Sinodul Ii Ecumenic (constantinopol 381)

INTRODUCERE

Pentru împlinirea misiunii lor apostolice, Sfinții Apostoli au fost încredințați de Mântuitorul Isus Hristos asupra prezenței Lui reale în mijlocul lor, prin lucrarea Sfântului Duh, dacă vor menține unitatea și colaborarea între ei. De aceea Sfinții Apostoli, confruntându-se cu unele disensiuni care puneau în pericol unitatea Bisericii, s-au adunat la Ierusalim în jurul anului 50 și au luat hotărâri de comun acord, având convingerea că au lucrat sub asistența Duhului Sfânt. „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”, a devenit formula tradiționala cu care începea, de obicei, textele deciziilor dogmatice ale sinoadelor ecumenice și locale.

Sistemul sinodal a devenit astfel nu numai forma ideală de conducere a Bisericii, ci și forumul suprem de judecată și decizie în problemele doctrinare, administrative și de disciplină bisericească. Chiar dacă perioada persecuțiilor (64-313) nu a permis dezvoltarea firească a sistemului sinodal, Biserica n-a renunțat la acesta, astfel încât ori de câte ori a fost necesară convocarea sinoadelor, ea s-a făcut.

Sinod, cuvânt format prin combinarea celor doi termeni, συν- împreună, același și οδος- drum, înseamnă a merge împreună pe același drum, a urma aceeași cale. Referitor la Biserică, termenul însemna a hotărî împreună asupra adevărurilor de credință, care constituie calea spre mântuire, scopul final al lucrării Bisericii în lume. Prin urmare, dacă se constata că învățătura de credință revelată de Mântuitorul Isus Hristos și propovăduită de Sfinții Apostoli și urmașii lor, era interpretată eronat, dezvoltând concepții diferite, care duceau la scândarea unității Bisericii, erau convocați episcopii uneia sau mai multor provincii în sinod. La sinod puteau participa și preoții și diaconii și chiar și laicii. Deși nu aveau drept de vot, preoții și diaconii puteau participa la discuții, expunându-și punctul lor de vedere. După analizarea și discutarea problemelor controversate, se luau decizii cu acordul majorității. Ele erau consemnate în procesele verbale și întărite prin semnăturile celor prezenți cu drept de vot. Astfel deciziile sinoadelor, comunicate tuturor comunităților provinciei sau provinciilor respective, deveneau obligatorii pentru toți creștinii.

Sinoadele erau prin urmare mijloace de afirmare a unității bisericești, de apărare a credinței și de impunere a disciplinelor bisericești.

O condiție absolut necesară pentru declararea unui sinod, ca ecumenic, era convocarea tuturor episcopilor de pe întreg cuprinsul Imperiului, din ordinul împăratului, pentru a analiza o învătătură de credință greșită, pentru a formula și aproba o definiție dogmatică, valabilă pentru întreaga Biserică. Receptarea hotărârilor dogmatice și canonice de Biserică, Cea Una, garanta ecumenicitatea unui sinod. De aceea, fiecare sinod ecumenic, înainte de a defini un adevăr de credință controversat, mărturisea adeziunea la învățăturile de credință, fixate de sinoadele ecumenice anterioare și dovedea prin aceasta unitatea de credință a Bisericii și universalitatea dogmelor.

Pentru ca un sinod să poată fi declarat ecumenic trebuiau îndeplinite următoarele condiții: să fie convocat de împărat și să întrunească episcopii din întreg Imperiu Roman, care participau personal sau prin reprezentanți, să examineze învățătura de credință a Bisericii pe baza Sfântei Scripturi și a Sfântei Tradiții și să o expună într-o definiție scurtă și precisă.

Atribuțiile sinoadelor ecumenice erau următoarele:

definirea și confirmarea dogmelor creștine pe baza Sfântei Scripturi și a Sfântei Tradiții

expunerea lor pe scurt în formă de simboluri de credință

cercetarea fiecărei învățături ce s-ar ivi în vreo biserică

examinarea și întărirea Tradiției bisericești

delimitarea Tradiției adevărate de cea falsă

revizuirea canoanelor sinoadelor anterioare

luarea de decizii referitoare la organizarea și administrarea Bisericii întregi

stabilirea gradelor și drepturilor ierarhiei bisericești

exercitarea puterii judecătorești în instanța supremă.

Votul deliberativ era exprimat de toți episcopii participanți. Preoții și diaconii prezenți, puteau să-și exprime un vot consultativ, însă dacă ei participau ca delegați ai unor episcopi, atunci aveau drept de vot deliberativ.

Deciziile sinoadelor ecumenice, care erau foruri supreme ale puterii spirituale în întreaga Biserică, erau obligatorii pentru toți membrii Bisericii, dacă erau publicate în mod formal și solemn. Împărații romani și apoi bizantini, recunoscând puterea deliberativă a sinoadelor ecumenice, întăreau cu putere delege aceste decizii, adăugându-le legislației statului și supraveghind respectarea lor.

Trebuie spus, legat de universalitatea unor învățături de credință, mesajul transmis de acestea la întreaga Biserică.

Astfel, Părinții Apostolici, folosind chiar stilul de scrieri epistolare, transmit învățături de credință primite direct de la Sfinții Apostoli sau urmașii direcți ai acestora. Apologeții creștini condamnă ororile păgânismului și rigiditatea iudaismului, arătând adevărata credință și trăire în Hristos.

Martirii creștini, în mare parte clerici, prin declarațiile lor, mărturiseau pe Isus Hristos, Cel Înviat din morți. Nu o făceau numai pentru ei, ci în numele tuturor care au crezut în El.

Prin faptul că erau martirizați în cetăți importante ale Imperiului sau chiar în Roma, sfinții încredințau comunităților creștine, prin mărturisirea lor, învățături de credință păstrate cu mare fidelitate și respectate ca atare de creștini. Prin urmare, ele aveau un caracter universal.

Sinoadele au urmărit și unitatea disciplinei bisericești și creștine în general. Canoanele elaborate de sinoadele ecumenice au reglementat o serie de situații: viața oamenilor Bisericii, raporturile între clerici, între clerici și diferitele categorii de credincioși, între variatele unități constituite ale Bisericii, între creștinii înșiși, între Biserică și stat, între particulari și stat, organizarea și funcționarea tribunalelor bisericești, atitudinea față de eretici, față de schismatici și față de anumite obiceiuri păgâne rămase încă în uz, monahismul, administrarea Sfântelor Taine, calendarul bisericesc, raporturile între marile biserici ale timpului, cu deosebire între Roma și Constantinopol.

Operele Sfinților Părinți și ale scriitorilor bisericești, care cuprind un bogat tezaur de învățături de credință, norme de conduită morală, reguli tipiconale, au fost scrise în

primele opt secole creștine, perioada patristică, când nu se vorbea despre o creștinătate împărțită confesional.

Fără îndoială, că au existat deja din secolul al-V-lea unele comunități sau reprezentanți ai unor Biserici, care , nerecunoscând Hotărârile sinoadelor III și IV ecumenice, s-au dezlipit de la sânul Bisericii ecumenice.

Hotărârile sinoadelor ecumenice au urmărit, fără excepție, apărarea credinței sub unul sau mai multe raporturi și elaborarea unei doctrine, care să consolideze unitatea de credință continuu, în mai multe sau în toate regiunile Bisericii, unde se simțea nevoie.

Unitatea credinței și a doctrinei este subliniată și de metoda sinoadelor ecumenice, ca fiecare dintre ele să întărească hotărârile celor anterioare, fie prin reproducerea de părți esențiale din definiții, fie prin formule rezumative, indicându-se cel mai adesea și locul unde s-a ținut sinodul sau sinoadele respective, precum și numărul sinodalilor, totul încheindu-se prin anatemizarea celor ce nu vor primi învățătura proclamată oficial.

Definițiile sinoadelor ecumenice au o valoare dogmatică deosebită pentru credința și viața Bisericii. Ele sunt un stimulent serios pentru eforturile ecumeniste actuale, cărora le oferă sugestii și substanță de valoare.

CAPITOLUL I

NECESITATEA CONVOCĂRII SINOADELOR ECUMENICE

Situația politică și religioasă

Pentru a arăta exact motivul pentru care au fost convocate sinoadele ecumenice, e necesar să vorbim în expunerea noastră despre situația în care se afla imperiul roman la finele lui și începutul imperiului bizantin(325-787).

La scurt timp după răspândirea creștinismului în arealul lumii romane și în bazinul geografic mediteranean, creștinismul a intrat în contact nu numai cu religia tradițională a fiecărui popor, ci și cu moștenirea culturală, artistică și literară a națiunilor. După convertirea la creștinism a primilor aristocrați romani, au devenit creștini oameni cu o vastă cultură greco-romană, cititori ai clasicilor vechi și romani și buni cunoscători ai artelor.

Din punct de vedere cultural, creștinii convertiți dintre păgâni s-au confruntat cu două situații: să încreștineze cultura greco-romană sau să o respingă în totalitate. De aceea au existat creștini, care necunoscând bine filosofia și cultura clasică, au încercat să se folosească de cultura greco-romană, fără să-și dea seama de anumite capcane, aceștia fiind cei superficiali .

În secolul I , Biserica a avut parte de cea mai liniștită perioadă a existenței sale, din primele trei secole. Spre deosebire de persecuțiile din secolele II și III, liniștea relativă din primii 100 de ani a contribuit la răspândirea creștinismului în aproape întreg Imperiul roman. Discontinuitatea persecuțiilor împotriva creștinismului, în cursul veacului al-II-lea, a permis Bisericii să se dezvolte, astfel încât, în timpul celor mai aspre persecuții din secolul al-III-lea, să reziste și să se maturizeze.

În cursul secolului al-II-lea, creștinismul s-a răspândit în întreg bazinul mediteranean și chiar în țări precum Persia, Etiopia, Armenia. Nu exista clasă socială din care să nu facă parte creștinii. Statul roman, prin instrumentele sale politice, juridice și administrative, vedea în creștinism un potențial pericol și o amenințare pentru stabilitatea Imperiului. Cu timpul, creștinii au devenit conștienți de forța pe care o dețineau în imperiu, lucru reliefat și prin vocea apologeților, care au scris acele apologii de apărare a creștinilor, unele dintre ele fiind adresate chiar împăraților romani.

În opinia autorilor creștini din secolele II-III, legea lui Hristos putea coexista, în anumite condiții, cu legile romane, atunci când dreptul roman nu încălca legea morală creștină și nu vătăma conștiința creștinilor. Legea lui Hristos aducea cu sine o nouă dimensiune juridică, aceea a respectului față de om, a iubirii față de aproapele. Legea lui Hristos abroga legile idolatre și injuste față de oameni, caz în care legile păgâne nu mai erau legi drepte, așadar ele erau privite de creștini ca fiind injuste.

Creștinismul a adus cu sine o nouă concepție despre stat, a limitat puterea politică, s-a condus după legi proprii care sunt legile lui Dumnezeu. Legea lui Hristos a fost călăuza creștinilor, fiind așezată deasupra tuturor celorlalte legi. Mentalitatea lumii antice era diferită de cea a creștinilor. Cetățeanul Romei vechi trăia pentru sine, pentru plăcerile vieții, dorea să devină „prieten al Cezarului”. Cetățeanul nou, al legii creștine, dorea ca legile statului roman să nu intre în contradicție cu conștiința sa, fiindcă acest lucru era cel mai important. Creștinii analizau legile romane prin prisma moralei creștine și a preceptelor evanghelice, de aceea o lege care încălca conștiința unui creștin, prin respectarea ei, nu mai era socotită dreaptă. Creștinismul nu putea face concesii legislației păgâne sub nici un aspect. Creștinii nu puteau sacrifica nimic din legea morală și din dogme, în schimbul reconcilierii cu statul roman.

Deși creștinii erau persecutați, încă de pe vremea împăratului Nero, împărații romani nu au promulgat o lege specială împotriva creștinilor, aceștia fiind judecați doar pe baza unor prescripte și conform dreptului comun roman.

Apologeții creștini i-au încurajat pe martiri, dar au luptat împotriva nedreptăților la care erau supuși creștinii, aducând trei mari argumente în favoarea lor:

inconsistența acuzelor păgânilor

raționalitatea și frumusețea doctrinei și moralei creștine

libertatea voinței și conștiinței umane

Cererea creștinilor de a fi lăsați să practice în li reconcilierii cu statul roman.

Deși creștinii erau persecutați, încă de pe vremea împăratului Nero, împărații romani nu au promulgat o lege specială împotriva creștinilor, aceștia fiind judecați doar pe baza unor prescripte și conform dreptului comun roman.

Apologeții creștini i-au încurajat pe martiri, dar au luptat împotriva nedreptăților la care erau supuși creștinii, aducând trei mari argumente în favoarea lor:

inconsistența acuzelor păgânilor

raționalitatea și frumusețea doctrinei și moralei creștine

libertatea voinței și conștiinței umane

Cererea creștinilor de a fi lăsați să practice în libertate religia era firească, dar ea nu a avut câștig de cauză, decât la începutul secolului al –IV-lea. Obținerea libertății pentru creștinism nu a însemnat o încetare a misiunii creștine. Creștinismul nu putea rămâne indiferent față de păgânism și față de riturile păgâne, pentru că avea conștiința că era adevărata religie. Violența manifestată de persecutorii păgâni era în contrast cu religiozitatea pe care ei credeau că o apără. Martiriul creștinilor din primele secole a întărit Biserica, pregătind-o pentru încercările din secolele IV-V, când se va cristaliza doctrina creștină.

Apariția pe scena politică a lui Constantin cel Mare va schimba aproape total, soarta „noii religii a iubirii”. Flavius Valerius Constantinus, născut în jurul anului 272, s-a născut într-o familie păgână și a crescut ca un păgân.

Dacă mama sa Elena, mai târziu, s-a dovedit o adevărată creștină, tatăl său, Constanțiu Chlor, a manifestat o admirabilă toleranță față de imitatorii lui Hristos, nu le-a închis niciodată bisericile ți nici nu i-a persecutat. Iată cum este caracterizat Constanțiu de către Eusebiu : “În anii celor patru împărați, care-și împărțiseră cârma domniei, Constanțiu a fost singurul care a avut o înțelegere a lucrurilor cu totul străină celorlalți, punând pentru sine temei de dragoste din partea lui Dumnezeu, Cel mai presus de toate. Încât, în timp ce aceia sugrumau și sfâșiau Bisericile lui Dumnezeu, acesta ți-a păzit mâinile curate de pângărirea cu astfel de nelegiuire, nevrând să li se asemene în nici un fel și în nici un chip”. (PSB, Viața lui Constantin cel Mare,, I, 13, București 1991, pp. 69-70)

Trecerea la creștinism pare să fi avut loc în anul 312, cu prilejul luptei de la podul Milvius. Totuși, Eusebiu nu leagă în totalitate prima lui întâlnire cu creștinismul de această întâmplare, pentru că în capitolele precedente, împăratul este văzut ca un om plin de frământări, speranțe și incertitudini, cu privire la adevărată credință și Dumnezeului, Căruia trebuie să i se supună.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, soldații invocau în toate luptele lor ajutorul unei divinități, care să-i protejeze, iar Constantin, bun observator al stărilor de spirit în care se aflau soldații înaintea unei bătălii, a examinat mai multe religii și pe zeii lor, iar la final a ajuns la concluzia că numai una dintre religii oferă protecție, și aceasta este religia creștină. Datorită faptului că Constantin a câștigat bătălia de la podul Milvius, sub semnul crucii Domnului, a fost convins că adevărata religie este cea creștină. Eusebiu arată clar că Constantin a ales creștinismul, lucru confirmat prin propria sa mărturie.

Atitudinea împăratului Constantin cel Mare față de creștini a fost întotdeauna îngăduitoare. După convertirea sa la creștinism , le-a făcut multe concesii creștinilor, cea mai mare fiind edictul de la Mediolan, din anul 313.

Desigur, că nimeni nu se așteaptă ca el să fi fost un creștin perfect, în sensul de a fi respectat imediat toate prescripțiile noii religii, pentru că nu trebuie să uităm că, conducea un imperiu eminamente păgân, iar adoptarea întru totul a religiei creștine, cu tot ceea ce impunea ea , ar fi putut duce la o adevărat război civil. Semnul miraculos al crucii, apărut în înaltul cerului, împreună cu cuvântele de îmbărbătare, vor fi reprezentat momentul său de maximă revelație a propriei apartenențe la Dumnezeu și la sistemul doctrinar creștin.

Constantin cel Mare reprezintă una din enigmele istoriei creștine a primelor veacuri și va rămâne așa, probabil, pentru totdeauna. Părerile cu privire la Constantin sunt împărțite. Unii spun că a fost creștin în adevăratul sens al cuvîntului, alții că ar fi îmbrățișat creștinismul din motive politice. Există însă și o altă opinie potrivit căraia, el n-ar fi fost convins de adevărul și puterea Dumnezeului creștinilor de la început, dar a avut o înclinație spre cunoașterea Lui, care ulterior a fost conjugată cu o serie de avantaje temporale.

Trebuie spus însă, că nici una din scrierile lui Eusebiu n-a trezit atâtea critici și controverse ca „Viața lui Constantin cel Mare”, deoarece el vedea în acesta cel dintâi care deținea puterea romană și cel care a vrut să fie prietenul lui Dumnezeu. Bineînțeles că noi trebuie să vedem în această scriere numai o prezentare omagială, a ceea ce acest împărat creștin a făcut pentru Biserică și pentru creștinism.

Eusebiu a fost aspru criticat, ca fiind un scriitor de curte, lingușitor, neobiectiv, iar „Viața lui Constantin cel Mare” a fost socotită neautentică ori falsificată.

Interesant e, că aceeași politică de preaslăvire a lui Constantin cel Mare duce și urmașul lui Eusebiu, Teodoret de Cyr.

Eusebiu il prezintă pe Constantin , la sfârșitul luptei cu Licinius „ strălucând de virtuți pe care i le-a dăruit credința în Dumnezeu”. Odată cu victoria lui Constantin, orice frică a dispărut din sufletul oamenilor, toate suferințele au fost uitate, iar în dansuri și în cântece, prin sate și prin orașe, oamenii cinsteau mai întâi pe Dumnezeu, Împăratul împăraților, iar în al doilea rând pe evlaviosul împărat atât de iubit de Dumnezeu.

Constantin a fost un creștin convins, sincer și devotat, deși nu întotdeauna și consecvent, fiind obligat, să se comporte uneori contradictoriu. Să nu uităm că la inițiativa lui s-a convocat primul sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, pentru a pune capăt divergențelor existente în sânul Bisericii.

Convocarea sinodului de la Niceea, din anul 325, reprezintă, fără îndoială, cel mai important moment al întregii istorii a creștinismului, deoarece aici nu numai că s-a pus capăt unei crize care tindea să cuprindă întreg imperiul roman, ci și pentru că se stabilea o regulă generală pentru rezolvarea problemelor majore din Biserică. Practic, tot ceea ce se va întâmpla de acum încolo în lumea creștină se va raporta la Niceea.

În cadrul acestui conciliu, prezidat de Osius, episcopul Cordobei (Spania) și delegații Papei Silvestru al Romei (314-335), preoții Vitus și Vincențiu din Roma, Sfântul diacon Atanasie, episcopul Alexandriei Egiptului și mulți alții, printre care Eustațiu din Antiohia, Sfântul Nicolae, episcop de Mira Liciei, Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei (Creta), Leontin din Cezareea, Cecilian de Cartagina, un episcop "scit" ș. a. au demonstrat cu texte din Sfânta Scriptură că Isus Cristos este și Dumnezeu și om adevărat, fiind "de o ființă cu Tatăl" – consubstantialis Patri – omoousios to Patri -, împotriva rătăcirilor lui Arie cuprinse și în lucrarea lui, Thalia (carte de cântece eretice pentru popor) și semiarienilor lui Eusebiu de Nicomedia, ce susțineau formula omioousios – asemănător după ființă cu Tatăl.

La sfârșitul dezbaterilor, Părinții conciliari au formulat învățătura acestui Sinod, redactând Simbolul credinței în 7 articole, iar al 8-lea începând cu mărturisirea "Credem și întru Spiritul Sfânt".

Arie (+336) și adepții lui, refuzând semnarea formulei omoousios – consubstantialis – de o ființă cu Tatăl, au fost excomunicați și, din porunca Împăratului, exilați în Illyric (foarte probabil Singidunum – Belgrad).

Acest Sinod ecumenic din Niceea a stabilit și data Paștilor în prima Duminică după luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară, dacă nu coincide cu Paștele iudeilor; a condamnat erezia antitrinitară a lui Paul de Samosata; a alcătuit 20 de canoane, stabilind și confirmând drepturile mitropoliților din Roma, Alexandria și Antiohia, ridicându-l pe episcopul Ierusalimului la rangul de mitropolit; au apărat, prin episcopul Pafnutie al Tebaidei-Egiptului, sfințenia căsătoriei preoților, o singură dată, și sfințenia vieții preoților hirotoniți celibatari.

Urmașii împăratului Constantin cel Mare, Constant în Apus și Constanțiu în Răsărit, fiii săi, primul niceean catolic, celălalt semiarian cu Eusebiu de Nicomedia pe care l-a instalat episcop la Constantinopol. Biserica era deja împărțită. Pentru a o reuni, Constant a hotărât ținerea unui sinod la Sardica (Sofia), în anul 343, iar Constanțiu, aflat în război cu perșii, a consimțit. S-au adunat ambele tabere, dar semiarienii orientali cer pentru desfășurarea sinodului două condiții: condamnarea Sfântului Atanasie, deja episcop din 337, și o nouă formulare a Simbolului Credinței. Întrucât cei 341 de episcopi catolici se opun, eusebienii pleacă la Filippopolis, în Tracia, sub protecția lui Constanțiu, unde își mențin condamnarea Sfântului Atanasie și a arianismului.

Părinții sinodali sosesc la Sardica din Roma, Spania, Galia, Moesia, Daciile, Tracia, Dardania, Epir (39. H. Mihăescu, op. cit.,) restabilesc pe Sfântul Atanasie și alți episcopi depuși de semiarieni în scaunele lor, confirmă decretele de la Niceea și excomunică pe episcopii părții opuse. Tot atunci a fost redactat și aprobat decretul Sardica sub președinția Papei Iuliu, reprezentat de Sfântul episcop Osius al Cordobei, preoții Archidamus, Philoxen și diaconul Leon (ajuns papă), prin care, "după obiceiul imemorial, episcopul poate fi judecat numai de un conciliu provincial și dacă nu e satisfăcut de sentința adusă, coprovincialii sunt obligați să-i scrie Papei de la Roma, care poate aprecia dacă se poate revizui procesul și sentința sa rămâne irevocabilă".

Pe plan religios, Constantius al II-lea a continuat să sprijine activ creștinismul, dar spre deosebire de tatal său el a fost adeptul arianismului. El a căutat să promoveze aceasta erezie, reușind către sfarsitul domniei s-o impună ca doctrină oficială a Imperiului. Prin faptul că a încercat să impună o linie de conduită favorabilă arienilor, mulți l-au considerat intervenționist, fiind chiar asimilat cu "primul caz de cezaro-papism". Cearta dintre niceeni și arieni va continua, Sfântul Atanasie reîntors din exil in 338 fiind nevoit să facă față reacției violente a arienilor.

Ortodoxia ca religie de stat și autoînțelegerea puterii

Evenimentul care marchează acest sfârșit al veacului al IV-lea precum și raporturile dintre Biserică și principe îl reprezintă renunțarea de către Grațian la titlul de Pontifex Maximus. Zosimos, care menționează acest eveniment, afirmă că atunci: „când preoții, potrivit tradiției, i-au adus veșmântul lui Grațian, acesta nu răspunse cererii lor în ideea că acest atribut era neîngăduit unui creștin; veșmântul fiind înapoiat preoților, se spune că cel mai mare dintre aceștia ar fi declarat: dacă împăratul nu voiește să fi numit pontif, va fi foarte curând un pontifex maximus”. Evenimentul se situează după ianuarie 379, dată la care gratiarum actio a lui Ausonius cita încă acest calificativ, și înainte de asasinarea lui Grațian, la începutul anului 383. Jean Gaudemet consideră că „titlul a fost părăsit și nu transferat de către un împărat care nu putea rămâne Pontiful suprem al unei religii pe care o părăsise. Era semnul rupturii cu trecutul păgân, o „problemă internă” a puterii politice romane, fără incidență directă asupra relațiilor cu Biserica”.

Dintre toți împărații din secolul IV, Teodosie a fost primul împărat care nu și-a luat titlul de mare preot. Domnia sa a fost perioada victoriei creștine. Totuși, legislația sa începe cu un edict (17 iunie 379), prin care se precizau îndatoririle marelui preot păgân (alytarque), care prezida jocurile olimpice din Antiohia.

Teodosie intra în scenă ca un ortodox convins, dorind să facă din Ortodoxie o religie de stat . Atitudinea sa religioasă a fost apreciată în mod diferit de istoricii moderni. Seek afirmă că împăratul se considera „papă infailibil… prin iluminare dumnezeiască”. W. Ensslin consideră că, după măsurile religioase luate în cursul anilor 380-383, Teodosie se recunoștea drept: „împărat prin mila lui Dumnezeu” („Kaiser von Gottes Gnaden”):

„Împărații Grațian, Valentinian și Teodosie, către poporul orașului Constantinopol:

Voim ca toate popoarele pe care le conduce cu moderație clemența noastră să trăiască în acea religie pe care o declară sfântul apostol Petru că este religia romanilor, răspândită până acum chiar de el și pe care și episcopul Petru al Alexandriei, om de o sfințenie apostolică, declară că o urmează. Astfel că noi credem în rânduiala apostolică și în doctrina evanghelică într-o singură divinitate a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de egală măreție și sfântă Treime. Celor care respectă această lege, poruncim să li se atribuie numele de creștini drept-credincioși. Iar ceilalți care, nesocotiți și smintiți, gândesc să susțină infamia dogmei eretice, trebuie să fie pedepsiți întâi cu pedeapsa divină, și apoi chiar din dispoziția noastră, așa cum dispunem din hotărâre cerească.

Dată la 28 februarie la Tesalonic, fiind consuli împărații Grațian pentru a cincea oară și Teodosie”.

Pe plan religios, era prima manifestare autonomă a lui Teodosie, într-un moment în care problemele militare îi lăsau un oarecare răgaz, și anume iarna. Acest prim text nu este o lege-program ci, cel mult, o măsură de circumstanță.

Edictul de la Tesalonic deschide o nouă epocă în istoria plină de contraste a relațiilor dintre imperiu și Biserică. El vine să impună o credință, care, conform disciplinei apostolice și învățăturii evanghelice, implica în mod esențial credința în dumnezeirea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Cei Trei fiind Una în Treime. Teodosie nu pomenea nimic despre deoființime și nu evoca sinodul de la Niceea, ci preciza limpede voința sa, indicându-i pe Damasius și pe Petru ca arbitri ai ortodoxiei. Să remarcăm prudența lui Teodosie, care vorbește despre credința lui Petru, despre numele episcopilor celor două scaune apostolice primordiale care reprezintă amândoi, prin comuniunea lor, unitatea Bisericii, despre doctrina niceeană, rezumată limpede, fără a menționa termenul-scandal homoousios.

După primul Sinod ecumenic începuse o dezbatere cu privire la dumnezeirea Sfântului Duh. Sfântul Atanasie cel Mare, Didim cel Orb și Sfântul Vasile cel Mare au scris lucrări pentru a dovedi dumnezeirea Celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. Teodosie impunea această credință înainte de a fi fost dezbătută la al doilea Sinod ecumenic, manifestându-și astfel autonomia în domeniul religios. Este greu de afirmat dacă această măsură este de circumstanță sau dacă reprezenta un adevărat program legislativ.

Acest prim text nu este o lege program, ci, cel mult, o măsură de circumstanță, după părerea lui Charles Pietri. În același timp, este definită crima sacrilegiului, comisă de cei care, din neștiință sau din neglijență, nu respectă legea divină.. În paralel, credința creștină găsise, în condeiul capadocienilor, noi apărători, răspunzând preocupărilor vremii.

Predecesorii lui Teodosie îmbrățișaseră una sau alta dintre formulele de credință, o favorizaseră, dar adoptaseră totodată o anumită toleranță față de celelalte credințe, în măsura în care le lăsau să subziste și nu impuneau, de pildă, niceeanismul sau arianismul laicilor. Teodosie distruge această toleranță stabilind o religie de stat, obligatorie pentru toți. Roger Rémondon consideră că „predecesorii săi lăsaseră în seama puterii spirituale grija de a defini dogma. Teodosie stabilește el însuși dogma, el reglementează codul adevărurilor în propriul său nume și nu în numele Bisericii”. Edictul de la Tesalonic este considerat de unii istorici ca fiind la fel de important și de hotărâtor ca edictele prin care fusese instaurată pacea constantiniană. Acum este proclamat în mod solemn că toate popoarele imperiului trebuie să mărturisească „credința apostolului Petru”; această obligație valabilă pentru eretici, se aplică teoretic și păgânilor. Se poate afirma că această lege punea cu adevărat temelia unei Biserici de stat.

Împăratul Teodosie se manifestă ca „legea cea vie” care avea să dea mult de furcă păgânilor, evreilor și în special ereticilor. Legislația următoare emană tot de la un reprezentant al puterii politice, odinioară păgân și prigonitor al creștinismului.

Teodosie dorea să restabilească unitatea religioasă în partea răsăriteană a imperiului său și să-și alinieze politica la fermitatea lui Grațian. Edictul, în redactarea reprodusă în Codul Teodosian, „nu detalia un program teologic, chiar dacă indica sumar Crezul principelui”. Sentința imperială trebuia să fie citită poporului din Constantinopol: capitala era locul unde trebuia restabilită ordinea și unde se concentra întreg efortul politic.

Cum se explică actul de la 28 februarie 380? Între 17 iunie 379 și 16 noiembrie 380, împăratul Teodosie a stat, cu scurte întreruperi, la Tesalonic; aici a primit trimișii și persoanele particulare de care vorbește Zosim, care veneau să-și prezinte omagiile noului împărat și cu același prilej să-i ceară și diferite favoruri. La Tesalonic se găsea și o episcopie, al cărui episcop era Ascholius. Istoricii s-au gândit la neliniștea care s-ar fi putut să-l cuprindă pe Teodosie cu privire la mântuirea sa cu prilejul unei boli care nu putuse surveni decât în toamna anului 380. Charles Pietri crede însă că edictul nu a fost alcătuit din cauza vreunei angoase eshatologice, și după părerea lui, Sozomen este cel care a denaturat interpretarea acestui edict, presupunând că fusese alcătuit după botezul principelui.

A. Piganiol consideră că Teodosie a fost inspirat de grupurile de spanioli din administrație. N.D. King se gândește la o influență din partea episcopului Tesalonicului, Ascholius, cel care l-a botezat. Toate aceste influențe veneau dinspre partea ortodoxă: Ascholius, Meletie, soția sa Flaccilla, Cynegius, Ambrozie, Rufin, unchiul său Eucherius, care fusese numit proconsul al Africii în aceeași zi de 28 februarie 380.

Administrației care aplica legea, puterea îi pusese la dispoziție un mijloc comod pentru a deosebi ortodoxul de eretic: fiecare era întrebat cu cine se află în comuniune. Cât privește alegerea lui Damasius, cea a lui Petru al Alexandriei, circumstanțele i-au impus în mod evident. Antiohia se excludea din cauza dezbinărilor sale. Textul imperial face mai mult o referire specială la aceste două comunități, la episcopii lor care scăpaseră de bănuiala de erezie, decât dă noi motive ale autorității acestora.

Damasius era foarte cunoscut în structurile puterii imperiale, ca episcop a marii capitale a imperiului. În ceea ce-l privește pe Petru al Alexandriei, cunoscut sub numele de Petru al II-lea (373-380), el fusese desemnat ca episcop al marelui centru ecleziastic al Egiptului de către Sfântul Atanasie. Sfântul Atanasie îl desemnase să-i fie urmaș, iar episcopii, preoții, anahoreții, întregul popor aprobaseră această alegere. Dar arienii împăratului Valens, care dezlănțuise o prigoană împotriva celor dreptcredincioși, îl impun pe episcopul lor, Lucius. Petru s-a refugiat la Roma, la episcopul Damasius. După cinci ani de exil, s-a întors în orașul său, iar Lucius a fost alungat de popor. Este foarte posibil că la Roma s-a întâlnit cu diferite persoane din anturajul lui Teodosie, care l-au recomandat împăratului. Deseori s-a crezut că intervenția imperială a fost precedată și pregătită de un acord încheiat între Bisericile dreptmăritoare și episcopul Damasius al Romei.

Sinodul din Antiohia, întrunit la sfârșitul anului 379 sub președinția lui Meletie, s-a alăturat hotărârilor niceene și a subscris la tomus-ul latin redactat de sinodul de la Roma, pe care Damasius îl prezidase în 372. Meletie își recăpăta autoritatea asupra Antiohiei și-și regrupa episcopii în jurul credinței de la Niceea, în timp ce la Constantinopol rivalitățile ecleziastice sfâșiau orașul iar arianul Demofilus continua să ocupe bisericile. Sfântul Grigorie de Nazianz, chemat de ortodocși, a venit la Alexandria, a întemeiat o capelă închinată Învierii (Anastasis) și a ținut mai multe predici împotriva anomeilor și pnevmatomahilor. Desigur că împăratul era la curent cu activitatea sa și poate și cu schimbul de ambasade secrete care s-au succedat între cei doi. Teodosie dorea să intre în Constantinopol, într-un oraș fără războaie religioase. Vindecat, botezat și victorios, el a intrat în Noua Romă la 24 noiembrie 380. Politica imperială beneficia și de aprobarea Sfântul Ambrozie, mai multe scrisori ale episcopului de Milan dovedind acordul său cu puterea.

Teodosie, considerat, prin misiunea sa ca „legea cea vie”, ca un trimis al lui Dumnezeu pe pământ, înțelege că acest edict va putea restabili unitatea imperiului prin unitatea Bisericii. „Vrem ca toate popoarele conduse cu dreaptă socotință de către milostivirea noastră, să trăiască în religia pe care dumnezeiescul apostol Petru a transmis-o romanilor”.

Dar creștinismul se definește drept credința, potrivit Evangheliei și Tradiției Apostolice, în Dumnezeirea Unică, Tatăl, Fiul și Sfântului Duh. El consideră că stă în puterea sa de a porunci creștinilor, care urmează această lege, să-și atribuie „numele de creștini catolici (ortodocși-universali la acea dată)”. Toți ceilalți sunt considerați eretici, care trăiesc în nebunie și ușurătate și care nu au dreptul de a avea lăcașuri de rugăciune, numite biserici. Dar puterea sa merge foarte departe. Dumnezeu îi va pedepsi pe toți ereticii, iar pe pământ și el are puterea, prin inspirație de sus, să facă același lucru.

Ajunge să vedem cum a fost aplicat edictul. Luni întregi, Teodosie s-a luptat cu goții, apoi s-a îmbolnăvit la Tesalonic. După intrarea sa în Constantinopol, Teodosie l-a somat pe Demofilus – ne relatează istoricul Socrate – să mărturisească credința de la Niceea. Acesta îi ține piept. Două zile după adventus-ul imperial, arianul era exilat. În continuare nu s-a mai vorbit de edict. Nu servise la mare lucru. Împăratul rezolva problemele la modul concret, folosindu-se pe rând când de împăciuire când de asprime.

Teodosie, ca împărat, va face tot ceea ce depindea de funcția sa pentru a restabili pacea în Biserică. Prin legi, promulgate grație puterii sale legislative, el își îndeplinește misiunea.

1.3 Erezia lui Macedoniu

În focul discuțiilor ariene referitore la dumnezeirea Fiului a apărut, la jumătatea secolului al IV-lea, o nouă erezie, care a început să pună în discuție dumnezeirea Sfântului Duh, consubstanțialitatea și egalitatea lui cu Tatăl și cu Fiul. Luptătorii contra Duhului Sfânt s-au numit după termenul grecesc «pnevmatomahi» iar după doi dintre reprezentanții lor, «macedonieni» și «maratonieni». Erezia pnevmatomahilor apare astfel, în istoria creștinismului, ca o prelungire a arianismului sau ca o nouă formă a arianismului.

Denumirea de macedonieni li s-a dat după numele episcopului semiarian Macedoniu de Constantinopol (342 – 346; 351 – 360), depus de sinodul din Constantinopol, în 360, ca eretic. După moartea lui Macedoniu, conducerea pnevmatomahilor a luat-o diaconul Maratoniu, hirotonit de Macedoniu episcop de Nicomidia, de la care aceștia au primit numele de maratonieni.

Erezia pnevmatomahilor, numiți când macedonieni, când maratonieni, s-a răspândit mai ales în Răsărit, în provinciile Tracia, Bitinia, Hellespont și provinciile vecine. În 376, ei au ținut un sinod la Cizic, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în care, într-o formulă de credință, au trecut pe Sfântul Duh în rândul creaturilor.

Pnevmatomahii sau macedonienii nu aveau o doctrină bine precizată. Cei mai mulți acceptau dumnezeirea Tatălui și a Fiului și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, dar refuzau să recunoască dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, socotindu-l doar «Duh» sau «Spirit» superior îngerilor, dar coborât în rândul creaturilor, deoarece, după Sfânta Scriptură, îngerii au fost creați de Dumnezeu.

Sinodul convocat de Sfântul Atanasie cel Mare la Alexandria, sub împăratul Jovian (363 – 364), a condamnat o dată cu arienii și pe ereticii pnevmatomahi, adversarii Duhului Sfânt despre care a îndrăznit să afirme că «este o creatură și făptură, făcută prin Fiul».

Sfântul Vasile cel Mare a combătut temeinic pe ereticii pnevmatomahi în lucrarea Contra lui Eunomiu, compusă în 364, și în lucrarea Despre Sfântul Duh, scrisă între anii 374 – 375, în care apără dumnezeirea Duhului Sfânt. «Noi trebuie să mărturisim că Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, Duhul Sfânt Dumnezeu … El este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul».

Sfântul Epifaniu cunoștea bine pe luptătorii contra Duhului Sfânt sub numele de pnevmatomahi și i-a combătut în 377 într-un capitol special din lucrarea sa Panarion sau Contra tuturor ereziilor.

Sfântul Grigorie de Nazianz a combătut pe ereticii pnevmatomahi în Cuvântarea a V-a teologică, rostită ca și primele patru, în 380, în biserica «Invierea» din Constantinopol.

În 380, Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a combătut, de asemenea, pe adversarii Sfântului Duh în tratatul Despre Sfântul Duh contra pnevmatomahilor macedonieni, în care afirmă că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu sunt trei substanțe sau trei Dumnezeiri, ci sunt o singură și unică ființă cu toate că fiecare dintre persoane se numește Dumnezeu.

Ținând seama de mișcarea de idei din timpul său, scriitorul alexandrin Didim cel Orb a scris înainte de 380 un scurt tratat Despre Sfântul Duh, cea mai bună lucrare a antichității creștine în care este combătută erezia pnevmatomahilor.

În vara anului 378, episcopii din provinciile Ililicului occidental, întruniți în sinodul de la Sirmium (Mitrovița), sub președinția episcopului locului Anemius și a Sfântului Ambrozie al Milanului, au condamnat o dată cu erezia arienilor și erezia macedonienilor sau pnevmatomahilor.

Un sinod ținut la Roma, în 379 sau 380, sub papa Damasus (366 – 384), a condamnat, o dată cu alți eretici, și pe macedonieni sau pnevmatomahi.

Sfântul Ambrozie al Milanului a combătut pe ereticii pnevmatomahi în lucrarea sa De Spiritu Sancto, scrisă în 381.

De asemenea, ereticii pnevmatomahi sau macedonienii au fost combătuți și de Sfântul Niceta de Remesiana (366 – 414) în tratatul său De Spiritu Sancti potentia = Despre puterea Sfântului Duh, scris probabil în 381.

Condamnarea ereziei pnevmatomahe –termenul derivă din pnevma (pneum a) = duh și mahia ( ma χ ia) =luptă => lupta împotriva Duhului Sfânt. Acest termen a fost folosit pentru prima dată de către episcopul Epifanie de Salamina din Cipru (secolul IV). Reflecția teologică despre Duhul Sfânt în perioada imediat următoare lui Origen a rămas mult în urma practicii liturgice a Bisericii. La toate serviciile religioase Duhul Sfânt era pomenit alături de Tatăl și de Fiul dându-i-se cinstea cuvenită, dar nu a fost formulată o teologie precisă despre Duhul Sfânt. Arie îl socotea pe Duhul Sfânt persoană și spunea că este neasemănător în ființă atât cu Tatăl cât și cu Fiul.

Problema Duhului Sfânt nu s-a discutat la sinodul I ecumenic. După sinodul I ecumenic s-a simtit nevoia definirii statutului persoanei Duhului Sfânt. Arienii și semiarienii L-au socotit pe Sfântul Duh ca fiind cea mai nobilă dintre creaturi, un produs al Fiului la îndemnul Tatălui ce avea sarcina iluminării și sfințirii oamenilor. Prin 360, Sfântul Atanasie cel Mare (al Alexandriei) își exprima propria să teologie privitoare la Duhul Sfânt împotriva tropicilor din Egipt care afirmau că Duhul Sfânt este o creatură asemănătoare îngerilor dar superior acestora. Atanasie arată (in “Cele 4 epistole dogmatice către Serapion” – lucrare scrisă in al treilea exil) că Sfântul Duh nu are nimic asemănător cu creaturile, că este Dumnezeu adevărat și una cu Treimea fiind veșnic. Treimea este omogenă și indivizibilă de aceea cele trei persoane ale Sfântei Treimi sunt consubstanțiale. prin această învățătură.

Sfântul Atanasie a făcut doar începutul așa-numitei teologii a Sfântului Duh. Această teologie a fost completată mai târziu de către Părinții Capadocieni. Sfântul Grigore de Nazianz, în Postul Paștilor din anul 380, a ținut în biserica Învierii din Constantinopol Cinci Cuvântări despre Dumnezeu Unul întreit în Persoane. „Cele cinci cuvântări teologice”, „Despre Sfânta Treime”.

În prima cuvântare, ce e una preliminară, arătă că studiul interpretării Scripturii și dogmei au aceeași bază și nu e de competența oricui de a vorbi despre Dumnezeu. Arată calitățile ce trebuie să le indeplinească cel ce teologhisește.

În a doua cuvântare vorbește despre dumnezeire, existența lui Dumnezeu, atributele și natura Sa; arată că nimeni dintre oameni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu în întregime.

În a treia cuvântare vorbește despre calitățile persoanei Sfântei Treimi și consubstanțialitatea Tatălui cu Fiul (răspuns ce i-l dă lui Eunomiu).

În a patra cuvântare clarifică textele Sfântei Scripturi folosite de arieni și arată că ei interpretează greșit Sfânta Scriptură.

În a cincea cuvântare, prin textele scripturistice și Tradiție, arată ce răspuns se cuvenea pnevmatomahilor. Spune că Sfântul Duh este persoană divină și că se deosebește de Fiul prin modul de posedare a ființei divine. Arată că Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Sfântul Duh din vecie.

În aceste cuvântări dovedește dumnezeirea Sfântului Duh pornind de la faptul că unii creștini il socotesc pe Duhul Sfânt o simplă putere, altii o creatură, iar alții refuză să vorbească despre dumnezeirea Lui. Din cuvântările lui rezultă că între oponenții Duhului Sfânt s-au distins două tabere mai insemnate: cea a moderaților, care îl socoteau pe Sfântul Duh o creatură perfectă căruia Dumnezeu i-a dat puteri însemnate, și cea a radicalilor, care îl socoteau pe Sfântul Duh neasemănător în ființă cu Tatăl și cu Fiul.

Sfântul Vasile cel Mare scrie și el 2 lucrări:

1) “Combatere a nelegiuitului Eunomiu” -aici Eunomiu de Cizic este socotit mult prea rațional pentru că afirma asemenea gnosticilor că Dumnezeu poate fi cunoscut (și chiar în tainele Sale) cu mintea omului. Sfântul Vasile combate direct erezia lui Eunomiu arătand că Fiul e consubstanțial cu Tatăl și Duhul Sfânt.

2) „Despre Duhul Sfânt” e o lucrare de circumstanță; a fost scrisă pentru a se apăra dumnezeirea Sfântului Duh de atacurile pnevmatomahilor. Patriarhul Macedoniu cu diaconul Maratoniu au atacat dumnezeirea Sfântului Duh și a fost nevoie de convocare Sinodului II Ecumenic pentru formularea unei noi invățături de credință. Ultimele două capitole din lucrare au valoare istorică pentru că prezintă starea reală din Biserica de atunci.

În prima lucrare, pentru a nu tulbura prea mult liniștea Bisericii, păstrează o anumită rezervă în ceea ce privește dumnezeirea Sfântului Duh. El folosește în lucrare și câțiva termeni preciși. Recunoaște că Sfântul Duh este una cu Dumnezeirea și că este inseparabil de Tatăl și de Fiul. Atunci când discuțiile privitoare la Sf. Duh s-au intețit, Sf. Vasile revine cu precizări și formulează exact principiile cinstirii Sfântului Duh ca Dumnezeu în a 2- lucrare. El dovedește faptul că în întreaga Sfântă Scriptură se vorbește despre demnitatea, puterea și exinderea Sfântului Duh și arată că, în lucrarea sa sfințitoare, Duhul Sfânt continuă opera mântuitoare a lui Hristos.

Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile cel Mare, a scris și el o lucrare despre Sfântul Duh folosind cam aceiași termeni. Dintre cei care s-au ridicat împotriva Duhului Sfânt ii amintim pe Macedonie (un episcop seminarian depus de un sinod din 360 de la Constantinopol) împreună cu diaconul său Maratoniu (hirotonit de Macedoniu ca episcop al Nicomidiei). Macedonienii reușesc să se adune intr-un sinod la Cizic, in 376, unde adoptă o formulă de credință potrivit căreia Duhul Sfânt este trecut in rândul creaturilor.

Cel care i-a combătut temeinic pe adversarii Sfântului Duh a fost Didim cel Orb (unul dintre conducătorii Școlii catehetice din Alexandria). El a alcătuit 2 lucrări

A. „Despre Sfânta Treime” lucrare ce cuprinde 3 cărți:

1) Despre Dumnezeirea Fiului in care a arătat că Fiul este deoființă cu Tatăl; demonstrează realitatea Sfântei Treimi prin textele Scripturistice;

2) Despre Sfântul Duh -dovedește dumnezeirea Lui și purcederea de la Tatăl. Prezența Sfântului Duh in Sfânta Treime și Biserică.

3) Răspunsuri pe care Didim le-a dat arienilor și macedonienilor cu privire la dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh el dovedind netemeinicia acestor erezii. Lucrare scrisă 380-382, folosită și de Părinți capadocieni.

B. „Despre Sfântul Duh” lucrare păstrată în limba latină, fiind tradusă de Fericitul Ieronim, scrisă în 398, în care dovedește dumnezeirea Sfântului Duh; arată că nu e o creatură a Tatălui așa cum spun pnevmatomahii.

În condițiile acestea s-a ajuns la convocarea celui de-al doilea sinod ecumenic.

Capitolul 2

Al doilea Sinod Ecumenic

2.1 Convocarea Sinodului II Ecumenic, Episcopii
participanți la Sinod.

Sinodul al-II-lea ecumenic, ținut la Constantinopol în perioada mai-iulie 381, a combătut și condamnat erezia pnevmatomahilor sau pnevmatomahismul.

Pnevmatomahismul, termen format din combinarea cuvântelor grecești Πνέυμά – Duh și μάχή- luptă, înseamnă o învățătură greșită care combate adevărul despre Duhul Sfânt. Mai precis, pnevmatomahii negau dumnezeirea, egalitatea și consubstanțialitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul. Interpretând greșit textul din epistola către Evrei 1, 14, pnevmatomahii au ajuns la concluzia că Duhul Sfânt este doar un „Duh slujitor”, superior naturii spirituale a îngerilor, o creatură a Tatălui, căci prin cuvântul „toate” din formularea „toate printr- însul s-au făcut”, se cuprinde implicit și Duhul Sfânt. De asemenea, ei argumentau că nu se spune nicăieri în Sfânta Scriptură, că „ Duhul este Dumnezeu”, iar expresia „Duh este Dumnezeu”, nu înseamnă altceva decât că Dumnezeu este duh, dar nu că tot cel ce este duh, este și Dumnezeu. Ei nu făceau însă corelația cu un alt cuvânt biblic, din care rezultă dumnezeirea Duhului Sfânt: „ Domnul este Duhul”, ci argumentau mai departe că dacă Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci El este ori Tată, ori Fiu, dar pentru că nu este nici unul, nici celălalt, atunci el este un simplu spirit.

Se încerca stabilirea unor raporturi familiale în Sfânta Treime, după modelul celor umane: „ Dacă Sfântul Duh nu este creat, atunci El este sau fratele lui Dumnezeu Tatăl, sau este Tatăl Celui Unuia născut, Isus Hristos, sau este Fiul lui Hristos, sau nepotul lui Dumnezeu- Tatăl sau Fiul lui Dumnezeu, dar atunci Domnul Isus Hristos nu va mai fi Fiul Cel Unul Născut, întrucât are un frate”.

După cum se poate observa din cele redate, pnevmatomahii nu aveau o învățătură despre Duhul Sfânt, bine conturată, iar toată argumentarea lor urmărea să demonstreze că Duhul Sfânt este o creatură, care ocupă o poziție intermediară între Dumnezeu și creaturi, și care nu poate fi adorată ca Dumnezeu, pentru că nu este egal și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul.

O formulare scurtă a doctrinei lor, s-ar putea exprima prin afirmația episcopului pnevmatomah Eustație al Sevastei: „Eu n-aș cuteza să afirm despre Duhul Sfânt, nici că este Dumnezeu, nici să-l socotesc creatură”.

Inițiatorul pnevmatomahismului este considerat episcopul arian Macedonie al Constantinopolului (342-346, 351-360), depus din scaunul episcopal de la Constantinopol, în anul 360.

Prima mențiune despre apariția unei noi erezii, care neagă dumnezeirea Duhului Sfânt, egalitatea și consubstanțialitatea lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, s-a făcut la sinodul de la Sirmium, din anul 351, care prin anatemele 19, 21 și 23, condamnă pe cei care nu-l recunosc pe Duhul Sfânt, ca a treia persoană a Sfântei Treimi, egal și consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul.

Împotriva ereziei pnevmatomahilor, care nu era altceva decât o extindere a arianismului la a treia persoană a Sfântei Treimi, s-au ridicat Sfinții Părinți din a doua jumătate a secolului al-IV-lea, care prin lucrările lor, adevărate perle ale literaturii teologice patristice, au apărat dumnezeirea, egalitatea și consubstanțialitatea Sfântului Duh, cu Tatăl și cu Fiul.

Sfântul Atanasie cel Mare, scriind din exil prietenului său, episcopul Serapion de Thumuis, în Egipt, în anul 359, și comunica acestuia că unii dintre cei care au renunțat la arianism, învățau că Duhul Sfânt este doar o creatură, un spirit slujitor, care se deosebește de îngeri numai prin grad. Această erezie trebuie condamnată, pentru că după cum Fiul nu poate fi despărțit de Tatăl și de Fiul, tot așa nici Duhul Sfânt nu poate fi despărțit de Tatăl și de fiul, căci astfel s-ar desființa unitatea Sfântei Treimi. Sfântul Duh, purcede de la Tatăl și fiind propriu Fiului se dă prin Acesta apostolilor și tuturor celor care cred în El .

Revenind în Alexandria la 21 februarie, Sfântul Atanasie a întrunit în luna martie un sinod, pentru a clarifica și defini învățătura despre dumnezeirea și raportul de reciprocitate a persoanelor Sfântei Treimi. Referindu-se la persoana Sfântului Duh, sinodalii au apărat consubstanțialitatea Lui cu Tatăl și cu Fiul, folosind expresia „ deoființă cu Tatăl și cu Fiul”.

Scriind antiohienilor, sinodalii de la Alexandria le cereau să recunoască în Sfânta Treime o singură dumnezeire și că Duhul Sfânt nu este o creatură sau ceva străin, ci propriu și nedespărțit de ființa Fiului și a Tatălui.

Un nou sinod convocat de Sfântul Atanasie cel Mare la Alexandria, în timpul împăratului Jovian(363-364), a condamnat pe pnevmatomahi, care învățau că Sfântul Duh este o creatură și o făptură, făcută prin Fiul .

Cea mai bună lucrare a antichității creștine referitoare la Sfântul Duh, aparține lui Didim cel Orb, din Alexandria. Cunoscând învățătura pnevmatomahilor dintr-o lucrare eretică, din care citează de mai multe ori în tratatul Despre Sfântul Duh și în cartea a doua a lucrării Despre Sfânta Treime, prima scrisă înainte de anul 381, iar a doua după anul 381, Didim cel Orb a combătut cu argumente precise pe pnevmatomahi, oferindu-ne în același timp informații prețioase despre fundamentarea teologică a doctrinei lor .

Sprijiniți de împăratul Valens, arienii ocupaseră în Constantinopol majoritatea bisericilor și scaunul episcopal. Prin Eunomiu al Calcedonului, arian extremist, politica religioasă a arienilor în capitală era și mai puternic susținută. De aceea, clerul și credincioșii ortodocși, dorind să aibă un patriarh ortodox erudit, au trimis o delegație la mănăstirea Sfânta Tecla din Seleucia, unde se retrăsese Sfântul Grigore de Nazians, încă din anul 375, cerându-i să preia scaunul episcopal din Constantinopol.

Deoarece Sfântul Grigore fusese hirotonit ca episcop titular pentru Sasima, o mică localitate din Capadochia, de către Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, venirea sa în Constantinopol și acceptarea scaunului episcopal de aici, au fost considerate drept încălcarea unei prevederi canonice, conform căreia se interzicea unui episcop titular să părăsească o eparhie mai mică, pentru a ocupa o eparhia mai mare și mai importantă .

Cert este faptul că el n-a ocupat scaunul episcopal de la Sasima al cărui titular formal era din anul 371, iar tranferarea lui la Constantinopol s-a făcut cu consimțământul mai multor episcopi .

Episcopul Petru al Alexandriei (373-381), invidios datorită prestigiului pe care și-l contura scaunul episcopal din Constantinopol, prin erudiția Sfântului Grigorie, a încercat să-l impună ca episcop pe Maxim Cinicul, omul lui de încredere, care prin perfidie și duplicitate, reușise să câștige bunăvoința episcopului capitalei.

În vara anului 380, când Sfântul Grigorie era bolnav, un grup de episcopi egipteni, trimiși de episcopul Petru al Alexandriei, care considerau scaunul episcopal de la Constantinopol încă vacant, iar pe Sfântul Grigorie un intrus, care încalcă normele canonice, au hirotonit chiar în biserica Anastasis, pe Maxim Cinicul, ca episcop.

Acest eveniment a intrigat clerul și credincioșii ortodocși din Constantinopol, revolta lor obligându-l pe Maxim Cinicul să se refugieze la Tesalonic, de unde a fost expulzat de către împăratul Teodosie cel Mare. După ce a încercat să ocupe scaunul episcopal de la Alexandria, complotând împotriva episcopului Petru, a plecat la Roma. Neputând să câștige de partea sa nici pe papa Damasus, nici pe sinodalii de la Aquileea, din anul 381, Maxim Cinicul și-a pierdut urma .

În această situație, Sfântul Grigorie intenționa să părăsească orașul, dar a fost împiedicat de cler și credincioși, care apreciau nu numai elocința sa, ci mai ales rezistența împotriva grupărilor ariene și pnevmatomahe, în apărarea Ortodoxiei.

Împăratul Teodosie cel Mare, stabilindu-și reședința la Constantinopol, unde a fost primit cu mare fast la 24 noiembrie 380, a cerut episcopilor arieni Demofit al Constantinopolului și Luciu al Alexandriei, ori să accepte credința niceeană, ori să renunțe la scaunele lor episcopale.

Deoarece cei doi episcopi au ales varianta a doua, la Constantinopol a fost întronizat episcop Sfântul Grigorie de Nazians, la 27 noiembrie, iar la Alexandria a fost ales episcopul Timotei(381-385).

Întronizarea fastuoasă nu a rezolvat definitiv situația Sfântului Grigorie. Ea trebuia rezolvată în cadrul unui sinod.

Ideea convocării unui sinod general, care să întrunească episcopii din Răsărit și Apus, era susținută de ambii auguști, pentru a fi eliminate ultimele rezistențe ariene și pentru a fi condamnată erezia pnevmatomahilor.

Suspiciunea și răceala instaurată între episcopul occidental și cel oriental, în urma disputelor ariene, făcea aproape imposibil un dialog eficient, în cadrul sinodal.

De aceea, s-a ajuns la concluzia că cei doi auguști să convoace în sinoade separate, episcopii din provinciile subordonate lor. Astfel, împăratul Grațian, sfătuit de Sfântul Ambrozie de Mediolanum, pregătea convocarea unui sinod la Aquileea în toamna anului 381, care să întrunească episcopii occidentali și illyirieni.

La rândul său, împăratul Teodosie cel Mare a convocat episcopatul răsăritean, într-un sinod general, pentru a confirma învățătura ortodoxă stabilită la Niceea în anul 325, să condamne erezia pnevmatomahilor și să aprobe alegerea Sfântului Grigorie de Nazians, ca episcop al Constantinopolului.

Sinodul al II-lea ecumenic s-a deschis la 1 mai la Constantinopol și a durat până la 9 iulie 381.

Au participat la acest sinod 150 de episcopi în majoritate răsăriteni din provinciile orientale ale Imperiului roman și câțiva din dioceza Macedonia, care aparținea Iliricului oriental, atunci sub conducerea politică a împăraților Occidentului, Grațian și Valentinian al II-lea (375 – 392), în frunte cu Ascholius al Tesalonicului, care aflându-se sub jurisdicția Bisericii Romei, putea reprezenta la sinod pe papa Damasus. Ceilalți episcopi illyirieni și apueseni, urmau să se întrunească la sinodul de la Aquileea.

Actele Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol s-au pierdut, dar numele episcopilor participanți s-a păstrat în lista semnăturilor puse după cele 7 canoane date de Sinod.

În ceea ce privește lista participanților, s-a remarcat faptul că numărul de 150 de părinți, păstrat în documentele bisericești din secolele IV-V, este, după cercetările moderne, întru totul corect. Numele episcopilor semnatari ai hotărârilor sinodului s-au păstrat printre alte documente și în două manuscrise din Patmos, publicate de C. H. Turner în 1914, unde există 145 de semnături. La acestea se adaugă însă alți episcopi menționați ca fiind prezenți la sinod de alte surse contemporane. De asemenea, nu sunt amintiți episcopii egipteni, care au sosit mai târziu la sinod, precum și episcopii pnevmatomahi în număr de 36, conduși de Elesius de Cyzic și Marcian de Lampsaca, care au părăsit ședințele înainte de încheierea sinodului. Lucrările se pare că s-au desfășurat în catedrala Sfinților Apostoli.

Au participat 150 de episcopi, printre care mai de seamă au fost următorii: Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor de Tars ș.a.

Din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea) a participat episcopul Gerontius sau Terentius al Tomisului cum îl numește istoricul Sozomen.

Răspunzând dorinței împăratului Teodosie, la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol din 381 s-au prezentat și cei 36 de episcopi pnevmatomahi. S-a sperat că în timpul dezbaterilor ei vor reveni la Ortodoxia niceeană, dar ei n-au făcut aceasta.

Cu toate acestea, sinodul de la Constantinopol, din anul 381, a fost recunoscut, datorită deciziilor dogmatice formulate de el și recunoscute unanim de întreaga Biserică .

În acest timp, au sosit din Egipt episcopii Timotei al Alexandriei (380 – 385) și Dorotei de Oxyrynchus și alți episcopi egipteni, care au pus în discuție canonicitatea alegerii Sfântului Grigorie de Nazianz, învinuindu-l că și-a părăsit mica episcopie de la Sasima pentru a devenit episcopul Capitalei.

Acuzația era nedreaptă, deoarece la Sasima Sfântul Grigorie n-a mers probabil niciodată, ci a rămas ajutător pe lângă tatăl său, Grigorie de Nazianz.

Lucrările sinodului s-au deschis la începutul lunii mai 381, împăratul Teodosie cel Mare fiind reprezentat de consulii Eucharis și Evagrie.

Președinția Sinodului a revenit bătrânului episcop Meletie al Antiohiet (360 – 381), care a fost primul președinte al Sinodului și a condus discuțiile și lucrările până la sfârșitul lunii mai, când a încetat din viață.

Înainte de a discuta problemele teologice, sinodalii au analizat canonicitatea alegerii Sfântului Grigorie de Nazians, ca episcop al Constantinopolului. În primul rând ei au invalidat hirotonia lui Maxim Cinicul și hirotoniile făcute de acesta.

Deși canonul 15 al sinodului I ecumenic și canoanele 2,11 și 12 ale sinodului de la Sardica din anul 343, interzicea transferările episcopilor titulari dintr-o eparhie în alta, pentru a stopa proliferarea unor vicii ca interesul, ambiția sau mândria, sinodalii de la Constantinopol au considerat că se pot imputa Sfântului Grigorie astfel de porniri, iar alegerea în scaunul episcopal de la Constantinopol a fost motivată de erudiția și verticalitatea ortodoxă a acestuia. Ca urmare, ei l-au recunoscut în unanimitate ca episcop al Bisericii Constantinopolului într-o atmosferă caldă și plină de entuziasm, Sfântul Grigorie de Nazianz a fost recunoscut în unanimitate de părinții sinodali ca episcop al Bisericii de Constantinopol și prin aceasta el a devenit unul dintre cei mai importanți membri ai Sinodului.

După moartea lui Meletie al Antiohiei, președinția Sinodului a revenit de drept, la 1 iunie, Sfântului Grigorie de Nazianz, ca episcop al capitalei Imperiului de Răsărit, Roma cea nouă, dar numirea sa a aprins mai mult invidia episcopilor egipteni.

Prima grijă a Sfântului Grigorie de Nazianz, în calitatea de al doilea președinte al Sinodului, a fost să pună capăt schismei antiohiene susținând recunoașterea lui Paulin, ca episcop al Antiohiei și să înlăture răceala dintre episcopatul oriental și cel occidental provocată de aceasta. El a propus ca scaunul Antiohiei să fie încredințat lui Paulin, conducătorul eustațienilor, partidă ortodoxă rigoristă, dar episcopii orientali s-au opus și au propus alegerea preotului Flavian (381 – 404) – prietenul și ajutătorul răposatului Meletie-, încât schisma antiohiană a continuat mulți ani. Paulin fusese hirotonit episcop de Lucifer de Cagliari, încă din anul 362, în condiții necanonice, reprezentând partida ortodoxă rigoristă din Antiohia , formată după înlăturarea lui Eustatie al Antiohiei de arieni, în anul 330.

Pentru a pune capăt schismei, Meletie și Paulin s-a înțeles ca în locul celui care va muri întâi să nu se aleagă un nou succesor, ci să rămână titular cel rămas în viață. Așa se înțelege de ce Paulin era sprijinit și de Sfântul Grigorie și de Biserica Romei, Biserica Alexandriei și de Sfântul Ambrozie de Mediolanum. Din păcate, episcopatul antiohian, îl considera un impostor, hirotonit necanonic și l-au ales ca episcop pe Flavian, schisma antiohiană prelungindu-se mai mulți ani.

Discuțiile au început să se desfășoare într-o atmosferă foarte agilă. Marcat profund de aceste evenimente, dezinteresat pentru lucrările sinodului și cuprins de nostalgia liniștei de la Nazians, Sfântul Grigorie s-a confruntat și cu refuzul episcopilor egipteni , în frunte cu Timotei al Alexandriei și al episcopilor din Macedonia, în frunte cu Acholius al Tesalonicului, abia sosiți la sinod, de a recunoaște canonicitatea alegerii lui ca episcop al Constantinopolului.

Egiptenii erau nemulțumiți de alungarea Maxim Cinicul, protejatul lor, iar Ascholius primise instrucțiuni clare de la papa Damasus împotriva Sfântului Grigorie, motivate de respectarea canoanelor, deși în legătură cu Maxim Cinicul era total de acord cu constantinopolitanii.

În semn de protest ei au refuzat să participe la Sfânta Liturghie, oficiată de Sfântul Grigorie, ceea ce însemna o nouă escaladare a conflictului între sinodali și indirect compromiterea sinodilui.

În atmosfera creată de invidia multora, mai ales a episcopilor egipteni, de intrigi, interese și conflicte, Sfântul Grigorie se hotărî să demisioneze atât din scaunul de episcop al Bisericii de Constantinopol, pe care nu-l dorise, cât și din demnitatea de președinte al Sinodului, sacrificându-se pentru liniștea Bisericii, ca Iona profetul, cum se exprimă el, care s-a sacrificat pentru salvarea corăbiei. : „ Eu fiind eliberat de mulțimea grijilor, a spus el în cuvântul de despărțire ținut în fața episcopilor, voi dobândi liniștea ce-mi este prietenă, iar voi veți primi de trei ori dorita pace, după o atât de lungă și aprigă luptă. Ne eliberăm astfel de loviturile cele mai absurde, chiar războinice, prin care ne-am combătut unii pe alții și ne-am nimicit propria noastră forță. În felul acesta ne vom bucura în necazuri. Căutați deci un bărbat demn de laudă și înțelept, care să suporte mulțimea grijilor și să se poarte bine pentru a-l alege arhiereu” (Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, V, 8) .

Nimeni nu la mai putut reține, nici împăratul, nici sinodul. El a demisionat, după toată probabilitatea, la 30 iunie 381 și a părăsit Constantinopolul cu sufletul plin de tristețe și amărăciune pentru câte văzuse și îndurase în tumultul capitalei și se retrase în liniștea Capadociei, mai întâi la Nazianz, unde conduse un timp treburile episcopiei, apoi la Arianz, unde încetă din viață în 389 sau 390, în vârstă de aproape 60 de ani.

În locul Sfântului Grigorie de Nazianz, Părinții sinodali au ales episcop al Bisericii de Constantinopol un laic în vârstă înaintată, pe Nectarie (381 – 397), catehumen încă, care a trebuit să fie mai întâi botezat, și apoi hirotonit pe rând diacon, preot și episcop, de către Diodor din Tars. Episcopul Chiriac de Adana , din Cilicia l-a instruit în slujirea arhierească.

În calitatea de episcop al Bisericii de Constantinopol, Nectarie a devenit în mod necontestat, de la începutul lui iulie 381, al treilea președinte al Sinodului al II-lea ecumenic.

Alegerea lui Nectarie ca episcop al Constantinopolului, cu acordul unanim al sinodalilor și al împăratului Teodosie și încredințându-i-se președinția sinodului, părinții sinodali au putut trece la discutarea problemelor teologice.

Sub președinția lui Nectarie, sinodul și-a reluat ședințele și s-a ocupat în special de ereticii pnevmatomahi sau macedonieni. Episcopii ortodocși și împăratul Teodosie au stăruit ca ei să se întoarcă în sânul Ortodoxiei și să accepte credința niceeană din 325, referitoare la dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea persoanelor Sfântei Treimi, dar ei au refuzat și s-au retras din sinod, adresând credincioșilor lor o declarație prin care-i îndemnau să nu accepte niciodată Crezul niceean.

Cei 150 de Părinți episcopi au luat importante hotărâri dogmatice și canonice și au întregit Simbolul de credință niceean cu ultimele 5 articole de credință, alcătuind astfel Simbolul niceo-constantinopolitan. Este posibil ca acestea să se fi formulat în luna iunie, în timpul președinției Sfântului Grigorie de Nazianz, cea mai luminată minte în problemele dogmatice, iar sub Nectarie episcopii să nu fi făcut altceva decât să le dea forma lor definitivă.

După cum se constată din primul canon al Sinodului, Părinții sinodali au confirmat și reîntregit hotărârile dogmatice ale Sinodului I ecumenic de la Niceea, din 325, și au rostit anatema contra ereziilor ivite până atunci în Biserică, și anume: contra diferitelor fracțiuni ariene, eunomienii sau anomienii, arieni extremiști, arienii sau eudoțienii, arieni moderați, contra semiarienilor, numiți în text și pnevmatomahi, apoi contra sabelienilor: urmașii antitrinitarului modalist Sabelie, a marcelienilor, aderenții lui Marcel de Ancira, a fotinienilor, adepții lui Fotin de Sirmium, eretic antitrinitar, și a apolinariștilor, susținătorii ereziei lui Apolinarie de Laodiceea. După cum se vede, între cei condamnați ca eretici au fost și pnevmatomahii.

Discuțiile cu episcopii pnevmatomahi, pe care sinodalii și împăratul au încercat să-i câștige pentru Ortodoxie, s-au soldat cu un eșec. Respingând crezul niceean și învățătura ortodoxă despre Duhul Sfânt, ei au părăsi sinodul.

2.2. Hotărârile Sinodului II ecumenic.

Combaterea apolinarismului

Este sigur că Părinții episcopi de la Sinodul II ecumenic au redactat un tomos doctrinar, o definiție sau o expunere de credință, prin care mărturiseau dumnezeirea, consubstanțialitatea și egalitatea ce/or trei persoane divine ale Sfântei și celei deoființă Treimi, pentru a combate erezia pnevmatomahilor și a afirma întruparea desăvârșită a Cuvântului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie de Laodiceea.

Deoarece hotărârile dogmatice și simbolul constantinopolitan trădează contribuția unui teolog de mare profunzime, iar primele patru canoane nu reflectă influența episcopilor alexandrini, conduce la concluzia că ele sunt rezultatul discuțiilor teologice purtate de sinodali, sub președinția și coordonarea teologică a Sfântului Grigorie de Nazians, iar sub președinția lui Nectarie ele au fost doar definitivate.

Actele sinodului s-au pierdut. S-au păstrat : Simbolul de creință constantinopolitan, cele patru canoane și lista participanților redactată ulterior.

Expunerea de credință – s-a pierdut, dar ea este menționată în rezumat în Scrisoarea Sinodului întrunit la Constantinopol în vara anului 382, trimisă papei Damasus și occidentalilor, păstrată de istoricul Teodoret de Cyr, în care se spune că ei au întărit în Sinodul de la Constantinopol din 381 credința celor 318 Părinți de la Niceea, «care ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică într-o singură Dumnezeire, putere și ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de aceeași cinstire și demnitate, a cărei împărăție e veșnică, în trei ipostasuri, adică în trei persoane desăvârșite».

„ Noi însă, chiar dacă am suferit prigoane, sau necazuri, sau amenințări imperiale, sau cruzimi ale conducătorilor, sau orice altă încercare de la eretici, ne-am sprijinit pe credința evanghelică, cea întărită la Niceea Bithiniei, de către cei 318 Părinți.

Aceasta trebuie să fie primită și de voi și de noi toți cei care nu denaturăm cuvântul credinței celei adevărate, ca una care este foarte veche și care însoțește botezul.

Ea ne învață să credem în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, adică să fie crezută o dumnezeire, o putere și o ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, de cinstire egală și de împărăție împreună veșnică, în trei ipostasuri desăvârșite, sau în trei persoane complete, ca să nu găsească loc nici erezia lui Sabelie, care amestecă ipostasurile și înlătură astfel însușirile fiecărui ipostas și nici să se întărească blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, după care substanța sau firea sau dumnezeirea se desparte și se introduce astfel în Treimea cea necreată, deoființă și împreună veșnică, ceva făcut mai târziu sau creat, sau de o altă fire.

Noi păstrăm neatînsă învățătura despre înomenirea Domnului, neacceptând existența trupului lui Hristos, nici ca fără de suflet, nici ca fără de minte omenească, nici necomplet, ci știindu-l perfect întru totul, căci este Dumnzeu Cuvântul înainte de veci, dar Care s-a făcut om despvârșit în zilele cele mei de pe urmă, pentru mântuirea noastră.

Acestea sunt, în rezumat , cele despre credința propoveduită de noi, fără nici un înconjur. Despre acestea veți putea și mai mult să vă mulțumiți sufletește, dacă o să vă învredniciți să răsfoiți în Tomosul alcătuit de sinodul ținut la Antiohia(379) și în Tomosul compus anul trecut la Constantinopol de către Sinodul II ecumenic.

În acestea noi am mărturisit mai pe larg credința noastră și am făcut și o anatematismă scrisă contra ereziilor născocite mai înainte” (Teodoret de Cyr, op.cit., V, 9, pp. 10-13.).

În continuare, Părinții sinodali arată că ei au condamnat erezia antitrinitară a lui Sabelie, precum și erezia apolinariștilor.

„Noi nu primim nici erezia lui Sabelie, se spune în Scrisoare, care amestecă ipostasurile sau le nimicește însușirile, nici blasfemia eunomienilor, arienilor și pnevmatomahilor, care despart ființa, natura sau Dumnezeirea și introduc în Treimea cea necreată și veșnică ceva posterior”.

Din scrisoare reiese că sinodul a compus două acte oficiale: O expunere de credință,și un Act de anatematizare a tuturor ereziilor de până atunci, inclusiv erezia pnevmatomahilor.

Sinodalii au completat Simbolul niceean cu încă 5 articole de credință, care stabilesc învățătura Bisericii despre Sfântul Duh, despre Biserică, Taina Botezului, învierea morților și viața viitoare.

Si [cred] întru Duhul Sfânt, Domnul de viată făcătorul, care din Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl si Fiul este închinat si slăvit, care a grăit prin prooroci.

Într-una sfântă, sobornicească si apostolească Biserică,

Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor,

Astept învierea mortilor si viata veacului ce va să vină. Amin

Simbolul astfel completat cu 5 articole, care împreună cu celelalte 7 articole aprobate la sinodul I ecumenic din anul 325, având în noua formă 12 articole de credință, se numește Simbolul niceo-constantinopolitan sau, simplu, Simbolul constantinopolitan, care a rămas neschimbat până azi. Merită să subliniem că Părinții sinodali au stabilit prin Simbolul niceo-constantinopolitan, după cuvântele Mântuitorului, că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl – (Ioan 15, 26) – și nu au primit adaosul Filioque, adică purcederea Sfântului Duh de la Tatăl și de la Fiul, introdus unilateral de romano-catolici în Simbolul de credință mai întâi în Spania, în sinodul I de la Toledo din 477, apoi în sinodul III de la Toledo din 589. Din Spania, adaosul «Filioque» a fost admis de Biserica Franței, a Germaniei și a Angliei. Papa Benedict al VIII-lea (1012 – 1024) l-a introdus prin hotărârea sa, în duminica de 14 februarie 1014, în toată Biserica Romano-Catolică lucru ce va constitui una dintre cauzele principale ale schismei din 16 iulie 1054 dintre Răsărit și Apus.

Patriarhul Constantinopolului Timotei (512 – 518) a hotărât ca la fiecare slujbă să se rostească Simbolul niceean. Mai târziu, în Simbolul niceean a fost înlocuit printr-un edict dat de împăratul bizantin Justinian II (565 – 578) cu Simbolul constantinopolitan, care se rostește până azi la sfânta Liturghie în toate Bisericile Ortodoxe din lume.

În Biserica Apusului, Sfântul Leandru a introdus în sinodul III la Toledo, din 589, Simbolul niceo-constantinopolitan, iar recitarea. la Missa catolică s-a introdus apoi în tot Occidentul, după exemplul Bisericii de Răsărit.

Sinodul a dat 7 canoane, dintre care cel mai important este canonul 3 care hotărăște: «episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea de Onoare = primatum honoris, după episcopul Romei, pentru că de fapt Constantinopolul este Roma cea nouă, capitala Imperiului».

Biserica Romei a acceptat hotărârile dogmatice ale Sinodului II ecumenic din 381, dar a refuzat să accepte canoanele acestuia din cauza canonului 3, care ridica în onoare Biserica de Constantinopol imediat după Biserica Romei.

La Sinodul al II-lea s-au luat de asemenea importante hotarâri în privința organizării bisericești. Astfel, în privința comunităților bisericești din provincii, acestea urmau să fie grupate în unitîți mai mari corespunzătoare diocezelor laice. La Niceea se hotarâse deja ca episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) sa aibă autoritate asupra episcopilor din eparhia (provincia) sa. Acum se face un pas mai departe. Mitropolitul din centrul diocezei avea autoritate asupra celorlalti mitropoliți. De această hotarâre profita mitropoliții din Antiohia, care își exercită autoritatea asupra diocezei Orientului, de Alexandria asupra Egiptului si Nubiei, Cezareea Capadociei asupra diocezei Pontului, de Efes asupra diocezei Asia, de Heracleea asupra diocezei Traciei.

Apolinarismul. Mărturisirea sau expunerea de credință a Sinodului II ecumenic a condamnat și erezia lui Apolinarie de Laodiceea. Apolinarie, episcop de Laodiceea, voind să explice pe cale rațională modul unirii firii dumnezeiești cu firea omenească în persoana Mântuitorului, pornea de la concepția trihotomică a lui Platon, după care omul e compus din trup material, suflet nerațional (animal) și suflet rațional și nemuritor, a ajuns la concluzia greșită că la întrupare, Domnul nostru Isus Hristos a primit numai un trup omenesc cu suflet nerațional din Fecioara Maria, lipsit însă de sufletul rațional, deoarece locul rațiunii sau al minții l-a luat Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. Prin aceasta nu se recunoștea integritatea firii Sale omenești și se relativiza sau chiar se distrugea opera Sa mântuitoare.

„Logosul însuși S-a făcut trup, afirmă Apolinarie, dar n-a luat rațiunea omenească, rațiune schimbătoare și robită calculelor necinstite, Dumnezeirea este rațiune neschimbătoare, cerească”.

Era o mare eroare dogmatică, deoarece prin această concepție Apolinarie nega integritatea sau deplinătatea firii umane a Mântuitorului, primită la întrupare, și punea astfel în cauză întreaga Sa operă mântuitoare. Numai primind la întrupare firea omenească deplină, adică având cu adevărat sau real și suflet înzestrat cu minte sau rațiune, care e partea conducătoare și cea mai nobilă a omului, putea Domnul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să aducă mântuire, din iubire de oameni, întregului neam omenesc. Apolinarismul este prima erezie hristologică în istoria Bisericii.

Apolinarie a fost temeinic combătut la timpul său. Sfântul Epifanie, episcopul Salaminei, în insula Cipru, a combătut în 377 erezia apolinariștilor în lucrarea sa Panarion sau Contra tuturor ereziilor, îndemnând pe clericii și credincioșii Bisericii să păstreze cu fermitate dreapta credință care învață lămurit că «Logosul sau Cuvântul S-a întrupat, adică S-a făcut om perfect, primind suflet, trup, rațiune și tot ceea ce constituie omul, afară de păcat».

Părinții Sinodului II ecumenic au condamnat și apolinarismul o dată cu erezia arienilor și a pnevmatomahilor.

În Scrisoarea trimisă papei Damasus și occidentalilor de un nou sinod ținut la Constantinopol în 382, care rezumă hotărârile Sinodului II ecumenic din 381, Părinții sinodali se exprimă astfel referitor la erezia lui Apolinarie:

«Iar învățătura despre întruparea Domnului o păstrăm nestrămutată, deoarece nu primim că alcătuirea trupului Cuvântului n-a avut nici suflet, nici rațiune, sau n-a fost desăvârșită, cunoscând că El a fost mai înainte de toți vecii Dumnezeu-Cuvântul desăvârșit, Care în zilele cele de pe urmă S-a făcut om, pentru mântuirea noastră».

Apolinarie, bărbat învățat de altfel, este autorul cunoscutei formule hristologice – o singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul -, pe care Sfântul Chiril al Alexandriei o va folosi în sens ortodox în disputele hristologice.

Apolinarismul mai este numit și sinusianism, deoarece confundă în Hristos natura divină cu cea umană. Doctrina eronată a Apolinarie a fost combătută în Răsărit de Sfinții Atanasie cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa și Epifanie. În Apus, mai multe sinoade romane (374, 376, 380 și 382) au condamnat apolinarismul.

Erezia lui Apolinarie s-a menținut și după moartea sa, în 392, până în secolul V, când apolinarismul s-a contopit cu monofizismul.

Prin urmare, sinodalii de la Constantinopol din anul 381, n-au analizat și condamnat numai diferite nuanțe ariene și pnevmatomahismul, ci și apolinarismul.

Lucrările sinodului al-II-lea ecumenic s-au încheiat la 9 iulie 381. Părinții sinodali, adresând împăratului Teodosie cel Mare o scrisoare de mulțumire, prin care îl informau asupra deciziilor dogmatice și canonice ale sinodului, i-au cerut să confirme în scris aceste hotărâri.

La 30 iulie 381, împăratul a publicat un edict la Heracleea, cu următorul conținut: „ Poruncim ca toate bisericile să fie imediat înapoiate episcopilor, care mărturisesc că Tatăl, Fiul și duhul Sfânt au aceeași maiestate, putere, mărire și strălucire, nefăcând nici o deosebire, printr-o împărțire nelegiuită, ci respectând ordinea Treimii, existența persoanelor și unitatea Dumnezeirii. Aceștia vor sta în comuniune și dragoste cu Nectarie, episcopul Bisericii de Constantinopol, cu Timotei al Alexandriei în Egipt, în părțile Orientului, cu Pelagiu de Laodiceea și Diodor de Tars, în Asia proconsulară și dioceza Asia, cu Amfilohie, episcop de Iconium și Optimus, episcop de Antiohia, în dioceza Pontului cu Helladios, episcop de Cezareea, cu Otreios de Melitene și Grigorie, episcop de Nyssa, cu Terennius, episcopul Sciției, cu Martyriu, episcop de Marcianopole. Toți cei care nu sunt în comuniune cu cei menționați să fie considerați eretici declarați și prin urmare, scoși din Biserică”.

2.3. Canoanele Sinodului II ecumenic

Deși colecțiile de canoane grecești atribuie Sinodului al-II-lea ecumenic 7 canoane, în realitate el a formulat și aprobat numai primele patru canoane, celelalte trei fiind adăugate ulterior.

Canonul I- întărirea credinței de la Niceea

Canonul II- autonomia ierarhilor și a unităților bisericești

Canonul III- Roma nouă și privilegiile ei

Canonul IV- hirotoniile ereticilor nu sunt hirotonii

Canonul V-primirea în Biserică a unor arieni din Antiohia

Canonul VI- nu oricine poate pârî pe episcop

Canonul VII-primirea ereticilor în Biserică.

Canonul I – Întărirea credinței de la Niceea

Sfinții Părinți cei adunați în Constantinopol au hotărât să nu se-nlăture credința celor trei sute optsprezece Părinți care sau adunat în Niceea Bitiniei, ci (credința) aceea să rămână tare și să fie dată anatemei orice erezie și cu deosebire cea a eunomienilor, adică cea a eudoxienilor, și aceea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, și aceea a sabelienilor și a marcelienilor și aceea a fotinienilor și aceea a apolinariștilor.

Canonul II- Diecezele. Autonomia ierarhilor și a unităților bisericești

Episcopii puși peste o dieceză să nu se întindă (treacă) asupra bisericilor din afara hotarelor lor, nici să nu se tulbure bisericile, ci potrivit canoanelor, episcopul Alexandriei să cârmuiască numai bisericile din Egipt, iar episcopii Orientului să administreze numai Orientul, păstrându-se pe seama Bisericii antiohienilor privilegiile cele din canoanele de la Niceea; și episcopii diecezei Asiei; și cei ai (diecezei) Pontului, numai pe ale (diecezei) Pontului și cei ai Traciei numai pe ale (diecezei) Traciei să le cârmuiască. Iar nechemați, episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte lucrări de cârmuire

bisericească cârmuiri bisericești. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei respective, potrivit celor hotărâte la Niceea. Iar bisericile lui Dumnezeu cele ce sunt la popoarele barbare trebuie să se cârmuiască după obiceiul părinților, care s-a ținut.

Canonul III- Roma nouă și privilegiile ei

Roma nouă și privilegiile ei – Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de

onoare) să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că cetatea aceasta este Roma nouă.

Canonul IV- Hirotoniile ereticilor nu sunt hirotonii

În privința lui Maxim Cinicul și a neorânduirii ce s-a făcut de către el în Constantinopol (hotărâm) că: Maxim nici nu a fost făcut episcop, nici nu este, și nici cei hirotoniți de el, în orice treaptă a clerului (nu sunt clerici) lipsind de tărie toate câte s-au făcut în privința lui și de către el.

Canonul V- Primirea în Biserică a unor arieni din Antiohia

În privința dreptarului (tomosului) apusenilor, primim și pe cei din Antiohia, care ărturisesc o dumnezeire a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt.

Canonul VI- Nu oricine poate pârî pe episcop

Deoarece unii voind a tulbura si a răsturna buna rânduîală bisericească, cu vrăjmășie și cu clevetire (în mod calomnios) plăsmuiesc oarecare pricini împotriva episcopilor ortodocși care ocârmuiesc bisericile, nimic altceva urmărind decât a păta buna cinstire a preoților și să pună la cale tulburări între credincioșii pașnici (popoarele pașnice), – din aceasta pricină i-a părut sfântului sinod al episcopilor întruniți la Constantinopol ca să nu se mai primească învinuitorii fără cercetare și nici a îngădui tuturor să facă pâri contra celor care păstoresc bisericile, dar nici a-i înlătura pe toți. Dar dacă cineva i-ar aduce episcopului vreo învinuire proprie, adică aparte (particulară), ca unul care a fost păgubit sau pentru că ar fi suferit altceva împotriva dreptății de la acela (de la episcop), la învinuirile de acest fel să nu se cerceteze nici fața (persoana) pârâtului, nici legea (religia) lui. Căci în orice chip, se cade ca și cugetul (conștiința) episcopului să fie slobod (ușurat) și ca și cel ce zice că a fost nedreptățit să – și dobândească drepturile, ori de ce lege (religie) ar fi el.

Iar dacă învinuirea adusă episcopului ar fi bisericească, atunci trebuie sa se ispitească (cerceteze) fețele (persoanele) pârâtorilor, pentru ca mai întâi să nu se îngăduie ereticilor a face pâri împotriva episcopilor ortodocși pentru lucruri bisericești. Iar eretici numim pe cei ce de demult au fost îndepărtați din Biserică și pe cei ce după aceea au fost dați anatemei de către noi, iar pe lângă aceștia și pe cei ce prefăcându-se că mărturisesc credința cea sănătoasă, s-au făcut schismatici și se adună împotriva episcopilor noștri canonici. Apoi și dacă vreunii dintre cei ai bisericii ar fi osândiți mai înainte pentru oarecare pricină și azvârliți (lepădați, dați ana-temei), sau afurisiți (excomunicați) fie din cler, fie din starea laică, nici acestora să nu le fie îngăduit să pârască pe episcop înainte de a se fi dezbrăcat (curățat) mai întâi de propria lor învinuire. De asemenea, și cei ce se găsesc suh învinuirea pornită mai dinainte să nu fie primiți la pâra episcopului sau a altor clerici înainte de a se dovedi pe ei nevinovați de învinuirile aduse lor.

Iar dacă vreunii nu ar fi nici eretici, nici afurisiți (excomunicați, neîmpreunați cu Hristos), nici osândiți sau pârâți mai înainte pentru oarecare fărădelegi (infracțiuni), și ar zice că au oarecare pâră bisericească împotriva episcopului, sfântul sinod poruncește ca aceștia să-și înfățișeze mai întâi pârile lor la toți episcopii eparhiei (mitropoliei) și înaintea acestora să dovedească învinuirile în acele pricini. Iar dacă s-ar întâmpla ca episcopii din eparhie (mitropolie) să nu fie în stare a îndrepta învinuirile aduse episcopului, atunci ei să meargă la sinodul mai mare al episcopilor diecezei aceleia, chemați împreună (convocați) pentru pricina aceasta, dar pâra să nu se ia în seamă (rețină) mai înainte, până ce ei (acuzatorii) nu vor accepta în scris să fie pedepsiți cu aceeași pedeapsă dacă la cercetarea lucrurilor s-ar dovedi că au clevetit (calomniat) pe episcopul pârât.

Iar dacă cineva, nesocotind cele statornicite după cele arătate mai înainte, ar îndrăzni să supere urechile împărătești sau judecătoriile cârmuiturilor lumești, sau să tulbure sinodul ecumenic, lipsindu-i de cinstire pe toți episcopii diecezei, unul ca acesta nicidecum să nu fie primit la pâră, ca unul care a defăimat canoanele și a stricat buna rânduială bisericească.

Canonul VII-primirea ereticilor în Biserică.

Pe aceia dintre eretici care revin la Ortodoxie, în partea celor ce se mântuiesc, îi primim după rânduiala mai jos arătată și după obicei. Pe arieni și pe macedonieni și pe sabatinieni și pe novațieni cei ce-și zic lor catari și stângaci, apoi pe patrusprezeceni (quartodecimani), adică pe mercurași (tetradiți) și pe apolinariști îi primim dacă dau zapis (scrisori de mărturisire de credință) și dacă dau anatemei toată erezia care nu cugeta (învață) cum cugeta (învață) Sfânta a lui Dumnezeu Biserică sobornicească și apostolească și îi pecetluim adică îi ungem mai întâi cu sfântul mir, adică fruntea și ochii și narile și gura și urechile și pecetluindu-i pe ei zicem: Pecetea Darului Duhului Sfânt.

Iar pe eunomieni, pe cei ce se botează cu o singura afundare, și pe montaniști, adică pe cei ce se numesc aici frigieni, și pe sabelieni, care învață ca Fiul este tot una cu Tatăl (identitatea Fiului cu Tatăl) și care fac și alte oarecare lucruri de neîndurat (urâte), și pe toate celelalte erezii (căci multe sunt aici, mai cu seamă cele care pornesc din țara Galatenilor) pe toți dintre aceștia care doresc să se adaoge (atașeze) ortodoxiei, îi primim ca pe elini (păgâni): și (adică) în prima zi îi cercetăn, a doua zi îi catehizăm, iar a treia zi le facem lepădările de Satana (îi exorcizăm) suflând asupra lor de trei ori în față și în urechi și astfel îi catehizăm și facem să petreacă timp îndelungat în biserică și să asculte Scripturile și atunci îi botezăm.

2.4. Importanța simbolului constantinopolitan

Simbolul niceean, în acord cu Revelația Sfântei Scripturi și credința apostolică, aprobat de sinodul I ecumenic, este prima definiție dogmatică, formulată de magisteriul Bisericii.

Ca regulă de credință, Simbolul niceean constitue primul document scris, care trebuie respectat și crezut, după Sfânta Scriptură, pentru că reprezintă adevărul revelat de Dumnezeu, într-o formă precisă și concisă. Astfel, Tradiția orală începe să devină tradiție scrisă și ea a formulat și ea a formulat prin expresii mai inteligibile pentru epoca ei, adevărul revelat în Sfânta Scriptură.

Condamnând fără echivoc erorile lui Arie și proclamând că Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel Unul Născut este deoființă cu Tatăl, simbolul niceean a proclamat Dumnezeirea lui Isus Hristos.

Simbolul Niceean, alcătuit și aprobat de părinții Sinodului I ecumenic, a fost completat cu alte cinci articole de credință, de către părinții Sinodului II ecumenic, de la Constantinopol din anul 381, devenind astfel Simbolul niceo-constantinopolitan.

În comparație cu Simbolul niceean din anul 325, Simbolul Constantinopolitan prezintă patru omisiuni, dintre care cea mai importantă este formula „ adică din ființa Tatălui”, îndreptată direct împotriva lui Arie, pentru faptul că a putut fi interpretată după 325, în luptele dintre partidele ariene și ortodocși, în sens subordinațianism sau semiarian.

Simbolul constantinopolitan mai conține apoi în plus zece adausuri și cinci corectări dogmatice și stilistice. Dintre adaosuri, cele mai importante sunt, desigur, în primul rând, cele cinci ultime articole, referitoare la învățătura despre Duhul Sfânt și Biserică, care întregesc simbolul niceean în spiritul Revelației Sfântei Scripturi și al Tradiției Ortodoxe

Originea ecumenică, în cadrul a două sinoade ecumenice a Simbolului niceo-constantinopolitan, constituie cea dintâi temelie a ecumenicității sale, a valorii sale ecumenice.

Caracterul ecumenic al sinodului de la Niceea din anul 325 a fost recunoscut de la început, iar al celui întrunit la Constantinopol în anul 381 a fost afirmat, chiar la un an de la ținerea lui, în scrisoarea sinodului din 382, către papa Damasus, și recunoscut și de către Biserica din Apus la sinodul de la Calcedon ( 451 ).

Având girul primelor sinoade ecumenice, simbolul de credința niceo-constantinopolitan a fost confirmat în continuare de către celelalte sinoade ecumenice, fiind inclus în definițiile lor doctrinare.

Începutul acestui proces de confirmare a originii și caracterului simbolului niceo-constantinopolitan, l-au făcut părinții sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, în cadrul a două ședințe ale sinodului : “credinta celor 318 Părinti rămâne neatînsă ,” glăsuiesc actele sinodului.

“Iar față de cei ce se lupta cu Duhul Sfânt, confirma învățătura despre ființa Sfântului Duh, predate mai tarziu de cei 150 de Sfinți Părinți adunați în capitală, învățătura pe care aceia au facut-o cunoscută tuturor, nu ca și când ar fi introdus ceva ce lipsea, ci arătând cu mărturii scripturistice ideea lor despre Sfântul Duh, contra celor ce au incercat să-I nege stăpânirea.” (Rămureanu, art.cit., p. 371.)

Textul simbolului a fost apoi încorporat în definiția dogmatică adoptată în sinodul de la Calcedon, definiție care a fost semnată de participanți, între care s-au aflat și legații papali.

Valoarea ecumenică a simbolului niceo-constantinopolitan decurge în mod esențial din conținutul acestuia, care este o “scurtă expunere a întregii plenitudini a credinței creștine.”

Iar această scurtă expunere servește la baza autentică și nedezmintită a întregii lumi creștine, pentru că “toti creștinii cred în Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul, exact la fel ei cred și în Fiul Lui Unul născut, Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl, născut din Tatăl, înainte de toți vecii.

Toti creștinii mărturisesc la fel pe Fiul lui Dumnezeu, ca fiind așa cum îl cunosc din cuvântele Sfântei Evanghelii – născut din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, adică Dumnezeu adevărat și om adevărat, care pentru noi s-a pogorât din cer, care a pătimit și a înviat și este așteptată împărăția viitoare, a Căruia nu va avea sfârșit, sobornicească și apostolească Biserică, toți cunosc unitatea Botezului și toți la fel cred în învierea morților și viața veacului ce va să vină.” (N. Ivanov, 1963, p.544)

Simbolul, în întregul său, reprezintă sunteza și norma permanentă a credinței Bisericii, prezentate într-o înlănțuire organică. El conține, în primul rând, într-o manieră completă și minunat de echilibrată, învățătura despre Sfânta Treime, învățătura fundamentala a crestinismului.

Expunerea acestei doctrine este perfect logică și în același timp reușește să păstreze întregul ei mister, accentuindu-se în legătură cu Sfânta Treime, atât unitatea ființei, cât și diversitatea persoanelor.

Înlocuirea simbolului niceean în seviciul liturgic, cu simbolul constantinopolitan, se explică de la sine. Simbolul constantinopolitan a păstrat aproape în întregime simbolul niceean, pe care l-a completat cu cele cinci articole finale, încât exprimă complet principalele dogme ale credinței creștine.

Capitolul 3

Duhul Sfânt

3.1. Persoana Duhului Sfânt

A treia persoană a Sfântei Treimi este Duhul Sfânt, despre care articolul 8 din Simbolul de credință, stabilit de către al II-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, spune: "Cred și intru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este inchinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci".

Duhul Sfânt este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul, cu care impărtășește aceeași voință și energie dumnezeiască, având persoană și lucrare proprie. El purcede din veci din Tatăl, dar este trimis in timp de către Fiul: "Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu il voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Duhul purcede din Tatăl după existența Sa, dar are o mișcare veșnică de ieșire din Tatăl spre Fiul. Prin purcederea Sa, Duhul unește pe Tatăl și Fiul, săvirșește o unitate de viață și iubire intre Tatăl și Fiul.

Sfântul Ioan Damaschin spune că Duhul purcede de la Tatăl și se odihnește in Fiul, prin Care se dă și se face cunoscut. El se odihnește in Fiul, strălucește prin Fiul și este trimis de către Fiul (Ioan I, 32-35). De aceea se numește nu numai Duh al Tatălui, ci și Duh al Fiului. Tot el spune că: "Duhul lui Dumnezeu este o putere substanțială, care există intr-o ipostasă proprie ei însă și, care purcede din Tatăl și se odihnește in Fiul și Îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, in care există, și de Cuvântul, pe care Îl insoțește și nici nu se pierde in neexistență, ci există in chip substanțial după asemănarea cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mișcător, activ, voiește totdeauna binele și, in orice intenție a lui, puterea coincide cu voința, este fără de început, și fără de sfârșit.

Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvântului. Duhul însă conlucrează și El la întruparea Fiului, care s-a născut după trup "de al Duhul Sfânt și din Fecioara Maria" (Matei I, 18, 30) "Dumnezeu- Cuvântul, prin pogorârea Sfântului Duh, s-a unit cu Ea (Fecioara Maria) și dintr-însa s-a născut om desăvârșit, fără să-și amestece și să-și schimbe firea"( Cuvânt la nasterea Fecioarei, trad. cit., p. 871).

Iar la Botezul in Iordan, Duhul Sfânt s-a coborât peste umanitatea lui Hristos, pentru a o Sfinți, deși nu avea păcat (Matei III, 16).

În iconomia mântuirii, Duhului Sfânt i se atribuie lucrarea de Sfințire a creației, Biserică și Taine, fiind prezent in existență creației ca principiul care comunică viața: "Duhul lui Dumnezeu este cel ce m-a făcut și suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieții mele" (Iov 33, 4).

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că, prin coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor în ziua Cincizecimii, Fiul trimite "darurile împăcării" lui Dumnezeu cu credinciosul prin jertfa Sa. Între Fiul și Sfântul Duh s-a făcut nu numai un schimb, in virtutea căruia Fiul a luat pârga firii noastre pe care a inălțat-o la cer și ne-a trimis pe Duhul Său, ci Hristos proslăvit, vrând să arăte că L-a împăcat pe Tatăl cu noi și L-a făcut milostiv, ne-a trimis in dar Duhul Său. Venirea Duhului este semnul împăcării dintre Dumnezeu și om în Isus Hristos, după cum oprirea Duhului Sfânt a fost semnul mâniei lui Dumnezeu.

Într-adevar, Apostolul Ioan afirmă că înainte de cruce nu era Duhul Sfânt in lume, deoarece nu se făcuse împăcarea cu Dumnezeu prin jertfa Fiului și Fiul nu se proslăvise ca dreptate pentru ascultarea Sa: "Că încă nu era dat Duhul, pentru că Isus încă nu fusese proslăvit" (Ioan VII, 39). De aceea însuși Mântuitorul spune că înălțarea Sa la cer este de trebuință pentru a trimite pe Duhul ca semn și ca dar al împăcării noastre cu Dumnezeu prin

jertfa Sa: "Vă este de folos ca să Mă duc Eu, căci dacă nu Mă voi duce, Il voi trimite la voi" (Ioan 16, 7). Prin urmare, Duhul Sfânt este cel care impărtășește efectul jertfei lui Isus Hristos, cel care dă mărturie că am primit înfierea, că am devenit in Hristos fii ai lui Dumnezeu după har: "Duhul însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu" (Rom 8, 16). De aceea nimeni nu poate să numească Domn pe Isus decât in

Duhul Sfânt (I Cor. XII, 3). Tot Sfântul Ioan Hrisostom spune că, fără venirea Duhului Sfânt, Biserica n-ar fi luat ființă.

Aceasta deoarece toată firea avea nevoie de Sfințirea Duhului și deoarece nimeni nu putea să intre in Împărăția lui Dumnezeu fără "nașterea de sus", adică fără a fi primit in mod real o viață nouă prin Duhul Sfânt: "De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre in Împărăția lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5). Biserica a fost întemeiată la Cincizecime când Duhul Sfânt, in chip de limbi de foc, a coborât asupra Fecioarei Maria, a

Apostolilor și a celor care erau cu ei (Fapte 2, 1; 1, 13-14). Sfântul Duh dă Bisericii darul de a păzi adevărul, o călăuzește și o ferește de orice greșeală (Ioan 14, 26). Duhul Sfânt, care cunoaște adincurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 10), a inspirat pe profeții dinainte de Hristos și pe autorii cărților Vechiului și Noului Testament: "Unul este Duhul Sfânt, Sfințitorul și indumnezeitorul tuturor, cel care a vorbit in Lege și Profeți, in Vechiul și Noul Testament".

Duhul Sfânt este izvorul harului in Biserică. El este puterea Tainelor și El consacră pe slujitorii bisericești (Fapte 20, 28) ca "iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4, 1). Duhul Sfânt dă viață instituțiilor evanghelice pe care Hristos le-a întemeiat (Fapte 2, 42), El păstrează Biserica spre a fi "una, Sfântă, sobornicească și apostolică", El împarte Bisericii harismele (I Cor. XII, 1-11), darurile și făgăduințele viitoare. Pecetea Duhului Sfânt este arvuna moștenirii și slavei viitoare (Efes. I, 13-14).

Sfântul Duh este Sfințitorul și indumnezeitorul, "vistierul bunătăților și dătătorul de viață", cel care face ca iubirea lui Dumnezeu să se reverse in inimile noastre (Rom. 5, 5). Duhul este primit prin credință (Gal.3, 2, 14), in Taina Sfântului Botez (I Cor. VI, 11; Tit III, 5). Prin Taina Mirungerii toți creștinii sunt pecetluiți ca temple vii ale Duhului Sfânt (I Cor. VI, 19; III, 16-17). Numele de creștin vine de la Hristos care înseamnă "Unsul" lui Dumnezeu (Fapte 4, 26-27). Prin Duhul Sfânt, creștinii sunt "unși" și astfel participă la preoția lui Hristos (I Petru 2, 9). La Liturghie, prin rugăciunea de invocare a Sfântului Duh (Epicleza) asupra darurilor euharistice, rostită împreună cu cuvintele de instituire, acestea se prefac in însuși Trupul și Sângele Domnului. Creștinii sunt "sfinți" (I Cor. 1, 2), pentru că au primit Duhul lui Dumnezeu (I Cor. II, 12), au devenit părtași ai Duhului (Evrei 6, 4), -au umplut de Duhul Sfânt (Efes. 5, 18). Legea lui Hristos este o lege a Duhului (Rom. 8, 2), o lege a libertății: "Domnul este Duh și unde este Duhul Domnului acolo este libertatea" (2 Cor.3, 17). Duhul însuși "se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Rom. VIII, 26) și El strigă împreună cu noi: "Ava, Părinte", (Rom. 8, 15). Duhul Sfânt este semnul iubirii și darul milostivirii lui Dumnezeu (I Tesal. 4, 8), de aceea, cel ce refuză pe Duhul Sfânt refuză iubirea lui Dumnezeu și pentru aceasta orice păcat împotriva Duhului Sfânt nu se iartă (Matei12, 32).

Duhul Sfânt este izvorul vieții celei noi in omul cel vechi. El face să curgă "râuri de apă vie" in cel ce crede in Hristos: "Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul, care aveau să-l primească acei ce cred in El" (Ioan7, 38-39). Despre aceasta Sfântul Vasile cel Mare spune: "El – Sfântul Duh – se împarte la toată creatura și cu toate că este primit intr-un fel, adică intr-o măsură, de către unul și intr-alt fel de către altul, intru nimic nu este micșorat de către cei care se impărtășesc din darurile Sale. Fiecaruia i se dă har din partea Sa, însă nu se sfirșește in cei care se impărtășesc din El; ceva mai mult, cei care l-au primit sunt indestulați de El, dar totodată nici Sfântul Duh nu este lipsit de nimic prin aceasta impărțire a harului Său. După cum soarele când iși revarsă lumina peste corturi, este primit in felurite chipuri sau măsuri de către aceste corturi, dar intru nimic nu ii este micșorată strălucirea lui de către cele care se impărtășesc din ea, tot așa și Duhul Sfânt, care dăruiește tuturor harul de la sine, râmâne întreg, nedivizat și nedivizibil. Sfântul Duh ii luminează pe toți pentru dobândirea priceperii lui Dumnezeu, El însuși li se insuflă profeților, ințelepțește pe legiuitori, sfințește pe preoți, intărește pe conducători, desăvirșește pe cei drepți, ii face pe ințelepți vrednici de venerat, revarsă darurile harismatice ale tămăduirilor de boale, învie morții, dezleagă pe cei inlănțuiți, primește, ca fii adoptivi, pe cei instrăinați de la credința cea dreaptă. Toate acestea le săvirșește prin renașterea de sus – prin Sfântul Botez"( Sf. Vasile cel Mare, Omilia XV despre credinta, trad. cit., p. 492).

Trimiterea Duhului in timp, la Cincizecime, înseamnă și începutul împărăției eshatologice pe care Biserica o anticipează aici. De aceea, Biserica trebuie să țină aprins "focul" aruncat de Hristos pe pămint (Luca 12, 49), așa cum indeamnă și Sfântul Apostol Pavel: "Nu stingeți Duhul" (Efes. 4, 30).

Prin puterea Sfântului Duh, se va schimba fața întregii creații (Apoc. XXI, 1), astfel încât, in cele din urmă, Dumnezeu va fi totul in toate, sau, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, "ființele vor deveni prin har ceea ce Dumnezeu e prin natură".

Prin urmare, Duhul susține și plinește toate care există, fiind present pretutindeni și totdeauna. El a lucrat și înainte de Cincizecime, dar acum s-a arătat in ipostază proprie ca să innoiască firea. El sălășluiește in cei vrednici și in veacul viitor făcând nemuritoare și umplând de slavă veșnică trupurile acestora.

3.2. Învățătura despre Sfânta Treime in literatura

patristică a secolul IV

In secolul al IV-lea, Istoria Bisericii a fost marcată pe plan teologic de disputele ariene și pnevmatomahe care au determinat derularea unei acțiuni susținute și eficiente pentru combaterea și condamnarea acestor erezii, dar mai ales pentru formularea doctrinei trinitare care, aprobată de Sfinții Părinți intruniți la Niceea (325) și Constantinopol (381) și de consensul general al Bisericii, a devenit teologie normativă pentru secolele următoare și in contextul ecumenic de astăzi, in același timp, Biserica, prin școlile ei teologice, dar apelând și la tezaurul extraordinar oferit de cultura și filosofia greacă și latină, pe care 1-a pus in folosul ei încreștinndu-1, a format personalități teologice care prin gândirea, scrisul și trăirea lor spirituală de excepție au conturat secolul de aur al literaturii patristice.

In prim plan s-a situat teologia trinitară, care trebuia să ofere creștinilor garanția cunoașterii și mărturisirii adevărurilor de credință mântuitoare.

Biserica abia ieșise de sub teroarea ultimului val de persecuții declanșat de impăratul Dioclețian (284-305) prin care se urmărea desființarea ei, lucru chiar crezut de cei care s-au poticnit in credință și au preferat in locul martirajului negarea lui Hristos Domnul. Dintre cei care au făcut aceasta unii au fost convinși că nu au tăgăduit credința in Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat, ci pe omul Isus născut din Maria.

Refuzul episcopilor răsăriteni intruniți in sinodul de la Antiohia din anul 341 d a accepta deciziile sinodului de la Roma și dorința celor doi auguști, Constanțiu (337-361) al Orientului, sprijinitor al arianismului, și Constans (337- 350) al Occidentului, sprijinitor al Ortodoxiei niceene, de a pune capăt disputelor trinitare, au motivat convocarea Sinodului de la Sardica din anul 343.

Din păcate, acest sinod care se dorea a fi un al doilea sinod ecumenic in favoarea credinței niceene, a scindat episcopatul pentru că episcopii oriental prezenți aici n-au acceptat participarea episcopilor Atanasie al Alexandriei, Marcel al Ancyrei și Asclepius al Gazei la lucrările sinodului și au ținut un sinod separat la Philippopolis in Thracia, acuzandu-1 pe Papa Iulius de dezordinea provocată și de reprimirea in comunitatea Bisericii a episcopilor depuși de sinoadele de la Tyr, Ierusalim și Constantinopol. Totuși sinodalii de la Sardica, avandu-1 ca mentor principal pe episcopul Osius de Cordoba, și-au menținut poziția față de Sfântul Atanasie, Marcel de Ancyra și Asclepius de Gaza. Personalitatea Sfântului Atanasie domina in continuare teologia trinitară, iar perseverența, curajul, dar mai ales prestația sa teologică 1-au impus chiar și in fața adversarilor. Exilat de cinci ori in perioada 335-337 la Trier in Galia; 340-346 in Italia și Roma; 356-362 in Palestina, Siria, Asia Mică și Occident; 362-363 in pustiul Egiptului, 365-366 in suburbia Alexandriei) condamnat și depus de mai multe sinoade (Tyr-335; Antiohia-339; Arles-353; Milan-355), acuzat de imoralitate și crimă impotriva unui cleric, a impăratului sau orașului Alexandria, invinuit de incălcarea canoanelor sau disciplinei administrative, el a rezistat ca o stâncă in fața uraganelor, neclintit și impermeabil la tranzacții, intimidări și amenințări.

Sfântul Atanasie n-a scris o lucrare propriu-zisă despre Sfânta Treime insă aproape toată opera lui este dominată de invățătura trinitară fundamentată scripturistic. „Dacă Dumnezeu este izvor și lumină și Tată, învață el, nu e îngăduit să se spună că izvorul este uscat, că lumina e fără strălucire, că Dumnezeu e fără Cuvânt (Rațiune), ca să nu fie Dumnezeu neințelept, nerațional și fără strălucire, iar Tatăl fiind veșnic, este necesar ca și Fiul să fie veșnic. Căci cele ce le ințelegem in Tatăl este fără indoială că sunt și in Fiul. De fapt insuși Fiul a spus: Toate câte le are Tatăl sunt ale Mele și Toate ale Mele sunt ale Tatălui (cf. In. 16, 15).

Deci dacă Tatăl este veșnic, veșnic este și Fiul, căci prin El s-au făcut veacurile (Evr. l, 2). Tatăl este Cel ce este și dacă El este Cel ce este, este necesar să fie și Fiul. Căci Tatăl este cum a spus Pavel: Cel ce este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin. (Rom. 2, 5).

Dacă nu este permis să se spună despre Tatăl: a fost cândva când n-a fost, nu este permis să se spună nici despre Fiul: a fost cândva când n-a fost. Atotțiitor este Tatăl, Atotțiitor este deci și Fiul, căci spune loan: Cel ce este, Cel ce era, Cel ce va veni, Atotțiitorul (Apoc. l, 8). Tatăl este lumină, deci Fiul este strălucire și lumină adevărată. Tatăl este Dumnezeu adevărat; Dumnezeu adevărat este deci și Fiul. Căci a scris loan: Suntem întru Cel adevărat; întru Fiul Lui, Isus Hristos. Acesta este Dumnezeu Cel adevărat și viața veșnică (l In. 5, 20). Peste tot nu este nimic din ceea ce are Tatăl, care nu este al Fiului. De aceea Fiul este in Tatăl și Tatăl in Fiul. Fiindcă cele ce sunt ale Tatălui, acelea sunt in Fiul și iarăși acestea se înțeleg in Tatăl. Așa se ințelege și cuvântul: Eu și Tatăl una suntem (In. 10, 30). Fiindcă nu sunt alte in Tatăl și alte in Fiul, ci cele ce sunt in Tatăl, acelea sunt și in Fiul. Și dacă vezi in Tatăl, cele ce vezi in Fiul, bine se spune: Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Tatăl (In. 14, 9)" (Sfântul Atanasie, 1988, p. 68-69.).

Astfel de demonstrații intâlnim in toată opera atanasiană și ceea ce a scris despre dumnezeirea Fiului și egalitatea Lui cu Tatăl dezvoltă și pentru Sfântul Duh invățând despre unitatea de ființă a Sfintei Treimi. „Există, spunea el, o Treime Sfântă și desăvârșită recunoscută ca Dumnezeu in Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Ea nu conține nimic străin, nici un amestec din afară. Ea nu este formată din Creator și creatură, ci este in intregime Putere creatoare, producătoare, asemenea ei insăși, neimpărțită prin firea Ei, unică in acțiunile Ei. Tatăl săvârșește toate lucrurile prin Logos in Duhul Sfânt și astfel unitatea Sfintei Treimi este păstrată, iar in Biserică este predicat un singur Dumnezeu, Care este mai presus de toate, lucrează prin toate și este în toți (Efes. 4, 6); mai presus de toți ca Tată, principiu și izvor, prin toate, ca Logos, în toți in Duhul Sfânt.

“Sfânta Treime există, Ea nu este limitată la un nume sau la aparența unui cuvânt, ci Ea este Treime in adevăr și in realitate. După cum Tatăl este Cel ce există, tot astfel și Logosul Său este Cel ce există și Dumnezeu mai presus de toate, iar Sfântul Duh există și El cu adevărat"( Sfântul Atanasie, Epistola către Serapion despre Sfântul Duh, 28, op. cit.,p. 58-59.).

Deși Sfântul Atanasie nu face distincție clară intre termenii ουσιά (ființă) și ύπόστάσις (ipostas), el arată că deoființimea persoanelor treimice nu duce nici la triteism, nici la modalism sabelian. „Arienii, scria el, nu știu că Tatăl, pentru a fi Tată, nu poate fi despărțit de Fiul, Fiul nu poate fi separat de Tatăl, pentru că denumirea de Tată inseamnă comuniunea lor. Sfântul Duh stă la indemana Celor doi, pentru că nici Cel ce-L trimite, nici Cel ce-L adduce nu pot fi separați sau lipsiți unul de altul. Astfel noi intindem Monada in Triadă și iarăși contragem in Monadă Triada, care nu poate fi impuținată" apaud (Sfântul Atanasie, 504 CD-505A, apud I.G. Coman, op. cit., p. 184.).

Pentru el unitatea de ființă a persoanelor treimice trebuie privită ontologic și nu fenomenologic. Taina Sfintei Treimi rămane un mister care nu poate fi dezlegat datorită limitării capacității omului de a pătrunde cu mintea tainele dumnezeiești așa incât exprimările noastre sunt doar rezultatul acestei cugetări mărginite, „intr-adevăr, invăța Sfântul Atanasie, Fiul există in Tatăl, pe cât se poate ințelege, pentru că tot ceea ce este Fiul aceasta este propriu ființei Tatălui, așa cum strălucirea vine din lumină, cum fluviul vine din izvor, așa incât Cel ce vede pe Fiul vede ce este propriu Tatălui și ințelege că Fiul este in Tatăl, având existența din Tatăl. Dar și Tatăl este in Fiul, pentru că ceea ce este propriu din Tatăl, aceea este Fiul, așa cum soarele este in strălucirea sa, mintea in cuvânt și izvorul in fluviu. Tot așa cine vede pe Fiul vede propriul ființei Tatălui și ințelege că Tatăl este in Fiul, chipul și dumnezeirea Tatălui fiind ceea ce este Fiul, urmează că Fiul este in Tatăl și

Tatăl in Fiul. De aceea, pe drept s-a spus mai inainte: Eu și Tatăl una suntem(In. 10, 30) și s-a adăugat: Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine, ca să se arate identitatea dumnezeiască și unitatea ființei" (Sfântul Atanasie, Cuvânt împotriva arienilor, III, 3, in PSB, Vol. 15, București, 1978, p. 328.).

Prin urmare, pentru Sfântul Atanasie și pentru toți apărătorii ortodoxiei niceene renunțarea la termenul όμοουσιος in favoarea lui όμοιουσιος inseamnă negarea egalității și consubstanțialității persoanelor Sfintei Treimi, invățătura trinitară a Sfântului Atanasie a devenit astfel normativă pentru apărătorii ortodoxiei niceene atat in Răsărit cat și in Apus.

„Recunoscand identitatea ființei, invăța Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (379), admitem deoființimea, și pentru Dumnezeire nu admitem ideea de compus pentru că Cel care, după ființă este Dumnezeu și Tată, a născut pe Cel care, după ființă este Dumnezeu și Fiu. Acest fapt este cel care ne ingăduie să evidențiem consubstanțialitatea sau deoființimea" (Sfântul Vasile cel Mare, Epistola a 8-a, in PSB, Vol. 12, București, 1988, p. 133).

Invățătura despre coeternitatea Fiului cu Tatăl, o intâlnim și la Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul (390). „Fiindcă nu era o dată când Tatăl nu era fără Cuvânt, invăța el, nici nu era o dată când nu era Tatăl, nici nu era o dată când Tatăl nu era adevărat sau ințelept, când era fără putere, lipsit de viață sau de strălucire sau de bunătate" apaud (Sfântul Grigorie de Nazianz, apaud D. Stăniloae, 1993, p. 66.) căci „toate cate le are Tatăl, sunt ale Fiului" (In. 16, 15), precum și invers, cele ale Fiului sunt ale Tatălui. Nimic nu e deci propriu unuia singur, pentru că toate sunt comune. Fiindcă și existența insăși este comună și de aceeași valoare, deși Fiul o are de la Tatăl. De aceea se și spune: Eu viez pentru Tatăl (In. 6, 57) nu pentru că viața și existența Lui sunt susținute de Tatăl, ci pentru că există fără inceput și

necauzat de la Tatăl" (Idem, A patra cuvântare teologică, I I , op. cit., p.79-80.).

Observăm că Sfântul Grigorie Teologul stabilește cu precizie raporturile interpersonale in Sfânta Treime și specificul fiecărei persoane. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh au comun ființa, necrearea și dumnezeirea. Fiul și Duhul Sfânt au comun faptul că sunt dinTatăl, Fiul prin naștere, iar Duhul Sfânt prin purcedere.

Marele merit de a fi precizat sensul termenilor ființă și persoană sau ipostas, care la Sfântul Atanasie aveau același ințeles, ii revine Sfântului Grigorie de Nyssa (394). Prin folosirea formulei „o singură ființă, trei ipostaze" el arată clar că ființa este substanța sau esența unică și neimpărțită a Dumnezeirii, iar prin ipostas se ințelege o ființă de sine stătătoare caracterizată prin insușiri proprii subzistand ca individ sau persoană.

Astfel el atribuie Tatălui paternitatea, Fiului filiația și Sfântului Duh sfințenia. El arată că deosebirea persoanelor divine rezidă numai in relațiile lor, căci lucrarea lor in afară este comună. Persoanele umane nu au o existență continuă din una și aceeași persoană, ci unele din aceasta, altele din cealaltă, iar cauzele se prezintă in multe și felurite elemente față de cele cauzate, in Sfânta Treime, continuă el, este una și aceeași persoană a Tatălui din care Fiul se naște și Sfântul Duh purcede. De aceea, noi zicem că unicul Dumnezeu este la propriu, singura cauză a celor cauzați de El, intrucat El coexistă cu Ei.

Persoanele Dumnezeirii nu se separă unele de altele nici prin timp, nici prin loc, nici prin voință, nici prin ocupație, nici prin lucrare, nici prin afecțiune, nici prin nimic din cele ce se iau in considerare la oameni. Deosebirile, dacă poate fi vorba de așa ceva la Persoanele treimice, sunt nu de natură sau ființă, ci de relație. Tatăl este Tată și nu Fiu, Fiul este Fiu și nu Tată, iar Sfântul Duh nu este nici Tată, nici Fiu. Iată de ce nu se poate spune că cele trei Persoane sunt trei Dumnezei. Tatăl este cauza, Fiul este Cel din cauză, iar Sfântul Duh este Cel ce vine prin Cel din cauză, cele trei Persoane avand comun dumnezeirea, iar Fiul și Sfântul Duh au comun și faptul că amândoi sunt din Tatăl. Fiul este cauzat de Tatăl prin naștere, iar Sfântul Duh prin purcedere.

Pentru a explica coexistența și interferența Persoanelor in Sfânta Treime, Didim cel Orb (398), un alt remarcabil apărător al pnevmatologiei și teologiei trinitare ortodoxe, afirmă că ființa dumnezeiască e simplă, necompusă și spirituală, fără membre și organe. Persoanele Sfintei Treimi iau ființă unele din altele, dar nu este una care dă și alta care primește, fiindcă toate sunt aceeași ființă.

Sfântul Grigorie de Nyssa precizează că „unirea nemijlocită dintre Tatăl și Fiul nu exclude voința Tatălui, ca și cum Tatăl ar fi primit pe Fiul prin vreo necesitate a naturii și impotriva voinței sale. Pe de altă parte, rezultatul voinței (zămislirea Fiului) nu aduce separație intre cei doi (Tatăl și Fiul), ca și cum acest rezultat al voinței ar constitui vreo distanță intre cei doi".

Datorită disputelor ariene care au tulburat Biserica incă o jumătate de secol după Sinodul I Ecumenic, unii Sfinți Părinți printre care și Sfântul Vasile cel Mare și intreg episcopatul prezent la Sinodul al II-lea Ecumenic ținut la Constantinopol in anul 381, au evitat din motive practice folosirea termenului όμοουσιος pentru a defini egalitatea și consubstanțialitatea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul folosind formulări ca „de aceeași cinstire", „impreună mărit cu Tatăl și cu Fiul", „Domnul de viață făcător" și altele. Termenul nu a fost ănsă complet eliminat din referirile făcute la persoana Duhului Sfânt pentru că astfel s-ar fi creat premisele eliminării lui și din formula niceeană cu referire la persoana Fiului.

În timp ce chiar Sfântul Atanasie, mărturisind dumnezeirea Sfântului Duh folosește expresii ca: Duhul Sfințeniei și al reinnoirii, Domnul de viață făcător prin care devenim participanți la ființa divină și suntem indumnezeiți, Cel ce este neschimbabil, invariabil, nestricăcios, făcându-L prezent in toate pe Logosul cu care este deoființă. Didim cel Orb declară fără reținere că Duhul Sfânt este deoființă și de aceeași cinstire cu Acela din care purcede, egal și asemenea Tatălui și Fiului pentru că El are, ca și Aceștia, drept templu, omul, și cine este sălaș al Tatălui, este și sălașul Fiului și al Duhului Sfânt, că El purcede de la Tatăl și se sălășluiește dumnezeiește in Fiul al cărui chip este așa cum Fiul este chipul Tatălui, că este Duhul Fiului, al Logosului, al Mântuitorului, deoființă cu Tatăl și cu Fiul așa cum Fiul este deoființă cu Tatăl… Persoanele trinitare, săvârșind aceeași lucrare, reflectă aceeași ființă, căci acolo unde este o singură ființă nu este decat o singură lucrare, potrivit principiului că orice lucru deoființă și consubstanțial cu aceeași ființă sau

substanță posedă aceeași lucrare.

Ipostazele având aceeași onoare și aceeași lucrare, nu se deosebesc nici in Dumnezeire, nici in putere. Cine are harul lui Hristos, il are și pe acela al Tatălui prin lucrarea Sfântului Duh. Vestita binecuvântare paulină: Harul Domnului nostru Isus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh… (2 Cor. 13, 13) reflectă un singur har al intregii Sfinte Treimi izvorât din Tatăl și din Fiul; harul este împărtășit de Sfântul Duh.

Nu există un har special al Tatălui, altul al Fiului și altul al Sfântului Duh.Prin lupta Sf. Părinți, dârză soldată cu multe neajunsuri și exilări, credința niceeană neștirbită pe care au completat-o și au intărit-o, Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol și Sinodul de la Aquileea, ținute in anul 381, condamnand pnevmatomahismul. Apărarea și promovarea adevăratei doctrine despre Sfânta Treime prin condamnarea arianismului și pnevmatomahismului s-au realizat prin formarea unui front comun al rezistenței niceene in Răsărit cu apărătorii Ortodoxiei trinitare in Apus.

Sinoadele ținute la Sirmium intre anii 351-358 au redactat mai multe formule de credință, care insă exprimau diferite variante ale doctrinei ariene. Din afirmațiile sale Sfântul Ambrozie lasă să se ințeleagă că el nu poate concepe Sfânta Treime decât ca o unitate de ființă și triadă de persoane. „Există o singură ființă și o singură cunoaștere a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh", căci „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul și Lumină este Duhul Sfânt. Să înțelegem că Tatăl este viață, viață este Fiul și viață este Duhul Sfânt".

Șirul citatelor ar putea continua, dar credem că au fost suficiente ca să ne convingem de aportul indiscutabil pe care 1-a avut Sfântul Ambrozie la combaterea pnevmatomahismului și la mărturisirea doctrinei ortodoxe despre Sfânta Treime. Teologia sa a dominat teologia trinitară apuseană alături de cea a Sfântului Ilarie de Pictavium, a papilor Iulius și Damasus și a episcopilor Osius de Cordoba, Eusebiu de Vercelli și Lucifer de Cagliari, care s-a înscris in aceleași coordonate. Ea s-a îmbinat armonios cu cea a Sfântului Atanasie și cea a capadocienilor inspirată la rândul ei din teologia atanasiană.

El a dominat doctrinar Sinodul de la Aquileea din anul 381, făcând ca împreună cu Sinodul de la Constantinopol din același an să se adopte in toată Biserica invățătura despre egalitatea și consubstanțialitatea persoanelor Sfintei Treimi. Acest model de mărturisire comună a adevărului de credință trebuie să constituie un puternic imbold pentru refacerea unității creștine pe baza credinței nealterate păstrată in Biserică, mărturisită de Sinoadele Ecumenice și de Sfinții Părinți și transmisă din generație in generație de-a lungul secolelor pană astăzi.

Astfel, ereziile pnevmatomahilor au fost combătute de părinții Bisericii, in nenumarate predici, cateheze, cuvântări si epistole teologice si în tratate despre Sfântul Duh. În fellul acesta, gândirea "marelui secol patristic", al IV-lea, care începuse prin a fi cel mai "teologic" prin combaterea arianismului ajunge la apogeu prin pnevmatologie, pentru ca s-o încununeze cu ultimele cinci articole de credință privitoare la Sfântul Duh si Biserica, Taine, învierea morților și viața de veci.

Înainte de patimile, moartea si învierea Sa, Mântuitorul făgăduiește ucenicilor Săi că le va timite le Duhul Sfânt zicând: "Eu voi ruga pe Tatăl si alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului…"(Ioan 14, 16). Iar când Mântuitorul trimite pe sfinii Săi apostoli la propovăduire, le spune: "Mergând învățați toate neamurile botezându-le în Numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh" (Matei 28, 19). Si intradevăr făgăduința s-a împlinit, după zece zile de la Înalțare, la Cincizecime. Atunci, Sfântull Duh s-a pogorât peste Apostoli si le-a dat puterea de-a vorbi in limbil necunoscute de ei pânî atunci. Cu acest prilej fiind inaugurată Biserica creștină. In Ziua Cincizecimii, Biserica creștină devine realitate istorică, Sfântul Duh este sufletul ei, "Domn de viață făcător". Tot atunci se săvârșește întâia dată botezul creștin, "cu Duh Sfânt". Din Ziua Cincizecimii începe săvâarșirea Sfintelor Taine căci Sfinții Apostoli sunt imbrăcați de sus cu putere: " Si iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu (pogorârea Duhului Sfânt); voi însă rămâneți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus" (Luca 24, 49). De atunci, Sfântul Duh rămâne cu harul lui in Biserica povățuind-o la tot adevărul de aceea Sfântul Apostol Pavel zice despre Biserica, ca este "stâlp si temelie a adevărului"(I Timotei 3, 15).

Cum desăvârșește Sfântul Duh mântuire noastră? Răspunsul este ca orice lucrare desăvârșită de Dumnezeu in lume, este săvârșită de cele trei persoane dumnezeiești in acastă ordine: pornește din Tatăl, este înfăptuită de Fiul si este desăvârșită de Sfântul Duh, "ca de la El si prin El si intru El sunt toate" (Romani 1, 36). Sfântul Duh sădește mântuirea mai adânc in inima noastră, ne deschide ochii sufletului ca să primim pe Hristos, cu firea Sa, omenească desăvârșită. Ca să treacă si firii noastre curăția, desăvârșirea și nemurirea ei.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

EDITII BIBLICE

xxx Biblia sau Sfânt a Scriptura, EIBMBOR, Bucuresti, 1975; Bucuresti, 1982;Bucuresti, 1988.

xxx Noul Testament, versiune revizuita, redactata si comentata de Bartolomeu Valeriu Anania, ed. a-II-a, EIBMBOR, Bucuresti, 1985.

EDITII PATRISTICE

xxx Filocalia Sfintelor nevointe ale desăvârșiirii, trad. de pr. prof. dr. Dumitru Staniloae

Vol.1, ed. a-II-a, Ed. Harisma, Bucuresti, 1992.

Vol.2, ed. a-II-a, Ed. Harisma, Bucuresti, 1993.

PUBLICAȚII

Atanasie cel Mare , Sfântul, Scrieri I, în col. PSB, vol. 15, trad D. Staniloae, EIBMBOR, București, 1987.

Idem, Scrieri II, în col. PSB, vol. 16, trad D. Staniloae, EIBMBOR, București, 1988.

Chifăr , Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000.

Idem, Teologie și Spiritualitate Patristică, Ed. Trinitas, Iași, 2004.

Dumitrașcu ,pr. Prof. dr. , Nicu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare, în contextul controverselor ariene și post-ariene, Ed. Napoca Star, Cluj, 2003.

Didim din Alexândria

Sfântul Epifaniu

Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, în col. PSB, vol. 13, trad, de T. Bodogae, EIBMBOR, București, 1987.

Idem, Viața lui Constantin cel Mare, în col. PSB, vol. 14, trad. de R. Alexândrescu, EIBMBOR, București 1991.

Floca, Arhid. Prof. Dr., Ioan N. Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii, ed. a-III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005

Jivi, Pr.prof.dr,.Aurel, Studii de istorie bisericească , Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu 2001,

Rămureanu, Pr. prof. dr., Ioan, Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Seminariile teologice, EIBMBOR, Buc., 1992.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Șesan ,Pr. Prof. M., Bodogae, Pr. Prof. T. Istoria Bisericească Universală, ed. a-II-a, București, 1975.

Sozomen, Istoria bisericească

Staniloae, Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol. I, Ed. EIBMBOR, Bucuresti, 1978.

Staniloae, Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol. II, Ed. EIBMBOR, Bucuresti, 1978.

Teodoret de Cyr, Istoria Bisericească, in col. PSB, vol. 44, trad. V. Sibiescu, EIBMBOR, București, 1995.

Țepelea, Pr. Dr., Marius Biserica și statul roman în primele trei secole, Ed. Emia, Deva, 2005.

Voicu, Arhid. Prof.dr., Constantin, Studii de teologie patristică, EIBMBOR, București, 2004.

ARTICOLE

Coman, Ioan G. Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața Bisericii, în Ortodoxia, nr. 3, 1962.

Ivanov, N. , “Simbolul ortodox al credinței. Istoria si importanta lui” (traducerea din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1963, nr. 10, p. 63-75, de G. Ivanov), Mitropiolia Banatului, XIV, I964, NR. 9-10.

Rămureanu Pr. Prof. Ioan , Sin.II ec.,de la C-pol(381)-1600 de ani de la intrunirea lui, Ort. Nr. 3, 1981.

Idem, „ Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol ( 381 ); Invățătură despre Sfânt ul Duh si Biserica; Simbolul Constantinopolitan”, Studii teologice, XXI, 1969, NR.5-6.

Idem, , Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic, până la moartea lui Arie, în « Studii Teologice », XIII, 1961, nr. 1-2.

Idem, Creștinismul în provinciile române-dunărene ale Illyricului la sfârșitul secolului al-IV-lea. Sinodul de la Sirmium din 378 și Sinodul de la Aquilea din 381, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1964.

Stan , L., Despre sinodalitate, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1969.

Staniloae, Pr. Prof. D. Staniloae, “Scriptura si Traditie apostolica in Mărturisirea Bisericii”, Ortodoxia, XXXII, 1980, nr.2.

Idem , “L’importance du II- Synode Oeecumenique pour l’Unitẻ Chrẻtienne”, in Romania Ortodox Church News, ( version franchaise ), 1981, no. 1.