Singur printre canonici [607180]

Cosmin Borza
MARIN SORESCU
Singur printre canonici
Colecț ia
Revizită ri

Cosmin Borza
MARIN SORESCU
Singur printre canonici

Redactor: Iulian Curuia
DTP: Angela Ardeleanu
Copert
ă
: Alexandru Da
ș
Descrierea CIP a Bibliotecii Na
ț
ionale a României
BORZA, COSMIN
Marin Sorescu: singur printre canonici
/ Cosmin Borza. –
Bucure
ș
ti : Art, 2014
ISBN 978-606-710-108-9
821.135.1.09 Sorescu, M.
929 Sorescu, M.
©
Grupul Editorial ART, 2014, pentru prezenta edi
ț
ie

Părinț ilor mei

7Mulț umiri
Această carte este o rescriere a tezei de doctorat. Mai mult,
ea constituie un debut. Tocmai de aceea, realizarea ei este
îndatorat
ă
observa
ț
iilor substan
ț
iale, oferite cu generozitate
de coordonatorul cercet
ă
rii doctorale, domnul profesor Ion
Pop, precum
ș
i de doamnele
ș
i domnii profesori-referen
ț
i din
comisiile de îndrumare de la nivelul Facult
ăț
ii de Litere din
Cluj-Napoca – Ioana Both, Gheorghe Perian, C
ă
lin Teuti
ș
an –
ori din cea de sus
ț
inere public
ă
a tezei – Sanda Cordo
ș
(care
m-a onorat
ș
i cu sus
ț
inerea sa cordial
ă
în multe dintre etapele
studiului), Alexandru Cistelecan, Eugen Negrici. Le mul
ț
umesc
tuturor. Profesori (f
ă
r
ă
ghilimele) mi-au fost
ș
i bunii mei prieteni:
Claudiu Turcu
ș
(care a consolidat critic-empatic toate fazele
cercet
ă
rii), Alex Goldi
ș
(prezen
ță
salutar
ă
în punctele-nodale ale
scrierii)
ș
i Nicu Berindeiu (care mi-a oferit motivante „cecuri în
alb“, dincolo de lectura sa minu
ț
ioas
ă
). Mereu recunosc
ă
tor îi
sunt
ș
i so
ț
iei mele, Emilia, primul cititor al mai multor fragmente
ale c
ă
r
ț
ii, care, în to
ț
i ace
ș
ti ani, mi-a oferit un sprijin im
posibil
de r
ă
spl
ă
tit vreodat
ă
. Deloc în ultimul rând, gratitudinea mea
se îndreapt
ă
spre editura Art f
ă
ră de care „revizitarea“ poeziei
lui Marin Sorescu ar fi r
ă
mas de uz strict personal.

9Introducere. Canonicul f ă r ă canon
Poezia lui Marin Sorescu experimenteaz ă de ani buni un
complex al canoniz
ă
rii, reductibil, din p
ă
cate, la un calambur
trist: în loc s
ă
fie (re)citit
ă
, ea este (re)citat
ă
. În prezent, cu
excep
ț
ia unor exege
ț
i „
ș
aizeci
ș
ti“ (în special Eugen Simion
ș
i
Ion Pop), lirica sorescian
ă
este tratat
ă
cu condescenden
ță
de
criticii literari. Considera
ț
ia motivat
ă
de stilul nonconformist
ori de faima poetului din ultimele decenii ale secolului trecut se
roste
ș
te mai mereu de pe o pozi
ț
ie interpretativ
ă
superioar
ă
, de
nu arogant
ă
. Subiectul Sorescu pare definitiv clasicizat (a se citi
„epuizat“). „Dosarul“ Sorescu este declarat închis
ș
i pecetluit
cu însemnele canoniz
ă
rii. Poeziile sale se identific
ă
, aproape
f
ă
r
ă
rest, cu seria de cli
ș
ee analitice încastrate lor înc
ă
din anii
’60.
Ș
i mai dezolant
ă
r
ă
mâne raportarea poe
ț
ilor din genera
ț
iile
ce-i urmeaz
ă
. Dac
ă
„optzeci
ș
tii“ îl caricaturizeaz
ă
sau, în cele
mai fericite cazuri, îl calific
ă
drept o pasiune adolescentin
ă
,
„nou
ă
zeci
ș
tilor“
ș
i „dou
ă
miiștilor“ le este complet indiferent.
De pild
ă
, nu cunosc niciun scriitor contemporan notabil care
s
ă
indice c
ă
r
ț
ile lui Sorescu drept factor de influen
ță
artistic
ă
.
Tot astfel, monografiile sau studiile extinse (lipsite de tenta
ț
ii
mitologizante localiste) pot fi, dup
ă
1990, num
ă
rate pe degetele
de la o mân
ă
. Poemele soresciene au ajuns mai degrab
ă
obiec-
tul festivalurilor
ș
i recitalurilor comemorativ-omagiale, decât
subiectul relecturilor profesioniste.
Tocmai de aceea, sintagma „singur printre poe
ț
i“ – din ironi-
cul titlu al volumului de debut – aproape ajunge s
ă
încorporeze
valen
ț
ele unui veritabil concept teoretic. Experimentele formale

10ș
i stilistice ini
ț
iate de scriitorul „
ș
aizecist“, nonconformismul
imaginarului poetic ori al „modelului cosmologic“ din majori-
tatea c
ă
r
ț
ilor de poeme favorizeaz
ă
plasarea sa ex-centric
ă
în
cadrul curentelor, formulelor, genera
ț
iilor/promo
ț
iilor literare
autohtone. Nu întâmpl
ă
tor, autorul
Tinere
ț
ii lui Don Quijote
a
constituit mai degrab
ă
un punct de reper pentru teoriile sincro-
niste (chiar protocroniste), decât un argument al evolu
ț
iei orga-
nice a literaturii române. De
ș
i referin
ț
ele la George Topârceanu,
Tudor Arghezi, Geo Dumitrescu, Urmuz etc. nu lipsesc, mul
ț
i
interpre
ț
i prefer
ă
s
ă
contureze un „stil Sorescu“ prin intermediul
asocierilor (uneori doar sugerate) cu diver
ș
i scriitori ori orient
ă
ri
artistice occidentale: de la Walt Whitman la Jacques Prévert, de
la T. S. Eliot la Edgar Lee Masters, de la neoreali
ș
tii italieni la
concreti
ș
tii
ș
i beatnicii americani. Unele compara
ț
ii de acest
tip de
ț
in un v
ă
dit rol caricatural-minimalizator, îns
ă
, în gene-
ral, efectul eviden
ț
ierii influen
ț
elor respective este encomiastic.
Venind
ș
i pe fondul traducerilor numeroase sau al invita
ț
iilor
constante primite pentru a participa la festivaluri de poezie,
demersul transform
ă
rii lui Sorescu în poet universal, nu doar
na
ț
ional, se face remarcat înc
ă
de la finalul anilor ’60.
Cu toate acestea, unul dintre
cei mai populari
scriitori
postbe-
lici, a c
ă
rui valoare estetic
ă
este eviden
ț
iat
ă de criticii importan ț i
ai perioadei
ș
i certificat
ă
institu
ț
ional de includerea sa în seria
celor
ș
aptesprezece scriitori canonici români (studia
ț
i obligatoriu
în înv
ăță
mântul preuniversitar), î
ș
i g
ă
se
ș
te cu dificultate locul în
evolu
ț
ia literaturii autohtone. În timp ce
close-reading
-urile dedi-
cate crea
ț
iei soresciene genereaz
ă
cele mai variate etichet
ă
ri (nu
de pu
ț
ine ori contradictorii), panoram
ă
rile critice conduc mai
mereu la atenuarea (de nu chiar la anularea) m
ă
rcilor specifice
pentru o integrare cât mai complet
ă
într-un tipar generalist. Poe-
mele lui Sorescu se dovedesc fertile pentru etalarea instrumenta-
rului stilisticienilor
ș
i teoreticienilor, ba chiar al semanticienilor,
îns
ă
cadreaz
ă
doar rareori cu mecanismele analitice ale criticilor
ș
i istoricilor literari.

11Plasat
ă
în avangarda mai multor „b
ă
t
ă
lii canonice“, poezia
sorescian
ă
sfâr
ș
e
ș
te mereu în ariergard
ă
, fiind inclus
ă
artifici-
al în panoplia înving
ă
torilor. V olumele din deceniul
ș
apte sunt
considerate decisive pentru înl
ă
turarea monopolului literaturii
realismului socialist, îns
ă
tipologia „
ș
aizecismului“ românesc
pare a se scrie în lipsa autorului
Mor
ț
ii ceasului
, dup
ă
cum rolul
de predecesor ori de fondator al muta
ț
iei estetice „optzeciste“
este pe cât de constant amintit, pe atât de subminat de teoretiz
ă
–
rile propriu-zise ale a
ș
a-numitului „postmodernism românesc“.
„Anti-canonicitatea“ lui Sorescu tinde s
ă
se videze de con
ț
inut,
de vreme ce contextul cultural-literar în cadrul c
ă
ruia
ș
i-ar putea
dovedi specificitatea îl exclude constant. „Singur
ă
tatea“ printre
poe
ț
i a lui Sorescu a fost, ini
ț
ial, o autocaracterizare teribilist
ă
,
s-a metamorfozat într-o judecat
ă
critic
ă
valorizatoare, pentru ca
ast
ă
zi (dup
ă
recunoa
ș
terea valorii
ș
i exemplarit
ăț
ii poetului) s
ă

ri
ș
te transformarea într-un nonsens. Marin Sorescu tinde s
ă
se
ipostazieze în exemplul artistic tipic al
canonicului

f
ă
r
ă

canon
.
Canoanele esteticului
Un asemenea paradox este cauzat
ș
i de faptul c
ă
dezbaterile
române
ș
ti ce problematizeaz
ă
canonul artistic postbelic au vizat
contestarea ori, dimpotriv
ă
, ap
ă
rarea criteriului estetic, adeseori
f
ă
r
ă
a chestiona cu adev
ă
rat relevan
ț
a principiilor
ș
i metodo-
logiilor analitice, particularitatea contextelor socio-culturale,
relevan
ț
a conceptelor, valabilitatea argumentelor, pertinen
ț
a
exemplific
ă
rilor care au contribuit la impunerea presupusei sale
suprema
ț
ii. Cu alte cuvinte, canonul literar „neomodernist“ este
atacat sau sus
ț
inut preponderent prin judec
ăț
i „extra-estetice“,
în timp ce recitirilor sau revizuirilor „intra-estetice“ – mai pu
ț
in
spectaculoase poate – nu li se mai constat
ă
necesitatea. Dac
ă

„
Ș
colii Resentimentului“ i se pot g
ă
si coresponden
ț
e române
ș
ti
(deloc stângiste, dar aproape la fel de marcate politico-ideolo-
gic), Harold Bloom cunoa
ș
te la noi exege
ț
i afini mai degrab
ă

12la nivel de pozi
ț
ion
ă
ri publice care nu genereaz
ă

ș
i demersuri
istorico-critice complementare studiului s
ă
u de la mijlocul ani-
lor ’90.
Astfel, destui au fost comentatorii autohtoni care s-au sim
ț
it
reprezenta
ț
i de judec
ăț
ile exprimate de Sorin Alexandrescu în
1997, conform c
ă
rora canonul estetic „legitimeaz
ă
nu reînno-
irea, ci reproducerea valorilor centrale, în fapt conservatoris-
mul estetic – chiar dac
ă
formulele lui istorice difer
ă
–, sc
ă
derea
catastrofal
ă
a preocup
ă
rilor metodologice, hermeneutice
ș
i cog-
nitive – ce s
ă
mai c
ă
utam adev
ă
ruri, metode sau valori noi, din
moment ce le avem deja pe cele eterne –
ș
i, în ultim
ă
instan
ță
,
sc
ă
derea crea
ț
iei culturale înse
ș
i. Iat
ă
de ce nu doresc nici o
(nou
ă
) b
ă
t
ă
lie canonic
ă
, ci doar abandonarea oric
ă
rui canon.
Ș
i tânjesc dup
ă
aerul pur care-i va urma.“1
Deși sanc ț ioneaz ă radicalismul ori idealismul unei atare
perspective, inclusiv critici din genera
ț
iile tinere sus
ț
in nece-
sitatea delimit
ă
rii de „reduc
ț
ia estetic
ă
“, Paul Cernat, de pild
ă
,
considerând-o un „impas“ comparabil cu „abera
ț
ia dogmati-
c
ă

ș
i represiv
ă
“ impus
ă
de „reduc
ț
ia ideologic
ă
a realismului
socialist“2 deoarece „dac ă accept ă m c ă specificul literaturii este,
1 Sorin Alexandrescu, „Pentru un mai grabnic sfâr ș it al canonului
estetic“,

în
Dilema
, nr. 245, 3-9 octombrie 1997, p. 9.
2 Trebuie spus c ă aceast ă asociere a fost f ă cut ă ș i în sens invers, Ion
Simu
ț
(v. „Canon dup
ă
canon“, în
România literar
ă
, nr. 6, 15-21 februarie
2006, p. 15) raportându-i pe contestatarii canonului estetic „neomodernist“
(în special, „optzeci
ș
tii“ postmoderni) la activitatea nociv
ă
a „proletculti
ș
tilor“:
„
Ș
i contestatarii proletculti
ș
ti,
ș
i contestatarii postdecembri
ș
ti considerau,
cu o la fel de vinovat
ă
obtuzitate
ș
i cu o la fel de înver
ș
unat
ă
politizare a
atitudinii, c
ă
totul este compromis, putred,
în epoca
anter
ioar
ă

ș
i nicio
valoare nu a sc
ă
pat neiradiat
ă

ș
i neinfestat
ă
– prin urmare, nimic nu ar
mai fi de recuperat. E celebra opinie a lui Ioan Petru Culianu (opinie a
c
ă
rei paternitate s-a pierdut cu timpul), conform c
ă
reia România comunist
ă

a fost «o Siberie a spiritului». Ne putem întreba ce e comunist în cele mai
bune romane ale lui Nicolae Breban, Augustin Buzura, George B
ă
l
ă
i
ță

sau în poezia lui Leonid Dimov, ce e comunist în cele mai bune poeme
de Nichita St
ă
nescu sau Marin Sorescu, ce e comunist în
Cartea

13totu
ș
i, esteticul, putem vedea literatura nu atât ca pe o insul
ă

paradisiac
ă
în mijlocul unei m
ă
ri dezl
ă
n
ț
uite, ci ca pe o for-
m
ă
a identit
ăț
ii, într-un sens antropologic integrator, în care s
ă

intre deopotriv
ă
istoricul, filozoficul, socialul, politicul, eticul,
religiosul“3.
Asumând perspective programatic genera
ț
ioniste, Gheorghe
Cr
ă
ciun dezv
ă
luie preferin
ț
e teoretice asem
ă
n
ă
toare când con-
stat
ă
c
ă
„optzeci
ș
tii“ au propus, dar nu au reu
ș
it s
ă

ș
i impun
ă
,
renun
ț
area la „critica literar
ă
de factur
ă
estetic
ă
“, „închis
ă
în
propriul ei purism“. În schimb, dup
ă
1990, afirm
ă
Cr
ă
ciun,
devine un imperativ ca „solu
ț
ia“ scriitorilor, criticilor
ș
i teore-
ticienilor deceniului nou
ă
s
ă
devin
ă
principiu fundamental al
cercet
ă
rii literare. Pe de o parte, „valoarea estetic
ă
ar trebui s
ă

fie definit
ă
altfel“, „
ț
inând adic
ă
seama
ș
i de componentele ei
extraartistice, nonliterare, mediatice“, pe de cealalt
ă
, se impune
filtrarea canonului literar printr-o perspectiv
ă
nou
ă
, „postmo-
dern
ă
“, anume nici „tipologic
ă
“, nici „cronologic
ă
“, ci – cu
un termen preluat de la Genette – „tabular
ă
“, care „presupune
capacitatea de a te situa simultan în spa
ț
iul istoric al temelor
ș
i
în cel non-istoric al formelor, în spa
țiul diacronic al valorilor de
schimb
ș
i în cel imanent al valorilor de întrebuin
ț
are. Realitate
totu
ș
i palpabil
ă
, canonul e o hidr
ă
cu o mul
ț
ime de capete, unele
adormite, altele (niciodat
ă
acelea
ș
i) aflate în ac
ț
iune“4.
Propensiunea „sinuciga
șă
“ a canonului literar autohton fuse-
se (în anul 2000) relativizat
ă
, chiar invalidat
ă
, de Mircea Martin.
Milionarului de Ș tefan B ă nulescu sau ce e comunist în judec ăț ile lui
Nicolae Manolescu, care au impus sau au contribuit decisiv la impunerea
unei ierarhii de valori durabile, care constituie canonul neomodernist?
Deci nu toat
ă
literatura scris
ă
în timpul comunismului a fost infestat
ă
, nu
toat
ă
e compromis
ă
.“
3 Paul Cernat, „Dincolo de canonul estetic“, în Observator cultural ,
nr. 126, 23 iulie 2002, p. 3.
4 Gheorghe Cr ă ciun, „Valoare ș i canon sau despre sinuciderea din
gr
ă
dina estetic
ă
a literaturii române“, în
Observator cultural
, nr. 57, 27
martie 2001, p. 23.

14„Tabularitatea“ invocat
ă
de Cr
ă
ciun nu se dovede
ș
te deloc o
inova
ț
ie a vreunei genera
ț
ii literare, ci constituie – indiferent
de numele pe care îl poart
ă
– chiar principiul de configurare a
canonului literar al unei perioade. În viziunea lui Martin, „puri-
tatea“ estetic
ă
ce ar institui o „ghetoizare“ a literaturii într-un
anumit moment istoric constituie o fals
ă
problem
ă
pentru c
ă

atât crea
ț
ia literar
ă
, cât
ș
i interpretarea ei implic
ă
, întotdeau-
na, un complex de determin
ă
ri „extra-estetice“. Considerând
c
ă
viziunea „axiologico-estetic
ă
“ a lui Harold Bloom5 trebuie
completat
ă
de „analiza sociologic
ă
a fenomenului artistic
ș
i a
evolu
ț
iei acestuia“, teoreticianul român nu uit
ă
s
ă
precizeze c
ă
o
serie de „capricii“, „diverse imponderabile“ ale intr
ă
rilor
ș
i ie
ș
i-
rilor din canon nu sunt „predictibile, nici pe deplin explicabile“6.
Aceasta pentru c
ă
orice canon literar-artistic este mereu dublat
sau „acompaniat“ de un altul teoretic
ș
i critic, cele dou
ă
fa
ț
e-
te complementare f
ă
când ca el s
ă
nu se constituie doar ca o
„autoreflectare a literaturii“, ci s
ă
fie o „sintez
ă
trans-literar
ă
,
un construct socio-cultural“7. De aici ș i inutilitatea, ba chiar
artificialitatea periculoas
ă
a concep
ț
iilor care proclam
ă
nevoia
pulveriz
ă
rii ori a deschiderii sale haotic-pluraliste: „Canonul
este, de fapt, mereu în act, el este canonizare, decanonizare,
recanonizare, cu alte cuvinte, un continuum, în acela
ș
i timp,
substan
ț
ial
ș
i rela
ț
ional. […] literatura
ș
i artele sunt pluraliste
prin îns
ăș
i natura lor, prin esen
ț
a demersului
ș
i mesajului lor; ele
5 Aș adă uga c ă autorul Dic ț iunii ideilor se dezice mai degrab ă de
retorica, de sentin
ț
ele, de generaliz
ă
rile din
Canonul Occidental
(bine
surprinse
ș
i de Ovidiu Morar în
Harold Bloom
ș
i nostalgia canonului
estetic
din „Familia“, nr. 9, septembrie, 2011, pp. 111-118,), decât de
analizele propriu-zise care mizeaz
ă
(cum era
ș
i de a
ș
teptat) pe o concep
ț
ie
estetic
ă
destul de integratoare, tr
ă
dând destule raport
ă
ri la elemente din
sfera psihologicului, religiosului, filosoficului, chiar politicului
ș
i
socialului.
6 Mircea Martin, „Despre canonul estetic“, în România literar ă , nr. 5,
9-15 februarie 2000, p. 14.
7 Ibidem , p. 14.

15n-au nevoie s
ă
li se inculce, s
ă
li se adauge principiul pluralist
din afar
ă
, în virtutea unei ideologii sau a alteia. […] Imaginarea
mai multor canoane înl
ă
untrul aceluia
ș
i câmp literar înseamn
ă

retragerea din acel câmp a mizei, abolirea concuren
ț
ei, a luptei
pentru întâietate
ș
i a oric
ă
rui efort de clasare. Mai exact, clasarea
s-ar transforma dintr-o problem
ă
axiologic
ă
într-una taxono-
mic
ă
, clasarea ar fi (numai) clasificare
ș
i nu clasament. Dar
acest tip de multiplicitate
ș
i diversitate ar duce la o nea
ș
teptat
ă
…
uniformitate, o uniformitate valoric
ă
, mai exact, la indiferen
ț
a
fa
ță
de valori. Mul
ț
imea operelor literare s-ar redistribui altfel,
dar efectul nu va putea fi altul decât aplatizarea, declasarea.“8
Pe cât de ra ț ionale ș i de substan ț iale sunt delimit ă rile con-
ceptuale ini
ț
iate de Mircea Martin (
ș
i de al
ț
i anali
ș
ti care afirm
ă

idei similare), pe atât de pu
ț
in s-a profitat în critica postcomu-
nist
ă
de nuan
ță
rile
ș
i deschiderile lor. De exemplu, dac
ă
exclusi-
vistul calificativ – „estetic“ – acordat canonului poetic postbelic
se dovede
ș
te uneori un „construct socio-cultural“, atunci reac
ț
ia
critic
ă
fireasc
ă
ar fi fost radiografierea impactului acestei „iden-
tific
ă
ri“ asupra recept
ă
rii operei sau m
ă
car a unora dintre etapele
de crea
ț
ie ale scriitorilor reprezentativi pentru neomodernismul
românesc. Dup
ă
cum, necesar
ă
ar fi fost
ș
i reevaluarea cri
te
riilor/
principiilor ce au decis canonizarea coordonatelor formal-sti-
listice, de imaginar artistic, axiologice, discursiv-retorice etc.
ale „
ș
aizecismului“ ori „optzecismului“: Care dintre ele au fost
condi
ț
ionate radical de presiunea ideologicului/politicului? Care
se supun influen
ț
ei modelelor sau chiar modelor vremii? Care
sunt realmente cele mai inovative
ș
i influente estetic? Asupra
c
ă
ror crea
ț
ii au exercitat cele mai accentuate (artificiale?) con-
strângeri interpretative?
ș
.a.m.d.
Din p
ă
cate, astfel de recitiri critice sunt destul de rare, deceni-
ile de dup
ă
Revolu
ț
ia din 1989 fiind marcate de un fel de mono-
pol al revizuirilor (est)etice
ș
i al demitiz
ă
rilor (unele,
într-adev
ă
r,
8 Ibidem , p. 15.

16salutare), dublat de contraatacurile nu mai pu
ț
in generalizatoare
ale exege
ț
ilor degrab
ă
eticheta
ț
i drept „conservatori“.
Or, prins
ă
între aceste dou
ă
grile interpretative, poezia lui
Sorescu va fi „decanonizat
ă
“ sau „(re)canonizat
ă
“, f
ă
r
ă
ca lectu-
rile analitice s
ă
o mai vizeze în vreun fel. Pentru succesul respec-
tivelor demersuri, apelul la cli
ș
eele ori tiparele recept
ă
rii critice
se dovede
ș
te o condi
ț
ie nu doar necesar
ă
, ci
ș
i suficient
ă
. Faptul
este regretabil cu atât mai mult cu cât volumele sale faciliteaz
ă

în
ț
elegerea
ș
i, cred, reevaluarea mai multor problematici literar-
culturale caracteristice inclusiv sau mai ales ultimelor decenii:
de la dezbaterile
ș
i polemicile ce vizeaz
ă
„genera
ț
ia poetic
ă
“ ori
„canonul estetic“, la revizionismul est-etic, la rela
ț
ia dintre ide-
ologic
ș
i artistic, pân
ă
la relativizarea configura
ț
iilor clasicizate
ale neomodernismului
ș
i postmodernismului românesc.
Tocmai de aceea, o revizuire estetic
ă

ș
i contextual
ă
a crea
ț
iei
soresciene mi se pare relevant
ă

ș
i pentru reliefarea dimensiu-
nilor mai pu
ț
in abordate ale poeticii autorului
Liliecilor
, dar
ș
i – având în vedere faptul c
ă
Sorescu devenise la un moment
dat argument dinamitant al polemicii dintre (neo)moderni
ș
ti
și
postmoderni
ș
ti – pentru a în
ț
elege (m
ă
car par
ț
ial ori punctual)
mai aplicat cum s-a scris literatur
ă

ș
i despre literatur
ă
în România
de dup
ă
cel de-Al Doilea R
ă
zboi Mondial.
Fiindc
ă
, de vreme ce caracteristicile neomodernismului
nu cadreaz
ă
adeseori cu poetica sorescian
ă
, pe când particu-
larit
ăț
ile formale prin care este identificat postmodernismul
autohton par a invada de-a dreptul poemele lui Sorescu înc
ă

din deceniul
ș
apte, aceast
ă
stare de fapt solicit
ă
nu doar o rein-
terpretare a crea
ț
iei poetice, cât mai ales o reevaluare a prin-
cipiilor ori contextelor care au generat configura
ț
ia celor dou
ă

orient
ă
ri artistice din a doua jum
ă
tate a secolului XX. În plus,
dac
ă
autorul „
ș
aizecist“ nu scrie o poezie „ermetic
ă
“, „puris-
t
ă
“, „evazionist
ă
“
ș
i „elitist
ă
“, nu ini
ț
iaz
ă
un
remake
modernist
exaltând „misticismul“
ș
i „revela
ț
ia“, atunci el
ș
i-ar dep
ăș
i ori-
zontul de a
ș
teptare al propriei epoci asumând o tipologie liric
ă

17inedit
ă
, chiar revolu
ț
ionar
ă
, aceea „referen
ț
ial
ă
“, „tranzitiv
ă
“,
„narativ
ă
“
ș
i „enun
ț
iativ
ă
“. Îns
ă
pericolul implic
ă
rii judec
ăț
ilor
sau terminologiei protocroniste amenin
ță
o atare demonstra
ț
ie
critico-istoric
ă
în lipsa unor l
ă
muriri argumentate
ș
i nuan
ț
ate
cu privire la cât de con
ș
tient se dovede
ș
te poetul de muta
ț
ia pe
care poemele sale ar institui-o, cât de familiare îi sunt cele mai
recente direc
ț
ii artistice occidentale, cât de permeabile au fost
concep
ț
iile sale artistice la directivele ideologice ale vremii sau
la influen
ț
ele congenerilor, care sunt deschiderile
ș
i limitele
conceptualiz
ă
rilor lui Sorescu despre poezie etc.
Fe
ț
ele tranzitivit
ăț
ii, chipurile poeziei în criz
ă
Câ
ș
tigurile conceptual-teoretice ale acestor incursiuni în
contextul socio-cultural al anilor ’60-’80 (vizând procesul
canoniz
ă
rii estetice, dezbaterile ori polemicile genera
ț
ioniste,
receptarea critic
ă
, dar oferind o aten
ț
ie special
ă
– f
ă
r
ă
a le feti-
ș
iza relevan
ț
a –
ș
i autodefinirilor auctoriale din c
ă
r
ț
ile de critic
ă

literară , de eseuri sau din deloc pu ț inele confesiuni autolegi-
timatoare) vor fi valorificate în comentariile de text dedicate
crea
ț
iei poetice, urm
ă
rit
ă
prin intermediul permut
ă
rilor sale
diacronice, a
ș
a cum cred c
ă
e
ș
i firesc pentru o relectur
ă
de
critic
ă

ș
i istorie literar
ă
care mizeaz
ă
atât pe relevarea metamor-
fozelor unui univers poetic, cât
ș
i pe decelarea rolului de
ț
inut
de un scriitor în evolu
ț
ia (sau, dimpotriv
ă
, involu
ț
ia) formelor
ș
i imaginarului literar dintr-o anumit
ă
perioad
ă
.
Iar factorul de coeziune
ș
i nucleul analitic al întregii relec-
turi (care risc
ă
–
ș
i din cauza num
ă
rului însemnat de volume
semnate de Sorescu – s
ă
se dezvolte pe orizontal
ă
) va fi con-
stituit de interpretarea inflexiunilor
ș
i avatarurilor a ceea ce
consider a fi cea mai pregnant
ă
component
ă
a poeziei soresci-
ene: problematizarea blocajelor reprezent
ă
rii literare sau, mai
precis, înscenarea confrunt
ă
rii poeziei, dar
ș
i a umanului, cu
propria criz
ă
creatoare. Mai conceptual spus, tranzitivitatea

18poetic
ă
– teoretizat
ă
la noi9 de Gheorghe Cr ă ciun10 – surprinde
adecvat particularit
ăț
ile vizionar-formale ce individualizeaz
ă

ș
i confer
ă
identitate poeticii soresciene în perioada postbelic
ă
.
Contrar opiniei comune, poezia „tranzitiv
ă
“ („anti-liric
ă
“,
„anti-reflexiv
ă
“, „cotidianist
ă
“, „a realului“, „concret(ist)
ă
“,
„denotativ
ă
“, „referen
ț
ial
ă
“, „enun
ț
iativ
ă
“, „narativ
ă
“, „proza-
ic
ă
“ etc.) nu se identific
ă
– cum, din p
ă
cate, las
ă
s
ă
se în
ț
e-
leag
ă
uneori chiar
Aisbergul poeziei moderne
– doar cu un
complex de valori umaniste „pozitive“ (pentru a se diferen
ț
ia de
categoriile „negativit
ăț
ii“ dezv
ă
luite de Hugo Friedrich): afir-
marea vie
ț
ii
ș
i realit
ăț
ii imediate, comune, cotidiene, banale,
vitalismul, reumanizarea artei, impunerea unui nou antropocen-
trism, deschiderea spre cititor
ș
i spre generalitatea umanului,
9 Fără a apela întocmai la acest concept ori la nuan ță rile inedite ș i
consistente pe care le implic
ă
, dezbaterea teoretic
ă
despre respectiva
dimensiune a poeziei moderne are în cultura român
ă
o tradi
ț
ie destul de
îndelungat
ă
(de la manifestele avangardiste, la „genera
ț
ia r
ă
zboiului“
ș
i
pân
ă
la conceptualiz
ă
rile din primii ani ai deceniului nou
ă
datorate mai
ales lui Mircea Scarlat). În Occident, printre criticii chema
ț
i s
ă
denun
ț
e
perspectiva restrictiv
ă
, unilateralizant
ă
, monumentalizat
ă
de Hugo
Friedrich în
Structura liricii moderne
(1956) se num
ă
r
ă
Marcel Raymond
care, în studiul s
ă
u din 1933,
De la Baudelaire la suprarealism
, dovede
ș
te
c
ă
direc
ț
ia „vitalist
ă
“, „prozaic
ă
“, „withmanian
ă
“ impune muta
ț
ia artistic
ă

necesar
ă
moderniz
ă
rii liricului (v.
Cartea a treia. Aventura
ș
i revolta
).
Bineîn
ț
eles, odat
ă
cu primele manifest
ă
ri ale postmodernismului, poezia
„realului“ ori cea „denotativ
ă
“ devin aproape locuri comune ale cercet
ă
rilor
europene
și nord-americane.
10 După cum bine se ș tie, Cr ă ciun porne ș te în Aisbergul poeziei
moderne
(Editura Paralela 45, Pite
ș
ti, 2002) – delimitându-se marcat în
ceea ce prive
ș
te abordarea poeticului – de la sugestiile lui Tudor Vianu
din
Dubla inten
ț
ie a limbajului
ș
i problema stilului
c
ă
orice fapt lingvistic
presupune o rela
ț
ie de complementaritate între latura „reflexiv
ă
“
ș
i cea
„tranzitiv
ă
“: „Cine vorbe
ș
te «comunic
ă
»
ș
i «se comunic
ă
». O face pentru
al
ț
ii
ș
i o face pentru el. În limbaj se echilibreaz
ă
o stare sufleteasc
ă

individual
ă

ș
i se organizeaz
ă
un raport social. Considerat în dubla sa
inten
ț
ie, se poate spune c
ă
faptul lingvistic este în aceea
ș
i vreme «reflexiv»

ș
i

«tranzitiv».“ (în
Arta prozatorilor români
, edi
ț
ie îngrijit
ă

ș
i introducere
de Geo
Ș
erban, Editura pentru Literatur
ă
, Bucure
ș
ti, 1966, pp. 11-12.)

19democratizarea ori renaturalizarea limbajului
ș
i discursului
poetic etc. Contrapartida unei atare viziuni cvasi-idilice, mor-
bul destructur
ă
rii ei î
ș
i are originea chiar în paradoxul refe-
ren
ț
ialit
ăț
ii ce subîntinde orice discurs literar marcat tranzitiv.
Scriitorii care contest
ă
ruptura insurmontabil
ă
dintre cuvinte
ș
i lucruri, care încearc
ă
s
ă
dep
ăș
easc
ă
solipsismul „jocurilor
secunde“ moderniste (generate de con
ș
tiin
ț
a intranzitivit
ăț
ii
limbajului literar), tânjind dup
ă
„întoarcerea referentului“ (în
termenii lui Peter Brooks), se v
ă
d nevoi
ț
i s
ă
recunoasc
ă

ș
i s
ă

se raporteze mereu la limit
ă
rile drastice ori inclusiv la impo-
sibilitatea/iluzoriul propriului demers. Încercând s
ă
reprezinte
cât mai direct realitatea, ei ajung s
ă
se confrunte autodistruc-
tiv-sisific atât cu nenum
ă
ratele conven
ț
ii ce le predetermin
ă

ș
i
le prejudiciaz
ă
autenticitatea „reprezent
ă
rii“, cât
ș
i cu pluris-
tratificarea (adeseori artificial
ă
a) complexului existen
ț
ial ce
poart
ă
numele de „real“11.
11 Chiar dac ă anun ță neproblematizant c ă doar postmodernismul ș i
metafic
ț
iunile sale istoriografice aduc o metamorfoz
ă
esen
ț
ial
ă
în sfera
referen
ț
ialit
ăț
ii artistice, Linda Hutcheon ofer
ă
poate cele mai substan
ț
iale
ș
i nuan
ț
ate conceptualiz
ă
ri ale raportului dintre literatur
ă

ș
i real (în cap.
Problema

referen
ț
ei
din
Poetica postmodernismului
, traducere de Dan
Popescu, Editura Univers, Bucure
ș
ti, 2002): „A
ș
a cum afirm
ă
Nelson
Goodman […], cadrele referen
ț
ei par s
ă
fie mai mult o problem
ă
a
sistemelor de descriere decât a lucrurilor descrise. Aceasta nu neag
ă
faptul
c
ă
materialul brut exist
ă
(sau a existat), dar sugereaz
ă
c
ă
în
ț
elegerea de
c
ă
tre noi a acestuia se întemeiaz
ă
pe mijloacele noastre de descriere
disponibile. Termenul însu
ș
i de referent implic
ă
, desigur, ideea c
ă

«realitatea» la care ne referim nu este un dat, un material brut, ci mai
degrab
ă
«aceea despre care vorbim». […] Realul exist
ă
(
ș
i a existat), dar
în
ț
elegerea lui de c
ă
tre noi este întotdeauna condi
ț
ionat
ă
de discursuri, de
modurile noastre de a vorbi despre el“ (p. 234, 252). De altfel, o tân ă r ă
cercet
ă
toare român
ă
, Catrinel Popa, descoper
ă
conceptualiz
ă
ri similare în
numeroase studii din a doua jum
ă
tate a secolului trecut, fapt ce o determin
ă

s
ă
adauge prefixoidul „meta“ termenului propus de Cr
ă
ciun: „S-a vorbit
mult despre coborârea poeziei în strad
ă
, s-au vehiculat concepte ca acela
de
realism

poetic
, de
poezie a

realului
etc., dar mai rar s-a observat c
ă

pân
ă

ș
i cea mai «transparent
ă
» însemnare de acest fel se vrea implicit
ș
i

20De aici, în cazul unor poe
ț
i „tranzitivi“ (printre care se num
ă
–
r
ă
Marin Sorescu), neîncrederea tot mai accentuat
ă

ș
i în for
ț
a
întemeietoare a literaturii,
ș
i în consisten
ț
a identitar-spiritual
ă
a
umanit
ăț
ii. Dup
ă
cum, astfel pot fi explicate tentativele lor diver-
se –
ș
i, a
ș
ad
ă
uga, din ce în ce mai experimentale – de a identifica
solu
ț
iile refundament
ă
rii poeziei sau lumii în lipsa postul
ă
rii unor
universuri compensatorii. Sceptici nemântui
ț
i în raport cu propri-
ile formule creatoare, problematizate pân
ă
când (dau impresia
c
ă
ori chiar) devin manieriste, descoperind dincolo de subversiu-
nea tiparelor canonice aplatizante nu modelele împlinirii lite-
rar-existen
ț
iale, ci sceptrele unei noi apocalipse, ace
ș
ti poe
ț
i se
afl
ă
într-un continuu conflict cu conven
ț
ionaliz
ă
rile eului interior
ș
i ale celui textualizat, ale lumii, ale paradigmelor artistice trecute
sau contemporane. Iat
ă
de ce am ales s
ă
urm
ă
resc metamorfozele
poeticii lui Sorescu implicând toate volumele sale de poeme. De
ș
i
repetitive uneori, analizele sper s
ă
nu fie
ș
i redundante, de vreme
ce dau seama de c
ă
ut
ă
rile estetice ale unui scriitor care chestio-
neaz
ă
obsesiv limitele (inclusiv sfâr
ș
itul) literaturii într-o cultur
ă

mai mereu preocupat
ă
s
ă
-i reveleze func
ț
iile mesia nic-misionare,
mistice și metafizice.
teorie a poeziei, problematizând deseori (im)posibilitatea fidelit ăț ii fa ță
de referent. […] vom numi
poezie metatranzitiv
ă
acel segment al crea
ț
iei
poetice care, mimând transparen
ț
a, î
ș
i încurajeaz
ă
destinatarul s
ă
fac
ă

abstrac
ț
ie de «cadrul teatral» pe care îl presupune (în mod tacit) scrierea
unui poem. […] eul poetic înceteaz
ă
s
ă
se mai manifeste ca o instan
ță

triumfal
ă
, superioar
ă
, fascinat
ă
de perenitatea artisticului
ș
i covâr
ș
it
ă
de
importan
ț
a propriului rol. Obsesia autenticit
ăț
ii existen
ț
ei
ș
i limbajului,
dublat
ă
de luciditate, adic
ă
de con
ș
tientizarea omniprezen
ț
ei conven
ț
ionalului
(care nu se mai restrânge la sfera artei, ci domin
ă
toate celelalte sfere ale
realului), îl determin
ă
s
ă
se foloseasc
ă
de idealul preciziei referen
ț
iale ca
de o arm
ă
cu dou
ă
t
ă
i
ș
uri“ (în
Labirintul de oglinzi. Reper
e pentru
o poetic
ă

a metatranzitivit
ăț
ii
, cuvânt înainte de Mihai Zamfir, Editura Polirom,
Ia
ș
i, 2007,

pp. 87-88, 268).