Sinodul Iv Ecumenic
CAPITOLUL I
Hristologia precalcedoniană
Disputele hristologice declanșate la începutul secolului al V-lea nu au putut fi aplanate definitiv nici de Sinodul al III-lea ecumenic ținut la Efes în anul 431 nici de sinodul de unire semnat de Sfântul Chirl al Alexandirei și de Ioan al Antiohiei în anul 433.
La Efes în anul 431 s-au ținut două sinoade separate, unul prezidat de Sfântul Chiril având și acordul papei Celestin I, care a condamnat erezia lui Nestorie, iar celălalt prezidat de Ioan al Antiohiei și sprijinit de curtea imperială care a respins cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril și a apărat dioprosopismul nestorian. Prin urmare, episcopatul răsăritean rămânea în continuare scindat, chiar dacă, în final, împăratul Teososie al II-lea (408-450) a declarat valabile deciziile sinodului prezidat de Sfântul Chiril, care a fost re-cunoscut apoi ca al III-lea sinod ecumenic.
Formula de unire de la 433 a adus împăcarea între Sfântul Chiril al Alexandriei și Ion al Antiohiei însă nu a eliminat complet disensiunile teologice dintre alexandrini și antiohieni.
Lui Ioan al Antiohiei i se reproșa că a cedat în fața alexandrinilor, pentru că a acceptat condamnarea lui Nestorie și în mare hristologia chiriliană, iar Sfântului Chiril i se reproșa că a cedat în fața antiohienilor pentru că nu a cerut expres aprobarea anatematismelor și a acceptat învățătura despre cele două firi în persoana Logosului divin întrupat, adică în concepția alexandrinilor o formă voalată de nestorianism. Disputele teologice derulate mai ales după moartea Sfântului Chiril țineau din partea antiohienilor combaterea tendinței alexandriniluor de a interpreta teologia chiriliană în sens monofizit. În aceste dispute s-au remarcat în mod deosebit Teodoret de Cyr și Ibas de Edesa.
Până la Calcedon, hristologia lui Teodoret trădează și unele formulări nestoriene. Astfel le spune că nu amestecă firea Creatorului cu firea creaturii, ci adoră fiecare fire ca pe un singur Fiu, căci fiecare cu cealaltă este numită Hristos. El diferențiază firile până a face din ele două entități aproape de sine stătătoare, numind unul pe Logosul care locuiește în trup și altul trup numit templu. Unirea celor două firi o înțelege ca o luare a trupului de către Logos, ca o legătură, o alipire, o comuniune a celor două elemente.
Pentru el unirea ipostatică sau fizică mărturisită de alexandrini este sinonimă cu amestecarea firilor care duce la contopirea lor și deci la suprimarea însușirilor proprii fiecărei firi.
Deși prefera unele formulări nestoriene, Teodoret s-a menținut mai aproape de gândirea ortodoxă decât mulți dintre antiohieni. Pentru el unirea firilor însemna alcătuirea unei singure persoane. Această persoană nu este o contopire a firilor deoarece ele s-au unit fără amestecare, unitatea persoanei constând în unitatea morală a sentimentului, a voinței și a lucrării celor două firi. Este de la sine înțeles că unirea morală menține evident deosebirea firilor.
Din nefericire, hristologia lui Teodoret duce la negarea comunicărilor însușirilor, făcând din cele două firi două subiecte de sine stătătoare, două persoane între care nu poate exista o unire reală, personală sau ipostatică. Ori această concepție pune în discuție realitatea mântuirii. Dacă nu exista comunica-ea însușirilor în virtutea unirii ipostatice, actul mântuirii prin patimă, moarte și înviere se atribuie numai firii umane.
Încercarea lui Eutihie de a combate nesto-rianismul prin expunerea hristologiei Sfântului Chiril într-o concepție proprie a adus la apariția unei erezii cunoscută sub numele de monofizism sau eutihianism.
Monofizismul sau monofizitismul, denumește erezia conform căreia în persoana unică a Mântuitorului Iisus Hristos ar exista o singură fire și anume cea dumnezeiască. Întrucât această învățătură greșită a fost formulată de Eutihie, ea a fost cunoscută și sub numele de eutihianism.
Eutihie considera ca toți alexandrinii că prin condamnarea lui Nestorie, antiohienii trebuie să accepte necondiționat formulările Sfântului Chiril, chiar în variante expuse de adepții lui și care în realitate nu exprimau gândirea chiriliană. Astfel se ajunsese ca formulele „în două firi” și „din două firi” să fie considerate contradictorii, prima apreciată de alexan-drini ca aparținând hirstologiei nestoriene, a doua apreciată de antiohiene ca aparținând hristolgiei extremiste alexandrine cu tendințe spre monofizism.
Chiar dacă s-a împăcat cu Sfântul Chiril, el nu se simțea obligat să accepte toate scrierile lui și considera mai ales unele formulări din cele 12 Anatematisme eronate . Când Sfântul Chiril a atacat în anul 437 hristologia antiohiană reprezentată de Teodor de Mopsuestia ți Diodor de Taras, Teodoret a apărat-o. După moartea lui Ioan al Antiohiei (441/442) și a Sfântului Chiril (444) relațiile dintre alexandrini și antiohieni s-au precipitat din nou.
Episcopul Domnus al Antiohiei (441/442-450) a ocupat mai multe scaune episcopale în Orient cu simpatizanții ai lui Nestorie, ceea ce i-a înclinat pe alexandrini. Deoarece expresia„s-a făcut unirea a două firi”, folosită în simbolul de unire din anul 433, era echivocă, neprecizând dacă au rămas două firi și după unire, adversarii alexandrini ia împăcării cu antiohienii au preferat formula „o singură fiere întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul”, interpretând-o în sensul negării celor două firi părăsind astfel sensul ortodox dat ei de Sfântul Chiril.
În Constantinopol episcopul Proclu a reușit să mențină atmosfera favorabilă unirii de la 433, dar episcopul Flavian (446-449), optând mai mult pentru o formulă de sinteză, a atras dezaprobarea alexandrinilor.
S-au arătat nemulțumiți mai ales monahii care avându-l ca lider pe arhimandritul Eutihie au protestat împotri- va formulelor antiohiene. La rândul lui Teodoret de Cyr considera revenirea la formula Sfântului Chiril drept o reactivare a apolinarismului sub formă de mo- nofizism. El a combătut cu vehemență extremismul hristologiei alexandrine și a demascat pentru prima da- tă monofizitismul. Monofizitismul din dialogul Eranistes al lui Teodoret susține îndumnezeirea trupu-lui lui Hristos luat din Fecioara Maria. Acest concept este susținut de teoria apolinaristă a trecerii trupului ce- resc prin Fecioara Maria ca printr-un canal, conform textului eutihian citat de Teodoret în Manualul despre basmele ereticilor.
Scrierile lui Teodoret l-au nemulțumit pe episcopul Dioscor al Alexandriei)444-451) care le considera un grav atentat la memoria și teologia Sfântu- lui Chiril și cerea retractarea lor, intervenind chiar la episcopul Domnus al Antiohiei. Teodoret a scris lui Dioscor, amintindu-i că l-a condamnat pe Nestorie și că s-a folosit de formulele Sfântului Chiril dar, pe de altă parte, atenționează pe Flavian al Constantinopolului și pe alți episcopi asupra monofizitismului promovat de alexandrini. Această atitudine a dus la anatematizarea lui de către Dioscor la sfârșitul anului 449.
Alexandrinii îl aveau de partea lor pe împăratul Teodosie al II-lea, care stătea sub influiența eunucului Hrisafie, finul de botez și prietenul lui Eutihie. La 17 februarie 448 împăratul ordonă destituirea episcopului Irineu de Tyr, prietenul și susți- nătorul lui Nestorie. De asemenea, tot împăratul ordonă la 18 aprilie 448 arderea scrierilor nestoriene care vizau indirect și pe cele ale lui Teodoret îndreptate împotriva Sfântului Chiril.
Aceste ordine i-au instigat pe antiohieni și l-au determinat pe Teodoret să țină mai multe sinoade la Antiohia îndemnând pe episcopi să nu cedeze în fața formulelor alexandrine. Pentru aceasta i s-a impus do- miciliu forțat în eparhia sa. Eutihie a scris papei Leon că nestorienii și-au început propaganda. Papa îi răspunde la 1 iunie 448 apreciindu-i vigilența, însă evită să se pronunțe împotriva antiohienilor, spudând că așteaptă mai multe informații. Combătând direct formulările antiohiene din simbolul de unire, Eutihie își dezvoltă concepția monofizită.
CAPITOLUL II
Sinodul de la Efes din anul 448
Astfel că vorbim mai întâi de Sinodul de la Efes din anul 448 și vom arăta importanța lui pentru convocarea sinodului din 451. Eutihie, autorul acestei erezii fiind denunțat a trebui să se prezinte în făța patriarhului Flavian al Constantinopolului că să-și susțină punctul de vedere, într-un sinod local¸ ținut pe dată de 12 noiembrie 448 la Constantinopol.
La 22 noiembrie 448 Eutihie se afla în făța sinodului¸ și susține că: „recunosc că înainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire”.
În urmă acestei declarații, Eutihie a fost condamnat ca eretic și sentința a fost semnată de 30 de episcopi¸ și 23 de egumeni. Papa Leon I a adresat la 13 iunie 449 patriarhulului Flavian al Constantinopolului o scrisoare dogmatică, „Epistolă dogmatică ad Flavianum” în care expune clar învatatura ortodoxă. Astfel Episcopul Romei, care, primind la 13 Mai învitarea împaratului la sinod, trimise pe 13 Iunie pe delegății săi cu vestită să Epistolă dogmatică, adresată lui Flavian și în același timp sinodului.
Ea poate fi considerată în parte ca un rezumat al hristologiei tradiționale Apusului, iar pe de altă parte că un efort de echilibrare a dorințelor în spirit antiohean cu cele în spirit alexandrin. Pornind de la egalitatea perfectă a Fiului, cu Tatăl, Leon afirma, în sens cirilian, că, El însuși s-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioară Maria, iar această naștere temporală nu a luat și nu a adus nimic nașterii Lui eterne. Căci nu am fi putut birui păcațul și pe începatorul morții, dacă n-ar fi luat firea noastră și n-ar fi făcut-o a Sa, însuși.
Acela pe care nici păcațul nu-L putea întina, nici moartea ține.
Leon accentuează apoi integritatea firii umane, combatând ideea că Hristos a avut formă omului, dar nu adevărul trupului matern, deși nici Eutihie nu spusese această. Faptul că s-a zămislit din Fecioară prin Duhul Sfânt nu înseamna că trupul Celui zămislit nu e din firea celei ce l-a zămislit. În accentuarea păstrării fiecărei firi, Leon folosește apoi formule înrudite cu cele antiohiene, uneori chiar de rezonanță nestoriană, precizând, Leon declară că Unul și Același este Dumnezeu și om, dar firile sunt deosebite; una este în Hristos persoană lui Dumnezeu și a omului, dar altceva e aceea din care în fiecare este ocără comună și altceva din care slavă comună; de la noi are El omenitatea mai mică decât Tatăl și de la Tatăl dumnezeirea egală cu Tatăl.
Pentru această unitate a persoanei, care trebuie înteleasa în fiecare fire, îl cunoaștem și Fiu al omului coborât din cer — când Fiul lui Dumnezeu și-a luat trupul din Fecioara Maria din care s-a născut — și se zice și că Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit și s-a îngropat.
Sinodul Tâlhăresc de la Efes (449)
Al doilea sinod local se deschide la Efes la 8 August 449. El nu a întrunit în ședințele sale mai mult de 138 Episcopi. Potrivit chiar poruncii împăratului, Eutihie a apărut ca acuzator, Flavian al Constantinopolului și Eusebiu al Doryleului ca acuzați.
Numele de „sinod tâlhăresc” i-a fost dat nu atât pentru vociferările și altercațiile ce s-au produs în cursul revizuirii condamnării lui Eutihie ci pentru faptul că în momentul când trebuia să semneze depunerea lui Flavian, producându-se tumult între popi, Dioscur chemând garda militară din fața bisericii, cu aceștia intrară și călugării alexandrini.
Se mai spun că în timpul sinodului din Calcedon că Flavian a fost atât de maltratat încât peste trei zile a murit. Dar lucrul acesta e mai puțin sigur.
Flavian însuși spune, în apelul către Leon (după ce nu mai e în Efes) numai că a fost înconjurat de soldați, fără să fi suferit ceva, că s-a refugiat într-un loc oarecare din biserică, unde s-a ascuns. În orice caz el nu s-a mai întors la Constantinopol, ci a murit pe drumul exilului spre Sardes, în Hypaipa din Lydia.
Nici lui Eusebie din Doryleu și legaților români nu li s-a întâmplat nimic și n timpul sinodului din Calcedon că Flavian a fost atât de maltratat încât peste trei zile a murit. Dar lucrul acesta e mai puțin sigur.
Flavian însuși spune, în apelul către Leon (după ce nu mai e în Efes) numai că a fost înconjurat de soldați, fără să fi suferit ceva, că s-a refugiat într-un loc oarecare din biserică, unde s-a ascuns. În orice caz el nu s-a mai întors la Constantinopol, ci a murit pe drumul exilului spre Sardes, în Hypaipa din Lydia.
Nici lui Eusebie din Doryleu și legaților români nu li s-a întâmplat nimic și Sinodul se deschide prin citirea decretelor împărătești. Eutihie declară că legații îi sunt potrivnici, fiindcă au fost întâi pe la Flavian, care i-a câstigat pentru el. Dioscur declară că e bine să se citească întâi actele sinodului de al Constantinopol, apoi se va citi și epistola papei. Mulți Episcopi se declarară, în cursul citirii actelor, împotriva a două firi în Hristos.
Când se ajunse la declarația lui Vasile al Seleuciei, făcută la Constantinopol: „Adorăm pe Unul Domnul nostru Iisus Hristos cunoscut în două firi, căci pe una a avut-o dinainte de veci din Tatăl, pe altă luând-o din Maică cea după trup și-a unit-o sie-și, după ipostas”, cineva a început să strige: „Cuvântul acesta a tulburat Biserica”. Și atunci s-au ridicat toți Episcopii egipteni și călugării lui Barsuma și toată mulțimea strigând:
„Pe cel ce zice două firi tăiați-l în două!
Cel ce zice două firi e nestorian”. Când se citi tot din actele de la Constatinopol, alte cuvinte ale Iui Vasile adresate lui Eutihie: „De nu zici după unire două firi nedespărțite și necontopite, admiți contopirea și amestecarea”, se făcu aceeași tulburare, încât Vasile al Seleuciei declară înfricat că nu-și aduce aminte să fi spus așa ceva, i-a spus doar către Eutihie:
„De zici după Unire în mod simplu o fire, admiți o contopire și o amestecare; dar de adăugi: întrupată și înomenită și înțelegi întruparea și înomenirea ca fericitul Ciril, zici ca și noi.
Participanțîi, vor iscăli la Efes și depunerea lui Flavian, precum au iscălit la, Constantinopol pe-a lui Eutihie și precum o vor iscăli la Calcedon pe a lui Dioscur. Și că ei vor face mulți Episcopi, arătând cum mulți dintre ei treceau ușor de pe o parte pe altă, după cum bătea vântul. Când se citi declarația lui Eutihie de la Constantinopol că recunoaște că Domnul a fost din două firi înainte de unire, dar după unire e numai într-o fire, sinodul se declară de acord cu el. După citirea actelor de la Constantinopol, Episcopii se pronunțară pe rând pentru anularea caterisirii lui Eutihie, a ieromonahilor și a ierodiaconilor din mânăstirea să, întrucât au avut dreptate să nu primească nici un adaos la Simbolul de la Niceea, conform hoțarârilor de la Efes. La a două serie de ședințe ținute între 20 și 22 August, Flavian și legații papali n-au mai luat parte, deși se aflau înca în Efes.
Rezultatul dezbaterilor din aceste ședințe au fost o serie de depuneri. Astfel Biserică era iarăși împărțită. Situația nu putea dăinui așa. Aceasta și datorită faptului că episcopatul din Apus, în frunte cu Leon al Romei, intrase într-o adevărăta schismă cu Răsăritul, nerecunoscând hotărârile de la Efes. Trebuia ca aceste probleme ale Bisericii să fie rezolvate, astfel s-a convocat cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon.
Sinodul IV Ecumenic În Biserica de Răsărit, „sinodul tâlhăresc”, de la Efes a provocat mare confuzie și haos.
La 28 Iulie 450, Teodosie muri în urmă unui accident de călărie. În locul lui a venit sora lui, Pulcheria, împreună cu generalul Marcian, cu care s-a căsătorit nominal, fiind în vârsta de 54 ani. Ea reveni îndată la politica de împăciuire bisericească, pe care o impusese la 433 când avea influență asupra lui Teodosie. Marcian anunța papei, pe la începutul lui Septembrie 450, ca este hotărât să convoace un sinod pentru restabilirea păcii în Biserică, dar nu pomenește nimic despre dorința papei ca sinodul să se țina în Italia.
În 22 Noiembrie îl anunță că sinodul se ține în Răsărit. Marcian voia să împace cele doua partide de Episcopi din imperiul de Răsărit, lucru care nu s-ar fi putut realiza daca sinodul s-ar fi ținut în Apus, unde papa și-ar fi impus prea exclusiv epistola sa dogmatică mai apropiată de hristologia antiohiană. Pe de altă parte împaratul nu voia să dea prea mult frâu liber ambițiilor acestui papa, care urmărea cu staruință o ridicare a scaunului său peste toate cele din Răsărit. Împăratul convoacă, la 17 Mai 451, noul sinod pentru, 1 Septembrie același an, la Niceea. Recomandând pe legații săi sinodului, papa prezintă epistola sa către Flavian ca expunerea cea mai deplină și mai clară a învățăturii despre întrupare. Dar totodata îi atrage luarea aminte să lase în vigoare cele hotărâte la sinodul ecumenic de la Efes împotriva lui Nestorie; nu cumva condamnarea lui Eutihle să înmoaie atitudinea față de Nestorie. Pe împarat îl roagă să nu admită la sinod nicio dezbatere despre credință.
Papa voia ca sinodul să nu facă altceva decât să adopte epistola sa ca definiție dogmatică cu autoritate supremă. Către Pulcheria adaugă rugămintea ca sinodul să nu aducă vreo atingere nici canoanelor. Probabil presimțea că sinodul va decreta, printr-un canon, egalitatea scaunului de Constantinopol cu cel al Romei. Episcopii se strânseră la dată hotărâtă la Niceea.
Ca de obicei se strânseră și unii clerici, monahi și laici care s-au dat la unele turburări. Împaratul, care promisese că va veni imediat, întârzia, fiind reținut de treburile publice. Ca să poata participa mai ușor, invită pe Episcopi, în două rânduri, să se deplaseze Ia Calcedon, în fața Constantinopolului.
Sinodul convocat încă de la 17 mai pentru 1 septembrie 451, la Niceea, a fost mutat la Calcedon, în fața Constantinopolului, pentru că împaratul dorea să fie mai în apropiere, spre a asista la discuții.
Sinodul IV ecumenic s-a ținut la Calcedon, fiind cel mai important și măreț Sinod din antichitatea creștină. La sinoadele ecumenice au participat numeroși episcopi aparținând aproape tuturor regiunilor imperiului roman sau bizantin. Un studiu atent al geografiei scaunelor membrilor sinoadelor ecumenice ar fi interesant și sugestiv. Nu cunoasterm criteriul exact după care erau convocăți membriii sinoadelor, dar e aproape sigur că elementul geografic se impunea cu necesitate, întrucât el era reprezentativ și obligatoriu atât pentru împărât care făcea convocarea, cât și pentru ansamblul episcopilor care ținea să audă părerea tuturor Bisericilor locale.
Ascultarea părerii fiecărui episcop sau măcar constatarea orientării votului lui erau necesare, desigur pentru cântarirea hotaririi în orice problemă discutată, dar ele erau – în același timp – indicative pentru gradul de Ortodoxie al reprezentanților Bisericii.
Biserică întreaga trecea un examen sever cu fiecare sinod ecumenic.
Configurația geografică a Ortodoxiei și a ereziei sau schismei interesă administrătia imperiului, dar și ansamblul Bisericii a cărei vigoare depindea de constatările făcute și de măsurile de luat în consecință. Astfel numărul episcopilor participanți a variat între 520 și 630, cifra neajunsă de nici un Sinod ecumenic. Majoritatea episcopilor participanți erau din Rășarit. Papa Leon cel Mare al Romei (440—461) a trimis la Sinodul IV ecumenic din Calcedon 5 delegați: trei episcopi, Paschasinus de Lilybaiem, Lucentius și Iulian de Coș și doi preoți, Bonifacius și Vasile. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani, Aureliu și Rustician, refugiați din Africa, din cauza năvălirii vandalilor.
Pentru rezolvarea chestiunilor materiale și menținerea ordinei în Sinod, împaratul a delegat un număr de comisari imperiali și senatori, care au condus dezbaterile Sinodului, fără că să ia parte la vot. În lipsa delegătilor imperiali, ședință a II-a din 13 octombrie a fost prezidată de episcopul Paschasinus de Lilybaieum. Un rol însemnat la Sinod l-a avut patriarhul Anatolie al Constantinopolului (449—458). Împaratul Marcian a prezidat ședință din 25 octombrie 451, cînd s-a făcut proclamarea solemnă a hotărârii de credință, iar el a ținut cuvântarea de închidere a Sinodului. Ședințele sinodului, în număr de 21, au avut Ioc deci la Calcedon, în biserică Sf. Eufimia, între 8 Octombrie și 1 Noiembrie 451.
Comisarii imperiali aveau conducerea administrativă a ședințelor: puneau la vot, fixau ordinea de zi, închideau ședințele. Legaților români li se dădu o mare cinste, fiind chemați aproape totdeauna primii la vot. În vederea începerii primei ședințe se așezară la mijloc comisarii imperiali și membrii senatului. La stânga lor cei dintâi erau legații români, apoi Anatolie al Constantinopoleului și Maxim al Antiohiei, la dreapta Dioscur al Alexandriei, apoi Luvenal al Ierusalimului.
Chiar de la începutul primei ședințe, legații români cerură că Dioscur să fie scos afară din sinod, altfel pleacă ei. Comisarii respinseră această cerere, declarând că întâi trebue să se constate că Dioscur e vinovat. Eusebie al Doryleului prezen˘a o pâră scrisă contra lui Dioscur pentru purtarea lui violentă la Efes, pentru aprobarea ereziei lui Eutihie, pentru depunerea lui Flavian și a lui însuși. Dioscur a fost silit să treacă în mijloc că acuzat. Atât Dioscur cât și Eusebiu cerură să se citească actele sinodului de lă 449 din Efes, primul că document în favorul lui, al doilea că document împotriva lui. După ce s-a citit din actele sinodului din Constantinopol, intercalate între cele de lă Efes, mărturisirea lui Flavian că Hristos e din două firi după întrupare, într-un ipostas și o persoană, la întrebarea comisarilor legații papali, răsăritenii (Antiohienii), Anatolie de Constantinopolului, Maxim de Antiohia, Talasie al Cezareii Capadociei și alții aprobară această mărturisire. Dioscur spuse: Voi răspunde mai târziu când se vor citi și celelalte cuvinte ale lui Flavian. Căci în celelalte se contrazice cu sine, spunând după unire două firi.
Dioscur refuză că și Eutihie să recunoască în Hristos două firi după întrupare. Iar expresia lui Flavian: Hristos e după întrupare din două firi și se părea echivocă. Juvenalie al Ierusalimului, care la Efes subscrisese condamnarea lui Flavian, o gași acum bună, că și Talasie al Cezareii Capadociei și a trecut cu toți Episcopii palestinieni din rândurile Egiptenilor în cele ale Rășaritenilor (Antiohienilor), fiind întâmpinat de aceștia cu strigătul: „Dumnezeu te-a adus, ortodoxule! Bine ai venit!”. Tot așă făcură Episcopii Greciei. Partidă Iui Dioscur se micșoră. Acesta ramânea totuși la opinia lui. Când se citi din actele de lă Efes, aprobarea dată de acel sinod mărturisirii lui Eutihie (făcută la Constantmopol): „Mărturisesc că Domnul nostru a fost din două firi înainte de unire dar după unire din una”, Rășaritenii (Antiohienii) au strigat: „Această aprobare n-a spus-o nimeni! Anatemă celui ce a spus-o. Ucigăsul a spus-o această! Egiptenii au spus acestea.
Acestea sunt ale lui Faraon. Acestea sunt ale lui Dioscur”. După citirea, actelor delă Efes, comisarii imperiali și senatul declarară că întrucât din acte s-a văzut că Flavian și Eusebiu au fost depuși pe nedrept, trebuie să fie supuși acum aceleiași pedepse: Dioscur, Juvenalie al Ierusalimului, Talasie al Cezareii Capadociei, Eusetaie al Ancyrei, Eustație al Beritului și Vasile al Seleuciei. Rășaritenii (Antiohienii) strigară: „Această e o judecată dreapta”. Ilirienii, dimpotrivă, strigară: „Toți am greșit! Cerem iertare!”. Această chestiune fiind rezolvată în principiu, comisarii și senatul au cerurt că fiecare Episcop să aducă o expunere în scris a credinței sale, fără teamă, dar cu frică de Dumnezeu.
A doua ședință s-a ținut la 10 Octombrie. Dioscur și ceilalți cinci Episcopi, a căror depunere o ceruseră comisarii imperiali, nu erau prezenți. La fel lipseau Episcopii egipteni, care se abținuseră și de la ședințele următoare. Comisarii și senatul spun iar Episcopilor să expună clar credință, pentru că să se înlature orice dispută cu privire la ea. Împaratul voia să se stabilească un text acceptat de toți pentru încetarea vrajbei din Biserică și de aceea comisarii propuseră că fiecare Arhiepiscop să ia câte unul sau doi episcopi din dieceză să și să stabilească împreuna un text pe care să-l prezinte tuturor, că de-l vor acceptă toți, să înceteze orice discuțîi, iar de nu, să-și facă și aceia cunoscute opiniile. Florentie, Episcopul Sardelor, ceru să li se dea un termen le câteva zile pentru a face lucrul acesta cu chibzuială. Iar Ceropius al Sevastopolei a cerut să se citească întâi, pentru a le luă toți că normă, în expunerea ce o vor face: simbolul de la Niceea, la fel de la Constantinopol, epistolă a două a lui Chiril către Nestoie.
Chiril ramânea suprema autoritate pentru ei, cum a rămas tot timpul în Rășaritul ortodox. Primul pasaj dubios era acesta: „¸Și pentru a plați datoria contractată a firii noastre, firea dumnezeiască s-a unit cu firea pătimitoare că, ceea ce era necesar pentru tămăduirea noastr a, Unul și Același Iisus Hristos, fiind mijlocitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, să poată muri dintr-o lătură și să nu poată muri din altă”. Aetie, arhidiaconul bisericii din Constantinopol, lămuri acest pasaj cu următorul din epistolă Ilia a lui Ciril către Nestorie: „Fiindcă, iarăși, trupul Lui propriu, prin harul lui Dumnezeu, cum zice Apostolul, a gustat moartea pentru fiecare, se zice că Același a pătimit moartea pentru noi, nu că venind la experiența morții după firea Lui, ci pentru că, precum am zis adineauri, trupul Lui a gustat moartea. Al doilea pasaj neclar pentru ilirieni și palestinieni spunea că lucrează fiecare chip cu participarea celuilalt ceea ce îi este propriu, cuvântul lucrând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul împlinind cele ale trupului și unul din ele strălucește prin minuni, altul cade sub ocărî”. Comisarii întrebară acum de se mai îndoiește cineva.
Toți răspunseră că nu. Dadur dă apoi un termen de cinci zile, în care Anatolie alegând câtiva episcopi din cei ce subscriseseră epistolă lui Leon, capabili să învețe pe alții, va stabili împreună cu ei, în reședința lui, un text pe care să-l prezinte apoi Sinodului.
Comisarii cereau să fie aleși episcopi care au iscălit epistola lui Leon, ca garanție că au condamnat învățătura lui Eutihie. Ședința se închise în strigătele episopilor ilireni să fie iertat Dioscur cu cei cinci episcopi. Ședința a III-a se ținu la 13 Octombrie. În ea fu depus Dioscur. Participară numai 200 de episcopi.
Comisarii imperiali nu participară. Voiau să dea impresia că sinodul ia singur o hotărâre în chestiunea aceasta. Se lasă prezidiul unui colegiu de episcopi compus din Pascasin, legatul papal, Anatolie al Constantinopolului și Maxim al Antiohiei. Se dădu astfel ocazia papii Leon să se răzbune pe Dioscur pentru sfidările repetate ce i le aruncase acela, care culminaseră cu anatematizarea ce o rostise asupra lui. Se citi o nouă adresă a lui Eusebiu din Doryleu, prin care se cerea să fie reașezat în treaptă și în drepturile de Episcop, iar Dioscur să fie depus că unul ce cugetă Ia fel că Eutihie și a adus atingere credinței și tulburare Bisericii.
I se făcură lui Dioscur trei chemări la sinod prin trei delegăți de episcopi. După ce se primi și al treilea refuz din partea lui Dioscur, Pascasin, legatul papal, întreba: Ce voiește sinodul să facă cu el? Maxim al Antiohiei răspunse: Ceea ce socotește Cuvioșia voastră; și noi vom vota la fel. Legații papali declarară: Dioscur a primit pe Eutihie, cel de o credință cu el, în comuniune, mai înainte de a se adună în sinod la Efes, împreuna cu alți episcopi,
A patra ședință a avut loc la 17 Octombrie, în prezența comisarilor imperiali și a senatorilor. După ce se citi din ședință întâi opinia comisarilor despre condamnarea lui Dioscor și a celor cinci episcopi și concluzia ședinței a două despre termenul de cinci zile, dat episcopilor pentru stabilirea unei Mărturisiri de credință, comisarii întrebara ce a decis preasfântul sinod cu privire la credință.
Legații papali răspunseră: că Sinodul respecta Simbolul de la Niceea și Constantinopol, cele întărite de Sinodul ecumenic de la Efes sub conducerea lui Chiril și epistola papei Leon care a condamnat erezia lui Nestorie și Eutihie. Comisarii cerură fiecărui Episcop să declare dacă epistolă lui Leon e în armonie cu Simbolul de la Niceea și Constantinopol. Întâi răspunse Anatolie al Constantinopolului afirmativ, adaugând că ea consună și cu cele hoțarâte la sinodul ecumenic din Efes sub Chiril. Răspunseră apoi legățîi păpăli și după ei toți episcopii pe rând. Cei mai mulți declarară că au subscris de mai înainte epistolă lui Leon. Câte o declarăție specială citi Sozon de Filipi, în numele episcopilor din Bir și Anania al Capitoliadei în numele episcopilor din Palestina, care își exprimaseră în ședință a două îndoielile făta de anumite pasaje din epistolă lui Leon.
Cei din Ilir declarară că îndoielile ce le mai aveau despre ortodoxia epistolei lui Leon le-au fost risipite de explicațiile ce li le-au dat legățăi papali la consfătuirile ce le-au avut la Anatolie. Căci aceia au anatematizat pe tot omul care săpară de dumnezeire trupul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru lisus Hristos, pe care și l-a unit sieși din Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu și care nu zice că cele vrednice de om sunt ale Lui în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțiț.
Cele trei adverbe: în chip neschimbat, neamestecat și neîmparțit se vor pune exact în ordinea aceasta în definiția sinodului, adaugândui-se și: nedespărțit. Cei din Palestina declarară că „cu cele mai multe din epistolă au fost de acord că fiind juste și în consonanță” cu Simbolul de la Niceea, Constantinopol și cele hotărâte la Efes. După ce primiră declarătiile a 158 episcopi, comisarii întrebara pe ceilalți în grup de sunt de aceeași părere. Aceia au strigat: Toți suntem de acord. Toți credem la fel. Dar cerem să fie redați sinodului și cei cinci episcopi propuși de comisari spre condamnare. Comisarii au spus că au înaintat cererea Sinodului pentru iertarea acelora împaratului și așteaptă judecată lui.
După câteva ore de așteptare, a venit răspunsul împaratului că Sinodul va hotărî el însuși cum vrea despre aceia. Anatolie al Constantinopolului spuse atunci: „Ne rugăm să intre”. Toți episcopii au făcut aceeași rugăminte. Comisarii și senatorii au spus: ”Să intre”. Și aceia intrară în strigătele de bucurie ale celor prezenți. „Aceasta e unirea deplină. Această e pacea Bisericilor!”. Comisiarii amintiră apoi că episcopii egipteni au înaintat cu o zi înainte împaratului o mărturisire de credință, împaratul a trimis cererea la sinod.
Au fost introduși 13 episcopi egipteni și se citi mărturisirea lor în care declarau că respecta simbolul de la Niceea și învățătura Sf. Atanasie și Chiril și anatematizeaza erezia lui Arie, Eunomie, Manicheu, Nestorie și pe cei ce zic că trupul Domnului e din cer și nu din Sf. Fecioară după asemănarea noastră a tuturor, afară de păcat. Episcopii egipteni a spus : „Dacă cineva cugetă altceva decât ce am dat în această cerere, fie că e Eutihie fie altcineva, anatemă să fie. Iar despre epistolă preasfântului Arhiepiscop Leon, știu toți preasfinții părinți ca în toate așteptăm opinia arhiepiscopului nostru și rugăm iubirea voastră de oameni să aștepte hotărârea președintelui nostru.
Noi îi vom urma lui în toate”. Aceasta stârni o mare furtuna în Sinod. Li se cerură să condamne pe Eutihie. Cine nu-l condamnă e eretic. Egiptenii se rugară să aibă milă de ei. De vor iscăli fără încuviințarea Arhiepiscopului, episcopii din Egipt nu-i vor primi în comuniune, îi vor ucide. Mai bine se lasă să fie omorâți aici, decât acolo. Să se aleagă aici Arhiepiscopul și vor iscăli. Să le ia mai bine scaunele, decât să-i expună uciderii.
Comisarii hotărâră că deoarece aceștia nu subscriu epistolă lui Leon, nu pentru că ar avea altă credință, ci pentru că sunt opriți de obiceiul diecezei egiptene s-o facă fără încuviințarea Arhiepiscopului Alexandriei, să ramână în Constantinopol pâna se va hirotoni un nou Arhiepiscop al Alexandriei. Comisarii porunciră să între apoi o grupă de monahi cu sentimente eutihiene, cei mai mulți trăitori într-o cavernă, deoarece la ordinul împăratului fuseseră alungați din mânăstire, în frunte cu arhimandrițîi Carosos și Dorotei, care înainte de deschiderea sinodului daduseră o cerere împăratului.
Unul, era învățător al lui Eutihie. Printre ei era și Barsumas de la sinodul tâlharesc din Efes. La doi dintre ei, Calopedie și Gerontie, Anatolie al Constantinopolei le ceru să iasă, deoarece au fost depuși mai înainte. Comisarii nu au dat urmare cererii lui Anatolie și porunciră să se citească replică monahilor.
Ei cereau împaratului că sinodul ecumenic pe care el îl convocase, să oprească „agitațiile și iscăliturile făcute de sila și persecuțiile din fiecare zi făcute de clerici împotriva noastră, pe care le întreprind fără știrea voastră. Comisarii le spuseră: Vi s-a citit cererea. Spuneți deci ce consimțiți cu dogmele sinodului. Arhim Carosos declară că altă credință el nu acceptă decât cea de la Niceea în care a fost botezat de Episcopul Teotim al Tomisului.
Tot așă declarară și ceilalți. Aetie arhidiaconul Bisericii din Constantinopol, observă: Credința de la Niceea o ține și sinodul de față, dar fiindcă după aceea au apărut unele erezii, Chiril și papa Leon au alcătuit niște epistole care o explica, fără să expună o credință nouă. Sinodul de acum le acceptă pe acestea. Supuneți-vă și voi sinodului și condamnați pe Nestorie și Eutihie. Carosos răspunse:
Pe Nestorie l-am anatematizat de atâtea ori. Aetie zice atunci: : „Dacă Eutihie nu crede că Biserica universală, anatemă să fie”. În cursul acestor întrebari și răspunsuri, comisarii au poruncit să se citească o cerere a altor arhimandriți și presbiteri; Faust, Martin, Petru, Manuil, Avram, Iov, Antioh, Teodor, Paul, lacob, Eusebie, Trifon, Mareei, Timotei, Pergamie, loan, contrări lui Eutihie care îl lăudau pe împarat că a luat măsuri pentru stârpirea ereziei și îi cereau să fie pedepsiți călugării aderenți ai lui Eutihie care locuiesc în peșteră că fiarele și batjocoresc în fiecare zi pe Mântuitorul Hristos. Se continuă apoi cu întrebările. Dorotei declară că Eutihie nu e eretic că crede în „Mântuitorul Hristos care s-a coborât din cer și s-a întrupat din Sf. Fecioară și s-a făcut om și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont. Acesta mărturisim că e din Treime, potrivit cuvintelor Domnului: Mergând învătați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui al Fiului și al Sfântului Duh. Mărturisim deci că cel ce a pătimit e din Treime și altă credință nu cunosc”.
Episcopii voiau ceva mai concret: „Iscaleșți epistolă (lui) s-au nu?”. Dorotei răspunse: „Eu cred în botez. Nu iscălesc nici o epistolă”. Comisarii și senatorii îi amintiră: Atunci când împaratul te-a trimis la voi, ați promis să ascultați de Sinod. Acum de nu primești hotărârile Sinodului? Dorotei răspunse: „Noi am spus atunci boierilor și senatului și am rugat și pe împărat, întrând înăuntru, ca Sinodul să întărească credința celor 318 părinți (de la Niceea), în care ne-am și botezat, împreună cu definiția hotărâtă de aceeași Părinți”. După toate aceste polemici, neajungându-se la nici un răspuns concret și definitoriu mai are loc înca o ședință a sinodului la 22 Octombrie, ca fiind cea mai importantă. Ea ne-a lăsat celebra definiție dogmatică despre persoana Lui Iisus Hristos.
CAPITOLUL III
Sinodul al IV-lea ecumenic
Împărăteasa Pulheria, rămasă singura reprezentantă a dinasitei teodisiene în Răsărit, a moștenit tronul imperial la care fusese asociată ca augustă încă din anul 414. Printr-o căsătorie formală ( Pulheria făcu-se legământ să nu se căsătorească niciodată) era asociat la tron generalul Marcian (450-457).
De asemenea împărăteasa Pulheria nu a mai lăsat interesele imperiului pe seama demnitarilor, ci a dispus numaidecât înlăturarea lui Hrisafie. Imperiul era amenințat de două mari pericole: barbarii și eretici; Atila, regele hunilor, care umilise și exploatase ani în șir imperiul în timpul lui Teodosie al II-lea,urmărea menținerea situa-ției și în plus își exprimase prin ambasadorii trimiși la Constantinopol și Ravena pretenția de a fi primit în capitală ca suveran într-o reședință special amenajată. Împăratul Marcian, militar de cariară, nu putea accepta în continuare umilirea și decise înfruntarea hunilor prin arme.
Totodată el convoacă un sinod general care să rezolve conflictul religios. Aducând în capitală trupul episcopului Flavian, mort în exil în urma condamnării di anul 449, împăratul dezvăluie intențiile curții imperiale de a condamna eutihianismul printr-un sinod ecumenic.
De asemenea, se constata că episcopul Anatolie al Constantinipolului, deși fusese ales cu acceptul lui Dioscor, era împotriva monofizitismului eutihian.
Sinodul o dată convocat urma să se deschidă la 1 septembrie 451 la Niceea în pofida insistenței papei Leon I de a fi amânat și ținut în Apus.
Datorită invaziei simultane a hunilor în ambele părți ale Imperiului Roman, împăratul Marcian nu a putut deschide nici personal și nici la timp Sinodul al IV-lea ecumenic tre-buind să rămână aproape permanent în capitală sau în partea de nord-vest a imperiului, împăratul a schimbat și locul desfășurării sinodului de la Niceea la Calcedon, în fața Constantinopolului. Sinodul s-a deschis abia la 8 octombrie 451 în biserica Sfânta Eufimia din Calcedon. Pentru a evita tulburările provocate la sinoadele anterioare privind președinția sinodului, împăratul și-a rezervat-o sieși prin comisarii săi. Erau prezente 19 persoane. Episcopilor li s-au acordat întâietatea onorifică în conformitate cu poziția scaunelor lor. Importanța și măreția sinodului nu a fost dată de numărul mare de episcopi prezenți (între 520-630), ci de prestația lui teologică și juridică fiind instanță de judecată, for dogmatic și adunare legislativă.
Fiind un sinod eminamente oriental, papa Leon I dorea să-și impună autoritatea ca „episcop apostolic al Romei, care este capul tuturor Bisericilor” cum declara episcopul Paschasinus.
Cerând de la început excluderea lui Dioscor al Alexandriei din sinod și citirea tomosului de credință adresat episcopului Flavian al Constanti-nopolului, el încercând să impună orientarea doctrinară și juridică a sinodului, care să recunoască atât autoritatea teologică cât și supremația juridică a scau-nului papal. Împăratul Marcian și o parte din episcopi în frunte cu Anatolie al Constantinopolului au intuit acest lucru și au procedat în consacință, deciziile dogmatice și canonice de la Calcedon fiind produsul unor dezbateri teologice sinodale de mare profunzime.
Lucrările sinodului au început într-o atmos-feră tensionată în care vociferările, strigătele, apos-trofările și nemulțumirile nu conteneau. În momentul în care episcopul Eusebiu de Dorylaeum a citit acuzația împotriva lui Dioscor iar legații papali au cerut să i se permită participarea la sinod a episcopului Teodoret de Cyr cele două partide s-au manifestat complet diferit.
Comisarii imperiali trebuiau să liniștească spi-ritele și să asigure buna desfășurare a sinodului care s-a confruntat cu astfel de scene și în continuare.
După ce a fost citit Tomusul de credință al papei Leon I, s-a recunoscut ortodoxia episcopului Flavian condamnat la Efes în anul 449 și s-au citit actele sinoadelor de la Constantinopol (448) și Efes (449). Deja la sfârșitul primei ședinței episcopii Juvenal al Ierusali-mului, Talasie al Cezareei Capadociei și alții au părăsit grupul lur și au trecut de partea adversarilor lui Dioscor și ai Eutihianismului, cerându-li-se anatema-tizarea lui Eutihie și semnarea Epistolei dogmatice sau Tomosului de credință al papei Leon I. Dioscor a fost depus din treapta episcopală pentru brutalitatea și despotismul cu care a condus sinodul de la Efes din anul 449. Era acuzat de nerespectarea canoanelor Bisericii, respingerea condamnării eutihianismului de către Flavian al Constantinopolului, ignorarea Tomosului de credință la Sinodul de la Efes (449) și excomunicarea papei Leon I.
Faptul că sinodul de la Calcedon nu i-a imputat și erori dogmatice a dat prilej adepților lui să-l considere ortodox și astfel să respingă deciziile dogmatice ale Sinodului IV ecumenic.
În ședința a doua, din 10 octombrie, împăratul prin reprezentanții lui a cerut sinodului să elaboreze o nouă mărturisire de credință. Legații papali de partea cărora s-a alăturat majoritatea sinodalilor, dorind să evite o dezbatere teologică, au respins cererea motivând că sinodul de la Efes (431) a interzis formularea unei noi mărturisiri de credinșă care să diminueze importanța simbolului niceean aprobat la primul Sinod ecumenic (325). În realitate, legații papali doreau ca sinodul să se rezume la condamnarea lui Eutihie, depunera lui Dioscor dar mai ales la aprobarea Epistolei dogmatice a papei Leon I ca document normativ de credință și prin aceasta să se impună autoritatea teologică și juridică a scaunului roman.
Deoarece reprezentanții împăratului au rămas ferm pe poziție, s-a convenit ca noua formulă de credință să aibă la bază următoarele texte: Simbolul niceean (325) Simbolul constantinopolitan (381), amintit acum pentru prima dată, Epistola a IV-a a Sfântului Chiril către Nestorie, Scrisoarea a XL-a a Sfântului Chiril către Ioan al Antiohiei conținând și formula de unire din anul 433 și Tomosul de credință al papei Leon I către Flavian al Constantinopolului.
În legătură cu Tomusul papei Leon I unii epis-copi egipteni și illyrieni au cerut lămuriri privind formulările doctrinare, care după ce au fost comparate cu formulările chiriliene au fost acceptate ca ortodoxe. Elaborarea mărturisirii de credință a fost încredințată unui grup de episcopi sub coordonarea episcopului Anatolie al Constantinopolului.
Ședința a treia, din 13 octombrie, în lipsa repre-zentanților împăratului, a fost prezidată de episcopul Paschasinus, legat papal. Dioscor al Alexandriei, văzând că a fost condamnat ca singur responsabil pentru atrocitățile sinodului de la Efes din anul 449 n-a mai participat la ședințe. Retragerea lui Dioscor de la dezbaterea sinodului, considerată de papă și de mulți episcopi drept o mare victorie s-a dovedit a fi o mare iluzie. Episcopii egipteni rămași fără coordonarea auto-ritară a episcopului de Alexandria, nu și-au putut exprima oficial și prin semnături adeziunea față de for-mulările hristologice de la Calcedon iar eutihienii s-au folosit de lipsa unei condamnări de natură doctrinară a lui Dioscor pentru a continua răspândirea monofizitismului.
Ședința a patra, din 17 octombrie, prezidată din nou de reprezentanții împăratului, a reluat dezbaterile privind formularea unei mărturisiri de credință. Se remarcă iarăși opoziția manifestată de episcopul Paschasinus motivând că Simbolurile de credință de la Niceea și Constantinopol. Formula de unire a Sfântului Chiril și Tomusul de credință nu necesită nici un fel de reformulări. La aceasta s-a adăugat poziția episcopilor egipteni care, pe de o parte, au cerut să nu li se impună semnarea unor formule de credință fără acordul episcopului de Alexandria care nu fusese încă ales după depunerea lui Dioscor, iar pe de altă parte au lăsat să se înțeleagă, apelând chiar la episcopul Anatolie al Constantinopolului care cunoștea situația din Egipt, că Tomusul papei nu este acceptat aici. Cu toate acestea Tomusul de credință a fost acceptat la Calcedon fapt ce a constituit pentru papalitate o nouă victorie pe lângă cea a depunerii lui Dioscor.
Judecând însă după evoluția evenimentelor postcalcedoniene s-ar putea concluziona că o victorie deplină și eficientă ar fi fost legată nu de depunerea lui Dioscor, ci câștigarea lui și prin aceasta a întrgului episcopat egiptean și chiar a celui palestinian și sirian pentru formula hristologică acceptată unanim la Calcedon, având ca exemplu împăcarea dintre alexan-drini și antiohieni în anul 433. Papa Leon I s-a arătat, prin legații săi, intransigent față de Dioscor care nesocotise epistola lui dogmatică la Efes în anul 449, pe care o aruncă încă o dată la pământ și o anatematizează la Constantinopol când împăratul i-a cerut să accepte, de față fiind episcopii Anatolie la Constantinopolului și Juvenal al Ierusalimului. De fapt papa mai fusese o dată anatematizat după ce plecase din Alexandria spre Calcedon. Dioscor la rândul lui s-a încăpăținat să accepte Tomusul de credimță, care până atunci era singurul document afară de decizia sinodului endemic de la Constantinopol di anul 448, care condamna erezia lui Eutihie.
Deși 158 de episcopi în frunte cu legații papali și episcopul Anatolie al Constantinopolului au declarat în fața comisarilor imperiali că respectă hotărârile sinoadelor de la Niceea (325), Constantinopol (381), și Efes (4319, și acceptă epistola papei Leon I prin care sunt condamnate ereziile lui Nestorie și Eutihie, și au fost reabilitați episcopii Juvenal al Ierusalimului, Taltsie al Cezareei Capadociei, Eusebiu al Ancyrei, Eustasie al Beritului și Vasile al Seleuciei, depuși în ședința a III-a ca complici a lui Dioscor la Efes în anul 449, dar care au subscris documentelor doctrinare amintite, sinodul nu și-a încheiat lucrările aici. Întrucât din partea unor episcopi mai existau suspiciuni față de Epistola dogmatică, deoarece aceasta mărturisea clar existența celor două firi dar nu expunea clar și unirea lor, făcând să se înțeleagă că ar favoriza nestorianismul, s-a cerut sinodalilor cu insistență și chiar cu amenințare că va fi dizolvat sinodul și convocat din nou în Apus, o formulă de credință care să exprime fără echivoc doctrina hristologică și să se condamne atât nestoria-nismul cât și monofizitismul eutihianist.
În ședința a cincea, din 22 octombrie, a fost pre-zentată sinodului o formulă care însă nemulțumea pe episcopii răsăriteni, deoarece cuprindea prea multe for-mulări din tomusul papei la care nu voiau să renunțe legații papali. A fost nevoie de noi explicații mai ales în legătură cu expresiile „în două firi” și „din două firi”, cea de-a doua fiind acceptată în această formulă, fapt pentru care s-au opus legații papali.
S-a impus din nou intervenția împăratului care a cerut, sub amenințarea că va dizolva sinodul și va conduce altul în Apus, definitivarea formulei de către o comisie desemnată de sinodali.
Comisia era din 6 episcopi antiohieni, 3 episcopi din Asia, 3 episcopi din Pomt, 3 din Illyricum și 3 din Tracia,la care se adăugau legații papali și episcopul Anatolie al Constantinopolului. Erau prezenți printre ei episcopii Juvenal al Ierusalimului, Maxim al Antiohiei,Talasie al Cezareei Capadociei și Eusebiu de Dorylaeum. Lipseau reprezentanții episcopatului din Palestina și Egipt, episcopii egipteni refuzând în continuare să-și exprime opinia religioasă în lipsa suveranului lor bisericesc din Alexandria.
Aceasta a constituit o gravă denaturare a lucrurilor, ei supunându-se necondiționat unui episcopi, fie el și episcopul Alexandriei și nesocotind deciziile unui sinod ecumenic.
Întrucât se manifestă încă opoziția ferma față de expresia „în două firi” folosită de papa Leon I și neacceptarea ei ar fi însemnat producerea unei schisme între Răsărit și Apus, comisarii s-au folosit de o tactică subtilă declarând în fața sinoadelor: „Dioscor spunea: primesc expresia din două firi dar expresia două firi nu o primesc. Leon spunea că în Hristos sunt unite două firi în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit într-Unul Născut Fiul, Mântuitorul nostru. Cui urmați deci? Lui Leon sau lui Dioscor?” Episcopii răspunzând firește că urmează papei Leon, comisarii au adăugat: „ Puneți atunci în definiție cum zice Leon, că în Hristos sunt două firi unite în chip neschimbat, neîmpărțit și neamestecat”
De fapt expresia acesta nu era cuprinsă în Tomosul papei Leon, ci fusese folosită de episcopii illyrieni care interpretaseră hristologia romană în sens chirilian numai că ei o raportaseră nu la cele două firi ci la cele două moduri de a vorbii despre Hristos. În acest fel erau câștigați pentru expresia în două firi și cei mai înverșunați adversari ai epistolei dogmaticii a papei Leon I.
Comisia desemnată pentru definitivarea formulei de credință, fiind supravegheată de comisarii imperiali, putea da expresie unei definiții dogmatice care să satisfacă și pe legații papali dar care să fie acceptată și de plenul sinodului.
Ședința a VI-a, din 25 octombrie, a fost cea mai fastuoasă. A fost prezentă perechea imperială, Marcian și Pulheria, aclamați de sinodali ca „noul Constantin, noul Pavel, noul David” și ca „noua Elena” apărătorii Ortodoxiei și susținătorii păcii universale.
În prezența perechii imperiale care prezida onorific ședința, a suitei de la curtea imperială, a senatului și a unei adunări de peste 600 de episcopi, s-a proclamat solemn formula dogmatică aprobată de sinodali în a doua parte a ședinței anterioare.
Textul repetă mai întâi simbolul de credință niceean și pe cel constantinopolitan ca bază neclintită a credinței.
Sinodul declară că ar fi fost suficiente aceste mărturisiri de credință, dar pentru că s-au ridicat unii eretici care fie că au negat taina întrupării și denumirea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei Maria, făcând din Hristos un simplu om, fie că au învățat că în Hristos s-a făcut o contopire a firilor și consideră trupul și dumnezeirea o singură fire, făcând dumnezeirea pătimitoare, sinodul se opune acestor frustrări ale adevărului și hotărăște că rămân nezdruncinate atât credința mărturisită de cei 318 Sfinți Părinți, de la Niceea, cât și a celor 150 Sfinți Părinți de la Constantinopol.
Cu privire la cei care încearcă să denatureze taina întrupării susținând cu nerușinare că Cel născut din Fecioara Maria a fost un simplu om, sinodul păstrează neschimbată credința mărturisită de Sfinții Părinți la Efes în anul 431 și admite scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril al Alexandriei către Nestorie și căttre Ioan al Antiohiei, și episcopii orientali, proprii pentru combaterea nestorianismului și pentru lămurire acelora care doresc să înțeleagă simbolul de unire din 433. De asemenea, sinodul admite epistola dogmatică a pape Leon I către episcopul Flavian al Constantinopolului cu privire la eliminarea ereziei lui Eutihie. După acest preambul urmează formula hristologică propriu-zisă.
„Sinodul se opune acelora care încearcă să împartă taina întrupării într-o dualitate de Fii, îndepărtează de la comuniunea Bisericii pe cei care îndrăznesc să afirme că dumnezeirea Unuia-Născut este pătimitoare si sta împotriva celor care născocesc amestecul sau contopirea celor doua firi ale lui Hristos. Sinodul respinge pe cei care, în nebunia lor, susțin că chipul de rob luat de Hristos din noi este de esență cerească sau de altă esență decât a noastră. El anatematizează pe cei care fabulează, spunând că au fost două firi ale Domnului înainte de unire ( întrupare), dar imaginează că după unire a fost o singură fire.
Urmând Sfinților Părinți, noi toți unanim învățăm să mărturisim unul și același fiu: Domnul nostru Iisus Hristos desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în umanitate, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, pe Același din suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate, asemenea nouă toate afară de păcat, născut înaintea veacurilor din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă născut pentru noi și pentru a noastră mântuire, după umanitatea, din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu ,unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut cunoscut în două firi în chip neamestecat și neschimbat neîmpărțit și nedespărțit deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însușirea firească și întâlnindu-se împreună într-o singură persoană și un singur ipostas, nu în două persoana, împărțit sau despărțit, ci unul și același fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Așa ne-au învățat mai înainte despre El proorocii și Însuși Domnul nostru Iisus Hristos și așa ne-au trimis Simbolul părinților noștri”.
Textul definiției dogmatice se încheie cu interdicția oricărei modificări a acestui simbol de credință prevăzând și sancțiuni în caz de neascultare.
Această formulă, care poartă 452 de semnături rezolvă toate disputele hristologice din secolele IV și V de la Apolinarie până la Eutihie și dădea expresiei definitive hristologiei ortodoxe.
Pentru combaterea nestorianismului sinodul a folosit ca documente fundamentale Scrisorile Sfântului Chiril către Nestorie si către Ioan al Antiohiei aprobat la cele două sinoade de la Efes din anii 431 și 449 iar pentru combaterea eutihianismului s-a folosit de epistola dogmatică a papei Leon I către episcopul Flavian al Constantinopolului. Erau documente oficiale de o deosebită importanță care reliefau prestigiul de care se bucurau Sfinții Chiril și papa Leon I ca autorități teologice în fața sinodului. Rezervă față de scrierile antimonofizite ale episcopului Teodoret de Cyr, o altă personalitate de doctrină hristologică, se explică prin adversitatea sa față de Sfântul Chiril prin atitudinea sa oscilantă între nestorianism și ortodoxie. Din nestorianism, formula hristologică de la Calcedon înfierea învățătura despre doi Fii si despre două persoane din eutihianism ea combătea amestecarea firilor, teopashismului, orginea neomenească a trupului Mântuitorului, două firi înainte de întrupare dar una singură după întrupare.
Formula hristologică calcedoniană a îmbinat în mod fericit hristologia patristică eliminând orice interpretare greșită într-o direcție sau alta. Ea scotea în evidență următoarele elemente:
1. Identitatea Logosului de dinaintea întrupării cu cel de după întrupare prin repetarea expresiilor „ unul și același Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Logosul, Domnul Iisus Hristos”, „unul și același Hristos”- este ideea centrală a hrisologiei Sfântului Chiril; 2. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate în afară de păcat;
3. El s-a născut din veșnicie după dumnezeire din Tatăl și în timp după umanitate din Fecioara Maria;
4. Nașterea în timp s-a făcut pentru noi ți pentru a noastră mântuire, o altă idee chiriliană;
5. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, învățătura veche aprofundată de Sfântul Chiril;
6. Iisus Hristos este în două firi, învățătura întâlnită la Sfântul Grigorie de Nyssa și folosită de papa Leon I în Tomosul de credință spre deosebire de alexandrini în frunte cu Sfântul Chiril care foloseau expresii din două firi;
7. Firile se unesc în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, formulări întâlnite în teologia capodociană și la Sfântul Chiril;
8. Unirea firilor nu a desființat deosebirea lor, concept al hristologiei Sfântului Chiril;
9. Firile și-au păstrat și după unire însușirile lor, învățătură preluată din Tomosul papei Leon I;
10. Unirea firilor într-o singură persoană și o singură ipostază, concept întâlnit în hristologia papei Leon I și a episcopului Flavian al Constantinopolului.
Împăratul Marcian, exprimându-și bucuria reușitei sinodului din punct de vedere doctrinar, ceru sinodalilor să hotărască și în chestiuni de interes bisericesc disciplinar și practic.
Astfel lucrările sinodului au continuat cu alte ședințe.
În ședința a șaptea, care s-a ținut tot la 25 octombrie sinodalii au aprobat mai multe canoane (27) ajungându-se la sfârșitul sinodului la cifra 30. În ședințele următoare (8-17) în care s-a examinat și recunoscut ortodoxia episcopilor Domnus al Antiohiei, Teodoret de Cyr și Ibas de Edesa, dispuși de sinodul de la Efes din anul 449 ca nestorieni, au fost reluate discuțiile asupra unor canoane care au necesitat unele clasificări ori s-au izbit de protestele legaților papali în cazul canonului 28.
O primă problemă a constituit-o impunerea ordinii în monahism pentru a se evita pe viitor tulburări și acte reprobabile din partea unor cete de călugări, ca în cazul sinodului „tâlhăresc” , care părăseau mănăstirile mărșăluind prin orașe și se sustrăgeau autorității episcopale punând în pericol ordinea din biserică, sinodul hotăra prin canonul 4 ca toți călugării să se supună autorității episcopale, să iubească liniștea, să stăruie în post și în rugăciune și să nu ridice mănăstiri fără aprobarea episcopului. De asemenea canonul interzice primirea sclavilor în mănăstiri fără acordul stăpânilor lor. Prin aceasta nu se rezolvă problema sclaviei, ci se urmărea disciplinarea monahismului deoarece adeseori elementul monahal de origine sclavagistă era important ca număr și ca pasiune în agitațiile bisericești.
Prin canonul 7 se interzice clericilor și monahilor participarea la acțiuni militare și politice părăsind misiunea lor bisericească.
Opera canonică a sinodului de la Calcedon reglementa și alte aspecte ale vieții bisericești și monastice din prima jumătate a secolului al V-lea:
a) vindecarea harului preoțesc sau a funcțiilor bisericești (can. 2) b) dorința de a câștiga prin îndeletniciri străine de misiunea preoțească și de viața monahală (can. 3);
c) abuzuri săvârșite de unii episcopi și preoți, care umblau prin alte orașe în loc să stea la reședința sau la biserica lor (can.5);
d) obiceiul de a hirotonii preoți fără a fi legați de o anumită biserică (can.6); e) neascultarea față de episcop a unor clerici, călugări și laici, aflați în serviciul azilelor de săraci a unor mănăstiri sau capele (can.8);
f) apelul înaintat de unii clerici împotriva episcopului lor la instanțele de judecată laice (can.9);
g) abuzului unor preoți care ocupau funcții bisericești în două orașe (can.10 ); h) obiceiul de a da săracilor și celor care aveau nevoie de ajutor scrisori recomandate, în loc de scrisori bisericești de pace (can.11) ;
I) nereguli săvârșite de unii ierarhi care cereau și obțineau edict imperial pentru împărțirea unei provincii bisericești în două (can.12);
j) obiceiul de a primi în slujba clericii și lectori străini, fără scrisori de recomandare de la episcopii lor (can.13); k) faptul că unii clerici inferiori (lectori și psalți ) se căsătoreau cu femei eretice și-și botezau copiii ca eretici (can.14) ;
l) diaconesele erau hirotesite înainte de vârst de 40 de ani și că unele se căsătoreau după aceea (can.15);
m) erau călugărițe și călugări care se căsătoreau (can.16);
n) neîțelegeri între episcopi privind dreptul lor asupra unor parohii de țară (can.17);
o) asocierea în secret, cu jurământ, a unor clerici sau monahi contra episcopului sau confraților lor (can.18);
p) neglijarea ținerii sinoadelor provinciale bianuale (can.19);
r) abuzul unor episcopi, care luau în serviciul lor clerici subordonați altor episcopi (can.20);
s) greșeala de a primi acuzații împotriva clericilor de alți clerici, fără a stabili mai înainte reputația lor (can.21);
t) abuzul unor clerici de a-și însuși bunurile episcopului lor de cedat (can.22);
ț) abuzul unor clerici și monahi străini de a se stabili la Constantinopol pentru mai mult timp, fără însărcinare din partea episcopului lor și a produce tulburări și dezordine (can.23);
u) cel de a schimba destinația unor mănăstiri consacrate și le transforma în locuințe lumești (can.24);
v) neglijența unor mitropoliți de a hirotoni la timp pe episcopi (can.25);
w) abuzul unor episcopi de a administra bunurile bisericești fără economi (can.26); x) obiceiul condamnabil a unor creștini de a răpi femei sau a ajuta la răpirea lor (can.27).
Prevederile canoanelor enumerate arătau pe de o parte stări și fapte bisericești dăunătoare prestigiului clerului și monahismului, pentru disciplina și interesele Bisericii, iar pe de altă parte preocuparea sinodului pentru înlăturarea lor.
Cele mai discutate canoane au fost cele legate de reglementarea juridică a drepturilor și prerogativelor scaunului episcopal din Constantinopol. Astfel canonul 9 prevedea: „Dacă vreun preot va avea vreun litigiu cu episcopul lui sau cu un alt episcop, cazul va fi rezolvat de sinodul eparhial. Dacă însă vreun episcop sau vreun cleric va intra în litigiu cu mitropolitul patriarhiei sale, atunci cazul trebuie rezolvat fie de exarhul diocezei ( deci o instanță laică) fie de episcopul cetății imperiale Constantonopol”.
Canonul 17 extinde și mai mult privilegiile episcopului capitalei: „ Dacă cineva va fi nedreptățit de mitropolitul său, trebuie să se adreseze exarhului diocezei sau episcopului Constantinopolului pentru a decide în acest caz cum s-a spus mai înainte”.
Aceste două canoane nu făceau altceva decât să pregătească trenul pentru acceptarea canonului 28. Și pe linie politică luaseră măsuri în acest sens încă din anul 421.
Împărații Teodosie al II-lea și Honoriu, printr-un decret imperial, nu numai că au confirmat orașul Constantinopol just italicum (dreptul italian), care-l scutea de tribut, ci i-a recunoscut și toate privilegiile de care se bucura Roma veche.
În ședința din 29 octombrie, fiind prezenți 185 de episcopi, majoritatea lor din diocezele Pont, Asia și Tracia dar lipsind legații papali, s-a reactualizat și dezvoltat canonul 3 al Sinodului al II-lea ecumenic, astfel canonul 28 de la Calcedon hotărând următoarele:
„Urmând în toate privințele hotărârilor Sfinților Părinți și cunoscând canonul citat mai înainte al celor 150 de Dumnezeu prea iubitori episcopi, întruniți în cetatea împărătească a Constantinopolului, în Roma cea nouă, în zilele Marelui Teodosie, fericitul împărat de pioasă cinstire, aceleași le dispunem și le hotărâm și noi în privința prerogativelor aceleași prea sfinte Biserici a Constantonopolului, Roma cea nouă; deoarece Părinții au conferit prerogativele și scaunului Romei celei vechi cu drept cuvânt, fiindcă aceea era cetate împărătească. Îndemnați de aceeași intenție, cei 150 de Dumnezeu prea iubitori episcopi au conferit prerogative identice și pre sfințitului scaun al Romei noi, cu drept cuvânt judecând că cetatea care este demnă de împărat și de senat și care se bucură de prerogative identice vechii Rome împărătești, să se înalțe ca aceea și în lucrurile bisericești să fie a doua după aceea.
Mitropoliții diocezelor Pont, Asia și Tracia precum și episcopii din ținuturile barbarilor trebuie să fie hirotoniți de episcopul sfintei Biserici a Constantinopolului. Mitropoliții diocezelor amintite în comunicare cu episcopii eparhiei vor hirotoni episcopii eparhiei sale cum prevăd sfintele canoane. Cum am spus, mitropoliții diocezelor amintite trebuie să fie hirotoniți de episcopul Constantinopolului după ce în prealabil a fost înștiințat, cum este firesc, despre decizia alegerii lor”.
Canonul reafirmă prin urmare egalitatea celor două scaune episcopale, Roma și Constantinopol, iar prin conferirea dreptului de hirotonie a mitropoliților din diocezele Pont, Asia și Tracia se făcea un pas hotărâtor în extinderea jurisdicției Bisericii din Constantinopol asupra acestor dioceze.
În ședința din 30 octombrie, când a fost reluată discuția asupra canonului 28, legații papali s-au opus acceptării acestui canon, fapt confirmat de împăratul Marcian și episcopul Anatolie al Constantinopolului în scrisorile trimise papei Leon I în decembrie 451 pentru a-i comunica deciziile sinodului de la Calcedon. În scrisoarea adesată perechii imperiale, episcopilor Anatolie al Constantinopolului și Iulian de Cos în luna mai 452 papa s-a opus acestui canon făcând referire la canoanele Sinodului I ecumenic. În scrisoarea din luna martie 453 după o lungă tergiversare care putea fi interpretată ca respingere a tuturor deciziilor sinodului de la Calcedon, papa adresându-se împăratului și participanților la sinod confirma canoanele Calcedonului cu excepția canonului 28. În luna martie 454 papa Leon I scriind împăratului Marcian și episcopului Proterius al Alexandriei, reafirmă drepturile vechilor scaune episcopale împotriva canonului 28.
În luna aprilie sau mai 454 împăratul și episcopul Anatolie au făcut o nouă încercare de a-l câștiga pe papă pentru canonul 28. În răspunsul său din 29 mai 454 papa Leon I a acceptat acest canon însă problema canonului 28 rămânea mai departe deschisă.
În ce consta de fapt problematica acestui canon? Odată acceptat canonul 3 al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381), care afirma egalitatea scaunului episcopal din Constantinopol cu cel de la Roma, ierarhul capitalei devenise ținta atacurilor Romei, care se simțea ofensată, și Alexandriei retrogradate, indiferent că era vorba de mari teologi ca sfinții Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur sau de eretici ca Nestorie. Umilirea pe care o aduse Dioscor al Alexandriei cu concursul episcopilor Efesului și Ierusalimului, episcopului Flavian al Constantinopo-lului nu mai putea fi tolerată.
Canoanele, printre care și canonul 28, adoptate de Sinodul al IV-lea ecumenic la Calcedon, au fost formulate cu acordul reprezentanților împăratului și acceptate de sinodalii, excepție făcând legații papali, episcopii de Tesalonic, Corint și alți illyrieni, subordonați episcopului Romei, Talasie al Cezareei Capadociei și Iulian de Cos, atașat legaților papali.
Legații papali au motivat opoziția lor comunicând că papa Leon I le ordonase să nu permită vreo modificare a hotărârilor sinodului de la Niceea, să apere cu fermitate autoritatea lui și să se opună energic dacă vreun episcop, bazându-se pe strălucirea orașului lui de reședință, va vrea să-și însușească unele drepturi. Solicitați să dovedească în ce mod canonul 28 încalcă celelalte canoane, legații papali au citit canonul 6 de la Niceea în versiune latină modificată după care Biserica Romei a avut totdeauna primatul.
Canonul autentic recunoștea episcopilor Romei, Alexandriei și Antiohiei derpturi în provinciile lor și interzicea să se facă cineva episcop fără acordul mitropolitului său.
Când legații papali au afirmat că episcopii au fost constrânși să accepte acest canon, sinodalii au arătat că hirotonirile săvârșite de episcopul Capitalei au fost consfințite și că episcopii au votat liber canonul 28.
Acest lucru i-a intrigat și mai mult pe legați care au cerut ca opoziția lor să fie consemnată în actele sinodului așa încât papa luând act despre aceasta, să hotărască asupra deciziilor lui.
Instrucțiunile primite de legații papali arată că papa Leon I știa de dorința împăratului și a episcopului Anatolie de a ridica în cinste scaunul episcopal din Constantinopol. De aceea, el cerea ținerea sinodului în Apus. Nereușind aceasta, papa dorea să se impună la Calcedon nu numai ca autoritate doctrinară prin Tomusul de credință, ci și ca autoritate juridică.
Ridicarea unui alt episcop la rang de egalitate cu el știrbirea pretențiilor papei la un primat doctrinar ți juridic. Constituia însă canonul 28 o încălcare a dreptului canonic și o lezare a autorității papale?
În primul rând canonul 28 completa canonul 3 al Sinodului al II-lea ecumenic și conferea unele privilegii bisericești scaunului episcopal din Constantinopol în consonanță cu privilegiile politico-administra-tive acordate noii capitale de împărații Teodosie al II-lea și Honoriu.
Aceste privilegii nu retrogradau veche capitală, Roma, nici politic nici religios, ci era ridicată pentru importanța ei politică noua capitală la egalitate cu ea. Egalitatea celor două metropole și a scaunelor episcopale nu desființa întâietatea onorifică a Romei. Episcopul Romei voia să i se recunoască o autoritate dominantă, o prerogativă unică în Biserică: să fie prim episcop, mai presus de toți ceilalți, inegalabil în cinste și autoritate.
Acest drept trebuia însă fundamentat pe criterii divine, pe primatul Sfântului Apostol Petru conferit de însuși Mântuitorul Iisus Hristos ca „princeps apostolorum”, prerogativă transmisă episcopului Romei.
Canonul 28 de la Calcedon recunoștea întâietatea episcopului Romei dar o scotea relativă, nu absolută, morală nu de jurisdicție, fundamentală nu pe un drept divin, ci pe realitatea istorică, pe cinstea imperială a vechii Rome, urmată în mod firesc în aceeași cinste de noua Romă, adică de Constantinopol. Canonul dorea să stopeze tendința puterii papale de a se extinde nejustificat în Orient.
Roma, care nu mai era capitala nici a Imperiului Roman de Apus, nu mai constituia un element sigur pentru garantarea întâietății scaunului papal. Prin urmare, canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic nu aducea nici o lezare scaunului episcopal din Roma ci recunoștea cu aceeași consec-vență întâietatea lui dată de importanța istorico-politică a orașului.
Principiul era folosit acum și pentru Constantinopol pe care sinodul îl ridica la cinste egală cu Roma, însă îi conferea locul doi în ordinea ierarhică.
Din nefericire de multe ori primează interesul personal celui general. Papa Leon I, refuzând să accepte canonul 28, a tergiversat trimiterea răspunsului privind recunoașterea deciziilor dogmatice ale sinodului la Constantonopol, ceea ce a acuzat întărirea poziției celor condamnați la Calcedon și promovarea în continuare a eutihianismului.
El cerea chiar episcopului de Alexandria și Antiohia să nu accepte acest canon întrucât și ei se bucură de privilegiile scaunelor apostolice care nu ot fi nesocotite sau revendicate de alții.
Sinodul al IV-lea ecumenic a făcut dreptate și scaunului episcopal din Ierusalim. Deși din punct de vedere religios Ierusalimil trebuia așezat în fruntea metropolelor creștine, din punct de vedere politic orașul decăzuse complet. Prin împăratul Constantin cel Mare Ierusalimul creștea din nou în importanță ca oraș sfânt și loc de pelerinaj pentru toți creștinii.
Ca urmare a canonului 28 cele cinci scaune episcopale au fost ridicate la rang de patriarhii, formând pentarhia care păstra constituția federală și sinodală a Bisericii. Ea apăra primatul de onoare însă respingea primatul juridic și de putere cum dorea scaunul Roman.
În luna noiembrie 451 s-au încheiat lucrările celui mai mare și important sinod ecumenic al antichității creștine. Pe cât de mare și importantă a fost opera dogmatică și canonică a acestui sinod pe atât de controversată a rămas problema Calcedonului până astăzi.
CAPITOLUL IV
HOTĂRÂRILE ȘI CANOANELE SINODULUI IV ECUMENIC
Sinodul de la Calcedon în ședințele sale a reconfirmat canoanele sinoadelor ulterioare și a dat 30 de canoane noi, a stabilit apoi, după criterii politice, o nouă ordine ierarhică a scaunelor episcopale mai importante din Biserică, a introdus formal demnitatea de patriarh în Biserică; a pus la punct pretențiile Romei asupra unui primat jurisdicțional în Biserică; a adoptat principiul orientării Bisericii în organizarea unităților ei administrative după împărțirea administrativ-politică a statului; a consolidate poziția Episcopilor în organismul bisericesc; a oficializat și a reorganizat monahismul; a reglementat hirotoniile și poziția clerului în biserică și față de anumite chestiuni civile; a prevăzut sancțiuni pentru abateri și abuzuri; a organitat juștiția bisericească; a luat măsuri pentru bună administrare a eparhiilor, etc.
Vom vedea acum pe rând cele hotărâte de acest sinod ecumenic și canoanele reprezentative pentru aceste hotărâri.
CANOANELE Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451)
CANONUL 1 (ÎNTĂRIREA CANOANELOR PRIMELOR TREI SINOADE ECUMENICE)
Am găsit că este cu dreptate (bine) să se ție Canoanele așezate de către sfinții Părinți la fiecare sinod de până acum.
CANONUL 2 (OSÂNDA SIMONIEI)
Dacă vreun episcop ar săvârși hirotonia pentru bani și ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, și ar hirotoni episcop ori horepiscop, ori presbiteri, ori diaconi, ori pe altcineva dintre aceia care se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (ar institui, ar rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat bisericesc) sau paramonar sau pe oricine din cler (din rândul slujbașilor bisericești) pentru câștig rușinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut aceasta să se primejduiască în privința propriei sale trepte (spițe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoț; ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mijlocitor în astfel de apucături (afaceri) rușinoase și nelegiuite (neîngăduite), să cadă și acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar dacă ar fi laic sau călugăr (trăind călugărește), să fie dat anatemei.
CANONUL 3 (SE OPREȘTE ÎNDELETNICIREA CU TREBURI INCOMPATIBILE CU STAREA CLERICALĂ)
A venit la Sfântul Sinod (Ia cunoștința Sfântului Sinod) că oarecari dintre cei cuprinși (incluși) în cler se fac arendași ai averilor străine pentru câștig rușinos și se îndeletnicesc cu treburi (afaceri) lumești, apoi, lenevin-du-se în slujirea lui Dumnezeu și alergând prin casele oamenilor, din iubire de argint iau asupra lor și mânuirea (administrarea) de averi. De aceea, sfântul și marele sinod a orânduit (hotărât) ca de acum înainte nimeni, nici episcopul, nici clericul, nici monahul, să nu ia în arendă averi, nici să se vâre (amestece) pe sine în chivernisirea (administrarea) lucrurilor lumești, afară numai dacă ar fi chemat cumva după legi la epitropia de neînlăturat (obligatorie) a nevârstnicilor (minorilor), sau dacă episcopul cetății l-ar rândui să poarte grija lucrurilor bisericești sau a orfanilor sau a văduvelor neajutorate sau a persoAnelor care mai ales au trebuință de ajutor bisericesc pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva de acum înainte ar încerca să calce cele orânduite (hotărâte), unul ca acela să se supună pedepselor bisericești.
CANONUL 4 (MONAHII SE SUPUN JURISDICȚIEI IERARHIEI BISERICEȘTI)
Cei care cu adevărat și fără prihană (curați) petrec viața cea singuratecă (monahală) să fie învredniciți de cinstea cuvenită. Dar fiindcă unii, folosind chipul monahal cu fățărnicie, tulbură bisericile și treburile politice, pribegind cu nepăsare prin cetăți, ba purtându-se cu gândul să-și întemeieze lor și mănăstiri, s-a părut (sinodului) ca nimeni și nicăieri să nu zidească sau să ridice mănăstire sau casă de rugă (biserică) fără învoirea episcopului cetății.
Iar cei care trăiesc viața monahală fie în vreo cetate, fie la țară, să se supună episcopului și să păzească liniștea și să petreacă numai în post și rugăciune, rămânând neîncetat în locurile în care au fost rânduiți; să nu tulbure nici treburile (lucrurile) bisericești, nici cele ale vieții obștești (lumești), nici să nu se amestece în ele părăsindu-și mănăstirile lor, fără numai dacă ar fi rânduiți de către episcopul cetății pentru vreo trebuință urgentă (arzătoare). Iar în mănăstiri să nu se primească nici un sclav (rob) pentru a se face monah fără învoirea stăpânului său. Iar cel ce ar călca această orânduire (hotărâre) a noastră orânduim să fie afurisit (excomunicat), pentru ca să nu se hulească numele Iui Dumnezeu. Iar episcopul cetății trebuie să poarte grijă trebuitoare mânăstirilor.
CANONUL 5 (SE OPREȘTE TRANSFERAREA CLERULUI)
În privința episcopilor sau clericilor care umblă din cetate în cetate, s-a părut că trebuie să aibă tărie (vigoare) Canoanele care au fost așezate de Sfinții Părinți în privința aceasta.
CANONUL 6 (SE OPREȘTE HIROTONIA FĂRĂ DESTINAȚIE)
Nimeni să nu fie hirotonit fără sorocire (destinație, absolut fără legătură, legat de vreun loc), nici presbiterul, nici diaconul, nici altcineva oarecare din starea bisericească (clericală); numai dacă cel ce se hirotonește va fi anume sorocit (destinat) pentru biserica unei cetăți sau a unui sat, sau altarului (sanctuarului) unui mucenic (martir), sau mănăstiri. Iar în privința celor hirotoniți fără soroace (destinație), sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca o astfel de hirotesie (hirotonie) să fie fără tărie și ca nicăieri să nu poată sluji (lucra), spre ocara celui ce i-a hirotonit.
CANONUL 7 (CINUL PREOȚESC ȘI CEL CĂLUGĂRESC SA NU IA SLUJBĂ LUMEASCA)
Am hotărât (orânduit) ea cei ce au fost rostuiți (așezați) odată în cler, precum și monahii, să nu intre nici în oaste, nici în dregătorie lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta și nu s-ar pocăi, încât să se reîntoarcă la aceea ce mai întâi au ales pentru Dumnezeu, să fie dați anatemei.
CANONUL 8 (ORICE CLERIC SA FIE SUB JURISDICȚIA UNUI EPISCOP)
Clericii așezămintelor (azilurilor) pentru săraci și ai mănăstirilor și ai altarelor mucenicilor (sanctuarele martirilor) să rămână sub cârmuirea (jurisdicția, ascultarea) episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după predania (tradiția) Sfinților Părinți și să nu se tragă (sustragă) cu trufie de sub oblăduirea episcopului propriu. Iar cei ce îndrăznesc să răstoarne o astfel de tocmire (orânduire) în orice chip, și cei ce nu sunt supuși propriului lor episcop, dacă ar fi clerici, să fie supuși pedepselor Canoanelor, iar dacă ar fi monahi sau mireni (laici), să fie afurisiți.
CANONUL 9 (SE RÂNDUIESC INSTANȚELE DE JUDECATĂ BISERICEASCĂ)
Dacă vreun cleric are pricină (vreun litigiu) cu alt cleric, să nu lase pe episcopul său propriu și să alerge la judecătorii lumești, ci mai întâi să se cerceteze treaba (chestiunea, cauza) de către episcopul său propriu sau, cu învoirea aceluiași episcop, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părțile să se întocmească (stabilească) cele ale dreptății (să se facă judecata). Iar dacă cineva ar purcede (proceda) împotriva acestora, să se supună cercetărilor (pedepselor) canonice.
Iar dacă vreun cleric are pricină (litigiu) cu episcopul său propriu sau și cu un alt episcop, să se judece de către sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînțelegere cu mitropolitul aceleiași eparhii (mitropolii), să fie luat (solicitat judecător) exarhul diecezei sau scaunul împărăteștei cetăți a Constantinopolului și de către acesta să se judece.
CANONUL 10 (CLERICII SĂ LOCUIASCĂ ÎN LOCALITATEA UNDE SLUJESC)
Să nu fie îngăduit ca un cleric să se numere deodată la bisericile a două cetăți, adică la aceea pentru care de la început s-a hirotonit și la aceea la care a fugit, firește ca la una mai mare – din poftă după slavă deșartă. Iar cei ce ar face aceasta să fie așezați iarăși (repuși) la biserica lor, la care de la început au fost hirotoniți și numai acolo să slujească.
Iar dacă cineva ar fi fost transferat de la o biserică la alta, acela să nu aibă nici o împărtășire la treburile bisericii celei dintâi sau la acelea ale altarelor (sanctuarelor) martirilor sau ale așezămintelor (azilurilor) pentru săraci sau pentru primirea străinilor care (țin) se găsesc sub acea (Biserică). Iar cei ce ar îndrăzni ca, după orânduirea (hotărârea) acestui mare și ecumenic sinod, să facă ceva dintre cele care au fost acum oprite (interzise), a orânduit (hotărât) sfântul sinod să cadă din propria lor treaptă.
CANONUL 11 (CĂRȚILE SAU EPISTOLELE CANONICE)
Am orânduit (hotărât) ca toți săracii și cei care au trebuință de ajutoare să călătorească, după ispitire (și verificare), cu scrisori și adică numai cu scrisori bisericești de pace, nu cu scrisori de recomandare (de încredințare), pentru că scrisorile de recomandare se cade să se dea numai fețelor (persoAnelor) care stau sub bănuială.
CANONUL 12 (ALCĂTUIRILE BISERICEȘTI SĂ NU SE SCHIMBE PRIN INTERVENȚIE LA PUTEREA LUMEASCĂ)
A venit (la cunoștința noastră) că împotriva așezămintelor (legilor) bisericești, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc (rescript, carte împărătească), așa încât din această pricină sunt doi mitropoliți în aceeași eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca (întreprinde) un lucru ca acesta să cadă din treapta (spița) sa. Iar cetățile câte s-au și cinstit (onorat) cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărți) împărătești, precum și episcopul care ocârmuiește acea Biserică să se bucure (beneficieze) numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.
CANONUL (CĂRȚILE CANONICE ALE CLERULUI)
Clericii străini și necunoscuți să nu slujească nicidecum și nicăieri în altă cetate fără scrisori de recomandare (încredințare) de Ia episcopul lor propriu.
CANONUL 14 (CĂSĂTORIA CLERULUI INFERIOR)
De vreme ce în unele eparhii (mitropolii) se permite citeților (lectorilor) și cântăreților să se căsătorească (și după hirotesie) sfântul sinod a orânduit (hotărât) să nu fie îngăduit vreunuia dintre aceștia să ia femeie etero-doxă. Iar cei ce dintr-o astfel de căsătorie au și dobândit copii, dacă nu au apucat să-i boteze Ia eretici pe cei născuți dintr-înșii, să-i aducă pe aceștia la împreunarea cu soborniceasca Biserică (în comuniunea Bisericii sobornicești), iar dacă nu i-au botezat, să nu poată (să nu le fie permis) să-i boteze pe aceștia la eretici și nici să-i lege spre căsătorie cu eretic ori cu iudeu ori cu păgân, decât numai dacă fața (persoana) care vrea să se lege (prin căsătorie) cu cel ortodox va făgădui (promite) că va trece la credința ortodoxă. Iar dacă cineva ar călca această orânduire (hotărâre) a sfântului sinod, să fie supus pedepsei canonice.
CANONUL 15 (FACEREA DIACON1ȚELOR)
Femeia înainte de 40 de ani să nu se sfințească (hirotesească, consacre) întru diaconiță, dar și aceasta (să se facă) după o ispitire cu luare-aminte (cercetare temeinică). Iar dacă primind hirotesia și rămânând un timp oarecare în slujbă, se dă pe sine căsătoriei, batjocorind harul lui Dumnezeu, una ca aceasta să fie dată anatemei, împreună cu acela ce s-a legat cu ea.
CANONUL 16 (FEMEILE ÎNCHINATE DOMNULUI SĂ NU SE CĂSĂTOREASCĂ)
Nu este îngăduit ca fecioara care s-a închinat (consfințit, consacrat) pe sine Domnului Dumnezeu, de asemenea nici monahiilor (călugărițelor), să încheie căsătorie. Iar dacă s-ar afla făcând aceasta, să fie afurisite (excomunicate). Dar am orânduit (hotărât) ca episcopul locului să aibă putere de a fi cu pogorământ (umanitar, cu omenie, cu îngăduință) față de acestea.
CANONUL 17 (DESPRE PRESCRIPȚIE ȘI CA UNITĂȚILE BISERICEȘTI SĂ SE RÂNDUIASCĂ DUPĂ CELE DE OBȘTE)
Parohiile cele de la țară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopii care le țin (dețin, stăpânesc) și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a iscat (născut) sau s-ar putea isca (naște) vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acțiune) despre acest lucru Ia sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV).
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.
CANONUL 18 (OSÂNDA CONSPIRAȚIEI)
Fărădelegea de moarte a conjurației (crima conspirației), sau a ortăcirii (a facerii de ceată, a unirii tainice în ceată) se oprește cu totul și de către legile din afară (din afara Bisericii, de stat) – cu mult mai vârtos se cuvine a se apăra (interzice) să se facă aceasta în Biserica lui Dumnezeu.
Dacă, așadar, vreun cleric sau călugăr ar fi găsit fie uneltind, fie ortăcindu-se, fie întinzând capcAne (curse) episcopilor sau clericilor celor împreună cu dânșii, să cadă cu totul dintr-a lor treaptă.
CANONUL 19 (SINOADELE MITROPOLITANE SĂ SE ȚINĂ DE DOUĂ ORI PE AN)
A venit la urechile noastre (la auzul nostru) că în eparhii (mitropolii) nu se fac sinoadele episcopilor statornicite (hotărâte) de Canoane și că din pricina aceasta multe lucruri bisericești care au trebuință de îndreptare se părăsesc (neglijează). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca, potrivit Canoanelor Sfinților Părinți, episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) să se adune laolaltă de două ori pe an, acolo unde ar socoti episcopul mitropoliei (mitropolitul), să se îndrepteze toate câte s-ar ivi. Iar episcopii care nu ar veni (la sinod), aflându-se în cetățile lor și în acelea petrecând în stare de sănătate și fiind slobozi (liberi) de orice treabă de neînlăturat (inevitabilă) și strâmtorătoare, să se mustre frățește.
CANONUL 20 (SE OPREȘTE TRANSFERAREA CLERULUI)
Așa cum am și orânduit (hotărât), nu este permis să fie rânduiți la Biserica altei cetăți clericii care slujesc la o Biserică, ci să se mulțumească cu aceea la care s-au învrednicit a sluji dintru început, afară de aceia (cu excepția acelora) care, pierzându-și de nevoie propria lor patrie, au trecut la altă Biserică.
Iar dacă vreun episcop, după această orânduire (hotărâre), ar primi pe un cleric care se cuvine (aparține) altui episcop, i s-a părut (sinodului) să fie afurisit (excomunicat) atât cel primit, cât și cel ce 1-a primit, până când clericul care s-a mutat se reîntoarce la Biserica sa proprie.
CANONUL 21 (SĂ FIE VERIFICAȚI CEI CE PÂRĂSC PE CLERICI)
Clericii sau laicii care pârăsc pe episcopi sau pe clerici să nu se primească la pâră de-a dreptul și fără ispitire (verificare), ci mai întâi să se cerceteze faima lor.
CANONUL 22 (MOȘTENIREA IERARHILOR SA NU SE ÎNSTRĂINEZE)
Să nu se îngăduie clericilor ca după pristăvirea (moartea) episcopului lor să răpească bunurile (lucrurile) care i se cuvin (aparțin) aceluia, după cum se apără (oprește aceasta) și celor care le iau în primire; iar cei ce ar face aceasta să se primejduiască în privința treptelor proprii.
CANONUL 23 (OSÂNDA CLERICILOR ȘI A MONAHILOR VAGABONZI)
A venit la urechile (la auzul) sfântului sinod că unii clerici și monahi, nicidecum împuterniciți de către episcopul lor, ba câteodată chiar fiind afurisiți (excomunicați) de către acela, apucând să meargă la împărătescul Constantinopol, petrec timp îndelungat într-însul, scornind (provocând) zguduiri (agitații) și tulburând rânduiala (întocmirea) bisericească, răstoarnă (strică) și casele unora.
Drept aceea sfântul sinod a rânduit (hotărât) ca unor ca aceștia mai întâi să li se atragă luare-aminte (să fie avertizați) prin apărătorul (avocatul, defensorul, ispravnicul – avocatus sau quaestor ecclesiae) preasfintei Biserici din Constantinopol, ca să se îndepărteze din cetatea împărătească. Iar dacă (aceștia), nerușinându-se, ar stărui (persista) în aceleași fapte, să fie alungați și fără voia lor prin același ispravnic (ecdic) și să se reîntoarcă la locurile lor.
CANONUL 24 (MĂNĂSTIRILOR SĂ NU LI SE SCHIMBE DESTINAȚIA)
Mânăstirile odată sfințite (consacrate) cu învoirea (aprobarea) episcopului să rămână pentru totdeauna mănăstirii și bunurile (lucrurile), averile care atârnă (țin) de ele (le aparțin lor) să se păstreze, și acestea (mănăstiri) să nu se mai facă locașuri lumești; iar cei care ar îngădui (ierta) să se facă aceasta să fie supuși certărilor celor din Canoane.
CANONUL 25 (SCAUNELE VACANTE DE IERARHI SA SE OCUPE ÎN DECURS DE TREI LUNI)
De vreme ce unii dintre mitropoliți, după cum am auzit din zvon, lasă fără grijă (neglijează) turmele încredințate lor și amână hirotoniile episcopilor, i s-a părut sfântului sinod ca hirotoniile episcopilor să se facă în cuprinsul (înăuntrul) a trei luni (în decurs de trei luni), afară dacă nu cumva vreo trebuință de neînlăturat (inevitabilă) ar rândui (determina) ca timpul amânării să se prelungească. Iar dacă (mitropolitul) nu ar face acest lucru, el să fie supus certărilor (pedepselor) bisericești, iar venitul Bisericii văduvite să se păstreze nevătămat de către economul acelei Biserici.
CANONUL 26 (FIECARE EPARHIE SĂ AIBĂ ECONOM)
De vreme ce în unele Biserici, după cum am auzit din zvon, episcopii mânuiesc (administrează) fără economi bunurile Bisericii, i s-a părut (sinodului) ca fiecare Biserică ce are episcop să aibă și econom din clerul propriu (al Bisericii), care să chivernisească (administreze) cele bisericești după socotința episcopului său, ca nu cumva să fie fără de martori gospodărirea Bisericii și ca din (lucrul) acesta să se risipească bunurile ei și să se înfiereze (stigmatizeze) preoțimea cu defăimarea; iar dacă el (episcopul) nu ar face lucrul acesta, să fie supus dumnezeieștilor Canoane.
CANONUL 27 (OSÂNDA CELOR CE RĂPESC FEMEI)
Sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca cei ce răpesc femei sub cuvânt de căsătorie, sau părtașii, sau sfătuitorii celor ce le răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din treapta lor, iar dacă ar fi laici, să fie dați anatemei.
CANONUL 28 (PRIVILEGIILE SCAUNULUI DIN CONSTANTINOPOL ȘI DIASPORA CREȘTINĂ)
Urmând întru totul orânduirilor (hotărârilor) Sfinților Părinți și cunoscând canonul abia citit al celor 150 de Dumnezeu preaiubitori episcopi, care s-au întrunit în împărătescul Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, fostul împărat de pioasă amintire, aceleași le orânduim (hotărâm) și le statornicim și noi, despre întâietățiie (privilegiile) preasfin-tei Biserici a aceluiași Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce și scaunului Romei vechi părinții după dreptate i-au dat (conferit) întâietatea (privilegiul) pentru (motivul) că cetatea aceea era cetate împărătească.
Și cei 150 episcopi preaiubitori de Dumnezeu, îndemnați (împinși) de același țel (scop, considerent), au dăruit (conferit) întâietăți (privilegii) egale Preasfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit (onorat) cu împărăția și cu senatul (sinclitul) și care a dobândit întâietăți (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale vechii Rome împărătești; întocmai ca și aceea să se facă de mare (mărească, să se înalțe) și în lucrurile cele bisericești fiind a doua după aceea.
De asemenea (s-a hotărât) ca numai mitropoliții diecezei Pontului, a Asiei și a Tracici, precum și episcopii din ținuturile barbare ale diecezelor numite mai înainte să se hirotonească de către pomenitul preasfânt scaun al Preasfintei Biserici din Constantinopol; și adică, fiecare mitropolit al diecezelor pomenite, împreună cu episcopii din eparhie (mitropolie) hirotonind pe episcopii din eparhie (mitropolie) după cum se rânduiește (poruncește) prin dumnezeieștile Canoane; iar mitropoliții pomenitelor dieceze să fie hirotoniți, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul Constantinopo-lului, după ce potrivit obiceiului s-au făcut alegeri într-un glas (unanime) și i s-au adus lui la cunoștință.
CANONUL 29 (SE OPREȘTE RETROGRADAREA TREPTELOR PREOȚIEI)
A-l aduce (al coborî) pe episcop în treapta presbiterilor este ierosilie (sacrilegiu). Iar dacă vreo pricină dreaptă îi îndepărtează pe aceia (pe episcopi) de Ia lucrarea episcopală, nu se cade ca ei să aibă (dețină) nici loc de presbiter. Iar dacă fără vreo vinovăție grea (gravă) au fost îndepărtați din dregătorie, să se reîntoarcă iarăși la vrednicia (demnitatea) episcopală.
Anatolie, preaevlaviosul arhiepiscop al Constantinopolului, a zis: „Aceștia despre care se spune că au fost coborâți de la vrednicia (demnitatea) episcopală în treapta presbiterului, dacă sunt condamnați din unele pricini binecuvântate, cu drept cuvânt nu sunt vrednici nici măcar de cinstirea presbiterului, iar dacă fără vreo pricină (cauză) binecuvântată au fost coborâți (retrogradați) într-o treaptă mai mică, sunt vrednici, dacă s-ar vădi (arăta) nevinovați, să-și ia din nou vrednicia (demnitatea) episcopală și preoția".
CANONUL 30 (PRIVILEGIUL ARHIEPISCOPULUI ALEXANDRIEI FAȚĂ DE SINODUL PROPRIU)
Deoarece preaevlavioșii episcopi ai Egiptului au amânat până acum a iscăli scrisoarea preacuviosului arhiepiscop Leon, nu însă pentru că s-ar împotrivi credinței sobornicești, ci zicând că este obiceiul în dieceza Egiptului a nu se face nimic de acest fel fără încuviințarea (aprobarea) și porunca (dispoziția) arhiepiscopului și cer să li se facă lor îngăduință (păsuire) până la hirotonia viitorului episcop al marii cetăți a Alexandrinilor, ni s-a părut nouă că este lucru cu bună cuviință (binecuvântat) și cu omenie ca acestora să li se dea îngăduința (acorda concesia) de a rămâne în propria lor stare (treaptă) în cetatea împărătească până ce se va hirotoni (așeza, institui) arhiepiscopul marii cetăți a Alexandrinilor. Drept aceea, rămânând ei în propria lor stare (treaptă), să dea asigurări (scrise) – (să ofere garanții) – dacă acest lucru le este cu putință, sau prin jurământ se vor face vrednici de crezământ.
CAPITOLUL V
Reactii impotriva Sinodului de la Calcedon
Datorită împotrivirii monofiziților de a recunoaște hotărârile dogmatice ale Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon și din dorința lor de adaptare a formulei monofizite, în secolele V-VI asistăm la crearea așa-numitelor Biserici monofizite, numite și necalcedoniene sau Bisericile vechiorientale, care se mențin până astăzi. În secolele V-VI, problemă monofizismului s-a complicat, transformandu-se dintr-o problemă cu caracter predominant religios într-una cu caracter național, care a atins unele provincii ale Imperiului ce se opuneau tendinței centralizatoare a Constantinopolului. Monofiziții erau mai numeroși în provinciile orientale ale Imperiului: în Palestina, Siria și Egipt. Cele două popoare orientale principale ale Imperiului bizantin, sirienii și egiptenii, căutau să se despartă prin monofizism de greci, de "romei", cum erau aceștia numiți la Constantinopol, că urmași ai Imperiului roman, începând să graviteze în sferă de influența politică a Asiei.
Din erezia monofizită a secolului al V-lea s-au născut Bisericile care s-au separat de marea familie a Bisericii Răsăritului: Biserică coptă din Egipt, Biserică siro-iacobita (de la organizatorul ei Iacob Baradai, + 477) sau Biserică severiniana (cel care a contribuit în mare măsură la răspândirea monofizismului printre sirieni fiind patriarhul Sever al Antiohiei, 512-518), Biserică apostolică armeniana, Biserică etiopiană, Biserica siriană sau Biserica din Malabar (în statul indian Kerala).
În vecinătatea Armeniei se găsește Georgia, a cărei Biserică astăzi ortodoxă, a fost de-a lungul secolului al VI-lea anticalcedoniana. De-a lungul veacurilor, aceste Biserici au trăit în izolare din cauza diverselor circumstanțe ale istoriei. Prin intermediul Mișcării Ecumenice, dialogul lor cu celelalte Biserici creștine, îndeosebi cu ortodocșii, este mult mai intens.
Revenind la proclamarea dogmei de la Calcedon, vom spune că pentru o bună parte a creștinilor de astăzi, învățătură despre Sfânta Treime și despre cele două firi ale lui Hristos rămân formule abstracte și nu întotdeauna joacă un rol decisiv în credința individuală. În schimb pentru contemporanii Sinodului de la 451, definiția de la Calcedon conținea o negare a experienței religioase anterioare. Dacă la această adăugăm și folosirea limbajului sobru al antiohienilor sau faptul că principalul dușman, Eutihie, alături de vechiul prieten al lui Nestorie, Teodoret de Cyr, au fost primiți în cele din urmă la Sfânta Împărtășanie, înțelegem mai bine de ce acest Sinod a provocat o serie de reacții negative. Hotărârile lui nu au satisfăcut decât câțiva antiohieni, la care s-au alăturat și unii moderați din Constantinopol.
În Egipt însă, reacția a fost deosebit de negativă, având efectul unei trădări fața de principiile marelui Chiril. Călugării sirieni s-au alăturat și ei egiptenilor. Înarmați cu sloganul "Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie", mișcarea monahală ce se împotrivea acestui Sinod a antrenat de asemenea un număr important de credincioși.
Consecințele tragice ale acestei reacții nu se pot explica decât prin cauze de ordin teologic și cultural. În spatele ereziei monofizite trebuie văzut mai mult decât o simplă recidivă a unor tendințe extreme venite din Alexandria. Importanța acestei crize în istoria Ortodoxiei tine de faptul că ea a scos la iveală toate contradicțiile și tentațiile inerente ale unirii Bisericii cu Imperiul în vremea lui Constantin cel Mare. Dacă din punct de vedere spiritual și teologic, Sinodul de la Calcedon a fost o adevărată minune și un izvor inepuizabil de inspirație teologică, el a marcat însă o brutală ruptură pe plan relațional, între Bisericasi Stat în istoria lumii creștine. Pentru a înțelege sensul opoziției fața de acest Sinod în Orient, trebuie ținut seamă de complexitatea tuturor acestor elemente. Dincolo de triumful adevărului absolut, obiectiv și atemporal, el reprezenta și victoria credinței Imperiului și a Constantinopolului. Dacă Imperiul ar fi fost ceea ce pretindea a fi – un Stat creștin universal și supranațional – acest triumf al Ortodoxiei imperiale și al Constantinopolului ar fi fost justificat atât din punct de vedere istoric cât și eclezial. Între teorie și practică era însă o distanță.
Conștiința imperială este atestată de unele documente ale vremii, dar realitatea oferea o imagine diferită. Sub mască unui elenism și a unei culturi elenistice ce se făceau resimțite în special în marile orașe și printre intelectuali, vechile pasiuni naționaliste și vechile tradiții se mențineau. Într-unul din cartierele Antiohiei, Sfântul Ioan Gura de Aur se spune că era obligat să predice în siriacă, pentru că ascultătorii nu înțelegeau limba greacă.
Cercetătorii moderni au ajuns la concluzia că masele de sirieni și copții resimțeau puterea Imperiului că pe un jug odios. În regiunile orientale ale Imperiului începuse să se dezvolte o literatura creștină de limba siriacă, încă tributară modelului grec, dar având un important potențial autonom. În acest sens este suficient de menționat opera Sfântului Efrem Șirul, din sec. al IV-lea, pentru a măsură profunzimea și bogăția potențială a acestei expresii "orientale" a creștinismului.
În ceea ce privește mediul monastic putem spune că a reprezentat un alt factor al curentului anticalcedonian și această pentru că mănăstirile erau prea puțin atinse de elenism, recrutând viețuitori îndeosebi din mediul populației locale, copte sau siriene. Când călugării l-au sprijinit pe Chiril, ei apărau de fapt propria lor Biserică împotriva ingerentelor unui centru imperial considerat a fi străin.
În afară semnificațiilor teologice, lupta împotriva Calcedonului a avut o dimensiune religioasasi politică nouă. Într-un fel lupta depusă pentru "cele două firi" amenință să se transforme într-o revoltă împotriva Imperiului. Când episcopii s-au întors de la Calcedon, ei au trebuit să fac față în mai multe rânduri opoziției populare, fiind nevoie chiar de protecția armatei că în cazul lui Iuvenalie al Ierusalimului. La Alexandria, soldații care-l păzeau pe patriarhul Proterius, numit de Constantinopol pentru a-l înlocui pe Dioscur, au fost închiși de mulțimea furioasasi arși de vii. Chiar dacă într-o prima etapă, în vremea lui Marcian termenii de la Calcedon s-au putut impune, odată cu moartea acestuia în 457, se deschide o perioadă de compromis cu monofiziții.
Timp de două secole, această problemă a dominat politica imperială. În martie 457, poporul și-a ales la Alexandria propriul patriarh monofizit în persoana lui Timotei, iar Proterius a fost omorât. În 475 monofiziții își asigurași scaunul Antiohiei, alegând pe un oarecare Petru. În acest context, autoritățile înțeleg că monofizismul era susținut de importante forțe, amenințând unitatea politică a Imperiului. Totodată în 475 uzurpatorul Basiliskos, care l-a înlăturat pentru scurtă vreme pe împăratul Zenon, publică un Enciclikon care condamnă Calcedonul și cerea episcopilor să semneze acest act. Revenit la putere în 476, Zenon susține mai întâi ortodoxia calcedoniana, dar sub influența patriarhului de Constantinopol, Acachie, și în fața creșterii opiniei monofizite în Egipt, Siria și în Palestina, publică în 482 Henotikonul, un decret dogmatic în care respingea, fără a le numi, Tomosul papei Leon și definiția de la Calcedon. Actul este semnat de patriarhii monofiziți ai Alexandriei și Antiohiei, împăratul recunoscandu-le astfel legitimitatea celor doi. Se produce tot acum și o schismŕ între Apus și Răsărit, papa Simplicius convocând un sinod la Roma, care i-a excomunicat pe Acachie și pe patriarhul Alexandriei, Petru Mongius.
Ruptura a fost prima dintre cele două Biserici purtând numele de schismă acachianasi a durat până în anul 518. În interiorul Imperiului se părea că Henotikonul va aduce o destindere la Alexandria, dar până la urmă el nu satisfăcea nici pe ortodocși, nici pe monofiziți. Primii nu puteau accepta concesiile fŕcute monofizitiilor, iar ceilalți le considerau insuficiente din cauza lipsei de precizare a Henotikonului.
Astfel acest act a adus noi complicații în viața religioasă a Bizantului, mărind numărul dizidenților: monofiziți extremiști și moderați. Prin încercarea de a păstra Orientul monofizit, Constantinopolul a pierdut Occidentul ortodox: schisma acachiana a fost unul din elementele de dezacord care au condus până la urmă la separarea din 1054.
Împăratul Anastasie (491-518) fost un susținător deschis al monofiziților. El a intrat în conflict cu patriarhul Eufemie, pe care l-a condamnat că fiind nestorian și l-a înlocuit cu Macedonie, calcedonian convins.
La început, împăratul a avut că baza a atitudinii sale religioase Henotikonul lui Zenon, dar cu timpul monofizitismul sau s-a accentuat spre satisfacția copților și a sirienilor, dar spre nemulțumirea crescândă a ortodocșilor. Anastasius depune din scaun și pe Macedonie, inlocuindu-lcu Timotei, monofizit recunoscut. În 512 el a numit la Antiohia un cunoscut teolog monofizit, Sever al Antiohiei, care a condamnat în mod oficial Sinodul de la Calcedon în 518. Chiar dacă în Palestina și în Siria, unii călugări aflați sub conducerea Sfântului Sava, întemeietorul binecunoscutei Lavre a Palestinei, rămâneau ortodocși și nu recunoșteau ierarhia monofizită, cu cit anii treceau prăpastia dintre necalcedoneni și ortodocși creștea. Marea majoritate a sirienilor și practic tot Egiptul era pe drumul ereziei. Nu din întâmplare ortodocșii din aceste regiuni au primit numele de melkiti sau "oamenii împăratului".
Din păcate sinteză teologică a Calcedonului nu s-a putut impune în întreg Imperiul. Schisma monofizită demonstră că prețul plătit pentru unirea dintre Biserică și Stat sau mai bine zis prețul plătit de Biserica pentru păcatele Imperiului, constituia prima tragedie a lumii creștine.
BIBLIOGRAFIE
1) Arhim. Benedict Ghius „Încercări hristologice: II Hristologia și ideea de Dumnezeu„ București, 1940
2) Prof. Dr. Dumitru Staniloae „Hristologia Sinoadelor „în „Ortodoxia „ nr. 4, 1974
3) Dr. Ioan Ica „Definiția hristologică a Sinodului VI ecumenic și semnificația ei dogmatico-simbolică” în Mitropolia Ardealului nr. 1, 1987
4) Prof . Ioan G. Coman „Definiția doctrinară a Sinodului de la Calcedon și acceptarea ei în Biserica Ortodoxă” în” Ortodoxia „ nr. 4, 1969
5) Ioan G. Coman, „Momente si aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene „ în „Ortodoxia” nr. 1, 1965
6) Prof. Ioan G Coman „Si cuvântul trup s-a făcut. Probleme de hristologie și mariologie patristică” Timișoara 1993
7) Prof. Liviu Stan „Importanța canonico-juridică a Sinodului al IV-lea ecumenic „ în „Ortodoxia” nr. 4 1951
8) Nicolae Nicolaescu „ Sinodul al IV-lea ecumenic și organizarea vieții monastice „ în „Ortodoxia” nr.2-3 1951
9) Nicolae Chițescu „Contribuția Bisericii Egiptului la opera dogmatica a Bisericii creștine” în Studii Teologice, nr.1-2, 1956
10) Nicolae Chifar „Istoria Crestinișmului”, Trinitas, 2001
11) Pr. Olimp Căciula „ Hristologia Sfântului Ioan Damaschin după tratatul său despre cele doua voințe în Hristos „ București, 1938
12) Stoinea Liviu „Hristologia în discuțiile Sinodului IV ecumenic” în „Ortodoxia” nr. 3, 1988
13) Teodor M. Popescu, „Importanța istorică a Sinodului al IV-lea ecumenic „ în „Ortodoxia „ nr. 2-3, 1951
Site-uri:
www.crestinortodox.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sinodul Iv Ecumenic (ID: 167968)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.