii, se înțeleg în același testament, să se moștenească unul pe altul după moarte, fără ca rudele să intervină în moștenirea lor: „Adecă noi, Martin ungurul și cu femei mea Ana…oricăruia dintre noi s-ară tâmpla a rămîné după săvârșitul altui: ori mie, lui Mărtin, de mi s-ar tâmpla săvârșenie întâi ori mie…și casel(e) ce-am făcut aicea, în Iași, pe ulița Mare și viile de la Copou și den Valea Irimiei le-am făcut tot de preună…ne-am învoit noi amîndoi ca oricaeli dentru noi s-ară săvârși înainte, să aibă cel ce va rămîne pre urmă, a griji pe cel răposat…”. Ilie Ianache, vel spătar, își alcătuiește un testament împreună cu soția sa, Tefona, fiica lui Ion Racoviță, la 6 mai 1704 (7212); astfel, cei doi testează moșiile fiului lor Gavriil și mânăstirii Răchitoasa. Testând și în favoarea soției sale, Ilie Ianachi îi impune acesteia anumite reguli ce țin de conduita morală, adică să nu se recăsătorească; îi lasă soției sale isprăvnicia peste toate casele, urmând ca moștenitorii legali să asculte de ea atât timp cât este în viață; clauza prevedea, ca în cazul nerespectării testamentului, Antemia să nu mai beneficieze de nici un bun din cele primite prin testament: „Ilie Ianachi vel spătariu și cu soția mea, Tofana, fata lui Ion Racoviță…avînd noi și un cucon din trupul nostru, anume Gavriil, carele lui lasămu să fie slugă și paznic bisericii aceștia ce-i numele Răchitoasa…ce este la ținutul Tecuciului…și încă am socotit din moșiile mele și amu datu Sântei Monastiri satul Motoșești, ce-sŭ la ținutul Tecuciului…Așijderea și pe toate casele mele punŭ epitropŭ pe soția mea Tofana, să aibă a o asculta până va fi ea vie…Însă și soția mea Tofana să nu se mărite în urma mea, ci cu cinste să petreacă ca și alte jupânese, deosebit pentru cinstea casei ce este…”. Dragostea pentru soția sa, l-a determinat pe preotul Neculai să-i lase acesteia o casă, pe care a moștenit-o de la părinți; în testament îi mai lasă o vie și câțiva stupi, pe care le-au cumpărat împreună după invazia cazacilor: „Adecă eu, popa Neculaiu…mărturisesc…cum pre urma mea să nu se amestece nime din surorile méle sau din o(a)menii miei…să las(e) pe preuteasa în pace să mă grijască cu se va hi prilejul…că am fost și prădaț(i); rămâne o vie-doaă, ce sintu împreun(ă) cumpărat(e) cu preuteasa și sintu doi-trei stupi făcuț(i) dup(ă) prada cazacilor iară înpreună cu preuteasa….
7.8.2 Grija părinților față de copii, manifestată prin testament
Relațiile dintre părinți și copii erau reglementate pe baza relațiilor de iubire și asistență reciprocă; pravilele atrăgeau atenția părinților că erau datori să-și iubească fiii, să-i întrețină, și să le dea partea materială, cuvenită din bunuri, fără să-i nedreptățească. Obligați de pravile, părinții trebuiau să le asigure copiilor educația necesară până la majorat, pentru ca apoi aceștia să se descurce singuri; neglijarea acestor datorii atrăgea după sine considerarea acestora ca niște părinți nedestoinici sau urâtori de feciori; această obligație, care-i viza pe părinți, consituia o datorie și pentru copii, care puteau fi dezmoșteniți dacă nu-și îngrijeau părinții când erau bolnavi sau dacă se căsătoreau fără să le solicite consimțământul.
Relațiile care existau între testator și ceilalți membri ai familiei le putem desprinde din testamentele de strictă împărțire, considerate și distributive. Chiar dacă în această dinamică își găsesc locul subiectivitatea preferințelor și constrângerile normelor de drept, se pot surprinde preferințele testatorului, care pun în criză coeziunea inițială a familiei. În continuare, vom veni exemple de testamente, unde copleșiți de afecțiune, părinții testează averea copiilor săi; dragostea față de copii nu-l lasă indiferent pe Istrate Filip, față de feciorul său, Andrei, unde mărturisește în testamentul său, din 23 iunie 1759, că și-a înzestrat toți fii la căsătorie, mai puțin pe Andrei, pe care nu l-a „înzestrat nici cu un cap de ață: nici cu strai”; pentru a fi cu inima împăcată și a-i mulțumi pe toți copiii, Andrei primește de la tatăl său părțile din Doliheni, Nărești, Tublicani, Papucești, cu condiția să nu se amestece în moșiile din Corni și Văzcani. Purtarea de grijă față de copii, se vede și din diata polcovnicului Vasile Sturza; acesta rămâne văduv, după o căsnicie cu soția sa, Ileana, care a durat 30 de ani; ajuns la neputința bătrâneților, hotărăște să-i lase moștenitori asupra averii pe cei 6 copii ai săi: Solomon, Sandul, Cosntandin, Maria, Catrina și Alecsandra „precum mai gios să arată, a feiștecărui parte cei scuvenit și…am socotit că este drept și am făcut”. Pe lângă sentimentele față de copii, din document se observă și preocuparea pentru educarea lor morală, îndemnându-i să viețuiasă în liniște și să nu lase loc disensiunilor din pricina averii moștenite; o atenție deosebită o acordă fetelor sale, Catrina și Alecsandra, unde le lasă în grija lui Sandu și Constandin, îndemnându-i să le ofere ajutorul, atunci când se vor căsători: „dacă sa plăti datorie și să să facă și ce or trebui fetelor, la nuntele lor…și fac vechil de toate aceste pe fiiol meu Sandul, și pe fiol meu Constandin, să poarte de grijă surorilor lor”. Și Aspra, soția marelui spătar Paladie, testează averea feciorului Constantin și soțului ei, Paladie; din cuprinsul testamentului reiese că fiul Asprei avea probleme de sănătate, astfel încât testatoarea include în diata sa, o clauză conform căreia, în cazul morții feciorului ei, soțul Paladie ar fi devenit moștenitorul întregii averi: „Adec eu Aspra. Ğupâniasa lui Paladie marile spătar. Fac șt(i)re…ce am data de la unchiul miu Statie cluceriarul să fie a cuconului miu lui Constantin iar de se va i tâmpla moarte și cuconului mieu nime, dintru rudele miali să nu s amiastiici I la nimic ce am să fie toate moșiile miali dumisali jupănului miu și a cu o I nilor dumisali…”. Chiar dacă pravila condiționa viitorului moștenitor să aibă vârsta necesară pentru a primi averea, Constantin Balș îl instituie pe fiul său, Constandin, urmaș al unei părți din avere; fiind minor, Constandin va trebui să mai aștepte, până ce își va intra în atribuțiile de moștenitor, din această cauză, averea îi va fi administrată de către sora și cumantul său, până ce va îndeplini vârsta necesară, potrivit voinței testatorului: „o parte pol= din țigani mai cu pricină, socotindui, să facă patru părți, și o parte pol= să o țăe Catrina, și doaă părți pol= să o țăe Constandin…patru părăchi cuțite de argint îi las la Eș; o tavă de argint de filigenii, o străchinuță de dulceață de argint cu lingurae, trei linguri tij de argint; o păreche de cuțite cu lingură de argint aicea acasă…o păreche paftale de argint, acestea le-am dat lui Constandin fiul mieu încă și cu ce au fie…aceste toate le las în sama lui Ioniță ginere meu și a fiicăime Catrina să poartî grija de moarte până sa ridica copilul…fiul meu Constandin sânt…la toate lui Ioniță, să o ai cu lege, ca în sama lui te-am dat”. Un testament detaliat, prin care se oglindește preocuparea minuțioasă de a distribui averea sa la urmași, este și cel al spăteresei Safta, ctitora schitului din Fundul Orgoeștilor; spre sfârșitul vieții socotește să-și împartă averea, la fiii săi: Casandra, Vasilică, Safta și Iordachi; aceștia primesc diferite părți din avere, anume: haine, vii, săliști, argintării, sălașe de țigani și moșii, dar potrivit dorinței din testament a Saftei, ei nu vor putea intra în posesia averii, decât după moartea tatălui lor: însă stăpânire va pune după moartea boerului meu, fiindcă boerul are să facă toate grijile mele; de remarcat este faptul că dragostea față de copii, o determină să amintească în testament și de răposatul Lăscărache, fiul ei. Respectarea dorinței sale este subliniată și de o obligație, adresată fiicei sale, Catrina, de a împărți lucrurile din casă în mod egal, cu fratele său, Iordachi. Urmând aceste dispoziții ale mamei sale, Catrina se va alege cu blagoslovenia părinților, iar nerespectarea acestor dorințe este accentuată prin lăsarea unui blestem părințesc, la sfârșitul testamentului: „iar pentru moară, zăstrea mea cum este, dată de la părinții mei cum și clironomie, răposatului fiului mieu Lăscărachi ca o maică, am rămas eu clironoamă…iar fiicăme Casandra îi dau moșie Scorțeștii de la ținutul Lăpușnei și țiganii Șoiculeștii. Pentru Safta copila ce am crescut-o eu, toate lucrurile ei sântu în lada ei…Iar pentru celelalte adecă bucate strae argintării, arăcuri și alte ale casei, toate după moartea boerului Căsandra cum Iordache li vor înpărți frățești osăbit deoi ce sânt drepte ale mele…la oile de va lua după moartea boerului, icoane ce mare ferecată cu argint o dau tot lui Vasilică…Iar cându Casandra, nu va urma dieței aceștie, și va supăra pe boerul cât de puțin blestem părințăscu il lam…iar de va urma după această voință a me blagoslovenia lui și blagoslovenia me, să fie în casa ei”. O grijă deosebită pentru devoluțiunea moșiilor sale, o dovedește și Maria, văduva răposatului Pascal, biv vel medelnicer. După ce o înzestrează pe fiica ei, Catrina, căsătorită cu Ion Catargiu vel stolnic, își împarte averea între cei doi fii ai săi, Gheorghe și Neculai. Tot în testament menționează că după moartea ei fiecare copil să beneficieze de bunurile pe care și le-a oprit pentru a fi înmormântată, urmând să le împartă frățește: „…și toate acestea ce s-au arătat mai sus…după săvârșnirea mea…feciorii mei…să aibă a le împărți frățește…”; un document de o facutură similară este și testametul stolnicului Sandu Ilie; acesta, după ce își încadrează inițial testamentul cu câteva considerații religioase, mărturisește că, deși a înzestrat-o pe fiica sa, Maria, când s-a căsătorit cu pitarul Toader Jora, a hotărât spre sfârșitul vieții sale, să-i distribuie prin testament și „cinci pămînturi de moșie, și jumătate de vad de moară de a Putna…a triia parte ce am din locul de casă părintească din Iași…a patra parte din jumătate de sat, de Doroșcani ot Cărligătură”; lecturând documentul, se observă indignarea lui Sandu Ilie, pe care și-o manifestă în legătura cu statutul acestei părți din satul Doroșcani, unde îl acuză pe călugărul Movilă, că și-a însușit în mod abuziv un cal și un iamur mic de postav, din partea căruia a avut „multă supărare și cheltuial”; din relatarea testatorului reiese că Movilă nu s-a mulțumit cu ce a extras din averea lui Sandu Ilie, mai mult, a emis prenteția la a patra parte din satul Doroșcani, ca să fie trecută pe numele său, în calitate de danie, însă acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece călugărul Movilă, între timp a murit. Testamentul continuă cu grija pe care o manifestă Sandu Ilie, față de ceilalți copii ai săi, Nastasia și Filip, unde le oferă o parte consistentă din averea sa: „fiicei meale Nastasiicăi îi lasu moșiia mea Chilișoai ot Cărligăturii în care să cuprindă părțile din Roșiori, partea din Toderești…așijderea mai rănduiesc tot fiicei meale Nastasiicăi și opt sute cincizăci le ce am ai lua de la dum. Ilie căp. …două pogane de vie ce le-am cumpărate la Odobești, le lasu iarăși fiului meu lui Filip, înpreună cu viile ce iau rămas de la maicăsa”. Și Dumitrașco Erali, la 17 mai 1646, manifestă o grijă deosebită față de soție și copiii săi, prin care le împarte acestora averea sa, asigurându-și totodată, partea care urma să fie întrebuințată pentru înmormântare: „…bani și ciale mișcătoare ğumătate să să dea pentru spâseaniia sufletului meu și săș ѧ și giupîneasa mia parea e ia s animi iar ceia laltă giumătate mișcătoare în bani și sate să le ia atocma fii mei și să le aibă cu blagoslovenia lui Dumnezeu…”. Grija părintească pentru instituirea copiilor la moștenirea averii se vede și dintr-un testament alcătuit la începutul secolului XVIII, aparținând lui Gavril Brăesc, biv vel stolnic, care împreună cu soția sa, împarte averea la copii. În testamentul său, se vede modul cum pune accent pe distribuirea averii, astfel încât detaliază pentru fiecare copil, partea ce i se cuvine, unde în prealabil dorește să aducă în atenție unele referiri în legătura cu grija pentru sufletul său. În testamentul pe care la alcătuit la 20 martie 1701, împarte celor 6 fii ai săi moșiile Brăești, Dolina,Trăsiteni, Mlinăuți, Săuceni, cu vecinii țigani; menționează faptul că, pe Safta, fiica sa, a înzestrat-o cu alte zestre mai bune, oferindu-i printr-o diată, alcătuită anterior, moșia Ciabrâu; însă, ajungând într-o stare critică din punct de vedere financiar, nu a mai avut ce face și a fost nevoit să vândă acea moșie; prin urmare, acea diată este anulată, în ultima sa dorință: „Adică eu Gavril Brăesc biv vel stolnic scriu și mărturisesc cu această a me adevărată diiată pentru moșii ce avem noi eu și cu soțul mieu Soltana acmu pân sântem noi vii am socotit și liam înpărțit feciorilor noștri…Partea lui Ilie: giomătate de sat din Brăiești și din Dolina…o falcă de vie la Băceni, un țigan anume Anton sin Cozma cu ficiorii lui…Partea lui Solomon: giumătate de sat de Trăisteni…partea lui Vasile: o falcă de vie în Naslău; un țigan…Partea lui Chiriac: giomătate de sat de Sausănii cu vecini în locu Hârlăului…Partea Catrinei: giumătate de sat de Sauceni cu vecini om vlem Hârlăului; o falcă de vie la Bănceni; un țigan anume Nicolai cu țiganca lui și cu feciorii lui. Partea Saftei: giumătate sat de Babuni cu vecini în Hotin …o falcă de vie în dealul Comisului”. Un alt testament, unde soții se sfătuiesc înainte să-și împartă averea, este cel al lui Gavril, care împreună cu soția sa, Catrina, distribuie averea fiicei lor, Catrina; aceasta primește o casă în Iași, aflată în mahalua Muntenimii; în testamentul său, Gavril vine cu justificări, privind proveniența acestui imobil, menționând că inițial, a fost în posesia fratelui său, Strătulă; dar după decesul acestuia, a început procesul de judecată cu doi frați de-ai săi, pentru a stabili cine o va administra. În eventualitatea obținerii unui verdict, cei trei frați au apelat la judecata mitropolitului care a „hotărât casa aceasta să se înpartă pe trii frați”.
Vornicul Graviliță Costachi la 1687, în diata sa, își recunoaște viața plină de aventuri din care au rezultat mai mulți coconi cu trei femei, după care își împarte averea la copiii săi, fără ca unul dintre ei să se simtă privilegiat față de ceilalți: „…întâi măritai pe fiica mea Ilinca și o înzestrai…așijderea fiului mei Vasilache…mai aid au în bălți în Hărciotea…satul Roșiiacii și Popeștii și părțile den Floriani… pentru fiul meu Lupul…satul Ploscuțianii…și satul Pârliții…doao roate și 3 salașe de țigani…un loc spre Fălciu…fiului meu Solomon…satul Murgenii cu vecinii și cu 2 mori cu heleșteu…1/2 din sat din Tomăș din sat din Roșcani și satul Sârbii și Ruginiții de Hotin…Așijderea și fiului meu Constantin…satul Epurenii cu Ciocăneștii și cu Bârlăleștii și cu Șoldenii și cu Boteștii la Elan…Așijderea ce o da fiică mea Todosicăi satul Rusii la Roman…satul Foceștii…cu vie și satu Blăjiarii…400 de stupi, 300 de oi și 20 de vaci bucate am dat Lupului 20 de boi… 25 epi tinere și stupi…”. Un alt testament semnificativ este cel alcătuit de Ilie Herescu, împreună cu soția sa, Catrina; din el aflăm că averea a fost împărțită la fiii lor: Vasilie, Gheorghie, Nicolai, Gherasim; fiica Ileana nu primește nimic din avere, deoarece a fost înzestrată la căsătorie, ea „și-a luat parte mai multă, decât toate aceste”; spre finalul testamentului, Ilie Herescu și soția sa, le adresează copiilor îndemnul să respecte dispozițiile din diată și să fie „uniți unul cu altul, trăind frățește că asta iubește și Dumnezeu și oamenii”.
Comisul Tălmaciu, în ultima sa dorință, nu trece cu vederea cei doi ani petrecuți în țara nemțească alături de Dabija Vodă; el își exprimă afecțiunea față de soția sa Iftimia și fiica Todosica, oferindu-le prin testament averea sa, interzicând rudelor să se amestece în moștenire; printre altele, în testament mai menționează o clauză cu privire la o eventuală moarte prematură a fiicei sale, și ia în considerare situația, în care aceasta nu va avea copii, averea să rămână rudelor din partea Iftimiei: „Tălmaciu…ceau fostu comis…am lăsat…giupănesii miali Ifmiii și fiicii noastri Todoscăi…sate și vii, țigani, odoară și bucate și toată pojivia casâi ca să fii toate date de mini să nu dea Dumnezău să s(ă) tâmple moarte fiicii miali Todoscăi și niavându alți coconi tot săș fii rămas aciasta mărturii fămii miali Iftimiei…”. Jitnicerul Gramă își dispune averea prin testament lăsând moștenire mai multe mătci fiilor săi: „…să și dea Petrei dzéce matce și cinci coți de siftu, și să dea lui Ianăș un cal și 4 coți de siftu; și să se dea lui Dragomir un cal și patru coți de siftu, și să să dea Radului un cal și patru coți de siftu. Și…lui Savin un cal și un caftan de atlaz…lui Drăgancea șarvana neagră cu râși…”.
În cercetarea efectuată, pe un eșantion de 60 de testamente inedite s-au înregistrat 16 testamente în care copiii au primit averea de la părinți, iar în 56 de testamente edite, s-au numărat 18 testamente prin care părinții și-au testat averea în favoarea copiilor lor. În ce privește raportul de împărțire a patrimoniului între băieți și fete, s-au înregistrat în documentele inedite: 18 fete și 19 băieți, iar în documentele edite: 24 fete și 35 băieți. În continuare vom detalia două tabele ce conțin numărul de copii și numărul testamentelor în care aceștia sunt menționați:
7.8.3 „Am luat în locul lui fecior de suflet”: dispunerea averii prin testament în favoarea hiastrilor
În puține cazuri am întâlnit ca părinții să nu-și dorească să lase averea propriilor copii; testamentul își dovedea utilitatea și în cazuri excepționale; astfel, testatorul avea posibilitatea să-și creeze prin înrudire voluntară un moștenitor, pentru a avea garanția că nimeni nu va ridica pretenții la succesiune și nu-i va contesta hotărârea; dacă legitimitatea voinței lui putea fi pusă la îndoială din motivul alterării facultăților mintale, filiația creată prin adopție era foarte greu de atacat; prin urmare, dacă numirea unui străin putea fi considerată drept arbitrară și iresponsabilă, o edificare a regulilor succesiunii legale, a reconstruirii descendenței, însuma restabilirea ordinii în ierarhia moștenitorilor, adică a priorității fiilor sau fiicelor de suflet în raport cu descendenții și rudele colaterale.
Dezamăgite că nu au fost înzestrate de Dumnezeu cu darul de a naște copii, sau că moartea grabnică i-a răpit pe fiii lor, prea devreme, din cauza unor boli, multe dintre femeile care și-au testat averea au simțit nevoia de a avea un fecior de suflet la casa lor, pentru a le mai alina suferințele, a primi ajutor la vreme de boală și pentru ca cineva să se ocupe de sufletul lor, după moarte, pentru a le asigura mântuirea și liniștea sufletească. Extrem de sugestive în acest caz sunt și următoarele exemple, unde testatorii își luau la casa lor câte un copil de suflet, din rândul familiei, sau din afara familiei, pentru a-i crește, a-i educa, și eventual, pentru a-i înzestra la căsătorie sau a le oferi averea, prin testament. Prin urmare, Maria Paladi, preocupată să aibă un urmaș care să-i moștenească averea, îl ia fecior de suflet pe Costachi Sturza, pe care-l instuie clironom asupra averii, îndemnându-l să se îngrijească de sufletul ei, după ce nu va mai fi în viață, iar cu banii obținuți din chiria de pe dughenele aflate în Bârlad, să-i împartă la săraci, pe odihna sufletului ei: „dughenele din târgul Bârladului le las fiului meu Costachi Sturza la săvârșenia mea, banii ce va lua cu chirie de pe aceste dughene în toată vieața cât a trăi și să aibă acei bani cu tot anu ai da pe la săraci pentru sufletul meu…că nevrând Dumnezeu săi de copii din păcatele mele, am luoat pe Costachi ficior și clironom, că în toată veața cătă săi trăia sămi porte de grijă cum și după moartea mea”. Despre Costachi Sturza, amintește într-o altă diată, scrisă după 8 ani, de Ioan Trâncu, la data de 19 decembrie 1799, unde aduce completări la primul testament, prin faptul că, de această dată a orânduit unele bunuri, slujitorilor Ioniță Bantaș, Vasile și Enachi, dar și lui Toderică, pe care l-a crescut de mic, fiindu-i milă de el; acestuia îi oferă numeroase animale, dar îl lasă sub epitropia lui Ioniță Bantaș: „zăci epi cu mânzi cu un armăsar, 50 de oi, 6 boi, aceste le dau lui Toderică, fiindcă l-am luat, de copil ca să-l cresc, să-mi fac pomană cu el…îl las sub epitropia și purtarea de grijă a lui Ioniță Bantaș, întru care-i am lăsat și blestem ca să-i milă de dânsul”. Aceeași preocupare, determinată de conștientizarea apropierii momentului final al vieții, apare și în testamentul Anastasiei Sturza, care, după moartea fiului ei, Neculai, l-a luat fecior de suflet pe Constandin, fiul fratelui său, răposatul ban Ștefan Catargiu, cu condiția să-i fie sprijin la bătrânețe și să se ocupe de pomenirea ei, după obiceiul creștinesc. Anastasia se îngrijește de bunăstarea celorlați nepoți, oferindu-le o parte din avere, dar arată o grijă deosebită față de feciorul său de suflet, Neculai, unde-l căsătorește și îi lasă prin testament câteva săliști, moșia Tupilați și câțiva țigani. Totuși, în diata sa, face căteva dezvăuluiri, în ce privește moșia Tupilați; ea mărturisește că la scurt timp după ce i-a murit soțul, s-a îmbolnăvit și crezând că sfârșitul vieții îi este aproape, a întocmit o diată prin care a lăsat moșia Tupilați, mânăstirii Neamț în prezența logofătului Iordachi; ea menționează că a pierdut diata, odată cu trecerea timpului, dar în cazul în care se va găsi, să nu se mai respecte hotărârile din acea diată, deoarece a fost alcătuită pe vremea când întregimea minții era foarte slăbită, în schimb, lasă mânăstirii Neamț, moșia Leaotești, alături de câteva animale: „însă fiind că după ce miau murit fiilor mieu cele ce avem unul Neculai și am luat în locul lui fecior de suflet pe nepotul mieu Constandin, fiul fratelui mieu răposatul ban Ștefan Catargiul…după cum mau bucurat sfîntul Dumnezeu de l-am văzut și căsătorit și acum aceștea încă robului odihnă, și mîngâiere bătrîneților mele, Dumnezeu să-l blagoslovească…că după moartea boerului miieu cămind eu la o boală foarte grea…am chemat pe logofătul Iordache ce era pe acea vreme logofăt la mitropolie, și lam poftit sămi facă diata în care să arate că moșia Tupilați am dato danie la sfînta mănăstire Neamțul…deci acea diată ori cînd sa găsi, să nu să ție în samă. Căci am făcuto la vremea cînd întregimea minții mele era foarte slăbită de boală”. Un alt exemplu, îl avem de la Raifta, fata lui Popescu Lupu, unde lasă prin diată averea soțului ei, Miron Cocoranul și nepoatei lor, Anița, fiica surorii testatoarei, care a fost înfiată de mică: „că numai căce au făcut sora me, iară e o am crescut și am căsătorit-o…”. La împărțirea averii, Miron Cocoranul, soțul supraviețuitor, păstrează uzufructul moșiilor cu titlu viager, iar nepoata înfiată are drept sarcină să-și îngrijească unchiul până la moartea acestuia: „…și am socotit să țâe soțul Miron în toată viiața domisale înpreună cu nepoata me cu Anița, iara după sfârșitul soțului meu să fie [a] Anițăi și fiilor ei și nepoatilor ei în veci…”.
Un alt caz este cel al Măriuței, soția lui Statie; neavând copii și fiind într-o situație precară din punct de vedere financiar, Măriuța înfiază pe Stratul și soția lui, Maria, dispunându-le prin testament o casă din mahalaua Bărboiului, la data de 1 iunie 1745, în Iași, cu condiția să-i ofere îngrijirea cuvenită, iar la moarte să fie îngropată după legile creștinești, potrivit dispozițiilor din testament: „am dat eu danie și miluire mai sus numiților Stratului și soțului dumisale, Mariii, luîndu-I eu feciori ca să mă ție în casă, ca pe o maică și să mă îngrijască să-m(i) plătiască și sărindare și să mă pomenească ca pe o maică a dumnilorsale după obiceiul legii creștinești…”. Un caz aparte este al lui Gavriil, care fiind abandonat de părinții săi la naștere, a fost luat și crescut de către Andrei Cantaragiul și soția sa, Măriuța; până la moartea părinților adoptivi, Gavriil s-a dovedit un fiu ascultător, care și-a îngrijit părinții care l-au adoptat, astfel încât primește o casă prin diată de la tatăl său, Andrei Cantaragiul: „…am luat copil mic de țîță pe Gavriil neavând părinți, avîndu-l fecior de suflet l-am crescut pînă s-a făcut de vârstă și l-am însurat după lege și după datoria părintească…o casă ce o avem am dat-o danie cu tot locul ei lui Gavriil fiului nostru…după moartea noastră să o stăpînească cu bună pace el și soțul său, fiii, nepoții și strănepoții…”.
Adopția are și o dimensiune spirituală care nu poate fi separată de cea naturală, fiind definită prin drepturi și obligații; însă creșterea de suflet a unui copil nu se finalizează cu o legitimare a statutului acestuia de fecior sau fiică de suflet, decât atunci când se dorea instituirea lui ca succesor. Din acest motiv sunt cazuri în care adopția se făcea direct prin testament sau cu puțin timp înaintea redactării acestuia. Din momentul în care cel adoptat devenea succesor, îi reveneau atât obligațiile testatorului, adică plata datoriilor, cât și îndatorirea de a se ocupa de înmormântare și de slujbele de pomenire pentru cel care i-a oferit averea.
Dacă ne întrebăm care sunt asemănările dintre adopție și testament, putem identifica trei asemănări ce definesc în egală măsură actul de adopție și testamentul, și anume: afirmarea voinței individuale, grija pentru pomenire, după încetarea din viață a testatorului, și alegerea unui urmaș; astfel moștenitorul, chiar dacă era fiu sau fiică de suflet, avea dreptul sau puterea de a-și restabili propriile reguli în alegerea unui fiu succesor, de a-și aroga rolul unui judecător și de a decide cine îi merită moștenirea, putea să recurgă eventual și la dezmoștenire.
7.9 Feciori nevrednici și dezmoșteniri. Distribuirea averii la nepoți
Chiar dacă testamentul reprezintă un act de distribuire a bunurilor în cadrul familiei prin dorința testatorului, tot prin el testatorul poate exhedera (dezmoșteni), anumite persoane care puteau emite pretenții la moștenire. Acolo unde existau descendenți, moștenirea nu ridica nici un fel de problemă, deoarece se transmitea în mod natural copiilor, fără ca părintele testator să fi fost nevoit să aleagă sau să numească moștenitori; legea, acordând acest drept, îl investea pe cel fără de copii cu dreptul de a-i oferi la rândul lui, opțiunea la moștenire, astfel încât testatorul, investit cu o asemenea autoritatea, era pus în situația să aleagă și să cântărească cine-i merită favoarea. Alcătuitorul diatei putea dezmoșteni un fiu sau o fiică, care prin comportamentul său s-a dovedit a nu fi pe placul familiei, sau puteau fi favorizate anumite persoane în detrimentul unui număr de rude; toate aceste cazuri de îndepărtare de la moștenire, nu provoacau decât un sentiment de dezaprobare față de testator. Prin urmare, dezmoștenirea copiilor este un indiciu al atitudinii unui părinte nemulțumit de conduita copiilor lui.
Pentru a împiedica o manifestare abuzivă a voinței, testatorul făcea o expunere detaliată a motivelor, pentru care numea alți moștenitori decât cei desemnați prin lege, în virtutea rudeniei de sânge, punând în evidentă calitățile și meritele celui ales. Totodată, gestul său era și unul firesc de a mulțumi celor dragi pentru sprijinul și afecțiunea oferite mai ales în momentele de cumpănă.
Având în vedere că neascultarea copiilor față de părinți atrăgea dezmoștenirea, în această categorie poate fi încadrat și testamentul lui Petru Șchiopul, din 10 mai 1594. În 1592, la Tulme, fiind bolnav fostul domnitor, i-a chemat la dânsul pe fiica sa și pe ginerele său Gheorghe, nepotul după soră, cerându-le să aibă grijă de fiul său, lăsându-le toată averea după moartea sa; din cuvintele testatorului, înțelegem că moștenitorii nu au respectat dorințele din testament, și din acest motiv, fiind dezamăgit de comportamentul lor, Petru Șchiopul îi dezmoștenește în favoarea fiului său: „al doilea și hatmanul Gheorghe, și Acela a plecat fără voia mea și la nevoia mea n’a fost lângă mine, și s’a dus…precum nici fetei mele, pentru că m-au trădat și n-au stat lângă mine, sau la strîmtoarea mea, precum nu se cade să părăsească pe părintele lor în vreme de nevoie…Ci acum, în anul acesta 1594, copilul mieu să fie vrednic a stăpâni el însuși toate cîte se întâmplă să le mai avem…”.
Venind vremea să împartă averea la urmașii săi, Catrina, soția răposatului Ioniță Păun, oferă moșia Dolhăștii, lui Mardare și Măricuții, ca să o împartă frățește; pentru Rucsanadra, căsătorită cu Iordache, cu toate că a înzestrat-o la căsătorie, i-a păstrat moșia Cârja, dar când vine rândul Saftei, să primească partea ce i se cuvine din avere, din rândurile diatei se citește dezamăgirea pe care i-a produs-o mamei sale; pe când trăia tatăl său, Safta a părăsit casa, fără știrea părinților, plecând cu țiganul Savin, aducând familiei mare ofensă; datorită acestui gest, Safta nu mai primește nimic din averea părintească, fiind dezmoștenită: „pentru fiica mea Safta fiind încă trăind soțul mieu, au fugit după un țigan anume Savin fără de voia noastră. Și niau făcut mare necinste pentru aceia am lipsă din toate clironomiile care și soțul mieu au lăsatu cu limbă de moarte și cu mare blestem ca să nu fie amestecată la partea dintru nimică cu ceielalți frați”.
Un alt caz prin care moștenitorul este destituit, îl constatăm în diata Mariei lui Isac Stârcea, care după ce-i murise feciorii și ulterior devenind văduvă, mai avea în viață o fiică, pe nume Tofana; această fiică era căsătorită, dar fiind stearpă nu-i putea oferi urmași, soțului ei; În momentul în care Maria Stârcea își dispune moșia prin testament, își dezmoștenește fiica și alege să instituie moștenitor pe un nepot de-al ei, anume Constantin Macri. În pofida acestei dezmoșteniri, Maria nu-și uită fiica în diată, astfel încât ea îi asigură o bătrânețe fără griji, impunându-i nepotului ei să aibă grijă de Tofana, dacă va rămâne săracă, după moartea soțului ei: „iar dumnealui (Constantin Macri), să mă grijască în viiața mea, de ce mi va trebui și după viiața să mă comîn de așijderea și o fată a mea anume Tofana carea este stearpă de i să va prileji să rămâe de soțu său săracă, să aibă a socoti, și a o primi la sinea, să o grijască…”.
Documentele ne arată că au existau și cazuri când copiii, cu toate că s-au dovedit nevrednici și nepăsători la greutățile părinților, ei nu au fost dezmoșteniți, ci au primit o parte mai mică din avere. În susținerea acestui caz, putem veni cu situația lui Serafim Tomiță care, la vârsta de 80 de ani, își împarte averea sa, la cei patru fii ai săi: Toader, Vasile, Ion și Grigore. Având în vedere că Serafim Tomiță a trecut prin momente grele, el a primit o îngrijire deosebită din partea fiului său Grigore, față de ceilalți fii care au fost mai nepăsători; cu toate acestea, în data de 22 martie, împarte moșiile aproape egale între cei patru fii ai săi, astfel încât Grigore primește de a-și alege singur părțile lui de moșie, plus două vii neîngrijite din satul Fetești. Dar cu toate acestea, la 15 aprilie, Serafim călugărul, adaugă un codicil diatei sale, modificând împărțirea inițială, prin care îi acordă lui Grigore o parte mai mare din avedere, deoarece s-a dovedit vrednic, având grijă de tatăl său: „…și iată feții mei că fă fac știre și scriu cu mâna me și dau lui Gligorașco din moșiile mele să fie volnic să ție și deți sta la împărțeala Gligore să aibă a lua o parte și jumătate din moșiile mele că la străinătate me Gligoraș mau cătat și mau îngrijit, mai îmbrăcat și mau încălțat și mau grijit de bucatele ce neau dat bani de cheltuială”.
Din documentele avute la dispoziție, am constatat că erau testatori care preferau să-și testeze averea unor nepoți, deoarece aceștia dovedeau atașament și puteau fi persoane de încredere, capabile să ducă la îndeplinire toate dorințele testatorului. Pentru nuanțarea acestor afirmații avem câteva cazuri desprinse din documente; neavând nici fecior nici fată în tinerețe, și simțind că sfârșitul îi este aproape, Anița, sora Stamatincăi, își dorește ca partea sa de avere să fie moștenită de către nepotul său, preotul Vasilache; după ce se sfătuiește cu soțul său, Anița își alcătuiește diata în prezența nepotului, oferindu-i o casă, haine si obiecte de valoare, interzicând rudelor să se amestece la moștenire: „Adică eu Anița sora Stamatincăi făcutam diiata me la măna nepotului meu preutului Vasilachi fecior surorumei Stamatincăi … și iam dat o casă cu loc cu tot ce este p(e) spodul vechi…săi de=13=lei și iam dat, un tănvar am cheltuit= 75=lei…șo prostire cusută este a me, iam dat, o părechi pahftal argint tij, o părechie sărji una turcescu tij a me…”; la întocmirea testamentului din 1668, Maria Cărcoaia, văduva portarului Eremie Cârcu, are în vedere să-și înzestreze cele trei fiice cu moșiile deținute; dar în 1696 mai redactează încă un testament al cărui beneficiar va fi nepoata sa Maria, care: „au călcat atâta cali pănă la Foloșeni, am venit la mini, cap de bărbat n-ar fi venit …”. Un document din a doua jumătate a secolului XVIII, ne aduce în atentie gestul Aftiniei Armășoaie, care, deși îl instuie moștenitor asupra averii, pe fiul său, Gheorghe Carp, oferă un sprijin material și moral nepoatei sale Maria, care a rămas de mică, orfană de tată; aceasta primește din partea Aftiniei o educație aleasă, își dezvoltă deprinderile de a lucra, iar la căsătorie are parte de zestre, potrivit obiceiului din acea vreme: „iar o Maria nepoata din nepoata dinspre bărbatul meu, miau aduso tatăsău, și sau tămplat de au murit tatăsău și eu mam milostivi de am învățato a lucre și am măritato cu cele ce am milostivit de iam dat zestre, și numai am a face nici o datorie cu dânsa”. Într-un zapis de mărturie din 16 octombrie 1635, Toma postelnicul mărturisește ultimele dorințe ale răposatei jupânese Maria Cluceroae care face o danie la darea sufletului ei. Neavând copii, testatoarea se hotărăște să ofere nepotului ei, preotul Vasile din Șerbești, satul Vârtop, pentru că a îngrijit-o în momentele grele, rugându-se pentru sufletul ei și pentru iertarea păcatelor, în final ocupându-se de înmormântarea ei și de pomenirile ce trebuiau făcute după obiceiul creștin: „…scriu și mărturisesc…cum am învățat și au grăit cătră noi giupîneasa Maria cluceroae, la datul sufletului său, zicând că s-au prilejuit nepotul său, popa Vasile de Șerbești, de ce au pricestuit și-au făcut moșie și rugă înaintea morții dumisale…i s-au făcut milă…și l-au dăruit cu partea dumisale de ocină la sat la Vîrtop, ce se va alege în tot hotarul …”. Majoritatea documentelor ne aduc în atentie o condiție ultimă, pe care nepoții erau obligați să o îndeplinească, pentru a moșteni în liniște averea, dar totodată era și o ultimă dorință a testatorului, mai exact, să fie îngrijiți după moarte; astfel, nepoții aveau obligația prin testament, de a se ocupa atât de înmormântarea persoanei de la care a primit averea, cât și de pomenirile necesare rânduite de Biserică; prin urmare, Vasile, la 28 decembrie 1793 își transferă averea, prin testament, la nepotul său, Ioniță Mătescul; pentru o mai bună administrare a averii, Ioniță primește instrucțiuni, cum să procedeze cu achitarea datoriilor unchiului său, Vasile, iar în timp de un an să facă și 5 sărindare, în valoarea de 150 de lei: „datam această adevărată detă a me la mâna nepotului- meu Ioniță Mătescul precarile iam făcut anume- cum știi sau arătat tătă avere me printra căte de doi viței, patru gonitori, patru mănzați, doî vaci-mari, doîi gonito(ri). Doi viței, doi buhai întorși, doi buhai de sămănță, un cal, o iapă, și una sută cincezi lei care acestor vii săntu în mâna nepotului Ioniță…și din traceste să scată întăi să plăteasc…Cinci sărindari, una sută cincizeci lei, 7 rujle păn la anul”; și preoteasa Teodora, este obligată de unchiul său, Sarafim, să-i împlinească un sărindar după ce va muri; în schimbul acestui serviciu, Teodora primește ca moștenire, 2 pogoane de vie unde sunt în Codrul Sîrbilor, ca să fie ocină și moșie atât pentru ea, cât și pentru copiii și nepoții pe care-i va avea: „Adecă eu Sarafim călugărul sin Zaharia chitelisc în Codru Sîrbilor făcutam această diiată a mea dă danie la măna moliftii sale pritotului To(a)deru și nepoate(i) mea, priotes(e)I T(e)odori(i):…2 pogoane pol vie lucrate și un pogon sterpu și altă vie ce se scrie mai sus…iar la moartea mea să mă grijască și să mă grijască ce trivoe de tot și sămu facă un sărindaru du moarte”. Neavând copii după orânduiala lumii, Mihalache Jora, nu-i trece cu vederea pe nepoții săi, astfel încât, unuia dintre ei, pe nume Vasile Bacșă, îi oferă satele Vuscășănii din ținutul Dorohoiului, și Hurișăni, din ținutul Orheiului, ca o răsplată pentru ajutorul oferit atunci când a fost bolnav, cu condiția să-l „pomenească și să mă grijască după orănduiala leagii creștinești pănă la anul și să ma(i) dea și sărindarele…ca să aibă a mă pomeni în toată viața lui”; celorlalți nepoți, din familia Băcșăștilor, le lasă îndemnul de a oferi mânăstirii Dancul din Iași, câte 80 de lei pentru pomenirea sa și a fratelui său, Sandul. Printre testatorii care-și împart averea la nepoți, se numără și Candachia din Bălăceni, care oferă nepoților ei moșia din satul Bălăceni. Documentul nu ne prezintă motivele pentru care Candachia îi instituie pe nepoți ca moștenitori, dar se subînțelege că iubirea față de nepoți a stat la baza acestui testament: „Eu, Candachia bătrâna…strânsumi-am feciorii mei <a> me Miron și Candachia feciorii fetei meli C<ă>rstinei și gineremiu Dumitru Cioclină și fiia mea Nastasiia, de le-au înpărțit averea direptă și ocină ce am avut în satul Bălăcen<i>”. Todosia Fugărița, arată în diata din 1746, că fiul său, Iorga căpitanul, a fost înzestrat cu moșia Brănești, însă consideră oportun ca această moșie să rămână moștenire, nepoatei sale, Todosia, fiica lui Iorga căpitanul; astfel, Todosia primește prin diată moșia Brănești, alături de pogoane de vie și livezi: „Adică eu Todosia jupărica făcutam această dieată nepoatei mele Todosia ceam dată de la tatăl său Iorga căpitanul moșiia Brăneștilor…iar Todosia să stăpânească moșiia Brăneștilor cu copii(i) ei; și livezi; 4 pogoane vie cu cramă cu tot cea leau cumpărat fiu meu Iorga, ce le lucre Bejana Vicola: viia cu locul er sânt a nepoatei Todosia”. Grija și iubirea față de nepoți nu-l lasă nici pe Constantin Ruset să-i treacă cu vederea; astfel, în diata sa, alcătuită în 1787, după ce împarte averea copiilor săi: Maria, Iordache, Ioniță și Mihai, își aduce aminte de nepoții săi, oferindu-le patru sălașe de țigani: „…din toți Țiganii să aibă a scoati patru sălași și să-i dé nepoților fiicei mele Marii răposatei, fiindcă nu i-am dat…”. În altă parte, o vedem pe Anastasia, soția lui Lupașcu Covrig, staroste de ciocli, cum împarte averea la nepoții săi, Constandin și Neculai; la această împărțire, de menționat este faptul că cei doi nepoți nu primesc averea prin același testament, ci prin documente diferite; primul beneficiar al unei părți din averea Anastasiei, este Neculai, prin testamentul alcătuit la 25 august 1771, iar Constandin se bucură de averea pe care o va moșteni, tocmai după 14 ani, la data de 20 iunie 1785, unde Anastasia îi oferă icoane, o casă cu beci de piatră lângă casa cea veche, bani, bijuterii, arme, unelte, haine, lenjerie, scoarțe și veselă. Chiar și fostul voievod, Ștefan Petriceicu, alcătuindu-și testamentul în pribegie îi lasă averea soției sale, cu rugămintea să nu-i uite pe nepoți „și să dea domnul Nicolae nepotul meu de soră, conțușul căptușit cu blană de râs, o sabie de argint aurit și un paloș ferecat de argint aurit, apoi două frâie și o șea. Iar domnului Lupașcu, de asemenea nepotul meu de soră vreau și mă rog ca doamna să-i dea contușul căptușit cu soboli, două frâie, un paloș ferecat cu argint, glovnia, adică sabia turcească și două șei…”.
Din testamentele pe care le-am cercetat, 19 documente inedite și 11 documente edite, fac referire la instituirea nepoților ca moștenitori, dintr-un total de 60 de documente inedite și 56 documente inedite; în continure ne îndreptăm atenția și asupra testamentului lui Michael Lukás, unde numele nepoților care vor primi o parte din avere ocupă un loc însemnat în document, prin faptul că ei sunt menționați înainte ca Michael să încredințeze o parte din avere soției sale și copiilor săi, fapt care nu poate arăta decât iubirea testatorului față de nepoții care i-a crescut și i-a hrănit din copilărie; astfel, Michael Lukás, la 12 iunie 1746, testează „nepotului Valentin…care a rămas pe lîngă mine, pînă în present, i-am dat deja o vacă și acum îi dau doi viței juncani de un an. Nepotului meu Petru, îi las prin testament o vițică ce va avea un viței către iarna viitoare și alți doi viței juncani, un anul ăsta și unelte de plug”.
Există totuși testamente din care nu putem desprinde numele și numărul nepoților, cărora le-a fost încredințată o parte din avere; testatorul s-a mulțumit a menționa în diată, doar termenul de nepoți, nu și numele căruia îi revenea averea; pentru a întări această afirmație, venim cu exemplul diatei mitropolitului Gheoghie al Moldovei, care după ce își distribuie averea în scris, la mai multe mănăstiri din Moldova, se gândește și la nepoții săi, de la care a avut multă grijă, oferindu-le: „…230 de oi, din copilăria me făcute: acestei am socotit, de le-am dăruit niamului mieu, nepoților miei și nepoatelor mele șă și le împartă ei, că eu de la dînșii multă slujbă am avut…”. Nici Vasile Tălmaci, nu menționează numele nepoților cărora le oferă partea de ocină din „Rotunpănești cu curți și cu morile din Brădățil”, în schimb le interzice să se amestece în partea de averea pe care o va lua soția sa. Tot în acest registru putem încadra și diata lui Cîrste, fost mare pitar, care nu menționează numele tututor nepoților săi, cărora le împarte averea; astfel, fostul pitar testează averea lui Iordachi, al cărui tată este Lupul și nepoților lui Hurmuzaki, cel de-al doilea fecior al lui Cîrste; deasemenea, testatorul nu o uită nici pe fiica sa, Catrina, care le oferă: „…moșie de la Horodiște și moșie de la Prut și doaspre(ze)cé pogoani de vii di la Odobești și di la Gîrle și pivnița cu dugheni din Iași di pe Podul Vechiu și seș(ă) sălași de țigani, aceste toat(e) li-am dat fiilor lui Hurmuzaki, nepoților mei, iar moșie di la Dracsini și locul casălor celor vechi și cu pivnița iarăși di pe Podul Vechiu li-am dat nepotului mieu, lui Iordachi, săn fiului meu Lupului, iar fiică-me Catrinii i-am dat un sălașu de țigani, anum(e) Decușar(ă), ca să le stăpînească iai întru toat(ă) viiața lor și coconilor lor…”.
O altă latură care trebuie luată în considerare când vorbim de instituirea nepoților la moștenire, este și cea în care testatorul, apreciază grija deosebită pe care a manifestat-o nepotul sau nepoata față de el, în momentele dificile, oferindu-i astfel o parte din avere: Voicu Budescu, deoarece a manifestat o grijă deosebită față de unchiul său, Neculai, când acesta a fost la vreme de neputință, primește moștenire moara, casa și toate lucrurile care se află în ea: „am lăsată diiata la măna nepotului Budescu…fiindcă iau mai căutată la vreme de neputință să aibă a stăpăni toate pe urma me casa moara moșiei ca să iaste a me acolo toate ale mele…cătăle mau căutată la toate scărba”. Maria Cerchezoaia, la 15 mai 1759 (7267), după ce amintește în diată după ce nepotul său, Iordache Cerchez, a avut grijă de ea aproape patru ani, socotește: „…că puțin îi iaste nepotu-miu Iordache ca s(ă) <rămîie> numai cu casa…dar di acum nainte neștiindu cât mi-a lungi Dumnezeu viața, cîtva s(ă) mai cheltuiască, după cum iaste adeverit să mă țjie pîn(ă) la moarte să mă grijască, fiindu acum și bolnavă…”. Și monahia Ilisafta își răsplătește nepoata, Maria, cu moșii, pentru că îi oferă îngrijire până la moarte, îndemnând-o să se îngrijească de sufletul ei, și după ce va muri: „adică eu monahia Ilisafta…dau moșiile din de pe Sârca din săliște de la Mădârjeni anume bătrânii Cotorcea Vasile și altul Andonie Mira pe cum aceste moșii de lau fetei Maria nepoata me că e mau grijit pân la morte me și după morte me încă să mă grijască”. Ana Lapas împarte o parte din avere, nepoatelor sale Ana și Catrina, cu condiția ca ele să se îngrijească de sufletul ei după ce va muri: „…iar nepoatili meli, Anii, i-am dat un habaciu de mamusa, blănit cu oie și nepoții mili, Catrinii, i am făcut parte o năframă cu sîrmă și trii linguri de argint, și doa blidi de cosîtor și o tingir(e) cu căpac, și o cîndar(u) și doă tegăi: una mica, alta mare…iar o prostiri și o căldare, iarăși să s(e) vîndză și să s(e) grijasc(ă) la moarte. Și o oglindă mar(e) iar să s(e) de Catrinii…”. În situația de față se încadrează și diata Axiniei Surdoaia, prin care lasă moștenire nepoatei sale, Frăsina, o dugheană în Tîrgul de Sus din Iași, și câteva lucruri, dar cu condiția să o îngrijească până la moarte și înmormântare: „…o dugheană am dat în Tîrgul de Sus, din Iași și câteva lucruri, dar cu condiția să o îngrijească până la moarte și la înmormântare: „…o dugheană ce am dat în Tîrgul de Sus dam dat danie copilii Frăsinii, nepoată-mé, și o prostiti, și o căméșe și o tigăii și un copăcel de tingire. Și acéste să fie a ei, numai să mă grijască și să facă cum a putea, să-m(i) de un sărindar la sfînta Mitropolie și să mă și cerce și să mă grijască…”.
7.10 Grija pentru suflet manifestată prin testament
Trăirea și asumarea morții ca pe un lucru firesc, reies din mai toate mărturiile păstrate din perioada medievală; contextul în care au fost elaborate diatele, justifică și evidențiază nu doar un profil impregnant de o puternică trăire religioasă, ci și importante caracteristici referitoare la mentalul întregii societăți. O dispoziție specială cuprinsă în testament era cunoscută sub numele de „partea sufletului”. Din grija deosebită pentru suflet, înainte să înceteze din viață, testatorul rezervă o parte din patrimoniul său unor rude sau celui instituit la moștenire, pentru ca să-i acopere cheltuielile intervenite la deces și să-i facă parastasele necesare pentru pomenirea sufletului. Din punct de vedere moral și religios, partea sufletului avea menirea de a oferi o notă de siguranță serviciilor necesare pentru cel răposat, iar din perspectivă juridică garanta celui care urma să se ocupe de toate acestea, o parte din averea defunctului, aproximativ o treime din masa succesorală a acestuia. Partea sufletului este sinonimă cu termenul comând și cuprindea atât cheltuielile necesare înmormântării, cât și serie de pomeniri cum sunt cele de 3, 9, 40 de zile, dar și cele la 3 luni, 6 luni și 1 an, alături de obligațiile pentru dezgropare.
Partea sufletului a fost prezentă la unele popoare mai vechi, precum babilonienii, unde locuitorii din timpul lui Soumaulail, închinau o parte din bunurile lor la templu; din relatările istorice, alflăm că pentru a-și salva sufletul, un locuitor și-a lăsat casa, zeului protector. La egipteni, partea sufletului era atribuită numai copiilor sau celei mai apropiate rude, care prin acceptarea lor, își asumau reponsabilitatea pentru realizarea funeraliilor și a diferitelor procesiuni religioase, pentru liniștea sufletului. În dreptul bizantin, se prevedea ca testatorul să lase o parte din patrimoniul pe care-l deținea, unei anumite persoane pentru a se îngriji de sufletul său. Vechii slavi au cunoscut partea sufletului, consacrată de Legea Vidodului, ce putea fi dată atât particularilor cât și mânăstirilor. Reglementările vechiului drept rusesc, menționau obligativitatea celui care deținea averea, de a lăsa moștenire o parte din patrimoniul său unei rude apropiate, pentru a putea avea grijă de sufletul său. În legislația suedeză, Legea Upland, declara valabilă donația prin care se atribuia o parte din patrimoniu pentru salvarea sufletului. În țările nordice, partea sufletului se atribuia numai mânăstirilor și bisericilor. După cum se poate vedea, această instituție este comună tuturor timpurilor și popoarelor; ea nu a trecut de la un popor la altul ca o înrâurire sau ca un împrumut, ci s-a născut odată cu proprietatea și cu credința în viața de apoi.
Testamentele existente în spațiul extracarpatic românesc, mai exact în Moldova, atestă preocuparea semnatarilor de a reglementa situația averilor deținute, dar și aceea de a-și asigura mântuirea sufletului. În continuare vom reda câteva exemple despre modul în care testatorii își luau măsuri, chiar din timpul vieții, pentru îngrijirea sufletului lor după moarte; chiar dacă aparent, denotă o seninătate pentru întâmpinarea acestui moment, în realitate, oamenii evului mediu arătau o frică, dar în același timp o responsabilitate pentru odihna sufletului lor după moarte. Astfel, dorințele pentru pomenirea sufletului „după orănduiala leagii creștinești” sunt exprimate și în diata lui Mihalache Jora, unde acesta manifestă o preocupare aparte, încât implică mai mulți factori, pentru împlinirea acestei ultime dorințe; mânăstirii Dancul îi oferă părțile din Urlați, Cojâni și Fântânele, pentru ca mânăstirea să-l treacă la pomelnic, altături de părinții săi; nepotului Vasile îi oferă un sat în ținutul Hârlăului și alt sat în zona Orhei „ca să-i dumisale de la mine danie și pomenire ca să aibă a mă pomeni în toată viața lui și după dânsul pre cine va alege Domnul Dumnezeu din roada lui”; pe lângă această pomenire, dorința testatorului continuă, cu privire la grija sufletului său, încât îl îndeamnă pe nepotul său, să-i plătească și două sărindare, mărturisind că nu a apucat să le ofere bisericii: sărindarele să fie „unul acolo în Iași care le știa preotul Lupașco duhovnicul miei și altul preotului Pavel din Obrăjeni”.
Văzându-se „căsărit și la neputința bătrâneților”, polcovnicul Vasile Sturza, după ce își împarte averea la moștenitori, își asigură cele necesare pentru pomenirea sa, după moarte; de pildă, pentru cheltuielile la înmormântarea sa, a pregătit viile de la Odobești, care vor intra în posesia acelor feciori care vor alege să-i facă sărindare, mai exact, pentru cei din familia Giurgiuvăni, care vor alege să-l îngrijească la înmormântare, conform dispozițiilor din diată, le oferă viile de la Odobești, cu condiția să-i facă zece sărindare, iar în cazul în care, fiii săi, Sandul și Constandin îl vor îngriji după ce va muri, aceștia vor primi viile menționate mai sus, în schimbul a opt sărindare. Frica de moarte îl determină pe Constantin Balș, să-și pregătească din timpul vieții, pomenirile care dorește să fie făcute pentru mântuirea sufletului său; în testamentul alcătuit la 23 august 1759, rânduiește sumele care să fie cheltuite pentru pomenirile după înmormântarea sa, dar totodată menționează și ce fapte de milostenie să fie făcute pentru sufletul său, la 3, 9 și 40 de zile de la îngropare; însă grija pentru sufletul său nu se rezumă numai la aceste pomeniri, el dorește să fie finalizate lucrările de la mânăstirea Lespezi, a cărui ctitor este, oferă bani pentru acoperișul Bisericii de la Cruce, iar pentru catapeteasma „bisăricii de la Sascut să-i facă după cum sau tocmit și să poluiească, și să facă și sfășnicele mari, polăite și zugrăvite”; chiar dacă teama de moarte era prezentă în sufletul său, Constatin își dorea ca și în mormânt, să păstreze o parte din lucrurile pe care le avea în casă: „noaă zarfuri de argint cu feligenul lor; o candela de argint ce am în ladă la Eși să pue la mormântul meu, și cu un covor cea este iar în ladă”. Ajungând la bătrânețe, Candachia împarte nepoților moșia de la Bălăceni în prezența fetelor sale Cristina și Nastasia, dar se gândește și la momentul când se va retrage din această lume, astfel încât își oprește a patra parte din avere pentru înmormântare și pomeniri: „…Eu, Candachia bătrână de Bălăceni…le-am înpărțit a mea direaptă ocină și moșie ce am avut în satul Bălăcén<i>. Deci trei părți am dat lor, a patra parte am lăsat mie, de comăndare…”.
Casandra, fata Mitrei, nu-și uită în diată soțul răposat, astfel încât își manifestă regretul față de pierderea sa; după ce împarte averea la verii săi Negrea și Neculai, îl împuternicește pe cel din urmă să se ocupe de îngrijirea sufletului ei, după moarte, dar să nu-l uite nici pe răposatul boier în săvârșirea pomenirilor și sărindarelor necesare timp de un an: „…iar viile de la Liești așe las avântu după petrecere me să fie a vărului meu Neculaiu și moșie de la Cuca, iar altele bucate și dichisurile casăi čam să rămâi cu toati să mă grijașscă toate pomenile săm facă păr la anul și trei sărindari sămi de să s facă pentru sufletul și a boierului…”.
Testamentul era și un mijloc prin care testatorul putea impune grupului familial sau celor din afara familiei, un loc unde dorea să fie înmormântat; de aici reiese că oamenii nu se îngrijorau atât de tare față de moarte, ei priveau acest moment ca pe o trecere către viața cea adevărată, deoarece viața lumească nu este altceva decât o pregătire pentru acest eveniment. Unii testatori își doreau să fie îngropați în biserică, ori în curtea mânăstirilor, deoarece credeau ei, că acest lucru le înlesnea și mai mult mântuirea, datorită celebrării periodice la slujbelor religioase. De pildă, Anastasia Sturza, simțind că s-a apropiat vremea ca să plătească obșteasca datorie și în speranța că va dobândi viața veșnică, încă din timpul vieții, își exprimă gândurile prin testament cu privire la ceremonialul de înmormantare și la locul unde dorește să fie îngropată, astfel ea dorește să i se facă 10 sărindare în ziua îngropării, iar slujba să fie oficiată de către arhiereu; nu uită nici de cheltuielile pentru acest eveniment, astfel încât îi oferă nepotului său, Constandin, banii necesari, alături de animale pentru a urma rânduielile creștinești privind pomenirea ei, menționând că și-a ales locul de îngropare la mânăstirea Secul: „La îngroparea mea să fie datorlor a adică arhiereu și atuncea îndată să mi dea zăce sărindare la îngropare, și după aceea sămi dea doao sărindare pe la mănăstirile și bisericile unde sa socoti, și la mănăstirea Secul unde am rînduit să mă îngroape, să dea doao sute lei, cinci zăci vaci mari…îndatoresc pe nepotul mieu și fiul meu Constandin să dea de la sine ca să împlinească și să de îngrijiască.
O atenție deosebită privind pomenirea sufletului său, o manifestă și marele logofăt Iordachi Cantacuzino, unde își exprimă, în testamentul său, dorința de a fi îngropat la Sfânta Mitropolie, dar și să fie trecut în pomelnic alături de fiii săi, pentru a fi pomenit la sfintele liturghii; totodată își asumă și suportarea cheltuielilor pentru 20 de sărindare, lăsând doi epitropi pentru a înplini toate aceste griji: „…am dat danie sf(intei) Mitropolii pentru sufletul și pomenirea mea și a soției mel(e) Ecaterinii, ce-i îngropată acoló, și doi copii ai noștri și opt nepoți, feciorii fetelor mele , hotărându-mă și e să mă îngrop la Mitropolie…pentru pomenirea noastră și a fiilor noștri…și pentru cheltuielile îngropării mele, și pentru 20 de sărindare…am lăsat epitropi: prasfințitul Iacov mitropilitul și pre fiiul nostru, ginerile Aristarho vel vist(iernic) și Ioniță…”. Un document cu caracter similar este și testamentul mitropolitului Moldovei, Iacov; fiind în multe feluri de boale și temându-se ca nu cumva fără de veste să vie asupra sa acel înfricoșat ceas al morții, în diata alcătuită mai vârtos pentru sufletul și pomenirea sa, își exprimă dorința să fie îngropat la mânăstirea Putna, deoarece acolo și-a pregătit mormântul și se încredințează personalului mânăstirii pentru a-i oferi îngrijirile necesare, atât în timpul vieții, cât și după moarte; deasemenea, le adresează și urmașilor săi, în scaunul mitropolitan, să se îngrijească de sufletul său și să-l pomenească după rânduiala unui arhiereu: „(după dreptate ce se cade) le afierosăscu sfintei mănstiri Putnii: maicii și clironomii meale…unde și mormântu mainainte mi-am săpat: penru aceia dar și părinții ce vor fi după vremi petrecători întru această mănstire, să aibă purtare de grijă la moartea mea, cu ceale cuviincioase a mă grji după cum să cade unuo creștin și arhiereu. Cum și după îngropare, păn la anul după orănduiala legii creștinești. Deci înainte iarși să aibă a mă pomeni în veci…”. Văzând că Dumnezeu a prelungit viața, după câțiva ani își alcătuiește un alt testament în care descrie cum să fie îngrijit sufletul său după ce va muri, mai exact, după slujbă preotul „să margă la mormăntu: cu litanie căntăndusă troparile obicinuite, și zicăndusă ectenie și otpustul și vicinaia pacea ta. Însă în zilele în care sunt slobode a să face panahidă. De căte =2= ponturi cu totdenadinsul să înplinească după cum eu hotărăscu”. Într-un alt document, o vedem pe Ilinca Bădărău cum și-a cheamat preotul duhovnic pentru a o ajuta să-și exprime în scris, ultimele dorințe, deoarece a simțit că sfârșitul îi este aproape; în diata sa, alcătuită la 1800, ea a „giuruit și doao sărindare, unul la Socola, și unul la Sfetii Constandin, și o calată să o dau duhovnicului li am pînză supțire cu margini doao zpci și opt de coți…și aceste toate să rămîe la mîna duhovnicului preot Ioan; și să mă pomenească și să de samă”.
Nu doar proximitatea sfinților și moralitatea unui spațiu precum Biserica îi determinau pe testatori să impună familiei un loc de înmormântare precis; în unele cazuri se căuta proximitatea familiei, a pământului natal și a locuitorilor dragi. Unii dintre domnitorii moldoveni și doamnele lor care și-au găsit sfârșitul în pribegie, nu uitau să impună executorilor testamentari ca trupurile să fie înhumate în pământul țării. Astfel, Miron Barnovschi, fiind printre străini, în testamentul său menționează ca trupul să-i fie dus în Moldova și îngropat în Biserica Dragomirna, ctitoria sa: „…de ni să va prileji moarte aicea la mîna acestor păgâni, să pue acești Boeri nevoință, se nu-mai zacă oasele în păgînătate ce să le aducă în țară să le îngroape la sf<înta> mănăstire Dragomirna…”. Veniamin Năstasă, în testamentul său din 10 mai 1767, își dorește să fie îngropat la „…Sveti Sava, unde și moșii și părinții și frații…sînt îngropați și după neam, fiind și ctitor la această mânăstire…”. Constantin Gîndul își exprimă dorința de a fi îngropat la biserica strămoșească, de la țară: „…pentru îngroparea mea de se va întâmpla sevêrșirea mea la țară. La țară să mă îngroape, fiind biserică strămoșască…”. Michael Lukás din Frâncești, prin testamentul său din 12 iunie 1746 și-a exprimat dorința de a fi înmormântat în cimitirul catolic din Iași: „…Dacă D(omnul) Dumnezeu mo-ar trimite moartea de pe urma prezeței boli…trupul meu…vreau să fie îngropat în cimitirul catolic din Iași, cu ceremonile obișnuite…. Chiar și doamna Marghita, soția răposatului Simion Vodă Movilă, fiind în pribegie în Ungaria, își dorește ca trupul ei să fie înmormântat în Moldova, alături de strămoșii ei: „…Fiindcă în vremile de odinioară, Măria Sa, Doamna văduvă a lui Simion Vodă împreună cu fiul său în băjenia ei de acum s-a avut sub aripile Maiestății Sale, milostivul nostru Domn și a petrecut până acum în Țara Ungurească a Maiestății Sale, unde chemând-o Dumnezeu din această lume, înainte de moarte, a lăsat prin testament fiilor săi, ca trupul ei mort, rece, să fie îngropat cu cinste în Biserica zidită din strămoși în Moldova…”. De remarcat este și vigilența Mariei Stârcea, în legătură cu pomenirea sufletului ei după moarte, chiar dacă îi testează moșia și cumpărătura din Popeni, nepotului ei, Constantin Macri, nu uită să includă în testament și o clauză referitoarea la înmormântarea ei, de care acesta trebuie să țină cont: „…și am primit pre nepotu mieu, pre Constantin Macri…și mam dat pre mâna duisal cu toată moșia și cumpărătura din Popeni și cu vecinii câți am…și după viață să mă comânde…”.
În urma studiului efectuat pe cele 56 de documente edite, am identificat 6 testamente unde testatorul a încredințat consoartei sarcina de a-l înmormânta; referitor la documentele inedite, dintr-un număr de 61 de testamente, doar în 9 dintre ele, soțul/soția primește sarcina de a se ocupa de conducerea pe ultimul drum a partenerului de viață; în continuare vom veni cu câteva exemple în sprijinul acestor afirmații: astfel, Vasile Tălmaci, după ce împarte averea sa la mai multe persoane, printre care și soția sa, îi încredințează acesteia, sarcina de a-l îngropa, aducându-i la cunoștință, să plătească dările cuvenite către mânăstire, deoarece sunt trecuți amândoi pe pomelnic, pe timp de un an: „cum eu după moartea mea am lusat să dau Soltana dempartă mănăstirei Săcului ce să va aleage pentru că ce sântem scriși la pomealnic și pe mine pănă la anul. Și nam plătit ce să aibă a da la mănăstire să plătească den toate bucatele și să aibă a mă îngriji și a mă comânda fămăia mea Soltana după săvârșeniia mea”. La fel procedează și postelnicul Constantin Buciuman, după ce împarte averea la soția sa, îi lasă prin testament câteva dispoziții, prin care trebuie să se îngrijească de sufletul său, și anume: „2 sărindare sămi deie unul la bejean unul la prigorei să să plătească cu bani o făntăn(ă) sămi facă, o juncă să m(i)o dei(e) peste gropniță”. Deasemenea, și Fronii Ișlicarul, simțind că sfârșitul îi este inevitabil, vrea să părăsească această lume cu inima împăcată, încât o iartă pe Maria Șlicarul, de datoria de 28 lei, pe care o avea la dânsul și se încredințează soței sale, Aspra, ca „să aibă a mă griji cu parte me după obiceiol creștinesc pănă la anul ca pe un soțu, și să plătească și datorie ce să scrie mai sus, și ori pe unde ar fi datorie”. Ajuns la bătrânețe, Dumitrașco Mihul în data de 18 februarie 1633, îi testează soției sale, Antemia, toate ocinele și agoniseala din timpul vieții, cu condiția că indiferent cine va părăsi primul această viață, soțul supraviețuitor să se îngrijească de cele necesare înmormântării: „…iar de se va întâmpla moarte maine giupîneséi méle decât noao, iară-ș să n-aibă nicio treabă cu ocinele ei, ce să avem noi a ne comînda unul pre altul…”. Testamentul lui Dumitrașco Mihul este întărit la 18 iulie 1634, de către voievodul Vasile Lupu unde menționează că satele lăsate de Dumitrașco Mihul către Antemia, alături de alte bunuri „…sunt întăritură cneaghinei lui Dumitrașco Mihul, ca să-i fie ale ei…și să-l grijească și să-i pomenire din an în an…”. Grija pentru a avea o înmormântare din partea soțului, după obiceiul țării, reiese și din testamentul spătăresei Aspra Paladi, precizând că: „…de mi s va tămpla moarte mai înaintea duimsali, casă i aibă dumnealui a mă griji după obiciaiul țării…”.
Mergând mai departe cu analiza noastră și comparând limbajul din documentele avute la dispoziție, dar și valoarea proprietății lăsate, ne întrebăm dacă putem pune semnul de echivalent între ce rămâne rudelor pentru înmormântare și ceea ce este lăsat copiilor înfiați, și dacă nu, ce le diferențiază; în unele documente, ocinele nu reprezintă decât o mică parte din averea donatorului, ceea ce ne îndreptățește să credem că era vorba de partea lăsată care trebuia să acopere cele trebuincioase sufletului după moarte. De pildă, Maria lui Ion Cantaragiul, nevând copii, după ce a rămas văduvă realizează că rudele soțului nu i-au oferit nici un sprijin în timp ce a fost bolnavă; prin urmare, ea testează casele sale pârcălabului Strati și soției acestuia, deoarece i-au oferit îngrijiri, timp de 11 ani, la vreme de bătrânețe: „…liam dăruit ačastă casă a me dumilorsale Stratului și soțului său Marie și copiilor dumilorsale ca să le fie dreaptă ocină și moșie stătătoare în več ca să mă grijască la moarte și după moarte să săm de și 2 sărindare…”.
Erau și cazuri în care averea era atribuită unui străin de familie, de obicei unei fețe bisericești, cu condiția ca moștenitorul să se îngrijească de sufletul testatorului după moartea acestuia; fiind bolnav(ă) de moarte și cu gândul la grija pentru sufletului ei, Anca Predoae împarte mânăstirii Secul cinci hirte de vie, precum și o casă cu pomi, cu condiția ca pomelnicul să nu-i lipsească de la mânăstire; totodată, prin soțul ei rezervă și 100 de lei mânăstirii, pentru cheltuielile de înmormântare și pentru i se face 10 sărindare. Într-un alt document, Măriuța Voiculeasa, lasă la moartea ei casele din Iași, preotului Ioan de la biserica Banului, spre a fi pomenită la biserică timp de un an: „…am dat acest(ă) cas(ă) a me…și dumnealui să aibă a mă griji până la anul și să-mi dea și un sărindariu și grij(i) pănă la anul. Iară din rudile mele nimi să n-aibă ce să amesteca a strica această danie de grij(a) sufletului mieu…”.
Cercetând documentele, am constat că erau testaori care și-au exprimat dorința de a fi îngropați de către frații săi, sau în alt caz, de către verișori; spre exemplu, Casandra, fata vornicului Mitrea, neștiind când i se apropie sfârșitul vieții, cu toate că era sănătoasă și cu mintea întreagă, a simțit nevoia să împartă averea, la verișorii săi; această împărțire este însoțită de o clauză, referitoare la sufletul ei, care prevedea ca: „bucatele și casele sunt celui cei rămâne cu toate să mă grijască toate pomenească să facă până la anul și trii sărindare săi de să se facă pentru sufletul meu”; un caz semnificativ este cel al monahului Veniamin Năstasă, fiul vistiernicului Năstasă, după ce împarte averea la frații și nepoții săi, dovedește o grijă deosebită pentru partea sufletului său, încredințând această preocupare fratelui său, Ștefan și surorii sale Maria, care le oferă câte 300 de lei, menționând exact câți lei trebuie să cheltuaiască pentru serviciile în cinstea sufletului său: „…350 lei să dea frate-meu Ștefan…și 300 de lei să dea soru-mea Maria…și după cum am socotit să dea și să cheltuiască la grijile mele: 250 lei să cheltuiască la îngroparea mea, 10 lei la grija de 3 zile, 10 lei la grija de 9 zile, 20 de lei la grija de 20 de zile, 50 lei la grija de 40 de zile, 50 de lei la grija de jumătate de an, 100 de lei la grija de un an și 100 de lei la sărindare, însă 4 sărindare la sveti Sava, 1 la îngropare, 1 la 40 de zile, 1 la pol an …”.
Strâgând laolaltă toate aceste mărturii și detalieri referitoare la modul în care avea loc succesiunea în familia moldovenească și distribuirea părții sufletului pentru cel care avea să îndeplinească această sarcină, am constatat următoarele aspecte: în 27 de documente edite, și 33 de documente inedite, testatorii erau preocupați de îngrijirea sufletului după moarte, dintre care:
7.11 Substituția fidei comisara-noțiuni generale
Substituția fideicomisara este dispoziția prin care testatorul însărcinează sau obligă o persoană de a păstra tot timpul vieții sale bunurile ce fac obiectul legatului și de a le restitui după moarte, unei persoane ce urmează la moștenire.
Pentru a înțelege mai bine importanța juridică pe are a avut-o de-a lungul timpului substituția fideicomisara, trebuie avută în vedere noțiunea de fideicomis, noțiune ce ar putea fi considerată celula primară în cadrul dezvoltării ulterioare a instituției la care facem referire. Rădăcinile instituției trebuie căutate în antichitate, când apăruse deja obiceiul de a face dispoziții de ultimă voință prin intermediul unei simple rugăminți adresate unei persoane de încredere, fie ea moștenitor sau orice altă persoană aleasă de către cel ce lăsa moștenirea.
Substituția fidei comisară s-a dezvoltat pentru început la romani, unde apărea sub două forme: în primă fază era o rugăminte simplă, iar mai târziu a cunoscut un caracter obligatoriu sub domnia lui August; cu timpul s-a transmis la alte popoare, fiind folosită în special de familiile aristocrate. Dezvoltarea relațiilor comerciale și implicit imposibilitatea îndeplinirii formelor cerute pentru întocmirea testamentului pentru cei plecați în țările îndepărtate a constituit impulsul necesar creării unui instrument juridic care să le permită, fără forme, să dispună de bunurile lor după moarte; astfel, fideicomisul s-a născut în interesul negustorilor, mai exact al clasei dominante, unde lipsa de restricții de formă și de fond a impus o extindere simplă a fideicomisului.
În literatura de specialitate s-a făcut deosebirea între fideicomisele de ereditate și fideicomisele de familie. Dacă cele de familie priveau unul sau mai multe bunuri determinate, cele de ereditate aveau ca obiect o parte sau chiar întreaga moștenire. Importanța fideicomisului de familie nu constă atât în faptul că el era frecvent la Roma, ci pentru că a devenit celebru în dreptul francez sub numele de substituție fidei comisară, unde nobilii urmăreau menținerea averii în familie. Dreptul celui dintâi născut nu era suficient pentru a asigura păstrarea bunului în familie, dacă cel ce moștenea era risipitor; datorită substituției, bunul devenea inalienabil deoarece fideicomisul era obligat să păstreze bunurile până la moarte, când erau transmise unei a doua persoane desemnate de către dispunător.
Substituțiile fideicomisare au căpătat o largă dezvoltare în societatea feudală; în evul mediu, principala sursă de bogăție era pământul, moșia pe care proprietarul dorea să o păstreze întreagă, din generație în generație, în mâinile urmașilor săi.
Dornici să împiedice înstrăinarea unor moșii pe care le socoteau prea strâns legate de numele și trecutul lor, boierii noștri menționau în testamente refuzul ca moștenitorul instuit să înstrăineze moșiile pe care le-a instituit în testament. Pentru testator, substituția fideicomisara putea fi considerată și ca o măsură de protecție a soției supraviețuitoare; pentru a nu lăsa averea la îndemâna copiilor, tatăl își investea soția cu puterea pe care calitatea de moștenitor și gestiunea patrimoniului i-o acordau, chiar dacă fiii acestora aveau deja vârsta majotarului.
Prăvilioara de la Iași-1784
Mijlocilile cu care potu să rămîe diețile temeinice și ne strămutate
1
Diata să cuvine să se facă cu frica lui D(u)mnezeu, fără nici unu vivleșugu sau pizmă asupra cuiva. Atîta despre partea celui ce rînduiaște, cîtă și despre partea celuia ce o scrie, și să se facă cîndu sîntu mințele întregi, iar nu cîndu ajunge la cesulu morții, pentru că atunci să turbură mintea omului și nu știe ce rînduește.
2
Să să rădice de la mijlocu obiceaiolu celu rău ce au sunii de nu voru să lase nimică rudelor puindu pricină cumu că nu iau căutatu la vreme de nevoe și de boală, sau pentru căci au avutu între dînșii vrajbă, și lasă în pizmă averile loru la alții, și pre rudele lasă fără moștenire, că unii ca aciia vine să știe că de aicia orînduială nu voru avia nici o plată de la D(u)mnezeu, și diata loru pe urmă să va strica, și rudele ce voru rămânea fărde moștenire, voru moșteni averile loru, și afurisaniile ce să pricinuescu pă urmăle asupra loru voru cădea.
3:
Veri care dinnu preoți va fi chemați să scrie diiată cumva, și va vedea cumu că celu(i) ce rînduiaște să poartă cu pizmă asupra rudeloru lui, au sălu îndemne să facă ceia ce iaste dreptulu, au să nu-i scrie diiata, că apoi va cădea în pedeapsă. Și la sfîrșitulu dieții să-și pu(i)e preotulu numele lui și dinnu ce sltu iaste, și înreună cu dînsulu să se iscălească 7 martori. După porunca pravilii, sau 5: iar la vreme de n voe fie și 3.
Izvodulu dieții
De vreme ce întîmplarea cea viitoare iaste nevăzută, și însuși îngerilor ne cunoscută pentru că numai la D(u)mnezeu toate sîntu cunoscute. Dreptu aceia eu (cutare) siinu (cutăruia) dinnu (cutare locu) amu socotitu mai nainte până a nu mă coprinde sfîrșitulu vieții meale, și până îmi sîntu mințile întregi și sănătoasă, să facă diiată, și să dovedescu rândulu mieu cătră moștenitorii miei cei aleși, cu care voescu să civernisăscu ei averea mea, mișcătoare și ne mișcătoare, după petrecerea mea dinnu viiață. Ci întîi mă rogu lui D(u)mnezeu ca unui milostivvu să mă iarte mulțimea păcateloru meale ceale ce amu greșitu ca unu omu întraceastă lume. Mă rogu și tuturoru creștiniloru cui ce voi fi greșitu să mă erte, și de mine încă să fie ertați toți cîți înmu voru fi greșitu, și veri ce rău mi-ar fi făcutu. După aceasta mai întîi de toate lasă să mă ia soțiia mea cea după lege (cutare) zestrile ei de plinu, după cumu îi scrie foaia, și darurile ceale dinnu naiintea nunții, încă și podoabele ce iamu datu a doao zi de nuntă, care sîntu (cutare) a doao să plătescă datoriile ce sîntu datoriu (cutăruia) și (cutăruia) cu zapisele ori fără zapisă) a treia să mi să facă pogrevaniia, și pomenirile ceale obicinuite pănă la înplinirea de trei ani. așijderea și milele, sărindarile ce lasu la cutare besearică) și la (cutare ogradă) să se dea deplinu. Iar după aceste fii și moștenitorii miei cei adevărați (cutare cutare) să înparță toată averea mea în tredînșii frățește, și cu pace, însă (cutare) să șăia partea lui. iată ce și iată ce, și (cutare iată ce și iată ce) ertă și pe robul mieu (cutare și pe roaba mea (cutare) dăruescă și cutăruia) pentru mîntuirea sufletului mieu iată ce: Acestea voescu să facă moștenitorii miei după moartea mea, precumu cu dreptatea minții meale amu rănduitu, și limba mea au răntu, și cu mîna mea amu iscălitu.
De va fi carte să zici să iscălească
Naintea acestoru mărturii vreadnice de credință carii s-au aflatu fără (cutării) și ori care dinu moștenitorii miei care amu zice mai susu s-au dinu judecători, și dinu boeri, s-au dinu cei bisearicești, s-au dinu cei lumești, saru ispitu a mă strica diiata, să aibă a da seamă și răspunsu la înfricoșata ziua aceaia a răsplătirii, înnaintea judecătoriolui, celui dreptu și ne fățarnicu D(o)mnulu nostru Iis. Hs, D(u)mnezeulu celă adevărat.
Și să iscălește atîtă celu ce rănduiaște pun(î)ndu-și și pecetea: cîtă și marturii i să voru întîmpla față, să iscălească anume.
Capitolul 8 Sistemul succesoral în Moldova, în sec. XVI-XVIII
Istoriografia românească în perioada interbelică a fost foarte preocupată de sistemul succesoral. Dacă în Moldova, bărbații și femeile aveau drepturi egale în transmiterea patrimoniului patern, în Țara Românească, femeia nu se bucura de aceleași privilegii în materie de moștenire.
8.1 Ipoteze
În ce privește dreptul succesiunii bărbatului și femeii, s-au conturat două ipoteze: prima făcea referire la principiul masculinității, avându-i ca participanți pe Dumitru Mototolescu, Marcel Emerit, Ioan Peretz, Ovid Sachelarie, iar a doua se referea la principiul egalității sexelor, susținut de George Fotino, Gheorghe Cronț, Alexandru Gonța; la o atentă citire a documentelor, observăm că ambele ipoteze sunt valabile, deoarece cutuma sprijinea primul principiu, iar pravila susținea cel de-al doilea principiu.
8.2 Principiul egalității sexelor la moștenire
Potrivit lui Alexandru Gonța, dreptul egal al sexelor la moștenire în Moldova trebuie căutat în punctul de contact a două instituții primordiale, de ordin social: familia și proprietatea; având în vedere că moștenirile testamentare nu au apărut când exista proprietatea colectivă familială, ci numai în momentul când exista proprietatea individuală, reiese că acest obicei s-a format ca un drept autoritar, deosebit de dreptul scris romano-bizantin, slav sau maghiar.
În accepțiunea lui Dumitru Mototolescu, după moartea lui Alexandru cel Bun în Moldova au circulat două izvoare: 1) obiceiul pământului, fiind prezent în instituțiile juridice din Moldova; 2) legiuirile bizantine provizorii, care erau consultate de judecători atunci când aveau neclarități în cazurile pe care le judecau. Potrivit documentelor, moștenirea în Moldova reflectă o copie fidelă a moștenirii bizantine prevăzută în legiuiri, conform căreia la moștenire tatăl împărțea averea atât băieților cât și fetelor; tot din documente reiese că tatăl nu făcea deosebirea între fetele înzestrate și cele neînzestrate în momentul transmiterii averii. Potrivit obiceiului pământului din Moldova, categoria copiilor descendenți îi cuprindea pe copiii legitimi, pe cei adoptați (înfiați), dar nu și pe cei naturali; în lipsa descendenților, la succesiune aveau dreptul ascendenții și colateralii, iar în lipsa acestora averea trecea la soțul supraviețuitor. Dreptul obișnuielnic îi permitea soției să vină la moștenire cu condiția de a fi avut copii cu răposatul, și probabil în aceleași condiții și pe soțul supraviețuitor, iar pravila aplicată de instanțe acorda această calitate atât soției cât și soțului, numai dacă au supraviețuit copiii lor din căsătorie. În lipsa moștenitorilor, averea celui decedat rămânea domnitorului, în afară de cea a orășenilor care rămânea orașului respectiv.
Descendenții coborâtori dintr-un părinte comun și mame diferite, succedau deopotrivă tatălui lor, ca și cum acești copii ar fi avut aceeași părinți, contrar obiceiurilor din Țara Românească, unde principiul masculinității nu a existat în Moldova începând de la înființarea statului și până la introducerea Codului Calimach.
O susținere a principiului egalității la moștenire în Moldova vine și din partea domnilor Vladimir Hanga și Ștefan Pascu; aceștia, în studiul numit Crestomație pentru studiul istoriei statului Republicii Socialiste Române, volumul III, menționează că succesiunea în Moldova se împărțea în chip egal între băieți și fete, iar dacă fetele au fost înzestrate de către părinți la căsătorie, pierdeau dreptul la succesiune părintească deoarece dota era considerată ca o plată anticipată a drepturilor succesorale, devenind o succesiune asemănătoare cu cea din Țara Românească, unde fetele puteau fi înzestrate de către părinți, respectiv de frați.
Și Dumitru Mototolescu, în cercetările sale a observat că erau cazuri unde la moștenire făceau parte și fetele, ca pe o derogare de la obiceiul pământului, cu condiția ca ele să nu fie măritate la momentul împărțirii averii; din momentul în care intervenea zestrea, principiul juridic își înceta puterea lui de egalitate, lăsându-le pe fete să se mulțumească cu zestrea primită de la părinți sau de la frați, din averea pe care o primise la moștenire, în cazul în care părinții nu-i putea asigura zestrea la căsătorie. Prin urmare, egalitatea femeilor în materie succesorală era clar exprimată în Moldova, în comparație cu spiritul cutumiar din Țara Românească; atât mezinul cât și mezina aveau dreptul să moștenească casele părintești deoarece ei erau ultimii neînzestrați, care totodată aveau și grijă de părinți, la bătrânețe.
Dacă privim cu atenție spre sursele vremii, observăm că lucrurile sunt ceva mai nuanțate; sunt documente care susțin dreptului mezinului de a moșteni și de a rămâne în casa părinteasă, dar sunt și mărturii pe care cei mici nu erau instituiți moștenitori, ci aceia care, fie erau desemnați prin testament, fie își asumau rolul de a-i îngriji și înmormânta pe părinți. Textele reproduse în cele ce urmează vor scoate în relief aspectele prezentate mai sus: prin urmare, Tudosica, fiica lui Gavriliță vornicul, este insituită la moștenire alături de frații săi; ea primește prin diată din partea tatălui său, „satul Rusii, la Roman…satul Foceștii și satul Blăjeiarii…”. Hatmatnul Vasile Roset, la 27 februarie 1767, împarte averea între copiii săi- 4 băieți și 3 fete: „…Partea fiicei mele Saftii, pentru bucatele ce am poftit să iai bani, și i-am dat trei pungi de bani și odoară și strai…partea fiicii mele Ilincăi am lăsat odoară și bucate și strai după orânduială și i-am făcut și o pereche de casă aice în Iași, cu care am cheltuit mai mult decât o mie de lei”. Cu toate acestea, când a fost vorba de moștenirea casei, Vasile Roset a preferat-o pe fiica sa cea mica, Anita, și nu pe mezinul casei: „partea fiicii mele Anițăi…doâ mii de lei bani gata, și deosebit a sumă de bani…fiind ia fata cè mai mica, i să cade să moșteniască ia și casa me, și moșiile și toată moșia cătă iaste parte mè și cu parte din pod ce i să va veni”. Pentru partea testată Catrinei, Vasile Roset îi oferă mai mult în comparație cu Safta, dar în schimb își manifestă indignarea pentru ginerele său, Vasile, soțul Catrinei, care a dovedit a fi vas netrebnic, purtându-se cu vrăjmășie cu toată familia: „…partea fiicii mele Catrinii, i-am dat când am măritat-o opt pungi de bani, bani gata și i-am dat și ostrav și odoară, toate scumpi, bune și noâ, că mi-am dat mâna de i-am dat mai mult decât Saftii, și l-am iubit pe Vasile maim ult ca pe un ficior, dar s-au tămplat vas netrebnic…după ce l-am luat de ginere a început cu mare vrăjmășie și vrajbă și întâi asupra tătăne-său cu vorbe amară după aceasta…au început asupra mè cu mânie și cu vrăjmășii…”.
Deși înzestrate, fetele aveau dreptul la moștenirea tatălui; astfel, Constantin Șlicarul, menționează în testamentul său, cum să fie împărțită averea între soție și fiica sa, Maria: „…2 dughene, (ce) sânt alăturia, li-am dat fiicei mele, Măriucăi, zestre. 1 dugheană, alăturia cu a fiiceii mele, am dat-o fini-me Măriuța, zestre…4 boi i-am dat fiicei mele, Marii zestre, 4 vaci am dat fiicei mele, Marii zestre …și toate ale casăi strae, aromuri, li am data supra soției mele și a fiicei mele…”. Constantin Gândul, în diata sa din 26 octombrie 1770, arată compasiune față de fete sale rezultate din cele două căsătorii; astfel testatorul menționează că le-a înzestrat pe toate, dar îi oferă Catrinei mai multe moșii: „…am cumpărat o bucată de moșie, ce se numește Șoimăreștii lângă Forăști și niște părți din Dănuțeni și trei pogoane de vie am dat zestre fiicei mele Catrinei…și i-am dat numai moșiile ce am avut de pe neamul ei, jumătate de sat din Negoiești și părțile din Scânteiești…Pentru copila Rucsandra, fiica noastră am orânduit partea ei de zestre cu izvod…”.
Potrivit lui Alexandru Gonța, obiceiul egalității la moștenire s-a format în urma prestării unor servicii de către femei pentru cauza apărării instituției, în jurul căreia se organiza apărarea comunității sătești și suveranitatea ei; datorită serviciilor prestate în lupte, alături de bărbați, femeile au fost îndreptățite la privilegii egalitare atât la împărțirea bunurilor agonisite din război, dar și la moștenirea pământului, obicei care s-a transmis la moldoveni din generație în generație, chiar dacă femeile nu mai mergeau la război.
Tot Alexandru Gonța ne dezvăluie că principiul egalității sexelor la moștenire în Moldova, are la baza simbioza creată între carpi și vizigoții lui Atanaric, care după 376 au rămas definitive la poalele Carpaților, unde aveau deja această instituție; cu toate acestea nu trebuie să considerăm că moldovenii au avut o influență exercitată din afară în materia succesiunii, ci mai exact s-a avut un obicei în conviețuire cu noii oaspeți, impus de necesitatea de apărare a carpilor, unde au atras drepturi egale la emanciparea și capacitatea juridică de timpuriu a femeii, pe meleagurile Daciei de răsărit. Această egalitate între femeie și bărbat la moștenire, a existat în Moldova până în 1865, când Codul Civil, alcătuit după modelul Codului lui Napoleon I, a introdus instituția din dreptul roman, despre incapacitatea juridică a femeii, întemeiată pe diferențierea naturală dintre bărbat și femeie.
8.3 Succesiunea testamentară în dreptul scris
Până la apariția primei condici de legi, scrisă în limba română, îm 1646, viața lumii românești a fost condusă de dreptul scris și de obiceiul pământului, ale cărei litere erau întipărite doar în conștiința colectivă juridică; până în secolul al XVII-lea, au circulat pe teritoriul românesc, într-o arie restrânsă și alte condici, precum: Sintamga lui Matei Vlastares și Manualul lui Armenopol. O reconstituire a succesiunii testamentare în vechiul drept românesc nu ar fi completă fără o cercetare amănunțită a textelor care au încercat să dubleze sau să înlocuiască obiceiul pământului.
8.3.1 Succesiunea testamentară în manualul de legi al lui Armenopol
Manualul de legi al lui Armenopol, sau Cele șase cărți, tradus de Ion Peretz, consacră o atenție deosebită succesiunii testamentare, în cea de-a cincea carte, intitulată „Despre dieți și epitropi”, dezbătând numeroase aspecte de natură testamentară între articolele 1589-1972, cuprinse în 12 Titluri.
Cea de-a cincea carte a Manualului de legi a lui Armenopol, începe cu o definiție a testamentului. Potrivit lui Armenopol, vârsta necesară pe care un bărbat trebuia să o îndeplinească pentru a putea alcătui un testament, era de „…14 ani de la naștere, iar cea femeiască după împlinirea a 12 ani”. În acest manual se observă influența vechiului drept roman, potrivit căruia un testament se alcătuia ținându-se cont de cele trei izvoare legiuite: dreptul civil, așezămintele, și dreptul pretorian. Referitor la persoanele care nu aveau dreptul să-și alcătuiască diata, legiutorul îi menționează pe cei care se referă la boli psihice, surzii și cei care nu puteau să vorbească; pe lângă aceștia mai erau opriți de la întocmirea testamentului și pribegii, persoanele izgonite, dar și cei care aveau o viață desfrânată. Pentru ca testamentul să aibă putere legiuită, era necesar ca la întocmirea lui să fie prezenți un număr de 5 sau 7 martori; scopul acestora era de a confirma prin semnătură și pecete, voința testatorului exprimată în testament; codul de legi prevedea și o clauză referitoare la martori; astfel, dacă testatorul nu dorea ca martorii să afle care sunt persoanele instituite la moștenire, martorii puteau semna fără să vadă conținutul testamentului, obligația autorului era să rostească cuvintele: „…aceasta este diata mea, și când martorii de o data vor iscăli și vor pune pecetea, această diată se întărește”. În ce privește nulitatea testamentului, legiuitorul menționează că testatorul poate să-și revizuiască dorința exprimată prin testament, numai dacă alcătuiește un alt document care să fie semnat și pecetluit de șapte sau cinci martori; omiterea semnăturii și a peceții fiecărui martor, precum și lipsa numelui moștenitorului în testament, atrăgeau anularea documentului.
În legiuirea sa, Armenopol face deosebirea între diată și codicil; astfel, dacă testatorul a omis trecerea unei averi în diata sa, el poate să revină cu o completare sub forma unui codicil, neavând dreptul să instituie sau să înlăture pe cineva de la moștenire; autorul mai menționează că întocmirea codicilului trebuie făcută în prezența a 5 martori. Lipsa descendenților la moștenire oferea dreptul ascendenților să participe la distribuirea averii indiferent dacă erau bărbați sau femei. Fata înzestrată pute să participe la moștenire dacă tatăl ei a murit nelăsând nici un testament; în această situație, legiuirea dispune o condiție, încât obligă fata înzestrată să prezinte zestrea pentru a fi amestecată cu averea tatălui, urmând să primească partea cuvenită la moștenire, alături de frații săi.
Armenopol lămurește în legiuirea sa și cazul în care femeia, nefiind înzestrată, putea să moștenească averea bărbatului, dacă acesta se întâmpla să moară; condiția era ca femeia să fie căsătorită cu soțul ei și să nu aibă mai mult de trei copii; articolul care legiferează această spiță, prevede și o clauză, anume că femeia trebuie să plătească toate datoriile soțului ei din avere, urmând să ia a patra parte, cu condiția să nu se depășească suma de 100 de litre de aur, iar dacă erau mai mult de trei copii, averea se împărțea în mod egal între numărul de copii și soția defunctului. Articolul 1782, respectiv a 52-a Novelă a împăratului Leon din manualul de legi al lui Armenopol, condiționează femeia văduvă moștenitoare alături de copiii ei, să nu se căsătorească a doua oară, altfel, potrivit legii, pierdea averea moștenită de la soț.
Manualul lui Armenopol conține și dispoziții cu privire la înlăturarea de la moștenire; astfel, fiii, fiicele, nepoții și strănepoții, puteau fi excluși de la moștenire în cazul în care se dovedeau neglijenți în momentele în care părinții se îmbolnăveau, sau dacă-i cleveteau pe părinți, sau dacă le aduceau cuvinte ofensatoare.
8.3.2 Succesiunea testamentară în legiuirea lui Vasile Lupu și a lui Matei Basarab
Sub influențele sociale, politice și culturale, legiuirile scrise au surprins și ele aspecte din materia testamentului. Astfel, codificările legilor din secolul al XVII-lea au dat testatorului puteri depline asupra patrimoniului său, doar că legislația impunea anumite condiții pentru ca o persoană să-și poată alcătui un testament, și anume: să aibă vârsta minimă pentru obținerea dreptului de a dispune prin diată, iar titularul să fie în deplinătatea facultăților mintale pentru redactarea testamentului.
Legiuirea laică scrisă în limba română, cunoscută sub numele de Carte Românească de Învățătură, apărută în 1646, în timpul lui Vasile Lupu, nu conține multe dispoziții referitoare la testament sau la limba de moarte: „un om la moartea sa, de-ș va lăsa cu limbă de moarte mult puțin ce va avea, oricui va vrea el, acela poate sîngur cu voia sa, fără giudeț, să-ș ia acea rămășiță fără nici de o sminteală și fără nici de o carte”, în schimb găsim referiri la partea sufletului. Alături de aceste dispoziții, apare și un interesant paragraf referitor la cazurile în care cineva putea să fie înlăturat de la beneficiul succesiunii testamentare; paragraful ne arată că, pentru a dezmoșteni pe cineva, trebuia ca dezmoștenitorul să fi săvârșit o vină prevăzută de pravilă, ce trebuia să fie specificată de testator, în diata pe care o întocmea.
Cât privește Pravila cea Mare a lui Matei Basarab, sau Îndreptarea Legii, alcătuită în 1692, cuprinde dispoziții referitoare la limba de moarte și la necesitatea existenței unor martori la întocmirea testamentului muncupativ. Dispozițiile pravilei mai prevăd posibilitatea ca testatorul să revină asupra hotărârilor sale exprimate în testament: „tocmeala și cartea cea dă pe urmă strică pe cea de întîi”. Astfel, testatorul putea modifica unele părți ale testamentului, celelalte rămânând valabile; actul prin care se modifica anumite părți din diată sau prin care aduceau anumite dispoziții, se numea catastisel sau răvășel. O dispoziție asupra căreia merită să ne oprim este subliniată în paragraful în care stabilește că, în cazul în care un părinte era bolnav, iar copiii și rudele nu-l îngrijeau, ei puteau fi exhederați, iar dacănpărintele primea îngrijirile necesare până la sfârșitul vieții din partea unui străin, acesta din urmă avea dreptul la moștenire. Dispoziția apare atât în dreptul japonez cât și în dreptul slavon; vechea moștenire niponă cunoștea instituția gonim-guni, în virtutea căreia veneau la moștenire un grup de cinci familii ce locuiau în același cartier cu defunctul.
Dacă se întâmpla ca autoritatea părintească să fie nerespectată, părintele testator ieșea de sub incidența legilor și putea dispune de dreptul său expres de a dezmoșteni; în această situația, pravila impunea o listă a cauzelor pentru care copiii putea fi dezmoșteniți de părinți; iată câteva din aceste cauze: recurgerea la violență asupra părinților, săvârșirea incestului, clevetirea părinților, în urma căreia se producea multă pagubă, dar și căsătoria fără consimțământul părinților.
Pentru cazul în care moștenitorul instituit nu era în situația de a intra în stăpânirea patrimoniului, legiuirea lui Vasile Lupu prevedea că o rudă apropiată putea să aibă grijă de avere, până când cel instituit îndeplinea vârsta necesară, fiind capabil să administreze moștenirea. Pravila lui Vasile Lupu face referire și la moștenirea dintre soți, însă fără a preciza alte condiționări în afara celor legate de o moarte naturală.
Prin urmare, putem concluziona că studierea testamentelor și a celorlalte izvoare cu caracter testamentar, relevă aspecte nebănuite despre oamenii Evului Mediu; ele pun în fața noastră o lume în care sentimentele jucau un rol important decât se putea bănui. Aceste acte mărturisesc și despre mentalitățile vremii, despre structura familiei, rolul femeii, dar și despre preocupările oamenilor, care priveau moartea cu seninătate și degajare, cerând prin testament o înmormântare creștinească și pomeniri la răstimpurile cuvenite. Din frazele testamentelor se întrevede o undă de regret pentru despărțireaa de persoanele și lucrurile dragi, dar nicăieri nu se întâlnesc lamentări, tânguiri, ci mai degrabă un soi de melancolie. Nici femeile nu aveau o atitudine diferită; ele se îngrijeau de soți, de copii, și de moștenirile acestora, dar și de averile pe care trebuia să le primească o biserică pentru pomenirea sufletelor.
Analizând testamentele, observăm din cuprinsul acestora, verbele și pronumele personale ale actelor de ultimă voință; astfel, majoritatea testamentelor foloseau persoanele I, a II-a și a III-a singular. Când martorii relatau reprezentanților conținutul testamentului, în mod firesc ei foloseau persoana a II-a singular. Majoritatea testamentelor au fost formulate la persoana I singular în introducere și încheiere, prima, fiind considerată partea cea mai personală a testamentelor; cuprinsul testamentelor fiind formulat la persoana a III-a singular.
În această incursiune în lumea testamentelor s-a observat că actele de ulimă voință care au fost scrise cu limbă de moarte au cunoscut o evoluție ascendentă prin structura lor; unele au fost scrise în limba slavonă, dar spre sfârșitul perioadei de care ne-am ocupat, majoritatea documentelor au fost scrise în limba română, dar cu caractere chirilice, legalitatea lor fiind asigurată de numărul și calitatea cât mai ridicată a martorilor. Presiunea formulării testamentelor în forma scrisă, nu a pus capăt uzanței oralității. Pe baza normelor stabilite, testatorii iliterați au continuat să-și formuleze testamentele, oral, asemenea testatorilor literati care au apelat la cunoscătorii de carte pentru scrierea testamentelor; prin urmare, cele două modalități de redactare au fost mai mult complementare decât rivale.
8.3.3 Dinamica distribuirilor de avere/alianțe matrimoniale
8.3.4 Documente edite: dinamica distribuirilor de avere/alianțe matrimoniale
Concluzii
Tema „Instituția căsătoriei în Moldova, sec. XVI-XVIII”, pe care am propus-o în paginile cercetării de față, a avut ca scop realizarea unei investigații istorice asupra căsătoriei, precum și a abaterilor de la această instituție, din perspectiva vechiul drept comparat, a reglementărilor care au circulat în Moldova, prin catehisme, mărturisiri de credință, și prin îndreptarele pastorale, cercetând în paralel documentele inedite și edite, avute la dipoziție.
Încă de la începutul acestui popas, ne-am propus într-o primă etapă să scoatem la lumină sursele documentare care să vorbească despre conținutul unei foi de zestre, prin care se consimțea, de fapt, viitoarea familie, și nu în ultimul rând, spițele de neam, precum și testamentele, prin care testatorii își exprimau ultima dorință, privind transmiterea patrimoniului. Din această perspectivă lucrarea de față are o structură asimetrică, construită în jurul analizezi documentelor cu referire la câteva aspecte familiale din sec. XVI-XVIII, prezente în Moldova, având în vedere că tema a fost cercetată foarte puțin de către istorici, datorită unei cantități inferioare de documente, în comparație cu documentele existente în număr mult mai mare pentru Țara Românească, alături de numeroasele studii și articole publicate pe această temă.
În analiza noastră, o atenție importantă am acordat-o foilor de zestre, care aveau un rol important în alcătuirea unui cuplu; negocierile din jurul zestrei deveneau uneori aprige și surprindeau modalitatea prin care puterea economică a unei familii era pusă la încercare, pentru căsătoria fetelor; multe dintre documente ne dezvăluie numele ales a celui care avea să devină ginere, dar și categoria socială din care făcea parte. În paralel, avea loc aranjarea unui sistem de relații practicat de toate categoriile sociale, astfel încât nunta devenea o afacere dirijată numai de către capul familiei, unde consimțământul și sentimentele nu reprezentau decât lucruri efemere și colaterale.
Analizarea foilor de zestre ne dă posibilitatea să aflăm mai multe despre universul familiei, și în special cel al fetei; prin urmare, o fată săracă nu putea primi niciodată o zestre bogată, deoarece atât numărul obiectelor, cât și calitatea lor, erau simțitor reduse, dar pentru a se evita celibatul prelungit al unei fete, părinții recurgeau la diferite subterfugii, cum ar fi diminuarea patrimoniului. În general, zestrea era întocmită potrivit rangului familiei; la familiile simple, o fată pleca în noua casă cu puținul pe care tatăl reușea să-l procure, printre care se aflau și obiectele personale ale fetei, precum și unele animale, potrivit bunăstării familiei; în paralel, clasa dominantă era caracterizată prin rafinament și opulență, erau prezente rochiile confecționate din materiale scumpe, broderii cu fir de aur și argint, în timp ce nasturii erau din diamant și mărgăritare. De obicei, fetele erau înzestrare cu lucruri mobile, pământul rămânând descendenților din linia masculină; cu toate acestea, în Moldova era răspândit obiceiul înzestrării fetelor din patrimoniul imobiliar al familiei.
Averea redevenea o miză, în momentul separării, când redistribuirea reaprindea spiritele; instanța de judecată îi acorda locul cuvenit, încercând să nu defavorizeze pe nimeni din acest punct de vedere, având grijă ca femeia, să-și recupereze zestrea, chiar dacă nu obținea divorțul.
Un alt aspect asupra căruia am insistat, se referă la statutul canonic al căsătoriei, în sec. XVI-XVIII; în urma cercetării unor legiuiri care au circulat în țările române, și a câtorva îndreptare pastorale și mărturisiri de credință, am observat faptul că, toate manualele de legi defineau căsătoria în termenii juridici și teologici, ca fiind o împreunare dintre un bărbat și o femeie, punând o insistență asupra ajutorului reciproc.
De cele mai multe ori, Biserica intra în concurență cu judecata domnească, atunci când aveau de analizat efectele materiale ale legăturii conjugale, precum distribuirea averii la urmași, desfacerea căsătoriei, sau restituirea zestrei după deces; pentru rezolvarea acestor cazuri, cele două instituții delegau o autoritate de judecată, urmând ca hotărârea să fie întărită de domnitor.
O consecință a reglementărilor căsătoriei de-a lungul vremii, s-a conturat prin scoaterea în evidență a caracterului unitar și indisolubil al căsătoriei, bazat pe fidelitatea conjugală în timpul vieții, consimțământul obligatoriu al soților, precum și garantarea legitimității liturgice și publice, de către preot. Cu toate că pravilele susțineau consimțământul reciproc al tinerilor pentru a se căsători, în practică, acest aspect a fost respectat foarte puțin, deoarece obiceiul pământului, care instituia căsătoria ca pe un contract, din care femeia era exclusă de la consimțământ, nu a fost desființat până la apariția codului civil, din sec. al XIX-lea.
O categorie de izvoare mai puțin cunoscută și mai deloc exploatată, o reprezintă testamentele; analizarea documentelor inedite și edite, ne-a ajutat să cunoaștem caracterul de unitate românească, dar și formele succesiunii testamentare, existente în perioada de care ne-am ocupat.
Având în vedere că instituția testamentară, în vechiul drept românesc își are temelia în dreptul succesoral roman, am considerat că este necesar să urmăresc evoluția testamentară la cele mai diverse popoare, în special la romani, pentru a vedea în ce măsura dreptul de a testa a fost limitat sau nelimitat.
În dreptul consuetudinar al spațiului românesc, erau cunoscute două forme ale succesiunii testamentare: diata și limba de moarte; aceasta din urmă, era expresia orală a ultimei voințe a testatorului, care urma să fie înregistrată de către martorii vrednici de crezare, prin care se afla și cel puțin un slujitor al bisericii. Analizarea documentelor m-a ajutat să determin diferența dintre cele două forme testamentare, diferență care era dată de structura documentului și de procedura de întocmire; prin urmare, limba de moarte avea o structură simplă, dublată de faptul că, neștiind momentul încetării din viață, mulți testatori întârziau să-și dispună patrimoniul, hotărând astfel în ultimele clipe ale vieții. În acest caz, testatorul trebuia să-și declare verbal, în prezența unei fețe bisericești, destinația bunurilor, precum și moștenitorii săi; preotul, în calitate de garant, avea obligația să reproducă ulterior, cu exactitate, ultima dorință a testatorului, urmând ca cel care-și împărțea averea, să-și pună degetul sau pecetea, eventual semnătura, în cazul în care știa carte. În ce privește diata, sub aspectul structurii, aceasta era alcătuită într-un stil sobru, într-o formă mai amplă. Având în vedere că averea ocupa o însemnătate foarte mare atât în strategiile matrimoniale, cât și la desemnarea moștenitorilor, pentru a evita o eventuală contestație privind autenticitatea testamentului, mulți dintre testatori preferau să-și alcătuiască testamentul într-un stil personal; prin această modalitate de întocmire, am putut observa starea de sănătate, vârsta înaintată a testatorului, alături de sentimentul inerent al părăsirii acestei lumi, precum și o formula prin care se accentua aptitudinea mintală în momentul alcătuirii documentului. Potrivit acestori mărturii, putem afirma că testamentul este un izvor de informații extreme de util și valoros, pentru a surprinde anumite aspecte din cadrul familial, cât și pentru evoluția istorică a unei societăți.
Privind din perspectiva relațiilor familiale, cercetarea testamentului ne-a ajutat să aflăm și relația testatorului cu ceilalți membri ai famimiliei, însă din lectura documentelor, rareori am putut afla informații cu privire la momentul când testatorul s-a căsătorit sau când eventual, și-a pierdut unul dintre copii.
Indiferent de cele două forme testamentare, am remarcat libertatea de dispoziție a testatorului prin care distribuia atât averea cât și drepturile fiecărui membru al familiei, pe care avea să le dobândească după momentul încetării sale din viață; tot prin autoritatea de care dispunea testatorul, putea exhedera atât anumite persoane care puteau emite pretenții la moștenire, cât și fiii sau fiicele, care prin comportamentul lor, nu se dovedeau a fi pe placul familiei.
Făcând o parelelă între legislația romană și vechiul drept românesc, privind libertatea de a testa, am observat o evoluție a instituției testamentare, dar și o consolidare a ei. În legiurile romane, chiar dacă erau alese persoanele care urmau să participe la moștenire, testatorul nu a fost împiedicat să-și dispună averea prin testament; mai mult, era o onoare pentru un cetățean roman să-și transmită averea la moștenitori; cu toate acestea modul de transmitere succesorală, precum și participarea moștenitorilor la succesiune, au cunoscut diferite interdicții în majoritatea legislațiilor; aici putem include cazul în care soția putea să-și moștenească soțul numai când acesta nu avea rude care să-l moștenească; totuși, în pofida acestor interdicții, succesinea testamentară cunoaște un progres începând cu legislația lui Iustinian, prin faptul că mama își redobândea dreptul de a fi moștenită de către fiii săi.
Făcând un salt considerabil înapoi, pe axa istorică, vedem că majoritatea civilizațiilor străvechi aveau în cultura lor această instituție, dezvoltată într-un fel sau altul, drept dovadă că dreptul de a testa a fost nelimitat, diferențele simțindu-se la modul de întocmire și în conținutul testamentului.
Ținând cont de influențele legislației romane asupra vechiului drept românesc, putem afirma că la testamentele redactate în spațiul românesc, se observă câteva elemente de similitudine cu cele din perioada romană, acestea făcând referire la prezența martorilor, data alcătuirii testamentului, precum și partea sufletului. Este evident faptul că modul de întocmire a testamentului a cunoscut numeroase reglementări de-a lungul timpului; chiar și atunci când pravilele românești introduceau anumite norme privind transmiterea patrimoniului, libertatea de a testa se menținea neclintită, datorită obiceiului pământului.
Punând în paralel sistemul succesoral din Moldova, cu cel din Țara Românească, am observat că sub influența cutumei, s-au dezvoltat două sisteme succesorale diferite, și anume: principiul masculinității în Țara Românească și principiul egalității sexelor la moștenire, în Moldova, cu toate că pravilele susțineau cea de-a doua variantă; principiul masculinității s-a manifestat în Țara Românească până în secolul al XVII-lea, când din acest moment a început să fie pus în practică și dreptul succesoral egalitar.
O altă problematică pe care am abordat-o se referă la receptarea divorțului în vechiul drept românesc, tangențial am menționat și reglementările dreptului roman cu privire la divorț; totodată am urmărit și modul cum s-a manifestat divorțul în societatea evului mediu românesc, coroborând aceste informații cu condiția femeii în societatea medievală.
Legislația romană prevedea situații multiple de divorț, acesta putând fi pronunțat ca urmare a consimțământului mutual sau în urma repudierii de către unul dintre soți. În vechiul drept românesc se vede o evoluție reglementărilor cu privire la această latură a familiei, în sensul că repudierea și consimțământul mutual nu mai erau admise, divorțul fiind valabil doar în cazuri bine definite.
Pentru reglementarea raporturilor matrimoniale, creștinismul a jucat un rol important, astfel încât, pentru a impune o stabilitate căsătoriei a introdus mai multe impedimente, privind divorțul.
În contextul în care izvoarele istorice sunt suficiente privind reglementarea divorțului în societatea evului mediu moldav, putem spune că este greu să venim cu un studiu de caz privind dinamica divorțurilor pentru această perioadă, din moment ce cărțile de despărțire sunt într-o cantitatea foarte mică; totuși ne putem face o imagine în ansamblu despre acest impediment din cadrul familiei, având la îndemână dispozițiile juridice, relatările călătorilor străini, cronicile, alături de studiile și articolele din acest domeniu; din relatările călătorilor străini am observat o diferență mare în modul cum ei apreciau pronunțarea divorțului în Moldova, și felul cum a fost receptată această rană a familiei în pravilele bisericești. Putem spune că se observă a anumită doză de subiectivism la călătorii străini, susținând faptul că divorțul se acorda foarte repede și pentru orice motiv, în țările române. Această observație putea să fi fost influențată de mediul din care proveneau, având în vedere că divorțul nu exista, sau îmbrăca alte forme. La o cercetare mai atentă a legiuirilor se poate observa că mitropolitul analiza foarte mult cazurile de divorț, împiedicând de cele mai multe ori o desfacere a căsătoriei, pe baza dispozițiilor din pravilă. Reflectând asupra acestui aspect, putem să ne întrebăm de ce biserica a luptat atât de mult pentru unitatea familiei, bazată pe însoțirea dintre un bărbat și o femeie, venind în același timp cu sancțiuni mai blânde, atunci când era vorba de violența domestică asupra femeii. Un răspuns la această întrebare îl putem desprinde din faptul că Biserica, fiind păstrătoare a învățăturilor și valorilor creștine, a încercat să contureze aceste valori și în rândul societății, urmărind de fiecare dată unitatea familiei; având în vedere că biserica a avut o influență foarte mare asupra dreptului feudal, reglementările situației juridice a femeii privind supunerea acesteia, erau îndreptate pentru păstrarea raporturilor sociale; într-un sistem de dominație masculin, femeia participa la crearea propriei imagini prin deprinderea cu supunerea încă din casa părintească, astfel încât de cele mai multe ori, voința ei era trecută cu vederea atunci când se purtau negocieri cu privire la fixarea unei căsătorii. Comparativ cu obiceiul pământului, femeile au recuperat din această inferioritate, în sensul că aveau de întâmpinat alături de bărbații lor, aceleași provocări, se implicau în creșterea copiilor, în administrarea căminului conjugal, ocupându-se deopotrivă și de soarta sufletului; de cele mai multe ori femeia dovedea abilitate când se confrunta cu provocări, prin faptul că știa să profite de avantajele legii, pentru a se apăra în fața instanței.
Făcând o analogie între legislație veche care a circulat în spațiul românesc și cea actuală, suntem de părere că legile din prezent, care fac referire la familie, conțin reglementări mult mai bine conturate decât cele din pravilele evului mediu; totuși, credem că este necesară o mai atentă aplicare a legiuitorului asupra constituției, privind unele aspecte referitoare la definiția familiei, așa cum este definită în actualul Cod Civil, ca o continuare a definițiilor din vechile pravile românești, și nu numai.
În ultimii ani vedem că se încearcă o denaturare a valorilor morale ale familiei într-un ritm alarmant, prin solicitarea minorităților L.G.B.T de a legaliza căsătoria între persoanele de același sex. Ținând cont că unitatea familiei a fost apărată încă din cele mai vechi timpuri atât prin legile scrise cât și prin cele nescrise, părerea noastră este că o astfel de inițiativă, privind legalizarea căsătoriei dintre persoanele homosexuale, nu este de fapt o căsătorie, deoarece neagă scopul principal și specific al acestei instituții milenare, care este dat de perpectuare ființei umane și creșterea copiilor. Dacă ținem cont de diferențele biologice și fiziologice dintre bărbat și femeie, acest scop nu este posibil prin unirea a doi bărbați, sau a două femei. Din acest motiv, considerăm că articolul 48, alineatul 1 din constituție, necesită o reformulare, prin înlocuirea termenului ambiguu de „soți” cu sintagma „un bărbat și o femeie”.
Pentru elaborarea unei astfel de modificări, Coaliția pentru Familie a depus la Camera Deputaților o inițiativă cetățenească, având la bază semnăturile a peste 3 milioane de compatrioți. În data de 9 mai 2017, 232 de deputați și-au exprimat acordul pentru organizarea unui referendum, în care familia să fie definită prin constituție, ca fiind legătura dintre un bărbat și o femeie, așa cum este definită în Codul Civil.
Oficial, în prezent, 20 de state din Europa, dintre care 15 membre ale Uniunii Europene, au materializat deja lucrurile în ceea ce privește homosexualitatea; termenii de mamă și tată încep a deveni discriminatorii, față de cei care au alte orientări sexuale; acești termeni fiind înlocuiți cu noțiunea de „părinte 1” sau „părinte 2”, ducând astfel la anihilarea tradiției milenare a familiei.
Făcând un exercițiu de gândire, ne punem întrebarea, dacă legalizarea căsătoriilor între homosexuali, nu ar constitui fundamenul legiferării și altor aspecte care nu sunt în concordanță cu ordinea morală, cum ar fi: pedofilia, incestul, necrofilia, etc, sau ce efecte va avea o eventuală aprobare a căsătoriei homosexualilor, asupra comportamentului elevilor…oare nu se va impune în școli să se discute cu copiii despre acest subiect, ca fiind ceva normal-legal, în pofida convingerilor unor părinți, astfel încât școala să intre în conflict cu părinții, din cauza diferențelor de ideologii?! Evident, că numărul întrebărilor continua, dar nu reprezintă subiectul acestei cercetări; totuși, mai putem reflecta și la următoarea întrebare, dacă un copil care este abuzat fizic sau care nu se bucură de afecțiunea părinților care i-au dat viață, fiind repartizat în centrele de plasament, își poate găsi liniștea, respectiv poate primi o educație corespunzătoare, potrivit idealului său, într-o familie tradițională, sau într-o familie de homosexuali, așa cum susțin organizațiile L.G.B.T?! Răspunsul la această întrebare îl putem găsi, raportându-ne la majoritatea familiilor care le oferă copiilor o educație corespunzătoare și în studiile de specialitate, care susțin, că până în momentul de față, idealul unui copil nu este să fie crescut de către doi bărbați, sau de două femei; în sprijinul acestei teorii, vin și mărturiile cutremurătoare ale unor copii care au fost crescuți de familii homosexuale. Drept dovadă nu există nici o garanție că un copil nu va suferi abuzuri, sau că modul de a se comportanta nu va fi influențat de eventualele presiuni psihice și fizice la care poate fi supus de o familie homosexuală. Mergând pe logica firii, având în vedere că de la nașterea primilor oameni, copilul a avut nevoie de un tată și de o mamă pentru a crește, considerăm că este necesară o implicare mai activă din partea statului și a comunităților locale pentru a le oferi copiilor abandonați prin creșe sau prin centrele de plasament, în sensul de a le găsi un tată și o mamă în adevăratul sens al cuvântului.
Chiar dacă în societatea actuală sunt persoane care au o altă orientare sexuală, credem că acest lucru nu ne îndreptățește să manifestăm o atitudine discriminatorie, sau să-i marginalizăm; nici nu ne dorim o impunere prin lege a unei convingeri de ordin moral; având în vedere că libertatea fiecăruia, ține până acolo unde începe libertatea celuilalt, putem afirma că cetățenii unui stat, indiferent de religie, au dreptul la inițierea unei legislații în conformitate cu morala și convingerile religiei de care aparțin.
La finalul acestei teze, ne rămâne să precizăm faptul că, subiectul cercetării de față, evident că este departe de a fi epuizat; mai sunt și alte dimensiuni de cercetat și informații de adăugat. Ne-am propus o pătrundere în secolele XVI-XVIII urmărind căsătoria în Moldova, din perspectiva reglementărilor juridice ale vremii, precum și observarea strategiilor matrimoniale privind întocmirea și conținutul unei foi de zestre, dar și a impedimentelor care apăreau în calea fericirii familiale, fără a trece cu vederea ultima etapă a vieții, prin care mulți oameni, indiferent de clasa socială din care făceau parte, erau preocupați de transmiterea patrimoniului la moștenitori.
În speranța că prin cercetarea de față am reușit să aducem o rază de lumină în cercetarea instituției căsătoriei în Moldova, considerăm că studiul nostru poate fi aprofundat prin descoperirea altor documente care așteaptă să fie cercetate, respectiv interpretate, și prin analizarea vieții de familie din alte perspective, pentru a întregi imaginea căsătoriei din perioada de care ne-am ocupat.
BIBLIOGRAFIE
Tipărituri vechi românești
Biblioteca Academiei Române, Carte Românească Veche [B.A.R, C.R.V].
Învățătura bisericească pe scurt pentru șapte taine, Tipografia: „Popa Mihai Tipograf”, Râmnic, 1746.
Prăvilioara de la Iași, Tipografia: „Popa Mihaio Strilbințchii”, Iași, 1784.
Adunarea celor Șapte Taine, Tipografia: „Duca Sotiriovici Tipograful de la Thasos”, Iași, 1751.
Șapte Taine, Tipografie „În Tipariul cel Domnesc”, Iași, 1644.
Pravoslavnica mărturisire de la 1794, Tipografia: „Mitropolicească în București. De Dimitrie Petrovici”, București, 1794.
Pravoslavnica mărturisire a lui Petru Movilă, Tipografia: „Mitropolia Domnească de la episcupia Buzău” Buzău, 1691.
Izvoare inedite
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași
Colecții: Documente; Fonduri: Documente Spiridonie, Episcopia Huși, Epitropia Sfântul Spiridon, Epitropia Sfântul Spiridon-condica I, Epitropia Sfântul Spiridon-condica nr. III, Mânăstirea Doljești, Mânăstirea Neamț, Mânăstirea Sfântul Ioan Zlataust, Episcopia Huși, Mânăstirea Bisericani, Mânăstirea Neamț.
Izvoare edite
Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Editura IBMOR, 2008, ISBN: 978-973-616-118-6.
Burada T., Diata Nastasi lui Lupașco Covrig, staroste de ciocli, în Ioan Neculce-Buletinul Muzeului Municipal- Iași, fascicola 4, Iași, Atelierile Grafice „Lumina Moldovei”, 1924, p. 127-128, ISSN: 1454-0754.
Cazacu M., Documente inedite din sec. XVI-XVII, în „Studii”, Tom 20, nr. 2, București, 1967, pp. 307-312.
D.I.R, seria A, (Moldova) vol. II (1606-1610), București, Editura „Academiei Republicii Populare Române”, 1953.
D.I.R, seria A, (Moldova), vol. IV, (1616-1620), București, Editura „Academiei Republicii Populare Române”, 1956.
D.I.R, seria A, (Moldova), vol. V (1621-1625), București, Editura „Academiei Republicii Populare Române”, 1957.
D.I.R, seria A, (Moldova), vol. VI (1616-1620), București, Editura „Academiei Republicii Socialiste Române”, 1956.
D.I.R, seria B, (Țara Românească), vol. I, (1601-1610), București, Editura „Academiei Republicii Populare Române”, 1951.
D.I.R, seria B, (Țara Românească), vol. IV, (1621-1625), București, Editura „Republicii Academiei Populare Române”, 1954.
D.I.R, seria B, (Țara Românească), vol. V, (1581-1590), București, Editura „Academiei Republicii Populare Române”, 1952.
D.I.R, veacul XVI, seria A (Moldova), vol. IV (1591-1600), București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952.
D.R.H, seria A, (Moldova), vol XXIII, București, Editura „Academiei Române”, 1996, ISBN: 973-27-0437-3.
D.R.H, seria A, (Moldova), vol. I, (1384-1448), București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1975.
D.R.H, seria A, (Moldova), vol. II (1449-1486), București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1976.
D.R.H, seria A, (Moldova), vol. XIX, (1626-1628), București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1969.
D.R.H, seria A, (Moldova), vol. XIX, (1626-1628), București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1971.
D.R.H, seria A, (Moldova), vol. XXI, (1632-1633), București, Editura „ Academiei Republicii Socialiste România”, 1971.
D.R.H, seria A, (Moldova), vol. XXII, (1634), București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1974.
D.R.H, seria A, (Moldova), vol. XXVII, București, Editura „Academiei Române”, 2005, ISBN: 973-27-0436-5.
D.R.H, seria A, Moldova, vol. XXII, (1634), București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1974.
Documente bârlădene, editor Antonovici Iacov, vol II, Bârlad, Tipografia „Neculai I. Peiu”, 1921.
Documente bârlădene, editor Antonovici Iacov, vol. IV, Bârlad, Tipografia și Legătoria de cărți „Cons. D. Lupașcu”, 1924.
Documente bârlădene-Acte de proprietate ale moșiilor Pălădești, editor Antonovici Iacov, vol. III, Bârlad, Tipografia și Legătoria de cărți „Constrantin D. Lupașcu”, 1915.
Documente bucovinene, editor Bălan Teodor, vol. III (1573-1720), Cernăuți Editura Consiuliului Eparhial al Mitropoliei Bucovinei, Tiparul „Glasul Bucovinei”, 1937.
Documente bucovinene, editor Bălan Teodor, vol. III (1573-1720), Cernăuți, Ed. „Consiliului eparhial al Mitropoliei Bucovinei”, Tiparul „Glasul Bucovinei”, 1973.
Documente bucovinene, editor Bălan Teodor, vol. VI, Iași, Editura „Taida”, 2005, ISBN: 973-7980-77-8.
Documente privitoare la familia Calimachi, editor Nicolae Iorga, vol. II, București, Ed. „Minerva”, 1903.
Documente privitoare la Istoria Ardealului, Moldovei și a Țării Românești, editor Veress Andrei, vol. X, București, Fundația „Regele Carol I”, 1938.
Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, editor Veress Andrei, vol. III, București, Editura „Cartea Românească”, 1931.
Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, editor Veress Andrei, vol. IX, (1614-1636), București, Imprimeria Națională, 1937.
Documente privitoare la istoria orașului Iași, editor Caproșu Ioan, vol. III, Iași, Editura „Dosoftei”, 2000, ISBN: 973-9135-91-9.
Documente privitoare la istoria orașului Iași, editor Caproșu Ioan, vol. IV, Iași, Editura „Dosoftei”, 2001, ISBN: 973-8108-03-9.
Documente privitoare la istoria orașului Iași, editor Caproșu Ioan, vol. V, Iași, Editura „Dosoftei”, 2001, ISBN: 973-8108-10-1.
Documente privitoare la istoria orașului Iași, editor Caproșu Ioan, vol. VI, Iași, Editura „Dosoftei”, 2004, ISBN: 973-8108-34-9.
Documente privitoare la istoria orașului Iași, editor Caproșu Ioan, vol. VIII, Iași, Editura „Dosoftei”, 2006, ISBN: 973-8108-46-2.
Documente privitoare la istoria orașului Iași, editor Caproșu Ioan, vol. IX, Iași, Editura „Dosoftei”, 2007, ISBN: 978-973-8108-55-4.
Documente privitoare la istoria românilor, editor Eudoxiu Hurmuzaki, București, Editura „Minsterul Cultelor și al Instrucțiunii și Academia Română”, 1893.
Documentele lui Ștefan cel Mare, editor Ioan Bianu, vol. II, București, Atelierele Grafice Socec, 1913.
Ghibănescu G., 50 Documente între 1710-1856, în „Ioan Neculce- Buletinul Muzeului Municipal Iași”, fascicola 8, 1930, pp. 73-119, ISSN: 1454-0754.
Ghibănescu G., 7 documente între 7228 (1729)-1829 ce privesc Vrancea și Roznovăneștii, cum și biserica Toma Cosma din Iași, în „Ioan Neculce- Buletinul Muzeului Municipal Iași”, fascicola 8, 1930, 1926, pp. 164-172, ISSN: 1454-0754.
Ghibănescu G., Diata lui Gavriliță Costachi vornicul, document fără dată (1687), în „Ioan Neculce- Buletinul Muzeului Municipal Iași”, fascicola 4, 1924, pp. 217-219, ISSN: 1454-0754.
Ghibănescu G., Diata Mariei Stârcea: 30 ianuarie 1658 (7166), în „Ioan Neculce, Buletinul Muzeului Municipal Iași”, anul I, fascicola 2, iulie 1922, pp. 302-303, ISSN: 1454-0754.
Ghibănescu G., Document din 1 iunie 1745 (7253), în „Ioan Neculce-Buletinul Muzeului Municipal Iași”, fascicola 4, 1924, p. 139, ISSN: 1454-0754.
Ghibănescu G., Document din 10 septembrie 1754, în „Ioan Neculce- Buletinul Muzeului Municipal Iași”, fascicola 4, 1924, p. 142, ISSN: 1454-0754.
Ghibănescu G., Inscripții și notițe de pe cărți vechi: Testamentul lui Tălmaciu comis, în „ Buletinul Muzeului principal Iași-Ioan Neculce”, fascicola 7 (1928), Iași,1929, pp. 201-202, ISSN: 1454-0754.
Ghibănescu G., Spița neamului Bădărău, în „Ioan Neculce- Buletinul Muzeului Municipal Iași”, fascicola 5 (1925), 1926, pp. 251-252, ISSN: 1454-0754.
Iorga N., Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. VI, București, Ed. „Institutului Ministerului de Instrucție”, 1904.
Iorga N., Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. V, București, Ed. Ministerului de Instrucție, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, 1903.
Iorga N., Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. VII, partea a III-a, București, Editura Ministerului de Instrucție, 1904.
Iorga N., Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. IX, București, Ed. „Ministerului de Instrucție”, 1905.
Iorga N., Studii și documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI, București, Ed. „Ministerului de Instrucție”, 1906.
Ispisoace și zapise, vol. II, partea I, editor Gheorghe Ghibănescu, Iași, Tipografia „Dacia Iliescu Grossu și Compania”, 1909.
Ispisoace și zapise, vol. IV, editor Gheorghe Ghibănescu, partea a II-a, (1629-1694), Iași, Tipografia „Dacia”, 1915.
Mareș A., Documente și însemnări românești din secolul al XVI-lea, București, Ed. „Republicii Academiei Socialiste România”, 1979.
Marinescu I., Acte moldovenești felurite, în „Buletinul Comisiei de Istorie a României”, vol. VIII, 1929, p. 97.
Marinescu I., Documente relative la familia Neculce, în ‹‹Buletinul Comisiei Istorice a României››, IV, 1925, p. 19-33;
Surete și izvoade, editor Gheorghe Ghibănescu, vol. II, Iași, Tipografia „Dacia”, 1908.
Surete și izvoade, editor Gheorghe Ghibănescu, vol. III, volum întocmit de C. Cihodau, I. Caproșu și N. Ciocan, București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1980.
Surete și izvoade, editor Gheorghe Ghibănescu, vol. XXII, Iași, Editura „Viața Românească”, 1929.
Surete și izvoade, vol. IV, editor Gheorghe Ghibănescu, Iași, Tipografia „Dacia Iliescu Grossu & Comp.”, 1908.
Surete și izvoade, vol. IX, editor Gheorghe Ghibănescu, Iași, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, 1914.
Surete și izvoade, vol. V, editor Gheorghe Ghibănescu, Iași, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp”, 1908.
Surete și izvoade, vol. VII, editor Gheorghe Ghibănescu, Iași, Tipografia „Dacia P și D. Iliescu”, 1912.
Surete și izvoade, vol. VIII, editor Gheorghe Ghibănescu, Iași, Tipografia „Dacia” P. & D. Iliescu, 1913.
Surete și izvoade, vol. XIII, editor Gheorghe Ghibănescu, Huși, Tipografia Lețcae „Gheorghe Jorica”, 1923.
Surete și izvoade, vol. XVI, editor Gheorghe Ghibănescu, Iași, Institutul de Arte Grafice „Viața Românească”, 1926.
Surete și izvoade, vol. XVII, editor Gheorghe Ghibănescu, Iași, Tipografia „Dacia P și Iliescu”, 1914.
Surete și izvoade, vol. XXV, editor Gheorghe Ghibănescu, Iași, Editura „Presa Bună”, 1933.
Surete și izvoade, vol. XXV, Iași, Editura „Presa Bună”, 1933.
Uricariul sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, editor Codrescu Teodor, vol. XVII, Iassi, Tipografia „Buciumului Român”, 1891.
Uricariul sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, editor Codrescu T., vol. IX, Iassi, Tipografia „Buciumului Român”, 1887.
Coduri de legi
Carte Românească de Ȋnvățătură de la 1646, ediție critică, întocmită de colectivul pentru vechiul drept românesc al R.P.R condus de Academician Andrei Rădulescu și colaboratorii, București Ed. „Academiei Republicii Popiulare Române”, 1961.
Codul Calimach, ediție îngrijită de Andrei Rădulescu, București, Ed. „Academiei Republicii România”, 1958.
Manualul legilor sau așa numitele Cele șase cărți ale lui Constantin Harmenopulos, tradus de Ion Peretz, București, Ed. „Cartea Românească”, 1921.
Mărturisirea ortodoxă. Text inedit, cu o precuvântare de Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei, editori Gheorghe Moisescu, Niculae Popescu, Iași, Ed. „Junimea”, 2001, ISBN: 973-37-0619-1.
Pravila aleasă a lui Eustratie logofătul din 1632, text tipărit de C. Tegăneanu, cu studiu introductiv de Gh. Cronț și C. Tegăneanu; Ȋndreptarea Legii, text cu studiu introductiv pregătit de colectivul de vechi drept românesc, București, 1962.
Pravila bisericească numită cea mica tipărită mai întîiu la 1640 în mănăstirea Govora, text transcris publicat de Academia Română, Bucuresci, Ed. „Academiei Române”, 1884.
Pravila ritorului Lucaci (1581)-text stabilit, studiu introductiv și indice de Ion Rizescu, București, Editura „Academiei Republicii Socialiste”, 1971.
Dicționare
Dicționar de antonime al limbii române, ediție îngrijită de Buca Marin, Vințeler Onufrie, București, Editura „Enciclopedică”, 1990.
Dicționar de sinonime, ed. a II-a, îngrijită de Barangă Ilie, Lucian Pricop, București, Editura „Cartex 2000”, 2008, ISBN: 978-973-104-143-8.
Dicționar de sinonime, ediție îngrijită de Seche M., Seche l., Chișinău, Editura „Litera Internațional”, 2002,
Dicționar enciclopedic român, vol. 1, literele A-C, București, Editura „Politică”, 1962, p. 115.
Dicționar enciclopedic, vol. VII, T-Z, coordonatori Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolaescu, Stănciulescu Alexandru, Tudor Anicuța, București, Editura „Enciclopedică”, 2009, ISBN: 978-973-45-0578-4.
Dicționar explicativ al limbii române, „Academia Română”, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, București, Editura „Univers Enciclopedic”, 1998, ISBN: 973-9243-29-0.
Dicționar explicativ al limbii române, ediție îngrijită de Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, ediția a II-a, revizuită, București, Editura „Univers Enciclopedic Gold”, 2009, ISBN: 978-606-92159-7-5.
Dicționar teologic, ediție îngrijită de Ioan Bria, București, Ed. I.B.M.B.O.R, 1996, ISBN: 973-9130-31-3.
Dicționarul de sinonime al limbii române, ediție îngrijită de Seche Luiza, Seche Mircea, București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1982.
Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane, ediție elaborată în cadrul sectorului de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Roseti”, coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu, București, Editura „Enciclopedic Gold”, 2010, ISBN: 978-6068162-08-9.
Instituții feudale în Țările Române: Dicționar, coordonator Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, București, Editura Academiei Române, 1988.
Cronici și memorii
Călători străini despre Țările Române, vol. I, editat Maria Holban și Maria M. Alexandrescu, București, Editura „Științifică și Enciclopedică”, 1968.
Călători străini despre Țările Române, vol. II, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernodoveanu, București, Editura „Științifică”, 1970.
Călători străini despre țările române, vol. V, ediție îngrijită de Holban Maria (redactor responsabil), Bulgaru Maria Matilda Alexandrescu-Dresca, Paul Cernodoveanu, Ion Totoiu, București, Editura „Științifică”, 1973.
Călători străini despre țările române, vol. VI, ediție îngrijită de Bulgaru M. M. Alexandrescu-Dresca și Nicolae Stoicescu, București, Editura „Științifica și Enciclopedică”, 1976.
Călători străini despre Țările Române, vol. VII, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernodoveanu, București, Editura „Științifică și Enciclopedică”, 1980.
Călători străini despre țările române, ediție îngrijită de Holban Maria, Cernodoveanu Paul, Maria M. Alexandrescu-Dresca Bulgaru, vol. VIII, București, Ed. „Academiei Române”, 1983.
Călători străini despre țările române, vol. X, partea I, ediție îngrijită de Holban Maria, Bulgaru Maria Matilda Alexandrescu-Dresca, Paul Cernodoveanu, Ion Totoiu, Editura „Academiei Române”, București, 2000, ISBN: 973-27-0699-6.
Călători străini despre țările române, vol. X, partea a II-a, ediție îngrijită de Holban Maria, Bulgaru Maria Matilda Alexandrescu-Dresca, Paul Cernodoveanu, Ion Totoiu, București, Editura „Academiei Române”, 2000, ISBN: 973-27-0788-7.
Călători străini despre țările române, vol. I, partea I, editat de colectivul Institutului de Istorie „N. Iorga”: Maria Holban, Maria Alexandrescu-Dresca, Paul Cernodoveanu, Ion Totoiu, Editura „Academiei Române”, București, 2006,
Kemeny I., Memoriile și scrierea vieții sale, trad. de Ștefan I. Fay, Cluj-Napoca, Editura „Casa Cărții de Știință”, 2002, ISBN: 973-686-260-7.
Neculce I., Letopisețul Țării Moldovei, ed. de I. Iordan, București, „Editura de Stat pentru Literatură si Artă”, 1959.
Neculce I., Letopisețul Țării Moldovei. O samă de cuvinte, București, Editura „Științifică”, 1968.
Neculce I., Opere: Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, ediție critică de Gabriel Strempel, București, Editura „Minerva”, 1982.
Șincai Gh., Cronica Românilor, vol. II, Iași, Tipografia Româno-Franceză, 1854.
Ureche Gr., Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), ediție îngrijită de Constantin C. Giurescu, București, Editura „Socec”, 1916.
Ureche Gr., Letopisețul Țării Moldovei, ediție a II-a, revăzută, îngrijită, cu studiu introductiv, indice de Petre P. Panaitescu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958.
Lucrări speciale
Alessandrescu A., Divorțul în dreptul roman și român: Tesă pentru licență, Bucuresci, Lito-Tipografia „Codreanu și Savoiu”, 1896.
Alexandresco D., Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tom IV, partea a II-a, București, Atelierile Grafice „Socec & Co”, 1914.
Amuza T. I., Căsătoria și divorțul în vechiul drept românesc, București, Editura „Sylvi”, 2001, ISBN: 973-8258-27-8.
Bădără D., Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Brăila, Editura „Istros”, 1998, ISBN: 973-98-460-7-6.
Bălan T., Hotarul de la Ceremuș, în «Codrii Cosminului», nr. IX, 1935, p. 275.
Barbu V., O instituție a căsătoriei în Țara Românească în sec. al XVII-lea, București, Editura „Academiei Române”, 2011, ISBN: 978-973-27-2104-9.
Bedreag E., „Să-mi fie ca un ficior din trupul mieu”. Strategii familiale în Moldova, secolului al XVII-lea, în „Analele Științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași”, serie nouă, tomul LIV-LV, Iași, Editura „Universității Al. I. Cuza”, 2008-2009, pp. 61-68, ISSN: 1221-843X.
Idem, Succesiunea testamentară între voința individuală și cea a neamului în Moldova secolului al XVII-lea, în „Analele Științifice a Universității, Alexandru Ioan Cuza” din Iași, (seria nouă)- Istorie, tom LIX, Iași, Editura „Universității Al. Ioan Cuza”, 2013, pp. 165-180, ISSN: 1221-843X.
Bianu I., Hodoș N., Bibliografia românească veche, vol. 1 (1508-1716), Iași, Editura „Tipo Moldova”, 2012, ISBN: 978-973-168-711-7.
Bianu I., Hodoș N., Bibliografia românească veche, vol. 2 (1716-1808), București, Editura Academiei Române, 1910.
Boroianu D., Drept bisericesc, București, Editura „Anastatică”, 2007, ISBN: 978-973-87245-8-7.
Bosomitu Șt., Testamentul: formă de manifestare a puterii părintelui asupra grupului familial, în „Revista Arhivelor”, vol. 86, nr. 1, 2009, pp. 106-132, ISSN: 1453-1755.
Bulgaru C., Sfânta Taină a Cununiei, Galați, Editura „Arhiepiscopiei Dunării de Jos”, 2011, ISBN: 978-973-1865-25-6.
Calimach Papadopol A., Sofia Paleolog, nepoata împăratului Constantin XII Paleolog și domnița Olena, fiica domnului Moldovean Ștefan cel Mare, în «Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice», seria II, Tom XVII, 1895, pp. 1-57.
Cantemir D., Descrierea Moldovei, Chișinău, Editura „Litera”, 1998.
Cantemir D., Descrierea Moldovei, ed. îngrijită de Magdalena Popescu, București, Editura „Minerva”, 1973.
Chiaburu E., Carte și tipar în Țara Moldovei până la 1829, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2005, ISBN: 973-703-075-3.
Constantinof I., Despre primirea moștenirilor în dreptul roman, vechiul și actualul drept, București, Tipografia „Speranța”, 1903.
Cornițescu C., Sfintele Taine în Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, în «Studii Teologice», seria II, anul XXXII, nr. 7-10, București, 1980, pp. 714-715.
Cozma I. Rudenia spirituală ca impediment la primirea Tinei Cununiei, în ‹‹Altarul Reîntregirii››, nr. 3, 2010 pp. 151-171, ISSN: 158-8051.
Crihan A., Divorțul în dreptul roman și român însoțit de istoricul acestei instituțiuni: Tesă pentru licență, Bucuresci, Tipografia Curții Regale „F. Göbl Fii”, 1891.
Cristescu Dem. C., Divorțul în dreptul roman și român: Teză pentru licență, Bucuresci, Tipografia „Clemența”, 1902.
Cristofor M., Hotarul dintre Moldova și Muntenia, în «Anuarul de Geografie și Antropogeografie», anul II, 1910-1911, p. 92.
Cronț Gh., Exabiblul lui Armenopol, în rev. ‹‹Studii››,.16, nr. 4, 1963, p. 818.
Idem, Dreptul bizantin în Tările Române, Pravila Moldovei din 1646, în «Studii», an XI, 1958, nr. 5, p. 34.
Idem, Ecloga isauriană în Țările Române, în ‹‹Studii››, tomul 22, nr. 1, 1969, p. 24.
Deak F., Tratat de drept succesoral, vol. II, București, Editura „Universul juridic”, 2014, ISBN: 978-606-673-308-3.
Demetrescu C., Divorțul la romani și în dreptul civil românesc: Teză pentru licență, Bucureșci, Tipografia Lucrătorilor Asociației „Marinescu Șerban”, 1899.
Diaconu A.-I., Ineficacitatea legatelor, Iași, Editura „Tipo Moldova”, 2008, ISBN: 978-973-168-021-7.
Dubby G., Structures de parenté et noblese dans le France du Nord aux XIe et XIe siecles, Paris, „Champs”, 1998.
Ecaterina Lung, L’etat, L’Eglise et le contrȏle du mariage dans les principaté roumanies (XVI-XVII) siecles, en „Chrétiens et socieétés XVIe siècles”, Buletin de Centre AndréLatreille (UniversitéLumiere-Lyon 2) ed de l’Institut d’Histoire du Christianisme (Université Jean Moulin-Lyon3), nu.10, 2003, p. 230, ISBN 1257-127x.
Emandi T., Divorțul: Teză de licență, Iași, Stabilimentul grafiei „Miron Costin”, 1892.
Engels F., Originea familiei, a proprietății private și a statului, vol. XXI, București, Editura „Politică”, 1965.
Erbiceanu C., Căsătoria în dreptul canonic românesc, în «Biserica Ortodoxă Română», nr. 12/1989, pp. 1086-1087.
Fătu E., Testamentele în dreptul roman și în dreptul civil român, Editura „H. Goldner”, Iași, 1902.
Fodor G., Aspecte din istoria femeii și a familiei în Evul Mediu Românesc. Femeia în cadrul familial, în rev. «Studia Universitatis Petru Maior», seria Historia, nr. 8, 2008, pp.15-30, ISSN: 1582-8433.
Idem, Destine comune: viața femeilor între public și privat Țara Românească, Moldova și Transilvania, secolele XV-XVII, Cluj-Napoca, Editura „Argonaut”, 2011, ISBN: 978-973-109-310-9.
Idem, Femeia în izvoarele istorice ale secolelor XIV-XVII. Testamentele ca sursă documentară pentru istoria femeii, Conferința internațională: Integrarea Europeană între tradiție și modernitate, 2, Tîrgu Mureș, 2007, pp. 612-619, ISSN 1844-2048.
Idem, Pregătirea pentru moarte și arta de a muri: despre înmormântări și atitudinile în fața morții ale femeilor din Țara Românească, Moldova și Transilvania, în Anuarul „Librăria”- Studii și cercetări de bibliologie, Târgu Mureș, Editura „Bibliotecii Județene Mureș”, 2010, pp. 286-306, ISSN: 1583-4468.
Foucault M., Les mots et les choses, Paris, Gallimard, 1966.
Gane C., Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane, București, Fundația Culturală „Gheorghe Marin Speteanu”, 2006, ISBN: 973-87234-4-2.
Idem, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. 1, București, Editura „Orizonturi”, 1998, ISBN: 973-9342-23-X.
Georgescu D., Divorțul: Tesă pentru licență, Bucuresci, Tipografia și Fonderia de Litere „Toma Basilescu”, 1989.
Gherman A. M., O tipăritură veche puțin studiată: Șeapte Taine a Besearicii (Iași, 1644), în Anuarul «Librăria», Studii și Cercetări de Bibliologie, nr. XII, 2013, p. 300-307, ISBN: 1583-4468.
Ghițulescu C., Evul mediu românesc și istoria femeii, în ‹‹Direcții și teme de cercetare în studii de gen din România››, volum coordonat de Băluță Ionela și Cîrstocea Ioana, București, Editura „Colegiul Noua Europă”, 5 Iulie 2002, ISBN: 973-85697-5-3.
Idem, Forme juridice și practici testamentare a patrimoniului. Femeia și zestrea în Țara Românească în sec. al XVII-lea, în „Revista Istorică”, tom XIV, nr. 5-6, 2003, p. 197-216, ISSN: 1018-0443.
Idem, În șalvari cu ișlic- Biserică, sexualitate, căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVII-lea, București, Editura „Humanitas”, 2004, ISBN: 973-50-0621-9.
Idem, În șalvari cu ișlic, ediția a doua revăzută și adăugită, București, Editura „Humanitas”, 2011, ISBN: 978-973-50-3285-2.
Idem, Zestrea între normă și practică. Țara Românească în secolul al XVII-lea, în «Studii și Materiale de Istorie Medie», vol. XVIII, 2000, p. 214, ISSN: 122-4766.
Idem, Focul amorului, despre dragoste și sexualitate în societatea româească (1750-1830), București, Editura „Humanitas”, 2006, ISBN: 973-50-1241-3; 978-973-50-1241-0.
Gonța A., Femeia și drepturile ei la moștenire în Moldova, după obiceiul pământului, în „Anuarul Institutului de Arheologie A. D. Xenopol”, vol. XVII, 1980, p. 600.
Gorovei A., Datinele noastre de nuntă, București, Editura „Minerva”, 1910.
Govora T. G., Divorțul: Teză pentru licență, Bucureșci, Tipografia „Speranța”, 1902.
Huț A. D., Relațiile matrimoniale boierești din Țara Românească și Moldova: între armonie și divorț, ‹‹Terra Sebvs-Revista Muzeului Municipal „Ioan Raica”›› nr. 2, 2010, p. 322, ISSN: 2066 – 9143.
Idem, Căsăsătoria în familiile boierești din Țara Româneacă și Moldova în sec. al XVII-lea. Ȋntre constrângeri și interes, în «Buletinul Cercurilor Științifice Studențești», nr. 15, Alba-Iulia, 2009, p. 89, ISSSN: 1454-8097.
Iancu A.-R., Moștenirea prin testament: între voința individuală și solidaritatea de familie, în „De la comunitate la societate- Studii de istoria familiei din Țara Românească sub Vechiul Regim”, București, Editura „Institutului Cultural Român”, 2007, ISBN: 978-973-577-517-9.
Ichim T., Act de despărtenie, 23 sept. 1797, în ‹‹Ion Neculce››, Buletinul Muzeului principal Iași, fascicola 5-1925, Iași, 1926, p. 214.
Iorga N., Femeile în viața neamului nostru, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1911.
Idem, Istoria românilor în chipuri și icoane, vol. II, Bucuresci, Editura „Librăriei Socec și Co.”, 1905.
Idem, Istoria vieții românești și a vieții religioase a românilor, vol. 1, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908.
Iosipescu S., Recenzie la volumul „La numismatique”-source de l’histoire de l’art et de l’histoire des idées, București, 1981 în «ANAI» XXI, 1984, p. 629;
Ivan I. D., Căsătoria: Sfânta Taină a Bisericii și instituție juridică, în «B.O.R», nr. 9-10/1983, pp. 732-756.
Kantorowicz E. H., On the Golder Marriage Belt and the Marriage Rings of the Dumbarton Oaks Collection, în «Dumbarton Oaks Papes», în «Dumbarton Oaks Papes» no. 14, 1960.
Lung E., Imaginea femeii între realitate și utopie în opera lui Antim Ivireanul, în «Revista Istorică», tom XVII, nr.5-6, 2006, pp. 137-156, ISSN: 1018-0443.
Lupașcu D., Crăciunescu C. M., Dreptul familei, vol. II, Sibiu, Editura „Universul juridic”, 1941.
Mako M.-L., Zis și scris: oralitate și scriere în testament, în «Anuarul Institutului de Istorie „Gheorghe Barițiu”», supliment 1, vol. 54, 2015, pp. 13-31, ISSN ONLINE: 2344-2093.
Malhasovici Ch., Divorsul în dreptul roman și român: Teză pentru licență, Iași, Tipografia „Dacia” P. Iliescu și D. Grossu, 1899.
Mârza I., Regulile nunțiloru, Huși, Tipographia „Asociațiloru”, 1872.
Mateescu G., Divorțul: Tesă pentru licență, Bucureșci, Imprimeria statului, 1893.
Maziliu D. H, Văduvele sau Despre istorie la feminin, Iași, Editura „Polirom”, 2008, ISBN: 978-973-46-0871-3.
Idem, Lege și fărădelege în lumea românească veche, Iași, Editura „Polirom”, 2006, ISBN: 978-973-46-0150-9; 973-46-0150-4.
Micșunescu D. P., Dota în dreptul roman, vechiul drept român, dreptul internațional privat și dreptul civil român, București, Tipografia „Voința Națională”, 1902.
Mihoc C., Taina căsătoriei și familia creștină, Sibiu, Editura „Teofania”, 2002, ISBN: 973-85097-5-0.
Minea I., Marino Sanudo, bătrânul despre noi, în «Cercetări Istorice», an I, nr. I, 1925, p. 404, ISSN: 1453-3960.
Mironescu V., Divorțul în Antichitate, în dreptul roman și român: Teză pentru licență, Bucuresci, Stabilimentul de Arte Grafice „Albert Baer”, 1900.
Mischevca V., Marinescu F., Testamentul Roxandrei Lupu (Hmelnițki) din 15 ianuarie 1667, în volumul In honorem Demir Dragnev, Civilizația medievală și modernă în Moldova. Studii, Chișinău, Editura „Civitas”, 2006, pp. 91-96, ISBN: 978-9975-912-54-9.
Moraru A., Contribuția românească la Sinodul de la Iași(1642), în „Teologie și Viață”, anul XXII, nr. 9-12, 2002, pp. 37-48, ISSN ONLINE: 2285-5564.
Motică A.-R., Considerațiuni privind instituția logodnei în Codul civil român, în «Analele Universității de Vest», Timișoara, seria Drept, nr. 2/2013, Editura „Universul Juridic”, p. 121, ISSN 1843-0651.
Mototolescu D., Darurile dinaintea nunții în dreptul roman comparat cu cel romano-bizantin și slav, București, Tipografia „Convorbiri Literare”, 1921.
Idem, Principiul masculinității, București, Editura de Arte Grafice „Carol Gobl”, 1925.
Negrilă D., Dreptul de opțiune succesorală, vol. 1, București, Editura „Universul juridic”, 2014, ISBN: 978-606-673-362-5.
Negulescu P., Divorțul în vechiul drept român, în ‹‹Revista de Drept si Sociologie››, nr. 1, an 1, 1898, p. 31.
Nițu F., Prețuri de podoabe și orfevrărie din metal prețios în spațiul românesc (secolele XVI-XVII), București, Editura „Universității din București”, 2005, ISBN: 973-737-114-3.
Idem, Pondera podoabelor în cadrul acumulărilor de avere și a zestrei jupânițelor și domnițelor din spațiul românesc în sec. XVI-XVIII, în revista Muzeului de Istorie «Acta Moldavie Septentrionalis», nr. 5-6/2006-2007, 2008, pp. 74-92, ISSN: 1582-6112.
Panaitescu P.P., Tratatul de alianță dintre Moldova și Rusia din 1711, în «Studii», nr. 4, 1961, p. 897-918;
Panțaru C., Logodna religioasă și logodna civilă, în «Ziarul Lumina», Luni 27 Februarie 2012, articol existent la pagina http://ziarullumina.ro/logodna-religioasa-si-logodna-civila-71894.html.
Petrescu G. P., Testamentele cuprinzând: legatele, substituțiunile și rezerva, Bucuresci, Tipografia „Curții Regale”, 1889.
Petrescu P., Drept succesoral. Moștenirea. Devoluția și împărțeala, ediția a doua revizuită și adăugită, București, Editura „Oscar Print”, 1997, ISBN: 973-97185-8-2.
Poenar F., Eternizarea voinței lui „de cuius” prin intermediul substituțiilor fidecicomisare, în „Studia Universitatis-Babeș Bolyai- Jurisprudenția”, nr. 3, Cluj-Napoca, Editura „Universității Babeș Bolyai”, 2013, pp. 5-66, ISSN ONLINE: 2065-7498.
Popa Șt., Divorțul din punct de vedere canonic, București, Tipografia Gutenberg Joseph, 1901.
Popescu A., Instituția căsătoriei și condiția juridică a femeii din Țara Românească și Moldova în sec. al XVII-lea, în rev. «Studii», XXII, nr. 1, 1970, p. 55-80.
Pricopi A., Pricopi B., Rudenia în dreptul român, ed. a II-a, București, Editura „Lumina Lex”, 2004, ISBN: 973-588-861-0.
Șaguna A., Compediu de drept canonic al unei Sântei Sobornicești și Apostolești Biserici, ed. a III-a, Sibiu, Editura și tiparul tipografiei arhidiecezane, 1913.
Sâmbrian T., Receptarea în dreptul român a normelor de drept roman referitoare la condițiile de fond ale căsătoriei, în «Revista de Științe Juridice», nr. 3, 2006, pp. 5-23, ISSN: 1454-3699.
Sandu D., Cununia,Taina comuniunii eterne, în volumul Nunta-Ghid pentru organizarea perfectă, Iași, Editura „Samia”, 2006, pp. 15-37, ISBN: 973-86865-7-1.
Săvoiu E., Contribuția la studiul succesiunii testamentare în vechiul drept românesc, Craiova, Editura „Ramuri”, 1942.
Shorter E., Naissance de la famiile moderne, XVIII-XIX siecle, Paris, Editura „Seuil”, 1975.
Silva Costopol M., Divorțul în dreptul roman și român: Tesă pentru licență, Bucuresci, Tipo-Litografia „Dor. P. Cucu”, 1902.
Simion M. F., Nunta la români, București, Tipografia „Carol Göbl”, 1890.
Simion M. F., Nunta la români: Studiu istorico-comparativ etnografic, vol. 1, București, Editura „Saeculum Vizual”, 2008, ISBN: 978-973-8455-19-1.
Solcan Ș., Femeile din Moldova, Transilvania și Țara Românească în evul mediu, București, Editura „Universtității din București”, 2005, ISBN: 973-737-066X.
Idem, Soțul și soția în Evul Mediu românesc, în ‹‹Revista Istorică››, tom XX, nr. 5-6, 2009, pp. 533-546, ISSN: 1018-0443.
Ștefulescu R., Dota în dreptul roman și român, Tîrgu-Jiu, Tipografia-Litografia „Nicu D. Mișolescu”, 1895.
Szekely M. M., Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în «Arhiva Genealogică», IV, nr. 1-2, 1997, pp. 59-118, ISSN: „1222-5630.
Idem, Teodosia Nicorițoaia și bărbații ei, în «Magazin Istoric», an XXIX, 1995, nr. 7, pp. 47-52, ISSN: 0541-88IX.
Idem, Testamentele: o abordare preliminară, în «Revista de Istorie Socială», vol. II-III (1997-1998), 1999, pp. 25-30, ISSN: 1453-5378.
Tatos D. Ch., Despre testament în dreptul roman și român, Bucuresci, Tipografia „Dreptatea”, 1898.
Teodorescu D., Din istoria cărții și a tiparului românesc, Slatina, Editura Fundației „Universitatea pentru toți”, 2008, ISBN: 978-973-8259-98-0.
Tihan E., Tihan L., Căsătorie vs divorț. Ghid de analiză, București, Editura „Opinfo”, 2004, ISBN: 973-87150-1-6.
Tiktin H. O foaie de zestre din 1669 cu două xilografii în text, în ‹‹Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie››, anul I, vol. 1, fascicula II, 1883, pp. 341-343.
Tinculescu P., Cărți de despărțeală (1765-1774), București, Tipografia „Bica” I. Georgescu, 1932.
Tomoiagă G., Moravuri și datini alese, în «Aurora română», an II, nr. 3/1 martie 1882, p. 42.
Udrea F., Structuri sociale ale țărănimii. Structure de rudenie, secolele X-XVIII, București, Editura Institului de Memorie Culturală, 2009, ISBN: 978-973-7930-27-9.
Vicovan I., Un eveniment fundamental în istoria Bisericii Ortodoxe: Sinodul de la Iași-1642, în ‹‹Teologie și Viață››, anul XXII, nr. 9-12, 2002, pp. 59-69, ISSN ONLINE: 2285-5564.
Voinea M., Sociologia familie, București, Editura „Universității”, 1993.
Vulcănescu R., Etnologie juridică, București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1970.
Lucrări generale
Andrustos H., Dogmatica, ediție tradusă în limba română de Dumitru Stăniloae, Sibiu, Editura „Tipografiei eparhiale”, 1930.
Arries Ph., Duby G., trad. Maria Bârză și Micaela Slăvescu, Istoria vieții private, București, Editura „Meridiane”, 1995.
Băbuș E., Bizanțul între istorie și spiritualitate, București, Editura „Sophia”, 2003, ISBN: 973-8207-65-7.
Berechet Șt., Dreptul bizantin și românesc, vol. 1, partea I, Vaslui, Tipografia „C. Chiriac”, 1937.
Idem, Dreptul vechilor noștri ierarhi la judecata mirenilor, București, Tipografia „Cărților Bisericești”, 1958.
Idem, Istoria vechiului drept românesc, vol. 1, Iași, Tipografia „Goldner”, 1933.
Idem, Judecata la români, până în sec. al XVIII-lea, Chișinău, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, 1926.
Bloch M., Societatea feudală, vol. I, traducere de Cristiana Macarovici, postfață de Maria Crăciun, Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1996, ISBN: 973-35-0518-8.
Bologne C. J., Histoire du mariage en Occident, Paris, Editura „Hachete”, 1995, ISBN 13: 9782012792371.
Bulacu N., Sfânta Taină a Cununiei în învățătura de credință creștină ortodoxă, în «Glasul Bisericii», vol. XXX, 1971, nr. 5-6, pp. 455.
Buruiană E. M., Mihăilă D., Substituția fidei comisară sau voința de dincolo de moarte, în „Școala dreptului organic-aplicațiile cercului de hermeneutică juridică”, vol. 1, Iași, Editura „Junimea”, 2007, pp. 161-182, ISBN: 978-973-37-1238-1.
Cartojan N., Istoria literaturii române vechi, București, Editura „Minerva”, 1980.
Ceterchi I., Istoria dreptului românesc, vol. I, București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1980.
Cocoș Șt., Drept roman: curs universitar, București, Editura „All Breck”, 2000, ISBN: 973-655-044-3.
Damian B. P., Pomelnicul de la mânăstirea Bistrița și rudeniile de la Kiev și Moscova ale lui Ștefan cel Mare, București, Fundația „Regele Carol I”, 1941.
Damian B. P., Pomelnicul de la Mânăstirea Bistrița și rudeniile de la Kiev și de la Moscova ale lui Ștefan cel Mare, în «Analele Academiei Române. Secția Memorii Istorice», tom XXII, seria III, 1941, pp. 633-656.
Dubby G., Ariés Ph., Istoria vieții private: de la Europa Feudală la Renaștere, vol. III: traducere de Maria Bereza și Micaela Slăvescu, București, Editura „Meridiane”, 1995, ISBN: 973-33-0274-0.
Dubby G., Istoria vieții private: de la imperiul roman la anul o mie, vol. 1, traducere de Ion Hudan, București, Editura „Meridiane”, 1994, ISBN: 973-33-0143-4.
Dumitrașcu Răvaș O., Bădescu R. M., Scurt periplu istoric privind instituția căsătoriei din Antichitate până în epoca modernă, în ‹‹Arhivele Olteniei››, nr. 27, 2013, pp. 425-443, ISSN (Online): 2558-8435.
Eftimie C., Viața și activitatea mitropolitului Moldovei Iacob Iiu Putneanul (1750-1758), București, Tipografia „Gutenberg, Joseph Gobl”, 1900;
Elias N., La dynamique de l’Occident, Paris, Calman-Levy, 1975.
Idem, La société de cour, Paris, Calmann-Levy, 1974.
Idem, La Société des individas, Paris, Fayard, 1987.
Idem, La civilisation des moturs, Paris, Calmann-Levy, 1975.
Erbiceanu C., Material inedit pentru istoria dreptului canonic oriental. Manuscriptul a lui Manuil Malaxos notarul. Forma și conțitnutul manuscriptului, în ‹‹Biserica Ortodoxă Română›› nr. XVI, 1893, pp. 319-334.
Evdokimov P., Taina iubirii: sfințenia iubirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, traducerea de Gabriela Moldoveanu, București, Editura „Cristiana”, 1994, ISBN: 973-95098-5-1.
Farge A., Vivre dans la rue à Paris Au XVIII siecle, Paris, Galimard, 1992, ISBN: 9782070326938.
Flandrin L. J., Familles parenté, maison, sexualité dans l’anicience société, Paris, Hachette, 1976.
Floca I., Drept canonic ortodox. Legislația și administrație bisericească, București, Editura „IBMBOR”, 1992.
Gavrilă V., Cununia: viața întru Ȋmpărăție, București, Fundația „Tradiția Românească”, 2004, ISBN: 973-87029-0-9.
Georgescu Al.-V., Bizanțul și instituțiile românești până în secolul al XVII-lea, București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1980.
Giurescu C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri, ed. a II-a, București, Editura „Cugetarea”, 1944.
Gonța Al., Satul în Moldova medievală. Instituțiile, București, Editura „Științifică și Enciclopedică”, 1956,
Gorovei Șt., Vechi însemnări genealogice ale familiei Abaza, în «Arhiva Genealogică», 1994, nr. 1-2, pp. 163-170, ISSN: 1222-5630.
Grigoraș N., Mitropolitul Iacov Putneanul (20 ianurie 1714- 15 mai 1768) în «Mitropolia Moldovei și Sucevei», an 34, nr. 9-10, 1958.
Guerreau J. A., Sur les structures de parente dans l’Europe medievale, în «Annales E.S.C» 36e année, 1981, no. 6, p. 1036.
Hamangiu C., Bălănescu I. R., Baicoianu A., Tratat de drept civil român, vol. I, București, Editura. „All”, 1966.
Hanga V., Drept privat roman, București, Editura „Didactică Și Pedagogică”, 1971.
Hanga V., Pascu Șt., Crestomație pentru studiul istoriei statului Republicii Socialiste Române, vol. III, București, Editura de Stat pentru Literatură Economică și Juridică, 1963.
Ioan B., Panaitescu P.P., Cronicile slavo-române din sec. al XV-XVI, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1959.
Iorga N. Istoria literaturii românești, vol. 1, ed. a II-a, revăzută și larg întregită, București, Editura Librăriei „Pavel Suru”, 1925.
Kunik A. A., Despre originea românească a acestui taler de aur aparținând prințului rus Cholmsky în «Revista de Istorie, Arheologie și Filologie», vol. I, fascicula 2, 1883, p. 243-244.
Lefter V. L., Un învățător al neamului: Iacov Putneanul, în „Analele Putnei”, vol. 5, nr. 1, Putna, Editura „Mitropolit Iacov Putneanul”, 2009, pp. 255-264, ISSN: 1841-625X.
Luca Z. A.-M., Logodna, cuvântul dat și vremea cea bună, articol publicat la data de 14 octombrie 2011, accesibil la http://www.ghemulariadnei.wordpress.com.
Lupu I., Vina și procesul la români, Iași, Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1934.
Mazilu I., Aspecte lexicale în Biblia de la București (1688) și Șapte Taine a Besearicii (1644). Studiu comparativ, în volumul „Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie”- lucrările simpozionului national „Explorări în tradiția biblică românească și europeană”-Iași, 28-29 octombrie 2010, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2011, pp. 295-308, ISBN: 978-973-640-659-1.
Meyndorff J., Căsătoria-perspectivă ortodoxă, trad. de Cezar Loghin, Cluj-Napoca, Editura „Patmos”, 2007, ISBN: 978-973-1799-03-2.
Mihăilescu I., Sociologie generală, București, Editura „Universității București, 2000, ISBN: 973-575-416-9.
Milaș N., Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Arad, Editura „Diecezană”, 1993.
Moglan A., Podoabe și accesorii vestimentare din Moldova secolelor XIV-XVII, Iași, Editura „Trinitas”, 2008, ISBN: 978-973-155-091-6.
Moisil C., Talerul marelui vornic Nicoară, în «Cronica numismatică și Arheologică», II, 1921, nr. 1-3, pp. 6-9.
Rizoiu R., Lupașcu D., Florescu G., Noul Cod Civil, Legea de aplicare nr. 71/2011 cu modificările aduse prin Legea nr. 54/2013, București, Ed. „Rosetti Internațional”, ed. a II-a, 2013, ISBN: 978-606-93270-9-8.
Păcurariu M., Istoria bisericii ortodoxe române, ediția a II-a, vol. II, București, Editura „Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române”, 1944.
Pascu Șt., Hanga V., Crestomație pentru studiul istoriei statutului și dreptului R.P.R, vol. II, București, Editura de Stat pentru Literatură Economică și Juridică, 1958.
Peretz I., Curs de istoria dreptului român, partea I, vol. I, București, Tipografia „Jianului”, Curierul judiciar, 1915.
Peretz I., Curs de istoria dreptului român, vol. II, ediția a II- a revăzută, editat de Alex Theodor Doicescu, București, 1928.
Petcu M., Lihănceanu N., Pintilie A., Crețu R. A., Pagini din istoria monahismului ortodox în revistele teologice din România, în volumul colectiv „Cultură, artă, documente”, vol. 3, București, Editura „Bibliotecii Naționale a României”, 2011, pp. 229-260, ISBN: 978-973-8366-20-6.
Petroaia L., Rânduielile Sfintelor Taine ale Botezului și Cununiei, în edițiile românești ale molitfelnicului, în volumul „Teologie și Educație la Dunărea de Jos”, fascicula X, Galați, Editura „Arhiepiscopiei Dunării de Jos”, 2011, pp.316-348, ISSN: 1843-8660.
Pețu P., Atributele de identificare a persoanei fizice, București, Editura „Detectiv”, 2008, ISBN: 978-973-1857-24-4.
Pețu P., Velicu E., Mardare V., Starea civilă-mijloc de identificare a persoanei fizice, ed. a III-a, revăzută și adăugită, București, Editura „Detectiv”, 2006, ISBN: 978-973-1712-05-5.
Popa Șt., Divorțul din punct de vedere canonic: Tesă pentru licență, Bucureșci, Tipografia Gotenrberg Joseph, 1901.
Samarian P. Gh., Medicina și farmacia în trecutul românesc (1382-1775), Călărași-Ialomița, Tipografia „Moderna”, vol. I, 1935.
Sava V., Taina căsătoriei în tradiția liturgică romano-catolică din punct de vedere ortodox, în „Analele Științifice ale Universității ‹‹Al. Ioan Cuza›› Iași”, (serie nouă), Teologie Ortodoxă, tom XI, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, Iași, 2006, pp. 107-134, ISSN: 1841-849X.
Scurtu V., Termenii de înrudire în limba română, București, Editura „Academiei”, 1966.
Silvian Al., Gheorghe E., Actele de stare civilă, Editura „Științifică”, București, 1969.
Simionescu D., Buluță Gh., Scurtă istorie a cărții românești, București, Editura „Demiurg”, 1944.
Stan L., Tradiția pravilnică a Bisericii: Însemnătatea și folosul cunoașterii legilor după care se conduce Biserica, în «Studii Teologice», nr. 5-6, 1960, p. 457-483.
Stăniloae D., Teologie Dogmatică, ed. a III-a, vol. III, Editura „I.B.M.B.O.R”, București, 2003, ISBN: 973-616-013-0.
Stoicescu N. Sfatul domenesc și mari dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVII, București, Editura „Academiei Republicii Socialiste România”, 1968.
Stoicescu N., Cum măsurau strămoșii. Metrologia medievală pe teritoriul României, București, Editura „Științifică”, 1971.
Stoicescu N., Treapădul și ciubotele în secolele XVI-XVIII, în „Studii”, vol. 22, nr. 2, 1969, pp. 281-288.
Stone L., The family, sex and marriage in England 1500-1800, vol. 2, London, Oxford University Press, 1972;
Idem, Broken Lives. Separation and Divorce in England 1660-1875, London, Oxford University Press, 1993, ISBN-13: 9780198202547.
Idem, Road to divorce. England 1530-1987, London, University Press, 1990, ISBN-13: 978-0198226512.
Idem, Uncerstain Unions. Marriage in England 1660-1753, London, University Press, 1992, ISBN: 9780198202530.
Farge A., Dire et mal dire. L’opinion au XVIII siecle, Paris, Seuil, 1992, ISBN: 2020129027.
Idem, La vie fragile. Violence, pouvoirs et solidarité à Paris au XVIII siecle, Paris, Hachette, 1986.
Idem, Le Cours ordinaire des choses dans la cité du XVIII siecle, Paris, Seuil, 1994, ISBN: 9782020217613.
Teoctist-mitropolit al Moldovei și Sucevei, În slujba ortodoxiei românești, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române- Mitropolitul Iacob Putneanul 1719-1778, Neamț, Editura Mânăstirii Neamț, 1978.
Teodorescu Gh. D., Poezii populare românești, București, Editura „Tipografia Modernă”, 1883.
Țighiliu I., Între diavol și bunul Dumnezeu, București, Editura „Paideia”, 2002, ISBN: 973-596-117-2.
Toderașcu G., Dota în dreptul roman și dreptul civil român, București, Tipografia „Viitorul”, 1902.
Todoran I., Zăgrean I., Teologie Dogmatică, București, Editura „I.B.M.B.O.R”, 1991.
Zahariuc P., Catastiful lui Dumitrașco Ștefan. Cronică de familie, în ‹‹Arhiva Genealogică››, nr. 3-4, 1996, p. 185-192, ISSN: 1222-5630.
Idem, Mitropolitul Iacov Putneanul și „necazul de obște” al Moldovei, în „Analele Putnei”, an 5, nr. 1, Ed. „Mitropolit Iavoc Puteanul”, Putna, 2009, pp. 219-234, ISSN: 1841-625X.
Zuber Ch. Kl., La maison et le nom. Stratégies et rituels dans l’Italie de la Renoissance, Paris, Ellies, 1990.
ANEXE
SJAN IAȘI, Colecția „Documente” pachetul 173/41, f. 1f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente” pachetul 173/41, f. 1v
Colecția „Documente” pachetul 173/41
Foaie de zestre ce a dat-o Ilinca hătmăneasa, fiicei ei, Aniții- 25 noiembrie 1745
Foae de zestre ce am dat fiicei mele Aniții cum să va arăta mai jos anume noemb.25 7253
O dulamă de lastră gri, roșie blănită cu pasu de samur cu nasturi de mărgăritar; o dulamă de sarahir blănită cu cacom cu nasturi de sârmă și cu mărgăritar; o dulamă de canabață roș cu flori de fir cu nasturi de sârmă și cu mărgăritar; 2 gheordin una de atlaz roș cu flori de fir și alta hatan cu flori de fir, plăcută cu cacum cu zagarale camum; 5 rochii cu flori de fir și una cu gurile de sârmă cu mărgăritar cu spâncele de aur cu robinuri 4 ii cu sârmă; 2 măroră de Țarigrad, 5 ii cu fir și 10 ii cu mătasă; așternuturi cu toată arânduiala; paploma de atlaz cu flori de sedef; 2 scoarțe pat; 12 covoară cu ițe doi lei; 1 brâu pentru cear cu fir; tulni; rânduiala mesăi cu toate ale ei; lighean cu ibrice; 12 tipisii de cositori; 12 talgere de cositori; 1 scatulcă cu 5 clondice de cristal; 10 vaci cu viței și 10 vaci tinere; 10 boi mari și 10 boi tineri; 12 iape cu armăsarul lor; 1 cal de ginere cu toate pedavele lor; 5 oi cu miei, 5 mătci de stupi.
Sculele
1 solniță de aur vinetic dramu 95; 1 cheftu cu diamanturi cu picioarele cu zmaralduri; 1 păreche de cercei de aur cu un picior de zmarald mare sur cu un diamant; o păreche de cercei de aur cîte cu 12 picioare de mărgăritar mare și în mijloc cu zmarald; 12 șiruri de mărgăritar; 1 păreche de brățări de aur tot cu un diamanturi cumpărat ci slituri; 8 părechi de brățări de aur veneticu paftale; 8 inele aur cu un diamant cu zanfir cu […] cu balașe; 1 suhudar de argint; 2 covoare de argint doule mari unul dram-100; 12 linguri de argint; 1 păreche de pafltale de argint-dram 100; 20 mărămi fămeești denainte; 1păreche de cercei de aur cu 3 picioare de mărgăritar; hurmuz sur cu 12 rubinuri icu un smarald, iar doi ficămii Marica; 1 rochie de belacoasă cu flori de fir iar dela Marica; 4 perine mici cusute sai a cu fir iar dela Marica; 2 perine mari curățăule cusute tot cu fir; însă pentru salbă iam dat moșia de la Căiata; 11 pog. de vie la Văraticu cu crame de viță; casa de șăzut; 11 suflete de țigan cu o țigancă ce am dato la mânăstirea Rămfăiru, Anița acolo îngropată; moșia Plăroin cătă să va alege partea noastră; rădvan cu 10 telegari; cu hinca cu 10 telegari. ILINCA. K.X (ILINCA Cantacuzino Hătmăneasă).
SJAN IAȘI, Colecția „Documente” pachetul 13/2, f. 1f.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente” pachetul 13/2, f. 2f.
Izvod de zestre a Măriuței Petre și Constandin Petre, care dau fiicei lor, Eni, o casă, mai multe lucruri, precum și moșia Bogdana- 5 noiembrie 1794
Izvod de zestre ce au dat fiicei mele Eni ce iau dat casa me din Onțăști cu toate a casăi și livada de acasă să stăpânească cu toți frații cei buni din Cepești amu dat fiicăi mei Eni însă via cea bătrână cu livadă cu tot cu pivniță cu două căzi și cu ciubăr și perji o sută eră vie cea tânără râmâne a me câtu ai ave zile și după moartea mea să fie toată a fiică me Anii, dar alți feciori ai mei să naibă a să amesteca cum și partea de moșie ce pe […] e mi dat cea parte cu ală mei cu da săzeci stânjeni era din celelalte ți feciorii mei de înpreună și cându amu dat acestu izvodu au fost toți frații mei de față anume Costantin Petre și Ion Petre și Vasile Petre și eu Măriuța Petre ami datu acest izvodu și mam iscălitu:
Eu Măriuța Petre
Eu Constantin Petre 1794 noemb. 5
Eu Ion Petre, Vasile Petre.
Și această scrisoare sau făcut denainte noastră și sau scris cu zisa lui Măriuța Petre de mine Gheorghie ceterașul
[…] și au fostu de față Chirilă Stavăr
Și Criste Grecul am fostu față și mam iscălit
Petre Constantin, Vasile Blajul
Și cu toată datoria me să naibă treabă fiica mea Eni a plăti și pentru credință am pus degetul meu, Măriuța Petre.
Eu Măriuța Petre, eu Vasile Blajul, 1794, octombrie
Eu Asite iorecul.
Am dat moșie de la Bogdana lui fiicăme Ianei să stăpânească din toate hotarele ca și Mălinei să stăpânească frățăște- 1794 noem.
Eu Măriuța Petre
Eu Constandin Petre
Gheorghe ceterașul Dumitrașcu Cetariu.
Chirilă Stavăr, Petre Teletin.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente” pachetul 129/1, f. 1f.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente” pachetul 129/1, f. 1v.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente” pachetul 129/1, f. 2f.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente” pachetul 129/1, f. 2v.
Colecția „Documente”, pachetul 129/1
Izvod de zestre dată de Andonie Paharnic și Marița Păhărniceasa, fiicei lor, Rucsandra- 20 mai 1798
Izvod de lucruri cine îndatorile cu agiutor lui Dumnezău spre a da zăstre pe iobitei ficii noastre Rucsandra: 1798 mai: 20
Lei
7000: bani nahla
Douo magazii lățicele gălațăi înpreună cu doao dughene lăngă dânsele de la care niapărat săia chirii, căte 620: lei fieștecare an.
1000: pentru o păreche paftale cu diamant
750: pentru o zgardă cu diamant
600: pentru o păreche cercei cu smăraldu ei cu mindiri, cu brațele ei de la centuru
600: un flitu cu diamant
350: un inel cu birmaz
50: o păreche cercei mici cu smaraldu
100: un ceasornic de aur inglizăscu
1059: 15: 1359 dramuri argint sârte cu pânzete Țarigradului adică.
Dramuri
275: o tavă pentru cafea
180: o afumătoare și o stropitoare
663: 12: părechi cuțite cu furculițele și lingurile lor, douo farfuriuțe cu patru linguri pentru dulceață.
101: o lingură mare și douo călnuțe
140: 12: zarfuri
1359
100: o păreche sfeșnice de argint.
Lei
11569: suma urmei
20: plata tacâmului pentru pus prăgiturile ei
16: cumpărătură fără cor de cuțite
12: cumpărătura feleștenilor
25: pe un colan pentru paftale
857: pentru straile cele întâio de aclaz cusute și blănite cu samur
300: pentru al doilea straio de dunlumă și blănită cu nurcă.
272: pentru al triilea straio de aclaz și blănită cu sângeap de lipică.
240: pentru al patrulea straio de agabana cu cacomu.
100: pentru al cincile straio vechi și cea de aclaz dezblănită cu rochia sa; cum și trii rânduri de strae bune acele de fată mare.
50: pentru un anteriu de noapte cu flori ce la de fir
75: fațede a cince sarice
40: pentru două fuște de aclaz și de maltin
225: pe dousprezece cămăși
40: basmale de nas.
80: pentru 8 tacâmuri de feredeu
20: pe șăsă părechi colțuni de mătasă
38: pe șăsă părechi scarpe
250: bomzelăcu cel întâiu
200: pentru șăsă părechi cămeși și izmene bărbătești
150: antriile bohcealâc
200: pentru zece părechi cămeși ze(ce) izmene bărbătești
50: pe două batiste cusute.
90: pe trei zebrele cusute cu petelă
250: pe cinspre zăci zebrele cusute cu mătasă
Lei
15169 suma urmei
160: tij pe șăsprezeci zăbrele mai proaste
50: pe un prosop cusut cu petelă
40: tij pe trei cusute
600: pe dao rânduri de așternuturi
80: cel întâi tacâm al mesei
50: al doile tacâm
40: o oglindă
40: pe un săpet mari lipțăcănesc
36: pe șesă vucceli de păstrat
30: pe un lighean
16295: adică șasă sprezăci mii daosute nouzăci și mii lei, vezi magaziile și dughenile și straele ce le de fată mare, și acete după a noastră putere înpreună cu blagosloveniia noastră iară milostivul Dumenzeu, să dea voea me la le sale ce cu bogatu Andonie Paharnic, Marița Păhărniceasa.
Înfățoșândusă dumisale bănesa Rucsanda a aflândumi cu acest izvod de zăstre al său mărturisim în cuget curat că această iscălitură de mai sus iaste adevărată a răposatului pahr. Andoni. Și fiindcă cunosc bine și fără greseală iscălitura pomenită încredințăz cu iscălitura me de martur.
Nam bărnoi suvet num Dumitru Rășcanu.
Asămenea încredințez zisa că acest izvod că adevărat și fără nici o îndoială este iscălit de răposatul pahr. Andonie, părintele dumisale bănesei Rucsandei afândumi.
Constantin Belșgat: comij scui cuvetnum pă noami Cazimir.
Această copie iaste scoasă întocmai de pe cel adevărat izvod de zăstre pentru care încredințăz cu iscălitura mea.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/7, f.1f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/7, f.1v
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/7, f.2f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/7, f.2v
Colecția „Documente”, pachetul 143/7
Izvod de zestre, dată de Safta Rosetoaie hătmăneasa, nepoatei sale, Elenca- ianuarie 1788
Izvod de zestre pentru toate cele ce am luat de la dumneaei mama Safta Rosetoaie hătm. la căsătoria mea cu nepoata dumusale Elenca.
1788: ghenar 21
O icoană
O moșie întreagă la ținutul Niamțului anume Păstrăvenii cu casă. Biserica de piatră cu sat, cu două crame la drum, cu două roate de moară în gîrla în Moldovei, cu pod îmblător în apa Moldovei, și cu partea de moșie ce sau cumpărat iar de ia să le stăpânească
Zece pogoane de vie lucrătoare la Cetățuie lângă orașul Iași pe locul mânăstirei Cetățuiei cu două case.
Zece pogoane de vie lucrătoare la Cruce în ținutul Putnei la Străoani cu locul lor.
Treizeci și cinci de suflete de țigani cu mare cu mic.
Giuvaierurile
Douăsprezece șiruri de mărgăritar
O aviză cu diamanturi
O păreche cercei cu zmaraldu
Două inele cu diamanturi
O păreche de paftale chehribar ferecat cu aur
O păreche paftale de argint poleite cu aur
O păreche paftale de argint mic
O păreche de cercei cu picioare de mărgăritar cu rubinașe.
Argintării
O stropitoare cu afumătoarea ei poleită cu aur
Două sfeșnice de argint
Douăsprezece părechi de cuțite de argint cu lingurile lor
O lingură mare de argint
Două solnițe tij
O tabla tij de argint cu douăsprezece zarfuri feliținile lor
O farfurie de argint cu lingurița ei.
Strae și altele
O giubă de canabață blănită cu samur, cu rocie ei de stofă
O giubă de canabață tij cu samur, cu rocie ei tij de stofă
O giubă de canabață cu sângeac negru cu rocie ei tij de stofă
Un benișel de mantie cu samur, cu rocie lui de citară
Un benișel de ghermesucă cu sângeac, cu rocie lui de ghermesucă
O malotă de lahuri, cu blană de râs
Două antereji de noapte de Stambol șălu.
Două părechi de cintieni, una de Stambol șalu, și alta de ghermesucă
Patru cămeși de burangic
Patru părechi de izmene, două de burangic, două de pânză
Vite
Cincisprezece epe mari cu mânzii lor
Cinci epe sterpe
Cinci epe trătiche
Cinci cai străjnici
Doi armăsari
O sută cai mari
Zece boi cu buhaii lor
Zece boi cu plugul lor
Din buhai câți sau găsit la Păstrăveni pe giumătate
Din rămători câți sau găsit iarăși pe giumătate
Aceste câte se arată prin izvod, leam luat cu bună primire că dela dumneaei mama Safta Roset. Hătm.
Douâ cămăși cu burangic tij sau dat
Douâ cesti care de pus de înainte tij
O prostire de burangic
Patru mâneșterguri în cinci ițe de obraz
Două zăci coți pânză în cinci ițe de mesa
Douâ mese în cinci ițe
Douâ părechi izmene
Patru fețe părechi ales(e) cu fir cu una mare
Douăsprezăce șervete în cinci ițe
O prostire de așternut cusută cu mătasă
Un bârneț cu mătasă cu petice
Un brâu de tulpan cu cercecuri de fir
Duoâ botăceni de cașmiru ce sau făcut din două țăvelă
Aceste toate ce sau mai scris sau dat pe urmă
Trii căldări de beniș
Un bănilag tij
O căldare de cășerie
O tavă mare de tibacă.
Două cămăși de pânză de noapte
Patru cămăși bărbătești cu izmenele lor
Patru rânduri de mese cu treizeci de șervete, patru mâneșterguri de ână, și mâneșterguri de obraz
Opt prostire de mindir
Șasă cearșafuri de plapomă
Două plapome de ghermescu cu flori
8 saltele cu sânt cu două perinițe
Patru perini mici cu puf
O perină mare tij
Trei rânduri de față de perini, două de borangic, una de alesătură
O prostire de plapomă de alesătură
Douăsprezăce talgere de cosîtor
Douăsprezăce bande de cosîtor
Două căciule tij
Două tingiri cu capacele lor
Două sfeșnice de alamă cu mucările lor
Șasă părechi de cuțite proaste cu lingurile lor de ceibac
Șasă zarfuri de timbac cu feleginile lor de farfurie cu tablale cele zugrăvite
Un lighean cu ibrice
Două ibrice de café
O scatulcă cu opt șiruri poleite
Un sipet mare de strae
Două sipețele de catifea
Două linguri, una mare și alta mică
Patru zarice cu calupurile lor și cu sanfrilurile lor de acoperit
Șasă părechi de condici cu tirlicii lor
Patru părechi de câlți de bibacă
Două cheptene de fildeș
O păreche de foarfece
Două covoară
O scoarță
Din farfurii ce sau găsit la Păstrăveni în casă precum întocmai
Un polomoc de postav
Opt bolăcele de cus pentru strae
Douăsprezece cu bârnețe cu mătasă
Un bârneț cu fir
Opt basmale cu petece i cu fir
Patru basmale de nas
O cerve cu fir
Din arămuri mărunte câte sau găsit la Păstrăveni, pe giumătate
Izvodul de zestre asămeni după cei am dat nepoatei mele Ilencăi 1788 ghen. 21.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/8, f.1f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/8, f. 1v
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/8, f. 2f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/8, f. 2v
Colecția „Documente”, pachetul 143/8
Izvod de zestre dată fiicei și nepoatei mele Paraschivei, zestrea Ilenei și a Paraschivei- 28 aprilie 1789
Zestre ce am dat fiicei și nepoatei mele Paraschivei după cum se cuprinde în gios 1789: ap. 28
Moșia Teșcurenii peste Prut în ținutul Ieșii, cu iaz gata.
Moșia Măgura tij acolo alături
Un lod de casă în târgul Iașului lângă biserica lui Sveti Ioan
Cinci pogoane în dialul lui Păun cu livadă, cu casă și cu pivniță de piatră.
Doaăzăci de pogoane vie lucrătoare la Străoani, la Spărieți în ținutul Putnei.
Treizăci și cinci de suflete de țigani.
Giuvaeriri
O zgardă cu diamanturi
O păreche de paftale cu aur, cu colanul lor
O păreche de paftale de sidef cu argint poleite cu aur tij cu colan
O păreche cercei de aur cu diamanturi cu smarald
Trei inele cu diamanturi.
Argintării
O talpă cu 12 zarfuri de argint cu felițenile lor bune
O afumătoare cu stropitoarea sa tij
Douăsprezece părechi de cuțite cu lingurile lor
O lingură mare
O păreche de solnițe poleite
O străchiniță cu două lingurițe
Două sfeșnice
O păreche de mucări cu floarea lor
Șese păhăruțe de votcă poleite.
Straele
O giubă de canavață cu sacuri cu rocine ei de stofă.
Tot straele
O giubă de aclaz cu sângiac negră cu rocinj ei cășmiriu,
O păreche de stofă cu cacom, cu rociej ei de gabanii.
O păreche de canavață din blănită cu rociej ei de mătasă de hindie
Două antereâi de noapte de maltin
Două părechi de cintieni de maltin
Patru părechi de conduri cu colțunii lor
Patru sarice.
Așternuturi
Două perechi mari cu hir
Patru perechi mici tij cu hir
O prostire de măndir cu hir
O prostire de oghial curățele cu hir
O prostire aleasă cu mătasă
O plapomă de aclaz cu hir
O salte de aclaz cu flori
O pereche de maltim
Două rânduri de perechi de părtam, fețele de alesătură
Opt prostori de mindiri
Patru prostiri de ogheal
Dooi boccealâcuri
Opt cămeși bărbătești cu izmenele lor
Șase cămeși burangic
Patru părechi izmene burangic
Opt bârnețe
Doao bucăți de cis cu fir
Un bernelic cu hir
Un polog de tulpan ai lățel
O moară
Un covor
Ai mesii
Șasă mese în 5 ițe
72: șervete tij în 5 ițe
4: peșcuri cu horbice
6: mânășterguri de mână
12: mâneșterguri de obraz
Tot a mesii
O masă a aleasă cu hir
O mânăștergură aleasă cu hir de ibric
Alese
Două sipete mari
Un sipet mic
O scatulcă
O oglindă mare
Oglindă mica
Ligheni cu ibrice
Un tacâ de farfurie= 130 de bucăți
12: talgere costor
2: castroane costor
1: tablă mare de tenechea, cu 12 farfurii mici
Asemene de medele cu lingurițele lor de timbric
3 castroane cu cei
Opt tingiri de aramă cu căpacele lor
1: sinie de aramă
Căldări de velniță
Iar pentru vie, făcândulisă samă să vor puune în izvod câte or fi
Izvoadele de zestre ai Ilencăi și a Paraschivei.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/9, f. 1f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/9, f. 1v
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/9, f. 2f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 143/9, f. 2v
Colecția „Documente”, pachetul 143/9
Izvod de zestre dat de hatmanul Vasile Roset, fiicei și nepoatei sale, Parascheva
1 mai 1789
Zestre ce am dat fiicei și nepoatei mele Paraschivei după cum în gios se arată 1789: mai
Acareturi
Moșia Teșcureni peste Prut în ținutul Iași cu iaz gata
Moșia Măgura tij acolo alături
Un loc de casă în târgul Iași lângă biserica Sveti Ioan
Cinci pogoane de vie în dealu lui Păun lucrătoare, cu livada cu casă, și cu pivniță de piatră.
Douăzăce pogoane de vie tij lucrătoare la Străoani, la Spărieți în ținutul Putnei
Treziceci și cinci suflete de țigani.
Giuvaeruri
O zgardă cu diamanturi
O păreche paftale de aur cu colanu lor
O păreche paftale de sidef cu argint poleit tij cu colanu lor
O păreche cercei de zmarald cu diamanturi pentru case sau dat
Bani 450: lei, adecă patrusuteși cincizăci
Trei inele cu diamenturi
Argintării
O table cu 12: zarfuri cu felițenile lor
O afumătoare cu stropitoare ei.
Doaosprăzece părechi de cuțite cu lingurile lor
O lingură mare
O păreche de solnițe poleite
O străchiniță cu doao lungurițe
Doao sfeșnice
O păreche de linguri cu floarea lor
Șasă păhăruțe de vutcă poleite
Straele
O giubă de canavață cu samur, cu rocini ei de stofă pentru care sau dat bani=500=lei, adec
Cincisute
O giubă de cășmeru cu sângeap negru, cu rocini ei tij de cășmeriu.
O giubă de stofă cu cacom, cu rocini ei de agabanițe
O giubă de canavață dezblănită cu rocine ei de citare de hindrie.
O blană pascea de jder cu profilurile și iacaoa ei de coadă
50: lei, adecă cincizăci
Doao anterăe de nopate de maltin
Doao părechi cintieni de maltin
Patru sarice cu 4 sandale
Patru părechi conduri, cu colțunii lor
Patru basmale de nas.
Așternuturi
Doao perechi mari cu fir
Patru perechi mici tij cu fir
O prostire de așternut tij cu fir
O prostire de ogheal curățele cu fir
O prostire aleasă cu mătasă
O plapommă de atlaz cu fir
O plapomă de germescă cu flori
O salte de atlaz cu flori
O pereche de maltin
Doao părechi de fețe de perină de aleasătură
Opt prostire de mindiri
Patru prostire de ogheal
Doao bocealâcuri
Opt cămeși bărbătești cu izmenele lor
Șasă cămeși burangic
Opt bărnețe
Doao bucăți de cis cu fir
Un berbelic cu fir
Un polog de tulpan alățel
Un covor
O scoarță.
A mesii
O masă aleasă cu fir
O mâneșterguri aleasă cu fir de ibrice
Șase mese, in 5: iță
72: șervete tij în 5: ițe
4: peșcuri cu horbice
6: mîneșterguri de mână
12: mîneșterguri de obraz
Arămuri și costorâre
Un lighean cu ibric
Opt tingiri cu căpacele lor
O sinie
1: căldari de velniță, cu un birtac
Doao castroane de costor
12: talgire tij
1: fanar
1: căldare se spălat cămeși
Altele
Doao sipete mari
Un sipet mic
O scatulc
, sau dat iarăși bani= 30: lei, adecă treizăci
O oglindă mare, sau dar iar bani 40=lei adecă patruzăci
O oglindă mica
3 chepetene de fildeș
O păreche doarfece
Un tacâm de farfurie=190= de bucăți
O table de tenechea cu 12: tăvicuțe tij, cu lingurile lor de madetă
Un polomoc de postav pentru așternut
3: saci de lână
Vite
4: armăsari
5: epe cu mânzi
3: epe afăta
16: epe sterpe
2: epe tremne
2: epe strajnice
10: boi mari cu hurăle lor de plice
1: vacă cu vițel
43: ai mari
8: mieluți
6: berbecuți
4: bivoli și un buhai al lor
Să râmător de ari
30 purcei
Toate aceste arătate prin izvodul acesta, sau dat fiicei âi nepoatei mele Paraschivei zestre cu bunăbvoe și prinn mâna mea, înpreună și cu a mea părințească blagoslovenie.
Vasile Roset hatman.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 412/236, f.1f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 412/236, f.1v SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 412/236, f.2f
Colecția „Documente”, pachetul 412/236
Izvod de zestre dată Ilincăi: bijuterii, haine, vii, țigani- 1780, fără zi, lună
Izvod de zestre ce am dat fiicei noastre Ilincăi
1: icoană chipul Macii Precista ferecată cu argint
1: […] de aclaz cusută cu fir
1: zgardă cu diamanturi prețul ei: 1500 lei
1: pereche de paftale cu diamanturi cu colan de sîrmă prețul 1400 lei
100: șiruri mărgăritare la grumaz
14: șiruri mărgăritar la brățări 100 lei
1: păreche cercei cu diamanturi= 300= lei
1: păreche cercei cu zmarald și aripile cu diamant= 150 lei
4: inele de aur însă 2 cu diamanturi 1 cu rubinuri și= 1= cu pălaș= 250 lei
1: toc cu zece părechi de cuțite, linguri, furculițe argint
1: solniță de argint cu carafele =170 lei
4: sfeșnice de argint cu mucurile lor
1: stropitoare de argint
1: afumătoare de argint
1: farfurie de argint de dulceață cu lingurițele ei
12: zarfuri de argint cu felegenile lor
1: tavă de argint
1: păreche paftale de argint poleite cu colan de Drama
4: părechi mici cu hir i cu peteală
2: perechi mari tij cu hir i cu peteală
1: oghial de aclaz cu flori de hir și prostiri cu hir
1: oghial de aclaz alățel i prostiri cu hir
1: mindir de aclaz cu flori de hir + oichi loru tij de aclaz cu hir
2: prostire mari cu hir de oghial
2: prostire alesă cu mătase cu horbote tij
1: părechi cu hir
1: prostire de burangic
3: prostire de vărstati
4: părechi de izmene de burangic cu bârnețele lor
4: părechi de izmene de pânză cu bârnețele lor
10: cămeși de burangic
4: rânduri fețe de perini
1: rând fețe de perini alesă cu hir
1: rând fețe de perini alesă cu hir i cu peteală
1: o masă mare de pânză cu= 12= șărvete și cu peșchiri lor cusută saîhir
1: minîșterguri de mână tij saîhir
12: șervete cu masa lor și cu peșchirile lor în cinci iță
1: masă tij în cinci iță cu șervetele și cu peșchirile lor
12: șervete în cinci iță cu masa lor și cu peșchirile lor
12: șervete în cinci iță capitele cu masă și cu peșchirile lor
50: mîneșterguri în cinci iță de obraz
1: prostire cusută cu hir cu mătase
1: prostire aleasă cusută cu mătase petală
1: prostire de rățeli cusută cu mătasă
1: prostire de burangic aleasă
1: oghlindă mare
1: oglindă mica
1: peșchire de oglindă
1: ibric cu lighean
1: peșchir de ibric
1: ibric de cafă de tumbac
1: cămeșă de feredea cu 20= prosoape și cu fotă
1: ac de argint mare
12: blide de costoriu
12: talgere de costoriu
2: cheoseli de costor
2: cheptene de fildeș
2: covoare bune
2: scoarță mari cu flori
80: părechi solnițe
Hainele
1: o giubă de ștofă cu soboli blănită cu flori de hir
1: o rochie cu anteriu de ștofă cu flori de hir
1: o giubă de ștofă blănită cu nurcă
1: o rochie de aclaz cu anteriul ei cu flori de hir în șătrance
1: o rochide de aclaz aleață cu anteriul ei tij cu hir
1: o giubă de droghet tij cu flori de hir blănită cu cacom
1: giubă de ștofă cu hir tij cu cacom
1: giubă de pirveză cu hir blănită cu sângeac negru
1: o rochie de purvine cu antereul ei tij cu hir
1: bohcealâc cu cămeșă cusută cu sârmă pentru soacră
3: bohcealâcuri cu basmale cu peteală i cu hir
70: năfrămi dinainte saîhir
10: basmale însă =5=saîhir i 5= cu peteală de poeri
3: basmale tij cu peteală
1: basma cu sârmă
1: năframă babii din care cu hir i cu mătasă
20: basmale saîhir pentru ostenitori
30: basmale pentru țigani
O moșie de frunte anumi
10: pogoane de vie însă 4= la Tăeta și 6 la Cruci
5: sălașe de țigani
Din bucate pre cât sa socoti
Pentru lăjtică, că nare telegari isăvada aici câte sa socoti
1: sanie de arat cu flori
5: tingiri cu căpace.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 482/4 f.1f
Colecția „Documente”, pachetul 482/4
Izvod de zestre: moșia Urlați (Fălciu) 80 stupi, vite și 25 pogoane de vie date zestre la Diacheti, 700 oi mari, 30 vaci, 40 boi mari, 12 cai telegari- 1780, febr. 27
Cele ce am luat de la tatăl mieu zestre:
Moșie Urlați, la Fălcii, cu toate hotarele;
800 stupi, cei ave tatăl mieu în (…)
700: oi mari, tij
300: vaci, mari tij
40 boi mari, ti
12 cai telegari, tij
25 pogoane de vie la Diocheți.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 505/22 f.1f
Colecția „Documente”, pachetul 505/22
Izvod de zestre dată de Lupul, locul de la Esterie, fiicei sale-1750, fără zi, lună
Zestre cu milai Dumnezeu
2 feșnice cu mâner; 5 perine mari curățăle; 4 perine mici tij; 1 sandocă cu blană; 1 cerg cu ițele ei; 4 covoare; 1 scoarță; 4 tingiri cu capace; 1 scatulcă; 1cadelniță cu ibrice; 12 talgere costor; 10 blide maramă;1 plug; 2 prostire; 1 cel cu gherghă;1 polog; 2 mîneșterguri; 1 săpet; 1 ladă; 1 cal cu rajtu cu cea cu perină cu asinu.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 598/21 f.1f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 598/21 f.1v
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 598/21 f.2f
Izvod de zestre lăsată prin testament: dugheni, în uliță de la pod în jos, părți din moșia Murgeni, Vaslui, vite, lucruri, etc., de Constantin Șlicariu, soției sale Maria și copiilor săi. Se arată datoriile pe care le are
30 ghenar 1800
Eu Constantin Șlicarul fiind în viață am făcut diiata între neamurile mele la mâna soție mele, Maria și fiicei mele Măriica precum să se știe în ce chip să se clironomisască toate ale mele. După ducerea mea din lumea aceasta după cum sufletul lui au rânduit și cânva miau grăit și că ce mai gios va iscăli. După ce se vor arăta toate care prin traceastă diiată să vor cuprinde atât toate părțile arătate cele cu mam dat vieții mele și fiicei mele și neamurilor cum și cele ceam să dau și cele ce am să iau, după cum în gios arată 1800: Ghenar 30.
2: dughene în ulița de la pod în gios unde ședeam că am dat fiicei mele Măriucăi zestre.
1: dughenă aliturea cu a fiicei mele am dat fiicei Măriuța zestre.
2: dughene ce sânt tot întraceste fiind cu pivniță supt dînsele să fie pentru grija cea asupra soțului meu.
2: ce mai sânt din gios de alui Antohi Blănar întra lui Vasile Eșanu între locul lui Enachi Gărbovețăr, acestea douâ leam dat neamurilor mele.
1: cum și o palmă de moșie anume Murgeni ce să fie în ținutul Vasluiului pe din sus de Mânzești ce este hotărâtă de mine cu toată cheltuiala cea cu hotărnicie și cu zapisele de față palme cea ce să alege să alege să fie a niamurilor.
4: boi iam dat fiicei mele Maria zestre.
4: vaci am dat fiicei mele Maria zestre.
1: vacă am dat fiicei mele Măriuța zestre.
1: vacă roișie am dato argatului Dumitru Hâncul lui.
1: cal ce este asupra soțului meu.
3: vase bune ceam lăsat asupra soțului meu să fie pentru grija mea și pentru datorie. Și toate ale casei steroi a lămuri leam dat asupra soției mele și a fiicei mele.
Marfă ce am la Păun lăsate
20: cușme leșești cu fundul de postav
14: cușme leșești cu plasă
3: cușme moslinești negre
2: cușme cu fundul de mielu aceste de sus arătate sânt la Păun să se vânză să se dea la datorie.
Marfă ce am la Gheorghe Mocanu
1: malotă din șal cu sângop aur
6: mesâne de pântece de sângop aur și aceasta să se vânză să se dea la datorie.
2: locuri pe ulița veche între Năstase Pârțul și între locurile besericii Gospod unul să fie a besericii Gheorghe ce lam luat zestre iar unul ce lam cumpărat să fie a Sfântului proroc Ilie.
Cele ce am să iau
453: logofătul Contantin Tăutul după zapisele ce are la mine
Ce am să dau pe la unul pe la alți
60: la Păun Blănar
40: la părintele preot Ioanu cumnatul meu
250: la părintele igumenu Greceanu
250: la dum. cucoana Catrina Sturza
5: la Ioniță Popa
2: la baș bulibașul Ianache
2: 20 la fratele lui Toader
30: la Ioniță Vârlan: vezi zece lei ceam să dau căruia casa.
Toate aceste de sus arătate între această diiată ce am lăsato la mân soției mele și a ficei mele să se păzască nestrămutate până la al doile vedere să aibă a stăpâni fiește care după cum leam înpărțit și nimănui din niamurile mele să nu aibă a trage părere sau giudecată cu soțul meu sau fiicămea cear cere din niamurile mele să vor scula să nu le să țâe în samă și încă de mine să fie neertați și de Dumnezeu și silind am făcut această diiată. Din cele sau întâmplat și părinții care mai gios să vor iscăli cum și niamurile mele cum și eu am iscălit însumi cu mâna mea: 1800 ghenar 8.
Eu Constantin Șlicariul
Eu Catrina sor dumisale adeveresc
Manolache erei: am fostu față
Ioniță am fostu față
Ioniță Fele erei am fost față
Constantin erei Oglănești am fost față
Constantin erei am fostu față
Și eu am scris cu zisa dumisale și sânt martor Alexandru Păun
Și la facerea aceștei diiate giudecând față și văzând că cu amândurora părțile este priimire am întărit și cu a noastră iscălitură. Simeon Păun, Ioniță Păun.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 599/1 f.1f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 599/1 f.1v SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 599/1 f.2f
Izvod de zestre, lăsată de Gheorghe pitar și soția sa, Maria, fiicei lor, Catrina-
2 septembrie 1787
Izvod de zestre fiicei noastre Catrinei
1787: sept. 2
O icoană ferecată; mosiia or asazare ce aste la Ruște cu iaz cu moară or a patra parte din mosiia Matiiani; 10 epi cu un armăsar; 10 boi; 10 vaci; liftica cu patru cai; un rând de haine cu hurca; un rând de haine cu cacom; un rând de haine cu singeac; sapte motcaluri mari arătar; o pareche cercei de zanfir; 2 inele de diamand; 1 inel de zmarald; 1 inel de rubin; 1 pareche paftale poleite; 6 parechi cuțite de argint cu ligurile lor; 1 tabla de argint; 6 zarfuri de argint cu feli(gani); 1 scutel de argint cu lingurița ei; 2 sfeșnice madav; 1 sipet mare; 1 sipet micu; 1 scatulcă; 1 oglindă; 1 sarice; 1 bohcealicu de mire; 4 bohcealicuri de melez; 2 rândure cameși burangicu; 4 rândure cameși de pânză; 400 zabrele; 12 servete cusute pentru podoaba mesei; 1 peșchir de oglinda; 1 peșchir de ibricu; 400 birnețe; 2 tacâmuri de masă cu toată orânduiala lor; 4 peșchire de obraz; 4 peșchire de masă; 2 prostire de melez; 4 prostire de pânză; 2 rânduri fețe de perine un: de burangic un de pânză; un rându așternut; un covor; 2 scoarțe; un lighian cu ibricu; un tocu de blide cosutor; 6 mingire cu capacele lor și norocu de la milostivul Dumnezeu, și blogoslovenia părințasca.
Gheorghe Pitar = maris pitar.
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 746/10 f.1f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 746/10 f.1v
Izvod de zestre dată Smarandei, de tatăl său. Iscălitură- 1795, fără zi, lună
Izvod de zestre ce dau fieicei mele Zmarandii: 1795
1 icoan ferecat de argint; 1 rându strae samur cu fața cușteriu; 1 rându strae tij camur cu binișel aclaz; 1 rându strae cu samur de canabață cu sârmă; 1 rându strae cu murcă tij canabață; 1 rându strae cu singeac maltin cu rânduri; 1 binișăl de vișmeri dezblănit; 1 păreche cercei zamfir; 1 păreche cercei zmarald cu peci de diamant; 1 coroșin cu diamanturi; 1 inel mare zăcuri cu diamanturi; 1 inel cu diamant; 1 inel tij cu diamanturi; 1 zgardă cu diamanturi cu leftul său; 1 păreche paftale auri cu colau lor; 1 tavă de argint; 12 zarfuri argint cu felețerile lor; 2 solnițe argint; 12 părechi cuțite argint cu lingurile lor; 1 lingură mare argint; 2 sfeșnice argint cu mucurile lor, tăvălușă; 1 stropitoare argint; 1 afumătoare argint; 4 străchinițe argint cu lingurițele lor; 1 plestea tij sui cositori; 1 tăsitea talgere cositori; 1 oghlindă mare; 1 oglindă mica; 1 sipet mare negru spiral; 1 sipet mic; 1 șcatulcă; 1 lighian cu ibric de alamă; 4 pogoane vie la bucearii; 5 salașe țigani; 20 boi; 20 vaci cu viței; 20 epe cu mânzi, un armăsari; 300 oi cu miei; 12500= adecă doaosprăzăce mii cinci sute lei bani gata; 1 carată cu șasă telegari; hamurile lor cu anări; 1 așternut cu doao palpume de stof, salte de stof, doao rănduri perini iagabață, și cu altele toate cele trebuincioase; 5 bolcealâcuri cu trei maigrele; 1 năframă de oglindă cusută; 21 cevrele cusute cu peteală; 40 cevrele cusute cu mătasă; 10 boinale cusute cu peteală; 1 tacâm de feredeu cusut cu toate cele trebuinciosă; 4 mese păz bună, fieștecare câte cu: 12: șărvete; 4 mîneșterguri de mănă în 5 ițe; 8 mîneșterguri de obraz; 4 peșchire; 12 cămăși burangic; 12 cămăși bărbătești, alte pânzuri; 6 sarice; 1 țaru albu; 1 perde aclaz cu hir.
Aceste toate le dau înpreunși blagosloveniea părințască.
Colecția „Documente Spiridonie, pachetul 72/3
Socoteală între Vasile Hermezu și Gheorghe Carp asupra zestrei Ruxandrei, soția defunctă a primului și fiica celui de-al doilea. 3 februarie 1780
Bani ce au la prinsu: lucrurile: zăstrea răpoosatilii fiici. Dumnealui Gheorghe Carpu biv logf. i vis. 1779.
Lei bani
Sun. 10 șiruri mărgăritare. 12-mii; caluri câte 14 lei măscal.
100 opărechi cercei zmărald cu arip.
7 un enil cu 3 diiamanturi
30 alte trei enile cu zmărald și zamfir
76 7 părichi cuțite argint cu lingurile lor
4 6 zarfuri argint
86 712 o tipsie și o farfurie de dolzăț cu lingurile ei de argint
12 on icoană ferecată argint
12 12 talgeri cositori
21 21 blide aramă
70 le stupi.
150 o liftică care sau văndut pe tarimul Irașcu.
5 un leghean cu ibric
120 oi giubă samur
15 o scaltușcă mare,
12 un săpet cu pău mari
21 2 covoară-însă unul 7 lei fiind purtat și altul 12 lei
10 o vacă bez
3 boi, 4 sădea lui Gheorghe, 2 să rămăe la Vasle Gărmizău.
20 un bou bez, 3 morți, 4 săde logaf. Gheorghi, 2 să rămâe la Vasile Gărmaazu.
25 o iapă bez, 3 moarte, 4 să rămâe la Vasle Hărzu.
20 un cal dez telegai bez. 12 sădea lui Gheorghe 1 sărămăe la Vasle Herzu.
13 15 o păriche paftale le drăpt
30 o scoarță
50 vpl pogoane vii dela Miron Lavă.
15 hamuri de 4 cai cu hățurile și frîile lor.
50 un țigan bucătar fugit.
40 o fată de țigan.
Asp. 170 foi din cari să vin să ia Vasile Heumezău= 427 lei 170 fie a triie parte.
Lei ce sânt la Vasile din tracești am
10 pentru o vacă
20 pentru un bou
25 pentru o iapă
20 pentru un cal telegar
5 pentru un covor
2 2 tangir cositor.
145 -foi și rămăni să mai ia= 1412 lei 170 ban.
Epi ce cere dum. Iogofăt Gheorghi Carpu dela ginere său Vasile Hăumezăi
Lei bani
1287- ce iau dat bani fata din 1500 lei ceau fostu tocmala săi de.
87- cheltuiala nunții
40- pe 4 vaci
50- pe 4 boi
100- pe 4 epi
40- pe 4 telegari
593 92 grija la îngropare
100 grijile de atrie zi de ano în zi de a doao zile și de patru zeci
1935-74
Ce au luat Lupu Gheorghe
425- pentru cea un unguriști cea arătat că a luat dela fiicăsa
140- dobânda pe acești ani în danii vez. 7 lei ceau dat la Vasile
110-dobânda pe trii lei ce nu iau dat ca săi să înpliniască= 1500 lei
655. fire și rămăn sădea: Vasile lu Gheorghi Gheorghi.
1320 lei ave au din cari scăzîndusă
=842- lei 170: ban ice iaste să ei Vasile Hermezu a trie parte din zestrile fii dum. logofăt Gheorghi în 500 lei dintre=1500 lei. 342 lei 160 bani dintralte lucruri după care suntu arătate anume: tocmai rămăne sădea Vasile Hermezu dumnealoiu Gheorghi= 456 lei 85 bani.
Ce sau mai scăzut din ntracești bani:
Lei bani
37= 85= au rădicat dum. logofăt Gheorghiie din soma arătată mai sus:
100- = pentru așternut
40= = pentru =4= vaci aceste bucate să le dea Vasile dum. logof. Gheorghie
80= =pentru 4 boi
8= tij iau mai rădicat dum. logofăt Gheorghie
347= 85= fac scăzutu și tot rămăne să dea =130 =lei dum. logofăt Gheorghie.
Gheorhe Carpu mam iscălit. Vasile Hermezul.
Această așăzare, și învoială între dum. logof. Gheorghiie Carpu și între dum. Vasile Hermezul ginerele dum. logof. Ghiorghie sau făcut dinnaintea mea după cum să arată prin izvodul acesta, și pentru adeverirea am iscălit și eu.
1779: dec. 17
Și asăme izvod sau dat și la mila domnului: Vasile Hermezi
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 106/12, f.1f
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 106/12, f.1v
SJAN IAȘI, Colecția „Documente”, pachetul 106/12, f.2f
Diata lui Lupul Căpitanul, în care arată datoriile lui față de alții și a altora față de el; la data întocmirii diatei avea 83 de ani, 2 fete- 20 septembrie 1771 (7280)
Cârpan și alte ce au mai avut Cârpan iau dat tot dumisale casăle grijască la moartea lui și după moarte de atunci miau luat țiganul și lau stăpânit tot dumnealor și parte nu miau făcut din feciorii țiganului care au rămas în sama lui Dumnezeu să giudece, iar mie miau dat tatămeu un țigan anume Simion Burcă și mi lau dat când mam însurat, iar pentru alte moșii pentru ce neau dat tată nostru mărturisescu înaintea lui Dumnezeu și înaintea a toate giudecățile pământului cum mie zestre tatămeu nu mi-a dat făr decât au zis pă moșii decât ceare or fi a mele și a frățînemiu lui Vasile zestre au dat și au înzestrat pe sorumia Sanda și pe sorumia Irina cu zestrea din casă și cu bucate și țigani în târgu Șicăbeni la Nicorești dupăcum știe și alți oameni care au mai rămas iar pentru moșia de câmpu așe am apucat din gura tătănemiu că ținea să nai băga în moșii de câmpu ai șă știe și ai șă mărturisescu cu sufltul meu iar după moartea tătănemeu iar mărturisescu cu sufletul meu că tatămeu nau rămas dator nimărui cu un ban, iar alți mulți au rămas dator tătănemeu osăbit de-al meu zapis și mănunțișuri și ce ia avut pe la moldoveni au rămas opt bani a unor oameni din târgul Siretului și din țara leșască căci au cuprins -5- punți. Sânt acest zapis au rămas în mîna maicămii și maicămea au zis că i leau furat fiicăsa Irina și ce iau dat soțului ei Sandului Grecului, iar am făcut gâlceavă în trei rînduri cu cumnatu mieu Sandul și nu leam putut scoate și iar mărturisesc cu sufletul mieu că după moartea tătănemeu am purtat și șighirul tătănemiu în trei ani la toate orînduielile câte doâzeci și șapte de galbeni până șiau făcut milă măria sa Antioh Vodă Cantemir […] un turcu cu firman […] iau știut cu prijej ce tă bani ce ai pungi de bani […] cu o pungă pol de bani pe talpeș cu o pungă pol de bani […] șainul pe tatâmeu cu o pungă de bani și aducânduie pe toți soli: 94 stând de față au socotit și Măria Sa câte lucruri cu năpaste aceste neavând turcul nici când zapis de la unul și neavând turcului săi facă întâmplat fel fiind cu firman au făcut toată datoriile sufletului și mau orânduit și pe mine Vodă să plinescu trei sute de lei turcului de la mine pentru tatămeu neavând bani mau închis și mau ținut […] în turnul pănă am dat banii turcului și dintracești bani nu mai mia dat nici mie nici un ban înapoi atunci am luat Măriei Sale lui Vodă pentru cumnatu meu Sandul Grecul că miau dat zapisele tătănemeu ceau avut datorii ca acei armeni de țara leșască și am trimis soli 94 de leau adus și atunci miau dat douâ zapise ceau cuprins săse sute și 50 lei întracele zapise iar celelante giurând și tăgăduind că nu-s la dânsu au rămas, iar mai pe urmă după moartea lui sau aflat și acela la dânsu a șe știe și mărturisesc cu sufletul meu, iar pentru o vie douâ pogoane a surorii mele Irinei, ce au scoso vândzătoare fiind întru gardu cu a surorii me Sandii nau lăsat să o cumpere Sanda să o cumpere alții ce miau vândut două locuri de dughene […] pentru ce mau vândut moșia, au fost că miau cumpărat viîa să fie a fiicămii Saftei, și au vândut sorume Irina un loc de pivniță cu casa alăturea ce îi sta pe moșiea mea cumpărată de mine și au vânduto dumnealor cuconilor lui Paladi spătar drept doîzeci delei și miau vândut drept casa făr de știrea mîa să aibă ami întârzia banii în jumătate iar pentru moșie lam da în sama fiul meu lu Tudorache câte ar fi să facă parte cu dreptate și celor doi frați mai mici de cât dânsul iar de na face cu dreptate să fie neertat de mine și de Dumnezeu și de Maica Precista și când am scris această diată sau prilejit mulți oameni buni de cei ce fiind bogați- Eu Lupul Berhet martor […] 7280 sept 20
Eu Toader Spulbăr și mărt. Eu Vasile [….]
Adică eu Lupul căpitanul și cu Vasilache Vornicul scriu și mărturisescu întraceastă diat mâna me la această vârstă ce sântu de săipu zeci și șapte de ani, văzândumă în toată vârsta bătrânețelor și neputinții mărturisescu cu sufletul meu cui sânt dator și cine îmi este mie eu sînt dator lui Smail Beșleagă din Bârlad cu 20 lei și mai sânt dator cu 22 lei lui Enachi Abotezatei ce mia fost ginere și dădură sămi ficiorul meu că lau ținut cu samă cei 12 lei dândui o bute de vin și mai ține un arman căi sînt dator cu 2 zloți și nu știu de acea datorie și luîndui cu sufletul lui să plătească ficiorii mei […] dator […] un ban, iar mie îmi sînt datori ficiorii lui Ștefanache arcașul lui Scarlat cu zapise ce mau giudecat și înnaintea lui Mihai Vodă și miau înnoit zapis pe 50 lei, și-mi mai este dator Neculai Jora cu o sută lei ce leau orânduit tatăsău să mi-l dea, și am mai avut un țigan anume Simion Șchiopul ce au ținut o țigancă de au chemato Tudora, ce au fost a lui Cărpaci și Cărpaci au fost dator tătănelui cu 12 ughi cu zapis și am știut acea țigancă să fie pentru acea datorie neavând cu ce să plătească, iar după moartea mea lui Cărpaci grijindul la moartea lui după măsa Tofana mia luat țiganul din casă de la maicămia, zicând cu țiganca lui Cărpaci că este a dumisale că iau dat.
Carte de despărțire din 26 iulie 1600 (1701)
Episcoul de Huși îi oferă Drăguței carte de despărtenie de soțul ei Gherghe grămaticul
„Judecata și încercarea de Dumnezeu iubiților archiepiscopi și episcopi și cuvioșilor popi și diaconi. Stînd în Scaun Smerenia Noastră, fiind de față și prea-sfințitul Mitropolit al Chesareii Palestinei și prea-iubitorul de Dumnezeu episcop al Romanului, a venit Gheorghe grămăticul, spuind că, avînd el nevastă, anume pe Drăguța, fără știința lui ducîndu-se ea mai înnainte le prea-iubitorul de Dumnezeu episcop de Huși chir Ioan, cu meșteșug și înșelăciune s’a despărțit de el. După cîtva timp, s’a dus și el la acel prea-iubitor de Dumnezeu episcop de Huși și spuind pricina, cum că prin înșelăciune a luat nevasta lui, Drăguța, carte de despărțenie, iar pre-iubitorul de Dumnezeu chir Ioan episcopul dădu carte de desfacere, ca să-și iea înnapoi nevasta, pe Drăguța, acel Gheorghe grămăticul, și, spuind acestea, a întins cartea prea-iubitorului de Dumnezeu episcop. Iar fratele acelei Drăguța, Onofrei, a spus că acea carte ce spunea Gheorghe că s’a desfăcut de către prea iubitorul de Dumnezeu episcop, nu e cu știința prea iubitorului de Dumnezeu episcop, ci un călugăr anume Isaia, luând de la acel Gheorghe trei stupi, plăsmuind scrisoarea ca din partea prea iubitorului de Dumnezeu episcop, i-a dat-o. Deci Smerenia Noastră, căutând mărturii dacă este așa și cu adevărat precum spune Onofrei Acela, a adus pe pre-cuviosul între ieromonahi Atanasie arhimandritul și egumenul cinstitei mănăstiri a Bistriței și pe prea-cuviosul ieromonah chir Eftihie, oameni evlavioși și cuvioși, pe cari cercetîndu-i cu de-amănuntul Smerenia Noastră, i-a văzut și pe ei mărturisind că prin înșelăciune a luit Gheorghe cartea de la acel călugăr Isaia. Smerenia Nastră, după această mărturie am dat voie femeii ca să-i fie despărțenie de bărbatul ei cel mai dinainte, Gheorghe, după așezământul ce a făcut prea-iubitorul de Dumnezeu episcop de Huși, chir Ioan, și Gheorghe, din parte-I, să fie despărțit de soția lui de mai înnainte, Drăguța. Deci, pentru mărturie și siguranță, s’a făcut și această scrisoare de adeverință a Smereniei Noastre și s’a așternut în cea de față dumnezeiască condică a pre-sfințitei Mitropolii a Sucevei, în anul 7108 (1600), luna lui Iulie 26, indicția a treisprezecea.
+Al Tîrnovei și vechil al Moldovlahiei, Dionisie.
+Smeritul Mitropolit Gherman de Chesarea Pelestinei, stînd împreună cu Smerenia Noastră în sfîntul dicastriu”.
Carte de despărțire („amestecarea de sânge”)
Document din 23 septembrie 1797. O carte de despărțire dată de Veniamin Episcopul Romanului lui Ștefan Mogâldea, căsătorit cu Smaranda
„Viind nou cu cercetarea în ținutul Tecuciului și înștiințândn-mi de un Ștefan Mogâldea mazil în satul Brăhășeștii cum că împreunarea cea cu soția lui Smaranda iaste făcută cu fără de lege și cu amestecarea de sânge fiind rudenie de aproape, pentru care trimitând de s’au adus față înaintea noastră atât pe numitul Ștefan cu fămeia lui Smăranda cum și pe muma Smarandei, sau dovedit că numita Smaranda iaste vara primară cu tatăl lui Ștefan și după canoanele pravelii care nu numai cu totul opresc a nu să face această nuntă, ci încă de sau și făcut să să despartă fiind a cincea spiță.
Pentru aceasta, dar nici noi n’am îngăduit mai mult ca să trăiască împreună. Ce i-am despărțit de istov ca niciodica niște streini, și pe Ștefan l-am canonisit cu canonul amestecării de sânge. Deci fiind cu muma Smarandei nefiind ea acasă, numitul Ștefan au fugit cu dânsa peste hotar în părțile turcești, unde el au arătat că acolo s’au și cununat. Fiindu-i milă de fiică-sa văzând-o la ce stare se află după ce au venit de acolo, i-au dat și zăstre, care toată au risipit-o și au cheltuit-o, Ștefan în vreme de 11 ani ce i-au trait cu dânsa, și neavând de unde să-i puie zăstre pe loc, s-au găsit al său numai o fârtă de vie data zăstre dela părinții lui, și au arătat că mai are puțină parte de moșie împreună cu alți frați. Și am hotărât, ca atât fârta ace de vie cât și câtă parte de moșie i să va allege, să fie a Smarandei în locul zăstrilor ce i-au prăpăditu, cu care mulțămindu-să și ea, să aibă a le stăpâni în bună pace și nesupărată ca pe niște drepte lucruri ale ei, neamestecându-să Ștefan la aceste sau alte neamuri a lui întru nimic și cât de puțin, și spre încredințare am dat la mâna Smarandei și această carte de despărțănie cu care să fie, și să naibă pricină de rudenie și am iscălit însu-mi.
Veniamin Episcop Romanului
1797 sept. 23”.
Carte de despărțire: 17 Mai 1623 (7131) Iași.
Anastasie, Arhiepiscop și Mitropolit de Suceava dă carte de despărțenie Chiranei de bărbatul ei Platon, „ce iaste făcătoriu de rău”:
„+Arhiepiscopul Anastasie si mitropolit de Suceava. Scrie și mărturisim că această scrioare a noastră cum au venit îaintea noastră Chirana de s-au jeluit pre bărbatul său, pre Platon și au dzis că i-au măncat și i-au străcat tot ce au avut după aceia, au fugit și o au lăsat. Și au mărturisit popa Vasile de Românești și alți oameni buni, cum Platon nu iaste om bun, ce iaște făcătoriu de rău.
Printr-aceia noi, dac-am vădzut jaloba ei și atâta mărturie mare, noi i-am făcut cartea noastră, ca să nu mai aibă treabă Platon cu Chirana, nici Chirana cu Platon,ce să fie slobozi unul de altul, în veci.
De aceasta scriem și mărturisim cu această carte a noastră. Scris în Iași, anul 7131 ‹1623› mai 17.
Anastasie Mitropolit ‹m.p›”.
Document din 18 Ianurie 1607 (7115) Bârlad
„+ În anul curgător șapte mii o sută cincisprezece ‹1607› luna Ianuarie 18 zile. Iată noi, Cârstea Dănilă șoltuz și 12 pârgari din târgul Bârlad. Iată a venit înaintea noastră și înaintea tuturor bătrânilor Bârladului, Constantin, fiul lui Ursul, nepotul lui Stavăr din Oleșești și cu toți frații săi, nesiliți de nimeni, nici asupriți, ci pentru marele păcat, ce a păcătuit Ursul, pentru că l-a prins Ivan de față cu femeia sa, anume Neagole, iubindu-se și nu are cu ce să-și plătească capul ci au vândut dreapta lor ocină și delină din sat din Oleșești, care este pe gârla Putnei, parte de un bătrân, cinci ogoare și un răzor, în frunte și o falce de vie și cu 140 de pruni și cu vad de moară, lângă vie.
Acestea le-au vândut lui Pavel diac, nepotul lui Ureche mare vornic, pentru șaptezeci și șase de taleri de argint. Și s’a sculat Pavel diac și a plătit toți acești bani gata, mai sus scriși, 76 taleri de argint, în mâinile lui Ursul și a fraților lui, dinaintea noastră și dinaintea a mulți oameni buni.
Astfel ei s’au sculat și au plătit cu acești bani capul lui Ursul pentru păcatul său pe care-l scriem mai sus la Procop Negrea ureadnic de Bârlad, dinaintea a mulți oameni buni și boieri: Drăguțul staroste și Cârstea Burlă și Bălteanul diac și Ionașco, vătah de hânsari și din orașul Bârlad: Iane, ginerele Dorie și Frâncescul și Nohit și Crăciun Nicoriți și Grajdan și Ion Carapoton și ceilalți. De aceia noi, văzând tocmeala lor bună și plata deplină, i-am făcut dela noi lui Pavel diac, această mărturie, până când își va face privilegiu dela domn.
Și pentru mare credință și tărie noi am pus pecetea orașului pe această adevărată carte și zapis al nostru, ca să se creadă.
Gheorghe Zăncescul a scris.
Acad. R.P.R., Fotografii, XXIX/17 a”.
Document din 24 Iunie 1609 (7117) Bârlad
„+În anul curgător șapte mii o sută și șaptesprezece, luna Iunie, doăzeci și patru. Iată noi, Cârstea Dănilă voit și 12 pârgari din târgul Bârlad. Iată au venit înaintea noastră și înaintea tututor bătrânilor, această femeie, anume Mariica și frații ei, Gavril și Toader, fiii Sorcăi, nepoții lui Onul, din sat din Oleșești, nesiliți de nimeni și neasupriți, ci pentru marele ei păcat, că a tăiat capul bărbatului său, anume Văscan și a făcut dragoste cu alt bărbat, anume Burduban din Spăriați. Astfel, ea n’a avut cu ce să-și plătească capul, ci a vândut dreapta ei parte de ocină și partea fraților ei mai sus ziși, din sat din Oleșești, pe gârla Putnei, partea bunicului lor, Onul. Aceasta a vândut panului Pavel pârcălab de Orhei, fiul lui Ștefan Diacovici, nepot de sotă al panului Ureche mare vornic de țara de jos, pentru șaizeci taleri de argint. Și s’a sculat Pavel pârcălab și a plătit toți acești mai sus ziși bani gata, 60 taleri de argint, în mâinile Maricăi și a fraților ei, Gavril și Toader și și-a plătit capul, dinaintea a mulți oameni buni și bătrâni din Bârlad, anume: Iani, ginerele Dorei și Frâncescul și Nofit și Crăciun Nicorici și Grajdan și Ion Carapoton.
De aceia noi, văzând tocmeala lor de bună voie și plata deplină, noi am făcut și dela noi, mărturie adevărată, pentru partea ei Onul, ce se cuvine din satul Oleșești, cu un ogor în frunte și cu vad de moară și cu tot venitul, jupanului Pavel pârcălab, ca să-i fie ocină și dedină și dreaptă cumpărătură, lui și copiilor și nepoților, până când își va face privilegiu dela domn.
Și pentru mai mare credință și tărie, noi am pus și pecetea orașului la această adevărată mărturie a noastră. Și altul să nu se amestece niciodată, în veci.
Și a scris Gheorghie…”.
Acad. R. P. R. DLXXXIX/151.
Document din 17 iunie 1739 (7247)
Exemplu de desfrânare a unui călugăr din Moldova
„Grigore Vodă. Un preot îi arată că tatăl său, călugăr ‹au cădzut…într-o năpaste de curvie…dzăcând [un om] că s-au apucatu…de o fată a lui și au răpit-o și vrând…ca să-l ducă…să-l de în mâna episcopului…››. Fiul ‹‹au stătut după Sărghie ca să facă mulcun, să nu mai scoată în oamin [i] ocară tărăni-său, și i-au datu și 55 lei de la săne, ban[i] gata›› Dar omul tot pîrește. Se judecă la episcop, care-i iea ‹‹ un cal de 50 lei›› și la Mitropolit, care iea și el ‹‹46 matce și 2 oca de cară și altil[e], și Mărdărie Cluceru[l] i-au luat 27 vedre vin››, ca ‹‹gloabă››. Domnul chiamă afacerea la el, și nu găsește dovadă contra călugărului, ci numai ‹‹așa››, pen niște siamne; dar încăș, cu toat acialea, s’au cunoscut că călugărul Sava cu voe fetii au făcutu pric[i]nă de curvie, iar nu cu sila, den vreame că casa lui Sărghie de a călugărului au fost de departe una cu alta, atât cât ar arunca un om cu bățul odată, și, vreame aciaia când s’ar fi răpit fata, am dzis fata că i s’au făcut dzera, mergănd ia la rășniță, și după faptga călugărului s’au luat plata, cu bătae și cu pediapsă de închisoar[e]››. Ce era vinovat preotul ca să i se ia averea lui! Pomeniți bani dați ‹‹împăcăciune››. La urmă să adauge judecata lui Nechifor Mitropolitul , împreună cu Sandul Sturdza Vel Logofăt și Ion Neculce bil vel vornic”.
Document nr. 69, din 15 octombrie 1427 (6935)
„+ Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru voievod, domn al Țării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă a noastră, Oancea, ne-a slujit cu dreaptă și credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzând dreapta și credincioasa lui slujbă către noi, l-am miliuit cu deosebita noastră dreaptă milă și i-am dat lui și femeii sale, Nastea, pentru slujba lor, în țara noastră, în Moldova, un sat la Carpeni, unde a fost casa lui Dobrăcin și a lui Bratul Pleșescul, ca să le fie uric, cu tot venitul, și copiilor pe care îi are, și copiilor Nastei, pe care îi are cu Dobrăcin, și fiului ei, care este de al alt bărbat, tututor deopotrivă, și nepoților lor, și strănepoților lor, și răstrănepoților lor, și fraților lui Oancea, și surorilor lui, și copiilor lor, și nepoților lor, și strănepoților lor, și răstrănepoților lor și întregului lor neam, cine se va alege mai apropiat, neclintit niciodată, în vecii vecilor.
Iar hotarul acestui sat să fie din jos de la satul lui Oprișac, după hotarul vechi, la Bașeu, apoi să fie în sus, după hotarele vechi, până la Șușman, pe vechiul horat și dinspre satele panului Mihail și dinspre pădure, pe hotarul vechi din toate părților pe unde au folosit din veac.
Iar la aceasta este credința domniei noastre, a mai sus-scrisului Alexandrul voievod, și credința iubitului fiu al domniei mele, Iliaș voievod, și credința tuturor copiilor noștri și credința boierilor noștri: credința panului Mihail și a copiilor lui, și credința panului Vîlcea și a copiilor lui, credința panului Cupcici vornic, credința panului Negrea, credința panului Giurgiu de la Frătăuți și a copiilor lui, credința panului Nesteac și a copiilor lui, credința panului Iliaș și a copiilor lui,, credința panului Dan și a copiilor lui, credința panului Isaia ceașnic și a copiilor lui, credința panului Giurgiu al lui Jometate și credința fraților lui, și credința panului Damacuș stolnic, și credința panului Oprișac și a copiilor lor, credința panului Ivan, credința panului Negrilă ceașnic, credința panului Ștefan, și credința panului Costici postelnic și credința tuturor boierilor moldoveni, mari și mici.
Iar după viața noastră, cine va fi domn al țării noastre, sau din copiii noștri sau din neamul nostru sau oricine, pe cine îl va alege Dumnezeu să fie ‹aceia› să ‹nu› clintească dania noastră și întărirea noastră, ci să le-o întărească și să le-o împuternicească pentru că le-am dat pentru dreapta și credincioasa lor slujbă.
Iar pentru mai mare întărire a tututor celor mai sus-scrise, am poruncit slugii noastre, Ivașco al lui Bratei, să scrie și să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.
La Suceava, în anul 6935 ‹1427›, luna octombrie 15”.
Curriculum-vitae
Informații personale
Nume/Prenume: Lazǎr Petrișor-Aurelian
E-mail: lazǎrpetrișoraurelian@yahoo.com
Naționalitate: român
Data și locul nașterii: 30.11.1987, Târgul Bujor.
Domiciliul stabil: str. Trandafirilor, nr. 78, bl. A1, ap. 15, et. 3, localitatea Berești, jud. Galați.
Telefon: 0236. 342.186
Mobil: 0742.42.99.90
E-mail: lazărpetrișoraurelian@yahoo.com
Domeniul ocupațional
Specialitatea: Religie
Postul ocupat: Liceul Teoretic “Paul Bujor”, Berești, jud. Galați.
Statut: profesor.
Grad didactic: titular; definitivat.
Ǐncadrarea: clasele 0-12
Norma didacticǎ: 18 ore + 6 ore suplimentare= 24 ore.
Vechime ȋn ȋnvǎțǎmânt: 10 ani.
Educație și formare
Studii: am absolvit studiile primare, gimnaziale și liceale ale Liceului Tehnologic „Paul Bujor”, Berești, jud. Galați în anul 2006,
Perioada: 2006-2009: – am absolvit cursurile Facultǎții de “Istorie, Filosofie și Teologie”, Departamentul Teologie, din cadrul Universtitǎții “Dunǎrea de Jos”, Galați, cu teza de licență „ Iubirea și indisolubilitatea matrimonială”, avându-l ca îndrumător pe Pr. Conf. Univ. Dr. Leontin Popescu.
-cursurile de pedagogie, nivelul 1, din cadrul Universitǎții “Dunǎrea de Jos”, D.P.P.D Galați.
Perioada 2009-2011: am absolvit cursurile de master din cadrul Facultǎții de “Istorie, Filosofie și Teologie”, Departamentul Teologie, Specializarea „Istorie și Spiritualitate Filocalică”, din cadrul Universtitǎții “Dunǎrea de Jos”, Galați, cu teza de disertație: „Argumente scripturistice și metode didactice privind combaterea violenței în școli”, avându-l îndrumător pe Pr. Conf. Univ. Dr. Leontin Popescu.
Perioada 2010: cursurile de pedagogie, nivelul 2, din cadrul Universitǎții „Dunǎrea de Jos”, D.P.P.D Galați.
Perioada: 2011: -cursuri de englezǎ : International Computer School, Galați.
-atestat – limba englezǎ: Facultatea de Litere – Centru de Limbi strǎine și formare continuǎ, din cadrul Universitǎții A. I.Cuza, Iași.
-2012: cursuri de limba italiană: Internațional Computer School, Galați.
-cunoștințe de paleografie chirilică românească.
Din anul 2014 sunt doctorand în cadrul Facultății de „Istorie, Filosofie și Teologie”, Domeniul- Istorie, Universitatea „Dunărea de Jos”- Galați, având tema de cercetare: „Instituția căsătoriei în Moldova, sec. XVI-XVIII”.
Dintre pasiunile mele, amintesc: cititul, muzica bizantină, calculatorul, călătoriile ș.a.
Limbi străine cunoscute: engleză bine, italiană mediu, franceză mediu.
Permis de conducere: categoria B: G00316119L, obținut pe 5 februarie, 2013.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sinopsisul adică adunarea a celoru șapte Taini și a celoru șapta Laude ai sfintei Biserici, Și canoane dinu sfînta Pravilă, ce sîntu trebuincioase la… [306820] (ID: 306820)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.