Sindromul de Bournout la Personalul Medical
Cuprins
Introducere ………………………………………………………………………………..2
Capitolul I. Stresul psihic și influențele sale
Conceptul de stres psihic și principalele sale forme…………….4
Cauzele stresului psihic …………………………………………………..6
Adaptarea și ajustarea la reacțiile de stres ………………………….9
Capitolul II. Sindromul Burnout
Definiție și istoric ……………… …………………………………….15
Instrumentul de evaluare ……………………………………………18
Sindromul Burnout la personalul medical …………………….22
Capitolul III. Răspunsuri emoționale la stres
Burnout-ul ca epuizare profesională …………………………….35
Burnout și stres …………………………………………………………36
Burnout și oboseala ……………………………………………………38
Burnout și depresia …………………………………………………….42
Capitolul IV. Terapie și prevenție
Terapia sindromului Burnout la personalul medical ……….45
Prevenția sindromului Burnout la personalul medical …….52
Capitolul V. Metodologia studiului și lotul studiat
Obiectivele cercetării ……………………..
Ipoteza de lucru ………………………………
Material și metodă …………………………..
Analiza și interpretarea rezultatelor ………………
Profilaxia stresului în urma rezultatelor obținute …………
Cazuri clinice …………………………………………………………………………61
Concluzii ……………………………………………………………………………….70
Bibliografie ……………………………………………………………………………73
Introducere
Activitățile profesionale suprasolicitante sub aspect emoțional și al relaționării interpersonale, specifice unor profesii ca cea de medic, psiholog, asistent social, profesor, pot avea consecințe negative, descrise în literatura de specialitate sub numele de sindromul burnout. Datele Organizației Mondiale de Sănătate arată că unul din trei medici în România a avut sau va avea la un moment dat o depresie psihică majoră. Tulburările de care suferă medicii nu au caracterul unei boli psihice ci sunt tulburări anxioase, depresii, insomnii, adicții și neurastenie.
Îngrijorătoare este și rata suicidului care în rândul medicilor este dublă față de populația generală (în topul specializarilor situându-se psihiatria, urgența și ATI).
Mai mult, doctorii care își dau seama că suferă de depresie sau alte afecțiuni psihice tranzitorii nu se adresează colegilor pentru a obține tratament specializat întrucât consideră că imaginea lor ar avea foarte mult de suferit.
Sindromul de burnout, redefinit în 1974 de H. Freundenberg ca un sindrom de uzură, epuizare a energiei, forțelor și a resurselor care determină o scădere a întregului potențial de acțiune al individului, se întâlnește din ce în ce mai frecvent. Acest fapt deschide eventualitatea malpraxisului, situația devenind destul de gravă în acest moment.
În cele mai multe cazuri, acesta se manifestă prin epuizare emoțională accentuată, detașare emoțională în rolul profesional și, în forma extremă, cinism și insatisfacție profesională. Studiile realizate în rândul personalului medical din diverse țări europene indică faptul că aproximativ o treime dintre aceștia experiențiază sindromul burnout.
Întrucât sănătatea psihică și nu numai, a personalului medical este extrem de importantă deoarece de ei depinde sănătatea altor persoane, această lucrare își propune să prezinte în linii mari în ce măsură afectează sindromul Burnout personalul medical și care ar putea fi strategiile terapeutice de abordat.
Primul capitol al lucrării are rol inițiator în această temă. Astfel, vom defini stresul psihic și vom descrie formele pe care le poate adopta, cauzele care duc la acesta, dar mai ales răspunsul organismului uman la stres.
Cel de-al doilea capitol al lucrării se referă la istoria și modalitățile de clasificare ale sindromului, lucru foarte important în definirea unui tratament. Sindromul Burnout are anumite particularități la personalul medical, aspect pus în evidență în finalul acestei părți.
De asemenea, lucrarea își propune să urmărească în cel de-al treilea capitol, implicațiile emoționale la stres, concretizate în conceptul de “Burnout”. Astfel, s-a ajuns la relaționarea lui cu stresul, cu oboseala, cu depresia, cât și cu epuizarea profesională.
În terapia acestuia pot fi implicați atât psihiatrii cât și psihologii. Capitolul al patrulea prezintă cel mai bine acest aspect, după care vom descrie câteva cazuri clinice și particularitățile lor.
Amploarea acestui sindrom în România nu este cunoscută în totalitate, deoarece se minimalizează efectele acestuia, confundându-se ușor cu stresul vieții cotidiene și neluându-se măsuri concrete asupra individului (în cazul nostru personalul medical) sau a factorilor de risc ce influențează producerea lui.
Există câteva motive pentru care cercetările în domeniul burnout-ului sunt importante și au potențialul să contribuie la înțelegerea sănătății, performanței și a consecințelor stresului la locul de muncă. În primul rând, burnout-ul are o mare prevalență în țările dezvoltate și prezintă costuri considerabile din puncte de vedere economic, social și psihologic pentru angajați. În al doilea rând, burnout-ul este foarte stabil atunci când este studiat la intervale de timp diferite chiar la aceeași indivizi. În al treilea rând, natura cronică a burnout-ului nu se datorează unor cauze genetice sau de personalitate, ci unor caracteristici relaționate cu munca sau cu factori legați de mediul familial.
Capitolul I. Stresul psihic și influențele sale
I.1. Conceptul de stres psihic și principalele sale forme
Conceptul de stres, introdus de Selye Hans, indica inițial o acțiune de suprasolicitare exercitată din exterior asupra organismului, care determină o reacție de adaptare nespecifică a organismului față de agresiunea care-i amenință integritatea. Roger Guillemin, pornind de la această definiție, formulează una dintre cele mai remarcabile definiții ale stresului: „Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic.” Selye Hans a privit stresul din punct de vedere fiziologic, în timp ce Spinoza considera că „mintea și corpul sunt unul și același lucru". Aproape orice stresor și aproape orice reacție de stres implică atât componente fiziologice cât și psihologice (emoționale).
Fraisse Paul definește stresul ca și „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu iși găsesc soluția". Agenții stresori capabili să declanșeze un stres psihic sunt de natură variată, nefiind obligatorii numai stimulii psihici, din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenți stresori: cei ce sunt reprezentați prin cuvintele, ideile, procesele gândirii și cei senzoriali externi. Aceștia pot deveni agenți stresori în două cazuri: atunci când se bombardează scoarța cerebrală timp îndelungat și cu o intensitate crescută sau în cazul când au o semnificație pentru subiect.
Lucian Alexandrescu stabilește în anul 2000 o clasificare stresului în funcție de următoarele criterii: magnitudinea absolută sau relativă a stresului; raportul sau cu etapa de viață a subiectului; nuanțele de expectabilitate – neexpectabilitate și controlabilitate – necontrolabilitate; răspândirea generală a stresorilor și efectul lor asupra omului „obișnuit".
Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori, la orice vârstă și în conjuncție cu orice sistem de clasificare al bolilor psihice. Ea conține opt grupe mari, notate de la A la H.
Grupa A – Stresul excepțional sau catastrofic – se referă la stresuri masive, acute, de regulă neașteptate, evenimente ieșite din comun, din cotidian, deloc sau puțin influențabile de către subiect și care afectează practic pe oricine într-o mare măsură. Acest tip de stres include dezastre și calamități naturale, dezastre și catastrofe (războaie, poluări, bombardamente), accidente colective; stresul catastrofic individual: violența nesexuală sau sexuală, tortura.
Grupa B – Stresurile vieții – include stresuri concordante sau necontradictorii cu etapa eriksoniană de viață, cu intesitate moderată medie sau mare, care afectează practic pe oricine, dar într-o măsură variabilă.
Grupa C – Stresuri care decurg din desfășurarea neobișnuită a unor acte de viață obișnuite.
Grupa D – Stresul necazurilor și al solicitărilor cotidiene. Specifice sau nu grupului de apartenență, aceste stresuri induc, cel mult, manifestări tranzitorii sau fragmentare. Au un posibil rol pentru determinarea rezistenței sau lipsei de rezistență la stresori mai mari. Adesea produc o anumită frustrare.
Grupa E – Stresul endemic – stresul general și impersonal constituit de veștile proaste ale zilei sau perioadei: inflație, șomaj. Stresul endemic nu are decât un rol de fond.
Grupa El – Stresurile speciale condiționate de expuneri particulare. Include stresul unor profesii sau ocupații cunoscute ca stresante, și al altor profesii ce implică risc individual.
Grupa E2 – Stresurile condiționate de vulnerabilități individuale particulare: a) stresul determinat de psihopatologia preexistentă: stresul determinat de anxietatea fobică, stresul fenomenelor compulsive și cel consecutiv tulburării de control al impulsurilor; stresul resimțit de pacienții cu schizofrenie, cu epilepsie; b) stresul consecințelor unor acte psihotice (știri crepusculare, confuzie, comportament delirant-halucinator in psihoze majore); c) stresul amintirilor, determinat de retrăirea sau evocarea unor situații stresante anterioare; d) stresul sărbătorilor ce evidențiază subiectului singurătatea ori inadecvarea vieții pe care o duce; e)stresul determinat sau facilitat de prezența unei patologii somatice care modifică vulnerabilitatea.
Grupa F – Stresurile speciale – sunt stresuri ce se constituie ca atare, prin vulnerabilități și/sau expuneri particulare.
Grupa G – Stresul experimental – nu are, de regulă, urmări patologice durabile. El se referă la diferite proceduri de laborator care induc, la voluntari, stresuri scurte și strict limitate ca intensitate și gamă de conținuturi.
Grupa H – Stresul situațiilor extremale – este stresul experimental sau natural, indus în legătură cu existența sau pregătirea pentru existența în medii intens nefavorabile vieții omului.
I.2. Cauzele stresului psihic
În literatura de specialitate stresul apare ca acea reacție psihologică la solicitările inerente ale factorilor de stres care vor duce la instalarea unei stări de tensiune și chiar de anxietate pentru o persoană, ce apare deoarece persoana nu se simte capabilă să facă față unor astfel de solicitări. Astfel putem afirma că această definiție prezintă stresul psihic, astfel conturându-se principalele caracteristici definitorii ale stresului psihic și anume:
Existența unor agenți stresori ce vor provoca tensiune și anxietate pentru individ;
Existența acelor solicitări care depășesc capacitățile individului, astfel neputând să le facă față;
Existența acelei reacții psihologice care apare ca urmare a instalării stresului psihic.
Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres). Eustresul („stresul pozitiv”) are efecte benefice asupra organismului uman, apărând în cazul în care agenții stresori au o semnificație favorabilă pentru individ. Aceștia declanșează efecte pozitive (bucurie intensă, extaz, triumf, râsul în hohote), iar aceste afecte se repercutează pozitiv asupra asupra organelor și aparatelor organismului.
Eustresul mai apare în cursul unor stări emoționale pozitive cuplate sau nu cu efort fizic moderat (ex. actul sexual sau jogging-ul). Eustressul este prin excelență acut. Repetarea frecventă a eustresurilor contribuie lrin vulnerabilități și/sau expuneri particulare.
Grupa G – Stresul experimental – nu are, de regulă, urmări patologice durabile. El se referă la diferite proceduri de laborator care induc, la voluntari, stresuri scurte și strict limitate ca intensitate și gamă de conținuturi.
Grupa H – Stresul situațiilor extremale – este stresul experimental sau natural, indus în legătură cu existența sau pregătirea pentru existența în medii intens nefavorabile vieții omului.
I.2. Cauzele stresului psihic
În literatura de specialitate stresul apare ca acea reacție psihologică la solicitările inerente ale factorilor de stres care vor duce la instalarea unei stări de tensiune și chiar de anxietate pentru o persoană, ce apare deoarece persoana nu se simte capabilă să facă față unor astfel de solicitări. Astfel putem afirma că această definiție prezintă stresul psihic, astfel conturându-se principalele caracteristici definitorii ale stresului psihic și anume:
Existența unor agenți stresori ce vor provoca tensiune și anxietate pentru individ;
Existența acelor solicitări care depășesc capacitățile individului, astfel neputând să le facă față;
Existența acelei reacții psihologice care apare ca urmare a instalării stresului psihic.
Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres). Eustresul („stresul pozitiv”) are efecte benefice asupra organismului uman, apărând în cazul în care agenții stresori au o semnificație favorabilă pentru individ. Aceștia declanșează efecte pozitive (bucurie intensă, extaz, triumf, râsul în hohote), iar aceste afecte se repercutează pozitiv asupra asupra organelor și aparatelor organismului.
Eustresul mai apare în cursul unor stări emoționale pozitive cuplate sau nu cu efort fizic moderat (ex. actul sexual sau jogging-ul). Eustressul este prin excelență acut. Repetarea frecventă a eustresurilor contribuie la creșterea imunității antiinfecțioase și antitumorale, devenind o premisă a longevității. Distresul („stres psihic negativ”) este recunoscut unanim ca patologic. El produce, de obicei, suferință și dezadaptare, ca urmare a contactului cu un agent stresor.
Cauzele stresului psihic pot fi:
Conflictele familiale (de exemplu, conflicte conjugale);
Conflicte profesionale datorate: lipsei de relaxare, factori perturbatori, supraresponsabilizare, insuccese etc.;
Conflicte sociale (șomaj, terorism, accidente etc.);
Conflicte din sfera vieții intime: complexe de inferioritate, melancolie, dificultăți de integrare socială.
De asemenea, este posibilă clasificarea factorilor de stres după natura lor:
La nivel profesional – suprasarcina profesională, care constă dintr-un volum disproporționat de informații de verificat, probleme de rezolvat sau chiar decizii de luat, este unul din factorii de stres curenți. Spiritul de competiție și de performanță este, de asemenea, o sursă de tensiune suplimentară. La polul opus, sub sarcina profesională, șomajul, o muncă monotonă și fără orizont reprezintă factorii de stres recunoscuți, mai ales cînd există un decalaj între ambițiile subiectului și profesia sa.
Lipsa banilor, datoriile, cumpărarea unui apartament sau a unei case dau bătaie de cap și pot fi responsabile pentru o stare de anxietate cronică.
Condițiile de locuire, insalubritatea, zgomotul și alte neplăceri cronice sunt, în general, rău suportate.
Problemele legate de relații, cele de la serviciu sau de acasă reprezintă o sursă importantă de factori de stres. Neînțelegerile, disputele, divorțurile, climatul tensionat, criticile și, uneori, chiar complimentele, solicitările altora, responsabilitatea în familie sau în mediul profesional intră și ele în acest cadru.
Metodele de a face față stresului au drept obiectiv, pe de o parte, controlul direct al emotivității în împrejurarea dată, iar pe de altă parte, găsirea metodelor pentru a controla această stare de o manieră eficientă.
Situații concrete, ca organizarea timpului, practicile de rezolvare a unor probleme și de luare a unor decizii;
Situații relaționale, în care cele mai importante sînt spiritul de competiție, conflictele mai mult sau mai puțin deschise sau mascate.
Când ne referim la agenți stresori psihici, trebuie să acordăm o atenție importantă și situațiilor stresante care îi provoacă. Domeniul acestora este unul ce cuprinde o multitudine de condiții diferite, ele putând apărea datorită incompatibilității dintre posibilități și cerințe, discrepanța dintre posibilități și solicitărilor de diferite tipuri ale mediului extern.
Stresorii psihici decurg fie din stresorii fizici sau din cei sociali, fie sunt autoinduși. Prin natura lor repetitivă, sunt considerați ca fiind cei mai dăunători. În această categorie se includ atât trăiri emotive acute sau cronice, cu amprenta negativa (frustrarea, culpabilitatea, furia, ura, gelozia, depresia, anxietatea, sentimentul de inferioritate, de insecuritate), cât și cele pozitive (dragostea, fericirea, etc.). Caracterul de stresor decurge din măsura în care succesul, respectul solicită răspunsuri adaptative intense din partea organismului. Nivelul intensității stresului psihic nu depinde întotdeauna de intensitatea stresorului, ci de maniera subiectivă în care acesta este perceput și trăit.
Sells consideră că stresul psihic ia naștere în următoarele situații:
Circumstanțele care surprind individul nepregătit spre a le face față: lipsa de antrenament, incapacitate fizică, intelectuală (de moment sau de fond) etc.;
Miza este foarte mare, un răspuns favorabil având consecințe importante pentru individ, în timp ce eșecul (incapacitatea de a răspunde eficient la situația solicitanta) are un efect nociv permanent, accentuând și mai mult stres psihic;
gradul de “angajare” a individului (in funcție de “miză”) conferă o intensitate direct proporțională cu stresul psihic.
Impactul pe care îl au asupra noastră agenții stresori depinde în foate mare măsură ți de conștientizarea consecințelor lor. Ele pot avea un caracter devastator în plan afectiv atunci când efectele sunt grave și iremediabile.
Stresul profesional suscită interesul și datorită faptului că în condițiile progresului tehnic continuu și substanțial și în contrast cu acesta, se remarcă o încărcare crescîndă a factorului om, prin sporirea volumului de informații pe care trebuie să le prelucreze, prin creșterea influențelor negative ale ambianțelor fizice sau, dimpotrivă, prin sărăcirea stimulărilor senzoriale și reducerea descărcărilor motorii, cît și prin subprodusele progresului tehnic: zgomot, trepidații, noxe chimice, radiații ionizante etc. Această interacțiune complexă ce apare în cursul activității profesionale incită la cunoașterea și înțelegerea semnificației factorilor de stres, a modalităților de sporire a rezistenței la acțiunea lor și a mijloacelor adecvate de prevenire. Semnificația stresului profesional în viața omului contemporan este ilustrată prin preocupările multor colective de cercetare la elucidarea variatelor aspecte ale acestei entități.
Principalele cauze ale stresului sunt:
Organizatorice – apariția stresului din cauza că unii lucrători sînt prea încărcați cu lucru, fiind obligați să facă mai mult decît sînt în stare. Stresul apare și din cauza lipsei de lucru sau din motiv că angajații nu sunt prețuiți, nu sunt recunoscuți de către șefi și colegi.
Conflictul rolului (funcției îndeplinite). Conducătorul formulează cerințe contradictorii, de exemplu, subalternul trebuie să execute simultan câteva lucruri: să muncească repede, calitativ, fără mari cheltuieli; să asigure o înaltă productivitate și calitate, iar cheltuielile să fie mici; un șef cere îndeplinirea unui lucru, altul – cu totul altceva.
Funcție neclară – subalternul nu cunoaște care este rolul său și ce așteaptă conducătorul de la el.
Îndeplinirea unui lucru care nu-i permite lucrătorului să-și manifeste din plin capacitățile sale.
Condiții nesatisfăcătoare de lucru – zgomot, temperatură nefavorabilă, aglomerație etc.
Viața personală a fiecărui lucrător – pierderea unui om apropiat, o boală, ieșirea la pensie, căsătoria, probleme financiare, relațiile cu prietenii etc.
I.3. Adaptarea și ajustarea la reacțiile de stres
Termenul din limba engleză – coping (adaptare) – „a face față unei situații" își află originea în vechiul grecesc „kolaphos", care înseamnă „a lovi". La început, acesta însemna „a se întâlni", „a se ciocni de”, „a se lovi de". Azi, înțelesurile inițiale au evoluat într-o definiție care implică sensul primar, dar la care se adaugă noi conotații. (de exemplu, „Dicționarul Webster" – 1979 definește copingul ca „a lupta cu succes, a face tot posibilul" sau în termeni echivalenți „a fi mai mult decât").
În prezent, rolul adaptării la stres este foarte important în condițiile progreselor societății actuale. Generația actuală se adaptează, realizează progrese în foarte multe domenii, și cel mai important face față realității. Existența problemelor de adaptare la acest progres conduce la apariția fenomenelor de: ostilitate, deteriorare a relațiilor inter-umane,care vor conduce la costuri din ce în ce mai ridicate ale adaptării la stres.
Marsella, Escudero și Santiago (1969) și Marsella, Escudero și Gordon (1972) au fost primii cercetători care au propus interacțiunea stres – adaptare ca un model psihopatologic în care interacțiunea simultană organism – mediu extern a fost considerată ca generator de patternuri de tulburare și reglare.
Marsella (1969, 1972) postulează următoarele determinări în ceea ce privește modele simptomatice și capacitatea de rezistență la stres:
Ființele umane și mediul lor sociocultural și fizic sunt sisteme independente;
Comportamentul normal/anormal este produsul interacțiunii simultane a omului cu mediul;
Organismul nu există separat de mediu, iar comportamentul nu este independent în interacțiunea organism – mediu;
Mediul socio-cultural poate fi pus alături de stresorii de diferite categorii și de cerințele cognitiv – emoționale.
Scopul principal al adaptării este să restabilească echilibrul tulburat, dar în cazul în care adaptarea este inadecvată, stresul poate fi considerat atât cauza cât și consecința acestei adaptării. Ea este considerată cheia pentru menținerea integrității organismului și a echilibrului dinamic al lui cu mediul înconjurător, iar cele mai accesibile metode de adaptare sunt tehnicile de relaxare și de reglare și autoreglare a stărilor psihice.
Există o serie de mecanisme de coping ale individului, strategii conștiente de ajustare (cognitive și comportamentale) elaborate pentru a face tolerabilă tensiunea interioară (stresul psihic) indusă de o situație potrivnică.
Suls și Fletcher disting trei tipuri de ajustări, în funcție de contrarea individului pe problema apărută sau pe emoția generată de problema respectivă:
„coping” (ajustare) centrat pe problemă („coping” vigilent) – evaluarea pe plan mental a unor posibilități avute la îndemână de subiect, în cazul stresurilor reversibile; subiectul se bazează pe experiențe anterioare pozitive, contează pe suportul social, solicită informații și caută mijloace, elaborează un plan de acțiune;
„coping” (ajustare) centrat pe emoții („coping” evitant), generat de situațiile fără ieșire, ireparabile, având rol pozitiv în măsura în care nu depășește o limită de timp. Este o strategie „pasivă”, de uitare, evitând confruntarea cu duritatea problemei și cu soluționarea acesteia. Subiectul apelează la mecanisme de apărare, cum ar fi: negarea, resemnarea, fatalismul, agresivitatea.
Reevaluarea problemei – reducerea diferenței între gradul de amenințare și propriile resurse (așa cum sunt acestea resimțite de subiect), ceea ce duce la perceperea într-o manieră pozitivă a situației („reinterpretare pozitivă”).
În ceea ce privește metodele folosite pentru combaterea efectelor stresului psihic negativ, Stora(1999) le împarte pe acestea în două categorii: tradiționale și moderne. Cele tradiționale se referă la consumul alcoolului, ce induce o senzație de destindere, consumarea de lapte, cafea, sporește puterea de concentrare (obișnuința duce la tulburări ale ritmului cardiac, dureri de cap, etc.), consumul de ciocolată (provoacă o senzație provizorie de energie). Se menționează ca metode moderne de combatere a stresului utilizarea vitaminelor, somniferelor, antidepresivelor.
Printre alte metode de combatere a stresului este și psihoterapia, folosindu-se mai ales cea centrată pe pacient și cea comportamentală. Prima are drept scopuri dezvoltarea încrederii individului, dar și puterea sa de a conferi valoare negativă situațiilor. Cea de-a doua constă în primul rând în analiza comportamentului inadecvat.
Se delimitează o clasificare clasică a metodelor de coping realizată de Lazarus (1984) în coping centrat pe problemă și coping centrat pe emoție. Prima variantă, numită și coping direct, este direcționată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situației stressante. Ea ar cuprinde , în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stresor. Cea de-a doua (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face față stressului, și cuprinde inclusiv modalități paleative sau de autoînșelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stressor este adesea amânată “sine die” sau chiar nu are loc.
Lazarus si Folkman consideră că procesul de prevenire și adaptare la stres parcurge trei etape, și anume:
Anticiparea sau avertizarea: când mai poate fi amânată sau prevenită, când persoana se poate pregăti pentru confruntare și poate să evalueze strategia și costul confruntării;
Confruntarea propriu – zisă sau impactul, în care are loc răspunsul individului la stimulul stresant și reevaluarea și redefinirea situație;
Post – confruntarea, etapa în care se analizează semnificația pentru persoana a celor petrecute.
Tabelul nr. 1. Compararea mecanismelor de coping cu mecanismele defensive (conform Băban, 1998)
Coping-ul trebuie și poate fi văzut ca acele acțiuni pe care le întreprinde cineva pentru a face față cu succes situațiilor stresante. Deși acțiunea consecutivă a mai multori stresori poate avea efecte negative asupra well-being-ului unei persoane, se poate afirma că dacă o persoană poate face față acestora (to cope = a face față cu succes) cu success, el sau ea poate deveni mult mai rezistentă și competentă decât un individ care nu a avut de a face cu atât stres de-a lungul vieții sale. Coping-ul eficient poate, de asemenea, transforma un eveniment stresant într-unul căruia individul reușește să îi facă față.
Bloch și colaboratorii, definesc strategia de adaptare la stres drept procesul activ prin care individul, sprijinindu – se pe autoaprecierea propriilor activități și motivații, face față unei situații stresante și reușește să o controleze.
Făcând o sinteză a literaturii de specialitate, Paulhan și Bourgeois, menționează mai multe tipuri de strategii:
Coping centrat pe emoție, care vizează reglarea tulburărilor emoționale;
Coping centrat pe problemă, al cărui rol este de a se ocupa de gestionarea problemei aflate la originea tulburării homeostaziei individului;
Coping de evitare, care permite individului să reducă tensiunea emoțională prin utilizarea unor modalități pasive ca fuga, refuzul, resemnarea;
Coping “vigilent”, care prin utilizarea unor mijloace active, cum ar fi căutarea de informații, de susținere socială și de mijloace, ajută persoana să înfrunte situația pentru a o rezolva.
Majoritatea tipurilor de stres necesită, de cele mai multe ori, mai multe tipuri de coping, deși în general, indivizii tind să utilizeze coping-ul focalizat pe problemă când simt că poot face ceva constructive pentru a face față situațiilor stresante în mod constructiv. Coping-ul focalizat pe emoții este utilizat atunci când o persoană simte că nu poate face față situației stresante.
Strategiile de coping active, cum ar fi rezolvarea de probleme și căutarea suportului social, sunt considerate strategii adaptative, în timp ce strategiile de coping de tip evitativ, cum ar fi negarea sau fuga de situație, sunt considerate strategii dezadaptative. Utilizarea strategiilor de tip evitativ sunt considerate un factor de risc pentru stres. Utilizarea repetitivă a strategiilor de coping active duce la adaptare.
Capitolul II. Sindromul Burnout
II.1. Definiție și istoric
Sindromul burnout reprezintă epuizarea mentală și fizică prin implicarea exagerată și de lungă durată. Apare fie prin supracompensare (cum randamentul este scăzut, subiectul încearcă să crească timpul de lucru pentru a realiza aceeași cantitate de muncă), fie prin retragerea forțată/programată pe parcursul căreia medicul se gândește tot la problemele profesionale.
Ambele sunt contraproductive, agravând uneori problema. Epuizarea sau sindromul burnout reprezintă o combinație de “stare avansată de oboseală emoțională, depersonalizare și reducere a sentimentului de realizare personală”.
Sindromul burnout reprezintă o problemă serioasă a societății moderne, care nu se reflectă doar în probleme la locul de muncă, cum ar fi creșterea numărului de zile de concediu medical sau absenteeism, ci și printr-un număr crescut de probleme mintale. Supraîncărcarea la locul de muncă și presiunea timpului s-au dovedit a fi antecedente majore ale burnout-ului.
În 1974, H. Freundenberg redefinea stresul profesional prin sindromul de burnout: uzura și epuizarea energiei, forțelor și a resurselor care determină o scădere a întregului potențial de acțiune al individului.
Sindromul este indus de stresul cronic în profesiile care presupun implicare directă în ajutorarea semenilor (sectorul social). La persoanele predispuse, stresul apare prin dezechilibrul între ideal (ceea ce așteaptă de la profesie) și real. Sindromul burnout – este cel mai înalt nivel de stres determinat de muncă și se caracterizează prin epuizare fizică și emoțională.
Cherniss (1980) definea burnout-ul ca acel “process în care un individ dedicat anterior muncii sale devine neimplicat ca răspuns la stresul sau constrângerile trăite la locul de muncă”. Potrivit lui Edelwich și Brodsky (1980) burnout-ul are loc în 4 stadii și este definit de aceștia ca o “pierdere progresivă a idealismului, scopurilor, energiei și preocupării ca rezultat al condițiilor de muncă”. Maslach și Jackson (1981) definesc burnout-ul ca un “sindrom de epuizare emoțională și cinism care are loc în mod fecvent la indivizii care muncesc în domenii care au legătură cu publicul”.
O prezentare mai tehnică a sindromului burnout a fost făcută de Maslach și Jackson (1986): un sindrom ce are 3 dimensiuni: depersonalizarea – persoana se distanțează de ceilalți, pe care începe să-i vadă impersonal; reducerea realizărilor personale; epuizare emoțională – persoana se simte golită de resurse emoționale personale și devine foarte vulnerabilă la stresori. Starea de burnout este cauzată de expunerea la stresul profesional și adesea este însoțită de depresie.
Epuizarea emoțională – irosire a energiei emoționale și perceperea inadecvată a emoțiilor proprii cu situația creată. Este dimensiunea de bază, ce se manifestă printr-un tonus emoțional scăzut, indiferență sau suprasaturare emoțională.
Leiter și Maslach (1988) susțineau că epuizarea emoțională “se referă la sentimentul de a fi epuizat și secat emoțional din cauza contactelor permanente cu alte persoane”. Această epuizare emoțională poate fi observată la nivel fizic prin simptome precum oboseală chiar la trezire din somn sau lipsă de energie în a realiza sarcini.
Pines și Aronson (1988) caracterizează sindromul burnout ca “o stare fizică, emoțională și mintală de eupuizare provocată de o implicare emoțională solicitanță de lungă durată”.
Depersonalizarea – se referă la dereglarea relațiilor cu ceilalți. Se poate manifesta fie prin dependența de cei din jur, fie prin negativism și atitudine cinică.
Reducerea realizărilor personale – se poate manifesta fie prin tendința de autoapreciere negativă a capacităților, realizărilor, succesului profesional, fie prin limitarea propriilor posibilități, obligații față de ceilalți. În consecință, individul se percepe incompetent profesional și incapabil de a-și atinge scopurile propuse.
Cordes și Dougherty (1993) susțin că există câțiva dterminanți ai epuizării emoționale, cum ar fi: supraîncărcarea cu sarcini la locul de muncă, conflictul de rol și relațiile interpersonale.
Somneck (1994) adaugă acestei triade încă un stadiu de „instabilitate vitală“ care apare în urma acestei triade și „reprezintă într-un anumit fel un stadiu premergător pentru suicid“.
Ca simptom al instabilității vitale el descrie: depresia, disforia, iritabilitatea, blocajul, anxietatea, neliniștea, deznădejde, irascibilitate. Sindromul burnout poate fi considerat un risc deosebit pentru grupa profesională a medicilor, unde pe lângă depresii, dependența de medicamente și senzația de deznădejde poate duce la suicid. Statistica arată o rată de sinucideri mai mare cu 50% la medicii austrieci și de 25% la doctorițe față de restul populației (rezultate asemănătoare și la Bämayr și Feuerlein în 1984). Trebuie menționat că suicidul la femei (inclusiv femei medici) în general e mai rar decât la bărbați.
Fingley (1995) descrie acest sindrom ca fiind mai degrabă un process decât o condiției fixă care începe gradual și avansează în intensitate de-a lungul timpului. Acest proces include expunerea graduală la constrângerile locului de muncă, diminuarea idealismului și în final pierderea sa.
Schaufeli (1996) sugera că sindromul burnoutl se datorează percepției dezechilibrului dintre contribuția personală la locul de muncă și contribuția organizației față de individ. Un individ care experiențează burnout la locul de muncă tinde să își transfere această stare și în viața familială.
Maslach și Leiter (1997) susțin că sindromul burnout se datorează unei nepotriviri pe o perioadă îndelungată de timp în relația individ-loc de muncă. El apare atunci când supraîncărcarea este combinată cu o lipsă se control personal, recompense insuficiente, lipsa corectitudinii, “spargerea” comunității de la locul de muncă sau valori aflate în conflict.
Deci, sindromul burnout are consecințe negative atât pentru individ, cât și pentru organizație. Prezența sindromului burnout este un predictor pentru dezvoltarea depresiei, a insomniei, a durerii musculoscheletale sau a abuzului de substanțe, dar și pentru absenteism, intenția de a părăsi instituția, calitatea muncii precară sau erori profesionale. Studiile realizate în spitale indică o satisfacție redusă a pacienților tratați de persoane afectate de sindromul burnout.
În SUA și alte state ale lumii, personalul medical de urgență și paramedical este testat la termene precise pentru stabilirea unor parametri care includ stresul profesional, nivelul de burnout, capacitatea de concentrare, perspectivele profesionale și motivația.
În profesiile medicale managementul emoțiilor este considerat o parte centrală a muncii. Burnout-ul semnalează faptul că profesionistul nu mai este capabil să își gestioneze emoțiile în interacțiunea cu pacienții.
Există o serie de factori de stres care afectează personalul medical: responsabilitățile mari, confruntarea cu situații dramatice, emoții negative puternice, înrăutățirea situației pacientului în timp în ciuda eforturilor, moartea pacientului, lipsa unor “rețete magice”, unor modele perfecte întrucât fiecare caz este unic, lipsa șansei de evitare a pierderii și a suferinței provocate de pierdere.
II.2. Instrumentul de evaluare
Evaluarea sindromului burnout se realizează pe cele trei dimensiuni ale scalei etichetate ca: epuizare emoțională, depersonalizare și cogniții de eficiență și realizare profesională. Astfel, un nivel ridicat de burnout presupune obținerea de către subiecți a unor scoruri ridicate la subscalele de epuizare (ex. Mă simt extenuat de muncă, simt că am ajuns la capătul puterilor), și depersonalizare (ex. Nu îmi pasă cu adevărat de ceea ce se întâmplă cu unii dintre pacienții mei).
MBI (Maslach Burnout Inventory) măsoară aspecte legate de epuizarea emoțională, depersonalizare și succesul personal redus ca aspecte centrale ale burnout-ului. În zilele noastre există trei versiuni ale MBI – o versiune a MBI dezvoltată pentru a fi utilizată în domeniul servicilor, o versiune dezvoltată pentru a fi utilizată în mediul ocupațional educațional și o versiune generală (General Services Scale) care vizează ocupațiile care nu implică servicii cu publicul.
Această ultimă versiune a MBI reflectă modul în care conceptul de burnout a evoluat de-a lungul timpului. În timp ce la începuturi burnoutul a fost conceput ca un sindrom care era relevant doar pentru cei a căror muncă presupunea interacțiune cu cei din jur, domeniul burnout-ului a evoluat incluzând și acele ocupații care nu erau în domeniul serviciilor.
Chestionarul conține 25 itemi și este structurat pe 3 dimensiuni: extenuare emoțională (9 itemi), depersonalizare (6 itemi), reducerea realizărilor personale (10 itemi).
Pentru realizarea unui bun exemplu de chestionar, ca modalitate de răspuns am utilizat o scală Likert în 5 trepte, cum urmează: 1 – foarte rar, 2 – rar, 3 – uneori, 4 – frecvent, 5 – foarte frecvent. Avantajul acestei scale constă în faptul că permite o mai mare varietate de răspunsuri și în acest fel se diminuiază riscul de a obține de la majoritatea persoanelor același răspuns.
Există trei versiuni ale MBI:
Versiune a MBI dezvoltată pentru a fi utilizată în domeniul servicilor;
Versiune dezvoltată pentru mediul ocupațional educațional;
Versiune generală (General Services Scale) care vizează ocupațiile care nu implică servicii cu publicul. Această ultimă versiune a MBI reflectă modul în care conceptul de burnout a evoluat de-a lungul timpului
Demerouti, Bakker, Kantas și Vardakou (2002) au dezvoltat un nou instrument pentru măsurarea burnout-ului denumit Inventarul de Burnout Oldenburg (OLBI), care așa cum arată autorii dispune de o bună validate de construct. OLBI se bazează pe un model similar celui utilizat în construcția MBI; totuși, el se bazează doar pe două scale și anume: epuizarea și lipsa aportului/implicării. Cea mai recentă versiune OLBI evaluează epuizarea nu doar din perspectivă afectivă, ci și din cea cognitivă și fizică, fiind astfel în concordanță cu ultimele cercetări din domeniul burnout-ului.
Acest instrument alternativ de evaluare, se compune din două dimensiuni: epuizare – vigoare și cinism – dăruire.
Epuizarea este definită ca o consecință a unui efort fizic, afectiv și cognitiv intens, cu consecințe pe termen lung și cu posibilitatea de prelungire ca și consecință a expunerii la cererile de la locul de muncă. Spre deosebire de MBI, OLBI acoperă nu numai aspectele afective ale epuizării ci și aspectele fizice și cognitive. Acest lucru facilitează punerea în aplicare a acestui instrument la persoanele care efectuează muncă fizică, dar și cei a căror loc de muncă este în principal în domeniul prelucrării informațiilor.
MBI a fost dezvoltat în SUA și tradus în alte multe limbi, OLBI nu a fost niciodată utilizat pe un eșantion de vorbitori de limbă engleză – există foarte puține studii care să utilizeze OLBI pe eșantioane de vorbitori de limbă engleză (acest lucru este explicabil prin faptul că simpla traducere a scalei nu este acceptabilă din punct de vedere psihometric)
Un alt instrument de măsurare a sindromului burnout este Inventarul de Burnout Copenhaga (Copenhagen Burnout Inventory, CBI).
CBI se structurează în jurul a trei dimensiuni:
Burnout – ul de ordin personal – putea compara indivizii între ei indiferent de ocupația pe care aceștia o au;
Burnout – ul datorat muncii;
Burnout – ul datorat clienților.
Cele trei părți ale chestionarului au fost concepute pentru a fi aplicate în domenii diferite. Aspectele centrale ale CBI sunt: oboseala și epuizarea.
CBI a apărut ca o reacție a considerațiilor de ordin teoretic care punctau posibilele consecințe de sănătate ale angajaților din domeniul serviciilor. Cele trei părți ale chestionarului au fost concepute pentru a fi aplicate în domenii diferite.
Întrebările regăsite în cadrul scalei care evaluează sindromul personal au fost concepute astfel încât să poată fi aplicate în general tuturor ființelor umane – este o scală generică în adevăratul sens. Scala de evaluare a sindromului burnout asociat muncii pornește de la premisa că respondenții prestează o muncă plătită de orice fel. Ultima scală, de evaluare a acestui sindrom datorat clienților include termenul client – sau alți termeni relaționați (cum ar fi: pacient, student etc.). Chestionarul distinge între a muncii cu clienții, consumatorii sau colegii.
Definiția care stă la baza acestui chestionar este: “acea stare de epuizare fizică, emoțională și mentală care rezultă ca urmare a implicării de lungă durată în situații solicitante emoțional la locul de muncă”.
Această definiție este aproape identică cu cea oferită de Pines și Aronson în 1988: “o stare de epuizare fizică și emțională cauzată de implicarea pe termen lung în situații solicitante din punct de vedere emoțional” .
Shirom, alt cercetător de vază în domeniul, susținea că oboseala și epuizarea ar trebui să fie considerate aspecte centrale ale conceptului: “în mod specific, burnout-ul se referă la îmbinarea oboselii fizice, epuizării emoționale și istovire cognitivă”.
În timp ce “bateria descărcată” rămâne metafora importantă a sindromului burnout, dar nu înseamnă doar oboseală și epuizare, deoarece în acest caz nu am avea nevoie de un nou concept. Acestea trebuie înțelese prin atribuirea oboselii și epuizarea într-un domeniu specific al vieții unui individ. Unul din aceste domenii este munca, iar unul și mai specific este munca cu clienții (în cazul nostru, pacienții).
Burnout-ul de ordin personal. Rațiunea care a stat la baza construcției acestei scale a fost aceea de a putea compara indivizii între ei indiferent de ocupația pe care aceștia o au. Prin urmare, această scală fost construită pentru a răspunde la o întrebare simplă: “Cât de obosit sau epuizat ești?”. De aceea, această parte generică a CBI poate fi denumită și oboseală, epuizare sau orice alt sinonim.
Cu toate acestea, autorii au preferat să mențină termenul de burnout pentru a semnala că această scală face parte din CBI. Dimensiunea personală este definită după cum urmează: “Burnout-ul personal reprezintă gradul de oboseală și epuizare fizică și psihologică pe care o persoană o resimte”. Cu toate acestea, nu este scopul acestei scale să distingă între oboseala sau epuizarea fizică și cea psihologică.
Burnout-ul relaționat cu munca. Burnout-ul relațional cu munca este definit de autori ca “Gradul de oboseală și epuizare fizică și psihologică perceput de o persoană și care este relaționat cu munca”. Cu toate că scopul scalei este de a evidenția gradul în care o persoană atribuie simptomele muncii prestate, scale nu are ca obiectiv identificarea unei relații cauzale deoarece, este de la sine înțeles, că de multe ori există posibilitatea ca indivizii să atribuie muncii simptomele resimțite fără a avea un temei științific pentru aceasta.
Comparând rezultatele obținute de un individ la această scală cu cele obținute la scala de evaluare a burnout-ului personal, putem identifica gradul în care oboseala și epuizarea se datorează serviciului sau altor cauze personale cum ar fi problemele familiale, probleme de sănatate etc.
Scala de burnout datorat clientului. Această scală este definită de autori după cum urmează: "Gradul de oboseală și epuizare fizică și psihologică care este percepută de individ ca datorându-se muncii cu clientul". Termenul de client circumscrie o arie mai mare în care putem include și pacienți, studenți, elevi etc.
II. 3. Sindromul Burnout la personalul medical
În 1982 medicul canadian M. Lauderdale dedica o monografie sindromului de epuizare profesională, așa-numitul sindrom burnout, care desemna eșuarea, uzura și epuizarea energiei și a forțelor sau resurselor individuale care îi provoacă individului o scădere globală a întregului potențial de acțiune.
Termenul venea să definească mai bine stresul profesional (W. Paine), depresia de epuizare a autorilor sovietici, sau sindromul conducătorului stresa (Larouche).
Studiile care au urmat au conturat repede categoria profesională cea mai afectată de acest sindrom: medicii. S-a constatat că acest lucru decurgea din obligația permanentă a individului de a-și susține o imagine personală idealizată, indiferent de progresul tehnologic, de lipsa unei recunoașteri sociale corespunzătoare cu gradul de dificultate al activităților pe care le desfășoară și, în sfârșit, datorită programului neconvențional.
Dintre factorii care duc la instalarea acestui fenomen se pot enumera: munca neurmată de rezultate imediate, nerecunoașterea calității activității, lipsa încurajărilor și a gratificatiilor morale. În aceste condiții subiectul se epuizează pe măsură ce constată prăbușirea propriilor iluzii în fața evidenței realității.
Deși majoritatea autorilor sunt de acord că acest concept de burnout este heterogen și nu se poate vorbi de o patologie specifică, se acceptă un tablou clinic minim cu următoarele aspecte:
Semne și simptome somatice: cefalee continuă, tulburări gastro-intestinale, astenie, fatigabilitate;
Comportamente neobișnuite pentru subiect: iritabilitate, intolerantă și incapacitate de a înțelege sau a empatiza cu ceilalți, criticism nejustificat, lipsa de încredere, atitudine de superioritate față de ceilalți;
Atitudini defensive: rigiditate, negativism, rezistență Ia schimbare, pseudoactivism (subiectul petrece tot mai multe ore Ia locul de muncă dar realizează tot mai puțin din ceea ce își propune fără să fie pe deplin conștient de acest lucru).
Grupul profesional cel mai defavorizat, fără alte discuții, este personalul medical, frecvența cea mai crescută a sindromului burnout fiind întâlnită la medici. Sindromul apare frecvent și în profesiunile care presupun o implicare directă în ajutorarea celorlalți (servicii sociale, publice, administrative, asigurarea ordinii). Dificil de stabilit în cifre, burnout atinge între 5 și 10% dintre salariați, în diverse grade. Fenomenul nu apare brusc, ci este precedat de o perioadă de stres prelungit și rezultă dintr-o epuizare, în acceași măsură, fizică și psihologică.
Teoria Adleriană
Teoriile lui Adler completate mai târziu de Mosak definesc anumite tipologii care sunt folosite ca suport conceptual pentru a evidenția similaritățile dintre indivizi în ceea ce privește modalitățile de coping cele mai probabile și riscul de a fi afectați de un burnout acut.
Acești autori categorisesc indivizii conform unor teme centrale ale personalității astfel: axați pe a conduce, axați pe control, axați pe acaparare, axați pe a-i „mulțumi” pe ceilalți, victimizanți/„martiri“, opozanți, axați pe rațiune, „vânători de acțiune“.
Cei axați pe control sunt definiți ca indivizi care își inhibă sentimentele și spontaneitatea pentru a evita să devină vulnerabili, sunt adepți ai ordinii, intelectualizării, consecvenței și atenției la detalii.
De asemenea, sunt caracterizați de exactitate și supraevaluare personală, iar în același timp îi depreciază pe ceilalți în comparație cu sine. Aceste caracteristici sunt considerate ca fiind disimunogene pentru mediul de lucru care impune responsabilități mari cum este acela medical, și prezintă un risc considerabil pentru apariția unui rustout sau burnout prin tendința continuă a persoanei de a evolua spre control absolut și evitare a spontaneității.
Indivizii axați pe a conduce sunt hiperactivi, agresivi și energici, simt nevoia de a fi întotdeauna în centrul atenției și de a se impune în fața celor din jur. Sunt extrem de ambițioși și acceptă greu criticile sau contraargumentele, dar în același timp se simt nevoiți să-i mulțumească pe ceilalți pentru a dobândi aprecierea personală.
De asemenea, aceștia sunt considerați potriviți pentru o linie profesională cu riscuri crescute și responsabilități mari din cauza faptului că tind să se dedice absolut scopurilor propuse și conștiinciozității excesive de care dau dovadă.
O altå categorie prezentată de Mosak ca având caracteristici imunogene în acest sens este aceea a indivizilor axați pe a mulțumi. Aceștia sunt extrem de sensibili la critici, simțindu-se devastați emoțional când nu reușesc să mulțumească în mod constant și absolut pe cei din jur pe care îi și analizează pentru a identifica lucrurile care îi impresionează.
Acest tip de personalitate este extrem de disimulantă și se autoapreciază în funcție de feedback-ul pe care îl primește de la anturaj. Axații pe acaparare exploatează și manipulează anturajul, rercurgând la intimidare și la șarmul personal pentru a obține ceea ce doresc, dar în același timp sunt instabili în dorințe, manifestând această caracteristică în toate planurile vieții.
Victimizanții, opozanții și axații pe rațiune sunt categorisiți ca având un factor de risc ridicat pentru rustout sau burnout activând în acest sistem. Trăsăturile precum autocompătimirea, resemnarea sau tendința de a contrazice orice argument venit din exterior sunt în totală contradicție cu necesitățile impuse de situațiile întâlnite în medicină.
Un aspect interesant este prezentat de „vânătorii de acțiune“ care deși urăsc rutina și repetitivitatea acțiunilor, fiind sensibili la plictiseală și monotonie, se simt foarte bine în cadrul unităților medicale fiind principalii candidați pentru posturile de paramedic și tehnician medical de urgență.
În concluzie, studiile au arătat că această teoretizare poate fi utilă în stabilirea dinamicii personale a specialiștilor din urgențele medicale, stabilind că există tipologii cu factor de risc crescut pentru sindromul burnout, dar evidențiază și anumite tipologii cu caracter imunogen.
Astfel, cei axați pe control, din cauza caracterului spontan și inconstant al actului medical de urgență, pot fi susceptibili de burnout mai acut, la fel ca și cei axați pe a mulțumi, din cauza ratei mari a mortalității din această specializare.
De asemenea, se evidențiază un risc la fel de crescut pentru personalitățile de tip opozant și cei axați pe rațiune, datorită contrastului dintre nevoile personale ale acestora și natura actului medical.
Tipurile de personalitate axate pe acaparare, pe a conduce și „vânătorii de acțiune“ sunt considerate a fi imunogene în acest caz, datorită ambiției și spontaneității acestora.
Dintre aspectele care, pe lângă influența negativă asupra relației medic-pacient, afectează puternic și viața socială a specialistului, vom aminti alterarea limbajului uzual, dar și atitudinea de workaholic (dependent de lucru).
Folosirea unui limbaj dur, cu invective și expresii jignitoare și adoptarea unor atitudini distante și inferiorizante față de pacienți, exprimate atât prin tonul vocii, cât și prin alte manifestări (evită a privi în ochi pacientul, păstrează o distanță constantă și vădit crescută între sine și pacient în timpul consultației etc.) devin des caracteristici ale interacțiunilor medicului cu anturajul.
Tabel. Clasificarea conceptuală a indivizilor conform unor teme centrale ale personalității, cu referire la caracteristicile prezente la specialiștii în medicina de urgență și lucrătorii paramedicali după Adler și Mosak
Nu este rară situația în care medicul va trata cu superficialitate componentele suferințelor pacientului într-un acces de umor și ironizare a situației acestora – fapt care compromite în mod absolut relația medic – pacient.
Considerând lipsa totală de educație profesională în ceea ce privește abordarea situațiilor conflictuale cu pacienții, personalul medical, oficialitățile sau cu persoanele care asistă pasiv la anumite scene, s-a observat faptul că medicii adoptă mecanisme defensive în funcție de temperamentul și personalitatea fiecăruia, contribuind astfel la acumularea de stres psihic.
Aceste mecanisme îi ajută pe specialiști să se poată concentra mai bine în timpul serviciului medical însă cronicizarea lor devine cu atât mai dăunătoare cu cât influențează toate aspectele vieții medicului.
Sunt dese cazurile în care ezitările bolnavului în legătură cu diferite caractere ale simptomelor sale se finalizează prin sugerarea de către medic a unui șir de trăsături definitorii pentru un simptom sau chiar un diagnostic.
Exemplul clasic este acela al descrierii unei crize anginoase în cazul unei dureri precordiale nespecifice, caz care, datorită complezenței crescute a bolnavului, se poate finaliza printr-un diagnostic greșit, în condițiile în care pacientul va confirma descrierea medicului. Cel mai des, această situație apare atunci când medicul este grăbit sau sigur pe sine, iar pacientul este fie cu un discernământ mai redus, fie asaltat emoțional de caracterul acut al situației.
Psihologia medicală modernă propune diferite modalități de gestionare a timpului acordat anamnezei care pot fi implementate cu succes și în timpul consultului în Unitatea de Primire Urgențe.
Astfel, câteva elemente orientative în acest sens sunt:
A se lăsa bolnavul să vorbească liber, fără întrerupere, timp de 2 minute, beneficiind de întreaga atenție a medicului;
Întrebările medicului vor fi închise, focalizând atenția pacientului asupra situației sale medicale;
Scurtă pauză a medicului înainte de fiecare răspuns acordat pacientului;
Fixarea agendei „consensuale“ de probleme ale consultului în curs;
Încercarea de a-i „aduce la obiect“ pe pacienții nesistematizați;
Rezumatul anamnezei făcut de către medic spre a transmite pacientului că întreg conținutul problemelor sale a fost corect înregistrat.
De asemenea, au fost indentificate stările afective pregnant exprimate în cursul anamnezei, stări în funcție de care medicul trebuie să adopte atitudini potrivite pentru a stabili o comunicare cât mai eficientă cu pacientul.
Panica (acutizarea unei situații medicale induce deseori panică, în special dacă aceasta este complicată de simptome dureroase sau cu potențial pericol vital)
Anxietatea și teama (de gravitatea bolii, de autoritatea medicului, de spital etc.)
Supărarea (probleme cu personalul medical, probleme familiale etc.)
Indiferența față de rezultatul consultului, adesea ca expresie a depresiei cauzate de bolile cronice;
Îndoiala (exprimată des printr-o serie de elemente nonverbale care trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru medic referitor la șansele de conlucrare cu un astfel de bolnav). Un exces de autoritate blochează procesul comunicării nu numai în plan emoțional, ci și intelectual, iar o lipsă de autoritate din partea medicului printr-o excesivă libertate acordată pacientului sau apropierea de acesta compromite șansa unor investigații terapeutice riguroase, bolnavul căzând pradă unei puternice anxietăți în momentele de impas pe care, paradoxal este lăsat să și le înfrunte singur.
Legătura strânsă dintre eficiența anamnezei și complianța terapeutică în medicină este dată, în primul rând, de încrederea pe care medicul o dobândește în timpul interacțiunii cu pacientul. Acest fapt determină implicațiile majore ale capacității medicului de a comunica și de a recunoaște nevoile și condiția afectivă a pacientului său, în condițiile în care, de obicei, situațiile de urgență impun o complianță maximă și acută.
Așa cum sugerează autori precum Balint, “boala nu este cu adevărat în pacient, ci mai curând în raportul dintre medic și pacient; ea se manifestă în raportul medic – pacient și viceversa; un astfel de raport se află într-o relație de efect reciproc cu boala, astfel încât raportul medic – pacient exercită o influență precisă asupra bolii“.
Trebuie luat în considerare faptul că, dacă educația medicală este una care ține de știință, cea psihologică este puternic influențată de disponibilitatea afectivă a fiecărui medic, de atenția, gradul de interes și tactul de care dispune acesta.
Capacitatea de a inspira încredere pacientului într-un timp foarte scurt ține, de asemenea, de prestanța și șarmul fiecăruia, fiind atribute care se dobândesc în timp, într-o evoluție permanentă bazată pe atenție și experiență.
Acest lucru evidențiază importanța determinativă a unei dezvoltări personale armonioase pentru o evoluție profesională pe măsură în domeniul medical. Medicul trebuie să fie capabil să înțeleagă complexitatea trăirilor pacientului, atât fizice, cât și afective și cum interacționează ele ca factori de influență pentru receptivitate, feed – back și complianța terapeutică.
Acest aspect trebuie judecat ca fiind unul vital și impune conlucrarea în cadrul unei echipe terapeutice multidisciplinare. Refuzul pentru a lucra într-un astfel de cadru cauzat de lipsa de încredere (de obicei a medicului față de eficacitatea și necesitatea unui psiholog) sau de posesivitatea asupra unei arii de expertiză, trebuie evitat, în favoarea bunăstării pacientului.
Sursele de stres în sndromul burnout la medici sunt: volum mare (obiectiv) de muncă, ambiguitate/conflict al rolurilor, lipsa autonomiei, percepția subiectivă a presiunilor.
Aspecte ale structurii și climatului organizațional: participare redusă sau lipsa participării la procesul de decizie, control / lipsa consultării. Factorii de stres de mai sus se regăsesc și în experiența actuală a personalului medical.
Astfel, cauzele actuale de stres mai sunt: suprasolicitarea fizică și psihică (număr mare de pacienți, ore de lucru, responsabilități), legislația sanitară (schimbări, neclarități, lacune), comunicare deficitară interclinică, insatisfacții (lipsă de timp, dotare, condiții), lipsurile echipei de lucru (lipsa comunicării, slaba competență a personalului din subordine, nesiguranța decizională), birocrația excesivă, teama pentru viitor, situații limită, decesul pacientului, condiția precară socio-economică a pacienților, probleme de comunicare: nivelul redus de cultură medicală a pacienților/aparținătorilor.
Personalul unității hospice se confruntă în plus cu numărul mare de solicitări care depășesc posibilitățile de preluare, lipsa altor servicii similare de îngrijire, problemele multiple ale pacienților (condiții dramatice de trai, pacienți dependenți de îngrijire 24 de ore fără aparținători), idealuri/expectanțe profesionale greu de îndeplinit în condițiile date, confruntarea cu “conspirația tăcerii” (dorința aparținătorilor de a păstra secret diagnosticul, prognosticul), perioade cu decese numeroase, solicitarea emoțională intensă, precum și dezvoltarea instituțională accelerată – multitudinea și ritmul mare al schimbărilor.
Caracteristic medicinei de urgență este epuizarea fizică a personalului. S-a constatat că nivelul de solicitare fizică este cel mai crescut dintre toate specializările, atât datorită afluxului de pacienți dar și datorită condțiilor în care unii medici sunt nevoiți să-și desfășoare activitatea.
În cadrul Unității de Primire Urgențe, medicii sunt nevoiți să consulte mai mulți pacienți într-o perioadă foarte scurtă de timp, păstrându-și atenția și un nivel acceptabil al concentrării astfel încât să pună diagnosticul corect pentru fiecare dintre ei și să prescrie tratamentul corect pentru a fi acordat.
Aspecte ale riscului burnout la personalul medical:
Medicii sunt în vârful statisticilor privind categoriile profesionale afectate de sindromul burnout.
Persoanele care par să fie mai expuse sindromului burnout sunt cele caracterizate prin perfecționism, un nivel, persoanele ambițioase, bine pregătite și angajate din plin în muncă.
Riscul burnout este mai mare în cazul persoanelor care îngrijesc pacienți cu boli gave neîngrijiți de alții, la cei care trebuie să manifeste empatie permanent, respectiv la cei care sunt în contact nemjlocit continuu cu pacienții. Sentimentul de satisfacție și sentimentul de control sunt diminuate și de faptul că primesc puțin feed – back despre eficiența îngrijirii acordate, ceea ce atrage după sine conflicte de rol și nesiguranță de rol.
Sindromul burnout este “contagios” afirmă Bakker, atitudinea cinică, dezinteresul au efect demotivant asupra anturajului.
Sindromul burnout nu este același lucru cu depresie, epuizare fizică sau/ și psihică, diminuarea capacității mentale, de care trebuie diferențiat.
Stresul intens prelungit în mediul de muncă este una din principalele cauze de burnout dar au însemnătate și stilul de viață și particularități ale personalității.
La evaluarea riscului, trebuie luat în calcul, și stresul produs de evenimentele cotidiene și stresul intrapsihic (tensiunile interne generate de probleme nerezolvate, traume, emoții, gânduri dureroase, anxietate etc.), știind că relaxarea nu se produce de la sine, fără măsuri potrivite în acest sens.
Datele legate de bolile ocupaționale, furnizate de Institutul de Informatică și Statistică Medicală relevă riscul la care este expus personalul medical. Din punct de vedere statistic, personalul din sănătate ocupă primul loc în ceea ce privește bolile ocupaționale. Ultimele locuri sunt ocupate de construcții și minerit. În plus, față de celelalte domenii, în sănătate cele mai afectate sunt femeile.
Personalul medical lucrează într-un mediu în care este expus bolilor infecțioase, radioactivității și substanțelor chimice agresive. În această profesie efortul fizic și psihic depus este foarte mare.
Profesia de medic este specifică și necesită o pregătire specială. Diploma asigură juridic statutul de medic, dar pregătirea, sporirea calificării profesionale continuă toată viața. În momentul obținerii diplomei de studii absolventul își asumă obligații speciale față de profesie, față de colegi, față de pacienți și, în general, față de umanitate, consfințite prin jurământ. Aceste momente etice, determinate de permanentul contact cu oamenii, determină principiile de bază ale activității profesionale a medicului:
Atitudinea umană față de bolnav, neparticiparea la acțiuni care ar periclita sănătatea lui;
Acordarea ajutorului medical tuturor suferinzilor, indiferent de apartenența la o anumită categorie socială, rasă, viziuni politice, credințe religioase etc.;
Respectarea demnității umane și menținerea demnității profesionale;
Participarea la acțiuni de protejare a vieții oamenilor;
Respectarea secretului profesional.
Exigențele față de profesia de medic implică necesitatea unor calități deosebite ale afectivității. În activitatea medicului, care solicită capacități intelectuale deosebite, gândire performantă, atenție, trăsături de personalitate vizând curajul, dedicația, omenia, perseverența și altele, afectivitatea vizează atât empatia, care oferă posibilitatea compasiunii și intuiția performantă determinată nu doar de cunoștințe, ci și de detașarea de stereotip și atitudinea creativă, cât și calmul, stabilitatea emoțiilor, chiar o oarecare duritate ce oferă câmp pentru decizii autonome, neafectate de suferința bolnavilor și apropiaților acestuia, de influențele compătimitoare ale altor persoane din ambianță.
Mulți medici suferă de “fantezia salvării”, adică fac tot felul de lucruri pentru pacienți, își asumă majoritatea responsabilităților în privința însănătoșirii lor. Vor cu orice preț să schimbe comportamentul pacientului, să-l vindece sau să-l salveze. Pentru ei este de neacceptat ideea că uneori chiar nu pot vindeca pacientul.
Atitudinea potrivită din partea medicului ar trebui să urmărească acțiuni de colaborare, empatie și încurajare mai degrabă, decât să urmărească rezultatele. Numai așa relația medic – pacient poate fi echilibrată, iar implicarea reciprocă. Problemele legate de stres sunt adesea uitate, mai ales în departamentele de terapie intensivă sau oncologie. La fel este și în departamentele de geriatrie sau în clinicile de bolnavi cronici.
Cerințele ridicate la locul de muncă, necesitatea de a oferi performanțe maxime, lipsa personalului medical calificat, salariile mici sunt factori de stres care contribuie la oboseală și epuizarea personalului. Oboseala pe termen lung devine cronică și se asociază cu istovirea și scăderea rezistenței la oboseală. Pot rezulta boli mentale și fizice grave. În ultima perioadă, procentul de boli mentale, datorate suprasolicitării, este în creștere.
Stresul ocupațional apare ori de câte ori sarcinile de muncă depășesc resursele adaptatative ale angajaților, în timp ce sindromul de epuizare constituie faza finală a dezadaptării, datorată unui dezechilibru îndelungat între cerințe și resurse;
stresul nu conduce întotdeauna la atitudini și comportamente negative din partea angajaților, în timp ce burnout-ul este asociat de fiecare dată cu asemenea trăiri negative.
Comunicarea în mediul medical tinde să primească o notă de rigiditate accentuată chiar și când se realizează pe orizontală, în sensul că se acordă destul de puțină atenție unor reguli implicite ale lucrului în echipă, pe cât de simple și de intuitive, pe atât de importante, reguli ce ar putea fi exprimate sintetic de „magicul” împreună. Reușita oricărei acțiuni se bazează în egală măsură pe aptitudini și pe atitudini.
Climatul psihosocial, relațiile cu colegii și/sau cu șefii au efecte pozitive, stenice, atunci când sunt unele destinse, firești – deci stimularea lor este o cale de profilaxie a stresului – dar pot fi o puternică sursă de stres la locul de muncă, atunci când neînțelegerile, divergențele atitudinale, conflictuale, concurența exagerată până la stadiul de subminare al celuilalt în lupta pentru resurse limitate sunt preponderente și se răsfrâng asupra performanțelor individuale și colective.
Prezența tensiunii în sistemul psihic uman este echivalentă motivării optime pentru sarcină, este garanția preîntâmpinării instalării submotivării – care se soldează cu blazarea și lipsa intereselor pentru rezolvarea unei probleme apreciate drept prea simple și facile față de propriul bagaj instrumental – ca și supramotivării și mobilizării stresante și epuizante în depășirea obstacolului.
Atât submotivarea, cât și supramotivarea și stresul asociat acestora au șanse cu atât mai reduse să apară, cu cât oamenii își cunosc mai realist capacitățile proprii, le apreciază mai just și mai obiectiv pe cele ale colegilor, se bucură de respectul celorlalți și sunt, la rândul lor, dispuși să îi respecte pe aceștia, să le solicite și să le acorde sprijinul, să își asume răspunderea pentru propriile opinii și credințe, să își împărtășească temerile, dorințele și emoțiile, să ceară și să ofere feed-back – pentru optimizarea comunicării.
Cel mai expus la dezvoltarea sindromului epuizării este personalul medical tânăr. Numeroase studii au arătat că sindromul de burnout se manifestă în special la medicii/asistenții tineri (grupul de vârstă 25-40 de ani), fiind egal distribuit pe sexe.
Patologia indusă de stresul profesional este privită cu tot mai multă responsabilitate de către autoritățile sanitare din țările dezvoltate. În Belgia (unde există o bună organizare a asistenței sanitare și salarizarea corespunzătoare a personalului medical), autoritățile și organizațiile profesionale acționează concret pentru a preveni abandonul profesiei medicale din cauza stresului. Asistenții medicali, alături de medici, sunt afectați de sindromul burnout datorită stresului pe termen lung.
Se pare că există o legătură între sindromul burnout și glandele suprarenale, determinând ceea ce poate fi numit “adrenal burnout syndrome”. Simptomele cuprind nevoia de ingestie de dulciuri, tensiune arterială scăzută, valori ale glicemiei scăzute, iritabilitate și depresie.
După cum se știe, suprararenala produce hormoni implicați în reacția la stres (reacția luptă): cortizolul este un hormon care acționează pe termen îndelungat, aldosteronul este cel care reține sodiu și crește presiunea.
În cazul în care apare insuficiența suprarenalelor, organismul nu se mai poate adapta la stres. Deseori acest sindrom se identifică cu boala Addison. John F. Kennedy a suferit de aceasta în timpul celui de-al doilea război mondial.
Ceea ce poate duce la această insuficiență variază: de la stres puternic, deficiența nutrițională și poluarea fonică până la toxine, cafea, alcool, stări de teamă sau supărare.
În acestă situație se află și medicii. Se pare că statutul de medic vine “la pachet” cu stresul. Stresul nu afectează chiar toți medicii la același nivel. În același mediu, unii profesioniști vor experimenta un nivel maximum de stres, în timp ce alții se vor adapta mai ușor.
Cei predispuși la stres sunt cei care au anumite caracteristici, precum: idealism, supraangajare în profesie, dorința de a performa, nevoia crescută de aprobare din partea celorlalți, vulnerabilitatea în fața excesului de cereri, altfel spus, neputința de a le refuza, sentimentul de vină față de îndeplinirea propriilor nevoi, nerăbdarea, graba.
Adesea, oamenii stresați aleg să se retragă. În cazul medicilor, mulți se refugiază în munca lor, în studiu și evită viața socială. Însă această izolare le agravează starea.
Interesul social este un factor important în evitarea sau combaterea stresului. Cu cât oamenii se simt mai conectați la ceilalți, cu atât simt mai mult că au o contribuție a lor în societate, simt că sunt sprijiniți, că aparțin, sunt mai puțin vulnerabili la răspunsul în fața stresului.
Există numeroase studii recente care fac o legătură clară între nivelul de stres al medicului și calitatea actului medical. S-a constatat de-a lungul timpului că procentajul persoanelor care lucrează în domeniul medical și arată un nivel de stres peste normal a rămas în jurul a 28%, față de media populației muncitoare care este de 18%.
Specialiștii în studierea sindromului burnout la asistentele medicale, medici, stomatologi, au ajuns la concluzia că, etiologia acestuia se află în nevoia oamenilor de a crede că viețile noastre sunt pline de sens și că toate lucrurile pe care le facem sunt utile, importante, chiar eroice. Atunci când ei cred că au eșuat apare sindromul burnout. Acest lucru se întâmplă la persoanele care și-au ales meseria pentru că au considerat că au vocație pentru așa ceva și mult mai rar la persoanele care intră în câmpul muncii foarte motivați, dar realiști.
Asistentele medicale se confruntă zilnic cu pacienți lipsiți de ajutor, agitați și cu sau fără discernământ, trebuie să liniștească pacienții, trebuie să consoleze rudele pacienților.
Neîntrerupt, asistenta trebuie să facă față acestor stimuli, cu toate conflictele și stresul pe care le generează.
Asistentul medical este supus riscului de a ajunge la limita puterii și rezistenței, atât din punct de vedere emoțional, cât și din punct de vedere fizic. Nopțile nedormite pe care le petrec încercând să minimalizeze boala pacienților, puținul timp liber pe care îl au la dispoziție, precum și necesitatea de a reacționa prompt la solicitări, duc de multe ori, la epuizare, stres și în cele din urmă la burnout.
La nivel internațional s-a constatat că personalul medical “obosit și stresat” nu furnizează servicii medicale de calitate. Unul dintre factorii cu cea mai puternică influență este lipsa somnului. Recent s-a remarcat o atenție mai mare acordată acestui aspect atât de către societățile academice cât și de cele în măsură să ia atitudine în acest sens.
În S.U.A. și în alte state s-a redus numărul maxim de ore de lucru pentru un medic din cadrul serviciului de urgență la maxim 12 ore fără pauză, adică jumătate din numărul orelor admise pentru orice altă specializare, recunoscându-se astfel nivelul mai ridicat de solicitare fizică și psihică prezent în acest domeniu. Cu toate acestea, legislația nu prevede nicăieri limtarea orelor de muncă sau alternarea gărzilor din serviciul public cu cel privat, ceea ce duce la o ineficacitate pronunțată a sa.
Specific întregului sistem medical este o atitudine pasivă față de fenomenul stresului. Dacă în alte cadre organizaționale (în special în mediul privat) sunt puse în aplicare programe dese de mobilizare “anti-stres” a personalului, prin stimularea motivațională sau alte abordări psihologice, sistemul medical, de obicei guvernat de către stat, nu se bucură de rea mari beneficii în acest sens.
Măsurile luate sunt de obicei de diagnostic, și nu de tratament, iar acelea cu efect profilactic sau terapeutic au, fiecare, dezavantajele lor (reducerea numărului maxim de ore de lucru vine ca un șoc financiar pentru medic, obligativitatea ședințelor de psihoterapie de grup ocupă timpul liber al acestuia etc.).
Dacă necesitățile de adaptare ale organismului sunt depășite, atunci se pot produc schimbări biologice și psihologice care pot crește riscul de boală. Astfel crește interesul pentru examinarea și identificarea stresorilor. Studierea evenimentelor stresante a început-o Adolf Meyer în 1930 susținând completarea de către medici și a unei fișe despre evenimente de viață ca o parte din fișa de examinare medicală a pacientului.
Meyer credea că astfel se vor evidenția care dintre evenimente stresante de viață pot fi etiologii pentru diverse boli. Chiar dacă o parte din cercetările acestea timpurii erau inadecvate din punct de vedere știintific, câteva studii au avut rezultate impresionante.
Wolff și colaboratorii au urmărit pe o perioadă de câțiva ani cu ajutorul unor operatori telefonici, bolile care apăruseră în timpul unor perioade frustrante din diferite motive. Un pas important în această zonă de cercetare s-a făcut în 1957 de către Hawkins și colaboratorii care au dezvoltat Schedule of Recent Experiences (Lista experiențelor recente) pentru a sistematiza fișa despre evenimente de viață a lui Meyer.
Acest instrument a fost folosit de mulți cercetători în următoarea decadă pentru a obiectiva asociațiile dintre evenimentele stresante de viață și boli de inimă, de piele și altele. O modificare următoare a intervenit în analiza unei rate standarizate de dificultate de adaptare necesară pentru fiecare eveniment numite “life change units”. Percepția și evaluarea stresului psihosocial de către organism e foarte importantă pentru identificarea depășirii capacității de coping și astfel indivizii se autoetichetează ca fiind stresați și pot simți emoții negative ca răspuns la stres. Percepția stresului poate fi măsurată. Percepția unui individ asupra stresului este determinată și de interpretarea subiectivă a evenimentului stresant, de evaluarea stresorilor și de adapatarea la acești stimuli stresanți.
Capitolul III. Răspunsuri emoționale la stres
III.1. Burnout – ul ca epuizare profesională
La fel ca si stresul sau, poate, chiar mai mult decât el, sindromul burnout provoacă efecte devastatoare în existența profesională a oamenilor. El afectează cele mai diverse planuri ale vieții și activității umane: fiziologice, psihice, psihosociale, psihoorganizaționale, sociale. Persoanele care experimentează acest sindrom sunt descrise ca fiind obosite, surmenate, epuizate fizic și psihic, cu sănătatea șubrezită și cu capacitatea de muncă grav afectată.
Nivelul suprem de manifestare al stresului, în sens nonadaptativ, îl reprezintă apariția stării de epuizare la nivelul persoanei, care nu mai poate gestiona constructiv stresul. Epuizarea este un rezultat al oboselii fizice, psihologice și emoționale. Există mai multe cauze ale epuizării, cum ar fi: plictiseala, ca stare opusă supraîncărcării; relațiile de comunicare defectuoase între șefi, subalterni, colegi; recompense neechitabile sau nesatisfăcătoare; prea multă responsabilitate și prea puțin sprijin; necesitatea de a dobândi foarte rapid noi abilități și cunoștințe etc.
Stresul determină blocarea alarmei la nivel cerebral, care răspunde de pregătirea corpului pentru acțiuni defensive. Sistemul nervos este trezit și hormonii sunt eliberați pentru a ascuți simțurile, a accelera pulsul, a crește frecvența respirației, a tensiona mușchii. Acest răspuns este important pentru că ajută în apărarea împotriva anumitor situații. Răspunsul este “preprogramat biologic”. Toată lumea răspunde aproximativ în același mod, indiferent dacă situația stresantă este prezentă la locul de muncă, în familie, în viața de zi cu zi.
Viața scurtă sau lipsa de frecvență a episoadelor de stres nu pun probleme serioase. Dar când situațiile stresante nu se rezolvă, corpul este menținut într-o stare constantă de activare care crește rata de solicitare a sistemului biologic. În cele din urmă, apare oboseala sau distrugerea abilității organismului de a se repara și de a se apăra. Ca rezultat, riscul de boală este iminent.
Epuizarea după cum o definesc C. Maslach și S. Jackson, este o combinație de “stare avansată de oboseală emoțională, depersonalizare și reducerea sentimentului de realizare personală, ce se produce la indivizii care lucrează cu oamenii într-un post sau altul”.
Epuizarea pare să urmeze o evoluție în stadii, care începe cu o stare de oboseală emoțională (se simte secătuit de muncă, obosit dimineața, frustrat, nu vrea să lucreze cu oamenii). Următorul stadiu este depersonalizarea. Aceasta se manifestă prin insensibilitate profesională, tratarea oamenilor ca pe obiecte, nepăsare față de necazurile oamenilor.
Al treilea stadiu: realizări personale reduse – nu poate face față eficient problemelor, consideră că nu are o influență bună asupra altora, nu poate înțelege sau compătimi pe alții, nu se mai simte atras de munca sa.
Epuizarea profesională este o calitate negativ percepută de către individ care poate fi rezultatul unor mecanisme de coping inadecvate cu sursele de stres și având consecințe negative asupra stării mintale și fizice. Reacția la stres este subiectivă și dependentă de evaluarea pe care o face persoana (conferind o anumită semnificație interacțiunii cu stresorul), de capacitatea de ajustare – coping a rezultatelor interacțiunii, sau de intervenția unor mediatori și/sau moderatori personali sau ocupaționali/organizaționali specifici.
III.2. Burnout și stres
S-a afirmat despre burnout că este o "formă" particulară de stres, că este "un stres sever", o "manifestare extremă a stresului". Diferența dintre stres și burnout este că pe când stresul este caracterizat de sentimentul că e prea mult (prea multă presiune, prea multă muncă, etc), sindromul burnout este caracterizat de sentimentul de prea puțin/neîndeajuns (insuficientă motivație, prea puțină energie pentru a te remonta, prea puține speranțe pentru o reușită).
Stresul implică asumarea prea multor responsabilități, în timp ce sindromul burnout implică delăsarea tuturor responsabilităților. Pe când unii consideră că e de ajuns autodisciplina și cunoașterea de sine ca să-ți găsești singur echilibrul interior, de fapt această stare este o boală.
Diferențele între aceste două concepte sunt următoarele:
Stresul are o extensie mai mare, el fiind întâlnit atât în sfera vieții profesionale, cât și în cea a vieții private, extraprofesionale, pe când sindromul burnout este specific sferei vieții profesionale;
Stresul este rezultatul unei tensiuni episodice, sindromul burnout al unei tensiuni continue, permanente;
Stresul este mai psihologizat, burnout-ul conține mai multe aspecte obiective, sociale. În stres nu atât stimulul stresant ca atare contează, ci și perceperea lui de către individ ca fiind stresant. În sindromul burnout, caracteristicile și constrângerile reale ale vieții profesionale trec pe prim – plan;
Stresul există independent de acest sindrom, pe când acesta este indispensabil legat de stres. Stresul bine gestionat poate fi depășit, dar stresul incorect sau prost gestionat se convertește în burnout. Nu întâmplător unii autori afirmă despre burnout că este rezultatul unei tranziții stresante nereușit gestionate.
În sindromul burnout este primordială deteriorarea emoțională, iar în stres cea fizică;
Oboseala în sindromul burnout afectează motivația și acțiunea, în stres energia fizică.
Analizate comparativ, noțiunile stres – sindromul burnout au arii de cuprindere și conținuturi asemănătoare, dar și diferite. Stresul are o extensie mai mare, el find întâlnit atât în sfera vieții profesionale, cât și în cea a vieții private, extraprofesionale, pe când acest sindrom este specific sferei vieții profesionale.
Stresul este rezultatul unei tensiuni pasagere, sindromul burnout al unei tensiuni continue, permanente. Stresul este un termen generic care se referă la procesele de adaptare temporare acompaniate de simptome mentale fizice, în contrast, sindromul burnout poate fi considerat stadiul final al unei rupturi de adaptare care rezultă dintr-un dezechilibru pe termen lung între exigențe, resurse, deci al unui stres profesional prelungit.
Așadar, dacă stresul are un caracter episodic, burnout-ul se caracterizează prin permanență. Stresul este mai psihologizat, sindrom burnout conține mai multe aspecte obiective, sociale. În stres nu atât stimulul stresant ca atare contează, ci și perceperea lui de către individ ca fiind stresant.
În sindromul burnout caracteristicile și constrângerile reale ale vieții profesionale trec în prim-plan. Acesta apare atunci când individul nu mai face față constrângerilor profesionale, resimțind „investițiile" lui relaționale inițiale.
Stresul există independent de burnout, pe când acesta din urmă este indispensabil legat de stres. Stresul bine gestionat poate fi depășit. În schimb, stresul incorect sau prost gestionat se poate converti în bornout.
III.3. Burnout și oboseala
Oboseala, indiferent de natura ei este doar o parte a sindromului burnout. Oboseală cronică poate fi definită drept istovire fizică pe termen lung, la starea de letargie și de afectare a activității și a randamentului, energetice ca urmare a dezechilibrului dintre cererile mediului și capacitatea persoanei de a face față acestor solicitări caracteristici sunt prezente sau pot precede burnout-ul, dar nu sunt intrinseci burnout-ului.
Oboseala reprezintă o reacție a organismului de readaptare, de refacere a funcțiilor sale. Ea reprezintă un fenomen fiziologic normal care apare în urma solicitărilor prezente în activitatea umană. În general oboseala este un fenomen reversibil, deoarece dacă este urmată de o perioadă de odihnă sau de somn, organismul își reface plenitudinea funcțiilor sale. Ea nu este o boală, dar poate avea consecințe temporare asupra organismului precum slăbirea atenției față de munca îndeplinită și față de mediu.
Există mai multe forme de oboseală, cele mai importante fiind:
Oboseală musculară care se traduce prin diminuarea forței de contracție, ajungându-se până la epuizare;
Oboseală neurosenzorială care cuprinde oboseală vizuală și oboseală auditivă;
Oboseală nervoasă (generală sau centrală) care se manifestă prin reducerea atenției și capacității de concentrare;
Oboseală intelectuală.
Oboseala poate fi provocată de o mulțime de cauze, dintre care cele mai des întâlnite sunt:
Intensitatea și durata muncii fizice și intelectuale;
Factorii de mediu (temperatura, lumina, zgomotul);
Factorii de natură psihică (responsabilități, griji, conflicte)
Monotonia sau rutina muncii;
Boli și dureri.
Formele de manifestare a oboselii la om sunt multiple:
Scăderea atenției;
Încetinirea și inhibarea percepției;
Inhibarea capacității de gândire;
Scăderea randamentului activității fizice și intelectuale.
Astfel sindromul burnout se referă la oboseala rezultată din confruntarea cu problemele oamenilor, pe când oboseala cronică (vezi figura nr. 1) poate proveni din suprasolicitările muncii. În timp ce în burnout oboseala se accentuează pe măsura trecerii timpului, în oboseala cronică ea poate dispărea după o perioadă de repaus.
Figură nr.1. Factori generatori ai oboselii profesionale
Există mai mulți factori implicați în apariția oboselii:
Factori individuali: caracteristicile sistemului musculo scheletal (musculatura mai mult sau mai puțin dezvoltată ca urmare a unei condiții fi zice mai bună sau mai puțin bună, factorii senzoriali (acuitatea vizuală, simțul cromatic, performanța auditivă, etc), factori nervoși (capacitatea de analiză și sinteză, comportamentul, indicele de inteligență, factorii endocrini, factorii fi ziologici cum ar fi starea de graviditate, factori psihosociali (inserția familială și socială a angajatului, factori culturali);
Factori ocupaționali: factori în relație cu profi lul sarcinii/activității, factori care țin de organizarea muncii și factori care țin de mediul de muncă.
Cauzele frecvente care determină apariția oboselii în muncă sunt:
Intensitatea și durata muncii fi zice și intelectuale;
Mediul ambiental: iluminat, climă, zgomot;
Monotonia;
Factorii individuali;
Factori psihici: responsabilitate confl icte;
Boli, stil de viață;
Condiția socială.
Este important de subliniat funcția cinefilactică a oboselii: aceasta anunță o scădere marcată a capacității de muncă – „Ai sentimentul că te uiți la ține funcționând inadecvat”. Oboseala accentuată însoțită de plictiseală, epuizare anunță apariția sindromului burnout.
Oboseala generală poate fi determinată de cauze diferite, cea mai importantă dintre acestea fi ind ilustrată în fi gura de mai jos (după Etienne Grandjean). Efectul este la fel ca atunci când, în timpul zilei, toate tipurile de stres acumulate în organism, încep să producă, treptat, sentimentul de oboseală. Acest sentiment conduce la decizia de întrerupere a activității.
Oboseala este o senzație binevenită dacă persoana care o experimentează se poate așeza și odihni. Dar dacă persoana ignoră această senzație și continuă să lucreze, senzația de oboseală se accentuează până devine copleșitoare.
III. 4. Burnout și depresia
Dacă sindromul persistă fără ca noi să luăm măsuri, în timp simptomele epuizării profesionale ajung să se confunde cu cele ale depresiei. Forma avansată a sindromului burnout este depresia, care se manifestă prin senzația că muncim în zadar și că viața, care se confundă cu jobul, nu mai are sens. De asemenea, simptomele accentuate și îndelungate ale epuizării profesionale pot declanșa alte tulburări mintale, cum este anxietatea. În perioadele acute crește și consumul de alcool, ceea ce poate duce la dependență. Depresia se caracterizează prin dispoziție depresivă, pierderea intereselor și a bucuriilor și o reducere a energiei ce duce la o fatigabilitate crescândă și la o activitate diminuată.
Simptome frecvente în depresie: tristețe, tensiune anxioasă, neliniște interioară, impresia că nu mai poți avea sentimente, gândire înceată și obositoare, gândire în cerc vicios, obsesii, inhibiție a voinței, incapacitatea de a lua o hotărâre, postura gârbovită, mișcări lente, voce șoptită și monotonă, oboseala accentuată după un efort mic, reducerea capacității de concentrare și a atenției, reducerea stimei și a încrederii de sine, idei de vinovăție și lipsa de valoare, viziune tristă și pesimistă asupra viitorului, idei sau acte de auto-vătămare sau suicid, somn perturbat (mai frecvent insomnii), apetit diminuat.
Depresia poate fi mascată de trăsături adiționale: anxietate, suferință și agitație psihomotorie, iritabilitate, consum excesiv de alcool, comportament histrionic, exacerbarea simptomelor fobice sau obsesionale preexistente, exacerbarea preocupărilor hipocondriace.
Pentru stabilirea diagnosticului de depresie este necesară o perioadă de minimum 2 săptămâni, dar pot fi acceptate perioade de timp mai scurte dacă debutul este rapid, iar simptomele neobișnuit de severe.
Reacțiile care se produc în cazul sindromului burnout sunt asemănătoare celor din depresie:
Stare de oboseală cronică însoțită de senzația de epuizare extremă cu incapacitate fizică de a mai continua;
Episoade dureroase acute de tip migrene, dorsalgii, tulburări digestive;
Tulburări ale calității somnului;
Iritabilitate față de cei apropiați;
Scăderea randamentului la locul de muncă;
Incapacitatea de a mai face față sarcinilor urgente;
Senzația că munca invadează în special viața personală;
Senzație progresivă de epuizare care împiedică persoana să mai răspundă sarcinilor din familie.
Simptomatologia se accentuează treptat pentru ca într-o fază mai gravă a sindromului să apară și:
Tendința de a rămâne din ce în ce mai târziu la serviciu pentru a îndeplini sarcinile pentru care altă dată timpul ajungea;
Nemulțumirea față de profesie și sentimentul de inutilitate legat de activitatea respectivă;
Lipsa rapidității în executarea unor sarcini simple;
Dezinteresul față de muncă: individul lucrează din ce în ce mai mult și se simte invadat, pentru că nu este recunoscut la adevărata sa valoare și pentru că are impresia că nu este plătit pe măsură, sau că munca devine un drog de care nu se poate lipsi, dar care îl apasă, senzație pe care o maschează cu supra-activism ineficient, de suprafață;
Detașare emoțională din ce în ce mai evidentă, care poate îmbrăca o varietate de manifestări, de la absența emoțiilor față de alții până la o totală indiferență la suferința semenilor; aceasta concomitent cu o retragere în sine sau cu o lipsă de comunicare;
Lipsa reacției fiziologice de autoprotecție .
Persoanele răspund în maniere diferite situațiilor stresante, în funcție de caracteristicile de personalitate și stilurile de viață dobândite. Diferiți cercetători aduc în discuție caracteristici specifice de personalitate care favorizează apariția sindromului bournout, cum ar fi extraversiunea și caracterul nevrotic, anxietatea sau angajamentul competitiv, personalitățile cu un înalt nivel de aspirație, impulsivitate, cu puternice sentimente de nerăbdare, grabă și lipsa de timp. Persoanele implicate afectiv și responsabile de ceea ce se întâmplă sunt mai expuse riscului de burnout în raport cu cei care au un control „din afară”.
Rar se întâmplă ca sindromul burnout să apară dintr-o dată și în totalitate. El este mai degrabă insidios, într-atât încât, de cele mai multe ori, putem descrie patru etape esențiale. Doctorul Dominique Barbier descrie în cartea sa “Ieșirea din depresie – medicamente sau psihoterapie” următoarele faze ale sindromului burnout:
Entuziasmul ideal: este vorba despre o atitudine care îl caracterizează mai degrabă pe începător care suprainvestește în carieră la un nivel energetic extrem de ridicat; de unde noțiunea de “ardere”.
Stagnarea ineficientă: munca își pierde aspectul primordial. Se produce o dezinvestire progresivă care face ca aceasta să-și piardă nuanța stimulatoare. În schimb, revendicările personale vin în prim plan ca și cum individual ar fi fost păcălit și ar căuta o reparație externă.
Sentimentul de frustrare: în acest moment se dezvoltă tulburări fizice (cefalee, migrene, tulburări gastrointestinale, etc.), comportamentale și emoționale (anxietate, depresie). Subiectul își pune întrebări în privința sensului muncii sale, își analizează din nou alegerile, se simte rău, nu mai are chef sa muncească.
Sentimentul de plină dezamăgire și poziția de securitate: individual se simte aproape în mod cronic frustrat în muncă, deși recunoaște ca are nevoie de ea din motive pur economice. Fapt care este, într-o oarecare măsura real și îi reflectă o imagine devalorizată de sine însuși.
De altfel, dovezi în ceea ce privește relația acestuia cu depresia au fost aduse din studii clinice arătând că depresia este cel mai adesea însoțită de sentimente de vină în timp ce sindromul burnout însoțește sentimentele de furie, și în timp ce în cazul sindromului burnout simptomele sunt strâns legate de condițiile de muncă în depresie are loc o generalizare a simptomelor.
Capitolul IV. Terapie și prevenție
IV. Terapia sindromului Burnout la personalul medical
Sindromul burnout nu este simplu de tratat sau de abordat, întrucât prin multitudinea factorilor care provoacă și în timp agravează această stare, și intervențiile sunt de dorit să se desfășoare pe mai multe dimensiuni.
Sindromul burnout poate fi o experiență care poate transforma persoana, dacă o recunoaște și o confruntă. Persoana poate reveni din criză, se întărește și își mărește posibilitățile dacă:
Primește sprijin adecvat și suficient;
Confruntă negarea, falsele speranțe, cinismul și sentimentul de neajutorare;
Prelucrează pierderile din trecut și prezent, și transformă sentimentul de vină, durere, anxietate și agresivitatea în energie pozitivă țintită;
Însușește și aplică tehnici noi de rezolvare a problemelor în atitudini și acțiuni productive.
Este de asemenea foarte important în cunoașterea acestui sindrom, de știut faptul că Herbert Freudenberger și Gail North au teoretizat că procesul de burnout poate fi împărțit în 12 etape, care nu sunt neapărat parcurse în ordine:
Compulsie în a demonstra ce poți;
Angajament forțat;
Neglijarea subtilă a nevoilor proprii;
Refluarea conflictelor și a nevoilor;
Reinterpretarea valorilor;
Negarea accentuată a problemelor apărute;
Izolare socială;
Tulburări evidente de comportament;
Depersonalizarea (viața devine o serie de funcții mecanice);
Golul interior;
Depresie;
Sindromul burnout.
Apoi, descriere legată de etiologie cu 3 modele complementare explicative:
Explicațiile individual-psihologice subliniază discrepanța dintre așteptările exagerate față de muncă și realitatea zilnică;
Explicațiile social-psihologice văd ca principal motiv rezultatul interacțiunilor sociale;
Explicațiile organizațional-psihologice care sugerează că principalul motiv în declanșarea burnout-ului îl reprezintă structurile organizaționale.
Totul începe de la pierderea echilibrului între solicitările primite și resursele proprii. De cele mai multe ori, persoana alege singură să se supraresponsabilizeze din dorința de a avea un statut mai bun, de a câștiga mai bine sau pentru a evita alte sarcini importante ale vieții, cum ar fi relația intimă sau prietenii.
Astfel, deși toți angajații unii spital sunt expuși la aceiași factori stresori, doar unii vor ajunge să sufere de epuizare psihică și fizică, pentru că doar unii folosesc supraangajarea ca scuză pentru a evita o relație intimă semnificativă sau relații sociale. Iar acestea din urmă sunt cele care oferă echilibrul.
Un număr tot mai mare de salariați, prezintă simptome legate de sindromul burnout, prin suprasolicitare. Factorii de stres neuropsohic ai locului de muncă , determină tulburări ale somnului, depresie și constituie un risc crescut de sindrom burnout.
Doar un procent de 51% din salariții țărilor în curs de dezvoltare și 40% din cei care lucrează în țările puternic industrializate au servicii adecvate de medicina muncii asigurate.
Afectarea stării de sănătate a salariaților, în orice țară, are consecințe grave atât asupra economiei naționale cât și la nivel internațional. Există o anumită măsură de stres la care putem face față un timp mai scurt sau mai îndelungat.
Această măsură depinde de felul și cantitatea de stres și diferă de la un individ la altul in funcție de: personalitate, experiențe personale, antrenament, așteptări etc. Cu toții suntem capabili să depășim această măsură de stres pe perioade scurte de timp fără efecte adverse. În caz de stres acut sau burnout, modificările care apar constau în simptome cognitive, emoționale, somatice și comportamentale.
Dacă necesitățile de adaptare ale organismului sunt depășite, atunci se pot produc schimbări biologice și psihologice care pot crește riscul de boală. Medicii au cel mai înalt nivel de stres, mai ales medicii rezidenți în anul 5, urmați de medicii rezidenți din primul an. Următorii ca nivel de stres sunt cei din profesiile asociate pe ultimul loc se află asistenții medicali.
Intervenția psihologică pornește de la o evaluare riguroasă a nivelului de stres și a mecanismelor de coping de care persoana dispune. Dacă nu sunt caracteristici de personalitate alterate, intervenția e destul de ușoară, vizând psihoeducația, măsuri comportamentale concrete, dezvoltarea de strategii valide de coping, restructurare cognitivă, focusarea pe rezolvarea de probleme, surse de suport social, stres/time management, tehnici de relaxare.
Modificarea comportamentului de consum de alcool este considerat ca unul din mai multe criterii de succes al unor programe de combatere a stresului. Accentul managementului stresului cade însă în primul rând pe reducerea stresului.
Câteva diferențieri sunt aici importante: Prevenția primară are ca scop reducerea factorilor de stres, de exemplu micșorarea cerințelor de la locul de muncă, reducerea presiunii timpului, ameliorarea climatului din întreprindere etc. Prevenția secundară se concentrează asupra receptivității la stres sau reacției la stres a angajaților, întărind de exemplu competențele, facilitând dobândirea strategiilor pentru a face față stresului sau modificând interpretări disfuncționale cu privire la agentul stresor. Prevenția terțiară are drept scop tratarea simptomelor angajaților și reabilitarea celor care au fost identificați drept cazuri (victime ale stresului).
Printre măsuri se numeră, de exemplu, înlăturarea aspectelor perturbatoare de la locul de muncă, crearea pauzelor și spațiilor libere, deținerea controlul asupra desfășurării programului de muncă. Reconfigurarea activității de la locul de muncă, programul flexibil de muncă și flexibilitatea în desfășurarea activității de la locul de muncă, stabilirea scopurilor, schimbarea rolurilor în cadrul activității de la locul de muncă, formarea echipelor, sprijinul social și gratificațiile acordate în mod just sunt posibile părți componente ale acestui gen de programe.
Majoritatea programelor de prevenire a stresului sau de management al stresului fac însă parte din categoria prevenției secundare. Tipice pentru această categorie sunt antrenamentele de relaxare, chiar dacă nu sunt cele mai bune metode.
Mai curând este vorba de un complex de elemente, care se pot combina aici, în special elemente cognitiv-comportamentale precum construirea așteptărilor favorabile privind eficiența personală și a optimismului, modificări comportamental-cognitive, antrenamentul competențelor, relaxarea musculară.
În prima etapă participanții învață ce este stresul și despre felul cum acesta provoacă o adevărată uzură a organismului. Își împărtășesc experiențele stresante și astfel se simt mai confortabil observând că nu sunt ei singurii care experimentează astfel de trăiri. Ei mai învață de asemenea că stresul este un proces de evaluare efectuată la nivel subiectiv și nu un ingredient inerent al evenimentului însuși.
În timpul acestei etape, participanții sunt încurajați să monitorizeze propriul comportament și să înregistreze circumstanțele pe care le consideră cele mai stresante. De asemenea înregistrează și eforturile lor, adesea dezadaptative pentru a face față stresului, cum ar fi somnul excesiv, mancatul excesiv, privitul la televizor foarte mult timp etc. În multe astfel de cursuri participanții sunt îndrumați să identifice monologul intern nociv, negativ, pentru că adesea discursul interior negativ facilitează și erpetuează stresul.
Abilitățile de management al stresului sunt extrem de diferite și ele includ, tehnici cognitiv-comportamentale, tehnici de managementul timpului, de reglare comportamentală și alte aspecte precum dieta și exercițiul. Unele dintre aceste tehnici sunt destinate eliminării evenimentului stresant sau diminuării lui, în timp ce altele au ca scop reducerea experienței subiective a stresului, fără a se putea realiza neapărat vreo modificare a evenimentului însuși.
În general, problemele legate de muncă fac oamenii să utilizeze modalități de coping centrate pe rezolvarea de probleme, iar problemele de sănătate conduc la un coping centrat pe emoții, poate pentru că afectarea sănătății cuiva este un eveniment care trebuie tolerat și nu este necesară acțiunea directă.
În situațiile în care se poate realiza ceva constructiv, este favorizat coping-ul orientat pe problemă, iar în cele care trebuie acceptate, coping-ul centrat pe emoții. În continuare sunt exemple de afirmații din structura instrumentului lui Lazarus și Folkman și descrieri pentru fiecare proces de coping în parte.
Confruntarea – se caracterizează prin eforturile cu conotație agresivă de a schimba situația. Sugerează un anumit grad de ostilitate și de asumarea riscului. („mi-am mobilizat cu toate puterile pentru scopul pe care îl aveam”)
Distanțarea – descrie eforturile de autodetașare față de situația stresantă, (ex. „Am refuzat să mă gândesc la acest lucru”).
Autocontrolul – descrie efortul de a regla propriile emoții (ex. „Nu am spus nimănui despre ceea ce simțeam”)
Căutarea suportului social – caracterizează efortul de a obține suport emoțional și informații de la alte persoane („Am vorbit cu cineva pentru a afla mai multe despre situație”)
Acceptarea responsabilității – este o scală ai cărei itemi operaționalizează conștientizarea propriului rol în problema respectivă concomitent cu încercarea de a pune lucrurile în ordine („M-am criticat și m-am certat singur”)
Evadare/evitare – gândirea inspirată din dorințe și iluzii sau efortul de a evita, de a ieși din situație mâncând, bând, fumând, consumând droguri sau medicamente („Mi-am dorit ca situația să dispară”)
Planificarea rezolvării de probleme – descrie eforturile deliberate pentru rezolvarea situației problematice și, în plus, abordarea analitică a problemei („Am făcut un plan de acțiune și l-am urmat”)
Reevaluarea pozitivă – caracterizează eforturile de a găsi o semnificație pozitivă în experiență cu efecte benefice asupra evoluției personale.
Activitatea fizică acționează favorabil asupra toleranței la stres, deci asupra capacității de rezistență la suprasolicitare. Aceasta se exprimă printre altele în parametri fiziologici, ca de exemplu reactivitatea cardio-vasculară (tensiunea arterială, frecvența bătăilor inimii. În medie, activitatea fizică provoacă diminuarea fricii și a stării depresive, precum și o sporire a stimei de sine.
O intervenție din partea angajatorului sau instituției ar trebui să aibă ca scop o mai bună împărțire a responsabilităților, ceea ce-i va permite salariatului să aibă o muncă variată pentru a se sustrage monotoniei îndatoririlor. Grupurile de întrajutorare, seminariile, simpozioanele pot facilita o mai bună împărtășire a dificultăților și, mai ales, ieșirea din izolare. La nivel individual, dacă se dorește o schimbare mai radicală și se dorește o analiză atentă a alegerilor personale, se recomandă urmarea unei psihoterapii.
Pe lângă încurajarea însușirii unor tehnici de control al stresului, căi de dezvoltare organizațională, team building, rezolvarea conflictelor, programe de educație continuă, instituțiile pot preveni secătuirea profesioniștilor prin inițierea și dezvoltarea unor structuri și rețele de suport pentru personalul lor.
Instituțiile trebuie să creeze un mediu care să asigure autonomie, sprijin social și recunoaștere. Sprijinul personalului se poate realiza individual și/sau în grup prin ședințe de intervizie, supervizie, consiliere și terapie.
Intervizia – formă de ajutor inter-colegial permite discutarea, prelucrarea experiențelor profesionale mai deosebite, care ridică semne de întrebare sau lasă în urma lor dileme, resentimente. Presupune reciprocitatea ajutorului.
Supervizia clinică este condusă, de obicei, de un profesionist cu experiență mai îndelungată. Numită și supervizie supervizia clinică este interactivă, urmărește dezvoltarea profesionistului și rămâne focalizată pe asistarea personalului în buna desfășurare a muncii. Își are originile în psihanaliză și consiliere, dar a nu se confunda cu ele. Supervizia clinică, non-managerială contribuie la îmbunătățirea satisfacției în muncă, la reducerea stresului, la dezvoltarea personală și la o mai bună eficiență a profesionistului.
Grupul de suport pentru profesioniști are ca scop prelucrarea unor experiențe dureroase sau frustrante. Este condus de un (doi) moderator(i) cu experiență în munca cu grupuri. Caracteristica esențială a acestor grupuri este climatul de confidențialitate și solidaritate care permite exteriorizarea emoțiilor negative, de culpabilitate și de neajutorare.
Beneficiile grupului de suport pentru profesioniști: „re-evaluarea” și o mai bună înțelegere a experiențelor frustrante sau dureroase, învingerea temerilor și ambivalențelor, reducerea sentimentul de izolare, maturizarea spirituală.
Grupul Balint este o formă de intervizie cu beneficii multiple. Este recunoscut ca modalitate de educație medicală continuă, și are valențe și de terapie de grup. Contribuie atât la prevenirea/atenuarea consecințelor stresului, cât și la dezvoltarea personală și ca grup.
Studiul realizat de Pantea și Veress relevă rolul protector al grupului Balint față de riscul burnout. Csabai și Molnar consideră, că ar trebui să devină obligatorie constituirea unor grupuri tematice de sprijin pentru personalul medical și prezintă grupul Balint ca forma cea mai eficientă de grup de sprijin.
Consilierea și psihoterapia sunt conduse de consilier /psihoterapeut calificat.
IV.2. Prevenția sindromului Burnout la personalul medical
Băban Adriana (1998), evocând pe Ronald Burke și Esther Greenglass, ca fiind unii dintre autorii care au impus în literatură conceptul de burn-out, arată că acest sindrom rezultă dintr-o implicare de lungă durată în activități profesionale cu oamenii și este în general specific cadrelor didactice, medicale și celor din domeniul legislativ.
Rolul stresului în boli neinfecțioase. Expunerea cronică la agenți stresori menține starea de alarmă a sistemului nervos. Activarea repetată a reacției de „fugă sau luptă” a organismului poate genera sau agrava boli precum astmul bronșic, migrena, diabetul, ulcerul gastric, artrita reumatoidă, colita ulceroasă, hipertensiunea arterială, bolile coronariene.
Aceste boli erau numite tradițional boli psihosomatice și exista asumpția că ele sunt cauzate sau agravate de factori emoționali, de exemplu de conflicte refulate. Bolile coronariene sunt cauzate de ateroscleroză care este dată de depunerea de colesterol pe pereții interiori ai arterelor. Sunt studii care au dovedit că, în situații stresante, concentrația colesterolului în sânge crește.
Rolul stresului în boli infecțioase. Psihoneuroimunologia este domeniul interdisciplinar care studiază relația dintre factorii psihologici și boală, în special prin efectul factorilor psihologici asupra sistemului imunitar. Stresul afectează sistemul imunitar prin intermediul creierului și sistemului endocrin. În condiții stresante, hipotalamusul determină creșterea secreției de cortizol din glandele corticosuprarenale.
Acesta mobilizează resursele de energie ale organismului, dar scade, în același timp, răspunsul imun (e.g. scade activitatea limfocitelor care în mod normal atacă bacteriile, virușii, celulele cancerigene și țesuturile străine organismului).
Simptome depresive și influența lor asupra sistemului imunitar. Interacțiunea puternică dintre minte și corp a fost în ultima perioadă investigată și probată, mai ales prin intermediul studiilor efectuate asupra rolului stresului în alterarea sistemului imunitar. S-a dovedit existența unei reale legături între frecvența și gravitatea bolilor organice și nivelul slab al abilităților de a face față agenților stresori. Sistemul imunitar, cel care apără organismul de substanțe toxice și de factori patogeni, inclusiv de celulele maligne care apar în corp, este sensibil la hormonii neuroendocrini și la neurotransmițători și de aceea se consideră că are un rol mediator important în cadrul influenței pe care agenții stresori o exercită asupra apariției bolilor.
Există o serie de studii care verifică scăderea funcției imune în stare de depresie, fie prin modificări hormonale, fie prin intermediul unor comportamente fals adaptative precum consumul crescut de alcool, fumatul, insomnia, modificările în dietă, consumul nejudicios de medicamente etc. Dacă episoadele de depresie sunt asociate cu reducerea imunității, atunci ar trebui văzute ca perioade de risc și pentru alte îmbolnăviri. Dacă depresia nu este recunoscută și abordată terapeutic adecvat, atunci boala, chiar și moartea, pot să apară ca rezultat, după cum sugerează morbiditatea și mortalitatea crescută la oameni în primul an după decesul partenerului de viață sau după pensionare.
În ultimii ani, atenția a fost focalizată asupra mecanismelor prin intermediul cărora stresul poate influența procesul de îmbolnăvire, iar sistemul imun este extrem de implicat în transformarea semnalelor psihologice în semnale somatice. Sistemul imun joacă un rol important în bolile infecțioase, alergii, cancer. Dovezi ample arată că sistemul imun este sensibil la influența hormonilor și transmițătorilor neuroendocrini. Reactivitatea sistemului imun este modificată de glucocorticoizi, ACTH, endorfine, catecolamine, acetilcolină, și orice dezechilibrare a funcționării sistemului imun crește susceptibilitatea la îmbolnăvire.
Experimentele pe animale demonstrează creșterea frecvenței tumorilor și infecțiilor din cauza stresului psihic. Există o serie de preocupări de cercetare asupra sistemului imun la om, în depresia majoră. Severitatea și durata îmbolnăvirii determină diferențe suficient de mari în funcționarea sistemului imun, încât aceste diferențe să fie corelate cu modificări la nivel hormonal neuroendocrin.
Sistemul imunitar acționează pentru a ne proteja de o mare varietate de agenți patogeni și de toxine. Mai întâi, el recunoaște aceste elemente ca fiind străine, iar apoi utilizează unul dintre mecanismele lui pentru a le elimina sau inactiva. Răspunsul imun poate utiliza anticorpii sau celulele sistemului imun. Anticorpii, produși de limfocite, inactivează unii viruși și bacterii.
Celulele sistemului imun (ex. celulele T, NK, macrofagele) distrug celulele infectate și neoplazice. Cei mai mulți dintre pacienții depresivi au niveluri crescute ale cortizolului (numit și hormonul stresului) în sânge și o rezistență foarte mare la intervenția pentru scăderea producției de cortizol. Comparând efectul unor medicamente care în mod normal scad producția de cortizol, s-a observat o rezistența mare la acest medicament la 69 % dintre pacienții depresivi și aceeași rezistență doar la 9 % dintre pacienții lotului de control.
Factori psihologici și comportamentali pot influența sistemul imun, iar sistemul imun trimite la creier semnale care pot modifica activitatea neuronală și, implicit, alte funcții determinate de sistemul nervos, mai ales comportamentele, gândirea, dispoziția afectivă.
Sintetizând diversele aspecte ale influenței stresului asupra organismului uman, Cox, le prezintă grupate în seturi de manifestări care se influențează reciproc:
Influențe asupra personalității.
Agitație, agresivitate, apatie, depresie, oboseală, deziluzie, sentiment de culpabilitate, iritabilitate, tensiune psihică, autoevaluare negativă, nervozitate, alienare.
Influențe asupra comportamentului.
Vulnerabilitate la accidente, dependență de alcool și narcotice, crize emoționale, bulimie sau anorexie, fumat excesiv, comportament impulsiv, tremor.
Efecte cognitive.
Incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare, amnezii, hipersensibilitate la critici, inhibiție sau blocaj mental
Efecte fiziologice.
Niveluri crescute ale cortizolului în sânge și urină, hiperglicemie, tahicardie. Presiunea arterială mărită, uscăciune în gură, hipertranspirație, dispnee și hiperventilație, valuri de căldură sau friguri, furmicături la extremități.
Influențe asupra sănătății.
Dureri toracice și dorsale, diaree, vertije și leșin, micțiuni, frecvente cefalei și migrene, insomnii, coșmaruri nocturne, impotență, amenoree, boli psihosomatice propriu-zise.
Influențe asupra capacității de muncă.
Lipsă de concentrare, conflicte la locul de muncă, productivitate scăzută, frecvente accidente profesionale, insatisfacție, instabilitate/fluctuație.
Consiliul Executiv al Sănătății și Siguranței din Anglia (Health and Safety Executive) estimează că stresul de la locul de muncă aduce un prejudiciu angajatorilor și societății de 4,12 miliarde de lire sterline pe an, în urma neprezentării la serviciu. La baza acestei estimări se află presupunerea că se lipsește de la locul de muncă din cauza stresului în medie 16 zile pe an, ceea ce corespunde la 6,5 milioane de zile de muncă pierdute anual.
Modificarea comportamentului de consum de alcool este considerat ca unul din mai multe criterii de succes al unor programe de combatere a stresului. Accentul managementului stresului cade însă în primul rând pe reducerea stresului. Câteva diferențieri sunt aici importante:
Prevenția primară are ca scop reducerea factorilor de stres, de exemplu micșorarea cerințelor de la locul de muncă, reducerea presiunii timpului, ameliorarea climatului din întreprindere etc.
Prevenția secundară se concentrează asupra receptivității la stres sau reacției la stres a angajaților, întărind de exemplu competențele, facilitând dobândirea strategiilor pentru a face față stresului sau modificând interpretări disfuncționale cu privire la agentul stresor.
Prevenția terțiară are drept scop tratarea simptomelor angajaților și reabilitarea celor care au fost identificați drept cazuri (victime ale stresului). Printre măsuri se numeră, de exemplu, înlăturarea aspectelor perturbatoare de la locul de muncă, crearea pauzelor și spațiilor libere, deținerea controlul asupra desfășurării programului de muncă.
Reconfigurarea activității de la locul de muncă, programul flexibil de muncă și flexibilitatea în desfășurarea activității de la locul de muncă, stabilirea scopurilor, schimbarea rolurilor în cadrul activității de la locul de muncă, formarea echipelor, sprijinul social și gratificațiile acordate în mod just sunt posibile părți componente ale acestui gen de programe.
Majoritatea programelor de prevenire a stresului sau de management al stresului fac însă parte din categoria prevenției secundare. Tipice pentru această categorie sunt antrenamentele de relaxare, chiar dacă nu sunt cele mai bune metode.
Mai curând este vorba de un complex de elemente, care se pot combina aici, în special elemente cognitiv-comportamentale precum construirea așteptărilor favorabile privind eficiența personală și a optimismului, modificări comportamental-cognitive, antrenamentul competențelor, relaxarea musculară.
Într-o metaanaliză pentru programele de management al stresului efectuate la locul de muncă, Van der Klink a constatat că în 39 studii la care s-au cercetat criterii de sănătate complet diferite, s-au obținut îmbunătățiri, dar nu neaparat cele urmărite.
Cea mai mare eficiență au avut-o programele care au urmărit modificări cognitiv – comportamentale, apoi cele multimodale în cadrul cărora se dobândesc multiple strategii de combatere și apoi cele bazate numai pe tehnici de relaxare.
Pot exista și subestimări ale multor câștiguri, dar și multe studii fără succes care, rămânând nepublicate, nu sunt luate în calcul. În baza constatărilor realizate prin intermediul studiilor, Schwarzer consideră că se recomandă următoarea măsură pentru reducerea stresului: oferirea de cursuri de instruire, care să aibă statutul unui curs pentru creșterea eficienței și promovării generale a sănătății (ex.: lucrați cu mai mult cap, nu mai mult – "work smarter, not harder"). Participanții nu trebuie să aibă impresia că sunt victime ale stresului, demne de a fi compătimite, ci persoane inteligente, care învață să fie optimiste și să aibă succes chiar și atunci când cerințele sunt înalte.
O strategie eficientă de intervenție în situații de sindrom burn-out la personalul medical are la bază următorii pași:
Analizarea situației și evaluarea posibililor factori determinanți pentru stresul ocupațional
Pentru început, răspunsul la urmatoarele întrebări este util în ceea ce privește definirea situației, fiind de asemenea și o modalitate eficientă de prevenire a apariției stresului ocupațional:
Există posibilitatea apariției acestei probleme în rândul angajaților? Le poate fi afectată sănătatea?
Care ar fi modalitatea de rezolvare a problemei?
A fost monitorizat întreg contextul de muncă?
De asemenea, clarificarea detaliilor contextului se poate face și prin chestionarea directă a angajaților. Aceștia pot fi întrebați:
Dacă au sesizat detalii contextuale care le pot afecta performanța la locul de muncă;
Care ar fi aspectele pozitive și aspectele negative ale activității și în ce măsură îi afectează acestea;
De asemenea poate fi realizat un chestionar de indentificarea burnout-ului.
Monitorizarea situațiilor de absenteism, îmbolnăviri și a fluctuației performanței angajaților pot fi de asemenea relavente în ceea ce privește identificarea burnout-ului.
Realizarea unui plan de intervenție pentru reducerea factorilor de risc identificați
În funcție de detaliile identificate anterior se va încerca eliminarea sursei de stres, dacă este posibil sau se vor modifica acele circumstanțe care au determinat apariția problemei.
Soluțiile se vor adapta problemelor identificate și celor vizați; de exemplu un mediu de lucru ostil poate fi o problemă pentru întreaga organizație și asupra sa trebuie acționat la nivel de companie. Sau, un volum prea mare de muncă poate viza un singur departament sau câțiva angajați și astfel sunt necesare soluții mai puțin ample precum reevaluarea sarcinilor de muncă și reorganizarea activității. În unele cazuri pot fi implementate și programe de management al stresului pentru angajați, traininguri pentru îmbunătățirea tehnicilor de comunicare sau restabilirea unui sistem de reguli clare în companie;
Implementarea planului de intervenție -soluționarea problemei se poate realiza rapid sau poate necesita o perioadă mai îndelungată (de exemplu în situația în care trebuie redefinit procesul de producție sau modul de lucru).
Evaluarea eficienței intervenției
Evaluările pot fi trimestriale sau pe termen mai scurt, pentru a vedea dacă strategia de intervenție are rezultatul scontat. De asemenea, este necesară și evaluarea pe termen lung pentru a se constata dacă efectul s-a menținut în timp.
Se pot realiza măsurători obiective pentru a monitoriza rezultatului intervenției. Astfel angajații pot completa periodic chestionare realizate în vederea măsurării percepției asupra condițiilor de muncă, a satisfacției profesionale, a problemelor de sănătate dar și a nivelului de stres perceput. Răspunsul acestora este considerat unul dintre cei mai buni indicatori ai eficienței intervenției.
Dacă efectul nu este cel dorit, strategia va fi redefinită și implementată din nou, fiind reluate etapele menționate anterior, accentuându-se definirea cât mai detaliată a problemei identificate
Un remarcabil studiu început în 2002 și publicat în 2004 a folosit acest ultra-cizelat instrument pentru a diagnostica sindromul de secătuire la rezidenții în obstetricã și ginecologie din statul Texas, S.U.A. Un nmãr de 368 medici rezidenți au primit chestionarele, dar în ciuda tuturor asigurărilor teoretice și a măsurilor practice menite să asigure anonimitatea, numai 136 din ei le-au completat și le-au returnat investigatorilor, reprezentând un procent de 36%.
Rezultatele au arătat că 38,2% dintre aceștia se plângeau de înaltă epuizare emoțională, 47,1% se simțeau depersonalizați, iar 19,1% au raportat diminuarea împlinirii personale.
Numărul de rezidenți care prezentau întreaga simptomatologie a sindromului burnout, cuprinzând cele trei elemente (high emotional exhaustion, high depersonalization, and low personal accomplishment) a fost de 24 adică 17,6%.
Capitolul V. Metodologia studiului și lotul studiat
V.1. Obiectivele cercetării
Asistentul medical și medicii sunt supuși riscului de a ajunge la limita puterii și rezistenței, atât din punct de vedere emoþional, cât și din punct de vedere fizic. Nopțile nedormite pe care le petrec încercând să minimalizeze boala pacienților, puținul timp liber pe care îl au la dispoziție, precum și necesitatea de a reacționa prompt la solicitări, duc de multe ori, la epuizare, stres și în cele din urmă la burnout.
Obiectivele cercetării noastre sunt identificarea nivelului de stres la asistenții medicali și la medici, analiza relației dintre stres și variabilele clasificatorii vârstă, sex și vechimea în munca actuală.
Scopul principal al acestui studiu este de a identifica formele de manifestare ale sindromului burnout și atitudinile generatoare de insatisfacție profesională la medicii și asistentele medicale care își desfășoară activitatea într-un spital public din România, precum și de a investiga relația dintre burnout și anumite dimensiuni ale insatisfacției profesionale cum ar fi: contactele cu pacienții și colegii, diversitatea cazurilor, sarcinile de îndeplinit, munca în echipă.
V.2. Ipoteza de lucru
Pe lângă succinta abordare descriptivă ne propunem o analiză a interrelației cauzale dintre burnout și diferite variabile socio-demografice (ex. categorie profesională, vechime totală în muncă, număr de ore și de pacienți pe săptămână, calitate a relației cu colegii și alte oportunități de dezvoltare profesională). Consecințele acestor parametrii, precum și soluțiile adoptate de către participanți pentru a combate expunerea la stresul cronic ocupațional vor fi dezbătute.
Eșantionul studiului este compus din douăzeci de subiecți dintre care 70% de sex feminin și 30% de sex masculin, care au fost dispuși să participe la interviuri față în față. Majoritatea respondenților este reprezentată de asistente medicale cu vârsta cuprinsă între 30-39 de ani și cu o vechime totală în muncă situată în categoria 11-20 ani.
În ceea ce privește nivelul educațional al personalului medical intervievat, 15% dintre aceștia au studii liceale, 65% sunt absolvenți de universitate sau colegii, 15% au studii doctorale.
Tabelele de mai jos oferă o reprezentare succintă asupra structurii eșantionului în funcție de anumite caracteristici socio-demografice și organizaționale. La momentul realizării studiului, participanții erau angajați într-un spital public din România.
Figura 1. Distribuția pe sexe a lotului studiat
Tabel. Distribuția eșantionului după gen și categorie profesională
Tabel. Distribuția eșantionului după apartenența la secția medicală și numărul de ore pe săptămână
Tabel. Distribuția subiecților după apartenența la departamentul medical și numărul de pacienți pe săptămână
V.3. Material și metodă
Chestionar MBI
Următoarele afirmații se referă la locul dumneavoastră de muncă. Vă rugăm să răspundeți la ele alegând una din variantele de răspuns, cea care se potrivește cel mai bine cu starea dumneavoastră actuală. Citiți cu atenție fiecare afirmație și încercuiți cifra ce indică cât de frecvent aveți stările descrise mai jos:
1 – foarte rar, 2 – rar, 3 – uneori, 4 – frecvent, 5 – foarte frecvent.
Tabel nr.2. Model de chestionar MBI
Acest chestionar poate fi utilizat pentru evaluarea nivelului epuizării profesionale în profesiile de tip om – om, neavând limite de vârstă și vechime în muncă. Poate fi aplicat individual sau în grup. Aplicarea nu presupune limită de timp.
Utilitatea lui constă în identificarea acestui sindrom în fazele de început, prevenind dezvoltarea lui până la faza de criză, cu grave consecințe la nivel individual și organizațional.
Fiecărei dimensiuni îi corespund următorii itemi:
Epuizarea emoțională – 1, 2, 3, 7, 9, 15, 16, 18, 22.
Depersonalizarea – 5, 11, 12, 17, 20, 25.
Reducerea realizărilor personale – 4, 6, 8, 10, 13, 14, 19, 21, 23, 24.
Itemii subliniați se cotează invers (1=5 puncte, 2=4 puncte, 3=3 puncte, 4=2puncte, 5=1 punct).
Se calculează suma punctelor pentru fiecare dimensiune, obținându-se câte un scor, care se raportează la etalonul din tabelul nr.2.
Tabel. Nivelul epuizării profesionale pe dimensiuni
Împărțirea itemilor pe dimensiuni permite stabilirea atât a scorului total, cât și a unor scoruri parțiale. Interpretarea se face global și/sau pe dimensiuni. Scorul la una dintre dimensiuni, indiferent de valoarea sa, trebuie interpretat în corelație cu scorurile la celelalte dimensiuni.
V.4. Analiza și interpretarea datelor
Pentru a oferi o reprezentare concisă a gradului de satisfacție profesională a personalului medical, vom prezenta o sinteză a răspunsurilor la întrebările deschise bazându-ne pe principalele surse de (in)satisfacție externe și interne ale muncii. Printre aspectele pozitive frecvent menționate se numără: diversitatea cazurilor cu care se confruntă personalul medical investigat, randamentul acestora (55%), sarcinile și rolurile atribuite, (60%), oportunitățile de a lua inițiativa (45%) și mai puțin de colaborarea cu colegii (35%) sau de modul în care le este recunoscută munca.
Tabel. Gradul de satisfacție profesională după criteriul „apreciere din partea celorlalți” și categoria profesională
Din mărturisirile respondenților reiese faptul că unul dintre motivele de mulțumire profesională este reprezentat de însăși specificitatea și utilitatea profesiei lor, sau de argumente referitoare la „responsabilitatea propriei evoluții profesionale”, „ interacțiunea cu pacienții […] și oportunitatea de a rezolva cazuri dificile” în care hotărârea le aparține în întregime (afirmația unui medic).
La polul opus, sursele de dezamăgire și chiar de frustrare la care participanții fac referire sunt abundente și vizează: climatul organizațional rigid, deficienta organizare, relațiile interpersonale neproductive, oboseală și procedurile birocratice.
De asemenea, o mare parte dintre participanți au pus în discuție așteptările pe care ceilalți le au față de ei și respectiv „pretențiile” ridicate de pacienți sau de către superiori.
Este semnificativ numărul asistentelor medicale care și-au exprimat nemulțumirea vizavi de comportamentul pacienților și aparținătorilor acestora, manifestat prin desconsiderarea muncii pe care o depun, și a așteptărilor nejustificate, ceea ce le produce stres chiar și în exercitarea unor activități de rutină.
Din mărturisirile persoanelor intervievate reiese dezamăgirea și neputința lor de a îmbunătăți situația existentă, atunci când discută despre: lipsa condițiilor pozitive de muncă, a medicamentelor și echipamentelor necesare, a îngrădirii libertății și a timpului liber, a recompensei/remunerării neadecvate, lipsa posibilităților de dezvoltare profesională, sau despre insuficiența personalului în raport cu volumul de pacienți cărora trebuie să le facă față zilnic.
Semne ale insatisfacției profesionale au fost punctate atunci când respondenții au adus în discuție posibilitatea de a-și schima prezentul loc de muncă.
Mai mult de jumătate dintre persoanele investigate, în special asistentele medicale au oferit răspunsuri pozitive la acesta întrebare, justificând ca mult mai atractive posturi precum: expert bancar, jurist, psiholog, profesor, designer, administrator de pensiune turistică, sau alte profesii care „implică munca cu oameni sănătoși” sau unde este oferită „posibilitatea alegerii propriei clientele”.
Tabel. Reprezentare a gradului de satisfacție profesională după criteriul “așteptările celorlalți”
Tabel. Distribuția eșantionului după criteriul “alternativa alegerii altei profesii”
Am considerat util să ne îndreptăm atenția asupra reprezentării sociale pe care participanții o au față de “ job-ul ideal”. În opinia acestora, “job-ul perfect” este o utopie, acesta există acolo unde nu există responsabilitate, stres, “unde te simți ca acasă” (răspunsul unei asistente medicale).
Și dacă profesia ideală întradevăr ar exista, ea va fi în mijlocul unei organizații prospere, cu o retribuție pe măsură, în mijlocul unui climat modern cu “mai puțină competitivitate și mai multe satisfacții spirituale și materiale”.
Din datele furnizate reiese că sursele insatisfacției profesionale se asociază pozitiv cu factorii generatori de epuizare profesională.
Printre sursele de nemulțumire specifice organizației în care își desfășoară activitatea, participanții au evidențiat în repetate rânduri dezorganizarea, urmată de lipsa unui management organizațional corespunzător, de volumul mare de pacienți, sau de lipsa de autonomie, de respect din partea pacienților sau a aparținătorilor, gărzile, ritmul inconstant al muncii, în special în cazul secțiilor de neurochirurgie, remunerarea insuficientă, presiunea timpului sau resursele insuficiente ale spitalului.
În ceea ce privește semnele simptomatice ale epuizării profesionale, subiecții au insistat nu doar asupra formelor de natură fizică pe care le resimt, precum oboseală, tensiune arterială, dureri lombare și de cap, cât și asupra formelor de natură psihică.
Printre aceste simptome cele mai frecvent enunțate de către personalul medical sunt: „incapacitatea de a se concentra și de a lua o decizie corectă în cel mai scurt timp posibil“, irascibilitatea și „presiunea greu de controlat”, sentimentul de a fi absent și de „a face aceeași muncă de rutină “.
Aceste schimbări confirmă prezența componentei „dezumanizare”, exteriorizat prin diverse forme: „tratarea efectului imediat și nu a cauzei, fie că este vorba despre suferința pacientului, fie despre alte manifestări psihice” (afirmația unei asistente medicale), pierderea răbdării, indiferența sau confruntarea cu repetatele activități de rutină.
Pentru a preveni sau combate semnele epuizării emoționale, respondenți optează pentru: activități sportive, plimbări în aer liber, reorganizare proprie, apelul la concedii pe o perioadă scurtă de timp, o mai bună gestiune a propriilor sarcini, control de sine, sau discutarea problemelor cu colegii.
În consecință, analiza noastră întărește și în cazul acestui eșantion cele trei stadii ale apariției sindromului epuizării profesionale: primul stadiu al stagnării, cu decepțiile și pierderea entuziasmului; al doilea stadiu, cel al frustrării, cu cinism, agresivitate și diminuare a motivației și performanțelor și în final cel al apatiei, unde predominată este starea de indiferență.
Datele calitative expuse coroborează cu cele privind afirmațiile privind frecvența depistării semnelor sindromului burnout, oferite de participanți.
Tabel. Frecvența depistării sindromului burnout în funcție de categoria profesională
Prelucrările statistice relevă faptul că vârsta medie a grupului este de 36,2 ani și coroborând acest aspect cu histograma vârstelor (fig.2) putem aprecia că avem în studiu un colectiv tânăr.
Tabel. Parametrii de centralitate a lotului luat în studiu
În ceea ce privește stresul perceput de asistenții medicali, putem constata că media grupului este 61,47, adică avem de-a face cu un colectiv care controlează stresul, însă trebuie remarcat faptul că există și extreme, persoane cu un nivel crecut al stresului, care necesită o analiză mai profundă.
Datele obținute din prelucrarea rezultatelor la Scala de stres confirmă rezultatele anterioare, și anume: grupul are un nivel mediu de stres (5,38) cu existența unor extreme pozitive și negative ( fig. 5).
Tabel. Principalele mecanisme defensive și de coping manifestate de către personalul medical lucrător
Din diagramele sectoriale de mai jos rezultă că gradul epuizării emoționale și al dezumanizării relațiilor interpersonale este mult mai frecvent la doctorițe și asistente medicale decât la doctori și asistenți medicali. În schimb, atât în cazul doctorilor cât și în cazul doctorițelor epuizarea emoțională și depersonalizarea relațiilor influențează foarte mult, în sens negativ, sentimentul de implicare și de împlinire profesională.
Figura 6. Repartiția personalului medical feminin după gradul epuizării emoționale
Figura 7. Distribuția personalului medical masculin după gradul de epuizare emoțională
Figura 8. Distribuția personalului medical feminin după gradul depersonalizării
Figura 9. Repartiția personalului medical masculin după gradul depersonalizării
Analiza pe sexe a grupului din prisma variabilelor studiate – vârstă, vechime în muncă, stres perceput, simptome psihologice relevă două aspecte: în primul rând că asistenții de sex masculin percep un nivel de stres mai scăzut și de asemenea au un număr mai scăzut de simptome psihologice decât cadrele medii de sex feminin, însă aceste diferențe este necesar să fie apreciate și prin prisma diferențelor de vârstă și de vechime în muncă între componenții celor două grupe.
V.5. Profilaxia stresului în urma rezultatelor obținute
Eforturile depuse în ultima perioadă de timp de către cercetători în ceea ce privește studiul stresului au deschis noi perspective în înțelegerea mai profundă și mai nuanțată a interrelațiilor dintre individ și ambianța sa, a mecanismelor implicate în adaptarea organismului la caracteristicile în continuă schimbare ale mediului bio-psiho-social, inclusiv a fenomenelor psihice care determină comportamentul individual și colectiv în muncă.
Abordările recente în domeniul managementului stresului au adus o schimbare fundamentală în ceea ce privește orientarea cercetărilor, prin schimbarea acesteia de la studiul reacțiilor la stres și al modalităților prin care individul poate controla situația stresantă, la strategiile de profilaxie a stresului.
În acest context, managementul stresului devine un demers mult mai complex și complet, care nu se limitează nici la individ sau organizație, nici la evenimentul stresant sau reacția indusă, ci se referă la relația longitudinală individ-mediu.
Caracteristicile cantitative și calitative ale factorilor stresori nu influențează singure intensitatea stării de stres, reacția negativă la stres fiind determinată de rezultatul discrepanței între exigențe (interne sau externe) și resursele individului de a face față acestora. Factorii agresori parcurg mai multe filtre individuale, care determină amplificarea sau diminuarea reacției, în funcție de modul în care sunt percepuți.
Principalii mediatori ai relației factor de stres – tulburare a echilibrului individual sunt reprezentați de:
Experiența anterioară cu același tip de factori de stres;
Mecanismele individuale de apărare a eu-lui;
Eforturile conștiente de punere în funcțiune a unui plan de acțiune, recurgerea la diferite tehnici de relaxare etc.
Se poate observa cu ușurință că acești mediatori pot fi controlați dacă, printr-un efort concertat, ne „pregătim” pentru stres.
Obiectivul principal al programelor de profilaxie îl constituie asigurarea capacității individului de a face față stresului, prin identificarea timpurie a eventualelor vulnerabilități psihice față de acesta, dezvoltarea mecanismelor de adaptare și a unor conduite sănătoase de viață.
Măsurile privind profilaxia stresului trebuie să fie active, integrate, multidisciplinare, implicând atât participarea individului, cât și a familiei și a comunității, în general.
Majoritatea celor intervievați în cadrul studiului nostru, au afirmat chiar că obțin rezultate mai bune în activitate atunci când lucrează într-o stare de tensiune psihică ridicată. Acest lucru nu trebuie însă să ne surprindă. Prin formația lor profesională, doctorii și asistentele se antrenează să înfrunte stresul și reușesc să îl depășească prin însăși satisfacțiile lor.
Starea de tensiune, înainte și pe durata soluționării unui caz îi stimulează, devenind în timp o stare firească, în ambianța căreia procesele cognitive sunt activate și produc, în consecință, un efect benefic.
Stresul în muncă poate fi controlat într-o măsură considerabilă prin măsuri de profilaxie adecvate. Includerea angajaților și a reprezentanților lor, atât în procesul de evaluare a riscurilor, cât și în cel de implementare a măsurilor de prevenire a stresului, este indispensabilă reușitei unui program de profilaxie.
Etapele unui program de profilaxie a stresului pot fi sintetizate astfel:
Identificarea surselor de stres;
Stabilirea potențialelor victime ale stresului:
La nivel individual (în funcție de vulnerabilitățile personalității);
La nivel organizațional (anumite categorii de personal).
Evaluarea situației existente în prezent:
Identificarea măsurilor care au fost întreprinse anterior;
Verificarea eficienței acestor măsuri.
Proiectarea strategiei de profilaxie (măsuri, modalități de realizare, termene, responsabilități);
Implementarea măsurilor de prevenire/reducere a stresului;
Evaluarea impactului măsurilor adoptate;
Reevaluarea periodică a programului (monitorizarea).
În cele ce urmează, sunt prezentate mai multe repere privind modalitățile de realizare pentru fiecare dintre etapele programului și sugestii pentru eventualele acțiuni care pot fi întreprinse.
Factorii de risc care trebuiesc identificați sunt următorii:
Cultura organizațională – cu referire la modul de abordare a problemei stresului în muncă;
Solicitările specifice locului de muncă – tipul sarcinii de muncă și expunerea la riscuri fizice sau psihice din mediul de muncă;
Controlul asupra activității – cât de mult pot influența angajații modul în care realizează propria lor muncă;
Relațiile de muncă – pe verticală și orizontală, dar în special relațiile șefi-subordonați (intimidările și hărțuirea la locul de muncă);
Schimbările organizaționale – modul cum sunt gestionate și aduse la cunoștința angajaților schimbările organizaționale;
Rolul – înțelegerea rolului în cadrul organizației de către fiecare angajat;
Susținerea sau sprijinul – din partea colegilor și a managerilor;
Instruirea – în scopul oferirii cunoștințelor și formării deprinderilor practice necesare pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă;
Factorii individuali – luarea în considerare a diferențelor interindividuale.
Proiectarea strategiei propriu-zise presupune, în urma analizei atente a datelor furnizate de etapa anterioară, stabilirea măsurilor care trebuiesc întreprinse în viitor în vederea prevenirii/reducerii stresului.
Măsurile propuse vor fi individualizate pe categorii de personal. În îndeplinirea lor, responsabilitățile urmează să fie împărțite între psiholog, conducerea instituției și, nu în ultimul rând, angajați. Termenele de realizare a obiectivelor punctuale trebuie stabilite în mod realist, astfel încât să nu afecteze procesul muncii.
Comportamentul uman reprezintă un ansamblu de acțiuni reglatorii, pe care individul le aplică mediului extern și intern, pentru a obține starea de echilibru. Acțiunile reglatorii asigură stabilitatea psihică exprimată în egalitatea, constanța sau durabilitatea diferitelor procese, în capacitatea lor de a-și menține nivelul funcțional normal în condiții perturbatoare.
Autoreglarea reprezintă un reglaj de nivel superior, care depășește reacția conformă cu feed-back-urile primite și implică alegerea unei alternative de răspuns. În autodirijarea comportamentului, individul deține atât decizia asupra acțiunilor întreprinse, cât și controlul privind modalitățile de a le realiza, gradul de adecvare a conduitei cu situația fiind dependent de abilitatea sa de a reflecta în mod corect realitatea și pe sine însuși.
Reglarea și autoreglarea se manifestă la nivelul diferitelor procese psihice și al conduitei în ansamblu, iar îmbunătățirea lor prin antrenament se reflectă în calitatea acestora. Printre efectele scontate ale dezvoltării capacității autoreglatorii prin antrenament putem aminti:
Controlul sferei emoționale;
Mobilizarea capacităților cognitive;
Amplificarea sferei volitive;
Mobilizarea resurselor motivaționale etc.
Pregătirea psihologică a personalului este una dintre modalitățile de realizare a profilaxiei stresului și constă într-un ansamblu de acțiuni teoretice și practice menite să asigure însușirea cunoștințelor, formarea deprinderilor și atitudinilor care definesc stabilitatea și echilibrul psihic în diferite situații.
În proiectarea acestui demers, trebuiesc avute în vedere informațiile rezultate în urma parcurgerii etapelor premergătoare ale programului de profilaxie, respectiv identificarea surselor de stres în cadrul instituției, stabilirea potențialelor victime ale acestuia și evaluarea situației prezente (măsurile care au fost întreprinse anterior și eficiența acestora).
Deoarece fiecare pacient are o experiență unică asupra propriei boli/patologii, cea mai eficientă modalitate de vindecare include focalizarea atât pe motivațiile, valorile și nevoile pacientului (pe convingeri și emoții, cât și pe experimentarea bolii).
Tot mai multe studii arată că medicii (specialiștii din domeniul sănătății) care țin cont atât de nevoile pacientului cât și de patologia acestuia obțin informații mult mai concrete despre istoricul medical, și se favorizează astfel o creștere a nivelului de satisfacție și aderență la tratament și facilitează dezirabilitatea în relația medic-pacient.
Deseori suntem nevoiți să admitem mai mult sau mai puțin faptul că organizarea practică (timp, condiții etc.) nu conferă clinicianului un cadru optim pentru o altă abordare. Există însă evidențe certe care arată că într-un interviu clinic în care evaluăm atât componența emoțională cît și simptomatologia se reduc semnificativ și timpii de lucru.
Esențial pentru profilaxia burnout-ului este comunicarea cu pacientul.
Specialiștii din sănătate își pot îmbunătății semnificativ abilitățile de interacțiune în relația medic-pacient prin exersarea unor noi patternuri de abordare a pacientului, respectiv printr-o centrare mai concretă pe persoană și nu pe boală. Rezultatele unui interviu centrat pe pacient sporesc gradul de satisfacție atât pentru pacient cât și pentru cadrul medical.
Recomandările de centrare pe persoană nu sunt cu totul noi în lumea medicală. Osler îi îndemna adesea pe clinicieni „să particularizeze cu precădere unicitatea individului și nu încadrarea acestuia într-o taxonomie a disfuncționalităților”.
Smyth sugerează și el doctorilor că „a ști ce fel de persoană are o boală este la fel de esențial ca și a cunoaște ce fel de boală are o persoană”. Dacă fragmentăm ceea ce spune Smyth ajugem la concluzia că pentru specialiștii din sănătate este o provocare atât să stabilească un diagnostic cât și să găsească „ambalajul verbal” cel mai eficient pentru comunicarea cu pacientul.
Până și practicienii foarte deschiși la o abordare centrată pe pacient admit că uneori le este inconfortabil să schimbe ceva în practica lor zilnică fără un „antrenament” (exercițiu) prealabil. Limbajul uzual este considerat cel mai important „instrument de diagnostic și tratament” din tolba unui medic.
Cu toate acestea clinicienii adesea ajung în ipostaza în care simt (constată) că le lipsesc cuvintele necesare pentru dialog. Deoarece adesea „nu știm ce să zicem” în calitate de medici suntem tot mai tentați să evităm schimbarea.
Dezvoltarea unui repertoriu personal de evaluare și intervenție implică redefinirea limbajului tehnic în cuvinte mai simple și pe înțelesul pacientului. În calitate de clinicieni suntem obișnuiți să întrebăm: „Unde vă doare?”; „Altundeva?”, „Ați constatat vreo cauză care determină o creștere a durerii?” dar ne este incomod să spunem „Vorbiți-mi puțin despre Dvs.” (feedback verbal care uneori poate fi suficient pentru validarea emoțională a pacientului). Desigur nu putem trăi cu impresia că o singură frază este în aceeași măsură eficientă pentru toți clinicienii și toți pacienții, dar putem admite cu tărie că medicii care aleg să schimbe conținutul întrebărilor pur biologice sunt mult mai favorizați pentru depășirea limitelor și identificarea unor abordări autentice.
Majoritatea autorilor sunt de acord că burnout reprezintă mai degrabă un fenomen social, decât unul individual (de exemplu, Maslach et al., 2001). Factorii individuali joacă un rol mai mic în explicarea dezvoltării sindromului Burnout decât un volum de lucru ridicat de exemplu. Cu toate acestea, anumite persoane sunt mai predispuse să dezvolte sindromul burnout decât alte le. De exemplu, angajații mai tineri și cei cu studii superioare prezintă mai des sindromul burnout.
Unele studii indică de asemenea faptul că femeile prezintă niveluri mai ridicate de extenuare. Pe de altă parte, bărbații prezintă niveluri mai ridicate de depersonalizare și cinism. Cu toate acestea, acești factori pot avea un rol destul de nesemnificativ având în vedere diferențele de personalitate.
Angajații care au o poziție externă de control (de exemplu, cei care atribuie evenimentele cotidiene și realizările celor puternici sau norocului mai degrabă decât propriilor capacități și eforturi) prezintă niveluri mai ridicate de burnout.
Nedepășirea situațiilor tensionate poate crește de asemenea posibilitatea de a dezvolta sindromul burnout. Angajații care reacționează în mod mai degrabă defensiv și pasiv decât în mod activ și agresiv tind să prezinte niveluri mai ridicate de burnout.
Respectul de sine joacă de asemenea un rol important în dezvoltarea sindromului burnout. Persoanele care au un respect de sine mai scăzut sunt mai predispuși să dezvolte sindromul burnout.
În plus, trăsăturile de personalitate, cum ar fi ostilitatea, depresia, vulnerabilitatea, competitivitatea și nevoia excesivă de control, au de asemenea legătură cu nivelurile ridicate de burnout.
Persoanele diferă de asemenea în ceea ce privește atitudinea față de locul de muncă. Cei care au așteptări mai mari de la locul de muncă în ce privește natura muncii lor (de exemplu, perceperea muncii ca o provocare, distracție) precum și a succesului la locul de muncă (de exemplu, să facă totul, să vindece pacienții) sunt de asemenea mai predispuși să dezvolte sindromul burnout deoarece au tendința de a munci prea mult. Prin urmare, sunt predispuși să fie mai extenuați și mai cinici în ce privește munca lor atunci când așteptările nu le sunt împlinite.
Cazuri clinice
Caz clinic 1
Pacienta S.R. în vârstă de 35 de ani s-a prezentat la terapie pentru senzație de fatigabilitate, fiind excluse cauzele organice, iritabilitate, sentimente de frustrare intense și nemulțumire, concretizate în ultima perioadă în dorința de a renunța la profesia de medic.
Planul ședințelor de psihoterapie – aspecte particulare ale psihoterapiei contextual-modulară.
Ședința I
Întâlnirea terapeutică:
Stabilirea unui contact de lucru satisfăcător cu clientul;
Stabilirea empatiei;
Câștigarea încrederii – colaborare deschisă, explicații clare, în termeni simpli.
Relația terapeutică se construiește “în trepte”, pentru fiecare ședință de psihoterapie, fiind important primul contact, care va constitui baza pentru întâlnirea următoare. Este o relație de colaborare active între client – C și terapeut – T.
Natura problemei – anxietatea – de intensitate și durată, cu frecvența din ce în ce mai mare. Anxietatea creează iritabilitate, care afectează relațiile cu familia, cu colaboratorii și cu părinții, aducând prejudicii și sistemului de norme și valori și autostimei.
Problema este percepută ca fiind gravă, prin:
Afectarea fizică – fatigabilitatea, generând sentimente de frustrare, iritabilitate și nemulțumire;
Socială – scăderea empatiei, criticism neobișnuit, rigiditate;
Stare afectivă – anxietate;
Conținutul fanteziilor – mod de gândire, convingeri și supoziții disfuncționale;
Evidențierea resurselor curente, de a face față existenței – suportul familial, autostimă, realizările profesionale, poziția socială, statutul de medic;
Expectațiile subiectului în legătură cu psihoterapia – depășirea situației de criză, antrenamentul asertiv, renunțarea la atitudinea de “medic salvator”.
În timpul primei ședințe am abordat și conexiunile C cu trecutul, pentru a realiza o “ancorare” a acestuia și pentru a putea utiliza resursele, de care dispune C, iar prezentul a fost comparat cu o perioadă de tranziție spre viitor, în care toate problemele au fost rezolvate prin abordarea unui alt mod de viață – managementului cotidianului.
Am recomandat ca temă pentru acasă – meditatia la condiția de “medic salvator” și întocmirea unui tabel în care să se noteze contextul în care apare anxietatea, momentul, evenimentul declanșator, tipul activității desfășurate în momentul respectiv și evaluarea stării de anxietate, pe o scală de la 10 la 100.
Despărțirea s-a desfășurat în condiții de încredere și optimism. Am reușit să stabilim problema prioritară – anxietatea, legată de posibilitatea de a greși vreun diagnostic/tratament. Intensitatea, durata și frecvența acesteia afectează relațiile interpersonale (rigiditate în relațiile cu P și colaboratorii, scăderea empatiei, scăderea autostimei, afectarea relațiilor de familie).
În plan fizic, C a relatat apariția senzației de fatigabilitate, stările afective sunt dominate de senzația de anxietate, iar fanteziile (modul de gândire), sunt centrate de dorința de a renunța la profesie. C este prinsă între dorința de a renunța la profesie, datorită anxietății marcate, și datorie (necesitatea de a realiza un venit lunar, cu care să contribuie la bugetul familiei).
Conștientizează că pe măsură ce trece timpul devine mai nesigură, se culpabilizează permanent și nu mai reușește să-și mențină echilibrul emoțional, volițional și social, în ciuda influențelor suportate ale familiei și ale anturajului. Prioritară a fost stabilirea unui orar de lucru, care să se limiteze strict la orele de program impuse și renunțarea la atitudinea de “medic salvator”.
Am convenit că schimbarea nu se va putea realiza fără modificări comportamentale și atitudinale și că uneori rezolvarea unei probleme înseamnă transpunerea problemei respective într-un alt context.
Am căzut de acord că anxietatea reprezintă o componentă a vieții cotidiene și că nu o putem elimina definitiv și complet. Important este că o putem controla, astfel încât să nu afecteze calitatea vieții.
Tema pentru acasă a fost reprezentată de întocmirea unui tabel, în care trebuiau notate comportamentele, emoțiile, modul în care erau controlate acestea, notând totodată și ora, ziua și evaluând starea anxioasă pe o scală de la 0 la 100.
Ședința II
C și-a exprimat dorința de a continua terapia. Am discutat despre realizarea temei pentru acasă, pe care C nu a îndeplinit-o, motivând lipsa de timp. Am fixat un obiectiv al ședinței – controlul anxietății, și am pornit de la geneza anxietății, explicându-i că există un tip de anxietate asimilabilă existenței, sursa fiind necesitatea de a lua decizii și de a întreprinde acțiuni, a căror finalitate ne rămâne necunoscută, până în momentul producerii lor.
Scopul psihoterapiei nu este de a lupta împotriva acestei anxietăți, ci de a activa resursele disponibile, pentru a o menține în limite “fiziologice”.
Al doilea tip de anxietate – “patologică”, reprezintă tot ceea ce trăiești tu. Aici intervine psihoterapia pentru a-ți activa resursele și de a-ți crește capacitatea de control a anxietății.
Am realizat o hartă a anxietăților, în funcție de sectoarele existențiale afectate. C s-a referit, astfel, în mod strict, la afectarea relațiilor interpersonale cu familia, cu pacienții și cu colaboratorii. Originile anxietății constau tocmai în natura acestor relații.
Am considerat necesară “ancorarea” în trecut, pentru a putea face apel la resursele C, cu ajutorul cărora C s-a “proiectat” în viitor. Explicarea mai profundă a adus în lumină sursa primară a anxietății, astfel modelul parental, unde mama era hiperprotectoare și anxioasă, atitudine care se manifestă și în prezent.
I-am explicat C că există două tipuri de îngrijorări:
– cele de tipul I se referă la evenimentele cotidiene (aici încadrându-se îngrijorările legate de situația materială, situația profesională și bunăstare a familiei);
– cele de tipul II se referă chiar la gândurile legate de îngrijorări, cauzate de faptul că subiectul manifestă îngrijorare.
În această ședință am pus accent pe relațiile interpersonale, clarificând, astfel, unele aspecte:
Relația cu pacienții, este una de parteneriat, în care fiecare își asumă o serie de responsabilități, iar medicul nu le poate prelua și pe cele ale pacientului;
Relația cu soțul, unde se pune problema de a petrece cât mai mult timp împreună, weekend-uri în afara orașului, activități gospodărești desfășurate împreună;
Cu mama, stabilirea clară a statutului de adult al fiicei;
Cu colaboratorii, prin degrevarea medicului de sarcinile “nemedicale”, (facturi și diverse servicii).
În privința resurselor și a abilităților de a face față diverselor situații, ele există cu certitudine, fapt demonstrat de bunul mers al activității medicale și auxiliare, atâția ani. Deficitul constă în incapacitatea de relaxare, în incapacitatea de ierarhizare a priorităților și a valorilor, cât și atribuirea tuturor atribuțiilor și a eșecurilor propriei persoane.
Consecințele anxietății se resimt în alterarea calității vieții, a stării de îngrijorare, aproape continue, cu diverse acuze – fatigabilitate, cefalee, perturbarea unor relații interpersonale, discuții în familie și insatisfacția. C și-a însușit în decursul acestei ședințe, atât tehnica imaginației dirijate, cât și anxietatea sa, care poate fi imaginată, ca apa unui pârâu ieșit din matcă. Treptat, C învață să redirecționeze șuvoiul spre matcă.
În plan cognitiv, evaluarea consecințelor, în situațiile în care C și-ar pierde autocontrolul (ex.: pacienți revendicativi, număr excesiv de pacienți, etc.). Tema pentru acasă constă în exersarea aptitudinilor de control, prin imagerie a stărilor anxioase.
Ședința III
A fost centrată asupra opiniei sferei comportamentale și afective. S-a realizat ancorarea în trecut și proiectia spre viitor a C. Etapele parcurse au fost aceleași (întâlnire – empatie – începerea terapiei, recapitulare). S-a trecut treptat spre obiectivul propus în această ședință, abordând anxietatea, ca obiectiv specific ședinței II, discutându-se și despre tema pentru acasă.
Am enumerat cele trei aspecte ale problemei principale ale C:
Problema ca atare, care a rămas aceeași – anxietatea, legată de profesia suprasolicitantă;
Reacția C la problema – iritabilitatea, fatigabilitatea, criticismul și scăderea empatiei;
Reacția la reacția avută de C – apatie, pseudoactivism, disperare și dorința de a renunța la profesie.
S-a conștientizat faptul că din dorința de a-și redobândi autocontrolul, acordă din ce în ce mai mult timp profesiei, în detrimentul propriei persoane și a familiei.
Analiza comportamentului C, din trecut, relevă faptul că, în relația cu pacienții, C era mai puțin permisivă, mai empatică și la fel de responsabilă. Ulterior, treptat și-a însușit atitudinea de medic salvator și odată cu creșterea substanțială a numărului de pacienți, această atitudine a devenit autodistructivă.
Alternativele găsite la sugestia T, după analiza situației sale, prezintă și o proiecție în viitor, care au condus la următoarele concluzii:
Renunțarea la atitudinea de medic salvator;
Îndrumarea pacienților spre alte cabinete medicale (ambulatoriu/de specialitate);
Neacceptarea unor motivații de ordin personal (prezentare la cabinet după terminarea programului, datorită programului de lucru al pacientului, motivații de ordin familial sau social) solicitarea la domiciliul C la sfârșitul săptămânii;
Telefoane la ore nepotrivite sau în timpul concediului de odihnă.
O modalitate de recuperare găsită de C, fără a renunța, temporar, la activitate, a fost organizarea unor ieșiri în natură, împreună cu familia sau prietenii, pe parcursul întregului weekend și repartizarea perioadei concediului legal, în mai multe etape.
Ca terapeut am identificat schemele dezadaptative timpurii – modelul schemei conditionale fiind “dacă atunci”, C acționând conform unor imperative categorice – “eu va trebui”, acestea constituind realități incontestabile.
Modelul de gândire utilizat de C în aproape toate situațiile era:
Dacă voi refuza un pacient, atunci voi fi considerat un medic incompetent;
Dacă nu voi rezolva problema unui pacient, voi fi considerată iresponsabilă etc.
Referitor la istoricul C, am descoperit că mama sa era excesiv de critică, subminând încrederea în sine a copilului, oscilând între această atitudine și cea hiperprotectoare. Din acest motiv, la orice eșec (inevitabil), un tratament fără eficiență terapeutică așteptată, o nemulțumire/reproș, din partea pacientului, o critică a pacienților, considerându-le eșecuri și realizând permanent comparații cu colegii, concluzia fiind, de fiecare dată, că este total necorespunzătoare, din punct de vedere profesional.
Alte scheme dezadaptative identificate au fost:
Centrarea exagerată asupra celor din jur, motiv pentru care își reprima nevoile personale și ostilitatea;
Tendința spre sacrificiu, fiind excesiv de sensibilă la durerea celorlalți;
Se ferește să provoace nemulțumire semenilor săi, chiar îndreptățită fiind de situație;
Hipervigilența – concentrarea asupra negativismului și vulnerabilitatea exagerată la erori.
Restructurarea cognitivă, ca obiectiv al psihoterapiei, s-a realizat prin readaptarea schemelor și folosirea acestora doar în situații adecvate. Am folosit explicațiile pentru ca P să înțeleagă că modul său de a se comporta este consecința unor condiționări din copilărie, impuse de persoane semnificative în viața sa și cărora le acordă o importanță prea mare. Faptul că acum a descoperit originea problemelor sale, o ajută să conștientizeze, mai exact, modul în care a ajuns în situația respectivă.
Tema pentru acasă a constat în explorarea zonelor de libertate. C a trebuit să-și rezerve cinci minute zilnic pentru a-și imagina ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar mai fi conformat tuturor dorințelor și cerințelor celorlalți. I-a fost cerut ca să-și noteze în agenda sa personală trei obiective pe care și le-ar dori să le atingă.
Ședința IV
Obiectivul ședinței este conștientizarea rolului activ, jucat de pacient, în modificarea comportamentului pe care îl va adopta contextului situațional. Întâlnire – empatie – intrare în terapie – recapitulare.
Evenimentele petrecute în intervalul dintre ședințe au fost:
C a fost încurajată să extragă problema – anxietatea, detașând-o de conexiuni și stări afective și să exprime, în mod concret, dificultatea cu care se confruntă;
C a fost ajutată să facă distincția dintre abordarea pe probleme și cea axată, pe starea afectivă.
Problema – renunțarea la profesie. Reacțiile emoționale – anxietatea. P a fost învățată să privească problema sa ca pe un factor stresant care acționează asupra sa, provocând diferite răspunsuri emoționale, comportamentale, verbale și fizice. Confruntarea subiectului cu factorul stresant este percepută conform atitudinilor expectațiilor, experienței resurselor adaptative și capacităților de a utiliza aceste resurse.
Consecințele stresului primar este apariția stresului secundar. Iamandescu preciza că “stresul psihic are un caracter primar, atunci când este rezultatul unei agresiuni recepționate din sfera psihică și un caracter secundar care ar fi o reacție de însoțire sau de conștientizare a unui stres fizic sau biologic, căruia i se acordă o semnificație amenințătoare sau de altă natură”.
P i-a fost explicat că natura obiectivă a stresorului este mai puțin importantă decât evaluarea subiectivă pe care i-o acordă, “ nu contează ce ți se întâmplă, ci cum reacționezi la ce ți se întâmplă” – Selye.
Am învățat C să aducă la un numitor comun problema și modul ei de rezolvare, în sensul rezolvării ei, ținând cont de resursele de care dispune. Și că o regulă generală, C trebuie să-și fixeze obiective realiste, pentru a realiza un management situațional adecvat.
Sarcina terapeutică – Până la ședința următoare să noteze în caietul de automonitorizare, de câte ori a complicat problema, cu stări afective și ruminații interioare. Când se întâmplă acest lucru, să se oprească din activitate pentru 30 de secunde, să inspire profund și să-și acorde un răgaz pentru a se elibera de tensiuni, să-și adreseze un mesaj pozitiv – mă voi concentra asupra calităților care m-au ajutat să devin ceea ce sunt și să am atâtea reușite – notând, apoi, propriile reacții.
Ședința V
Este rezervată cultivării autostimei și conștientizării aspectului dinamic al eului. Necesitatea de bază a unui mecanism de coping eficient constă în cultivarea simțului intern al coerenței, noțiune care include și dimensiunea socială a solicitărilor individului. Și cum tot ceea ce ține de social implică și relații interpersonale, sursa anxietății C, am accentuat relația T – C, în această ședință. T acționează ca un model, dar în acelați timp structurează planuri de psihoterapie, care prin indicațiile oferite ajută C să-și clarifice natura tuturor relațiilor interpersonale.
În această ședință am stabilit cum pot fi realizate evaluările pozitive și disfuncțiile între problema și încărcătura sa emoțională. Am rugat-o să relateze un eveniment, considerat negativ în trecut și care în prezent a fost apreciat pozitiv (imposibilitatea imunizării unui sugar prezentat la vaccinare, datorită existenței unei afecțiuni respiratorii intercurente, a fost privit ca un fapt pozitiv, oferind posibilitatea de a evalua creșterea și dezvoltarea acestuia și profilaxia rahitismului).
S-a realizat astfel, distincția între problema imposibilității vaccinării și încărcătura emoțională, frustrarea și iritarea C, provocată de boala sugarului și neglijența mamei.
Tranziția – a evidențiat caracterul dinamic al egoului și faptul că depășirea limitelor unui comportament conformist nu trebuie privită ca un fapt negativ, ci ca o adaptare la situație. C relatează că modalitatea anterioară de exprimare a egoului avea caracteristicile psihocomportamentale ale temperamentului flegmatic, iar dimensiunea sa polară era introversia.
S-a recunoscut în tipul emotiv, activ și secundar (obișnuiește să fie preocupată, multă vreme, de un eveniment, chiar și evenimentele minore având un “ecou” îndelungat). Relațiile interpersonale erau percepute ca și constrângeri, impuse din cei din jur, C uitând faptul că prin poziția și statutul său, are capacitatea de a stabili anumite reguli.
În ceea ce privește noțiunea de conflict și decizie, C recunoaște că prin creșterea asertivității și a capacității de autocontrol, a fost capabilă, de la începutul terapiei, să aplaneze situațiile conflictuale și să ia decizii corespunzătoare.
C a fost rugată să enumere câteva experimente, în care a jucat un rol pozitiv și să argumenteze cum a apreciat faptul că, rolul ei a fost considerat pozitiv de către anturaj. A fost rugată, de asemenea, să relateze, sub aspect emoțional, respectivele situații.
La finalul ședinței, C a fost încurajată să vorbească despre relația terapeutică. Tema pentru acasă a fost monitorizarea până la ședința V, a fluctuațiilor autostimei, în cadrul diverselor relații interpersonale și a situațiilor de viață și întocmirea unei liste a calităților sale, atât în viziunea proprie, cât și în viziunea persoanelor apropiate.
Ședința VI
Discuția temei pentru acasă a scos la iveală faptul că P și-a structurat o nouă convingere, aceea că poate fi considerat la fel de bună ca și cei din jur, în sensul că posedă și defecte și calități.
A conștientizat, de asemenea, faptul că atitudinea complezentă din copilărie nu mai este potrivită poziției sale actuale și situațiilor cu care aceasta se confruntă. Rezistența depistată s-a referit la faptul că P nu poate accepta încă spectrul potențialelor eșecuri și necesitatea de a-și fixa uneori standarde mai joase.
Nucleul ședintei a fost structurat în jurul evaluării rezultatului și a eficienței ședințelor anterioare și a necesității de a lua o hotărâre, în ceea ce privește sfârșitul terapiei sau necesitatea continuării cu un alt tip de terapie.
C a fost ghidată să privească eșecurile și problemele din trecut ca pe niște provocări ale destinului, care necesită o abordare constructivă a evenimentelor viitorului.
Apoi, C a fost întrebată ce lucruri prezintă importanța și interes pentru propria persoană și a fost rugată să stabilească o ierarhie a acestora. Am realizat împreună un “portret” trecut al C și unul actual, pentru a identifica schimbările. C a recunoscut că s-a schimbat, că suportă mai ușor presiunile și că stările anxioase s-au redus ca frecvență și intensitate, putând fi controlate, în majoritatea situațiilor, iar capacitatea de autocontrol s-a imbunătățit. Este capabilă să identifice zonele de eșec, dar are încă dificultăți în managementul depășirii lor. Are capacitatea de a anticipa evenimentele, dar manifestă încă anxietate în privința pregătirilor de a le înfrunta, iar nivelul autostimei este încă scăzut.
La sfârșitul ședintei, am apreciat pozitiv schimbarea C și obiectivele pe care și le-a propus, recomandându-i, totuși, să urmeze un program de psihoterapie cognitivă, pentru persoanele cu stimă de sine scăzută. C a solicitat expunerea și a altor tipuri de terapie, acceptând, în final, varianta psihoterapiei de grup.
Concluzia T: P cu tulburare de personalitate (încadrată în grupa C – personalități anxioase și ineficiente – tip evitant, conform DSH IV – A.P.A. 1994), cu stimă de sine scăzută, reprezentând un factor de vulnerabilitate, în condițiile constrângerii rolului (constrângerile datoriei), conduc la apariția sindromului burnout, ca efect al uzurii capacității de a îndeplini obligațiile și rolurile de viață.
Particularitatea cazului a fost reprezentată de faptul că P, prin formația sa de medic, a conștientizat că prezintă o problemă, a cărei rezolvare constă într-o abordare psihoterapeutică și nu medicală.
Prognosticul favorabil, dacă P va continua terapia și va învăța, în mod eficient să se adapteze situațiilor, prin valorificarea simțului intern al coerenței. Evoluția și implicit, prognosticul, va fi dependența și de adresabilitatea P, la psihoterapie, atunci când va avea recăderi sau va traversa situații de criză.
Caz clinic 2
Domnul G.A., în vârsta de 40 ani, căsătorit, medic primar chirurg, abordează o discuție cu psihologul, relatând despre nemulțumirile privind sarcinile suprasolicitante, lipsa aprecierii valorii de către managerul spitalului și a colaborării în scopul îmbunătățirii condițiilor de muncă.
În timpul conversației, condusă de către psiholog într-un mod delicat, acesta identifică simptome caracteristice sindromului burnout care constau în epuizare emoțională, fizică și intelectuală ilustrate prin sărăcie relațională, gol interior, frecvente nemulțumiri, iritabilitate, insomnie mixtă (vesperală și nocturnă). Structura de personalitate prezenta un nivel înalt de aspirație și angajament competitiv, impulsivitate, sentimente de nerăbdare, caracter extravert.
Comportamentul se modifică lent-progresiv către un stil de relaționare tensionat, modalități de apărare prin evadare, retragere, demisie. În timpul rapoartelor de gardă se manifesta zgomotos, arătându-și nemulțumirile și frustrările. Activitatea o desfășura sub semnul “nervozității”, repercutându-se asupra cadrelor medicale și a bolnavilor.
Ședințele de psihoterapie au decurs după tiparul celor de mai sus, adaptate însă la nevoile pacientului în cauză.
Psihologul i-a recomandat dobândirea unor tehnici de rezolvare a conflictelor, de colaborare pozitivă cu ceilalți, menite să asigure succesul în activitate; gestionarea unor relații de parteneriat profesional cu persoane competente; consolidarea stimei de sine; gândire pozitivă; respectarea timpului de odihnă; asigurarea activităților care asigură plăcere și confort; învățarea unor metode de relaxare; valorizarea performanțelor; tehnici de dezvoltare a toleranței la stres; dezvoltarea asertivității (schimbarea atitudinii comportamentale); conștientizarea valorii pe care viața îl are.
Concluzii
Pornind de la un demers teoretic-descriptiv de explorare a relației dintre satisfacția profesională și burnout la personalul medical dintr-o unitate sanitară din România, rezultatele studiului converg către principale concluzii:
În primul rând, am surprins o legătură invers proporțională între cele două variabile analizate, tradusă astfel: cu cât este mai ridicat nivelul satisfacției în muncă, cu atât mai mult scade posibilitatea de a deveni victima „combustiei interne” (burnout-ului). Astfel, se poate discuta despre o interdependență cauzală între satisfacția profesională și burnout.
Cu certitudine, ajustarea anumitor aspecte precum echilibrul dintre cerințe și așteptări din partea pacienților sau superiorilor, implementarea de sus în jos a unui management organizațional eficient sunt câteva dintre condițiile minimale ce pot duce la îmbunătățirea satisfacției în muncă și a reducerii stresului cronic la nivelul personalului medical investigat. Urmând clasificarea oferită de cercetătorii Maslach și Jackson (1986) înclinăm să afirmăm că paramentul „epuizare emoțională” este coordonată principală a burnout-ului, ce se manifestă prin semne fizice și psihice la nivelul grupului medical analizat.
Acei participanți la care s-a înregistrat un grad ridicat la scala epuizării emoționale sunt mai puțin satisfăcuți cu munca lor, și viceversa. La nivelul populației eșantionate, harta celor atinși de sindromul burnout sunt în special femeile tinere, cu o vechime minimală în muncă, cu un grad ridicat de insatisfacție profesională, dornice să opteze pentru o altă ocupație decât cea din sfera medicală.
Cu toate acestea, această cercetare necesită a fi continuată pe eșantioane mai ample, din mai multe unități și departamente medicale, combinând atât metode de cercetare cantitative și calitative, cât și alte variabile psihosociologice, pentru a ne permite să generalizăm rezultatele acestui studiu la nivelul întregii populații care își desfășoară activitatea în mediul sanitar românesc.
Acțiuni suplimentare, spre exemplu asistența psihoterapeutică a celor afectați de sindromul burnout, antrenamentul capacităților de comunicare a celor predispuși (inclusiv în cadrul grupurilor Balint) și screeningul periodic pentru simptomele de burnout pot fi luate în considerare ca modalități eficiente de a îmbunătăți calitatea vieții, dar și performanța medicilor.
Astfel, medicii participanți la cursul «staff support» enumeră printre cauzele actuale de stres: suprasolicitarea fizică și psihică (număr mare de pacienți, ore de lucru, responsabilități), legislația sanitară (schimbări, neclarități, lacune), comunicare deficitară interclinică, insatisfacții (lipsă de timp, dotare, condiții), lipsurile echipei de lucru (lipsa comunicării, slaba competență a personalului din subordine, nesiguranța decizională), birocrația excesivă, teama pentru viitor, situații limită, decesul pacientului, condiția precară socio-economică a pacienților, probleme de comunicare: nivelul redus de cultură medicală a pacienților/aparținătorilor.
Personalul unității hospice se confruntă în plus cu numărul mare de solicitări care depășesc posibilitățile de preluare, lipsa altor servicii similare de îngrijire, problemele multiple ale pacienților (condiții dramatice de trai, pacienți dependenți de îngrijire 24h fără aparținători), idealuri/expectanțe profesionale greu de îndeplinit în condițiile date, confruntarea cu “conspirația tăcerii” (dorința aparținătorilor de a păstra secret diagnosticul, prognosticul), perioade cu decese numeroase, solicitarea emoțională intensă, precum și dezvoltarea instituțională accelerată – multitudinea și ritmul mare al schimbărilor.
Deși nerecunoscut de manualul DSM IV ca o entitate clinică, conceptul de burnout este centrat de trepiedul: epuizare fizică și/sau psihică, depersonalizare profesională, atitudine negativă față de propriile împliniri.
Statisticile estimează că o treime dintre medici suferă de burnout, 10% dintre ei ajungând la deteriorarea gravă a stării de sănătate prin depresie majoră, abuz de alcool sau de droguri.
Linia de demarcație laxă între viața profesională și cea personală, înclinând balanța în favoarea activității profesionale, conduce în timp la epuizarea fizică, mentală și emoțională.
Specialiștii în studierea burnout-ului la asistentele medicale, medici, stomatologi, au ajuns la concluzia că, etiologia burnout-ului se află în nevoia oamenilor de a crede că viețile noastre sunt pline de sens și că toate lucrurile pe care le facem sunt utile, importante, chiar eroice. Atunci când ei cred că au eșuat apare burnout-ul. Acest lucru se întâmplă la persoanele care și-au ales meseria pentru că au considerat că au vocație pentru așa ceva și mult mai rar la persoanele care intră în câmpul muncii foarte motivați, dar realiști. Acest lucru duce la diferențierea dintre burnout și stres.
Asistentul medical este supus riscului de a ajunge la limita puterii și rezistenței, atât din punct de vedere emoțional, cât și din punct de vedere fizic. Nopțile nedormite pe care le petrec încercând să minimalizezeboala pacienților, puținul timp liber pe care îl au la dispoziþie, precum și necesitatea de a reacționa prompt la solicitări, duc de multe ori, la epuizare, stres și în cele din urmă la burnout.
Trei aspecte importante trebuie menționate:
Nivelul de percepere al stresului și simptomele psihologice ale acestuia se accentuează cu vârsta, datoritã evenimentelor de viață și creșterii responsabilităților din viața personală.
Sexul feminin este mai afectat de stres, mecanismele de coping având un rol deosebit în diferențele dintre cele 2 sexe.
Vechimea în muncă reprezintă de asemenea un factor care duce la creșterea nivelului de stress al asistentului medical, insatisfacția profesională, rutina, solicitările crescute fiind o sursă majoră de stres.
Sursele de stress profesional în medicină pot fi fie conjuncturale, fie individuale, printre cele mai importante motive de stress catalogate sunt atitudinea autocritică, lipsa de comunicare din sistemul medical, deficiențele lucrului în echipă și lipsa unui suport profesional de încredere, lipsa banilor și timpului personal sau lipsa respectului pentru profesie cauzat de aspectele financiare ale acesteia și de conștiința unei ierahizări preconcepute a medicilor în care cei care lucrează în cadrul serviciilor de ambulanță sunt mai slab pregătiți profesional decât colegii de breaslă din cadrul spitalelor.
Regimul stresant de lucru, orele suplimentare neplătite și weekendurile pierdute nu costă doar sănătatea psihică și somatică a angajaților, dar și companiile. Sindromul burnout înseamnă pierderi anuale de miliarde de dolari, dintre care 60 se duc numai pentru asistența medicală acordată persoanelor care au reacționat într-un fel sau altul la prezența acestui sindrom.
Suprasolicitarea la locul de muncă – sindromul burnout – este un fenomen larg răspândit în societatea de azi. Deși eficientă pe termen scurt, ea este neproductivă pe termen mai lung, deoarece scade creativitatea și productivitatea. Suprasolicitarea creează iluzia unei eficiențe sporite, însă adoptată ca stil de lucru conduce la epuizare. Pe lângă epuizare și scăderea creativității, printre efectele suprasolicitării se numără și probleme în concentrarea asupra lucrurilor importante, relații încordate cu cei din jur, depresie, iritabilitate, probleme de sănătate. La aceste probleme ajung adesea cei care sunt dependenți de muncă.
Workaholicul este o persoană care lucrează inclusiv în concediu, doarme puțin pentru a nu pierde timp, își vede familia și prietenii mai rar decât colegii de serviciu, muncește până târziu și dacă nu este nevoie și atunci când are puțin timp liber este luat prin surprindere și nu știe ce să facă în acest timp.
Când ne dedicăm altora, fără să ținem cont de noi, de volumul de muncă și de oboseală, riscăm să ne consumăm: ne consumăm interiorul, nivelul de energie, dar până la urmă și entuziasmul, ceea ce provoacă apatie, indiferență și rigiditate emotivă. Mulți dintre cei care suferă de această formă particulară de stres nu sunt conștienți de ea.
Presiunea profesională erodează în timp resursele psihologice și fizice individuale și produce: oboseala cronică, astenie, stări de nervozitate, tulburări de dispoziție, anxietate, depresie – extenuare emoțională, apatie sau indiferență emoțională – depersonalizare și deteriorarea relațiilor interumane, dependența de persoanele din jur – diminuarea încrederii în sine, aprecieri și autocritici negative – reducerea performanțelor profesionale și personale – tulburări de atenție, de concentrare, de memorare și reactualizare a informației – tensiune musculară și articulară – cefalee, insomnie și tulburări de somn, scăderea poftei de mâncare și tulburări digestive, tulburări de dinamică sexuală.
Soluțiile propuse vizează restabilirea echilibrului între muncă și viață, printr-o organizare mai eficientă și o prioritate mai atentă a sarcinilor, care ar putea duce mai ușor la atingerea scopurilor de performanță. Organizarea ar trebui să lase totodată suficient timp pentru odihna și meditația care asigură sănătatea fizică și psihică a individului.
Bibliografie
Selye Hans (1974), Știința și viața, București, Editura Politică
Revista Psihologică, nr. 1-2, București, ianuarie – iunie 2010
Larousse Dicționar de Psihologie, Norbert Sillamy, Editura Univers Enciclopedic, București 1998
Cosmovici Andrei, Psihologie Generală, Editura Polirom, Iași, 1996
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
Athanasiu A., Tratat de Psihologie Medicală, Editura Oscar Print, București, 1998.
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
Holdevici Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, București 1996.
Folkman S., Lazarus R.S., Journal of Personality and Social Psychology, 48, 150-170, 1985.
Holdevici Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, București 1996.
Onody S., Sindromul Burnout, apariția și posibilitățile de soluționare, Revista pedagogică nr.5, 2001
Chambers R., Avoiding Burnout in general practice, Br-J-Gen-Pract, Nov 1993
Onody S., Sindromul Burnout, apariția și posibilitățile de soluționare, Revista pedagogică nr.5, 2001
Cociorva G., Niculăiță A., Tudose F., Sindromul de burnout – suferința epidemică a medicilor din România, Revista Infomedica, Nr.6, 1997.
Chambers R., Avoiding Burnout in general practice, Br-J-Gen-Pract, Nov 1993
Shaufeli, W. B., Leiter, M. P., & Maslach, C. Burnout: Thirty-five years of research and practice. Career Development International, no.14, 2009.
Shaufeli, W. B., Leiter, M. P., & Maslach, C. Burnout: Thirty-five years of research and practice. Career Development International, no.14, 2009.
Maslach C. Jackson S.E.: The measurement of experienced burnout. J. Occup. Beh. 2, 1981.
Kristensen, T.S., Borritz, M., Villadsen, E., & Christensen, K.B. The Copenhagen Burnout Inventory: A new tool for the assessment of burnout. Work & Stress, 2005.
Maslach, C. & Jackson S.E., The measurement of experienced burnout. Journal of Occupational Behavior, 1981
Kristensen, T.S., Borritz, M., Villadsen, E., & Christensen, K.B. The Copenhagen Burnout Inventory: A new tool for the assessment of burnout. Work & Stress, 2005.
Idem 22
Spickard AJR, Gabbe SG, Christensen JF. Mid-career burnout in generalist and specialist physicians. JAMA. 2002
Onody, S.Sindromul Burnout, apariția și posibilitățile de soluționare, Revista pedagogică nr.5, 2001
Piedmont R.L., A Longitudinal Analysis of Burnout in the Health Care Setting: the Role of Personal Dispositions, J-Pers-Assess, Dec.1993
Piedmont R.L., A Longitudinal Analysis of Burnout in the Health Care Setting: the Role of Personal Dispositions, J-Pers-Assess, Dec.1993
Nireștean A., Ardelean M., Personalitate și profesie. Editura University Press, Tg.Mureș, 2001.
Popa-Velea, O., Sindromul “Burn-out” la medici, în Luban-Plozza, B., Iamandescu, I.-B., Dimensiunea psihosocială a Practicii medicale, Buc., Ed. InfoMedica, 2003
Popa-Velea, O., Sindromul “Burn-out” la medici, în Luban-Plozza, B., Iamandescu, I.-B., Dimensiunea psihosocială a Practicii medicale, Buc., Ed. InfoMedica, 2003
Pantea, V., Veress, A., Sindromul burnout – studiu comparativ între medicii de familie formați și neformați în munca balintiană, Buletinul asociației Balint din România, Vol.8, nr.32, dec. 2006
Popa-Velea, O., Sindromul “Burn-out” la medici, în Luban-Plozza, B., Iamandescu, I.-B., Dimensiunea psihosocială a Practicii medicale, Buc., Ed. InfoMedica, 2003
Chiron B., Michinov E., Olivier-Chiron E., Laffon M. & Rusch E. Job Satisfaction, Life Satisfaction and Burnout in French Anaesthetists. J Health Psychol. 2010.
Chambers R., Avoiding Burnout in general practice, Br-J-Gen-Pract, Nov 1993.
Amon G.,Melamed S., Shirom A., Shapira I., Elevated Burnout Predicts the Onset of Musculoskeletal Pain Among Apparently Healthy Employees. Journal of Occupational Health Psychology, 2010.
Geurts S., Schaufeli W. & de Jonge J. Burnout and Intention to Leave Among Mental Health Care Professionals: A Social Psychological Approach. Journal of Social and Clinical Psychology. 1998.
Piedmont R.L., A Longitudinal Analysis of Burnout in the Health Care Setting: the Role of Personal Dispositions, J-Pers-Assess, Dec.1993.
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
Maslach C. Jackson S.E.: The measurement of experienced burnout. J. Occup. Beh. 2, 1981.
Derevenco P, Anghel I. Adriana Bălan. Stresul in sănătate si boală. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992.
Iamandescu IB. Stresul psihic si bolile interne, Editura All, Bucuresti, 1993.
Derevenco P, Anghel I. Adriana Bălan. Stresul in sănătate si boală. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992.
Glass, D. C., & McKnight, J. D. Perceived control, depressive symptomatology, and professional burnout: a review of the evidence. Psychology and Health, 1996.
Glass, D. C., & McKnight, J. D. Perceived control, depressive symptomatology, and professional burnout: a review of the evidence. Psychology and Health, 1996.
Freudenberger, H. J. Staf burnout. Journal of Social Issues, 1974
Martini S, Arfken CL et al. Burnout comparison among residents in different medical specialties. Academic Psychiatry, 2004.
Spickard A, Gabbe SG, Christensen JF.Mid-career burnout in generalist and specialist physicians. Journal of the American Medical Association, 2002.
Ayala Malach-Pines, Haim Levy, Agnes Utasi, T. L. Hill, Entrepreneurs as cultural heroes: A cross-cultural interdisciplinary perspective, Journal of Managerial Psychology, Vol. 20, No. 6, 2005.
Schaufeli, W. B., Maslach, C., & Marek, T. (Eds.), Professional burnout: Recent developments in theory and research. Washington, DC: Taylor & Francis, 1993.
Lazarus, R.S., și Folkman, Stress, Appraisal and Coping, Springer, New York, 1984.
DeValk MMA,Werner A. Burnout in medical professionals: A cost effectiveness study of a multidisciplinary intervention program. Nederlands Militair Geneeskundig Tijdschrift, 2003.
Rupert, P. A., & Morgan, D. J. An analysis of the relationship between job satisfaction and job stress in correctional nurses. Research in Nursing & Health,25, 282-294, 2005.
Shirey MR Authentic leaders creating healthy work environments for nursing practice. American Journal of Critical Care May 2006. Vol. 15, Iss. 3; p. 256.
Leiter, M. P., & Maslach, C. The impact of interpersonal environment on burnout and organizational commitment. Journal of Organizational Behavior, 9, 297-308, 1998.
Pantea, V., Veress, A., Sindromul burnout – studiu comparativ între medicii de familie formați și neformați în munca balintiană, Buletinul asociației Balint din România, Vol.8, nr.32, dec. 2006, p. 17-19.
Längle, Alfried, The Method of „Personal Existential Analysis”, European Psychotherapy/Vol. 4 No. 1. 2003, p.59-76
Längle, Alfried, The Art of Involving the Person – The Existential Fundamental Motivations as Structure of
the Motivational Process, European Psychotherapy/Vol. 4 No. 1. 2003, p.47-58.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală Managementul stresului pentru un stil de viață optim” – I. Hodevici, Ed. Științifică, București, 2005;
Iacovides A, Fountoulakis KN, Kaprinis S, Kaprinis G. The relationship between job stress, burnout and clinical depression. J Affect Disord 2003;75:209–221.
Gelfand DV, Podnos YD, Carmichael JC, Saltzman DJ, Wilson SE, Williams RA. Effect of the 80-hour workweek on resident burnout. Arch Surg 2004;139:933–938. (Discussion 938–940).
Thomas NK. Resident burnout. JAMA 2004;292:2880–2889.
Williamson GR, Dodds S. The effectiveness of a group approach to clinical supervision in reducing stress: a review of the literature. J Clin Nurs 1999;8:338–344.
McCue JD, Sachs CL. A stress management workshop improves residents' coping skills. Arch Intern Med 1991;151:2273–2277.
Hodgkins C, Rose D, Rose J. A collaborative approach to reducing stress among staff. Nurs Times 2005;101:35–37.
Thomas EJ, Sexton JB, Helmreich RL. Discrepant attitudes about teamwork among critical care nurses and physicians. Crit Care Med 2003;31:956–959.
Ferrand E, Lemaire F, Regnier B, Kuteifan K, Badet M, Asfar P, Jaber S, Chagnon JL, Renault A, Robert R, et al. Discrepancies between perceptions by physicians and nursing staff of intensive care unit end-of-life decisions. Am J Respir Crit Care Med 2003;167:1310–1315.
Abbott KH, Sago JG, Breen CM, Abernethy AP, Tulsky JA. Families looking back: one year after discussion of withdrawal or withholding of life-sustaining support. Crit Care Med 2001;
Breen CM, Abernethy AP, Abbott KH, Tulsky JA. Conflict associated with decisions to limit life-sustaining treatment in intensive care units. J Gen Intern Med 2001;
Pronovost PJ, Weast B, Holzmueller CG, Rosenstein BJ, Kidwell RP, Haller KB, Feroli ER, Sexton JB, Rubin HR. Evaluation of the culture of safety: survey of clinicians and managers in an academic medical center. Qual Saf Health Care 2003;12:405–410.
Morita T, Akechi T, Sugawara Y, Chihara S, Uchitomi Y. Practices and attitudes of Japanese oncologists and palliative care physicians concerning terminal sedation: a nationwide survey. J Clin Oncol 2002
Papadatou D, Anagnostopoulos F, Monos D. Factors contributing to the development of burnout in oncology nursing. Br J Med Psychol 1994
Puntillo KA, Benner P, Drought T, Drew B, Stotts N, Stannard D, Rushton C, Scanlon C, White C. End-of-life issues in intensive care units: a national random survey of nurses' knowledge and beliefs. Am J Crit Care 2001
Bibliografie
Selye Hans (1974), Știința și viața, București, Editura Politică
Revista Psihologică, nr. 1-2, București, ianuarie – iunie 2010
Larousse Dicționar de Psihologie, Norbert Sillamy, Editura Univers Enciclopedic, București 1998
Cosmovici Andrei, Psihologie Generală, Editura Polirom, Iași, 1996
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
Athanasiu A., Tratat de Psihologie Medicală, Editura Oscar Print, București, 1998.
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
Holdevici Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, București 1996.
Folkman S., Lazarus R.S., Journal of Personality and Social Psychology, 48, 150-170, 1985.
Holdevici Irina, Elemente de psihoterapie, Editura All, București 1996.
Onody S., Sindromul Burnout, apariția și posibilitățile de soluționare, Revista pedagogică nr.5, 2001
Chambers R., Avoiding Burnout in general practice, Br-J-Gen-Pract, Nov 1993
Onody S., Sindromul Burnout, apariția și posibilitățile de soluționare, Revista pedagogică nr.5, 2001
Cociorva G., Niculăiță A., Tudose F., Sindromul de burnout – suferința epidemică a medicilor din România, Revista Infomedica, Nr.6, 1997.
Chambers R., Avoiding Burnout in general practice, Br-J-Gen-Pract, Nov 1993
Shaufeli, W. B., Leiter, M. P., & Maslach, C. Burnout: Thirty-five years of research and practice. Career Development International, no.14, 2009.
Shaufeli, W. B., Leiter, M. P., & Maslach, C. Burnout: Thirty-five years of research and practice. Career Development International, no.14, 2009.
Maslach C. Jackson S.E.: The measurement of experienced burnout. J. Occup. Beh. 2, 1981.
Kristensen, T.S., Borritz, M., Villadsen, E., & Christensen, K.B. The Copenhagen Burnout Inventory: A new tool for the assessment of burnout. Work & Stress, 2005.
Maslach, C. & Jackson S.E., The measurement of experienced burnout. Journal of Occupational Behavior, 1981
Kristensen, T.S., Borritz, M., Villadsen, E., & Christensen, K.B. The Copenhagen Burnout Inventory: A new tool for the assessment of burnout. Work & Stress, 2005.
Idem 22
Spickard AJR, Gabbe SG, Christensen JF. Mid-career burnout in generalist and specialist physicians. JAMA. 2002
Onody, S.Sindromul Burnout, apariția și posibilitățile de soluționare, Revista pedagogică nr.5, 2001
Piedmont R.L., A Longitudinal Analysis of Burnout in the Health Care Setting: the Role of Personal Dispositions, J-Pers-Assess, Dec.1993
Piedmont R.L., A Longitudinal Analysis of Burnout in the Health Care Setting: the Role of Personal Dispositions, J-Pers-Assess, Dec.1993
Nireștean A., Ardelean M., Personalitate și profesie. Editura University Press, Tg.Mureș, 2001.
Popa-Velea, O., Sindromul “Burn-out” la medici, în Luban-Plozza, B., Iamandescu, I.-B., Dimensiunea psihosocială a Practicii medicale, Buc., Ed. InfoMedica, 2003
Popa-Velea, O., Sindromul “Burn-out” la medici, în Luban-Plozza, B., Iamandescu, I.-B., Dimensiunea psihosocială a Practicii medicale, Buc., Ed. InfoMedica, 2003
Pantea, V., Veress, A., Sindromul burnout – studiu comparativ între medicii de familie formați și neformați în munca balintiană, Buletinul asociației Balint din România, Vol.8, nr.32, dec. 2006
Popa-Velea, O., Sindromul “Burn-out” la medici, în Luban-Plozza, B., Iamandescu, I.-B., Dimensiunea psihosocială a Practicii medicale, Buc., Ed. InfoMedica, 2003
Chiron B., Michinov E., Olivier-Chiron E., Laffon M. & Rusch E. Job Satisfaction, Life Satisfaction and Burnout in French Anaesthetists. J Health Psychol. 2010.
Chambers R., Avoiding Burnout in general practice, Br-J-Gen-Pract, Nov 1993.
Amon G.,Melamed S., Shirom A., Shapira I., Elevated Burnout Predicts the Onset of Musculoskeletal Pain Among Apparently Healthy Employees. Journal of Occupational Health Psychology, 2010.
Geurts S., Schaufeli W. & de Jonge J. Burnout and Intention to Leave Among Mental Health Care Professionals: A Social Psychological Approach. Journal of Social and Clinical Psychology. 1998.
Piedmont R.L., A Longitudinal Analysis of Burnout in the Health Care Setting: the Role of Personal Dispositions, J-Pers-Assess, Dec.1993.
Miclea M., Stres și apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
Maslach C. Jackson S.E.: The measurement of experienced burnout. J. Occup. Beh. 2, 1981.
Derevenco P, Anghel I. Adriana Bălan. Stresul in sănătate si boală. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992.
Iamandescu IB. Stresul psihic si bolile interne, Editura All, Bucuresti, 1993.
Derevenco P, Anghel I. Adriana Bălan. Stresul in sănătate si boală. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992.
Glass, D. C., & McKnight, J. D. Perceived control, depressive symptomatology, and professional burnout: a review of the evidence. Psychology and Health, 1996.
Glass, D. C., & McKnight, J. D. Perceived control, depressive symptomatology, and professional burnout: a review of the evidence. Psychology and Health, 1996.
Freudenberger, H. J. Staf burnout. Journal of Social Issues, 1974
Martini S, Arfken CL et al. Burnout comparison among residents in different medical specialties. Academic Psychiatry, 2004.
Spickard A, Gabbe SG, Christensen JF.Mid-career burnout in generalist and specialist physicians. Journal of the American Medical Association, 2002.
Ayala Malach-Pines, Haim Levy, Agnes Utasi, T. L. Hill, “Entrepreneurs as cultural heroes: A cross-cultural interdisciplinary perspective”, Journal of Managerial Psychology, Vol. 20, No. 6, 2005.
Schaufeli, W. B., Maslach, C., & Marek, T. (Eds.), Professional burnout: Recent developments in theory and research. Washington, DC: Taylor & Francis, 1993.
Lazarus, R.S., și Folkman, Stress, Appraisal and Coping, Springer, New York, 1984.
DeValk MMA,Werner A. Burnout in medical professionals: A cost effectiveness study of a multidisciplinary intervention program. Nederlands Militair Geneeskundig Tijdschrift, 2003.
Rupert, P. A., & Morgan, D. J. An analysis of the relationship between job satisfaction and job stress in correctional nurses. Research in Nursing & Health,25, 282-294, 2005.
Shirey MR Authentic leaders creating healthy work environments for nursing practice. American Journal of Critical Care May 2006. Vol. 15, Iss. 3; p. 256.
Leiter, M. P., & Maslach, C. The impact of interpersonal environment on burnout and organizational commitment. Journal of Organizational Behavior, 9, 297-308, 1998.
Pantea, V., Veress, A., Sindromul burnout – studiu comparativ între medicii de familie formați și neformați în munca balintiană, Buletinul asociației Balint din România, Vol.8, nr.32, dec. 2006, p. 17-19.
Längle, Alfried, The Method of „Personal Existential Analysis”, European Psychotherapy/Vol. 4 No. 1. 2003, p.59-76
Längle, Alfried, The Art of Involving the Person – The Existential Fundamental Motivations as Structure of
the Motivational Process, European Psychotherapy/Vol. 4 No. 1. 2003, p.47-58.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală Managementul stresului pentru un stil de viață optim” – I. Hodevici, Ed. Științifică, București, 2005;
Iacovides A, Fountoulakis KN, Kaprinis S, Kaprinis G. The relationship between job stress, burnout and clinical depression. J Affect Disord 2003;75:209–221.
Gelfand DV, Podnos YD, Carmichael JC, Saltzman DJ, Wilson SE, Williams RA. Effect of the 80-hour workweek on resident burnout. Arch Surg 2004;139:933–938. (Discussion 938–940).
Thomas NK. Resident burnout. JAMA 2004;292:2880–2889.
Williamson GR, Dodds S. The effectiveness of a group approach to clinical supervision in reducing stress: a review of the literature. J Clin Nurs 1999;8:338–344.
McCue JD, Sachs CL. A stress management workshop improves residents' coping skills. Arch Intern Med 1991;151:2273–2277.
Hodgkins C, Rose D, Rose J. A collaborative approach to reducing stress among staff. Nurs Times 2005;101:35–37.
Thomas EJ, Sexton JB, Helmreich RL. Discrepant attitudes about teamwork among critical care nurses and physicians. Crit Care Med 2003;31:956–959.
Ferrand E, Lemaire F, Regnier B, Kuteifan K, Badet M, Asfar P, Jaber S, Chagnon JL, Renault A, Robert R, et al. Discrepancies between perceptions by physicians and nursing staff of intensive care unit end-of-life decisions. Am J Respir Crit Care Med 2003;167:1310–1315.
Abbott KH, Sago JG, Breen CM, Abernethy AP, Tulsky JA. Families looking back: one year after discussion of withdrawal or withholding of life-sustaining support. Crit Care Med 2001;
Breen CM, Abernethy AP, Abbott KH, Tulsky JA. Conflict associated with decisions to limit life-sustaining treatment in intensive care units. J Gen Intern Med 2001;
Pronovost PJ, Weast B, Holzmueller CG, Rosenstein BJ, Kidwell RP, Haller KB, Feroli ER, Sexton JB, Rubin HR. Evaluation of the culture of safety: survey of clinicians and managers in an academic medical center. Qual Saf Health Care 2003;12:405–410.
Morita T, Akechi T, Sugawara Y, Chihara S, Uchitomi Y. Practices and attitudes of Japanese oncologists and palliative care physicians concerning terminal sedation: a nationwide survey. J Clin Oncol 2002
Papadatou D, Anagnostopoulos F, Monos D. Factors contributing to the development of burnout in oncology nursing. Br J Med Psychol 1994
Puntillo KA, Benner P, Drought T, Drew B, Stotts N, Stannard D, Rushton C, Scanlon C, White C. End-of-life issues in intensive care units: a national random survey of nurses' knowledge and beliefs. Am J Crit Care 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sindromul de Bournout la Personalul Medical (ID: 158011)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.