Sinodul al Iv Lea Ecumenic

=== CUPRINS 521373 ===

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………..pag. 1

Capitolul I: Începuturile comunității creștine și ereziile până la Sinodul IV Ecumenic…………………………………………………………………………………………..pag. 4

Capitolul II: Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon…………………………pag. 16

Sinodul de la Efes – 448…………………………………………………….pag. 16

Sinodul tâlhăresc (449)………………………………………………………pag. 17

Sinodul IV Ecumenic………………………………………………………..pag. 19

Capitolul III: Definiția dogmatică de la Calcedon și urmările asupra Bisericii…………………………………………………………………………………………..pag. 30

Atitudini contra Calcedonului…………………………………………….pag. 37

Contribuția pozitivă a Sinodului de la Calcedon……………………pag. 38

Capitolul IV: Hotărârile și canoanele Sinodului IV Ecumenic pag. 46

Capitolul V: Importanța Sinodului IV Ecumenic…………………………….pag. 54

Concluzii……………………………………………………………………………………pag. 62

Bibliografie generală……………………………………………………………………pag. 64

=== Intemeierea Bisericii crestine ===

INTRODUCERE

La originea Bisericii creștine, înființată de Sfinții Apostoli după învațătura și puterea Mântuitorului, stă un fapt extraordinar: pogorârea Sfintului Duh asupra lor. Dupa zece zile de la Înalțarea Mântuitorului la ceruri, la sarbătoarea Cincizecimii, Apostolii se aflau cu toții împreună in același loc si asupra lor s-a pogorât puterea Duhului Sfânt în forma de „limbi ca de foc, care au șezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 3) și le-a dăruit puteri și haruri supranaturale pentru îndeplinirea misiunii lor dumnezeiești în lume. „Si s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început sa vorbească in alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grai2 (Fapte 2,4).

În urma acestui eveniment extraordinar, Sfântul Apostol Petru, plin de curaj și îndrazneală, a ținut mulțimii de iudei si de prozeliți, adunați cu ocazia praznicului Cincizecimii la Ierusalim, o cuvântare înflacarată, în care avem un tip de predică apostolică. Astfel a luat ființă, la Ierusalim, prima comunitate creștină constituită din iudei si prozeliți din Palestina si din împraștiere. Iar ei stăruiau în învățătura Apostolilor și în comuniune, in frângerea pâinii si in rugaciuni. Acești primi creștini continuau să meargă la templu, pentru rugăciune, dar constituiau o comunitate proprie, având un cult special, frângerea pâinii in casa. Un suflu de pietate și de curată dragoste frațească unea pe toți credincioșii, caci toți staruiau intr-un cuget și întru curăția inimii.

Credincioșii primei comunități creștine au reușit să realizeze benevol și parțial comunitatea bunurilor. Caci „aveau toate in comun”, iar cei care aveau bunuri si averi le vindeau si „le impărțeau tuturor, dupa cum avea fiecare nevoie”. Dar după întemeierea bisericii creștine lucrurile n-au stat precum trebuia. O serie de oameni care din exces de zel sau fiind răutăcioși cu noua credință au produs o serie de probleme noii comunități. Și datorită acestui fapt au apărut mai multe învățături greșite pe care Biserica lui Hristos a trebuit să le combată prin Sinoadele Ecumenice.

Caracterul „ecumenic” al unui sinod este dat de prezența si de reprezentarea episcopatului din întregul imperiu. Sinod ecumenic înseamna adunarea episcopilor din imperiu. În acest sens, reprezentrea scaunului de Roma era necesară. Deși convocate de împarați, sinoadele ecumenice nu constituie o instituție imperială. Ei semnează actele sinodale, fară să voteze sau să influențeze deciziile, lăsând episcopilor o autonomie deplină în dezbateri. În deciziile sinoadelor trebuie să se facă o distincție între dogmă, care are conținut doctrinal de credință si canon, care are un caracter disciplinar. Nici convocarea de către împarat, nici reprezentarea ecumenică, nici semnătura episcopilor pe actele sinoadelor nu garantează ortodoxia intrinsecă a credinței exprimate, a crezului.

Deciziile sinoadelor ecumenice nu constituie un criteriu extern al doctrinei, deoarece nici o autoritate exterioara nu poate impune adevarul credinței. De aceea, ele trebuie sa fie receptate și confirmate de conștiința Bisericii. Tradiția ortodoxă recunoaște șapte sinoade cu caracter ecumenic, între care s-au ținut alte numeroase sinoade locale sau regionale.

Sinoadele bisericești au fost ținute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discuții. Majoritatea sinoadelor au fost locale, deși în unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o largă acceptare (așa cum sunt cele Șapte Sinoade Ecumenice). Primul sinod al Bisericii s-a ținut de către Apostoli la Ierusalim, în primul secol. Cele șapte Sinoade Generale ale întregii Biserici Creștine sunt cunoscute sub numele de Sinoade Ecumenice.

Ele acoperă perioada dintre 325 si 787 d. Hr., iar deciziile lor reprezintă temelia învățăturii creștine acceptate de ramurile răsăriteană si apuseană a Bisericii Creștine. Deciziile acestor Sinoade Ecumenice au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt, așa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.

La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care guvernează administrarea Bisericii.

SINODUL IV ECUMENIC a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatică a Constantinopolului, de către Împăratul Marcian si soția lui Pulcheria. Trebuia dezbătută o altă controversă privind persoana lui Hristos. Eutihie, un arhimandrit din Constantinopol, susținea că firea umană (mai putin desăvârșită) a lui Hristos ar fi fost complet absorbită de firea Sa divină, cele două firi fiind astfel confundate într-una. Prin această unire, Eutihie susținea că Hristos ar fi avut o singură fire. Această erezie s-a numit „monofizitism” („o singură fire”).

Sinodul a condamnat această învățătură si a stabilit că au existat două firi desăvârșite în una persoană a lui Hristos, unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespărtit si neîmpărtit" La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotărârile dogmatice ale Sinodului au fost exprimate printr-o mărturisire de credință cunoscută sub numele de Mărturia de la Calcedon. Sinoadele ecumenice n-au elaborat o ecleziologie propriu-zisă, dar metoda de lucru, problemele dezbătute, soluțiile adoptate si atmosfera generală în care se desfășurau lucrările faceau să se desprindă unii factori care au activat intens in favoarea universalitații Bisericii. Acești factori pot fi considerați ca trasaturi ale unei asa-numite ecleziologii ecumenice.

CAP. I. ÎNCEPUTURILE COMUNITĂȚII CREȘTINE ȘI EREZIILE PÂNĂ LA SINODUL IV ECUMENIC

În Noul Testament nu se găsesște expus un plan de a constitui crestinismul ca o "societate creștină", paralelă sau suprapusă statului, nici ca un sistem filosofic sau religios particular. Comunitatea creștină apare ca "ekklesia tou Theou", adunarea celor chemați de Dumnezeu, uniți prin aceeași credință, iubire si nădejde, în care și prin care Dumnezeu cel viu pătrunde in viața reală a oamenilor pentru a-i strămuta într-o alta ordine de existență.

Biserica iși are originea în inițiativa si chemarea lui Dumnezeu și nu se inventează, nu se creează ca o asociație publică voluntară. Desigur, aceasta implica o structură, liturgică si sacramentală, care este dată in faptele lui Dumnezeu in istorie, începând cu întruparea, moartea și învierea Fiului Său și culminând cu trimiterea Duhului Său cel Sfânt în lume la Cincizecime. De aceea, de la început, nu orice adunare de credincioși sau întrunire culturală se numea biserică. Astfel, comunitatea creștină apare in istorie ca având o identitate unică, zidită dupa modelul pe care Iisus Hristos însusi l-a instituit. Aceasta este marea surpriză istorică pe care a creat-o "acest neam omenesc", care duce un nou mod de viață, necunoscut înainte. Dar tocmai această amprentă specifică a creat dificultăți pentru acomodarea creștinismului in situații culturale, sociale si politice diferite de-a lungul istoriei.

Biserica postapostolică și patristică a trebuit totuși să găsească un cadru de existență înlăuntrul imperiului roman, care, la rândul său, nu putea să nu recunoască realitatea și importanța istorică a religiei creștine. Așezarea creștinismului în acest mediu n-a fost ușoară, deoarece presupunea o dublă confruntare: cu politeismul religios și filozofia vremii, inclusiv iudaismul, și cu instituțiile și structurile politice care mențineau imperiul. În ce privește atitudinea față de cultura grecoromană, se cunosc mai multe tendințe apologetice: una militantă radicală adoptată de cei dintâi apologeți, care pun raportul dintre creștinism și paginism in termeni de discontinuitate totala (Atenagora); alta defensivă, dar deschisă față de valorile culturii filosofice antice (Teofil al Antiohiei, Sfinții Justin și Vasile al Cezareii), iar alta care încearca să formuleze creștinismul in termeni de "filosofie creștina" (Clement Alexandrinul, Origen ,).

Cu cât creștinismul pătrundea, în lumea intelectuală, cu atât problemle: care sunt presupozițiile filosofice ale credinței crestine ; cum se comunica Evanghelia prin limbajul, ideile si literatura epocii -conduceau la necesitatea unui misionarism cultural. Teologia patristică arată foarte clar că a existat o asimilare critică a limbajului si noțiunilor filosofice (mai ales din platonism si neoplatonism), aceasta, după ce au fost supuse unui discernamânt sever înseși bazele metafizice ale sistemelor filosofice antice. În acest proces, creștinismul este preocupat cu filosofiile nu atât ca erori metafizice, ci mai degrabă ca erori epistemologice, deoarece credința însemna iluminare, cunoaștere prin revelație. De asernenea, dat fiind ca foarte mulți filozofi greci și romani au fost atrași la credința creștina (Justin, Pantem și altii), filozofia își reconsidera pozițiile proprii față de religia creștină.

Cu toate că Biserica nu și-a pus problema convertirii imperiului roman, și nici transformarea acestuia intr-un "corpus christianorum", totuși împarații romani sprijină păgânismul și nu ezită să ia măsuri pentru a împiedica dezvoltarea creștinismului. La început, nu exista o politică de persecuție a creștinilor; dar, cu împaratii Domițian (81-96) si Traian (98-117), apoi cu Deciu (250-251) si Valerian (257-260), si terminând cu Dioclețian (284-305), situația se agravează, deși loialitatea creștinilor față de autoritățile civile ramâne exemplară. Puși în încurcătura de rezistență pâna la sacrificiu a creștinilor, împaratii schimba edictele de persecuție in edicte de toleranță.

Persecuțiile sistematice care urmareau lichidarea definitivă a creștinismului (marea persecuție a lui Diocletian in 303) înceteaza deja sub Galeriu. După intâlnirea sa cu Licinius, la Milan (313), împaratul Constantin, care ramâne toata viața "pontifex maximus", adoptă o legislație favorabilă creștinismului (libertatea cultului public, Duminica este recunoscută ca zi de repaus, Biserica obtine dreptul de a avea proprietăți și de a primi donații etc.), punând apoi bazele unui imperiu "creștin". Pentru care clădeste "a doua Romă", Constantinopolul – cetatea lui Constantin, pe care o investește cu o autoritate politică si bisericească universală, "ecumenică". Datorita lui Constantin și apoi lui Teodosie I după 381, imperiul roman nu numai că s-a mutat în Orient, dar și-a schimbat fundamental structura și caracterul său. Creștinismul este recunoscut ca religie oficială a imperiului, Biserica fiind inclusă in structura politică a statului, bucurându-se de protecția acestuia. La rândul ei, Biserica declara pe Constantin "egal cu apostolii", iar numele împaratului apare pe listele de pomenire ale Bisericii.

În aceste condiții și în această perioadă (sec. IV-VIII) s-a precizat și raportul dintre Biserică si stat, care poate fi definit ca un raport de "simfonie", in sensul că o instituție nu se poate concepe fără cealaltă, ele existând ca două entități complementare, imposibil de separat. Este teoria împaratului Justinian (518-656), bazată pe recunoaștetea "diarhiei", a dublei autorități -cea a împaratului si cea a patriarhului.

În virtutea acestei "simfonii", împaratul, care trebuia să profeseze crezul ortodox, accepta să primească coroana din mâinile patriarhului Constantinopolului, în cadrul unei ceremonii religioase din biserica Sfânta Sofia. Desigur, el nu era încoronat ca șef al Bisericii, iar patriarhul nu putea să încoroneze un împarat eretic, mărturisirea ortodoxă fiind obligatorie pentru a deține oficiul imperial. Pe de alta parte, în virtutea aceleiași "simfonii", împarații bizantini au convocat sinoadele ecumenice si au promulgat "edicte de credință" împotriva ereziilor care constituiau un pericol nu numai pentru ortodoxia credinței, ci și pentru unitatea imperiului. Astfel se explica "Henoticon"-ul împaratului Zenon (474-491), un edict de unire, publicat in 482 cu intenția de a reconcilia pe ortodocși, cu monofiziții separați după sinodul ecumenic de la Calcedon (451) și "Ektesis", promulgat de împaratul Heraclius in 638, în care propune monotelismul ca doctrina de reconciliere. Ambele tentative au eșuat, doctrinele propuse fiind respinse și de o parte și de alta.

În acest cadru, în care administrația și organizarea bisericească coincid cu structura civilă a statului, nu există o contradicție de bază între canoanele bisericești și legile imperiale. Împaratii bizantini promulga legi care privesc probleme bisericești, după cum Biserica adopta canoane care afectează viata civila (de pildă, codul lui Justinian).

Desigur, această "simfonie" nu poate fi descrisă decât într-un sens general și ea nu poate fi considerată un sistem social creștin ideal, deoarece ea a avut o evoluție inegala și plină de tensiuni. Ea a fost mai degrabă o "polaritate instabilă și dinamică". Mai mult, în unele epoci, Biserica a avut chiar de suferit din cauza alianței sale cu statul bizantin. De pildă, în disputa iconoclastică din secolele VIII-IX, împarații bizantini au pretins să exercite o autoritate doctrinară. Dupa cum se știe, împotriva împaraților iconoclaști călugarii au purtat o luptă aprigă. "Simfonia" rămâne totuși o caracteristică fundamentală a tradiției canonice din această perioadă, de aceea Ortodoxia nu a acceptat nici "cezaro-papismul" medieval din Biserica apuseană, nici teoria "separării", care s-a impus in epoca modernă după revoluția burgheză. Este adevarat că majoritatea ortodocșilor trăiesc astăzi în țări în care se practică principiul separării dintre Biserică și Stat. Cu toate acestea, nici "simfonia" constantiniana, nici "separarea" postconstantiniană n-au distrus caracterul popular al creștinismului ortodox. În ce privește relația Bisericii cu poporul, indiferent de formele de stat ale societății Ortodoxia a rămas fidelă unui "establishment", care are la bază principiul simfoniei.

Cu toată evoluția aceasta a creștinismului, relația lui cu statul bizantin, nu s-a putut să nu apară greșeli în sânul Bisericii. Mulți după a lor plăcere sau pentru a se afirma, susțineau cu tărie cauza proprie care era contrară bisericii. Astfel au apărut greșelile dogmatice care poartă numele de erezie.

În perioada de început al creștinismul se cunosc o serie de erezii care au fost combătute fie prin sinoade locale, fie prin sinoade ecumenice. În perioada de până la sinodul IV ecumenic de la Calcedon se cunosc următoarele erezii:

Montanism: mișcare cu caracter profetic si eshatologic, apărută in Frigia, Asia Mică centrală, către 156, sub conducerea lui Montanus, fost preot pagin frigian, convertit la creștinism, care susținea că odată cu el începe în realitate epoca Paracletului (In 14, 15-17, 26), adică lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Această lucrare la care sunt asociate două proorocițe, Maximilla și Priscila, constă în a redresa disciplina și etica Bisericii, pregătind-o pentru primirea Noului Ierusalim care se va stabili pe pământ la Pepuzia în Frigia. În acest scop, orice creștin trebuia să exercite harismele sale, în special profeția, și să părăsească orice preocupare terestră, practicând ascetismul, abstinența, postul, mărturisirea păcatelor zilnic. Montanismul propune adepților săi martiriul ca semn al sfârșitului, cere separarea Bisericii de lume, încurajează profețiile și preoția femeilor. Datorita nonconformismului și disciplinei sale rigoriste, montanismul se organizează ca mișcare separată de Biserică, reușind să câștige in 207 pe scriitorul african Tertulian (150-255). Acesta a scris o serie de lucrări montaniste în care critica serviciul militar, slujbele publice, morala conjugală și disciplina penitențială, practicate de Biserică din timpul sau. Mișcarea n-a fost acceptată de Biserică din cauza abuzului cu harisme și a concepției sale, care punea la îndoială justificarea prin har si iertarea păcatelor dupa botezare. Dupa anuI 500, mișcarea dispare.

Modalism: erezie trinitară care apare în Asia Mica și se dezvoltă la Roma, unde este propagată de Praxeas, către 190, de Noetus si apoi de Sabelie (catre 200), de unde si numele de "sabelianism". Potrivilt acestei concepții, Dumnezeu S-a revelat succesiv în trei forme sau modalități diferite: forma Tatalui, Care a creat lumea și a dat legea; forma Fiului, Care a salvat lumea; forma Duhului. În acest fel, persoanele divine nu sunt distincte în mod real, între Tatăl și Fiul neexistând nici o deosebire. Pentru Fotie, modalismul lui Sabelie, care afirma că Tatăl, Fiul și Duhul nu formează decât o singură persoană, deschide ușa iudaismului.

Adopțianism: erezie apărutaă la Roma, datorită lui Theodotus (către 195), după care Iisus, Care S-a născut miraculos dintr-o fecioară, a primit, la botezul Său în Iordan, Duhul Sfânt, adică este Hristos. El a fost răstignit, a înviat și a mântuit lumea prin ascultarea Sa. Pentru desăvârșita Lui ascultare, Dumnezeu L-a adoptat ca Fiul Său. În același sens, Paul de Samosata (260-272), episcop de Antiohia, susține că Logosul care a locuit în Moise și profeți a sălășluit în omul Iisus, pe care Dumnezeu l-a adoptat după răstignire și înviere și i-a dat un fel de dumnezeire. Iisus Se afla intr-o relație de iubire cu Dumnezeu, iar între Duhul Sfânt și Iisus exista numai o unitate de voință, o unitate morală, nu o unitate de substanță.

Donatism: mișcare schismatică ivită în Biserica africană, în jurul dlisputei despre validitatea Tainelor și vrednicia morală a savârșitorului.În 311, Caecilian este hirotonit episcop de Cartagina, cu participarea lui Felix de Aptunga, compromis în timpul persecuțiilor; de aceea, un grup declara invalidă alegerea acestuia, pe considerentul că Tainele administrate de un episcop sau preot nevrednic, ori de unul care a fost hirotonit în mod nevrednic, nu sunt valide. Numai Tainele săvârșite de preoții cu caracter moral sfânt sunt efective. Schisma se produce în momentul în care partea oponentă e condusă de Donatus, urmașul lui Marjorinus, contra-episcopul lui Caecilian. Ambele părți apelează la împaratul Constantin. Acesta, nu numai că reunește doua sinoade la Roma și Arles, în 313, care declara valida alegerea lui Caecilian, dar intervine direct în defavoarea donatiștilor. Donatus însuși a fost înlaturat dupa ce donatistii au fost declarați eretici iar bisericile lor au fost închise de Constantin.

Mesalianism: (in limba siriacă înseamnă "rugători", de unde numele grec de evhiti) – secta de asceți apărută în Siria la sfârșitul secolului al IV-lea, sub conducerea lui Simeon de Mesopotamia, care învăța că harul și pacatul coexistă în suflet și după botez. Taina botezului n-ar avea puterea să dezrădăcineze păcatul, care însa își menține influența paralel cu energia nouă a harului, creștinul fiind obiectul acestui dualism metafizic. Pariniții ortodocși, în chip special Marcu Ascetul si Diadoh al Foticeii, au respins această concepție, afirmând prezența reală, exclusivă și definitivă a harului în suflet, de la botez. Păcatul a fost evacuat, scos "afară"; harul săIăsluiește în mod tainic în inimă, centrul spiritual al omului, dar el se manifestă în mod conștient prin practicarea virtuților, pe masura cresterii spirituale. Sfântul Macarie Egipteanul, autorul "Omiliilor duhovnicesti", a fost acuzat de mesalianism latent, dar acuzația este nedreaptă.

Istoria dogmelor cunoaște o mare varietate și a ereziilor hristologice, cel mai adesea privind minimalizarea umanității lui Hristos, sau negarea unei firi umane autentice în persoana Sa. Vom aminti aici numai ereziile hristologice care au facut obiectul condamnării celor dintâi sinoade ecumenice. Principiul formulat de Sfântul Grigorie de Nazianz, pe care s-au întemeiat critica și respingerea acestor concepții, a fost de natură soteriologică: ceea ce nu a fost asumat în persoana Fiului lui Dumnezeu nu poate fi restaurat. Ceea ce s-a unit cu Dumnezeu în Hristos -aceea a fost mântuit. De aici, rigorismul dogmatic al sinoadelor față de erezii.

Arianism. Învățătura lui Arie (cca 256-cca 336), preot în Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din școala lui Origen (185-254), care, invocând anumite texte biblice (Pilde 8, 22 ; In 14, 28 ; 17, 3), susține că ființa lui Dumnezeu este unica și incomunicabilă, și trage concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. Separând firea Tatălui de cea a Fiului, Arie face o diferență între "născut" și "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu în mod adevărat, prin naștere, ci este creat, de aceea El are un început. Arie a formulat erezia sa spunând: "A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, și făra, Fiul. Fiul nu este de aceeași natură cu Tatăl, dar se deosebește de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre creaturi, întelepciunea creată sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte creaturi.

Deși a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arie a fost vehement criticat de episcopii Alexandru si Atanasie de Alexandria. Sinodul I ecumenic formulează răspunsul ortodox împotriva ereziei ariene sub diverse expresii:" "Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii", "născut, iar nu făcut", "cel ce este de o ființă cu Tatăl". Esența Fiului este identică cu a Tatălui, iar nașterea Sa din Tatăl este din veci, ceea ce înseamnă că Tatăl n-a existat vreo dată fară Fiul. Discipolii lui Arie s-au separat în două grupuri: unul care susținea că nimic nu e comun între Tatăl si Fiul (eunomieni); altul care accepta că Fiul are o esență asemănătoare cu cea a Tatălui (homeeni). Disputa ariană nu se sfirșește cu Sinodul I Ecumenic (325), deoarece arianismul este adoptat de către urmașii împaratului Constantin, Constant (353-362) și Valens (364-378), care persecuta pe partizanii Crezului de la Niceea. Pentru unii părinți ai Bisericii, erezia lui Arie ar fi o urma târzie a politeismului păgân care, reducând divinitatea la o categorie fizică, adoră creatura. Pentru patriarhul Fotie, arianismul ar fi o tentativă de a introduce elenismul în teologie, la care Biserica a rezistat combătând un pretins modalism, pe care episcopul Alexandriei l-ar fi exprimat într-o omilie (ținuta în 318) despre unitate în Treime, Arie recurge la subordinațianism hristologic, poate cea mai gravă erezie pe care o cunoaște istoria Bisericii.

Nestorianism. Doctrina susținută de patriarhul Nestorie al Constanrtinopolului (cca 380-cca 440), discipol al lui Teodor de Mopsuestia, care atribuie lui Hristos două persoane: una divina, Logosul sau Cuvântul, și una umană, Iisus. Natura umană este distinctă și independentă; de aceea în Hristos există două subiecte. El a fost condamnat de Sinodul ecumenic din Efes (431) pentru că refuza Fecioarei Maria titlul de "Născătoare de Dumnezeu" sau "(Maica lui Dumnezeu". Un fel de dualitate în Hristos profesa și Teodor de Mopsuestia (m. 428), care, spre deosebire de școala din Antiohia, care profesa hristologia de "tip Hristos", insista asupra ființei umane concrete a lui Iisus și asupra independenței acesteia. Pentru Nestorie, firea umană a fost nu numai completă și independentă, compusă din trup și suflet și voința, (Evangheliile vorbesc de "creșterea în cunoaștere", de dezvoltarea capacității de a discerne binele și răul, de lupta cu ispitele), ci a avurt și eu-ul ei genuin, care se păstrează împreună cu persoana Cuvântului. Unirea n-ar fi decit o simplă asociere sau cooperare a celor două persoane, corespunzătoare celor doua firi. Încercând să soluționeze logic prezența lui Iisus din Nazaret în chipul Său omenesc, Nestorie ajunge să formuleze ideea unei a treia persoane, "persoana unirii", care le leaga pe celelalte două și este Cel care propovăduiește, face minuni, maninca alaturi de apostoli și ucenici. O consecință tot eretică a nestorianismului este faptul că nu mai recunoaște în Fecioara Maria pe "Maica Domnului", care pentru aceasta concepție este "Născătoare de Hristos" și nu "Născatoare de Dumnezeu", cum o afirmă Biserica. Nestorianismul va fi aspru criticat de Chiril al Alexandriei, care învață că în Iisus subiectul este Cuvântul. Este adevărat că Sinodul de la Calcedon (451) primește în comuniune pe Teodoret de Cir și Iba de Edesa, prietenii lui Nestorie, ceea ce a determinat pe monofiziți să nu înțeleagă legatura dintre Efes și Calcedon. Totuși, Sinodul din 553 condamna cele "Trei capitole": monofizismul lui Teodor de Mopsuestia, scrierile în care Teodoret de Cir și Iba de Edesa atacă anatematismele lui Chiril de Alexandria contra lui Nestorie.

Monofizism [o singură fire]. Erezie predicată de Eutihie (378-cca 454) călugar din Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril de Alexandria, învațând că Hristos nu are decât o singura fire (mono-physis), cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutihie refuză distincția între "hypostasis" (ipostas, persoana) și "physis" (natură, fire), spunând că dacă Hristos e o persoană, El nu poate avea două naturi. Monofizismul era încurajat de formularea lui Chiril de Alexandria, care a pus în circulație și a apărat cu îndirjire formula: "unică este natura (physis) întrupată a Cuvântului dumnezeiesc". În fața acestei confuzii de termeni, sinodul de la Calcedon (451) vorbește clar de realitatea integrală a Fiului, Care are o singură persoană în două naturi. Cele doua firi, dumnezeiască și omenească, își păstrează integritatea lor, dar ele sunt unite fără confuzie, nici separare, într-un singur ipostas. Calcedonul respinge în același timp monofizismul, afirmând că în Hristos există două firi, dar și nestorianismul, care susținea că El este în două persoane. Hristologia de la Calcedon se bazează tot pe un argument soteriologic: numai dacă Cuvântul Și-a asumat autentic în ipostasul Său firea omenească integrală, este posibilă în dumnezeirea omului.

Una din formele sub care a circulat după Calcedon erezia lui Eutihie este monofizismul "severian" sau moderat, propus ca o formulă de reconciliere între calcedonieni și necalcedonieni de către Sever, patriarh de Antiohia (512 -538). Într-adevăr, Sever condamna pe Eutihie, în schimb respinge Calcedonul deoarece acesta ar fi reabilitat nestorianismul, care fusese respins de Sinodul din Efes (431). Pentru el, adevarata doctrina hristologică ar fi exprimată în formula lui Chiril de Alexandria: „O singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul".

Apolinarianism. Erezie care poartă numele celui ce a susținut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea (m. cca 390). Acesta neaga prezența unui suflet uman în Hristos. Prieten al sfântului Atanasie și aparător al doctrinei de la Niceea, Apolinarie afirma că Hristos este radical deosebit de noi făcându-Se întru "asemanarea" oamenilor. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el însuși, are nevoie de un principiu animator în om, acest rol îl joacă sufletul, dar în cazul lui Hristos, sufletul e înlocuit de Logosul divin. Logosul e principiul de viață atât al fizicului cât și al psihicului. Trupul lui Iisus e viu prin Cuvântul dumnezeiesc, nu prin suflet rațional uman. Astfel, Hristos nu a avut suflet rațional sau minte și voință. Biserica nu a acceptat această invățătură, deoarece concluzia ei e radicală: nu numai că Hristos ar fi avut în această situație o umanitate anormală, dar El nu ar mai fi om real. Or, în întruparea Sa, Hristos Și-a asumat firea umană în integritatea ei, inclusiv sufletul rațional și vointa. Insușirile firii umane n-au fost distruse, ci răscumparate și afirmate tocmai pentru că au fost unite cu Cuvântul. Hristologia apolinaristă, prin concluzia ei că Hristos nu are o fire umană deplină, revenea la arianism.

Gnosticism [cunoaștere secretă, inițiere]: doctrina sincretistă, compusă din elemente ale religiilor de mistere foarte populare iîn India, Babilonia și Persia, mituri ale filozofiei grecești asociate cu unele idei creștine luate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comunaă a sistemelor gnostice, fie precreștine, paracreștine sau creștine, este dualismul între ființa divina originară, inaccesibilă și o serie de emanații (pereche) rele care ajung în lume și în materie. Sistemul lui Valentin, creștin din Alexandria, care a expus învatatura sa la Roma în același timp cu Marcion, între 135-160, este centrat pe ideea de "pliroma". Lumea spirituală pură (pliroma) este compusă dintr-o unitate de eoni, emanații divine din Tatăl -necunoscutul sau ultimul- prin multiplicări succesive. Creația este identică cu căderea în păcat, iar lumea materială, care este în esența ei rea, ca si spiritele umane, au fost modelate de demiurg. Cuvântul-Mântuitorul nu este același cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanație spirituală, care a trecut prin Fecioara Maria ca apa prin conductă, nu a murit fizic și nu a înviat. Mântuirea este un act de cunoaștere revelată, necesară revenirii în armonia pliromei. Există o inegalitate ființială între oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici -nu cei trupești, nici cei psihici -posedă această cunoaștere și deci se pot mântui. Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie, Efrem Sirul și în special Irineu de Lyon, au combătut cu vehemență sistemele sincretiste gnostice nu numai pentru inconsistența lor teologică, ci și pentru caracterul lor blasfemiatoriu și periculos din punct de vedere moral. Ei afirma despre creație că este bună, fiindcă este opera lui Dumnezeu.

Printre reprezentanții gnosticismului creștin din perioadele apostolice și post-apostolice se numară: Simon din Samaria (magician), Nicolae, fondatorul sectei nicolaiților, Cerint, contemporan cu apostolul Ioan, Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca .85), Bardesan din Edessa (n. 154).

Iată câteva dintre doctrinele gnosticilor :

Marcionism: numele vine de la Marcion, originar din Asia Mica, stabilit la Roma către 140, unde sub influența gnosticismului lui Cerdon, dezvolta propriul lui sistem, pe baza unor texte din Epistola către Galateni, despre Dumnezeul celor doua Testamente și despre canonul Scripturii. După Marcion, există "doi dumnezei": un dumnezeu inferior, imperfect, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea și a inspirat profeții, care se mânie și se răzbună ( "legea talionului" ) ; un dumnezeu al Noului Testament, Tatăl lui Iisus Hristos, al iubirii, milei și iertarii. Între cei "doi dumnezei", cel creator și cel răscumpărător, nu există legatură; nici între Lege și Evanghelie, între Izrael si Biserică, sau între iudaism și creștinism. Materia este rea, de aceea Marcion recomanda ascetismul riguros. Pentru a susține ideile sale, el stabilește propriul său canon: Evanghelia după Luca, epistolele pauline, făra Timotei și Tit, din care elimina ideile iudaice. De la început, Biserica a condamnat ideile lui Marcion ( excomunicat în 144), căci ea a apărat unitatea istoriei mântuirii și revelației, continuitatea dintre Vechiul și Noul Testament. Cel mai important: exeget modern al lui Marcion a fost Adolf Harnak ( 1851-1930), care susține deosebirea radicală între Evanghelia unică a lui Hristos și celelalte religii.

Maniheism: erezie creștină dualistă propagată de Manes-Mani (216-277), filozof persan care, pretinzând a fi în posesia unor revelații secrete, se considera a fi ultimul "trimis", întruchiparea fizică a Paracletului. Ca sistem gnostic, maniheismul susține dualismul radical ontologic între cele două principii eterne, binele si răul, care se opun, în cursul istoriei, într-o confruntare fără sfârșit. Organizată ca, o noua religie, "religia luminii", având cărți, cult și ierarhie, mișcarea maniheistă a fost obiectul unor represalii și persecutii crunte. În secolele IV-V se raspândește în China și in Europa occidentală.

CAP. II. SINODUL IV ECUMENIC DE LA CALCEDON – 451

Toate aceste erezii ale Bisericii creștine din primele secole au continuat în secolul al V – lea cu erezia hristologică numită monofizism susținută de Eutihie un bătrân arhimandrit. El susținea cu tărie unirea celor două firi, încât făcea din ele o singură fire.De aici vine și numele de monofizism sau eutihianism. Dar îninte de acest Sinod s-au mai ținut alte sinoade locale care nu au reușit însă să înlăture învățătura greșită. De aici rezultă necesitatea convocării celui de-al IV – Sinod Ecumenic.

1. Sinodul de la Efes din anul 448

Asfel că vorbim mai întâi de Sinodul de la Efes din anul 448 și vom arăta importanța lui pentru convocarea sinodului din 451.

Eutihie, autorul acestei erezii fiind denunțat a trebui să se prezinte în fața patriarhului Flavian al Constantinopolului ca să-și susțină punctul de vedere, într-un sinod local ținut pe data de 12 noiembrie 448 la Constantinopol.

La 22 noiembrie 448 Eutihie se află în fața sinodului și susține că: „recunosc că înainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire”. În urma acestei declarații, Eutihie a fost condamnat ca eretic și sentința a fost semnată de 30 de episcopi și 23 de egumeni.

Papa Leon I a adresat la 13 iunie 449 patriarhulului Flavian al Constantinopolului o scrisoare dogmatică „Epistola dogmatică ad Flavianum” în care expune clar învățătura ortodoxă. Astfel Episcopul Romei, care, primind la 13 Mai invitarea împăratului la sinod, trimise pe 13 Iunie pe delegații săi cu vestita sa Epistolă dogmatică, adresată lui Flavian și în același timp sinodului. Ea poate fi considenată în parte ca un rezumat al hristologiei tradiționale Apusului, iar pe de altă parte ca un efort de echilibrare a dorințelor în spirit antiohean cu cele în spirit alexandrin.

Pornind de la egalitatea perfectă a Fiului, cu Tatăl, Leon afirmă, în sens cirilian, că El însuși s-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, iar această naștere temporală nu a luat și nu a adus nimic nașterii Lui eterne. Căci nu am fi putut birui păcatul și pe începătorul morții, dacă n-ar fi luat firea noastră și n-ar fi făcut-o a Sa, însuși Acela pe care nici păcatul nu-L putea întina, nici moartea ține. Leon accentuiiază apoi integritatea firii umane, combătând ideea că Hristos a avut forma omului, dar nu adevărul trupului matern, deși nici Eutihie nu spusese aceasta. Faptul că s-a zămislit din Fecioară prin Duhul Sfânt nu înseamnă că trupul Celui zămislit nu e din firea celei ce l-a zămislit. În accentuarea păstrării fiecărei firi, Leon folosește apoi formule înrudite cu cele antiohiene, uneori chiar de rezonanță nestoriană,

Precizând, Leon declară că Unul și Același este Dumnezeu și om, dar firile sunt deosebite; una este în Hristos persoana lui Dumnezeu și a omului, dar altceva e aceea din care în fiecare este ocara comună și altceva din care slava comună; de la noi are El omenitatea mai mică decât Tatăl și de la Tatăl dumnezeirea .egală cu Tatăl. Pentru această unitate a persoanei, care trebuie înțeleasă în fiecare fire, îl cunoaștem și Fiu al omului coborât din cer — când Fiul lui Dumnezeu și-a luat trupul din Fecioara Maria din care s-a născut — și se zice și că Fiul lui Dumnezeu s-a răstignit și s-a îngropat.

2. Sinodul Tâlharesc de la Efes (449)

Al doilea sinod local se deschide la Efes se deschide la 8 August 449. El nu a întrunit în ședințele sale mai mult de 138 Episcopi. Potrivit chiar poruncii împăratului, Eutihie a aparut ca acuzator, Flavian al Constantinopolului și Eusebiu al Doryleului ca acuzați. Numele de „sinod tâlhăresc” i-a fost dat nu atât pentru vociferările și altercațiile ce s-au produs în cursul revizuirii condamnării lui Eutihie, ci vociferări de acestea s-au produs și în cursul sinodului de la Calcedon, ci pentru faptul că în momentul când trebuia să semneze depunerea Iul Flavian, producându-se tumult între popi, Dioscur chemând garda militară din fața bisericii, cu aceaștia intrară și călugării alexandrini. Se mai spun că în timpul sinodului din Calcedon că Flavian a fost atât de maltratat încât peste trei zile a murit. Dar lucrul acesta e mai puțin sigur. Flavian însuși spune, în .apelul către Leon (după ce nu mai e în Efes) numai că a fost înconjurat de soldați, fără să fi suferit ceva, că s-a refugiat într-un loc oarecare din biserică, unde s-a ascuns. În orice caz el nu s-a mai întors la Constantinopol, ci a murit pe drumul exilului spre Sardes, în Hypaipa din Lydia. Nici lui Eusebie din Doryleu și legaților romani nu li s-a întâmplat nimic si Sinodul se deschide prin citirea decretelor împărătești. Eutihie declară ca legații îi sunt protivnici, fiindcă au fost întâi pe la Flavian, care i-a câștigat pentru el. Dioscur declară că e bine să se citească întâi actele sinodului de al Constantinopol, apoi se va citi și epistola papei.Mulți Episcopi se declarară, în cursul citirii actelor, împotriva a două firi în Hristos.

Când se ajunse la declarația lui Vasile al Seleuciei, făcută la Constantinopol: „Adorăm pe Unul Domnul nostru lisus Hristos cunoscut în două firi, căci pe una a avut-o dinainte de veci din Tatăl, pe alta luând-o din Maica cea după trup și-a unit-o sie-și după ipostas”, cineva a început să strige: „Cuvântul acesta a tulburat Biserica”. Și atunci s-au ridicat toți Episcopii egipteni și călugării lui Barsuma și toată mulțimea strigând: „Pe cel ce zice două firi tăiați-l în două! Cel ce zice două firi e nestorian”. Când se citi tot din actele dla Constatinopol, alte cuvinte ale Iui Vasile adresate lui Eutihie: „De nu zici după unire două firi nedespărțite si necontopite, admiți contopirea și amestecarea”, se făcu aceeași tulburare, încât Vasile al Seleuciei declară înfricat că nu-și aduce aminte să fi spus așa ceva, i-a spus doar (la Constantinopol) către Eutihie: „De zici după Unire în mod simplu o fire, admiți o contopire și o amestecare; dar de adaugi: întrupată și înomenită și înțelegi întruparea și înomenirea ca fericitul Ciril, zici ca și noi.

Participanții, vor iscăli la Efes și depunerea lui Flavian, precum au iscălit la, Constantinopol pe-a lui Eutihie și precum o vor iscăli la Calcedon pe a lui Dioscur. Și ca ei vor face mulți Episcopi, arătând cum mulți dintre ei treceau ușor de pe o parte pe alta, după cum bătea vântul.

Când se citi declarația lui Eutihie de la Constantinopol că recunoaște că Domnul a fost din două firi înainte de unire, dar după unire e numai într-o fire, sinodul se declară de acord cu el. După citirea actelor de la Constantinopol, Episcopii se pronunțară pe rând pentru anularea caterisirii lui Eutihie, a ieromonahilor și a ierodiaconilor din mănăstirea sa, întrucât au avut dreptate să nu primească nici un adaos la Simbolul de la Niceea, conform hotărârilor de la Efes.

La a doua serie de ședințe, ținute între 20 si 22 August, Flavian și legații papali n-au mai luat parte, deși se aflau încă în Efes. Rezultatul dezbaterilor din aceste ședinte au fost o serie de depuneri.

Astfel Biserica era iarăși împărțită. Situația nu putea dăinui așa. Aceasta și datorită faptului ca episcopatul din Apus, în frunte cu Leon al Romei, intrase într-o adevărată schizmă cu Răsăritul, nerecunoscând hotărârile da Efes. Trebuia ca aceste probleme ale Bisericii să fie rezolvate, astfel s-a convocat cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon.

3. Sinodul IV Ecumenic

În Biserica de Răsărit, „sinodul tâlhăresc”, de la Efes a provocat mare confuzie și haos. La 28 Iulie 450, Teodosie muri în urma unui accident de călărie. În locul lui veni sora lui, Pulcheria, împreună cu generalul Marcian, cu care s-a căsătorit nominal, fiind în vârstă de 54 ani. Ea reveni îndată Ia politica de împăciuire bisericească, pe care o impusese la 433 când avea influență asupra lui Teodosie.

Marcian anunță papei, pe la începutul lui Septembrie 450, că este hotărât să convoace un sinod pentru restabilirea păcii în Biserică, dar nu pomenește nimic despre dorința papei ca sinodul să se țină în Italia. În 22 Nov. îl anunță că sinodul se ține în Răsărit. Marcian voia să împace cele două partide de Episcopi din imperiul de Răsărit, lucru care nu s-ar fi putut realiza dacă sinodul s-ar fi ținut în Apus, unde papa și-ar fi impus prea exclusiv epistola sa dogmatică mai apropiată de hristologia antiohiană. Pe de altă parte împăratul nu voia să dea prea mult frâu liber ambițiilor acestui papă, care urmărea cu stăruință o ridicare a scaunului său peste toate cele din Răsărit.

Împăratul convoacă, la 17 Mai 451, noul sinod pentru, 1 Septembrie același an, la Niceea. Recomandând pe legații săi sinodului, papa prezintă epistola sa către Flavian ca expunerea cea mai deplină și mai clară a învățăturii despre întrupare. Dar totodată îi atrage luarea aminte să lase în vigoare cele hotărîte la sinodul ecumenic de la Efes împotriva lui Nestorie; nu cumva condamnarea lui Eutihle să înmoaie atitudinea față de Nestorie. Pe împărat îl roagă să nu admită la sinod nici o dezbatere despre credință. Papa voia ca sinodul să nu facă altceva decât să adopte epistola sa ca definiție dogmatică cu autoritate supremă. Către Pulcheria adăuga rugămintea ca sinodul să nu aducă vreo atingere nici canoanelor. Probabil presimțea că sinodul va decreta, printr-un canon, egalitatea scaunului de Constantinopol cu cel al Romei.

Episcopii se strânseră la data hotărâtă la Niceea. Ca de obicei se strânseră și unii clerici, monahi și laici care s-au dat la unele turburări. Împăratul, care promisese că va veni imediat, întârzia, fiind reținut de treburile publice. Ca să poată participa mai ușor, invită pe Episcopi, în două rânduri, să se deplaseze Ia Calcedon, în fața Constantinopolului.

Sinodul convocat încă de la 17 mai pentru 1 septembrie 451, la Niceea, a fost mutat la Calcedon, în fața Constantnopolului, pentru că împăratul dorea sa fie mai în apropiere, spre a asista la discuții.

Sinodul IV ecumenic s-a ținut la Calcedon, fiind cel mai important și măreț Sinod din antichitatea creștină. La sinoadele ecumenice au participat numeroși episcopi aparținând aproape tuturor regiunilor imperiului roman sau bizantin. Un studiu atent al geografiei scaunelor membrilor sinoadelor ecumenice ar fi interesant și sugestiv. Nu cunoașterm criteriul exact dupa care erau convocati membriii sinoadelor, dar e aproape sigur ca elementul geografic se impunea cu necesitate, întrucât el era reprezentativ si obligatoriu atât pentru imparat care făcea convocarea, cât si pentru ansamblul episcopilor care ținea să audă părerea tuturor Bisericilor locale. Ascultarea părerii fiecarui episcop sau măcar constatarea orientarii votului lui erau necesare, desigur pentru cântărirea hotaririi în orice problemă discutată, dar ele erau – in acelasi timp – indicative pentru gradul de Ortodoxie al reprezentantilor Bisericii. Biserica intreaga trecea un examen sever cu fiecare sinod ecumenic. Configuratia geografica a Ortodoxiei si a ereziei sau schismei interesa administrația imperiului, dar si ansamblul Bisericii a carei vigoare depindea de constatările făcute si de măsurile de luat în consecință. Astfel numărul episcopilor participanți a variat între 520 și 630, cifră neajunsă de nici un Sinod ecumenic. Majoritatea episcopilor participanți erau din Răsărit.

Papa Leon cel Mare al Romei (440—461) a trimis la Sinodul IV ecumenic din Calcedon 5 delegați: trei episcopi, Paschasinus de Lilybaiem, Lucentius și Iulian de Cos și doi preoți, Bonifacius și Vasile. Se mai aflau printre sinodali doi episcopi africani, Aureliu și Rustician, refugiați din Africa, din cauza năvălirii vandalilor.

Pentru rezolvarea chestiunilor materiale și menținerea ordinei în Sinod, împăratul a delegat un număr de comisari imperiali și senatori, care au condus dezbaterile Sinodului, fără ca sa ia parte la vot. În lipsa delegaților imperiali, ședința a II-a din 13 octombrie a fost prezidată de episcopul Paschasinus de Lilybaieum. Un rol însemnat la Sinod l-a avut patriarhul Anatolie al Constantinopolului (449—458).

Împăratul Marcian a prezidat ședința din 25 octombrie 451, cînd s-a făcut proclamarea solemnă a hotărîrii de credință, iar el a ținut cuvântărea de închidere a Sinodului.

Ședințele sinodului, în număr de 21, au avut Ioc deci la Calcedon, în biserica Sf. Eufimia, între 8 Oct. si 1 Nov. 451. Comisarii imperiali aveau conducerea administrativă a ședințelor: puneau la vot, fixau ordinea de zi, închideau ședințele. Legaților romani li se dădu o mare cinste, fiind chemați aproape totdeauna primii la vot.

În vederea începerii primei ședințe se așezară, la mijloc comisarii imperiali și membrii senatului. La stânga lor cei dintâi erau legații romani, apoi Anatolie al Constantinopoleului și Maxim al Antiohiei, la dreapta Dioscur al Alexandriei, apoi luvenal al Ierusalimului.

Chiar de la începutul primei ședințe, legații romani cerură ca Dioscur să fie scos afară din sinod, altfel pleacă ei. Comisarii respinseră această cerere, declarând că întâi trebue să se constate că Dioscur e vinovat. Eusebie al Doryleului prezentă o pâră scrisă contra lui Dioscur pentru purtarea lui violentă la Efes, pentru aprobarea ereziei Iui Eutihie, pentru depunerea lui Flavian și a lui însuși. Dioscur a fost silit să treacă în mijloc ca acuzat, Atât Dioscur cât și Eusebiu cerură să se citească actele sinodului dela 449 din Efes, primul ca document în favorul lui, al doilea ca document împotriva Iui.

După ce s-a citit din actele sinodului din Constantinopol, intercalate între cele dela Efes, mărturisirea lui Flavian că Hristos e din două firi după întrupare, într-un ipostas și o persoană, la întrebarea comisarilor legații papali, răsăritenii (Antiohienii), Anatolie de Constantinopolului, Maxim de Antiohia, Talasie al Cezareii Capadociei și alții aprobară această mărturisire. Dioscur spuse: Voi răspunde mai târziu când se vor citi și celelalte cuvinte ale lui Flavian. Căci în celelalte se contrazice cu sine, spunând după unire două firi. Dioscur refuză, ca și Eutihie, să recunoască în Hristos două firi după întrupare. Iar expresia lui Flavian: Hristos e după întrupare din două firi, i se părea echivocă.

Juvenalie al Ierusalimului, care la Efes subscrisese condamnarea lui Flavian, o găsi acum bună, ca și Talasie al Cezareii Capadociei și a trecut cu toți Episcopii palestinieni din rândurile Egiptenilor în cele ale Răsăritenilor (Antiohienilor), fiind întâmpinat de aceștia cu strigătul: „Dumnezeu te-a adus, ortodoxule! Bine ai venit!”. Tot așa făcură Episcopii Greciei. Partida Iui Dioscur se micșora. Acesta rămânea totuși la opinia Iui. La urma tuturor declară: «Flavian a fost depus pentru-& spus două firi duittă unire.

Când se citi din actele dela Efes, aprobarea dată de acel sinod mărturisirii lui Eutihie (făcută la Constantmopol): „Mărturisesc că Domnul nostru a fost din două firi înainte de unire dar după unire din una”, Răsăritenii (Antiohienii) au strigat: „Această aprobare n-a spus-o nimeni! Anatema celui ce a spus-o I Ucigașul a spus-o aceasta! Egiptenii au spus acestea. Acestea sunt ale lui Faraon. Acestea sunt ale lui Dioscur”.

După citirea, actelor dela Efes, comisarii imperiali și senatul declarară că întrucât din acte s-a văzut că Flavian și Eusebiu au fost depuși pe nedrept, trebuie să fie supuși acum aceleiași pedepse: Dioscur, Juvenalie al Ierusalimului, Talasie al Cezareii Capadociei, Eusetaie al Ancyrei, Eustație al Beritului și Vasile al Seleuciei. Răsăritenii (Antiohienii) strigară: „Aceasta e o judecată dreaptă”. Ilirienii, dimpotrivă, strigară: „Toți am greșit! Cerem iertare!”. Această chestiune fiind rezolvată în principiu, comisarii și senatul au cerurt ca fiecare Episcop să aducă o expunere în scris a credinței sale, fără teamă, dar cu frica de Dumnezeu.

A doua ședință s-a ținu la 10 Oct. Dioscur și ceilalți cinci Episcopi, a căror depunere o ceruseră comisarii imperiali, nu erau prezenți. La fel lipseau Episcopii egipteni, care se abținuseră și de la ședințele următoare. Comisarii și senatul spun iar Episcopilor să expună clar credința, pentru ca să se înlăture orice dispută cu privire la ea. Împăratul voia să se stabilească un text acceptat de toți pentru încetarea vrajbei din Biserică și de aceea comisarii propuseră ca fiecare Arhiepiscop să ia câte unul sau doi episcopi din dieceza sa și să stabilească împreună un text pe care să-l prezinte tuturor, că de-l vor accepta toți, să înceteze orice discuții, iar de nu, să-și facă și aceia cunoscute opiniile.

Florentie, Episcopul Sardelor, ceru să li se dea un termen le câteva zile pentru a face lucrul acesta cu chibzuială. Iar Ceropius al Sevastopolei a cerut să se citească întâi, pentru a le lua toți ca normă, în expunerea ce o vor face: simbolul de la Niceea, la fel de la Constantinopol, epistola a doua a lui Chiril către Nestoie. Chiril rămânea suprema autoritate pentru ei, cum a rămas tot timpul în Răsăritul ortodox.

Primul pasaj dubios era acesta: „Și pentru a plăti datoria contractată a firii noastre, firea dumnezeiască s-a unit cu firea pătimitoare ca, ceea ce era necesar pentru tămăduirea noastră, Unul și Același lisus Hristos, fiind mijlocitor al lui Dumnezeu si al oamenilor, să poată muri dintr-o latură și să nu poată muri din alta”. Aetie, arhidiaconul bisericii din Constantinopol, lămuri acest pasaj cu următorul din epistola Ilia a lui Ciril către Nestorie: „Fiindcă, iarăși, trupul Lui propriu, prin harul lui Dumnezeu, cum zice Apostolul, a gustat moartea pentru fiecare, se zice că Același a pătimit moartea pentru noi, nu ca venind la experiența morții după firea Lui, ci pentru că, precum am zis adineauri, trupul Lui a gustat moartea.

AI doilea pasaj neclar pentru ilirieni si palestinieni spunea că lucrează fiecare chip cu participarea celuilalt ceea ce îi este propriu, Cuvântul lucrând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul împlinind cele ale trupului și unul din ele strălucește prin minuni, altul cade sub ocări”.

Comisarii întrebară acum de se mai îndoiește cineva. Toți răspunseră că nu. Dădură apoi un termen de cinci zile, în care Anatolie alegând câțiva episcopi din cei ce subscriseseră epistola lui Leon, capabili să învețe pe alții, va stabili împreună cu ei, în resedmța lui, un text pe oare să-i prezinte apoi Sinodului. Comisarii cereau să fie aleși episcopi care au iscălit epistola lui Leon, ca garanție că au condamnat învățătura lui Eutihie. Ședința se închise în strigătele episopilor ilireni să fie iertat Dioscur cu cei cinci episcopi.

Ședința a IlI-a se ținu la 13 Octombrie. In ea fu depus Dioscur. Participară numai 200 de episcopi. Comisarii imperiali nu participară. Voiau să dea impresia că sinodul ia singur o hotărâre în chestiunea aceasta. Se lăsă prezidiul unui colegiu de episcopi compus din Pascasin, legatul papal, Anatolie al Constantinopolului și Maxim al Antiohiei. Se dădu astfel ocazia papii Leon să se răzbune pe Dioscur pentru sfidările repetate ce i le aruncase acela, care culminaseră cu anatematizarea ce o rostise asupra lui.

Se citi o nouă adresă a lui Eusebiu din Doryleu, prin care se cerea să fie reașezat în treapta și în drepturile de Episcop, iar Dioscur să fie depus ca unul ce cugetă Ia fel ca Eutihie și a adus atingere credinței și tulburare Bisericii. I se făcură lui Dioscur trei chemări la sinod prin trei delegații de episcopi.

După ce se primi și al treilea refuz din partea lui Dioscur, Pascasin, legatul papal, întrebă: Ce voiește sinodul să facă cu el? Maxim ial Antiohiei răspunse: Ceea ce socotește Cuvioșia voastră; și noi vom vota Ia fel.

Legații papali declarară: Dioscur a primit pe Eutihie, cel de o credință cu el, în comuniune, mai înainte de a se aduna în sinod la Efes, împreună cu alți episcopi,

A patra ședință avu loc la 17 Octombrie, în prezența comisarilor imperiali și a senatorilor. După ce se citi din ședința întâi opinia comisarilor despre condamnarea lui Dioscor și a celor cinci episcopi și concluzia ședinței a doua despre termenul de cinci zile, dat episcopilor pentru stabilirea unei Mărturisiri de credință, comisarii întrebară ce a decis preasfântul sinod cu privire la credința. Legații papali răspunseră: că Sinodul respectă Simbolul de la Niceea și Constantinopol, cele întărite de Sinodul ecumenic de la Efes sub conducerea lui Chiril și epistola papei Leon care a condamnat erezia lui Nestorie și Eutihie. Comisarii cerură fiecărui Episcop să declare dacă epistola lui Leon e în armonie cu Simbolul de la Niceea și Constantinopol. Întâi răspunse Anatolie al Constantinopolului afirmativ, adăugând că ea consună și cu cele hotărâte la sinodul ecumenic din Efes sub Chiril. Răspunseră apoi legații papali și după ei toți episcopii pe rând. Cei mai mulți declarară că au subscris de mai înainte epistola lui Leon.

Câte o declarație specială citi Sozon de Filipi, în numele episcopilor din Bir și Anania al Capitoliadei în numele episcopilor din Palestina, care își exprimaseră în ședința a doua îndoielile față de anumite pasaje din epistola lui Leon. Cei din Ilir declarară că îndoielile ce le mai aveau despre ortodoxia epistolei lui Leon le-au fost risipite de explicațiile ce Ii le-au dat legații papali la consfătuirile ce le-au avut Ia Anatolie. Căci aceia au anatematizat pe tot omul care sapară de dumnezeire trupul Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru lisus Hristos, pe care și I-a unit sieși din Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu și care nu zice că cele vrednice de om sunt ale Lui în chip neamestecat, neschimbat și neâmpărțit.

Cele trei adverbe: în chip neschimbat, neamestecat șî neîmpărțit se vor pune exact în ordinea aceasta în definiția sinodului, adăugându-îi-se și: nedespărțit.

Cei din Palestina declarară că „cu cele mai multe din epistolă au fost de acord ca fiind juste și în consonanță” cu Simbolul de la Niceea, Constantinopol și cele hotărîte la Efes.

După ce primiră declarațiile a 158 episcopi, comisarii întrebară pe ceilalți în grup de sunt de aceeași părere. Aceia au strigat: Toți suntem de acord. Toți credem la fel. Dar cerem să fie redați sinodului și cei cinci episcopi propuși de comisari spre condamnare. Comisarii au spus că au înaintat cererea Sinodului pentru iertarea acelora împăratului și așteaptă judecata lui. După câteva ore de așteptare, a venit răspunsul împăratului că Sinodul va hotărî el însuși cum vrea despre aceia. Anatolie al Constantinopolului spuse atunci: „Ne rugăm să intre”. Toți episcopii au făcut aceeași rugăminte. Comisarii și senatorii au spus: ”Să intre”. Și aceia intrară în strigătele de bucurie ale celor prezenți. „Aceasta e unirea deplină. Aceasta e pacea Bisericilor!”.

Comisiarii amintiră apoi că episcopii egipteni au înaintat cu o zi înainte împăratului o mărturisire de credință, împăratul a trimis cererea la sinod. Au fost introduși 13 episcopi egipteni și se citi mărturisirea lor în care declarau că respectă simbolul de la Niceea și învățătura Sf. Atanasie și Chiril și anatematizează erezia lui Arie, Eunomie, Manicheu, Nestorie si pe cei ce zic că trupul Domnului e din cer și nu din Sf. Fecioară după asemănarea noastră a tuturor, afară de păcat.

Episcopii egipteni a spus : „Dacă cineva cugetă altceva decât ce am dat în această cerere, fie că e Eutihie fie altcineva, anatema sa fie. Iar despre epistola preasfântului Arhiepiscop Leon, știu toți preasfinții părinți că în toate așteptăm opinia arhiepiscopului nostru și rugăm iubirea voastră de oameni să aștepte hotărîrea președintelui nostru. Noi îi vom urma lui în toate”.

Aceasta stârni o mare furtună în Sinod. Li se cerură să condamne pe Eutihie. Cine nu-l condamnă e eretic. Egiptenii se rugară să aibă milă de ei. De vor iscăli fără încuviințarea Arhiepiscopului, episcopii din Egipt nu-i vor primi în comuniune, îi vor ucide. Mai bine se Iasă să fie omorâți aci, decât acolo. Să se aleagă aici Arhiepiscopul și vor iscăli. Să le ia mai bine scaunele, decât să-i expună uciderii.

Comisarii hotărâră că deoarece aceștia nu subscriu epistola lui Leon, nu pentru că ar avea altă credință, ci pentru că sunt opriți de obiceiul diecezei egiptene s-o facă fără încuviințarea Arhiepiscopului Alexandriei, să rămână în Constantinopol până se va hirotoni un nou Arhiepiscop al Alexandriei.

Comisarii porunciră să intre apoi o grupă de monahi cu sentimente eutihiene, cei mai mulți trăitori într-o cavernă, deoarece Ia ordinul împăratului fuseseră alungați din mănăstire, în frunte cu arhimandriții Carosos și Dorotei, care înainte de deschiderea sinodului dăduseră o cerere împăratului. Unul, era învățător al lui Eutihie. Printre ei era și Barsumas de la sinodul tâlhăresc din Efes. La doi dintre ei, Calopedie și Gerontie, Anatolie al Constantinopolei le ceru să iasă, deoarece au fost depuși mai înainte. Comisarii nu au dat urmare cererii lui Anatolie și porunciră să se citească replica monahilor. Ei cereau împăratului ca sinodul ecumenic pe care el îl convocase, să oprească „agitațiile și iscăliturile făcute de silă și persecuțiile din fiecare zi făcute de clerici împotriva noastră, pe care le întreprind fără știrea voastră.

Comisarii le spuseră: Vi s-a citit cererea. Spuneți deci de consimțiți cu dogmele sinodului. Arhim. Carosos declară că altă credmță el nu acceptă decât cea de la Niceea în care a fost botezat de Episcopul Teotim al Tomisului. Tot așa declarară și ceilalți. Aetie arhidiaconul Bisericii din Constantinopol, observă: Credința de la Niceea o ține și sinodul de față, dar fiindcă după aceea au apărut unele erezii, Chiril și papa Leon au alcătuit niște epistole care o explică, fără să expună o credință nouă. Sinodul de acum le acceptă pe acestea. Supuneți-vă și voi sinodului și condamnați pe Nestorie și Eutihie. Carosos răspunse: Pe Nestorie l-am anatematizat de atâtea ori. Aetie zice atunci: : „Dacă Eutihie nu crede ca Biserica universală, anatema să fie”.

În cursul acestor întrebări și răspunsuri, comisarii au poruncit să se citească o cerere a altor arhimandriți și presbiteri; Faust, Martin, Petru, Manuil, Avram, Iov, Antioh, Teodor, Paul, lacob, Eusebie, Trifon, Mareei, Timotei, Pergamie, loan, contrari lui Eutihie care îl lăudau pe împănat că a luat masuri pentru stârpirea ereziei și îi cereau să fie pedepsiți călugării aderenți ai lui Eutihie cari locuiesc în peșteră ca fiarele și batjocoresc în fiecare zi pe Mântuitorul Hristos.

Se continuă apoi cu întrebările. Dorotei declară că Eutihie nu e eretic că crede în „Mântuitorul Hristos care s-a coborât din cer si s-a întrupat din Sf. Fecioară și s-a făcut om și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont. Acesta mărturisim că e din Treime, potrivit cuvintelor Domnului: Mergând învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui al Fiului și al Sfântului Duh. Mărturisim deci că cel ce a pătlmit e din Treime și altă credință nu cunosc”.

Episcopii voiau ceva mai concret: „Iscălești epistola (lui) s-au nu?”. Dorotei răspunse: „Eu cred în botez. Nu iscălesc nici o epistolă”. Comisarii și senatorii îi amintiră: Atunci când împăratul te-a trimis la voi, ați promis să ascultați de Sinod. Acum de nu primești hotărîrile Sinodului? Dorotei răspunse: „Noi am spus atunci boierilor și senatului și am rugat și pe împărat, intrând înăuntru, ca Sinodul să întărească credința celor 318 părinți (dela Niceea), în care ne-am și botezat, împreună cu definiția hotărîtă de aceiași Părinți”.

După toate aceste polemici, neajungându-se la nici un răspuns concret și definitoriu mai are loc încă o ședință a sinodului la 22 Octombrie, ca fiind cea mai importantă. Ea ne-a lăsat celebra definiție dogmatică despre persoana lui Iisus Hristos.

CAP. III DEFINIȚIA DOGMATICĂ DE LA CALCEDON ȘI URMĂRILE EI ASUPRA BISERICII

Această definiție Îl mărturisește pe Hristos ca fiind: „Unul și Același Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit pe Același în dumneteire și desăvârșit pe Același în omenitate, Dumnzeu adevărat și om adevărat pe același din suflet rațional și trup, de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi pe Același după omenitate, după toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, în zilele de pe urmă Același pentru noi și pentru a noastră mântuire din Maria Fecioara, Născătoare de Dumnezeu după omenitate; pe unul și Același Hristos, Fiu, Domn, Unul născut cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit, deosebirea firilor nefiind desființată nicidecum din cauza unirii, ci salvându-se mai degrabă proprietatea fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostas, nu împărțit și divizat în două persoane, ci pe unul și Același Fiu, Unul născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, precum ne-au învățat de la început prooroci despre El și Însuși Iisus Hristos și ne-a predat Simbolul Părinților.”

Definitia doctrinară și identificarea unora dintre elementele ei — se arată mai intâi partea finală a definiției care a oferit și oferă încă prilejurile cele mai numeroase de discuție acelora care, din epoca patristică și pînă astăzi, s-au ocupat și se ocupă cu ea pentru diferite motive, deosebi pentru a apropia și a reuni pe necalcedonieni cu calcedonienii, sau cel puțin pentru a face posibilă o coexistență pașnică suportabilă ître ei: (Sinodul) se opune acelora oare încearcă să împartă taina întrupării în doi Fii, îndepărtează de la adunarea pentru cele sfinte pe cei care îndrăznesc să afirme că dumnezeirea Unuia-Născut este părtiitoare și stă împotriva celor care născocesc amestecul sau contopirea celor două firi ale lui Hristos. Sinodul respinge pe cei care în nebunia lor susțin că chipul de rob luat de Hristos din noi este de esență ce-rească sau de altă esență decît a noastră. El anatematizează pe cei care susțin basmul că au fost două firi ale Domnului înainte de unire, dar imaginează că după unire a fost o singură fire. Urmând Sfinților Părinți, noi toți, unanimi, învățăm și mărturisim unul si același lucru, Domnul nostru Ilsus Hristos, desăvîrșit în dumnezeire, desăvârșit în umanitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, din suflet rațional, trup, de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după umnitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea veacrilor din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele după urmă (născut) după umanitate din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, pentru noi și pentru a noastră mântuire. (Mărturisim) omul și același Hristos lisus, Fiu,. Domn, Unul-Născut, cunoscut .in două firi, neamestecat, neschimbat, neimpârțit, nedespărțit. Deosebirea firilor nu a fost suprimată din cauza unirii, ci s-a păstrat, dimpotrivă, proprietatea fiecărei firi care se unesc una cu alta într-o singură persoană și întrec singură ipostază. (Mărturisim) nu un (Fiu) împărțit sau despărțit în doua persoane, ci unul și același Fiu, Unul-Născut Dumnezeu Logosul, Domnul Iisus Hristos, cum au prezis de mult proorocii despre El, cum însuși Domnul lisus Hristos ne-a învățat și cum Simbolul Părinților ne-a transmis. Aceste diferite puncte de învățătură o dată hotărâte și formulate cu toată atenția și cu toată precizia posibilă, Sfântul și Ecumenicul Sinod declară că nu-i permis nimănui să propovăduiască o altă credință sau s-o predice altora. Cât despre cei care ar îndrăzni fie să alcătuiască o altă învățătură, fie să prezinte, să propovăduiască sau să pună în circulație un alt simbol pentru cei care doresc să revină din elenism sau din iudaism, sau din orice altă erezie la cunoașterea adevărului, dacă sunt episcop! sau clerici să fie caterisiți, episcopii din episcopat, iar clericii din rangul lor, dacă sunt călugări sau laici, să fie anatematizați.

EEsențialul pe care trebuie să-l reținem este că cu toate criticile care i s-au făcut și i se mai fac încă, îndeosebi cu privire la dozajul și terminologia elementelor doctrinare, definiția hristologică a Calcedonului e o capodoperă de gândire și evlavie printre celelalte formule dogmatice. Elementele sale componente sunt o moștenire de la Părinții anteriori, mai ales de la Capadocieni și de la Sfântul Chiril, toți ucenici ai aceleiași școli alexandrine, la care s-a adăugat Leon, a cărui concepție teologică e larg dominată de același spirit alexandrin. Folosirea termenilor fire și ipostată, persoană, unire, consubstanțial, cele patru adverbe, Maica Domnului, ca și elaborarea doctrinară ea însăși sunt opera Părinților sinodali.

Receptarea Sinodului de la Calcedon prin hotărârile și consultațiile împăraților, constă în faptul că sinoadele ecumenice erau convocate de către împărați și tot ei ratificau hotărîrile aceistora. Aceste hotărâri aveau o importanță politică pentru pacea și bunăstarea imperiului, cum se adeverise încă din vremea primului Sinod Ecumenic. Cu prilejul convocării Sinodului al lIl-lea Ecumenic (Efes, 431), împăratul Teodosie al II-lea precizase că bunăstarea imperiului depindea de religie, că el, împăratul, făcea legătura naturală între religie și bunăstarea popoarelor sale, că păstra și menținea inviolabilă armonia celor două ordini, ca mediator oficial între Dumnezeu și oameni, slujind Providența divină și veghind la interesele, statului. Din această concepție a ieșit probabil edictul imperial din 7 februarie 452 cu privire la Sinodul de la Calcedon, specificând că ceea ce acest Sinod a definit în timpul din urmă cu privire la credința creștină este conform învățăturii celor 318 Părinți și rânduielilor statornicite de către cei 150 de Părinți. Cei care vor călca această lege vor fi pedepsiți fără întârziere, căci ei sunt nu numai adversarii credinței statornicite, ci încă prin discuțiile lor ei dezvăluie ochilor iudeilor și paginilor sfintele mistere. Reținem argumentarea teologică a amenințării cu pedeapsa în caz de călcare a edictului. Pedeapsa n-a întârziat să lovească pe delicventi din diferitele părți ale imperiului, îndeosebi pe cei din Palestina și Egipt. Neînțelegerile și certurile au determinat pe Leon I să organizeze, în 458, o consultație a episcopatului (aproximativ 1.600 de episcopi) cu privire la Sinodul de la Calcedon și cu privire la Timotei Aelurul, având ca rezultat confirmarea Sinodului. Henotikonul lui Zenon (482) a făcut același lucru în aparență, dar în realitate el reprezenta un compromis pe care împăratul ținea să-l realizeze între calcedonieni și necalcedonieni.

Anastasie a acceptat în fond Henotikonul, iar Justin și mai ales Justinian au susținut Calcedonul în tot chipul, îndeosebi la Sinodul al V-lea Ecumenic-(553), în pofida protecției pe care împărăteasa Teodora o acorda necalcedonienilor. Ekthesisul Lui Heraclie (638—639) care sprijinea cele două firi și o voință în lisus Hristos a făcut să se atribuie necalcedonienilor această apreciere : „Calcedonul a venit la noi, nu noi la el”. Tiposul lui Comstans al II-lea (648) de orientare monotelită a continuat să provoace controverse cărora Sinodul al Vl-lea Ecumenic (680—681) le-a pus capăt prin definiția sa care propovăduia două firi, două lucrări și două voințe în Domnul nostru. Se revenea astfel la doctrina Calcedonului. Dacă privim de aproape aceste consultații și decrete imperiale, constatăm că adesea formulele sunt parțiale, echivoce, de compromis și că interesele politice și sentimentele naționale nu puteau înlocui unirea prin credință, prin convingere și dragoste frățească. Imperiul pierduse provinciile sale orientale unde se afla cea mai mare parte a necalcedonienilor. Este de asemenea adevărat că, începînd din 482, politica și teologia unionistă a împăraților a dus la neînțelegerea hotărârilor dogmatice ale Calcedonului. Dar oricât de imperfect și fragil a fost acest rezultat, el nu este total lipsit de importanță pentru receptarea Calcedonului.

Mai întâi aceste intervenții directe ale statului bizantin în afacerile Bisericii creau, mențineau sau făceau să progreseze conștinița unității creștine. Evident, statul se gândea la unitatea și la pacea lui, dar prin însuși acest fapt el punea Biserica să vegheze și să acționeze pentru propria ei unitate. Ne putem întreba prin ce s-ar fi putut înlocui autoritatea centrală a statului bizantin și pune totuși Biserica în stare de a convoca Sinoadele Ecumenice și a trage consecințele cunoscute. E necesar să adăugăm că unele din aceste edicte imperiale, ca de exemplu acelea ale lui Justinian, au promovat considerabil gândirea teologică a epocii, mai ales prin mărturisirea sa de credință și prin unele tratate ale sale care au creat un proces de aprofundare a aceptării. Citind aproape totdeauna pe Părinți în sprijinul decretelor lor, împărații deschideau calea unei receptări formale a Calcedonului care avea să devină o receptare mai comprehensivă, mai complexă, a acestui Sinod. În felul acesta statul bizallin a ajuns, la Sinodul Ecumenic din 680—681, să .adopte doctrina hristologică a Bisericii care nu încetase o clipă să-și frămînte propria-i teologie prin oameni ca Leonțiu de Bizanț, Sofronie al Ierusalimului sau Maxim Mărturisitorul.

În partea finală a hotărârii sale, Calcedonul observă că diferitele elemente ale doctrinii lui au fost determinate și analizate cu toată atenția și toată precizia posibilă. Prin aceasta Sinodul își face o autorecomandare pentru a inspira încredere cititorilor care aveau să devină primitori ai hotărârilor respective în preambulul definiției. Sinodul se alătură cu fermitate primelor trei Sinoade Ecumenice, invocând ortodoxia credinței lor și pe aceea a propriei sale învățături. El nu se teme să adauge la autoritatea Sinoadelor anterioare propria sa autoritate pe care o împletește cu Ortodoxia și autoritatea sinoadelor precedente, în fond, problematica Sinodului al IV-lea continua pe aceea a Sinodului al III-lea Ecumenic.

La această autoreceptare mai mult sau mai puțin formală, prin autoaprecieri exterioare, se alătură, confirmând o autoreceptare interioară păstrată în ținuta lucrărilor. După lectura formulei, textul micuței prezintă pe toți episcopii strigând: „Aceasta este credința Părinților; mitropoliții să subscrie imediat în prezența magistraților; ceea ce a fost bine definit nu suferă amânare e credința Apostolilor și noi aderăm toți la ea, noi credem toți în ea. În prezența lui Marcian, membrii Sinodului declară : „Toți suntem de acord, toți am semnat-o în unanimitate, toți sîntem ortodocși, aceasta e credința Părinților, credința Apostolilor, credința ortodocșilor. Această credință a mântuit lumea”

Papa Leon a acceptat hotărârea doctrinară, minus canonul 28. Acesta avea să fie acceptat mai târziu, în secolul al XlII-lea. Un sinod ținut la Roma, în 485, sub Felix al III-lea, așează Sinodul de la Calcedon pe aceeași treaptă cu Sinoadele de la Niceea și Efes.

Sinoadele Ecumenice următoare, îndeosebi al V-lea, fac celui de-al IV-lea o primire deosebită și-i asigură o receptare substanțială, de fond. După ce a anatematizat cele Trei Capitole și nestorianismul foarte adesea pus în paralelă cu Calcedonul, hotărârea Sinodului, al V-lea Ecumenic (Constantinopol, 553} continuă; „Mărturisim din nou că primim, cele patru sfinte Sinoade, adică acela de la Niceea, acela de la Constantinopbl, primul de la Efes și pe cel de.la Calcedon și că am propovăduit și propovăduim ceea ce una și aceeași credință a definit. Socotim ca străini de Biserica universală pe acei care nu primesc aceste lucrurL O dată cu toți ereticii osândiți și anatematizați de cele patru sfinte Sinoade menționate și de Biserica universală și apostolică, noi condamnăm, și .anatematizăm și .pe Teodor etc.” Îndeosebi împăratul Justinian președintele real al Sinodului al V-lea Ecumenic, a subliniat atât ca om. de stat cât și ca om.al Bisericii .însemnătatea și receptarea Calcedonului.. El declară anume : „în ce ne privește… noi am socotit ca misiune a. noastră principală să restabilim unirea între Biserici și să facem să se recunoască pretutindeni Sinodul de la Calcedon și cele.trei Sinoade care l-au precedat. Am câștigat un mare număr de adversari ai acestui Sinod, am exilat pe cei îndârjiți și armonia a reapărut în Biserică”. Și: „Vă asigurăm că noi ținem în chip neabătut la hotărârile celor patru Sinoade și că urmăm în totul pe Sfinții Părinți: Atanasie, llarie, Vasile,. Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Ambrozie, Teofil, loan (Gură de Aur) de Constantinopol, Chiril, Augustin, Proclu, Leon și scrierile lor asupra credinței ortodoxe” . Cu obișnuitul său simț pentru Ortodoxie, Justinian citează doisprezece Părinți, după numărul Apostolilor. Grigorie cel Mare și Isidor de Sevila numără Calcedonul printre cele patru Sinoade pe. care ei le compară cu cele patru Evanghelii și cu cele patru fluvii ale paradisului. Caracterul ecumenic .al Sinodului de la Calcedon era astfel recunoscut. Însuși canonul 28 a fost confirmat de Justinian în Novela 131.

Sinodul al VI-lea Ecumenic (680—681) a dat lectură Actelor Sinoadelor al IV-lea și al V-lea, inclusiv Tomosului lui Leon. Hotărârea acestui Sinod și-a însușit cele cinci Sinoade anterioare reproducând simbolurile de credință de la Niceea și de la Constantinopol și osândind pe ereticii monoenergiști și monoteliți . În orice caz, semnăturile puse sub hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic confirmă direct definiția Calcedonului.

Sinodul al V-lea a dat un comentariu și o exegeză definitivă Sinodului al IV lea; Sinodul al Vl-lea a fost o .consecință a Sinodului al V-lea. Dar dacă ultimele trei Sinoade au încercat realmente să apropie Bisericile Ortodoxe, în fond ele nu făceau decât să continue eforturile Sinodului al IV lea care voia să rezolve definitiv problemele ridicate de Sinodul al III-lea. și de monofizismul apărut între timp.

Receptarea Calcedonului de către Sinoadele Ecumenice și locale a fost confirmată și de credincioși care, paralel cu sinoadele, împreună cu acestea și între ele, au contribuit la .acceptarea hotărârilor sinodale. Cităm, între . altele, mișcarea credincioșilor din Constantinopol care a obligat pe patriarhul loan să recunoască solemn Sinodul de la Calcedon, sau mișcarea care a susținut pe patriarhul Acaciu, calcedonianofil, contra împăratului uzurpator Vasilisc;

1. Atitudini contra Calcedonului

Un număr de împărați pe care i-am menționat deja, îndeosebi Vasilisc, sinoade monofizite și monotelite precum și autori de aceeași orientare au încercat să anuleze, să critice sau să minimalizeze în tot felul Sinodul de la Calcedon de-a lungul a sute de ani, fără însă să reușească a-i zdruncina autoritatea istorică și doctrinară. Dimpotrivă, se poate spune că toate aceste atacuri și toată această critică dusă cu un arsenal tehnic subtil de primă mână de către oameni ca Sever, Timotei Aelurul, loan Philoponos etc. au contribuit substanțial la aprofundarea conștiinței valorii și receptării Calcedonului de către întreaga Biserică .Ortodoxă. «Abominabilul Sinod de la Oalcedon», .cum este el supranumit uneori, .nu este totuși așa de «abominabil», pentru că el a continuat să atragă mereu pe aceia care i-au contestat validitatea și i-a provocat să-i aprofundeze elementele doctrinare, care le deveneau din ce în ce. mai cunoscute. În orice caz, lupta în jurul Calcedonului a apropiat pe parteneri prin dialectica însăși a evoluției istorice; dialogul nostru este o dovadă.

Se cuvine să omagiem oameni ca Leonțiu de Bizanț, care la mai puțin de un secol după Cacedon știa să inițieze un dialog frățesc cu.necalcedonienii și să răspundă la întrebări care i se puneau și care sunt și azi actuale, ca de exemplu problema persoanelor lui Eutihie și a lui Dioscor; pendularea între cele două expresii: «din două firi» și «în două firi», dintre care prima n-a fost acceptată pentru că era insuficientă, dar n-a fost combăută; apoi primirea lui Teodoret și a lui Iba numai după ce au anatematizat pe Nestorie și atitudinea Sfântului Chiril după 433 în aceste probleme; procedura Sinodului de la Niceea (325) în chestiuni analoage, metoda prin «iconomie» .a împăratului Justinian în aceeași problemă etc. Același Leonțiu sau cineva din școala sa face deopotrivă observația frățească față de necalcedonieni că Sever a condamnat de unul singur Sinodul de la.Calcedon, fără să țină seama de principiul comunității sau al universalității, adică de sinodalitate. Niciodată o persoană particulară n-a îndrăznit să condamne pe Părinții unui Sinod, sau un grup de credincioși ri-a mers pînă la a se separa, de.alt grup nu pentru rațiuni de credință, ci pentru rațiuni de comportare Esențialul este cercetarea adevărului, examinarea tuturor elementelor unei .probleme și grija de a reține părerea cea mai bună. E principiul sinodal prin excelență.

Se cuvine deopotrivă să omagiem pe împăratul Justinian pentru a fi organizat și convocat, în 533, un colocviu între ortodocși în frunte cu Hypatos de Efes și necalcedonieni conduși de Sever. La acest colocviu severienii au citat pe falsul Dionisie Areopagitul. Colocviul n-a ajuns la nici un rezultat, dar esențialul este că s-a încercat o discuție pentru a se ajunge la înțelegere.

Atitudinile anticalcedoniene ale monofiziților, ale ezitanților și ale altora n-au slăbit convingerile și atașamentul ortodocșilor față de Sinodul de la Calcedon. Rezistența la hărțuirea din partea separatiștilor arăta fără îndoială forță și conștiință la calcedonieni. Receptarea Sinodului se făcea acum în duh și. în adânclme cu fiecare pas de lupta. Receptarea formală obținută grație împăraților și sinoadelor devenea o receptare de substanță și de fond, pentru că se discuta în contradictoriu nu numai fiecare idee, ci chiar fiecare termen folosit, iar Calcedonul rezista.

2. Contribuția pozitivă a Sinodului de Ia Calcedon

Noi am arătat până acum, cum definiția de la Calcedon a fost definitivată pentru a mijloci diferitele direcții ale gândirii creștine asupra misterului lui Hristos. Acum trebuie să ne întrebăm, care este contribuția pozitivă a Sinodului de Ia Calcedon la dezvoltarea dogmei creștine și pe ce bază stă în această privință. Episcopii adunați la Calcedon au avut intenția stabilă să nu aducă vreo înnoire, ci numai să reinnoiască credinta neschimbată a Parintilor. Urmând Sfinților Parinți, ei au voit să rămână credincioși Tradiției, ai cărei reprezentanți Chiril și Celestin. De asemenea Epistola lui Leon oglindește această Tradiție din nou și Sinoadele de la Nceea, Constantinopol și Efes o exprimă într-un mod mai liber. Propriu-zis Sinodul de lNiceea a apărat Tradiția ca o mărturie privilegiată și o considerație unică. Care este acum conținutul propriu zis al acestei Tradiții? Acesta este mai întâi credința într-unul lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Domnul. Așa spune Simbolul de la Nlceea și Constantinopol, tot așa definește Simbolul de la Efes: „Există numai Unul și Același lisus Hristos, care s-a născut din Tatăl după dumnezeire mai înainte de toți vecii și s-a născut din Fecioara Maria după omenitate în timp". Sinodul a reprezentat prin aceasta credința transmisă în unitatea persoanei și a contribuit astfel la revendicarea unui punct de vedere creștin drept, așa cum acesta a fost reprezentat puternic de Sf. Chiril. Există numai Unul Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Fecioarei Maria, care este neîmpărțit și Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu.

Decretul, în realitate, se emite contra ereziei lui Nestorie despre Născătoare de Dumnezeu și amintește în același timp combaterea puternică a ereziei prin Chiril. Din cuvintele cheie ale definiției, „neamestecat și neschimbat,, neîmpărțit și nedespărțit", ambele din urmă fac aluzie la Nestorie și curând noi vedem, pentru ce Teodoret a trebuit să se lepede de patriarhii depuși înainte de reabilitarea sa. Astfel Sinodul în nici un fel nu a deviat de la ceea ce s-a stabilit deja la Efes, ci mai degrabă a învățat din nou și a confirmat ceea ce acesta s-a stabilit.

Dar de asemenea după Efes au rămas încă multe de făcut. Eutihie a făcut cunoscută erezia sa printr-o insistență perseverentă, pentru că formularea lui Chiril a putut să dea motiv la înțelegeri greșite. De aceea Sinodul după definiția unității personale a învățat de asemenea clar dualitatea firilor. Deja aici se arată un nou progres în dezvoltarea dogmelor. Hristos este Dumnezeu adevărat si om adevărat și din aceasta ce urmează în El sunt două firi desăvârșite și adevărate, care rămân să să păstreze ca atare, „neamestecat și neschimbat". Aceste amândouă prime cuvinte ale formulei se îndreaptă contra Iui Eutihie și dincolo de el contra oricărei teologii, care minimalizează oarecum umanitatea lui Hristos sau o Iasă să dispară în dumnezeire. Ambele firi formează în realitate o unitate, dar rămân deosebite și intacte cu toate proprietățile lor.

În acest fel formularea învățăturii a făcut un progres și a fost întotdeauna mai exactă. Un mod de exprimare, care la Chiril numai cu multe explicații a putut să se înțeleagă drept-credincios, a fost părăsit definitiv față de interpretarea falsă fără îndoială, pe care i-au dat-o Eutihie sau Dioscur. Unirea celor două firi deosebite și totuși nedespărțite se realizează nu printr-o amestecare sau printr-o creștere una într-alta. Rezultatul lor nu este o fire (physis) unică și de aceea nu se poate să se vorbească cu Chiril despre o unire „naturală" (Anatematisma 3). Unitatea nu se realizează prin unirea sau „legătura" celor două firi subzistente despărțit, care formează o persoană (prosopon) morală. Sinodul a stabilit astfel terminologia pentru afirmațiile învățăturii hristologice, după cum s-a stabilit învățătura trinitară deja spre 360 : o ființă – trei ipostasuri. Persoana subzistentă (Hypostiisis) a fost deosebită de firea (physis) concretă. Pe de altă parte termenul „prosopon" a fost pus pe același plan cu „hypostasis", dar nu desemnează apoi mai mult persoana psihologică sau morală, ci o persoană subzistentă. Aici se arată, cum vocabularul teologiei apusene pentru clarificarea noțiunilor a fost deosebit. Când se expune această relație în mod schematic, se poate spune că teologia alexandrină prin învățătura despre o persoană a dedus de asemenea o fire (physis), cea nestoriană.

Prin învățătura ei despre două firi ajuns de asemenea la o dualitate a persoanelor, Dogma de la Calcedon confruntă aceste două direcții în teologia unei dezvoltări esențiale. Ea se eliberează de expresiile obișnuite interpretate dublu și învață o persoană sau o ipostasă în două firi. Unul și Același Fiul lui Dumnezeu este de asemenea Fiul Fecioarei Maria. Cuvântul întrupat este în același timp Dumnezeu și modul cum această unică ipostasă subzistă în două firi, este problema, pe care si-au pus-o teologii mai întâi în secolul al Vl-lea în dezvoltarea următoare a controverselor monofizite. Dar dogma hristologică esențială a fost stabilită în anul 451. Când se citește aprecierea propriu zisă așa puternică a Sinodului de la Calcedon așa cum ea se găsește chiar la istoricii catolici atunci se poate cu greu să se formeze o părere despre realizarea din 451. Mulți au văzut în aceasta un act de răzbunare al teologiei antiohiene și romane fața de teologia lui Chiril, căreia Leon i-a căzut ca jertfa, ca un triumf al Constantinopolului și Romei asupra Alexandriei, ale cărei idei religioase profunde și legături s-ar fi maturizat pentru schismă printr-o denaturare. Apoi alții au considerat Sinodul ca o măsură teologică fară menajamente, care nu a realizat nici o unire a inimilor. În cel mai rău caz s-a putut să se vadă un fel de politică șovăitoare, un „compromis" între Chiril și Leon și o înțelegere pur exterioară, care în fond însă în nici un fel nu a însemnat o hotărâre limpede în favoarea uneia diu cele două părți.

Pentru a stabili sensul exact al Dogmei de la Calcedon este necesar să privim discuțiile care au precedat formularea ei finală. Anumiți episcopi și-au exprimat preocuparea că Tomosul lui Leon se deosebea într-o oarecare măsură de învățătura lui Nestorie. Pentru această rațiune un prim plan al Dogmei a vorbit despre un Hristos din două firi" mai degrabă decât „un Hristos în două firi”. Unitatea persoanei lui Hristos a fost astfel mai puternic explicată și preocuparea hristologiei alexandrine a fost apărată. Mai târziu, formula „un Hristos din două firi.”

Nimeni din cei care examinează Dogma fără de fundamentul controverselor hristologice care au precedat-o nu poate să se încarce cu încercarea de a defini persoana lui lisus Hristos sau de a forța inexprimabilului în forme conceptuale. Opusul este argumentul. În fața discuțiilor interminabile privind relația dumnezeirii și umanității în lisus Hristos, Dogma de la Calcedon mărturisește credința creștinătății. Ea face aceasta într-un sens care este simplu și totuși neîntrecut de clar și izbitor prin afirmarea că lisus este o persoană și că El este în același timp Dumnezeu și om. Făcând astfel, ea nu elimină problemele speculative. Ceea ce face ea este că dă acestora o direcție în care exclusiv orice încercare de a vorbi corect despre dumnezeirea și umanitatea Iui lisus Hristos trebuie continuată. Nu se poate spune, astfel, că prin definirea acestei dogme speculația greacă a ieșit victorioasă asupra credințe» creștine. Dimpotrivă, această dogmă în mod precis este cea care a ridicat o stavilă contra speculației sau, cel putin, împotriva unei forme exagerate a ei. Trebuie să fie observat că aceste definiții ale Sinodului de la Calcedon nu merg dincolo de declarațiile Epistolei lui Leon. Hristologia apuseană a fost forțată de teologii greci, pentru ca hotărârea Sinodului să marcheze o ruptură, nu numai cu Dioscur și Eutihie, dar de asemenea cu mult elogiatul Chiril.

Contradicțiile hristologice ale Răsăritului nu au găsit soluția, ca să nu mai vorbim de o soluție a problemei hristologice în general. Dar în cursul dezvoltării un element a fost din fericire introdus și noi nu-l putem privi altfel, care, în forma acum asumată de dispută și terminologia epocii, a fixat o barieră, împotriva punctelor de vedere extreme în direcția fiecăruia. Trebuie să fie reamintit, de asemenea, că nu este sarcina simbolurilor de a stabili teorii dogmatice. Ele mai mult dau expresie convingerilor religioase ale epocii lor. Asemenea convingeri și-au găsit expresia în Crezul de la Calcedon, în mod esențial, în consecvența circumstanțelor specifice ale perioadei, într-o formă negativă. Deoarece formula despre o persoană și două firi a fost adoptată ca o dogma stabilită, Hristos istoric a învins, ca norma și corectare a ideilor dogmatiștilor. Sinodul de la Calcedon a stabilit raportul dintre natură sau fire și persoană, și dualitatea firilor în lisus Hristos. „Mai precis Calcedonul a stabilit că natura omenească poate fi ipostaziată în persoana Cuvântului divin, că ea își află în El persoana și libertatea perfectă, sau că îl poate deveni persoana perfectă a firii omenești, deci că tot omul în apropiere de Dumnezeu se poate realiza cât mai deplin ca persoană și ca libertate. Gândirea bisericească ulterioară, și cu o consecvență perfectă cea ortodoxă, a adâncit unele din aceste aspecte ale definiției de la Calcedon. Dar miezul de taină al problemei, chipul în care ipostasul divin a devenit ipostas al naturii umane, sau natura umană și-a găsit în El un ipostas propriu, rămâne mai departe temă de meditație pentru cugetarea teologică. Ea implică problema persoanei și a raportului ei cu ființa”. Prin definiția de la Calcedon s-a dat expresia învățăturii evanghelice, că prin Hristos, Dumnezeu s-a făcut om și omul s-a făcut Dumnezeu, că s-a realizat apropierea maximă între om și Dumnezeu, că s-a înlăturat peretele din mijloc. Definiția aceasta a fost opera Duhului Sfânt.

În legătură cu Dogma de la Calcedon se poate conchide că amenințarea unității Bisericii a fost un pericol pentru pacea internă a imperiului, în mod deosebit pentru legătura dintre partea răsăriteană și apuseană. Ea a putut după situația lucrurilor să fie prevenită numai printr-un compromis politic-dogmatic, care a îndreptat pozițiile fundamentale divergente. Din această cauza succesoarea lui Teodosie II, sora sa Pulcheria (399-453) și noul împărat Marcian (circa 396-457), au lucrat imediat după 450 pentru o nouă orientare programatică în sensul unui consens cuprinzător. Sinodul condus de ei la Calcedon a adoptat în 451 un text complex cuprinzător pentru respingerea ambelor extreme eretice „nestorianismul și „eutihianismul", prin această formulă hristologică, ca explicare la Simbolul de la Niceea, care a fost valabilă ca dogmă oficială (dogma propriu zisă de la Calcedon). Cu toată orientarea puternică spre Chiril al Alexandriei acesta a pronunțat învățătura despre cele două firi în mod puternic și o respingere explicită a monofizitismului. Aceasta a prejudiciat din capul locului acceptarea în celelalte părți ale Bisericii Răsăritene. Chemarea expresă a lui Leon al Romei a fost suspectată chiriliană, deoarece în Epistola acestuia s-a găsit „dualismul" incriminat. Sinodul de la Calcedon nu a putut să salveze unitatea Bisericii, mai mult o înăsprire a conflictului existent a acționat până la sciziunea Bisericii.

Istoria lucrării sale a fost pe de o parte grozavă, dar pe de altă parte a fost valabilă ca epocală deoarece această normă hristologică, cu interpretarea produsă în timpul următor, constituie pentru Bisericile Ortodoxă, Catolică și Evanghelică bazele învățăturii obligatorii până astăzi.

La Sinodul de la Calcedon (451) poziția s-a schimbat în favoarea Papei și Epistola lui a constituit un fundament pentru dezbaterile sinodului. Acum a fost respinsă pătrunzător concepția alexandrină și a fost lăudat punctul de vedere apusean al lui Leon I. Totuși nu s-a aprobat în mod direct Epistola Papei ca hotărâre a sinodului, ci s-a aranjat o nouă formulă, care în mod puternic poartă pecetea hristologiei apusene și se respinge pe de o parte Nestorie, iar pe de altă parte Eutihie, adică diofizitismul pronunțat ca și monofizitismul tipic. Pe de o parte sinodalii condamnă pe cei care învață despre „doi fii", iar pe de altă parte ei condamnă pe cei care acceptă „două firi înainte de unire, dar nu după unire" .

Deciziile Sinodului de la Calcedon prezintă hotărârile la care s-a ajuns în timpul diferitelor controverse și constituie rezumatul, conform Simbolului de credință, raționamentelor care s-au pregătit în cadrul hristologiei. Cu privire asupra unora din învățăturile hotărâtoare din formula arată cum diferitele probleme controversate s-au atașat de concepțiile anterioare și s-au decis.

Importanța Sinodului de la Calcedon a fost extraordinar de mare. Intenția hotărârii a fost de a uni concepția antiohiană cu cea alexandrină. Nestorie a fost condamnat dar nu și ceilalți antiohieni. Concepția lui Eutihie a fost respinsă, dar a lui Chiril a fost recunoscută ca ortodoxă. S-a țintit mult mai departe chiar, adică să se unească Răsăritul cu Apusul în aceste probleme dogmatice. Leon l care a dat o formulare apuseană hristologiei, a avut o mare influență asupra formulării definiției sinodului. Deci, aici Antiohia, Alexandria și Roma s-au unit într-o formulare de învățătură ortodoxă comună.

Din punctul de vedere al Istoriei Dogmelor, importanța generală a Dogmei de la Calcedon constă în aceea că a ales în mod serios să apere realitatea firii umane a lui lisus. Dacă Simbolul de la Niceea a spus că Hristos este de o ființă cu Dumnezeu, pe care noi îl întâlnim în El, Sinodul de la Calcedon spune că Hristos este om ca si noi sau mai corect: că în spatele formulărilor de la Calcedon există efortul de a exprima certitudinea că pe Dumnezeu noi îl întâlnim în lisus Hristos într-un astfel de mod că în același timp umanitatea istorică a lui lisus se păstrează.

CAP. IV HOTĂRÂRILE ȘI CANOANELE SINODULUI IV ECUMENIC

Sinodul de la Calcedon în ședințele sale a reconfirmat canoanele sinoadelor ulterioare și a dat 30 de canoane noi, a stabilit apoi, după criterii politice, o nouă ordine ierarhică a scaunelor episcopale mai importante din Biserică, a introdus formal demnitatea de patriarh în Biserică; a pus la punct pretențiile Romei asupra unui primat jurisdicțional în Biserică; a adoptat principiul orientării Bisericii în organizarea unităților ei administrative după împărțirea administrativ-politică a statului; a consolidatpoziția Episcopilor în organismul bisericesc; a oficializat și a reorganizat monahismul; a reglementat hirotoniile și poziția clerului în biserică și față de anumite chestiuni civile; a prevăzut sancțiuni pentru abateri și abuzuri; a organitat justiția bisericească; a luat măsuri pentru buna administrare a eparhiilor, etc.

Vom vedea acum pe rând cele hotărâte de acest sinod ecumenic și canoanele reprezentative pentru aceste hotărâri.

1.S-a decretat ca să se țină canoanele așezate până acum de către Sfinții Părinți Ia fiecare Sinod.

2. Dacă vreun episcop ar face hirotonie pe bani și ar coborî întru marfa
harul cel de nevândut, și ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau
preot sau diacon, sau vreun altul dintre numărați în cler sau ar promova pe
bani pentru câștig rușinos, cel care a săvârșit aceasta, dupa ce va fi fost certa,.să se piimejduiască în privința treptei sale, iar cel hirotonit nimic să nu folosească din hirotonia cea din negoț, sau din promovare, ci să fie străin de demnitatea sau de funcția pe care a dobândit-o cu bani. Iar dacă cineva s-ar arăta făcând astfel de fapte de rușine de-ar fl clericl să cadă din treapta lui, iar de-ar fi mirean, sau monah, să se anatematizeze.

3. A venit la Sfântul Sinod (știrea) că unii din clerici fac unele nelegiuiri contrare bisericii și că pentru câstig rușinos iau in arendă averi străine și că se îndeletnicesc cu afaceri lumești, neglijând slujirea lui Dumnezeu și cutreierând prin casele lumești, primesc administrarea de averi din iubire de argint. A hotărât așadar Sfântul și Marele Sinod ca nimeni de acum înainte, nici episcop, nici cleric, nici monah, fie să ia în arendă moșii, fie sa se facă pe sine administrator de bunuri lumești, afară de împrejurarea când ar fi chemat de legi, spre a face neapărat parte din epitropia minorilor, sau dacă episcopul cetății ar îngădui ca ei să îngrijească de lucrurile bisericești sau de orfanii și de văduvele fără sprijin precum și de acele persoane care au nevoie mai ales de ajutorul Bisericii, pentru frica de Dumnezeu. Iar dacă cineva, încălcând cele hotărâte, ar întreprinde ceva de aici înainte, unul ca acesta să se supună pedepselor Bisericii.

4. Cei ce în chip adevărat și sincer petrec viața cea singuratică, să se învrednicească de cinstea cuvenită. Iar fiindcă unii uzând de înfățișarea monahală tulbură și treburile bisericești și pe cele sociale, umblând brambura prin cetăți, ba chiar încercând să-și ridice mănăstiri proprii, sau casă de rugăciune, fară aprobarea episcopului cetății. Monahii din fiecare cetate și sat să se supună episcopului și să îmbrățișeze isihia și să ia aminte numai la post și la rugăciune, îndelung răbdând în locurile în care li s-a rânduit. Să nu se încarce nici cu treburi bisericești, nici cu ce!e ale vieții (lumești), nepărăsindu-și propriile mănăstiri. Iar cine ar călca această hotărâre a noastră, am decis să fie excomunicat, pentru ca să nu se defaime numele Iui Dumnezeu. Trebuie ca episcopul cetății să poarte grija necesară pentru mănăstiri.

5. Privitor la episcopii sau clericii care se mută din cetate încetate, s-a hotărât ca asupra lor să aibă putere canoanel așezate de către Sfinții Părinți.

6. Nimeni să nu se hirotonească fără destinație nici preot, nici diacon, nici vreunul din tagma bisericească, ci numai pentru biserica cetății, sau a satului, sau pentru mănăstire; să se propună cel hirotonit pentru o anukită destinație. Cei hirotoniți fară destinație a hotărât Sfântul Sinod să aibă nulă o atare punere a mâinilor și nicăieri să nu poată activa, spre ocara celui ce l-a hirotonit.

7. Cei odată rânduiți în cler, sau monahii, am hotărât să nu meargă
în nici o demnitate lumească. Sau, îndrăznind aceasta, și cumva
regretând ei astfel încât să se întoarcă la ceea ce pentru Dumnezeu au părăsit, să se anatematizeze.

8. Clericii biserilclor de săraci, și ai mănăstirilor, și ai martiricoanelor, să rămână sub autoritatea episcopiior din fiecare cetate potrivit tradiției Sfinților Părinți. Și nu cumva prin obrăznicie să se poarte urât față de propriul episcop. Iar cei ce îndrăznesc. să răstoarne, o astfel de hotărâre, în orice chip, și nu s-ar supune episcopului, de-ar fi clerici să cadă sub pedeapsa prevăzută de canoane; iar de-ar ii călugări sau mireni, să se afurisească.

9. Dacă vreun cleric are o pricină contra vreunui cleric să nu-l ocolească pe propriul său episcop, și să nu alerge cumva la tribunalele lumești ci mai întâi să se dezvăluie pricina propriului episcop; sau cu avizul lui, împăcându-se, să stabilească cele ale dreptății. Iar dacă cineva ar proceda contrar, să se supună epitimiilor canonice. Iar dacă vreun cleric are gâlceava cu propriul episcop sau cu altul, să se judece de către sinodul provinciei. Iar dacă vreun episcop sau cleric ar pârî contra mitropolitului aceleiași eparhii, să se ia (judecător) exarhul diocezei, sau tronul capitalei Constantinopol, și de el să se judece.

10. Nu se permite ca vreun cleric să fîe încadrat la biserici din două cetăți, chipurile la una mai mare, din poftă de slavă deșartă. Cei ce fac aceasta să se restabilească la propria biserică pentru care sau hrotonit la îniceput și numai acolo să slujească; iar dacă cineva s-a strămutat deja de la o biserică la alta, acela să nu aibă părtășie cu treburi ale bisericii dintâi, fie ea martiricori, sau a așezămintelor de săraci, sau a hanurilor. Iar pe cei ce îndrăznesc, după hotărârea acestui Sinod Mare și Ecumenic, să săvârșească ceva din cele ce s-au arătat acum, a hotărât Sfântul Sinod ca el să cadă din propria treaptă.

11. Am hotărât ca toți săracii și cei ce au nevoie de îngrijire, după verificarea cu scrisori, sau numai prin scrisori bisericești de pace, să călătorească, iar nu cu scrisori de recomandare. Pentru că scrisorile de recomanda se cuvine și se acordă numai persoanelor aflate sub bănuială.

12. A ajuns până la noi că unii, contrar așezămintelor bisericești, alergând la oamenii puternici primesc drept pentru a tăia o provincie în două, ca să fie doi mitropoliti în aceeași provincie. Așadar a hotărât Sfântul Sinod ca de aici înainte să nu se mai îndrăznească aceasta de către vreun episcop. Iar cel care va întreprinde așa ceva, să cadă din treapta sa. Iar câte cetăți deja s-au cinstit cu titlul, de mitropolie prin scrisori împărătești, sa se bucure precum episcopul care administrează Biserica ei numai de cinste, adevăratei mitropolii păstrându-i-se, evident, drepturile proprii.

13. Clericii și anagnoștii (citeții) străini fără scrisori de recomandare
de la propriul episcop nicidecum nicăieri să nu slujească.

14 Deoarece în unele provincii s-a interzis anagnoștilor (citeților) și psalților să se căsătorească, a hotărât Sfântul și Marele Sinod că nu se permite nici unuia dinte ei să ia soție eterodoxă. Pe cei care dintr-o astfel de căsătorie au născut copii, dacă cei născuți dintr-înșii au apucat sa fie botezați de către eretici să nu încheie casătorie cu eretic, sau cu iudeu, sau cu păgân, decât numai dacă persoana căsătorită cu ortodox ar făgădui că trece la credința ortodoxă. Iar dacă cineva ar încălca această hotărâre a Sfântului Sinod, să se supună epitimiei canonice.

15, Femeia să nu se hirotonească diacon înainte de vârsta de patruzeci de ani, și aceasta după o verificare severă. Iar dacă primind hirotonia și rămânând câtăva vreme în slujire, s-ar căsători, batjocorind harul Iui Dumnezeu să se anatematizeze împreună cu cel care a luat-o.

16. Fecioara care s-a închinat Stăpânului Dumnezeu, precum si monahii, nu se cuvine să se însoțească prin căsătorie. Iar dacă s-ar afla vreunii făcând aceasta, să fie excomunicați. Am hotărât însă că episcopul locului să aibă iubire de oameni părintească față de ei.

17. Episcopiile rurale sau de prin sate, din fiecare provincie să rămână nestrămutate la episcopii care le dețin și mai cu seamă dacă le-au administrat nestnigherit timp de treizeci de ani. Dacă însă înăuntrul celor treizeci de ani s-ar face cu privire la ele vreo neînțelegere, se cuvine ca acelora care reclamă să li se facă dreptate, apelând cu privire la ele la sinodul provinciei. Iar dacă vreunul ar fi nedreptățit de către propriul mitropolit să se judece de către exarhul diocezei sau de către tronul Constantinopolului, cum s-a spus anterior. Iar dacă vreo cetate s-a inaugurat de către puterea împărătească, sau acum s-ar reînnoi prin documente de stat și publice, și ordinea episcopiilor să se conformeze.

18. Crima de complot, sau conjurația de legile cele din afară se interzice: cu mult mai mult se cuvine ca să se interzică a se săvârși în Biserică. Dacă așadar vreunii clerici sau monahi s-ar afla fie conjurând, fie uneltind, fie pregătind revolte contra episcopilor sau a celor împreună, clerci, să cadă cu totul din treapta lor.

19. A ajuns la auzul nostru că în provincii nu se țin rânduitele sinoade ale episcopilor, si din această pricină multe lucruri bisericești sunt neglijate din câte au nevoie de îndreptare. Așadar, a hotărât Sfântul sinod, potrivit cu canoanele Sfinților Părinți, de două ori pe an să se întrunească la un loc episcopii din fiecare provincie, acolo unde ar socofi de bine episcopul mitropolei, îndreptând pe fîecare dintre cele ivite. Iar pe episcopii care nu vin, cei care rămân în cetățile lor, și aflându-se în sănătate, și fîind liberi de orice treabă neapărată și urgentă, să se mustreze frățește.

20. Clericii ..atașați unei biserici, după cum am hotărât deja,, nu se cuvine să se așeze la biserica altei cetăți, ci s –o îndrăgească pe aceea în care s-a învrednicit să slujească de la început, cu excepția celor care de nevoi și-au pierdut proprietatea și s-au strămutat într-o altă Biserică. Iar dacă vreun episcop, după hotărârea aceasta ar primi vreun cleric ce se cuvine altui episcop, am hotărât să fie excomunicat până ce clericul care s-a strămutat se va fi întors Ia propria biserică.

21 Clericii sau laicii caire calomniază episcopii sau clericii, simplu și fară probe, și nu se accepte Ia acuzare, de nu li se va cerceta mai întâi reputația lor.

22. Nu le este permis clericilor ca după moartea propriului episcop să răpească lucrurile ce i-au aparținut lui, precum se și interzice de canoanele cele de odinioară. Sau ca cei ce fac acestea să-și primejduiască propriile trepte.

23. A ajuns la auzul Sfântului Sinod că unii clerici și monahi neîndrumați de către propriul episcop, ba încă și fiind afurisifi (excomunicați de către el), împânzind împărătescul Constantinopol, rămânând îndelung în cetate, făcând zarvă și tulburând rânduiala bisericească, răstoarna casele unora. Așadar, a hotărât Sfântul Sinod, ca unii ca aceștia mai întâi să se avertizeze de către edictul prea sfintei Biserici din Constantinopol, ca să iasă din cetatea împărătească. Și peste voia lor, de același edict să fie scoși afară, și să se întoarcă la propriile locuri.

24. Mănăstirile cele odată sfințite, cu învoirea episcopului, să rămână continuu mănăstiri, iar bunurile lor să se păstreze, și niciodată, să nu devină acestea hanuri lumești. Iar cei ce ar îngădui să se întâmple aceasta, să se supună epitimiiior din canoane.

25.Deoarece unii dintre mitropoliți, după cum ni s-a adus la cunoștință, nu se îngrijesc de turmele încredințate lor, și amână hirotoniile de episcopi, Sfântul Sinod a hotărât ca în termen de trei luni să se facă hirotonia episcopilor daca nu cumva vreo împrejurare de neînlaturat ar detennina să se amâne data.Iar dacă nu ar face aceasta, să se supună epitimiilor bisericești, însă venitul Bisericii văduvite să se păstreze întreg de către iconomul acestei Biserici.

. 26. Deoarece în unele biserici, după cum ni s-a adus la cunoștința, episcopii mânuiesc bunurile bisericești fără iconom, s-a hotărât ca orice Biserică având episcop, să posede și iconom din propriul cler, administrând, cele bisericești cu știrea episcopului, astfel încât, să nu fie fără mărturie administrarea Bisericii și din această pricină să se risipească bunurile ei, și să se aducă injurie Preoției, Iar de nu ar face așa ei să se supună dumnezeieștilor canoane,

27. Pe cei ce răpesc femei pe motiv de conviețuire, fie contribuind fie ajutând răpitorilor, a hotărât Sfântul Sinod că dacă ar fi clerici, să cadă din propria treaptă; iar de ar fi laici, să se anatematizeze.

28. Urmând întru toate hotărârilor Sfinților Părinți, cunoscând canonul acum citit, al celor 150 de preaiubitori de Dumnezeu episcopi, al celor care s-au întrunit pe vremea celui de pioasă memorie Teodosie cel Mare, devenit împărat în împărăteasca Noua Romă. Constantinopol, și hotărâm și noi și votăm aceleași cu privire la prerogativele prea sfintei Biserici a acestui Constautinopolului. Fiindcă și tronului venerabilei Rome, pentru faptul că cetatea aceea era împărătească, Părinții i-au acordat prerogativele după cuviință. Și mișcați de același motiv, cei 150 de preaiubitori de Dumnezeu episcopi au acordat prerogative egale prea sfântului tron al Romei celei Noi, socotind de bine, au conferit și prerogative egale cu mai bătrâna Romă împărătească și, în lucrurile bisericești să se mărească la fel ca aceea, fiind a doua după ea. Și astfel, numai mitropoliții diecezei Pontului și ai Asiei (Mici), și ai Traciei, și încă episcopii din ținuturile barbare ale sus-menționatelor dioceze să se hirotonească de către mai sus pomenitul tron al prea sfintei Biserici a Constantinopolului. Adică, fiecare dintre mitropoliții din sus amintitele dioceze să hirotonească împreună cu episcopii provinciei pe episcopii din provincie, după cum s-a poruncit de către sfintele canoane. Dar să se hirotonească, după cum s-a spus, mitropoliții din amintitele dioceze, cele către arhiepiscopul de Constantinopol, facându-se votul de comun acord potrivit obiceiului și hirotonindu-se de către el.

29. Coborârea episcopului la treapta de preot este ierosilie (profanare). Iar dacă vreo cauză dreaptă îi îndepărtează pe ei din exercitarea demnității episcopale, nu trebuie să țină nici locul de preot. Dacă însă fără de vreo vină au fost îndepărtați din demnitate, să se reîntoarcă la demnitatea episcopatului.

30. Fiindcă prea evlavioșii episcopi ai Egiptului nu ca niște opozanți ai credinței universale au amânat până acum semnarea scrisorii prea cuviosului arhiepiscop Leon, ci zicând că în dioceza Egiptului este obicei că fară aprobarea și înscrisul arhiepiscopului să nu se facă așa ceva și cer să li se dea răgaz până la hirotonia viitorului episcop al inaltei cetăți a Alexandrinilor. Ni s-a părut și nouă rezonabil și uman ca ei să rămână cu propria treaptă în cetatea împărătească, până ce se va hirotoni arhiepiscopul marei cetăți a Alexandrinilor. Totuși, rămânând în propria stare, să dea garanție, dacă acest lucru este posibil sau să se încredințeze prin jurământ.

Sinodul IV Ecumenic a dat un nou avânt dezvoltării organitației bisericești, reglementând în mod cât se poate de just o mulțime de probleme care i s-au pus pentru organizarea și conducerea Bisericii. De asemenea el a marcat nu numai o cotitură extrem de importantă, prin opera lui legislativă pentru biserică, ci și pentrudezvoltarea ulterioară a relațiilor ei de colaborare cu Statul.

Canoanele acestui sinod și hotărârile luate, constituie mai mult decât altele, dovada împletirii activității statului, cu activarea legislativă a Bisericii, dovada unei colaborări care desigur și așa cum ne-o arată istoria, nu s-a afirmat numai pe terenul legislației, ci în toate domeniile de activitate bisericească și politică.

Trăinicia operei legislative a sinodului IV ecumenic și importanța ei în cadrul întregii opere legislative a sinoadelor ecumenice ale Bisericii, se evidențiază și mai mult în perspectiva istorică, timpul fiind cel care arată valoarea și importanța sinodului de la Calcedon.

CAP. V IMPORTANȚA SINODULUI IV ECUMENIC

Sinodul al IV lea este un moment de o însemnătate excepțională în viața Bisericii. Timpul critic în care s-a ținut, problemele teologice și bisericești grele pentru care s-a convocat, hotărârile dogmatice și canonice care s-au luat, numărul excepțional de mare al episcopilor adunați, interesul și spijinul împăratului de Constantinopol pentru bunul mers și rezultat al lucrărilor, personalitatea șli activitatea unor figuri creștine contemporane, ca și urmările lui, fac din sinodul de la Calcedon unul tot la fel de important ca și cel de la Niceea, a cărui operă o completează, de altfel.

Pentru a înțelege necesitatea, importanța și opera sinodului, el trebuie privit nu doar ca un moment istoric, mărginit la timpul și la locul ținerii lui, ci în evoluția seculară a doctrinei și a constituției Bisericii, privit nu doar ca o manifestare bisericească, interesată să dea o definiție teologică, valabilă teoretic, ci să rezolve o problemă mai complicată și mai greacu celelalte probleme și interese ale timpului, care depășeau cercul preocupărilor pur teologice și bisericești. Inițiativa și rolul autorității imperiale în ținerea sinodului este mai mult decât un indiciu despre importanța lui generală.

Istoricii care cumpănesc bine judecata lor și țin seama de toate cauzele și efectele sinodului recunosc importanța lui istorică excepțională. Cel mai mare istoric al secolului XIX, Leopold von Ranke, a mărturisit această importanță politică și bisericească. Sinodul de la Calcedon a confirmat credința și a adus mari lovituri ereziei, a reparat nedreptățile și a înlăturat abuzurile și neregulile care se introduseseră în disciplină.

Ținut în împrejurări grele, când situația politică și bisericească a Imperiului, amenințat de huni dinafară și de eretici dinăuntru, era îngrijorătoare, după domnia împăratului Teodosie al II lea de a cărui slăbiciune profitaseră clerici și oameni de curte ca să condamne pe Episcopul de Constantinopol, Flavian, și să dea câștig de cauză monofizismului și despotismului egiptean rebel; într-un timp când conducerea Bisericii și opinia publucă era împărțită între raționalismul nestorian și misticismul monofizit cu formule și tendințe neortodoxe opuse; când Biserica în care pătrunsese cu mulțimea celor convertiți superficial și cu unii oameni din lume ajunși la conducere duhul societății laice, era tulburată, timorată și dezorientată după actul de cinism și de teroare de la 449;

Într-o atmosferă stricată de orgoliu, de patimi, de fanatism sectar și de influența nefastă a unor curteni aroganți, ipocriți, lacomi și abuzivi; într-o stare de concurență și dezechilibru în raporturile dintre scaunele bisericești de frunte; într-un moment greu și important, Sinodul de la Calcedon a fost o mare manifestare de credință creștină, de înțelepciune imperială, de putere romană.

Sinodul a găsit o cale dreaptă în confuzia bisericească de la jumătatea secolului al cincilea. A adus ordine în această situație prin abrogarea hotărârilor sinodului tâlhăresc, prin condamnarea lui Dioscur, prin reabilitarea celor condamnați de el și printr-un act de toleranță față de colaboratorii lui de la Efes a căror condamnare în bloc ar fi tulburat și mai mult Biserica.

La Calcedon s-a găsit o formulă hristologică precisă și dreaptă, prin care se evita și una și alta din cele două erezii în concurență, s-a menținut doctrina Bisericii ferită de greșelile celor două direcții teologice, antiohiană și alexandrină, s-a completat opera dogmatică a sinoadelor anterioare, s-a dat o nouă tărie Simbolului de credință. Hotărârea dogmatică a sinodului exprima consensul teologic, fără a fi formula personală a unui părinte sau altul, din Răsărit sau din Apus. Ea nu era nici raționalistă, nici mistică, nici antiohiană, nici alexandrină, nici orientală, nici occidentală; era ortodoxă generală și a rămas ca un bloc solid prins în edificiul dogmaticii creștine – formula clasică a hristologiei patristice.

Sinodul de la Calcedon a pus ordine în raporturile și în ierarhia de cinste a scaunelor episcopale, pe de o parte confirmând și punând în vigoare hotărârea Sinodului II Ecumenic, privitoare la scaunul de Constantinopol și recumoscându-i un teritoriu de jurisdicție potrivit cu importanța și cu așezarea lui; pe de altă parte acordând scaunului de Ierusalim, ținut până atunci în dependență de Antiohia și în subordine față de Cezareea Palestinei, cinste și teritoriu propriu de jurisdicție, ridicându-l alături de celelalte patru mari scaune episcopale.

Cu aceasta Sinodul a pus bazele organizației patriarhale a Bisericii și a stabilit o situație constituțională care a rămas în vigoare. S-au întărit mari unități administrative bisericești, s-a fixat ordinea lor de cinste, împiedicându-se nefasta concurență și tendința de supremație a unora, care aduceau în Biserică rivalități regretabile. Consolidând situația, piterea și prestigiul Patriarhiwei de Constantinopol, Sinodul de la Calcedon a instituit în orient un centru de greutate de largă influență și autoritate ortodoxă, care a radiat mult timp și departe spiritul și învățătura Bisericii și culturii creștine.

Sinodul al IV lea a întărit puterea canoanelor sinoadelor precedente și a luat noi hotărâri canonice în chestiuni importante. El a impus monahismului disciplină, supunându-l autorității episcopale și obligând pe monahi să rămână în mănăstirea și la îndeletnicirea lor spirituală. Sinodul a pus o anumită ordine și în cler, întărind disciplina, amintindu-i caracterul religios-moral al misiunii lui sacre și scoțându-l din ocupațiile lumești; a oprit abuzuri clericale administrative și unele obiceiuri populare nepotrivite cu demnitatea creștinismului.

Opera sinodului de la Calcedon a fost astfel mare și salutară. Ea constituie pentru Biserică și pentru Imperiu un titlu de glorie. Episcopii și împăratul au făcut ceea ce puteau face mai bun în situația în care s-au găsit. Cei care critică pentru că n-a putut să împace pe monofiziți, nu au găsit încă formula cu care sinodul putea să mulțumească pe eretici, fără să nemulțumească pe ortodocși.

Privit în istoria universală, Sinodul de la Calcedon este un moment important și caracteristic prin epoca de tranziție în care se ține: viața politică, religioasă, socială, culturală se îndreaptă spre Evul Mediu. Imperiul Roman e pe cale spre elenizare și orientalizare la Bizanț, pe cale de dizolvare și barbarizare în Apus. Se întrevăd destinele proprii ale celor două lumi în pregătire și despărțire: una, în care Statul și Biserica Ortodoxă continuă în strânsă colaborare existența și opera lor încă o mie de ani; alta, în care, pe ruinele imperiului și în fața statului celui nou, se ridică figura și autoritatea Episcopului Romei, ca moștenitor și reprezentant al geniului roman, tinzând ca pontifex maximus spre puterea supremă bisericească și politică.

Sinodul de la Calcedon este ultimul în care cele două imperii și Biserici, orientală și occidentală, s-au întâlnit și au colaborat normal. Este, în acestă privință, momentul retragerii lor pe poziții proprii și – proiectat în viitor – momentul despărțirii lor confesionale. Misiunea lor comună de bază era împlinită.

Urmările sinodului n-au corespuns toate dorințelor episcopatului și împăratului, dar opera lui a fost mult necesară și mare. Din cauze care țin de slăbiciunile și de pasiunile omenești, hotărârile sinodului n-au fost respectate în toată biserica. Condamnarea lui Dioscur numai pentru faptele de la Efes, nu și pentru motive de erezie, ca și întârzierea papei de a se declara de acord cu hotărârile sinodului au servit cum se știe ca pretext pentru agitații monofizite în Egipt unde episcopul monofizit Proterios a fost asasinat. Adversarii sinodului denaturau sensul hotărârilor lui, spunând că sinodul a condamnat pe Chiril al Alexandriei și a aprobat erezia lui Nestorie ca să ridice poporul și pe monahi împotriva sinodului.

În Siria și Palestina s-a produs de asemenea o puternică reacție împotriva sinodului de la Calcedon, operă a arhimandritului Barsuma precum și a altor agitatori uni dintre ei ajunși episcopi. Abaterile la hotărârile sinodului de la Calcedon, opoziția ce i s-a făcut, dizidența monofiziților nu se pot invoca împotriva sinodului și a împăratului Marcian. Sinoduul și împăratul trebuia să ia hotărârile și măsurile lor cu atât mai mult cu cât situația era încordată și putea să degenereze atât de ușor. Marea majoritate a episcopilor și a credincioșilor găseau în hotărârile sinodului terenul solid al credinței lor în Hristos și în Biserică. Între oamenii de bună credință discuțiile și dezbinarea nu mai aveau loc. Sinodul reținea pe de-o parte și condamna pe de alta ceea ce trebuia din doctribna celor două școli teologice, ale căror poziție greșită stă de-o parte nestorianismul iar pe de alta monofizismul.

Fără hotărârile de la Calcedon după sinodul tâlhăresc, situația Bisericii s-a agravat, dezordinea ar fi crescut, dezbinarea ar fi fost mult mai mare: ar fi atins nu numai periferia ci centrul însuși al Bisericii. Dioscur și urmașii lui ar fi terorizat Biserica orientului întreg și ar fi întins monofizismul și despotismul egiptean, dacă, din contră Leon al Romei ar fi avut putința să intervină ca autoritate și cu succes dogmatic, cum a vrut, puterea papalități s-ar fi impus în mod unilateral și ar fi stricat echilibrul ierarhic și organic al Bisericii. Acest echilibru sinodul l-a asigurat prin condamnarea lui Dioscur, prin reabilitarea episcopilor condamnați de el, prin ridicarea în cinste și în drepturi a episcopilor de Constantinopol și Ierusalim .

Sinodul de la Calcedon este un mare moment de verificare și orientare în viața Bisericii, privit și ca efect al stărilor care l-au precedat și ca o cauză a celor ce i-au urmat.El a lămurit tendințe seculare anterioare și a statornicit situații ulterioare milenare. Năzuințele separatiste ale ereticilor nestorieni și monofiziți și-au găsit ieșire în formarea Bisericilor dizidente; năzuințele autoritare și monarhice ale papalității au găsit în sinod o barieră, paste care n-au putut să treacă în Orient.

Configurația bisericească actuală vine în mare parte de la acest sinod: în Orient Bisericile eterodoxe, formate și tânjind la umbra Bisericii Ortodoxe; în Occident, Biserica papală, care voise să concentreze și să monopolizeze conducerea, respinsă pe pozițiile ei romane imperialiste. Față de unele, Biserica Ortodoxă și-a păstrat prin sinodul de la Calcedon doctrina; față de altele, și-a păstrat organizația și independența.

Așa cum hotărârile dogmatice ale sinodului al IV lea ecumenic sunt criteriul ortodoxiei, hotărârile lui canonice sunt criteriul eccleziologiei, sunt tipul și unitatea de măsură a spiritului ecumenic și patristic al constituției bisericești. Și într-o privință, și în alta, Biserica Ortodoxă are singură dreptul și satisfacția de a ști că a păstrat hotărârile sinodului în spiritul lor. Bisericile orientale eterodoxe au călcat hotărârile lui dogmatice, Biserica papală a nesocotit pe cele canonice și a schimbat până la denaturare forma și spiritul organizației bisericești.

Papalitatea a abătut de la adevăr Biserica occidentală de pe calea colaborării pe baza principiului sinodal al egalității creștine și a scos-o sufletește din marea comuniune ecumenică, încă înainte de schismă. Papii s-au visat mari suverani pontifi, și dacă, neputând supune Biserica Ortodoxă, n-au realizat împărăția bisericească universală dorită, au ajuns să întemeieze pe urmele imperiului roman și în duhul lui lumesc o organizație ecleziastică proprie, cu pronunțat caracter politic, pe care îl are până astăzi.

Această organizație bisericească-politică, monarhică și imperialistă, este în contrazicere cu hotărârile și cu spiritul creștin al marelui sinod ecumenic de la anul 451. La Calcedon se consfințea întemeierea marii confederații creștine a Bisericilor patriarhale autocefale; papalitatea, setoasă de glorie și de putere lumească, a mers împotriva acestei întocmiri firești și juste, i-a refuzat adeziunea, a încercat s-o zădărnicească și a condus separat Biserica occidentală pe calea monarhiei absolute, pe care a impus-o în tot evul mediu prin lupte și prin toate mijloacele spirituale și lumești. Statul papal înființat la jumătatea secolului al VIII lea, suveranitatea politică a episcopilor romani, conflictele cu împărații, regii și statele, au fost negarea principiului creștin al organizației bisericești, a cărei evoluție sinodul de la Calcedon o încununa cu stabilitatea demnității și competenței patriarhale a celor cinci mari centre creștine.

Motivul religios al suveranității pontificale – moștenirea lui Petru și vicariatul lui Hristos – este un simplu pretext, cu care papii voalează un plan lumesc de dominație monarhică absolută. Nici Iisus Hristos, nici „prințul Apostolilor” nu se pot recunoaște în purtătorul tiarei, al celor trei coroane suprapuse, șef de Biserică romană, politică și imperialistă care a tins să-și asigure stăpânirea peste Bisericile Orientale, ortodoxe și eterdoxe, pe care nu le-a putut supune în secolul al V lea, și totodată să-și asigure influența precumpănitoare în politica mondială.

Sinodul de la Calcedon este o aspră și dreaptă condamnare anticipată a sistemului și spiritului bisericesc și politic papal. Prin ceea ce a rămas din hotărârile lui, ca și prin ceea ce nu s-a respectat, el constituie o piatră de hotar epocală în istoria bisericească. Între Bisericile eretice nestoriană și monofizită, și între Biserica papală politică, Biserica Ortodoxă stă singură pe poziția și pe temeiul marelui sinod, în care, împotriva duhului rătăcirii și al despotismului bisericesc a bătut inima creștină și a vibrat glasul evlavioșilor împărați Marcian și Pulcheria și al Sfinților Părinți de acum o mie și cinci sute de ani.

Definiția de la Calcedon, mărturisind pe Hristos ca o persoană în două firi, dar firea omenească ipostasiată în persoana Cuvântului, a fost epocală și providențială din mai multe puncte de vedere. Ea a salvat omenitatea în Dumnezeu, adică realitatea ei întru veci în cea mai adâncă intimitate a lui Dumnezeu. Prin aceasta s-a evidențiat demnitatea ei si comuniunea noastră cu Dumnnezeu însuși prin omenitatea primită de El, adică mântuiea noastră, căci chiar Dumnezeu a devenit pentru veci persoană a firii omenești, persoană omenească între oameni.

Pe alt plan ea a pus pentru conștiința filosofică a omenirii pentru prima dată problema persoanei și a relației ei cu natura, conturând-o într-un chip just, fără să o precizeze în amănunte. La Calcedon s-a stabilit, printr-o călăuzire într-adevăr minunată, lucrând uneori aproape peste voia oamenilor, că altceva e persoana si altceva natura, că o persoană nu poate fi fără natură, nici natura fără o persoană, că între persoană și natură e o strânsă intimitate și deci ele își condiționează reciproc existența, dar că o natură poate subzista într-o persoană deosebită de ea, deci două naturi pot coexista într-o singură persoană, fără ca dualitatea firlor să prejudicieze unitatea persoanei, dată fiind distincția precisă a planurilor.

Mai precis Calcedonul a stabilit că natura omenească poate fi ipostasiată în persoana Cuvântului divin, că ea își află în El persoana și libertatea perfectă, sau că El poate deveni persoana perfectă a firii omenești, deci că tot omul în apropiere de Dumnezeu se poate realiza cât mai deplin ca persoană și ca libertate. Gândirea bisericească ulterioară, si cu o consecvență perfectă cea ortodoxă, a adâncit unele din aceste aspecte ale definiției dela Calcedon.

Dar miezul de taină al problemei, chipul în care ipostasul divin, a devenit ipostas al naturii umane, sau natura umană și-a găsit în El un ipostas propriu, rămâne mai departe temă de meditație pentru cugetarea teologică. Ea implică problema persoanei și a raportului ei cu ființa, care chiar pentru filosofi, încă o problemă adâncă, nerezolvată, în care mereu pot fi surprinse elemente noi.

Desigur, premisa fundamentală care a făcut posibil ipostasul divin să devină ipostas al naturii umare, ca divinul să vină un întreg ipostatic, indivizibil, cu umanul, este o conformitate între om și Dumnezeu, caracterul omului Dumnezeu, sau al lui Dumnezeu-Cuvântul de model al omului, de om ceresc.

Dar precizarea acestei conformități e greu de făcut. Aici se deschide un vast domeniu pentru opiniile teologice.

Conformitatea omului cu Dumnezeu, sau necesitatea omuui după împlinirea prin Dumnezeu, se luminează însă pentru conștiința omului mai degrabă prin înălțarea lui în intimitatea dvină, iar explicarea aspectelor și adâncurilor ei e o misiune eternă pentru om.

CONCLUZII

Din cele de mai sus reiese limpede ca sinoadele ecumenice au fost una din expresiile istorice cele mai categorice ale universalitatii Bisericii. Aceasta universalitate nu este adeverită, la nivel mondial și în forma tradițională a Bisericii, decât de sinodul ecumenic. Universalitatea nu constă însa – cum s-a vazut – numai din intinderea ecumenică, spațială, oricât de largă a Bisericii, ci și din – mai ales din – adevărurile ortodoxe de credință, de învațătură și de viață creștină propovăduite fără greș de sinoade si acceptate de toti creștinii, cum ne indică hotărârile însesi ale acestor sinoade și mai ales ale celui de-al IV-lea sinod ecumenic ținut la Calcedon. Această condiție conferă sinoadelor ecumenice o infailibilitate grație controlului lor prin Consensus Ecclesiae, adica prin convingerea unanimă a Bisericii despre adevărurile intangibile ale credinței ortodoxe. Acest consimțământ bisericesc este un element fundamental al ființei si existenței Bisericii. Fără consimțământul întregii Biserici creștine, un sinod, oricare ar fi pretențiile sau proclamațiile sale, nu poate fi considerat ecumenic.

Astfel că la expunerea desfășurării celui de-al IV-lea Sinod am încercat să expun, să arat modul și momentele în care Sinodul sub conducerea Duhului Sfânt, face lumină în aflarea adevărului și condamnarea greșelilor dogmatice. Este aedevărat că odată cu extinderea creștinismului la „toate popoarele” au început să apară și învățaturi greșite care aveau la bază un adept sau mai mulți prin convertire. Prin rolul pe care îl îndeplineau aceste greșeli numite „erezii” și anume acela de a dizolva adevărul lui Hristos și al Bisericii, produceau multă dezordine nu numai în Biserică ci și în Stat.

Trebuia ca această tulburare să ia sfârșit și ca Biserica să-și vadă în continuare de drumul ei, acela de a-i chema pe oameni la desăvărșire și mântuire. Prima sfătuire sau sinod a avut loc la anul 448 urmată imediat de un al II-lea sinod 449 care poartă și azi numele de „sinodul tâlhăresc”, (se numește așa datorită evenimentelor neplăcute petrecute în timpul desfășurării). Aceste sinoade au fost premergătoare marelui Sinod de la Calcedon din anul 451 unde s-au aplanat conflictele apărute și dezbătute fără nici un rezultat la sinoadele precedente.

După cum am prezentat în lucrarea de față acest sinod a avut o însemnătate deosebită pentru că în el se stabilește dogma referitoare la modul unirii celor două firi în Iisus Hristos. S-a arătat și s-a demonstrat pe baza Sfintei Scripturi și pe baza Sfinților Părinți luminați de Duhul Sfânt, că cele două firi – divină și umană – sunt unite în Hristos în mod , „neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit”.

Însă formula hristologică a Calcedonului a fost foarte variat apreciată, pentru că s-a zis că hristologia Sfântului Chiril a fost sacrificată în favoarea lui Leon al Romei. Nu este așa deoarece dacă observăm mai cu atenție este vorba numai de un singur punct al lucrării celelalte fiind un bun comun al hristologiei patristice de până atunci, în deosebi al Sfântului Chiril.

Am arătat că sinodul de la Calcedon nu a putut mulțumi nici în viitor pe toată lumea pentru că în sec al V-lea Biserica Egipteană, în semn de protest față de condamnarea lui Dioscur și a eutihianismului pe care acesta o patrona, s-a transformat în Biserică monofizită cu limba națională, iar nestorienii au deviat din ce în ce mai mult.

Se mai poate spune ca un rezumat că, calcedonienii și necalcedonienii au avut și au multe elemente comune în hristologia lor pe care au supus-o la grele încercări veacurile scurse de la Sinoadele al III –lea și al IV-lea Ecumenic până astăzi.

Astfel spus, Sinodul de la Calcedon n-a fost o eroare ecumenică, sau un act pur politic, cum s-a spus și încă se mai spune, pentru că el a revărsat și mai continuă să mai reverse o imensă energie și lumină în gândirea teologică și o negrăită evlavie în inimile credincioșilor.

Hristologia Calcedonului e una din cele mai prețioase comori ale credinței noastre pentru care au luptat, au gândit și s-au rugat atâtea generații de Părinți ai Bisericii. Calcedonul încununează această luptă sub asistența lămuritoare a Duhului Sfânt.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Cărți și manuale

BOROIANU, Dimitrie, Istoria Bisericei Creștine, Editura Wiegand, București, 1893

BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Dictionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, București, 1981

BRIA, Pr. Prof. Ion, Controverse cu caracter de erezie și schisme în perioada 150-550, EIBMBOR, București 1981

CAMELOT, Pierre-Thomas, Ephesus und Chalcedon, Mainz, 1963

CONSTANTINESCU, P., Notițe la Istoria Universală, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1939

DRAGOMIR, D., Istoria Bisericii Universale, vol I, București 1919-1920

FARRAR, F. V, Primele zile al e creștinismului, Neamț, 1938

GHERMĂNESCU, Ioan, Manualu de Istoria Bisericească pentru seminariile României, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1912

MARKINNON, J., From Christ to Constantin, The Rise and go with of the early church, Toronto, 1936

MICU, Samuil, Istoria Bisericeasca, Râmnic, 1993

MIHĂLCESCU, I., Istoria Bisericească, până la 1054, Tipografia G. A. Lăzărescu, București, 1911.

MOROCICA, G., Ereziile principale din perioada sinoadelor Ecumenice, Editura Deisis, Sibiu, 2000

MOURRET, F., Rezumat al Istoriei Bisericii, Editura Societății Sf. Unire, Blaj, 1928

POPESCU, Constantin., Istoria bisericească, Tipografia Gutenberg, București, 1899

POPESCU, Grigore, Identitatea creștină în istorie, Arad, 1999

RATIU, Basiliu, Istoria Bisericească-litografie, Blaj , 1854

RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr., ȘESAN, Milan, BODOGAE Bodogae, Istoria bisericească universală, EIBMBOR, București, 1987

SANDU, Pr. Prof. Dr. Ștefan, Istoria Dogmelor, vol I, Editura Bren, București, 2004

STAN, Pr. Prof. Liviu, Curs de Drept Canonic, Târgoviște 2003

Studii și articole

CHIȚESCU, Pr. Prof. N., Deosebirea dintre oros și canon și însemnătatea ei pentru recepția Sinodului de la Calcedon, Ort. nr. 3, 1970

COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Momente ți aspecte ale hristologiei precalcedoniene și calcedoniene, Ort. nr. 1, 1965

COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Definiția doctrinară de la Calcedon și receptarea ei în Biserica Ortodoxă orientală, Ort. nr. 4, 1969

JUSTINIAN, Patriarhul Romaniei, Valabilitatea actuala a canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, Ort. nr. 2/3, 1971

NICOLAESCU, Pr. Prof. N.I., Sinodul al patrulea Ecumenic, Ort. nr. 5-6, 1974

POPESCU, Teodor M., 1 500 de ani de la Sinodul IV Ecumenic, Ort., nr. 2-3, 1951

POPESCU, Teodor M., Condițiile istorice ale formării vechilor Biserici orientale, în Ortodoxia, nr. 1, 1965

RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, Evenimentele istorice ]nainte si dup[ Sinodul de la Calcedon, S.T., nr. 3-4, 1970

SARKISSIAN, Karekin, The Council of Chalcedon and the Armenian Church, Ort. nr. 3-4, 1969

STAN, Pr. Prof. Liviu, Importanta Vechilor Sinoade Ecumenice si problema unui sinod ecumenic, S. T. nr. 2-4, 1972

STAN, Pr. Prof. Liviu, Importanța canonică-juridică a Sinodului al IV- lea Ecumenic, în Ort. nr. 2-3, 1975

STĂNILOAE, Pr Prof. Dumitru, Definiția dogmatică de la Calcedon, în „Ort., nr. 2-3, 1951