Sindicatul
CUPRINS
CAPITOLUL I –DEFINIȚIA ȘI TRÃSÃTURILE SINDICATELOR
Scurt istoric al organizãrii sindicale în România
Protecția și garantarea libertãții sindicale în legislația noastrã
Noțiunea și izvoarele libertãții sindicale
CAPITOLUL II- ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SINDICATELOR
2.1 Principalele tipuri de sindicalism
2.2 Constituirea sindicatelor
2.3 Activitãți sindicale
CAPITOLUL III – DEMOCRAȚIA, PLURALISMUL ȘI DISCIPLINA SINDICALÃ
3.1 Democrația și disciplina sindicalã
3.2 Pluralismul sindical
3.3 Asocierea și afilierea sindicalã
CAPITOLUL IV – RELAȚIA MANAGEMENT – SINDICATE
4.1 Poziția managementului firmei în raport cu angajații
4.2 Stil de comunicare, obiective și interese ale sindicatului
4.3 Conflictul de muncã și negocierea
4.4 Apãrarea intereselor și acțiuni revendicative ale sindicatelor
CAPITOLUL V – DIZOLVAREA ȘI REORGANIZAREA SINDICATELOR
5.1 Dizolvarea organizațiilor sindicale
5.2 Reorganizarea sindicatelor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I –DEFINIȚIA ȘI TRÃSÃTURILE SINDICATELOR
Actele normative în vigoare definesc și caracterizează sindicatele astfel:
a). „Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivitcu statutele lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor”; (art.9 din Constituție)
b). „Sindicatele sunt persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în scopulapărării și promovării drepturilor colective și individuale, precum și a intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor”; (art.217 alin. 1 din Codul muncii)
c). „Sindicatele sunt constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislația națională, pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și în contractele colective de muncă și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportiveale membrilor acestora.Organizațiile sindicale sunt independente față de autoritățile publice, de partidele politice și depatronate”; (art.1 din Legea sindicatelor nr.54/2003)
d). Persoanele încadrate în muncă și funcționarii publici au dreptul să constituie organizații sindicale și să adere la acestea. Persoanele care exercită potrivit legii o meserie sau o profesiune în mod independent, membrii cooperatori, agricultorii, precum și persoanele în curs de calificare, au dreptul, fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizație sindicală”; (art.2 alin. 1 din Legea nr.54/2003)
Având în vedere textele menționate, sindicatele pot fi definite ca acele organizații -persoanejuridice independente- constituite în scopul apărării și promovării intereselor profesionale,economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor – salariați, funcționari publici, alțiprofesioniști sau persoane în curs de calificare – prevăzute în legislația muncii internă și îndocumentele internaționale, precum și în contractele colective de muncă, ce își desfășoarăactivitatea potrivit statutelor proprii.
Din dispozițiile legale și definiția de mai sus, se deduc principalele trăsături caracteristice ale sindicatelor:
a) Sindicatele sunt persoane juridice independente.
Acestea reprezintă un subiect colectiv de drept, "adică un colectiv deoameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și de obligații civile".
Legea sindicatelor prevede procedura și condițiile dobândirii personalității juridice (art. 14-20 și art.42-50), patrimoniul organizațiilor sindicale (art.21-26), atribuțiile lor (art.27-31). Independența sindicatelor este consacrată expres în art.217 alin.2 din Codul muncii: „sindicatele sunt persoane juridice independente".
b) Sindicatele sunt organizații care reunesc persoane ce exercită anumite activități profesionale.
Un sindicat nu poate reuni decât persoane exercitând o activitate profesională determinată. O simplă comunitate de interese nu este suficientă pentru constituirea unei asemenea organizații, legătura profesională fiind determinantă. Asocierea are loc după criteriul locului de muncă în cazul salariaților, ai funcționarilor publici, membrilor cooperatori și al persoanelor în curs de calificare. În cazul liber profesioniștilor, gruparea se face pe criteriul meseriei, profesiei, specialității.
c) Sindicatele se constituie în temeiul dreptului de asociere consacrat de Constituție.
Acest drept face parte din categoria drepturilor fundamentale ale omului în virtutea căruia "cetățenii se pot asocia liberi în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere" (art.40 lin.1).
d) Sindicatele funcționează în baza statutelor proprii.
Statutul reprezintă actul de bază care dă naștere unui sindicat și reprezintă cadrul normativ după care organizația respectivă se conduce și își desfășoară activitatea însă, așa cum se desprinde din prevederile legii, statutul nu reprezintă singurul cadru normativ aflat la baza activității sindicatelor; acestea trebuie să se conformeze dispozițiilor legii și ale contractelor colective de muncă. într-adevăr, "statutele nu pot conține prevederi contrare Constituției și legilor (art.64 alin.2).
e) Scopul sindicatelor constă în apărarea drepturilor membrilor lor, precum și în promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale acestora.
Actuala reglementare nu mai prevede caracterul apolitic al sindicatelor, însă este cert că acestea nu se pot organiza pentru a urmări obiective politice. Se înțelege că ele nu pot fi dezinteresate de modul în care un guvern administrează afacerile țării, însă ele nu pot desfășura direct activități politice, nu pot participa la campaniile electorale, organiza și desfășura greve sau manifestații cu caracter politic, ori să protesteze contra ordinii stabilite, a legii sau contra guvernului legal. Rațiunea instituționalizării și existenței lor nu este de a apăra drepturile și interesele politice ale membrilor lor, ci drepturile și interesele profesionale, economice, etc. ale acestora.
Art.1 alin.1 din Legea nr.54/2003 extinde scopul activității sindicatelor dincolo de limitele prevăzute de Constituție și de Convenția nr.97 din 1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical, adoptată de Organizația Internațională a Muncii. Astfel, în timp ce prin art.9 din Constituție și prin art. 10 din Convenția nr.87 din 1948, activitatea sindicală este limitată de apărarea drepturilor și ia promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților, prin art.1 alin (1) din Legea sindicatelor, scopul pentru care sunt constituite aceste organizații este extins și la drepturi de altă natură, cum ar fi: dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, dreptul la informație, dreptul la învățătură, dreptul de vot, dreptul de a fi ales, dreptul la moștenire, altfel spus, drepturi civile și politice ce nu pot face obiectul apărării lor de către sindicate. Mai mult, consideră că modul în care este redactat textul respectiv poate conduce la legitimarea sindicatelor ca partide politice, ceea ce, potrivit practicii Comitetului pentru libertate sindicală al Biroului Internațional al Muncii, este inadmisibil.
Curtea Constituțională a considerat că din art.1 alin.1 din Legea nr.54/2003 "nu rezultă scopul activității sindicatelor ar putea viza și alte drepturi decât cele prevăzute de art.9 din Constituție și art. 10 din Convenția nr.87 din 1948". Dimpotrivă, el definește cu claritate scopul activității organizațiilor sindicale, prin raportare la „apărarea drepturilor" și „promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive" ale membrilor acestora. Din faptul că textul nominalizează izvoarele drepturilor a căror apărare formează scopul activității sindicatelor, și anume legislația națională, pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și contractele colective de muncă, nu se poate înțelege că legea are în vedere toate categoriile de drepturi prevăzute în aceste acte normative sau, mai precis, și drepturile civile sau politice, care prin natura lor nu intră în limitele convenționale ale activității sindicale.
În acest sens, Curtea a observat că scopul activității sindicale, definit generic în art.1 alin.(1) din lege, este reafirmat în dispozițiile secțiunii a 5-a din aceasta, intitulată Atribuțiile organizațiilor sindicale, în care, la art.28 alin.(1) și la art.30 alin.(2) se precizează categoriile de drepturi pe care sindicatele sunt chemate să le apere. Astfel, în conformitate cu art.28 alin.(1):
„Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici […]", iar art.30 alin.(2) se referă expres la apărarea „drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale sau sportive ale membrilor organizațiilor sindicale"
Curtea Constituțională a mai constat că nici din textele de lege citate și nici din vreun alt articol al Legii sindicatelor nu rezultă, așa cum susțin autorii sesizării, că organizațiile sindicale ar putea fi „legitimate ca partide politice” sau ar putea să-și propună ca obiectiv apărarea și promovarea altor categorii de drepturi și interese ale salariaților decât cele prevăzute de art.9 din Constituție și de art.10 din Convenția nr.87 din 1948 a Organizației Internaționale a Muncii.
Scurt istoric al organizãrii sindicale în România
Până la 23 august 1944 ideea sindicală este consecința directă a revoluției industriale de la începutul secolului al XIX-lea. Concentrarea industriei, a mijloacelor de producție în mâinile unui număr mic de persoane, veritabili patroni, a avut ca efect ruptura echilibrului dintre oferta și cererea de forță de muncă.
Găsind o ofertă considerabilă de mână de lucru, patronii puteau să-și impună cu ușurință condițiile lor în privința muncii salariaților: ziua de muncă cuprinsă între 12-16 ore, inexistența măsurilor de protecția muncii, angajarea femeilor în munci periculoase, a copiilor în vârstă de 6-7 ani, salariul insuficient, etc. În aceste condiții apare pentru prima dată ideea sindicală când muncitorii au simțit nevoia de a se apăra contra efectelor revoluției industriale și au căutat să-și amelioreze condițiile de muncă, organizându-se în sindicate. S-a considerat că sindicalismul își are originea într-un fapt precis și anume: nemulțumirea generală. În sindicalism a fost văzut acel instrument de reformare socială care vrea să treacă întreaga grijă a producției și a vieții asupra unor formațiuni speciale, numite sindicate.
În România, debutul mișcării sindicale a avut loc spre sfârșitul secolului trecut, sub forma unor asociații profesionale ce aveau caracter de într-ajutorare și cuprindeau atât muncitori cât și patroni. Transformarea acestor organizații în sindicate se realizează odată cu crearea, la 1 octombrie 1972, a Asociației Generale a tuturor lucrătorilor din România.
Legea Missir din 1992 permitea muncitorilor și patronilor de aceeași profesiune să se grupeze și să constituie o corporație, însă acestea erau considerate a fi în slujba patronilor.
În anul 1905 se creează primul sindicat muncitoresc „I.C.Frimu”, ca organizație combativă, cu scopul luptei contra „regimului burghezo-moșieresc", pentru revendicări economice și libertăți democratice. Din punct de vedere istoric, apariția sindicatelor în țara noastră este consecința mișcării socialiste prin intermediul căreia au pătruns în viața socială. Dezvoltându-se mai ales mediile socialiste, mișcarea sindicală a fost imediat confundată cu mișcarea socialistă.
În anul 1906 a avut loc la București, prima conferință a sindicatelor și cercurilor socialiste, care a adoptat statutul sindicatelor și a creat Comisia Generală a Sindicatel. Transformarea acestor organizații în sindicate se realizează odată cu crearea, la 1 octombrie 1972, a Asociației Generale a tuturor lucrătorilor din România.
Legea Missir din 1992 permitea muncitorilor și patronilor de aceeași profesiune să se grupeze și să constituie o corporație, însă acestea erau considerate a fi în slujba patronilor.
În anul 1905 se creează primul sindicat muncitoresc „I.C.Frimu”, ca organizație combativă, cu scopul luptei contra „regimului burghezo-moșieresc", pentru revendicări economice și libertăți democratice. Din punct de vedere istoric, apariția sindicatelor în țara noastră este consecința mișcării socialiste prin intermediul căreia au pătruns în viața socială. Dezvoltându-se mai ales mediile socialiste, mișcarea sindicală a fost imediat confundată cu mișcarea socialistă.
În anul 1906 a avut loc la București, prima conferință a sindicatelor și cercurilor socialiste, care a adoptat statutul sindicatelor și a creat Comisia Generală a Sindicatelor din România. în anul 1907 erau 55 de sindicate cu 8470 de membri, iar în anul 1914,69 sindicate cu 14.000 de membri.
În anul 1907, sindicatele se afiliază la Biroul Socialist Internațional iar în decembrie 1909, Legea Orleanu ridică dreptul de asociere și de grevă a tuturor stabilimentelor cu caracter industrial, economic sau comercial și interzice încheierea contractelor colective de muncă sub pretextul „ipocrit" al libertății individuale.
Un an mai târziu, la Congresul Uniunii Socialiste din România, se sublinia că rolul sindicatelor și a luptei sindicale nu trebuie să depășească „legalitatea burgheză". Până la apariția în 1912 a Legii Nenițescu „pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești" sindicatele au luptat contra nedreptăților și exploatării muncitorilor. Această lege reglementează pentru prima dată asigurările sociale. In lege, breasla era definită ca „asociațiunea a cel puțin 25 de meșteri care se îndeletnicesc cu același meșteșug. Mai multe bresle întrunite la un loc formează o corporație".
În anul 1913, mișcările muncitorești dobândesc un caracter de masă, împletind acțiunea economică cu cea politică. Subiectul „neutralității sindicatelor” față de interesele politice și sindicale a fost pus în discuție la Congresul de la Ploiești din 5-7 ianuarie 1914.
În literatura juridică s-a menționat că mișcarea sindicală organizată de socialiști a cunoscu în 1920 apogeul ei, când existau 146 de sindicate, înglobând 90.000 de membri. Considerându-se că ele urmăresc „scopuri politice și revoluționare” și nu „interese pur profesionale”, după greva generală din 1920, au fost dizolvate.
La 26 mai 1921 este adoptată Legea asupra sindicatelor profesionale, care stabilea, pentru prima dată, un cadru juridic al organizării sindicale în România. Obiectul sindicatelor profesionale era, conform acestei legi, studiul, apărarea și dezvoltarea intereselor profesionale (art.1 alin.1) activitatea lor privea chestiunile de ordin industrial, comercial, agricol, tehnic și cultural (art.1 alin.2). Organizarea sindicatelor se realiza după criteriile profesiunii, iar dizolvarea lor intervenea dacă scopul constituirii era ilicit.În conformitate cu prevederile acestei legi, statul exercita supravegherea și controlul asociațiilor tuturor cu sau fără personalitate juridică.
În legea persoanelor juridice din 1924 se proclama dreptul statului de a supraveghea și controla toate organizațiile și asociațiile sindicale atât patronale, cât și profesionale; el veghea ca asociațiile sindicale, potrivit cu statutele lor, să nu tulbure liniștea publică și bunele moravuri, să nu atenteze la siguranța națională. În urma sciziunii intervenite între socialiști și comuniști, care au pus în pericol unitatea și existența mișcării sindicale în România, Consiliul General al Sindicatelor, creat în 1906 laconferința amintită, a adoptat un ordin de zi ce a constituit, începând cu anul 1992, Cartea mișcării sindicale. Ordinul conținea prevederi referitoare la interzicerea în interiorul sindicatelor a oricărei forme de activitate politică, sub sancțiunea excluderii din organizație; activitatea sindicală trebuia să se desfășoare în conformitate cu legea; la baza ei se aflau directivele ș programele elaborate de congresele naționale generale sau pe meserii. Se considera că numai respectând aceste prevederi mișcarea sindicală va putea să-și continue existența și să-și salveze unitatea.
Ca o consecință a eforturilor făcute pentru realizarea unității mișcării sindicale, în anul 1923 au fost create Sindicatele Unitare, care la Congresul de la Timișoara au hotărât participarea sindicatelor la grevele din anii crizei economice interbelice (1929-1933).
După instalarea dictaturii regale, în anul 1938, sindicatele au fost interzise, încălcându-se prevederile legii din 1921. La 12 octombrie 1938 s-a adoptat sistemul sindicatului unic prin așa numita Lege a breslelor. Statul recunoștea decât un singur sindicat de profesie, pentru fiecare categorie de lucrători și patroni. Putea funcționa doar o singură breaslă pentru fiecare categorie de profesii în cuprinsul aceluiași ținut și o singură uniune de bresle pe întreaga țară (art.6) Breslele reuneau la un loc atât pe muncitori cât și pe patroni, deci două categorii de persoane cu interese opuse, care. Prin natura lor, se organizează pentru a se impune, fiecare, în fața celeilalte.
După 23 august 1944 începe acțiunea de reorganizare a sindicatelor în sensul subordonării lor totale față de partidul comunist și politica acestuia. Chiar de la 1 Decembrie 1944 delegațiile partidului comunist și partidului social-democrat s-au întrunit într-o conferință sindicală pentru a discuta și hotărî măsurile concrete de organizare a muncitorilor în sindicate. Cu acest prilej a fost constituită Comisia centrală de organizare a mișcării sindicale din România și au fost formulate principiile care să stea la baza organizării mișcării sindicale. Comisia a stabilit că sindicatele se vor organiza grupând în sânul lor toate categoriile de salariați angajați într-o întreprindere. În fiecare întreprindere cu mai mult de 50 de lucrători se va alege prin adunarea generală un comitet de fabrică. Au mai fost create sindicate în întreprinderi și instituții, uniuni sindicale pe ramuri de producție, iar la Congresul sindicatelor unite din ianuarie 1945 s-a constituit Confederația Generală a Muncii.
Dacă în prima jumătate a lunii septembrie 1944, numărul sindicatelor se reducea la câteva zeci, cifra muncitorilor sindicalizați nu trecea de 70.000.- 80.000. în ajunul congresului menționat, datorită activității organizatorice desfășurate de comisia amintită, erau înregistrate 513 sindicate, 12 uniuni sindicale cu 519.000 de muncitori.
Congresul general al Sindicatelor Unite din România, care s-a ținut la București între 26 și 30 ianuarie 1945, a pus în centrul preocupărilor sale obiective cu caracter vădit politic: mărirea producției pentru grăbirea victoriei asupra Germaniei; întărirea alianței între clasa muncitoare si țărănimea muncitoare și sprijinirea reformei agrare; epurarea din aparatul de stat, armată și întreprinderile particulare a elementelor fasciste, profasciste și reacționare; lupta pentru un regim democratic.
La sfârșitul anului 1946, sindicatele din țara noastră erau alcătuite din 22 de unități sindicale, cuprinzând 770 sindicate cu peste 50 de comitete de întreprindere, 106 consilii sindicale locale; numărul membrilor de sindicat era 800.000 reprezentând 70% din numărul de salariați.
Un alt moment important în organizarea sindicală, după cel de-al doilea război mondial îi constituie Congresul din anul 1953, care a hotărât schimbarea denumirii de Confederație Generală a Muncii înlocuindu-se comitetul central al acestuia cu Consiliul Central al Sindicatelor.
În anul 1966 a fost constituită Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) care a funcționat până la 22 decembrie 1989. în această perioadă, organizarea sindicală a fost următoarea:
– sindicatul era baza întregii activități sindicale; el era organizat în fiecare întreprindere, organizație cu caracter obștesc, pe grup de întreprinderi sau instituții din aceeași ramură;
– la nivelul fiecărei ramuri există câte o uniune constituită prin afilierea sindicatelor din întreprinderi, instituții, etc. din acea ramură;
– la nivelul comunelor, orașelor, municipiilor și județelor erau organizate consilii sindicale, organe de coordonare, îndrumare și control a activității organizațiilor sindicale de pe raza teritoriului respectiv;
– la nivel național, Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) reunea în rândurile sale uniunile sindicatelor pe ramuri de activitate și celelalte organizații sindicale. Organul suprem de conducere era congresul, convocat odată la 5 ani; el stabilea linia generală de activitate a organizațiilor sindicale, aproba sau modifica statutul – cadru al sindicatului, al uniunii sindicatelor de ramură, statutul consiliilor teritoriale ale sindicatelor și statutul Uniunii Generale a Sindicatelor.
Până în anul 1989 personalul încadrat în muncă era „cuprins aproape în totalitate în sindicate”, era instituită obligativitatea înscrierii în aceste organizații. Având în vedere că la ultimul Congres al Uniunii Generale a Sindicatelor din 24-26 aprilie 1986 au fost aleși 2.045 delegați, corespunzător normei de reprezentare de un delegat la 3.600 membri de sindicat, rezultă că la aceea dată erau înregistrați 7.362.000 membri de sindicat.
Dorind să se încadreze în standardele internaționale, România, a ratificat, prin Decretul nr.231 /1957, Convenția nr.87 din anul 1948 a Organizației Internaționale a Muncii privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical, iar prin Decretul nr.352/1958 Convenția nr.98 din anul 1949 a aceleiași organizații privind aplicarea principiilor de organizare și negociere colectivă. Deși ratificate, dispozițiile acestor convenții au fost încălcate în mod sistematic.
Cu toate că se vorbea despre libera adeziune la sindicate, de autonomia funcțională a acestora, în fapt era încălcat principiul libertății sindicale, care presupune independența sindicatelor față de stat, de partidele politice și de orice alte organizații, inclusiv față de unitatea în care aceste sindicate erau constituite.
S-a urmărit, și s-a realizat practic subordonarea totală a sindicatelor față de partidul comunist, unica forță conducătoare în stat. De altfel, sindicatele reuneau oamenii muncii pentru înfăptuirea politicii interne și externe a „P.C.R.”, a prevederilor Programului Partidului.
Conform statutelor și altor documente care reglementau activitatea lor, rolul sindicatelor, în această perioadă, se manifesta în:
– creșterea intensivă a industriei, agriculturii și promovării revoluției tehnico-științifice;
– creșterea răspunderii și exigenței colectivelor de oameni ai muncii în tripla lor calitate ( de proprietari, producători, beneficiari);
– recrutarea, pregătirea și perfecționarea forței de muncă;
participarea nemijlocită la măsurile de protecția muncii, asigurarea sănătății, organizarea concediilor de odihnă, construirea de locuințe etc.;
– contribuția la formarea omului nou prin prelucrarea documentelor de partid; educația moral cetățenească în întreprinderi; activitatea sportivă;
– de asemenea, rolul lor se manifesta și în domeniul drepturilor și obligațiilor celor ce muncesc, în înfăptuirea autoconducerii muncitorești prin îmbunătățirea condițiilor de muncă; în apărarea, în fața organelor jurisdicționale a membrilor lor, prin participarea la soluționarea litigiilor de muncă etc.;
– ele erau părți la încheierea contractelor colective de muncă și aveau patrimoniu propriu exercitând dreptul de administrare asupra bunurilor primite.
După 22 decembrie 1989, în contextul transformărilor petrecute în țara noastră au avut loc, în prima fază autodizolvarea sindicatelor existente, apoi constituirea de noi sindicate. Începând chiar cu 29 decembrie 1989 s-a anunțat organizarea sindicatelor libere pe baza unei platforme-program, în care era prevăzut, printre altele, dreptul sindicatelor de a folosi petiția, demonstrația și greva (ceea ce le era interzis înainte) pentru apărarea membrilor lor.
Fără să existe o nouă lege a sindicatelor (cea din 1945 a oferit totuși o bază organizatorică eficientă), în mai puțin de un an și jumătate s-au creat 1.716 „sindicate de secție și atelier”, 9.452 „sindicate de întreprindere”, 11.213 „sindicate profesionale”, 492 „sindicate de ramură”, și 14 „sindicate centrale”. Noile sindicate s-au denumit „sindicate libere” pentru a sublinia că ele s-au constituit în mod liber și vor funcționa, de asemenea, liber. A urmat apoi și urmează, un proces de restructurare și reorganizare a sindicatelor, o revedere a alianțelor și a obiectivelor, dar și o implicare mai mult sau mai puțin directă în politică.
În condițiile schimbărilor politice și sociale se impuneau și în materie sindicală, elaborarea și adoptarea unui nou act normativ. Ca urmare, la 1 august 1991 a intrat în vigoare Legea nr.54/1991, prin care a fost creat cadrul legal de organizare și funcționare a sindicatelor de protecție și garantare a exercitării libertății sindicale, în conformitate cu convențiile Organizației Internaționale a Muncii.
La aceea dată existau în România aproximativ 14.100 de sindicate. Acest număr a fost fluctuant de la o zi la alta, pentru că unele sindicate se uneau, altele se divizau ori s-au destrămat. Existau de asemenea, aproximativ 150 de federații, constituite pe ramuri de activitate și 18 centrale sindicale, toate supuse unor modificări structurale permanente.
Din declarațiile unor lideri sindicali, rezultă că în țara noastră au existat, pe la mijlocul anului 1993, an de vârf în mișcarea sindicală, aproximativ 7 milioane de membri de sindicat din care peste 5 milioane de cotizanți, la, în jur de 10 milioane de persoane ocupate; procentul de sindicalizare era, așadar, de aproximativ 70%.
Ulterior, atât datorită proceselor de reformă, privatizare și lichidare a unor unități care au dus la reducerea numărului salariaților la mai puțin de 5 milioane, a unor insuccese ale sindicatelor, și drept consecință, a dezinteresului pentru mișcarea sindicală, numărul membrilor de sindicat, s-a redus aproximativ la jumătate.
A apărut, totodată necesitatea perfecționării reglementării. Ca urmare a fost adoptată Legea nr. 54/2003, fiind abrogată Legea nr. 54/1991.
Protecția și garantarea libertãții sindicale în legislația noastrã
Ordonanța Guvernului nr.137/2000a fost adoptată în scopul prevenirii și sancționării tuturor formelor de discriminare, inclusiv în ceea ce privește raporturile de muncă și dreptul sindical.Conform acesteia, constituie contravenție discriminarea unei persoane, inclusiv datorită convingerilor sale, manifestată în domeniul dreptului la aderare la sindicat și accesul la facilitățile acordate de acesta (art.6).
De asemenea, constituie contravenție refuzul unei persoane de a angaja în muncă o persoană datorită convingerilor sale ori de a condiționa ocuparea unui post, prin anunț sau concurs pe același motiv sau datorită apartenenței la o categorie socială (7).
Art.220 din Codul muncii prevede cu caracter general că: "exercițiul dreptului sindical al salariaților este recunoscut la nivelul tuturor angajaților, cu respectarea drepturilor și libertăților garantate prin Constituție și în conformitate cu dispozițiile prezentului cod și ale legilor speciale".
Legea nr.54/2003 are în vedere, în special, protecția liderilor sindicali. Se prevede astfel că membrilor organelor de conducere alese ale sindicatelor li se asigură protecția legii contra oricăror forme de condiționare, constrângere sau limitare a exercitării funcțiilor lor (art.9).
În articolul următor se precizează că:
"În timpul mandatului și în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, reprezentanților aleși în organele de conducere a organizațiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizației sindicale (alin. 1)."Sunt interzise modificarea și/sau desfacerea contractelor individuale de muncă, atât ale reprezentanților aleși în organele de conducere a organizațiilor sindicale, cât și ale membrilor acestora, din inițiativa angajatorului, pentru motive care privesc activitatea sindicală" (alin.2).Sunt exceptați de la aplicarea acestor prevederi cei care au fost revocați din funcțiile sindicale de conducere deținute pentru încălcarea prevederilor statutare sau legale (alin. 3).
Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra constituționalității art.11 din Legea nr.54/ 1991, text preluat aproape identic de art. 10 alin. 1 din noua lege a sindicatelor, a decis că el nu are semnificația unui privilegiu, ci a unei măsuri de protecție spre a asigura egalitatea de tratament între sindicat, pe de o parte, și societatea comercială, pe de altă parte, ca părți în contractul colectiv de muncă. În lipsa unei asemenea măsuri de protecție, societatea comercială ar avea un puternic mijloc de presiune asupra reprezentantului sindicatului, care ar afecta poziția de egalitate a sindicatului față de societatea comercială, precum și îndeplinirea de către sindicat a rolului său constituțional, consfințit de art.9 din Constituție de a apăra interesele profesionale, economice și sociale ale salariaților.
Curtea Constituțională a mai reținut că prevederile menționate "nu contravin în nici un mod principiului constituțional al economiei de piață, principiu care implică, între alte condiții esențiale, libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, precum și crearea unui cadru corespunzător pentru afirmarea și valorificarea cu șanse egale a tuturor factorilor de producție. Instituirea protecției legale pentru reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu contravine libertății comerțului, ci, dimpotrivă, aceasta este necesară pentru buna organizare și funcționare a unei societăți comerciale, într-o structură care să asigure desfășurarea activității sindicatului, potrivit scopului înființării lui…".
Soluția este valabilă chiar și în cazul salariatului-lider sindical reîncadrat după pensionare, fără să se considere că în legătură cu aceasta există o "prezumție legală de incapacitate de muncă în raport cu vârsta biologică a acestuia".
Tot astfel, Curtea Constituțională a observat că astfel nu se instituie nici un privilegiu și nici o discriminare. Reprezentanții salariaților aleși în organele de conducere ale sindicatelor se află într-o situație diferită în comparație cu celelalte categorii de salariați. Or tratamentul juridic diferit al cetățenilor care nu se află în situații identice este nu numai justificat, ci și obiectiv necesar.
Există unele deosebiri între textul art.10 alin.1 din Legea nr.54/2003 și cel al art.223 alin.2 din Codul muncii, conform căruia, „pe toată durata exercitării mandatului, precum și pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate".
Aceste dispoziții se regăsesc parțial și în art.60 alin.1 lit.h din Cod care dispune interzicerea concedierii „pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat”.
Așa fiind, se consideră că art. 10 alin. 1 din Legea nr.54/2003 este implicit abrogat, iar art.60 alin.1 lit.hsi art.223 alin.2 din Codul muncii se vor aplica cumulat, asigurându-se protecția liderilor sindicali împotriva concedierii, cu excepția strict logică a situațiilor în care liderii sindicali:
– au săvârșit abateri disciplinare;
– au fost revocați din funcțiile sindicale pentru încălcarea normelor statutare sau legale.
În asemenea cazuri, concedierea celor la care se referă art.223 alin.2 din Codul muncii se poate dispune fără acordul scris al organului colectiv de conducere al organizației sindicale Curtea Constituțională, prin Decizia nr.24/2003 a respins excepția de neconstituționalitate a art.223 alin.2, bazându-se pe mai multe argumente:
– prevederea respectivă instituie o măsură de protecție a mandatului exercitat de reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor, având deci caracterul unei garanții legale împotriva eventualelor acțiuni de constrângere, de șantaj sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului;
– liderii sindicali nu și-ar putea îndeplini mandatul încredințat de salariați de a le apăra drepturile și de a le promova interesele profesionale, economice și sociale ale acestora, dacă ar fi expuși unor represalii, amenințări sau șantajări din partea angajatorilor;
– măsurile de protecție" respective nu constituie discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție deoarece liderii sindicali se află într-o situație diferită de a celorlalți salariați, iar protecția lor legală este nu numai justificată, dar și necesară;
– jurisprudența Curții Constituționale este constantă, în sensul că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit;
– în sensul textului criticat, art.1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind protecția reprezentanților lucrătorilor în întreprinderi și înlesnirile ce se acordă acestora nr.135/1971 prevede: „Reprezentanții lucrătorilor din întreprinderi trebuie să beneficieze de o protecție eficace împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfășurarea contractului de muncă, și care ar avea drept cauză calitatea sau activitățile lor de reprezentanți ai lucrătorilor, apartenența sindicală sau participarea la activități sindicale, în măsura în care acționează potrivit legilor, convențiilor colective sau altor aranjamente convenționale în vigoare”.
Cu toate acestea, se consideră că, parțial, dispozițiile art.233 alin.2 din Codul muncii sunt vădit contrare legii fundamentale (art.16 alin.1), iar Decizia Curții Constituționale nr.24/2003, din acest punct de vedere, eronată de vreme ce textul în discuție creează „o imunitate pe o perioadă de ani de zile”, în sensul interdicției desfacerii contractului individual de muncă al liderilor sindicali și „pentru motive de necorespundere profesională”, care nu este un motiv legat de „apartenența lor la un sindicat sau de activitatea sindicală".
De menționat este că prin Convenția Internațională a Muncii nr. 135 din anul 1971 protecția liderilor sindicali este limitată doar la motivele care țin de îndeplinirea mandatului lor pe care l-au primit de la salariați și nu la cele ce privesc calitatea lor proprie, de angajați. Desigur, este vorba de liderii de sindicat care, concomitent, sunt și salariații angajatorului respectiv, nu și de cei care au contractul individual de muncă suspendat de drept ca urmare a îndeplinirii unei funcții de conducere salarizate în sindicat (art.50 lit.f din Codul muncii).
De aceea, se susține justificat, că cei vizați de art.223 alin.2 (coroborat cu art.60 alin.1 lit.h și art.229 din Codul muncii – adică liderii sindicali – sunt privilegiați față de ceilalți salariați, care, în temeiul art.61 lit.d din Codul muncii, pot fi concediați dacă nu corespund profesional locului de muncă în care sunt încadrați, chiar dacă o atare necorespundere nu le este imputabilă.
În esență, dacă nu există, într-adevăr, o discriminare pozitivă în raporturile dintre ei înșiși, respectiv între liderii sindicali sau reprezentanții salariaților, există, însă, în schimb, o discriminare nejustificată între salariați, adică în favoarea conducătorilor sindicali sau reprezentanților salariaților (salariați ai angajatorului), comparativ cu restul salariaților, ceea ce contravine art.16 alin.1 și 2 din legea fundamentală.
Art.11 din Legea nr.54/2003 dispune că pe perioada în care persoana aleasă în organul de conducere este salarizată de organizația sindicală, contractul său individual de muncă sau, după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar acesta își păstrează funcția și locul de muncă avute anterior, precum și vechimea în muncă, respectiv în specialitate sau în funcția publică deținută, în condițiile legii. Pe postul acesteia poate fi încadrată o altă persoană numai cu contract individual de muncă pe durată determinată.
La revenirea în postul avut anterior, persoanei respective i se va asigura un salariu care nu poate fi mai mic decât cel ce putea fi obținut în condiții de continuitate în acel post.
Acest text trebuie coroborat cu cel al art.50 lit.f din același Cod care prevede suspendarea de drept a contractului individual de muncă în situația îndeplinirii unei funcții de conducere salarizate în sindicat. Firește că suspendarea va înceta la momentul în care cel în cauză nu va mai fi salarizat de organizația sindicală.
O altă facilitate acordată liderilor de sindicat este prevăzută la art.35 alin.1 din Legea nr.54/ 2003 (precum și, asemănător, în Contractul colectiv de muncă unic la nivel național – art.86). Conform acestor dispoziții, "membrii aleși în organele de conducere a organizațiilor sindicale, care lucrează nemijlocit în unitate în calitate de salariați, au dreptul la reducerea programului lunar cu 3-5 zile pentru activități sindicale, fără afectarea drepturilor salariate".
Prin contractele colective de muncă se stabilesc numărul de zile cumulate pe an și persoanele care beneficiază de reducerea menționată.
S-a considerat că în ipoteza în care din interpretarea acestor dispoziții rezultă obligația angajatorului de a plăti salariu membrilor aleși în organele de conducere ale sindicatelor pentru zile nelucrate efectiv în folosul unității, se încalcă art.16 alin. (1) și art.4 alin. (2) din Constituție, încălcarea ar consta în aceea că se creează un regim privilegiat pentru salariații care fac parte din conducerea sindicatelor prin acordarea unui salariu fără a fi prestată muncă în beneficiul unității. S-a susținut că, fiind neconstituționale, dispozițiile criticate sunt abrogate în temeiul art.150 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții".
Pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a art.35 alin.1 din Legea nr.54/ 1991 (text preluat de noua reglementare), Curtea Constituțională a constatat că acesta nu contravine art.4 alin. (2) din Constituție deoarece el nu instituie un tratament juridic diferențiat între cetățeni și nici art.16 alin. (1) din Constituție având în vedere tocmai scopul sindicatelor în sensul prevederilor constituționale (art.9) și ale normelor internaționale (Carta socială europeană, revizuită, adoptate la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin Legea nr.74/1999).
Într-adevăr, membrii aleși în organele de conducere ale sindicatelor se află într-o situație diferită față de ceilalți salariați, în sensul că aceștia trebuie să activeze pentru realizarea rolului sindicatelor, care, potrivit art.9 teza a doua din Constituție "contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor". In jurisprudența sa constantă Curtea Constituțională a statuat că situația diferită în care se află anumite categorii de cetățeni impune și tratamentul juridic diferențiat al drepturilor și obligațiilor acestora. Astfel, de exemplu, în Decizia nr.49/1998, s-a reținut că "Principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, în situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit”.
Tot în scopul garantării și ocrotirii libertății sindicale, art.53 alin.1 lit.a și b din Legea nr.54/ 2003 prevede că sunt "infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei următoarele fapte:
a) împiedicarea exercițiului dreptului de liberă organizare sau asociere sindicală, în scopurile și în limitele prevăzute prin prezenta lege;
b) condiționarea sau constrângerea, în orice mod, având ca scop limitarea exercitării atribuțiilor funcției membrilor aleși în organele de conducere a organizațiilor sindicale…”
.
Conform art.53 alin.2 acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adică a persoanei fizice membră sau nemembră de sindicat, după caz, ori a liderului organizației sindicale supus limitării exercitării funcției sale.
Infracțiunile menționate, s-a considerat în literatura juridică, fac parte din categoria infracțiunilor contra unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățeanului. Obiectul lor juridic special constă, în principal, din relațiile sociale care ocrotesc libera exercitare a dreptului cetățenilor de a se asocia în sindicate, precum și libera exercitare a atribuțiilor funcționale de către liderii sindicali. Obiectul juridic special adiacent este prezentat de relațiile sociale care ocrotesc membrii de sindicat și liderii acestora împotriva oricăror acte violente, fizice sau psihice.
În conformitate cu art.223 alin.3 din Codul muncii, „alte măsuri de protecție a celor aleși in organele de conducere ale sindicatelor sunt prevăzute în legi speciale”.
Noțiunea și izvoarele libertãții sindicale
Libertatea sindicală este considerată un drept al omului și este fondată pe legături naturale stabilite între membrii unei profesii. Aceasta dă persoanelor care exercită o activitate profesională dreptul de a-și constitui propriile sindicate și de a se afilia în mod liber. ea garantează ca organizațiile sindicale să-și desfășoare activitatea în afara oricărei intervenții a autorităților publice. Ca orice altă libertate, libertatea sindicală este de esență individuală și face parte din categorii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului: dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, a conștiinței, de exprimare. Libertatea sindicală nu este decât o manifestare a libertății de asociere
Libertatea de asociere are însă o sferă mai largă decât libertatea sindicală. Aceasta din urmă este chemată să salvgardeze și să garanteze unele situații, activități și interese bine configurate care nu pot fi apărate doar prin libertatea de asociere; ele impun apariția și existenți distinctă a libertății sindicale, determinând implicit rațiunea acesteia de a exista.
Libertatea sindicală garantează fiecărui individ care desfășoară o activitate profesionali dreptul de a constitui un sindicat sau de a adera la acesta, ca și dreptul de a se retragi dintr-un sindicat, sau de a nu adera la el.Exercitarea acestei libertăți, prin aspectul său individualist, are ca rezultat crearea unei colectivități distincte de cea a persoanelor care au contribuit la nașterea sa. Astfel, libertatea sindicală, mai întâi simplă manifestare a libertății individuale, devenea progresiv o libertate mai complexă: ea are ca subiect – în afară de individ – și sindicatul, creația sa. Ca urmare a aceste evoluții, noțiunea de libertate sindicală capătă noi sensuri; alături de individ și de interesul săi particular, trebuie să plasăm și interesul său general.
Examinând conceptul libertății sindicale, constatăm că acesta se manifestă pe următoarele trei planuri:
a) pe plan individuală, aceasta constă în dreptul recunoscut oricărui membru a profesiunii de a adera la un sindicat în mod liber, de a se retrage când dorește sau de a ni adera la nici un sindicat;
b) în raporturile dintre sindicatele concurente, libertatea sindicală se manifestă prin principiu egalității și pluralității. Sindicatele au toate, în principiu, drepturi egale și ele pot să se constituie în mod liber, fără nici o limitare a numărului membrilor lor, cu excepția celei impuse de lege;
c) în raporturile dintre sindicate și stat, sindicate și angajatorii în care ele funcționează libertatea sindicală își găsește consacrarea în principiul independenței sindicale față de aceste organe: constituirea, funcționarea și dizolvarea lor sunt sub semnul libertății. Orice intervenție astatului sau a angajatorilor în problemele interne ale sindicatului este interzisă.
Principiul libertății sindicale este înscris in toate documentele internaționale referitoare la muncă și salariați:
a) Convențiile fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii în materia libertăți sindicale sunt: Convenția nr.87 din anul 1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical și Convenția nr.98 din anul 1949 asupra dreptului organizării și negocierii colective; ratificate de țara noastră, prima în anul 1957, a doua în anul 1958, ele sunt cele mai importante izvoare internaționale ale libertății sindicale.
Convenția nr.87 din anul 1948 garantează tuturor salariaților, fără nici un fel de discriminare, dreptul de a constitui organizații și dreptul de a adera la acestea. Organizațiile sindicale au dreptul, potrivit acestei convenții, de a-și elabora statutele și regulamentele de funcționare, de a-și alege în mod liber reprezentanții lor, de a-și organiza gestiunea și activitatea și de a-și formula programe de acțiune fără intervenția autorităților publice; ele nu sunt subiecte ale dezmembrării, desființării sau suspendării pe cale administrativă. Sindicatele au dreptul de a constitui federații și confederații, de a adera la organizațiile internaționale ale salariaților. Dobândirea personalității juridice a organizațiilor sindicale nu poate fi subordonată unor condiții de natură să le restrângă drepturile. în exercitarea acestor drepturi, salariații și organizațiile lor au obligația să respecte legea; dar legislația națională nu trebuie să aducă atingere și nici să fie aplicată în așa fel încât să încalce garanțiile prevăzute în convenție.
Convenția nr.98 din anul 1949, ce completată Convenția nr.78 din anul 1948, se referă, cu deosebire la relațiile dintre salariați și patroni; ea dispune că organizațiile salariaților trebuie să beneficieze de o protecție adecvată împotriya oricărui fel de ingerințe. în plus, încurajează dezvoltarea și utilizarea celor mai adecvate proceduri de negociere colectivă.
Și alte acte ale Organizației Internaționale a Muncii au incidență în materia libertății sindicale și anume Convenția nr.135 și Recomandarea nr.143 asupra reprezentanților salariaților, Convențiile și Recomandările nr.141 și 149 asupra organizațiilor salariaților din agricultură și nr. 151 asupra relațiilor de muncă din sectorul public.
Convenția nr. 135 și Recomandarea nr. 143 vizează protecția reprezentanților salariaților în întreprindere și facilitățile acordate acestora pentru realizarea mandatului lor; protecția trebuie să ofere garanții de natură a-i pune la adăpost de măsuri care le-ar prejudicia activitatea, inclusiv concedierea, datorită calității lor sau activității sindicale; de asemenea, facilitățile acordate trebuie să le asigure exercitarea eficientă și rapidă a funcției lor. Recomandarea nr. 143 precizează aceste garanții acordate, definind motivele de concediere, consultarea unui organism independent, recursuri speciale, reintegrările în funcție, sarcina probei incubând angajatorului etc., cât și facilitățile: timp liber și remunerarea funcției sindicale, acordul de a lipsi de la serviciu, acces la locul de muncă și pe lângă reprezentanții conducerii, încasarea cotizațiilor în întreprindere afișarea și difuzarea de publicații sindicale, facilități de ordin material, informarea necesară etc.
Convenția nr. 141 din anul 1975 și Recomandarea nr. 149 din același an privesc organizațiile salariaților din mediul rural; ele proclamă nu numai principiile fundamentale ale libertății sindicale și ale dreptului de organizare, dar prevăd și adoptarea și aplicarea de către guverne a unei politici care să urmărească încurajarea activă a organizațiilor salariaților din mediul rural.
Convenția nr. 151 prevede protecția funcționarilor publici împotriva actelor de discriminare, antisindicale în materia angajării și organizațiilor împotriva actelor de imixtiune ale autorităților publice, în alcătuirea, funcționarea și administrarea lor, în termeni similari Convenției nr.98 din 1949. Sunt prevăzute, de asemenea, facilitățile acordate reprezentanților acestor organizații cât și procedurilor specifice negocierii și participării la determinarea condițiilor de angajare, căilor de soluționare a diferendelor, oferind garanția independenței și imparțialității etc.
Conferința Internațională a Muncii a adoptat și două rezoluții importante în domeniul la care ne referim: Rezoluția privind independența mișcării sindicale, adoptată în anul 1952 și Rezoluția privind drepturile sindicale și relațiile lor cu libertățile civile, adoptată în anul 1970.
Rezoluția din1952 enunță principiile privind relațiile între organizațiile salariaților, guverne și partidele politice; ea dispune că este indispensabil de a se păstra independența mișcării sindicale pentru ca aceasta să-și poată îndeplini misiunea sa economică și socială, indiferent de schimbările politice.
Rezoluția adoptată în anul 1970 privind drepturile sindicale și relațiile lor cu libertățile civile prevede că drepturile conferite organizațiilor salariaților trebuie să se bazeze pe respectul libertăților civile enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Pactul Internațional privind drepturile civile și politice.
Dispoziții asemănătoare vizând libertate sindicală sunt cuprinse și în alte documente internaționale.
b) Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, constituie un izvor pentru libertatea sindicală prin dispozițiile referitoare la dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței, a opiniei, libertatea întrunirii și asocierea pașnică. Nimeni nu poate fi obligat – conform documentului citat – să facă parte dintr-o asociație, dar orice persoană are dreptul să constituie cu alte persoane sindicate, să se afilieze la acestea pentru apărarea intereselor sale.
c) Pactul Internațional privind drepturile civile și politice a fost adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în anul 1966, inspirându-se din prevederile Convenției nr.87 din anul 1948. Acest pact recunoaște dreptul pe care îl are orice individ de a forma împreună cu alte persoane sindicate. Conform Pactului, exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restricții decât cele prevăzute de lege și care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale sau al ordinii publice, ori pentru a ocroti drepturile și libertățile celorlalte persoane. Pactul recunoaște dreptul sindicatelor de a constitui federații sau confederații naționale și dreptul pe care acestea din urmă îl au în privința formării organizațiilor sindicale internaționale și afilierii la acestea.
d) Carta Socială Europeană (1961) consacră esența dreptului lucrătorilor de a se organiza în sindicate, prevăzând interdicții pentru membrii forțelor armate și anumite rezerve pentru poliție; reglementează expres dreptul la grevă.
e) Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (1950) prevede garantarea libertății de constituire a unui sindicat și de afiliere la acesta.
f) în cadrul Uniunii Europene, art. 118 al Tratatului de la Roma se menționează dreptul sindical și negocierea colectivă printre domeniile în care Comisia Europeană este însărcinată să promoveze o colaborare strânsă.
Reglementările comunitare în materie – libera circulație a salariaților – au prevăzut principiul egalității de tratament a salariaților cu cei naționali, în domeniul afilierii la organizațiile internaționale, a dreptului de vot și alegerii în organele reprezentative ale salariaților din întreprindere, ca și în cel al accesului la posturi de conducere sau administrative, în cadrul organizațiilor sindicale.
Cele mai importante izvoare interne ale libertății sindicale sunt Constituția, Codul Muncii și Legea nr.54/2003. Constituția revizuităse constituie izvor al libertății sindicale datorită reglementărilor democratice pe care le conține în acest domeniu. Astfel, art.40 alin.(1), consacră libertatea asocierii în sindicate, iar art.9 prevede dreptul sindicatelor de a se constitui și de a-și desfășura activitatea în mod liber, potrivit cu statutele lor.
Codul muncii, la rândul său conține următoarele dispoziții:
– exercițiul dreptului sindical al salariaților este recunoscut la nivelul tuturor angajatorilor (art.220);
– organizațiile sindicale au dreptul de a-și reglementa prin statutele proprii modul de organizare asociere și gestiune (art.217 alin.3);
– sindicatele se pot asocia în mod liber în federații, confederații sau uniuni teritoriale (art.219);
– este interzisă orice intervenție a autorităților publice de natură a limita drepturile sindicale sau a le împiedica exercitarea lor legală (art.221 alin.1);
– este interzis, orice act de ingerință al patronilor sau al organizațiilor patronale, fie direct, fie prin reprezentanții sau membrii lor, în constituirea organizațiilor sindicale sau în exercitarea drepturilor lor (art.221 alin.2).
Legea nr.54/2003 dezvoltă principiul libertății sindicale, prevăzând că:
– salariații, funcționarii publici, membrii cooperatori, agricultorii, liber profesioniștii, etc. "au dreptul fără nici o îngrădire sau autorizare prealabilă, să adere la o organizație sindicală" (art.2 alin.1);
– "nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau nu dintr-o organizație sindicală" (art.2 alin.3);
– organizațiile sindicale au dreptul de a-și elabora reglementări proprii, de a-și alege liber reprezentanții, de a-și organiza gestiunea și activitatea și de a-și formula programe proprii de acțiune (art.7 alin.1).
– este interzisă autorităților publice și patronatelor orice intervenție de natură a limita ori întrerupe exercitarea drepturilor de mai sus (art.7 alin.2).
CAPITOLUL II- ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA SINDICATELOR
2.1 Principalele tipuri de sindicalism
Sindicatele s-au născut odată cu revoluția industrială și nu s-au alcătuit ca organizații noi de pe o zi pe alta. De fapt, structura sindicatelor de astăzi, își trage izvoarele din organizațiile de artizani, care s-au constituit în Evul Mediu. De altfel, tulburările economice și sociale pe care le-au cunoscut secolele XIX și XX au contribuit la remodelarea substanțială a înfățișării sindicalismului.
Ca orice fapt al societății, sindicatele se prezintă ca instituții complexe, continuând tradiții extrem de variate. Nu există un „model” unic al sindicalismului, care s-ar putea regăsi peste tot în lume iar, cu rare excepții, este dificil să se vorbească de „model” la nivelul unei țări considerate ca atare. Conform tradițiilor, se va putea găsi, în fiecare țară o schemă dominantă sau altă caracteristică.
Sindicalismul general
În 1889, la Londra,Willy Thorne fondează un „sindicat general” care, pornind de la lucrătorii din întreprinderile de gaz, acceptă adeziunile lucrătorilor de toate profesiile, din toate întreprinderile. Acest tip de sindicalism se răspândește rapid, lăsând lozinci de interes general: reducerea zilei de lucru de la 12 la 8 ore ș.a.m.d.. ajungând la grupuri sociale necalificate ca docherii, de pildă, nesindicalizați până atunci.
Modelul tipic acestui gen de sindicalism se regăsește în Statele Unite. Pentru a angaja fluxul masiv de lucrători debarcați în căutare de lucru, patronatul american a imaginat diverse tehnici de organizare a muncii: lucrul pe bandă rulantă, producție în serie etc. Pentru a nu lăsa lucrătorii fără apărare, sindicalismul a trebuit să se adapteze. Astfel au luat naștere aceste sindicate generale, care grupau la scara întregii țări, lucrătorii din sectoarele industriale cu activități diferite. Printre primele apărute, United Food și Commercial Workers Union aduna muncitori pietrari, tăietori de carne, ambalatori, întreprinderi ce lucrau în alimentație, fabricanții de încălțăminte, bărbieri și esteticieni.
Acest sindicalism nu fixează nici un fel de limită organizării și întinderii sale, fiind vorba, foarte adesea, de sindicate importante ca număr de afiliere și categorii profesionale, ceea ce le conferă o mare putere de negociere, precum și capacitatea de a face față unor situații de conflict social. Reversul medaliei constă în dificultatea de a crea, în categorii de salariați atât de diverși, un real sentiment de identitate și solidaritate cu sindicatul lor.
Sindicalismul pe meserie
Este cea mai veche formă de sindicalism care, s-a realizat pe baza corporațiilor artizanale din Evul Mediu (în fapt, asociații constituite în orașe, adică acolo unde se năștea mica industrie și regrupând patronii, muncitorii și ucenicii din aceeași meserie sau breaslă). Obiectul acestora era acela al apărării „profesiei”, prin aspectele ei tehnice (procesul de producție) cât și comerciale (organizarea unei protecții a mărfurilor) sau sociale (organizarea unei securități a existenței, mai ales în caz de boală sau incapacitate de muncă).
Micul atelier artizanal transformându-se în manufactură, utilizând la început zeci și apoi sute de muncitori, și-a conturat distinct interesele de cele ale patronilor lor care se transformau, în paralel, în veritabili „căpitani de industrie”.
Acest tip de sindicalism, s-a dezvoltat tot mai mult în Europa chiar la începutul secolului al XlX-lea, reunind adesea lucrători foarte calificați care își utilizau iscusința tehnică ca pe o armă de negociere redutabilă față de patronat: tipografii, pielării, croitorii, zidării, tăietorii de piatră, suflătorii de sticlă, dulgherii etc, la care se adaugă apoi învățătorii, mecanicii de locomotivă, poștașii. Sindicalismul pe meserie urma astfel, de aproape, formele de organizare a muncii pe care le-am putea numi „precapitalisle”.
Una din consecințele acestui tip de sindicalism este aceea ce duce automat la multiplicarea sindicatelor. Într-o ramură a industrie sau într-o întreprindere, există de fapt o varietate de meserii, de tipuri de funcțiuni profesionale. Alături de tipografi există ziariști, funcționari administrativi; lângă conducătorii de locomotive există agenți de control, ingineri, cei care montează șinele de cale ferată, mecanicii de întreținere. Așadar, organizarea lucrătorilor pe această bază poate să conducă foarte bine la ceea ce azi găsim în întreprindere – zeci de sindicate diferite, uneori și mai multe, cu greutățile ce decurg din coordonarea revendicărilor lor în fața patronatului care, totuși rămâne unic.
Sindicalismul industrial, pe ramură
Răsturnarea meseriilor tradiționale precum și dezvoltarea industriilor noi, au contribuit de asemenea la unificarea situației lucrătorilor, ca ansamblu de persoane lucrând la același patron și trebuind să facă față acelorași condiții de muncă. Într-un număr de cazuri, primele sindicate pe meserii s-au deschis pur și simplu tuturor lucrătorilor dintr-o întreprindere. În alte cazuri, sindicatele s-au organizat direct ca asociații ale lucrătorilor din întreprindere, indiferent de meseria sau statutul profesional, constituind astfel, un sindicat unic în raport cu un interlocutor unic, patronatul.
În diferite țări, acest proces s-a afirmat mai mult sau mai puțin. În Belgia sau în anumite sindicate britanice se regăsesc sindicate care reprezintă toți salariații din întreprindere. În Germania, procesul s-a desăvârșit până la capăt, când D.G.B. – Uniunea Sindicatelor Germane -a decis să integreze, în același sindicat, toți lucrătorii dintr-o întreprindere.
Foarte repede, aceste sindicate s-au regrupat, de la o întreprindere la alta, în sânul unei ramuri de activitate. În același fel în care patronatul se concentrează într-un anumit sector de industrie, salariații s-au organizat și ei, formând sindicate care, reunind salariații din aceeași industrie (metalurgie, minieră, etc.) dobândesc o capacitate de negociere foarte puternică.
Pentru a întări și mai mult această forță, aceste sindicate s-au grupat integrând un sector de activitate din ce în ce mai mare. IG Metall, de exemplu, grupează muncitorii clin metalurgie, siderurgie, construcții mecanice, automobile, sau O.T.V. – Sindicatul Transportului Public și circulației -, care grupează toți lucrătorii din serviciile publice și transporturi.
Sindicalismul din întreprindere
Dezvoltarea sindicalismului pe industrie a avut nu peste tot aceeași importanță. În unele țări, sindicatele au rămas în esență sindicate de întreprindere având legături cu alte sindicate din alte întreprinderi, rămânând totuși ferm atașate de mediul lor de plecare. Un astfel de exemplu este Japonia, unde prima formă de sindicalism a fost sindicatul organizat la nivel de întreprindere sau la nivelul societății cuprinzând mai multe întreprinderi și reunind toți lucrătorii, independent de calificarea lor.
2.2 Constituirea sindicatelor
Organizațiile sindicale se pot constituie doar prin parcurgerea unor etape:
-elaborarea proiectului de statut și aprobarea acestuia în adunarea generală a membrilor fondatori.
-înscrierea la judecătorie și drept consecință, dobândirea personalității juridice.
Statutul și adoptarea lui.
Potrivit legii, constituirea, organizarea, funcționarea, reorganizarea și încetarea activității organizației sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii săi, cu respectarea legii. În cazul în care se omite formularea unor prevederi exprese cu privire la reorganizarea și încetarea activității organizației sindicale, se vor aplica dispozițiile de drept comun privind încetarea persoanelor juridice.
Din acesta deducem că statutul nu este de conceput dacă nu conține dispoziții privind constituirea, organizarea și funcționarea acelei organizații sindicale. De altfel, conform legii, statutele organizațiilor sindicale trebuie să cuprindă prevederi cel puțin cu privire la:
a) scopul constituirii, denumirea și sediul organizației sindicale;
b) modul în care se dobândește și încetează calitatea de membru al organizației sindicale;
c) drepturile și îndatoririle membrilor;
d) modul de stabilire și încasare a cotizației;
e) organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere și de revocare, durata mandatelor și atribuțiile lor;
f) condițiile și normele de deliberare pentru modificarea statutului și de adoptare a hotărârilor;
g) mărimea și compunerea patrimoniului inițial;
h) divizarea, comasarea sau dizolvarea organizației sindicale, transmiterea ori, după caz, lichidarea patrimoniului, cu specificarea că bunurile date în folosință de către stat vor fi restituite acestuia.
Mențiunile enumerate la elaborarea statutului sunt minime, rămânând la aprecierea și inițiativa fondatorilor detalierea sau nuanțarea acestor dispoziții, înscrierea acțiunilor și măsurilor pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea scopului organizației sindicale, promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor săi. Singura restricție în elaborarea statutului este respectarea "Constituției și legilor".
Statutul trebuie apoi aprobat în adunarea generală și semnat de minim 15 membri fondatori (numărul minim pentru constituirea unui sindicat). Aceste persoane pot să-și desfășoare activitatea nu numai la același angajator, ci și la angajatori diferiți, cu condiția însă ca ele să acționeze în aceeași ramură sau profesiune.
Conducerea organizației sindicale.
Cu ocazia constituirii organizației trebuie desemnați și membrii organelor de conducere. În lege sunt prevăzute condițiile pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, cei în cauză:
să fie membri ai organizației sindicale respective.
(nu pot fi desemnați lideri ai unui sindicat, persoane din afara acestuia, fie că aparțin unei alte organizații sindicale, fie că nu au calitatea de sindicalist)
să aibă capacitate de exercițiu deplină,să fi îndeplinit vârsta de 18 ani.
Condiția este firească având în vedere că, potrivit Codului muncii, încadrarea în muncă este posibilă la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în unele cazuri chiar de la 15 ani (art.15 alin.1 și 2); tot de la aceste vârste fiind posibilă și sindicalizarea celor interesați (art.3 din Legea nr.54/ 2003). Dar, funcția de membru al organului de conducere implică o serie de atribuții și responsabilități, care nu pot fi exercitate decât de cei ce au capacitate de exercițiu deplină.
să nu execute pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție sau de exercita o profesiune de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii(art. 64 alin.1 lit. c din Codul penal). Deși textul art.8 din Legea nr.54/2003 nu este suficient de clar, se poate deduce că acele persoane care în exercitarea funcției lor de membri în organele de conducere ale sindicatelor au săvârșit anumite fapte penale pedepsite atât cu pedeapsa principală (închisoare sau amendă), cât și cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o asemenea funcție, nu pot fi alese în organul de conducere pe durata executării acelei pedepse complementare. De altfel, poate fi vorba de acele persoane, care, în exercitarea unor profesii (medici, cadre didactice etc.) au săvârșit infracțiuni pedepsite și cu pedeapsa complementară a exercitării acelei profesii. Ca urmare, ele nu vor putea fi lideri nici ai sindicatelor profesionale respective.
Desigur că prin statut se stabilesc denumirea organelor de conducere, modul de alegere și revocarea, durata mandatului și atribuțiile lor (art.6 lit. e). Dar, suplimentar, legea instituie obligația pentru organul de conducere a organizației sindicale de a ține evidența numărului de membri, a încasărilor și cheltuielilor de orice fel, (art.13).
Dobândirea personalității juridice.
Potrivit art.14 din Legea nr.54/2003, pentru dobândirea personalității juridice de către organizația sindicală, împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de constituire, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul.
La cerere se anexează originalul și câte două copii certificate de reprezentantul legal de pe următoarele acte:
a) procesul-verbal de constituire a organizației sindicale, semnat de cel puțin 15 membri fondatori:
b) statutul organizației sindicale;
c) lista membrilor din organul de conducere cu menționarea numelui, prenumelui codului numeric personal, profesiunii și domiciliului.
d) procura autentică a împuternicitului special, dată prin procesul-verbal de constituire.
Astfel, nu este suficient ca împuternicitul să fie desemnat în adunarea de constituire a acelei organizații sindicale, menționându-se ca atare în procesul-verbal încheiat cu acea ocazie, ci este nevoie și de o procură autentică în sensul menționat, recurgându-se astfel la serviciile notarului public, (art.8 lit. b și e din Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activității notariale).Împuternicitul special al membrilor fondatori, poate fi un membru din organul de conducere al organizației sindicale, chiar "reprezentantul legal" al acesteia, sau o altă persoană desemnată de membrii fondatori, de regulă din rândurile lor, dar poate fi și una din afara sindicatului (un avocat, de exemplu).
Art.15 din lege dispune că judecătoria, în termen de cel mult 5 zile, de la înregistrarea cererii,este obligată să examineze dacă au fost depuse toate actele necesare și dacă actul constitutiv și statutul sunt conform prevederilor legale.
În cazul în care se constată că cerințele legale pentru constituirea organizației sindicale nu sunt îndeplinite, președintele completului de judecată citează, în camera de consiliu, pe împuternicitul special, căruia îi solicită, în scris, remedierea neregularităților constatate, în termen de cel mult 7 zile.
În cazul în care sunt întrunite cerințele prevăzute, instanța va proceda la soluționarea cererii în termen de 10 zile, cu citarea împuternicitului special al membrilor fondatori, pronunțând o hotărâre motivată de admitere sau de respingere a cererii, care, se comunică semnatarului cererii de înscriere, în termen de cel mult 5 zile de la pronunțare.
Nerespectarea termenelor respective de către instanță, deși obligatorii pentru aceasta, nu poate produce consecințe negative pentru organizația sindicală; nu va afecta calitatea actelor procedurale îndeplinite și nici forța și autoritatea hotărârii judecătorești pronunțate. În schimb, dacă împuternicitul special al organizației sindicale nu remediază neregularitățile constatate în termenul de cel mult 7 zile, soluția va fi respingerea cererii de acordare a personalității juridice.
Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Pentru procuror el curge de la pronunțare iar nerespectarea acestui termen va atrage respingerea recursului pe motiv de tardivitate. Recursul se judecă, de asemenea, cu citarea împuternicitului special al membrilor fondatori ai organizației sindicale.
Spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 19 din Legea nr.54/1991), conform căreia sindicatul dobândea personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de admitere a cererii de înscriere, art.18 din Legea nr.54/2003 dispune că "organizația sindicală dobândește personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special a hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii". Menținerea dispoziției anterioare se consideră mai favorabilă organizațiilor sindicale.
Înscrierea se face din oficiu, în termen de 7zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, în registrul ținut la judecătorie, precizându-se: denumirea și sediul organizației sindicale, numele și prenumele membrilor organului de conducere, codul numeric personal al acestora, data înscrierii, precum și numărul și data hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii.
Orice modificare ulterioară a statutului sau orice schimbare în compunerea organului de conducere a organizației sindicale trebuie adusă la cunoștința judecătoriei, în termen de 30 de zile, instanța procedând la fel ca și la dobândirea personalității juridice, inclusiv de a menționa asemenea modificări și schimbări în registrul special pe care îl ține conform legii.
Dacă nu se acționează pentru dobândirea personalității juridice prin depunerea actelor necesare la judecătoria competentă, sindicatul nu există ca persoană juridică, dar, bineînțeles, el există ca o asociație nedeclarată, ca o grupare de fapt doar. Nu poate sta în justiție în nume propriu, dar nu ar putea scăpa de răspunderea civilă pe motivul că îi lipsește personalitatea juridică.
Furnizarea de date neconforme cu realitatea la dobândirea personalității juridice a organizației sindicale, precum și în timpul ființării acesteia, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 20.000.000. lei la 50.000.000 lei. Subiectul activ al acestei infracțiuni nu poate fi decât calificat: împuternicitul special ai membrilor fondatori sau reprezentantul legal al organizației sindicale, membrii organului de conducere.
Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
2.3 Activități sindicale
Potrivit Legii nr.54/2003 art.1 alin.1 “organizațiile sindicale se constituie în scopul apărării drepturilor și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor acestora”.
Din textul de lege se deduce că o organizație sindicală nu s-ar putea constitui pentru a apăra o anumită platformă politică. Membrii săi pot avea ideologia lor, sindicatul însă trebuie să-i unească independent de opiniile și ideile lor politice, urmărind doar o singură politică, cea a muncii, a apărării drepturilor sindicale, a protecției sociale. Așa cum afirma un fost lider sindical, apărând drepturile membrilor săi, sindicatele fac o anumită politică economică, socială, într-un cuvânt: politica sindicală, uneori greu de delimitat de "politica pură".
Potrivit art.28 din legea mai sus menționată, organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. În exercitarea atribuțiilor respective ele au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată.
Față de acest text este evident că sindicatul va putea să formuleze și cerere de intervenție,în numele membrilor săi parte într-un conflict de muncă, în baza art.49 alin.3 din Cod de procedură civilă.
În temeiul art.29, organizațiile sindicale pot adresa autorităților publice competente, potrivit art.73 din Constituție, propuneri de legiferare în domeniile de interes sindical.
În scopul apărării drepturilor și promovării intereselor profesionale etc. ale membrilor, sindicatele reprezentative vor primi de la angajatori sau organizațiile acestora informațiile necesare pentru negocierea contractelor colective de muncă sau, după caz, pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, precum și cele privind constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, protecției muncii și utilităților sociale, asigurărilor și protecției sociale.
Atât art.30, cât și 51 lit.h din Legea nr.54/2003, care prevedeau obligația de a invita delegații aleși ai organizațiilor sindicale reprezentative să participe în consiliile de administrație la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv (art.30 alin.1 și 2) iar nerespectarea acesteia constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei (art.51 lit.h) au fost considerate neconstituționale, prin raportare la prevederile art.41 alin.(2), art.135 aiin.(1) și (6) și ale art.134 alin.(2) lit.a) din Legea fundamentală, referitoare la ocrotirea proprietății private și la asigurarea protecției concurenței loiale. Încălcarea ar consta în aceea că, prin obligarea angajatorilor de a invita delegații aleși ai organizațiilor sindicale reprezentative să participe în consiliile de administrație la discutarea problemelor de interes economic, social, cultural sau sportiv, se conferă posibilitatea imixtiunii oricărei persoane care are calitatea de reprezentant al sindicatului în administrarea proprietății angajatorului și în conducerea propriilor afaceri.
Curtea Constituțională (prin decizia nr.25/2003) a susținut "că dispozițiile art.30 din lege nu reprezintă o modalitate de transpunere în legislația internă a dispozițiilor art.21 din Carta socială europeană revizuită, dispoziții prin care se stabilește dreptul lucrătorilor la informare și consultare. în virtutea acestui drept lucrătorii unei întreprinderi sau reprezentanții acestora urmează să fie consultați, în timp util, asupra deciziilor propuse care sunt susceptibile de a afecta în mod substanțial interesele lor și, în special, asupra celor care ar putea avea consecințe importante în privința angajării în întreprindere".
Privind art.51 lit.h, s-a reținut că "participarea reprezentanților sindicatelor la consiliile de administrație are drept scop informarea și consultarea lucrătorilor întreprinderii, care însă nu participă la vot și, pe această cale, la administrarea proprietății".Pentru îndeplinirea obiectivului lor, apărarea și promovarea intereselor membrilor acestora, sindicatele pot desfășura o gamă largă de activități, inclusiv de natură economică, comercială sau bancară. în acest sens, art.25 alin.(1)din lege prevede că organizația sindicală, poate, în condițiile prevăzute de statut:
a) să sprijine material pe membrii săi în exercitarea profesiunii;
b) să constituie case de ajutor proprii;
c) să editeze și să tipărească publicații proprii în vederea creșterii nivelului de cunoaștere a membrilor săi și pentru apărarea intereselor acestora;
d) să înființeze și să administreze în interesul membrilor săi unități de cultură, învățământ și cercetare în domeniul activității sindicale, unități economico-sociale, comerciale, asigurări, precum și bancă proprie pentru operațiuni financiare în lei și în valută;
e) să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi;
f) să organizeze și să sprijine material și financiar activitatea sportivă în asociații și în cluburi sportive, precum și activități cultural-artistice.
Activități sindicale prevăzute de Codul muncii și alte acte normative.
Codul muncii prevede atribuții ale sindicatelor în mai multe situații, de exemplu:
– să fie consultate cu privire la planul de măsuri sociale în cazul concedierilor colective, să primească informații relevante în legătură cu acesta, să formuleze propuneri pe marginea lor, să-și dea acordul asupra mijloacelor și metodelor de evitare a consecințelor respective sau de reducere a numărului de salariați afectați și de atenuare a consecințelor (art.69);
– să primească notificarea angajatorului privind intenția de concediere colectivă (art.70) și să propună măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării salariaților concediați (art.71);
– să-și dea acordul asupra normelor de muncă elaborate de angajator (art.129 alin.1);
– să-și manifeste acordul cu privire la cumularea zilelor de repaus săptămânal (art.132 alin.4);
– să-și dea acordul asupra respingerii solicitării salariaților de a beneficia de concedii pentru formare profesională (art.150 alin.2);
– să fie consultate la elaborarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă (art.174 alin.3);
– să fie consultate la elaborarea regulamentului intern (art.257);
– să asiste, printre reprezentanți, la efectuarea cercetării disciplinare prealabile pe salariații în cauză – membri ai sindicatelor respective (art.267 alin.4);
Alte acte normative prevăd drepturi și atribuții importante ale organizațiilor sindicale, de pildă:
– de a negocia și încheia contractele colective de muncă (Legea nr. 130/1996);
– de a declara conflictele de interese și greva, de a participa la desfășurarea și soluționarea acestora (Legea nr.168/1999);
– de a stabili, de comun acord cu angajatorul, unitatea emitentă a tichetelor de masă cu care vor contracta prestarea serviciilor corespunzătoare (art.7 din Legea nr.142/1998).
– de a asigura, prin reprezentanții desemnați special, respectarea egalității de șanse și tratament între femei și bărbați la locul de muncă (art.32 alin.1 din Legea nr.202/2002) și de a reprezenta în justiție persoanele discriminate (art.38 alin.2 din aceeași lege);
– de a primi rapoarte cu privire la evaluarea condițiilor de muncă a salariatelor gravide sau care alăptează (art.6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.96/2003 privind protecția maternității la locurile de muncă) etc.
– de a fi consultați în legătură cu stabilirea salariului de merit și acordarea de prime în cazul personalului unităților din sectorul bugetar.
Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic cuprinde pentru sindicatele din învățământ următoarele reglementări speciale și (suplimentare)2:
– reprezentanții sindicatului au acces ia documentele privind mobilitatea personalului didactic din învățământul preuniversitar, după finalizarea acestora;
– fișa postului (tipizată) la nivel național pentru învățământul preuniversitar [art.42 alin.(2) și (3)] și pentru cel universitar [art.79 alin.(2)] se elaborează de Ministerul Educației și Cercetării împreună cu federațiile sindicale din învățământ;
– reprezentanții sindicatelor recunoscute la nivel național (conform Legii nr. 130/1996), participă ca observatori la toate etapele restrângerii de activitate din învățământul preuniversitar [art.13 alin.(5)];
– normele metodologice privind concediile se elaborează de către Ministerul Educației și Cercetării împreună cu sindicatele recunoscute la nivel național [art.103 lit.(a)];
– sindicatele au un reprezentant în comisiile pentru cercetarea abaterilor disciplinare [art.119 alin. (2)]
CAPITOLUL III – DEMOCRAȚIA, PLURALISMUL ȘI DISCIPLINA SINDICALÃ
3.1 Democrația și disciplina sindicalã
Sindicatul este o grupare democratică în care funcționează principiul electiv și legea majorității. Dreptul de decizie aparține adunării generale a membrilor, care elaborează deciziile ce jalonează viața sindicală, adoptă statutul și alege conducătorii. Adunarea generală, ca organ suveran al sindicatului, este opusă oricărei forme birocratice autoritare. Sigur rămâne de văzut dacă legea majorității poate funcționa în toate împrejurările și dacă minoritatea nu ar trebui protejată contra abuzurilor posibile.
Democrația sindicală implică și dreptul membrilor de a se retrage oricând din organizația sindicală, fără a avea obligația de a arăta motivele însă, cu această ocazie, nu pot cere restituirea sumelor depuse drept cotizație sau a sumelor ori bunurilor donate. Cei care se retrag își păstrează drepturile pe care le-au dobândit în virtutea calității de membru în unitățile cu caracter economic create de sindicat, la care ei au contribuit prin cotizație sau altfel (art.33).
Conducătorii (lideri) sindicali au obligația să acționeze în interesul general. De exemplu, semnează contractul colectiv de muncă, dacă au participat la încheierea lui, dar o fac în baza împuternicirii acordate; declanșează o grevă dar cunosc pulsul organismului pe care-l conduc și apoi au posibilitatea să realizeze această consultare și greva poate continua ori înceta legal. Indiferent de situația în care ei acționează, liderii sunt răspunzători de actele lor atât în fața adunării generale, cât și a legii.
Dreptul sindicatului de a-și alege în mod liber în adunarea generală organele de conducere este o expresie puternică și relevantă a democrației sindicale cu condițiile menționate și mai sus, anume că pot fi aleși în organele de conducere membri ai organizației care au capacitate de exercițiu deplină și nu execută pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesiune de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii (art.8).
Liderii sindicali sunt supuși controlului financiar în baza art.13 din lege care obligă organul de conducere să țină evidența numărului de membri, a încasărilor și cheltuielilor de orice fel. Controlul activității financiare proprii a organizațiilor sindicale, precum și a unităților economico-sociale sale acestora se realizează prin comisia de cenzori, care funcționează potrivit statutului, iar cel asupra activității economico-financiare, precum și a stabilirii și virării obligațiilor față de bugetul de stat se realizează de către organele administrației de stat competente (art.26).
Disciplina sindicală nu exclude democratia sindicală, ci o presupune cu necesitate. Nu doar membrii își exercită controlul asupra organizației din care fac parte, ci și invers, sindicatul exercită o anumită autoritate asupra indivizilor care îl alcătuiesc. Încă de la înscriere, în statut pot fi prevăzute anumite condiții pentru cel care dorește să devină membru în acel sindicat. Acest lucru este posibil, de pildă, acolo unde există mai multe sindicate. Tot astfel, din sindicatele înființate pe criteriul profesional, nu pot face parte decât persoanele care exercită o anumită profesie sau meserie. Condițiile impuse prin statut pentru admiterea într-un sindicat nu trebuie însă să fie de ordin politic sau religios.
Membrii de sindicat au, printre alte obligații, și pe aceea de a plăti cotizația, la nivelul și modalitatea prevăzută de statut. Refuzul de a plăti semnifică demisia din sindicat.
Ca orice organizație, sindicatul exercită autoritatea asupra membrilor săi și prin intermediul puterii disciplinare. Statutul trebuie să prevadă pentru ce gen de abateri și după ce formă (procedură) sindicatul îl va putea sancționa, inclusiv cu excluderea, pe membrul său.
Măsura extremă – excluderea – ar putea fi luată, nu numai atunci când nu este plătită cotizația, ci și atunci când de exemplu, cel în cauză refuză să participe la o manifestație organizată de sindicat, sau când nesocotind dispozițiile legale, a devenit membru al unei alte organizații sindicale etc. sindicală.
3.2 Pluralismul sindical
Din principiul libertății sindicale decurge consecința potrivit căreia se pot constitui sindicate diferite in aceeași ramură sau în același domeniu de activitate și chiar în aceeași unitate. Ca urmare, și la nivel național există mai multe confederații sindicale.
Este ceea ce se numește pluralismul sindical considerat, în anumite limite, un factor pozitiv, o manifestare a democrației sociale. Trebuie subliniat însă, că un salariat nu poate face parte, în același timp, decât dintr-un singur sindicat.
În țara noastră, după decembrie 1989, au apărut numeroase organizații sindicale, ligi, federații și confederații etc, unele chiar contestându-se reciproc.
La nivel de unitate, pot exista mai multe organizații sindicale, unele create ulterior, ca urmare a divizării "sindicatului unic", existent până la un anumit moment dat.
În aceeași ramură, de asemenea, sunt organizate mai multe federații sau chiar confederații. Ca și consecință a existenței mai multor sindicate la nivelul unității și al fiecărei ramuri de activitate și la nivel național există un număr destul de mare de confederații.
Unii lideri sindicali din țara noastră au conștientizat, la un moment dat, că numărul mare de sindicate înseamnă divizare, slăbirea forței sindicatelor, rolul scăzut în reglarea raporturilor sociale. S-a vorbit chiar de "atomizarea" mișcării sindicale, cu consecințe negative asupra activității acesteia. Prin urmare, prin Protocolul încheiat pe data de 6 mai 1993 între Guvern și Confederațiile angajate în negociere a fost admisă fără nici o rezervă propunerea de modificare a legii sindicatelor, în sensul stabilirii unor criterii stricte de reprezentativitate, cu posibilitatea constituirii a 3-4 centrale sindicale puternice cu care să se poarte negocierile și care să fie consultate în cadrul organismelor tripartide în luarea deciziilor importante cu caracter economic și social. Din păcate, ideea respectivă, a rămas, până în prezent, un simplu deziderat, deși au existat sfaturi de fuziune.
În alte țări problema pluralismului sindical se pune în termeni diferiți. De pildă, în Germania, sindicatele sunt organizate pe principiul "o singură întreprindere, un singur sindicat, o ramură, o singură federație și o singură centrală națională". În S.U.A. deși funcționează pluralismul sindical, se poate vorbi de o unitate sindicală de fapt, mai ales după fuziunea celor două mari centrale sindicale (Federația americană a muncii și Congresul organizațiilor sindicale – ALFA și CIO -. În Anglia, unde exista 24 de uniuni sindicale, organizarea centrală a minorității sindicatelor constă într-un Consiliu Național Executiv4.
3.3 Asocierea și afilierea sindicalã
Art.41 din Legea nr.54/2003 prevede că organizațiile sindicale legal constituite se pot asocia după criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau după criteriul teritorial. Două sau mai multe organizații sindicale constituite la nivelul unor unități diferite din aceeași ramură de activitate sau profesiune se pot asocia în vederea constituirii unei federații sindicale.Două sau mai multe federații sindicale din ramuri de activitate sau profesiuni diferite se pot asocia în vederea constituirii unei confederații sindicale.
Federațiile sindicale și confederațiile pot constitui, din sindicatele componente, uniuni sindicale. Federațiile, confederațiile și uniunile sindicale teritoriale, pentru a exista și funcționa ca atare, trebuie să se constituie și să se înregistreze la instanța judecătorească competentă. Fazele sunt aceleași ca și în cazul organizațiilor sindicale la nivelul unităților: elaborarea și aprobarea proiectului de statut; hotărârea de constituire a noului sindicat; înregistrarea și dobândirea personalității juridice.
În acest sens art. 42 alin.2 din lege dispune că în vederea dobândirii personalității juridice, împuternicitul special al federației sau confederației va depune, la tribunalul județean sau al municipiului în a cărui rază teritorială își are sediul, o cerere pentru dobândirea personalității juridice, însoțită de următoarele acte:
a) hotărârea de constituire a federației sau confederației;
b) hotărârile organizațiilor sindicale de a se asocia într-o federație sau confederație, semnate de reprezentanții legali ai acestora;
c) copii legalizate ale hotărârilor judecătorești de dobândire a personalității juridice, rămase definitive, ale organizațiilor sindicale care se asociază;
d) statutul federației sau confederației constituite;
e) lista membrilor din organul de conducere, conținând numele, prenumele, codul numeric personal și funcția.
Cea mai importantă confederație sindicală din țara noastră este considerată Confederația Națională a Sindicatelor Libere din România – FRĂȚIA, chiar în urma sciziunilor intervenite în rândurile sale și formarea Confederației Sindicale Democratice. Această confederație cuprinde 5.800 de sindicate și numără, afirmă liderii săi, aproape 1.500.000 de sindicaliști.
Ea este reprezentată în construcția de mașini, industriile petrolului, chimiei și petrochimiei, sectorul construcțiilor, industria ușoară, metalurgie, agricultură și industria alimentară, sectorul energetic cu federația de energie electrică și termică, două federații din domeniul distribuției și producției gazelor naturale, transporturi și telecomunicații, în domeniul transporturilor auto (sindicatul șoferilor), căile ferate uzinale, transporturi navale și mișcare-comercial SNCFR, sectorul prestărilor de servicii (comerț, turism și alimentație publică, serviciile publice) și gospodărirea comunală, cercetarea și proiectarea. Există apoi federațiile din aprovizionarea tehnico-materială, pompierii civili, personal sanitar veterinar.
Sunt afiliate, prin urmare aproape toate federațiile din domeniul energetic și al regiilor autonome, cu excepția minierilor, peste 85% din domeniul serviciilor publice și sectoarelor bugetare și peste 50% din categoria societăților comerciale în total 45 de federații. Are filiale în toate județele, inclusiv în municipiul București.
Confederația Națională Sindicală "Cartel Alfa", constituită din 2.000 de sindicate și care numără până la 700.000 de sindicaliști. Are 24 de federații afiliate. Ea cuprinde, aproape în totalitate mineritul, cu excepția Văii Jiului, industria ușoară, construcții de mașini, metalurgia și siderurgia, electronica, chimia și petrochimia, industria specială (de apărare), transporturile internaționale auto, la servicii sunt sindicate din asigurări, centre de calcul, gospodărie comunală și administrație locală, apoi agricultură, asociații de lucrători privați, societăți comerciale și o parte din sectorul alimentar.
Cartelul Alfa s-a întărit, la începutul anului 2002, prin unirea cu Confederația Națională "Metal", cu sediul la Galați, care cuprinde aproximativ 60.000 de lucrători din metalurgie. Astfel, a fost creată Centrala Națională "Alfa Metal", formată din 4 federații sindicale puternice: "U Metal" (construcții de mașini), Metarom (metalurgie feroasă și neferoasă din vestul țării), Solidaritatea '90 (electronică și electrotehnică) și Federația Sindicatelor din Siderurgie (sindicatele care cuprind lucrătorii din ISPAT-SIDEX.
O altă confederație importantă este Blocul Național Sindical, care numără aproximativ 400 sindicate. Are 39 de federații profesionale afiliate și un număr de aproximativ 500.000 de membri, fiind reprezentată în construcția de mașini și acoperă întreaga sferă din utilaj chimic, petrolier, construcții de automobile, tractoare, avioane, vapoare, construcții civile și materiale de construcții, artă, cultură, audio-vizual, transporturi (sindicatul din metrou), Port-Constanța, mecanicii de locomotivă, industria ușoară în proporție de 70% domeniul energetic (construcții și reparații), poștă, telecomunicații, în proporție de 60% sindicatul din informatică și telecomunicații din Republica Moldova, tipografii, electronică, electrotehnică, automatizări și micii întreprinzători particulari. Liderii confederației afirmă că prin structura sindicatelor și a organizațiilor pe care aceasta le are în capitală, ca mișcare sindicală, București-ul îi aparține. Are filiale în 34 de județe.
Confederația Sindicatelor Democratice, înființată la sfârșitul anului 1994, ca urmare a sciziunii intervenite în cadrul C.N.S.L.R. -FRĂȚIA pe motive politice, numără peste 300.000 de membri și este alcătuită din 20 federații și 41 de uniuni județene, printre care: Camera Federativă a Medicilor "Hipocraf, Convenția Farmaciștilor, Sindicatul Tehnicienilor dentari, sindicatele din industria alimentară, confecții și tricotaje, federația Sindicatelor Libere din învățământ, Federația Națională a Educației, Federația "Vest" din Timișoara, federația Sindicatelor din Gospodărirea Apelor și Hidrometeorologie, cu sediul central în Pitești, Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere Brașov, Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere Ialomița etc.
Confederația Sindicală Meridian cuprinde sindicatele din domeniile minerit, agricultură, pielărit, încălțăminte, textile și produse textile, chimie și petrochimie, construcții de mașini, aparataje, reciclare materiale de construcții, comerț, turism, cercetare, transporturi, mineralogie, etc. Are structuri federative, uniuni teritoriale și sindicate independente și numără în jur de 300.000 de membri.
De altfel, conform art.50 din Legea nr.54/2003, organizațiile sindicale se pot afilia și la organizațiile similare internaționale. De exemplu, Federația Sindicatelor din învățământul Preuniversitar și Federația Sindicatelor Libere din învățământ sunt afiliate la "Education International" – organizație internațională cuprinzând sindicatele din învățământ, Confederația C.N.S.R.L. – FRĂȚIA este afiliată la Confederația Internațională a Sindicatelor Libere, cu sediul la Bruxelles, iar Cartelul "ALFA" și Confederația Sindicatelor Democratice din România, la Confederația Mondială a Muncii, structură consultativă pe lângă Organizația Internațională a Muncii.
CAPITOLUL IV – RELAȚIA MANAGEMENT – SINDICATE
4.1 Poziția managementului firmei în raport cu angajații
Profilaxia dezacordurilor și a conflictelor de muncă este o preocupare foarte importantă a unui manager care dorește să asigure o activitate performantă firmei, bazată pe echilibru intern, consolidare și dezvoltare sub toate aspectele.
Așa se explică faptul că importanța sindicatelor scade în țările cu dezvoltare serioasă și cu tradiție în economia de piață. Efervescența activității sindicale este specifică economiilor naționale cu echilibru precar, legislație în schimbare (cu lacune și formulări echivoce), perioadelor de recesiune economică și tulburări pe plan social.
Contradicția dintre salariu și profit, dintre creșterea salariului și cea a profitului s-a dovedit, în țările dezvoltate economic, a fi o contradicție reală numai pe termen scurt și în condițiile în care valoarea adăugată crește foarte încet. Pe termen lung, cele două părți ale valorii adăugate, salariul și profitul nu cresc una pe seama celeilalte, ci pot crește în același ritm și cu avantaje mulțumitoare pentru destinatarii lor.
Existența unei întreprinderi este o sursă de profit pentru întreprinzător, dar înseamnă, în același timp, un număr de locuri de muncă și un fond de salarii.
Activitatea performantă a unei firme, înseamnă profituri sporite pentru angajator, posibilități de dezvoltare, de extindere, continuitate în prestații, bun renume și clienți stabili. Toate acestea stau la baza unei economii de piață stabile, dau siguranța locurilor de muncă, resurse pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă, pentru creșterea salariilor, pentru promovare profesională, perfecționare a activității și dezvoltarea carierei angajaților.
Progresul tehnic contribuie la economisirea resurselor materiale ale firmei, la calitatea produsului oferit, la atragerea clienților și la creșterea productivității muncii, iar tot acest fapt impulsionează perfecționarea profesională și promovarea pe plan profesional a lucrătorilor, asigură îmbunătățirea condițiilor de muncă, sporește resursele pentru creșterea salariilor. Disciplina în muncă, buna organizare a activității și calitatea prestației, eficiența sub toate aspectele și, mai ales, productivitatea înaltă a muncii servesc creșterii profitului, dar și calității forței de muncă și locului avantajos al acesteia pe piața muncii, creșterii salariilor și stabilității locurilor de muncă.
Sindicatele trebuie să analizeze foarte atent și înțelept cauzele dezacordurilor cu patronatul și managementul firmei, modalitățile de manifestare și de soluționare a dezacordului. Presiunea, pe care o pot exercita organizațiile angajaților unei firme, trebuie să îi ajute pe lucrători să obțină avantaje sociale și profesionale cât mai importante, în condițiile stabilității și dezvoltării întreprinderii și nu prin distrugerea acesteia sau amenințarea cu falimentul. Sindicatele nu au dreptul să discute competența profesională a specialiștilor firmei, în nici un domeniu, și cu atât mai mult, nu au dreptul să ceară menținerea sau destituirea unor manageri sau specialiști.
Interesele divergente pot fi puse în evidență dacă privim problemele din cele două poziții diferite: patronat și sindicate. În esență, algoritmul se derulează astfel:
Managerul, fie că este angajat, fie este el însuși întreprinzător, are ca obiectiv principal profit maxim pe un orizont de timp cât mai lung, o rentabilitate cât mai înaltă a firmei și, deci, costuri cât mai scăzute.
Angajatul firmei, din orice domeniu de activitate dorește un salariu cât mai bun, un loc de muncă sigur, posibilitatea valorificării aptitudinilor dobândite în școală și condiții pentru promovare profesională și dezvoltarea carierei.
Managerul este interesat în utilizarea forței de muncă potrivit cunoștințelor și aptitudinilor dobândite, astfel ca productivitatea și calitatea prestației să fie maxime.
Vechimea și stabilitatea salariaților în cadrul unei firme aduc avantaje acesteia, datorită specializării lucrătorilor și perfecționării profesionale.
Motivarea și stimularea angajaților duc la perfecționarea activității firmei, la stabilitatea clienților, la economisirea resurselor materiale, la posibilitatea dezvoltării activității, la creșterea profiturilor și rentabilității firmei.
Aplicarea practică a algoritmului necesită, în primul rând, o pregătire corespunzătoare a managerilor, o mentalitate specifică economiei concurențiale și un simț al afacerilor adecvat. În al doilea rând, însă, condițiile economice și sociale trebuie să permită desfășurarea activității manageriale, în sensul preîntâmpinării conflictelor de muncă. Cadrul economic și juridic trebuie să permită desfășurarea unei activități de producție rentabile; structura pe ramuri și subramuri a economiei trebuie să se coreleze cu nevoile populației locale și cu posibilitățile de penetrare a altor piețe; profilul de producție al întreprinderilor trebuie să stea la faza structurii ofertei pe piața muncii; resursele de finanțare trebuie să se coreleze cu nevoia de capital pentru investiții etc.
4.2 Stil de comunicare, obiective și interese ale sindicatului
Componentele de bază ale stilului de comunicare sunt: distanța, privirea și contactul vizual, postura trupului, fizionomia, mimica, gestica, vorbirea, tonul și inflexiunile vocii, pauzele și ritmul vorbirii, ascultarea, îmbrăcămintea și accesoriile, imaginea de sine, sociabilitatea și dominanța psihologică.
Două prime trăsături de personalitate și forțe comportamentale, în raport cu care diferențiem stilurile de comunicare, sunt dominanța și sociabilitatea.
Dominanța este tendința de a etala o atitudine parentală, preocupată, de a manifesta o formă de îngrijorare, de a predomina și de a acapara sau controla timpul și spațiul destinat comunicării bilaterale sau de grup.
Sociabilitatea reprezintă aptitudinea de a stabili cu ușurință relații cu alții.
Versatilitatea este aptitudinea multora dintre noi de a-și adapta stilul în funcție de situație, pentru a obține maximum de avantaje și aprobare socială. Versatilitatea înseamnă adaptare, flexibilitate, mobilitate, nestatornicie, dar și nehotărâre, inconsecvență, oportunism și duplicitate.
Obiective și interese ale sindicatului
Dintre elementele care constituie premisele unei negocieri eficiente amintim:
1) clarificarea poziției sindicatelor și, mai ales, a leader-ilor;
2) argumentarea atitudinii managementului firmei, a poziției acestuia și a comportamentului adoptat.
Sindicatele pot exercita presiuni asupra managerilor și specialiștilor din domeniul personalului prin intermediul:
a) unei forțe interne firmei- organizația sindicală a angajaților acesteia
b) unei forțe externe- structurile sindicale de la nivelul superior organizației, la care aceasta este afiliată, uniunile profesionale de ramură sau teritoriale.
Obiectivele de bază ale acestei presiuni trebuie să se stabilească pe baza intereselor tuturor membrilor de sindicat:
dimensionarea remunerației în concordanță cu munca depusă de lucrători și cu un standard de viață normal;
crearea unor condiții de lucru la nivelul tehnicii moderne;
crearea și stabilitatea unui număr de locuri de muncă determinat de satisfacerea nevoilor populației și de oferta de pe piața muncii;
stabilirea unui număr de ore de muncă mediu zilnic, în echilibru cu durata de odihnă necesară;
protecția muncii, protecție și asistență socială.
Atingerea acestor obiective este posibilă numai dacă sindicatele se constituie ca parteneri egali cu patronii și managerii, în negocieri care vizează perfecționarea legislației în aceste domenii și desfășurarea activității efective la nivelul firmei, la nivel de ramură, teritorial și național.
În cadrul unei economii concurențiale echilibrate, leaderii sindicali, reprezentând interesele salariaților care i-au ales, trebuie să aibă în vedere două categorii de interese:
interese comune cu patronii și managerii;
interese divergente patronat — sindicate.
Atitudinea înțeleaptă a managerului poate conduce la armonizarea intereselor angajaților cu obiectivele de bază ale firmei, folosind motivarea și stimularea în scopul îmbunătățirii calității, eficienței și profiturilor.
4.3 Conflictul de muncã și negocierea
Negocierea este un proces desfășurat totdeauna între parteneri care depind unul de altul în satisfacerea intereselor. În cazul conflictelor de muncă ce pot aparea între patronate și sindicatele angajaților, procesul de negociere are o importanță covârșitoare. Este sinonim pentru “a purta tratative” și este un proces de ajustare a opiniilor partenerilor pentru a putea ajunge de la o soluție ideală la o soluție reală de rezolvare a unei probleme.
În unele lucrări de specialitate se întâlnește un concept numit Cea Mai Bună Alternativă la Negociere. Această C.M.B.A.N. este un punct de reper foarte important pentru orice negociator: înainte de a începe tratativele trebuie stabilite posibilitățile de soluționare a problemei fără a negocia cu partenerul dat (de exemplu: renunțăm la negocierea unui contract și cumpărăm de la altă firmă sau nu va negocia sindicatul X cu managementul firmei, ci va cere sprijinul guvernului etc). Compromisul obținut în urma negocierii poate fi acceptat numai dacă este mai avantajos decât C.M.B.A.N.
În funcție de tipul conflictului și de problema care trebuie soluționată, pot fi adoptate diferite tipuri de negociere. De exemplu, negocierile bazate pe strategia problematică, constau în rezolvarea problemei în care sunt implicate părțile, prin eforturi comune. Rezolvarea unei probleme necesită definirea în comun a problemei, analiza intereselor, crearea de noi soluții și aprecierea acestora ținându-se seama de punctele de vedere ale tuturor părților angajate.
Un alt exemplu pot fi negocierile bazate pe interese. Se constituie o strategie în care se preconizează că avantajele uneia din părți nu trebuie obținute prin cauzarea de pierderi celeilalte părți.
În cazul relației management – sindicate, de cele mai multe ori, “mărul discordiei” îl constituie nivelul salariilor și stabilitatea (sau instabilitatea) locurilor de muncă
Există, în cazul conflictelor de muncă, numeroase elemente care nu depind de managementul unei firme și sunt destul de dese cazurile în care sindicatul cere să trateze cu ministerul, cu șeful guvernului, cu președintele țării chiar, deși problema ar putea fi tratată și soluționată în cadrul întreprinderii sau la nivel teritorial local.
Prevenirea conflictului sau negocierea și soluționarea rapidă sunt de o reală importanță mai ales pentru anumite ramuri de activitate. De asemenea, răspunderea, atât a sindicatelor cât și a managerilor sau a conducerii de nivel superior, este cu atât mai mare cu cât protestul manifestat la sugestia sindicatelor afectează mai multă lume, paralizează activități importante, produce pagube, stres, etc.
Negocierea colectivă și, implicit, încheierea contractelor colective de muncă a rezultat din necesitatea elaborării și aplicării unor reguli care să stea la baza regimului juridic al raporturilor de muncă și care să guverneze, în special, încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de muncă.
Ca în orice țară democratică, și în România negocierea colectivă reprezintă dialogul social necesar în privința conținutului raportului juridic de muncă. Astfel, negocierea colectivă este una dintre cele mai importante modalități de a stabili și de a detalia drepturile și obligațiile partenerilor sociali, fiind permanent sub influența caracteristicilor sociale și a constrângerilor economice ce caracterizează societatea.
Prin elaborarea și adoptarea Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, legiuitorul a urmărit mai multe obiective, printre care:
instituționalizarea, prin lege, a unei proceduri de negociere colectivă a contractelor colective de muncă la nivel de unitate;
posibilitatea adaptării periodice a conținutului contractelor colective de muncă la situația economică și socială a întreprinderii;
impunerea negocierii colective ca instrumentul juridic de stabilire a drepturilor și obligațiilor salariale, în cadrul angajatorilor din sectorul privat.
Din coroborarea dispozițiilor art. 236 alin. (2) C. muncii cu cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, negocierea contractelor colective de muncă este obligatorie la nivel de angajator, cu excepția cazului în care angajatorul are mai puțin de 21 de salariați.
Astfel, în condițiile Codului muncii anterior, negocierea nu era obligatorie dacă unitatea avea mai puțin de 21 de salariați, dar nici în cazul în care angajatorul era persoană fizică, indiferent de numărul salariaților pe care îi are. Prin intrarea în vigoare a actualului Cod al muncii, Legea nr. 53/2003, negocierea colectivă a devenit obligatorie și pentru persoanele fizice angajatori care au cel puțin 21 de salariați. deoarece dispozițiile incidente din Codul muncii nu disting între angajatorii persoane juridice și angajatorii persoane fizice.
Legea nr. 130/1996 prevede cu caracter general clauzele care pot fi cuprinse în contractele colective de muncă și, ca regulă generală, nu limitează libertatea contractuală a părților. Astfel, chiar în cuprinsul definiției contractului colectiv de muncă se precizează tipurile de clauze ce pot fi incluse într-un astfel de contract: „clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă” – art. 1 alin. (1).
De asemenea, art. 3 alin. (4) din lege prevede că negocierea colectivă, obligatorie în unitățile cu cel puțin 21 de salariați, „va avea ca obiect cel puțin: salariile, durata timpului de lucru, programul de lucru și condițiile de muncă”. A fortiori, dacă partenerii sociali negociază la celelalte niveluri, unde negocierea colectivă nu are caracter obligatoriu, libertatea părților nefiind limitată, negocierea poate avea ca obiect elementele menționate.
Dacă negocierea colectivă se desfășoară la nivel de ramură sau la nivelul unui grup de unități, art. 13 din Legea nr. 130/1996 prevede că părțile sunt obligate să stabilească și să precizeze în contractul colectiv de muncă unitățile în cadrul cărora contractul respectiv se aplică. Dacă părțile nu-și respectă această obligație, contractul colectiv de muncă nu va putea fi înregistrat și nu va intra în vigoare.
Legea prevede expres și faptul că acordurile dintre partenerii sociali prin care se soluționează conflictele colective de muncă fac parte din contractele colective de muncă – art. 2 alin. (3).
Obiectul negocierii colective se stabilește în concret în raport cu specificul unei ramuri de activitate, al unei întreprinderi, al unei profesii. Astfel, în timp ce legea și chiar contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național cuprind reglementări cu caracter general, contractele colective încheiate la nivel de ramură de activitate sau la nivel de angajator conțin clauze cu caracter concret și specific.
Literatura juridică și practica de specialitate au identificat trei categorii de clauze ce pot fi cuprinse în contractele colective de muncă:
a) Clauze referitoare la acele drepturi ale salariaților cu privire la acordarea și cuantumul cărora legislația în vigoare prevede că se stabilesc prin contractele colective de muncă.
De exemplu, potrivit art. 157 alin. (1) C.muncii, salariile se stabilesc prin negocieri individuale și/sau colective între angajator și salariați sau reprezentanții acestora. Legea prevede numai faptul că angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară. El nu poate negocia și stabili prin contractul individual de muncă un salariu de bază sub salariul de bază minim brut orar pe țară. Cea mai mare parte a contractelor colective fie stabilesc expres nivelul salariului pentru fiecare funcție sau categorie de funcții, fie stabilesc numai limitele salarizării pe categorii de funcții, urmând ca nivelul concret al salariilor să fie fixat de către angajator în urma procedurii de evaluare sau să se stabilească prin negociere individuală.
b) Clauze referitoare la acele drepturi ale salariaților cu privire la stabilirea și cuantumul cărora legislația în vigoare nu face nici o referire.
De exemplu, în conformitate cu 66 alin. (1) și (2) din Contractul colectiv de muncă în vigoare la nivel național, în cazul în care salariata se află în concediu de maternitate, unitatea este obligată să compenseze, pe o anumită perioadă care nu poate fi mai mică de 6 luni, diferența dintre salariul de bază individual avut și indemnizația legală pentru concediu de maternitate la care aceasta are dreptul. Legislația în vigoare nu cuprinde nici o prevedere referitoare la o astfel de compensație.
c) Clauze care prevăd un nivel mai ridicat al drepturilor salariaților decât cel stabilit prin dispozițiile legale în vigoare.
Astfel, art. 56 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă în vigoare la nivel național stabilește limita minimă a concediului anual de odihnă plătit la care au dreptul salariații la 21 de zile lucrătoare, spre deosebire de dispozițiile art. 140 alin. (1) C.muncii potrivit cărora durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare.
De asemenea, conform 74 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă în vigoare la nivel național, în cazurile în care unitatea este obligată, potrivit legii, să acorde un preaviz la desfacerea contractului de muncă, durata preavizului va fi de 20 de zile lucrătoare, spre deosebire de art. 73 alin. (1) C.muncii, care stabilește durata preavizului în caz de concediere la minim 15 zile lucrătoare.
Contractul colectiv de muncă se încheie, potrivit art. 236 C. muncii și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, „între angajator sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate sau în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte”. În consecință, negocierea colectivă se desfășoară între angajatori și salariați, acestea fiind și părțile între care se încheie contractul colectiv de muncă.
Atât angajatorii cât și salariații sunt reprezentați la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă. Utilizarea criteriului reprezentativității dă un spor de substanță juridică prevederilor contractelor colective de muncă, întrucât numai partenerii sociali validați de un număr important de salariați și cu o pondere însemnată pe piața muncii pot oferi un suport serios actului lor juridic.
Salariații sunt reprezentanți la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă astfel:
la nivel de unitate, de către organizațiile sindicale legal constituite și reprezentative ori, acolo unde nu este constituit un sindicat reprezentativ, prin reprezentanți: aleși ai salariaților;
la nivelul grupurilor de unități și al ramurilor, de către organizațiile sindicale de tip federativ, legal constituite și reprezentative;
la nivel național, de către organizațiile sindicale de tip confederativ, legal constituite și reprezentative.
În negocierea colectivă obligația demarării negocierii incumbă patronului.
Acesta are obligația să demareze negocierea colectivă în următoarele situații:
în cazul în care negocierea precedentă nu a fost urmată de încheierea contractului colectiv de muncă, o nouă negociere trebuie să aibă loc după cel puțin 12 luni de la data negocierii precedente;
în cazul în care negocierea precedentă a fost urmată de încheierea unui contract colectiv, o nouă negociere trebuie să aibă loc după cel puțin 12 luni de la data intrării în vigoare a contractului colectiv;
în cazul contractelor colective încheiate pe o perioadă de 1 an, o nouă negociere trebuie să aibă loc cu cel puțin 30 de zile anterior expirării contractului colectiv.
În consecință, în urma desfășurării negocierii colective, părțile pot să ajungă sau nu la un acord în privința clauzelor contractului colectiv de muncă.
Astfel, negocierea colectivă poate avea ca efect fie încheierea contractului colectiv de muncă, obligatoriu pentru părți pe perioada pentru care acesta a fost încheiat, alături de dispozițiile legale și de clauzele contractului individual de muncă și ale contractelor colective de muncă în vigoare la nivelurile superioare; fie inexistența unui contract colectiv de muncă la nivelul respectiv, în acest caz părțile fiind obligate să respecte dispozițiile legale și clauzele contractului individual de muncă și ale contractelor colective de muncă în vigoare la nivelurile superioare.
La nivelul angajatorilor cu mai puțin de 21 de salariați, precum și la nivel național, de ramură și de grup de angajatori, o nouă negociere colectivă va putea avea loc dacă părțile convin în acest sens, la momentul și în condițiile stabilite de comun acord de către acestea.
4.4 Apãrarea intereselor și acțiuni revendicative ale sindicatelor
Conform dispozițiilor Legii nr.54/2003, sindicatele apără drepturile, membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective și individuale de muncă, precum și acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși (art.28 alin.1).
Există regula potrivit căreia nimeni nu se poate substitui altuia pentru a formula o acțiune în numele acestuia, deoarece regulile de procedură se opun ca cineva, fără mandat să exercite o acțiune în locul altei persoane. Însă, art.28 alin.2 din lege prezumă existența unui mandat implicit, iar acțiunea va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală numai dacă cel în cauză nu se opune sau nu renunță la judecată.
În conformitate cu dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sindicatele pot formula acțiuni în nume propriu, – așadar, și cereri de intervenție în nume propriu ori de câte ori sunt încălcate prevederile ei în domeniul egalității în activitatea economică și în materie de angajare și profesie (art.5-8).
Într-adevăr sindicatele pot fi considerate, în spiritul dispozițiilor Ordonanței nr.137/2000, ca făcând parte din rândul "organizațiilor neguvernamentale" care au ca scop protecția drepturilor omului… în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane (art 22, alin.1).
Nu are importanță dacă sindicatul este sau nu "reprezentativ", în sensul conferit acestui termen de Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă (art.14-20). Într-un caz s-a decis că este admisibilă cererea sindicatului de a se anula hotărârea conducerii unității privind disponibilizarea colectivă a personalului.
Acțiuni revendicative ale sindicatelor sunt prevăzute în art.27 din Legea nr.54/2003, care precizează că, în vederea atingerii scopului pentru care au fost create, sindicatele au dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt negocierile, procedurile de soluționare a litigiilor prin mediere, arbitraj, conciliere, petiția, protestul, mitingul, demonstrația și greva, potrivit statutelor proprii și în condițiile prevăzute de lege.
Procedura încheierii, executării, modificării, suspendării și încetării contractului colectiv de muncă este reglementată din Legea nr.130/1996, de unde rezultă și atribuțiile sindicatelor în acest domeniu. Ca regulă, sindicatele participă la negocieri pentru stabilirea condițiilor de muncă și, prin reprezentanții lor, semnează acest contract, apoi au obligația să respecte clauzele acestuia și să le aducă la îndeplinire.
Acțiunile de care organizațiile sindicale pot uza în privința conflictelor colective de muncă, condițiile de declarare, desfășurare și încetare a grevei sunt prevăzute de Legea nr.168/1999. Potrivit acesteia, în conflictele colective de muncă salariații sunt reprezentați de sindicate. Ele trebuie să se adreseze Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei pentru declanșarea procedurii de conciliere. De asemenea, hotărârea de declarare a grevei se ia de către sindicate, ca și, în cele mai multe situații, cea de încetare a ei.
Petiția, ca mijloc de acțiune sindicală își are temeiul legal în art.51 din Constituție. Potrivit acestui text, organizațiile legal constituite, deci și sindicatele, au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege.
Activitatea de soluționare a petițiilor este reglementată de Ordonanța Guvernului nr.27/ 2002. Conform acestui act normativ dreptul de petiționare este recunoscut nu numai persoanelor fizice, ci și organizațiilor legal constituite (deci și sindicatelor), acestea putând formula petiții în numele colectivelor pe care le reprezintă.
Prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris sau prin e-mail, pe care un cetățean ori o organizație legal constituită o poate adresa autorităților publice locale și centrale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, societăților naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum și regiilor autonome (art.2). Autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să comunice petiționarului, în termen de 30 zile de la data înregistrării petiției, răspunsul, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă (art.8 alin. 1 ).
Privind alte mijloace de acțiune – mitinguri, demonstrații, etc- trebuie avute în vedere dispozițiile Legii nr.60/1991, care prevăd obligativitatea declarării prealabile a adunărilor publice, autorizării acestora și-îndeplinirii anumitor condiții pentru desfășurarea lor.
Sindicatele, de la toate nivelurile, au desfășurat o gamă largă de acțiuni revendicative, inclusiv greve, mitinguri, demonstrații, acționând uneori ca grupuri de presiune de temut (minerii, ceferiștii, șoferii). Nu de puține ori aceste acțiuni au însemnat și „victorii". Amintim în acest sens, rezultatul grevei generale din luna mai 1993. Protocolul încheiat în 6 mai 1993 a fost considerat un mare câștig pentru sindicatele care au negociat cu Guvernul; a fost desființat fondul de referință al salariilor și înlocuit cu fondul admisibil lunar, s-a stabilit obligativitatea garantării plății salariului minim etc.
Tot cu rezultate pozitive s-a încheiat și greva minerilor din Valea Jiului din august 1994 sau cea a salariaților din Reșița din decembrie 1994: s-a hotărât acordarea unor prime, majorarea salariilor, luarea măsurilor pentru redresarea activității economice locale, demiterea unor persoane cu funcții de conducere etc.
Chiar dacă într-o anumită perioadă de timp acțiunile revendicative au fost de o mai mică amploare, în general s-au încheiat prin satisfacerea unora dintre ele, în special ale celor referitoare la creșterea salariilor.
În legătură cu obiectul actual al revendicărilor salariale, sunt demne de reținut cele ridicate cu ocazia protestelor din luna martie 1999 organizate de marile confederații.
– asigurarea unui trai decent;
– reducerea fiscalității;
– creșterea salariului minim;
– elaborarea unui program de reforme;
– stoparea falimentului dirijat al industriei și agriculturii;
– adoptarea unor măsuri corespunzătoare pentru pensionari, șomeri și femei;
– investiții prioritare în resursele umane;
– desființarea Fondului Proprietății de Stat;
– promovarea în regim de urgență a unor acte normative; majoritatea acestor acte normative au fost adoptate.
Sindicatele s-au opus privatizării efectuate de Fondul Proprietății de Stat, determinând, până la urmă, revenirea asupra măsurii luate. Alte acțiuni sindicale (greve, manifestații, etc.) au avut ca obiect obținerea de credite pentru "repornirea activității și asigurarea funcționării" unității, acuzarea stării deplorabile a utilajelor,suspendarea aplicării Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.
Greva cadrelor didactice din martie 2002 a avut ca scop să obțină "dreptatea de care învățământul a fost lipsit în ultimii ani", iar cea organizată în București de unele centrale sindicale (Cartel "ALFA", Blocul Național Sindical) din iunie 2002 a urmărit:
reducerea fiscalității pe salarii cu cel puțin 7%;
– măsuri legislative pentru combaterea corupției;
– creșterea valorii punctului de pensie;
– recunoașterea grupelor de muncă la calculul pensiei;
– creșterea salariului minim pe economie la 75 euro pe lună;
La rândul ei, greva funcționarilor publici din noiembrie 2002 a avut ca obiective:
– creșterea salariilor;
– acordarea de prime de vacanță;
– acordarea tichetelor de masă din fonduri extrabugetare;
– protecția funcționarilor publici.
Într-o analiză făcută de Guvern în cursul anului 2002 s-a apreciat că în perioada 1990- 2001 au fost declanșate legal peste 3.200 de conflicte de muncă la care au participat angajați din toate ramurile economiei naționale. Cele mai multe au fost înregistrate în 1999 – 653 la nivel național, iar cele mai puține -103 – în anul 2001. La conflictele din acest an au participat peste 271.000. de salariați, respectiv 68,76% din totalul angajaților din unitățile implicate. Conflictele au fost declanșate în principal din cauza problemelor salariale (47%), urmate de neasigurarea unor condiții normale de muncă (11,11%), organizarea muncii – dotări, restructurări, modificări de orar, etc. (1,31%), precum și lipsa măsurilor de protecție și drepturi sociale (aproape 9%). Salariații care au participat cel mai frecvent la conflicte s-au regăsit, în 2001, în ramura energetică, termică, petrol și gaze (59%).
Forțând prevederile legii, conform cărora sindicatele "sunt organizații profesionale" și extinzând limitele libertății sindicale, acestea s-au implicat și în politică.
Nu în "politica muncii", cum s-a afirmat cândva ci în chiar politica propriu-zisă. Într-un moment în care destule partide politic se dovedesc incapabile de formulări doctrinare, sindicatele au hotărât înființarea unor partide care își" trag seva" din ele: Convenția Solidarității Sociale înființată din inițiativa Convenției Naționale Consultative a Sindicatelor ("ALFA", Consiliul Național al Sindicatelor Libere și "FRĂȚIA") și Partidul Național Sindical (alcătuit din inițiativa Blocului Național Sindical).
Se pare că implicarea în politică a sindicatelor, constituirea de partide politice cu "sevă sindicală", depunerea de candidaturi a unor lideri de centrale sindicale pentru alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992, declarațiile de sprijin a Convenției Democratice și a candidatului acesteia la președinția țării nu au fost agreate de către toate organizațiile din unități și de majoritatea membrilor de sindicat. O dovadă elocventă în acest sens o reprezintă rezultatul alegerilor respective în care nu s-a înregistrat nici o victorie sindicală.
Cu toate acestea, sindicatele au continuat să se implice în politică. Un alt protocol de colaborare prioritară în toamna anului 1994 cu Convenția Democratică din România a fost semnat de Blocul Național Sindical, precum și de unul din foștii lideri ai C. N. S. L R. – FRĂȚIA. Acesta a fost, de altfel, motivul sciziunii intervenite în această din urmă Confederație si înființarea unui nou sindicat – Confederația Sindicatelor Democratice. A fost reactivat, totodată, Partidul Solidarității Sociale (fost Convenția Solidarității Sociale), sprijinit de C.N.S.LR. – FRĂȚIA, președinte fiind un fost reprezentant al ei.
Și pentru alegerile din noiembrie 1996, unele sindicate și-au asumat angajamente politice. De pildă, Confederația sindicală HERCULES – cuprinzând aproximativ 100.000 de sindicaliști – a încheiat un protocol de colaborare cu Partidul Socialist. Ca o consecință, mai mulți lideri ai Confederației au fost incluși pe listele electorale pentru alegerile parlamentare, întocmite de acest partid.
De asemenea, Centrala Națională a Sindicatelor Miniere din România și federațiile Sindicale din SNCFR au încheiat convenții de colaborare cu Uniunea Social Democratică prin care s-au angajat să susțină această formațiune politică în campania electorală pentru alegerile prezidențiale și parlamentare.
Anumite convenții de colaborare s-au încheiat și pentru alegerile din noiembrie 2000.
Unii lideri sindicali consideră că polarizarea mișcării sindicale, prin declararea opțiunilor spre o doctrină este binevenită, alții, dimpotrivă, afirmă că sindicatele trebuie să rămână în afara jocurilor politice.
Se pare însă că, până acum, preocupările politice ale sindicatelor au avut ca rezultate numai schimbarea statutului politic al unor lideri și nu impulsionarea mișcării sindicale, care se poate spune că, în prezent, nu mai are anvergura de acum câțiva ani.
Fără nici o îndoială însă, organizațiile sindicale din țara noastră acționând pentru îndeplinirea scopului lor firesc, apărarea și promovarea intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale salariaților, constituie un puternic factor de echilibru economic și social un partener redutabil pentru puterea executivă și organizațiile patronale, capabile să asigure îmbunătățirea continuă a condițiilor de muncă și viață a membrilor lor.
Semnificativ în acest sens este încheierea Acordului social între Guvern, Consiliul Economic și Social, cele mai importante centrale sindicale (la început C.N.S.LR.- FRĂȚIA, Confederația Sindicatelor Democratice și "Meridian", apoi și Blocul Național Sindical și Cartel "ALFA"), precum și șapte asociații patronale, în martie 2002.
Acordul a avut la bază șapte indicatori macroeconomici, respectiv:
– creșterea Produsului Intern Brut cu 5%
– menținerea unei rate a inflației de până la 22%
– numărul mediu de salariați să crească cu circa 100.000
– rata șomajului să fie de maximum 9,2%
– productivitatea muncii să crească cu 4,5%
– salariul real să crească cu 4%
– salariul minim pe economie să crească cu 25%.
Acordul a mai prevăzut recorelarea periodică a salariului minim pe economie și a venitului minim garantat în funcție de valoarea coșului zilnic stabilit de Comisia Națională de Statistică, majorarea alocațiilor pentru copii, începând cu 1 iulie 2002 și indexarea trimestrială diferențiată a pensiilor, astfel încât să acopere creșterea prețurilor în proporție de 100% pentru pensiile mai mici.
Ulterior, prin aderarea la acord a Blocului Național Sindical și a Cartelului „ALFA”, s-au stabilit și alte obiective: salariul minim de 75 euro, la 31 decembrie 2002, creșterea reală a salariilor bugetarilor cu 3%, bilete de odihnă achitate de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale pentru aceiași bugetari în 2003, pensii mai mari prin includerea, în calculul lor, a sporurilor cu caracter permanent, reducerea impozitelor pe veniturile din salarii și pensii.
Pentru anul 2004, principalele cereri ale sindicatelor au fost:
– stoparea creșterii prețului utilităților publice;
– creșterea salariului minim brut pe țară la 100 de euro pe lună;
– micșorarea vârstei de pensionare cu cel puțin 2 ani;
– eliminarea taxei pe valoarea adăugată pentru persoanele și serviciile cuprinse în coșul zilnic;
– schimbarea grilei de impozitare a salariilor; aceasta ar trebui să rămână
progresivă, nu în cotă unică.
Cota minimă de impozit ar trebui să scadă de la 18% la 14%, iar cota maximă de la 40% la 25%.
CAPITOLUL V – DIZOLVAREA ȘI REORGANIZAREA SINDICATELOR
5.1 Dizolvarea organizațiilor sindicale
Legea stabilește ca singura formă de dizolvare hotărârea membrilor sau a delegaților acestora adoptată conform statutelor proprii (art.36). Conform legii, organizațiile sindicale nu pot fi dizolvate și nu li se poate suspenda activitatea în baza unor acte de dispoziție ale autorităților administrației publice sau ale patronatelor (art.39).
Unul din efectele principale ale dizolvării, deci al încetării sindicatului, privește patrimoniul și anume acesta se împarte conform dispozițiilor din statut sau, în lipsa unor astfel de prevederi, potrivit hotărârii adunării de dizolvare.
Dacă statutul nu prevede modul de distribuire a patrimoniului și nici adunarea de dizolvare nu a luat o hotărâre în această privință, tribunalul județean sau al municipiului București, sesizat de oricare membru al organizației sindicale, hotărăște asupra distribuirii patrimoniului, atribuindu-l unei organizații din care face parte sindicatul sau, dacă nu face parte din nici o organizație, unei alte organizații sindicale cu specific asemănător (art.37).
În termen de 5 zile de la dizolvare, conducătorii organizației sindicale sau lichidatorii patrimoniului sunt obligați să ceară instanței judecătorești competente care a operat înscrierea ei în registrul special ca persoană juridică, să facă mențiunea dizolvării. După trecerea acestui termen, orice persoană interesată din rândul membrilor organizației sindicale poate să ceară instanței judecătorești competente efectuarea mențiunii respective (art.38 alin.1 și 2).
Nerespectarea obligației menționate instituită în sarcina liderilor sindicali constituie contravenție prevăzută și sancționată de art.51 lit. a din lege.
5.2 Reorganizarea sindicatelor.
În ceea ce privește reorganizarea sindicatelor, prevederile legii sunt lapidare. Ca urmare, se vor aplica dispozițiile dreptului comun, reorganizarea înfăptuindu-se prin oricare din formele prevăzute: fuziune, absorbție, divizare.
Specific organizațiilor sindicale poate fi sciziunea, adică divizarea unui sindicat ca urmare a unor disensiuni interne (contrară fuziunii). Ea este altceva decât ieșirea (chiar excluderea) dintr-o federație sau confederație. Sciziunea fie că se datorează minorității sau majorității, presupune împărțirea bunurilor, a arhive, atribuirea sediului, etc.
În conformitate cu dispozițiile art.40 din Legea nr.54/2003, în cazul reorganizării unei organizații sindicale, hotărârile asupra patrimoniului se iau de către organele de conducere a acesteia, dacă statutul nu prevede altfel.
CONCLUZII
În ultimii ani societatea românească s-a caracterizat printr-un proces continuu de transformări în plan social, economic și politic. După ani de tranziție, situația pare să prezinte unele clarificări în ceea ce privește evoluția societății; procesul de privatizare a intrat în etapa evoluției reversibile, iar economia începe să dea semne de revigorare. Mai sunt, totuși, destul de multe neclarități privind obiectivele concrete ale transformărilor economice în urma crizei financiare, cumulate cu căutări și ezitări privind restructurarea unei economii funcționale de piață competitivă și viabilă.
De-a lungul timpului, din punct de vedere social, costurile acestei tranziții prelungite, precum și costurile legate de ezitările și eșecurile măsurilor economice, au fost suportate în cea mai mare proporție de salariați, deci și de membrii de sindicat.
Din punct de vedere politic, transformările au fost mai clare, societatea românească evoluând vizibil către o democrație stabilă.
Mișcarea sindicală a evoluat, după o divizare excesivă, către regrupări generate atât de nevoia de solidaritate cât și de apropierea doctrinară a diverselor organizații sindicale. Actorii dialogului social la nivel național s-au identificat în mod clar atât din punct de vedere al salariaților cât și al patronatului.
Deși, încă nedefinitivat și imperfect, există în momentul de față un pachet de legi care reglementează relațiile de muncă în conformitate cu transformările sociale, economice și politice pe care România le-a suportat.
Organizațiile patronale au grupat întreprinderile dintr-o anumită ramură sau regiune pentru a promova și proteja interesele comune și a le furniza asistență și servicii. Principalele lor domenii sunt relațiile sociale și promovarea condițiilor legale și politice necesare liberei întreprinderi.
Cu toate acestea ele se confruntă și cu o serie de probleme specifice:
în practică, recunoașterea organizațiilor lasă mult de dorit afectând capacitatea lor de reprezentare reducând, participarea lor activă, consultările tripartite;
sunt semnalate dificultățile importante în finanțarea activității lor,
datorită lipsei de facilități fiscale;
există dezechilibre serioase în dezvoltarea organizațională între cei 2 parteneri sociali, între agenții economici de stat și cei privați, existând preferința sindicatelor de a discuta direct cu reprezentanții guvernului.
În România ritmul privatizării este lent și cele mai mari întreprinderi sunt cele de stat. Absența sectorului de stat ca membru al organizațiilor patronale și acordurile separate cu sindicatele le fac foarte slabe.
De asemenea, lipsa unui cadru legislativ adecvat, favorabil organizațiilor patronale, constituie un obstacol major concretizat în existența multitudinii de organizații.
Această fragmentare a frânat eficacitatea intereselor și a produs dificultăți în organizare. În plus, ele nu au existat înainte, și prin urmare nu au beneficiat de subvenționarea statului, pentru a moșteni patrimoniu.
Consolidarea drepturilor fundamentale și ridicarea nivelului de trai al salariaților, încât toți cei care își câștigă existența, valorificându-și forța de muncă să-și poată asigura un trai decent în raport cu standardele de viață din Uniunea Europeană ar trebuie să fie direcția pe care s-o urmeze societatea în zilele noastre.
BIBLIOGRAFIE
Legislație:
Constituția României
Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicată în M.Of 73/5 feb. 2003
Codul Muncii, publicat în M.Of 354/18 mai 2011
OUG nr 123/2003, publicată în M.Of, partea I, nr 919 din decembrie 2003
Manuale, tratate:
1. Alexandru Athanasiu, Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, în Dreptul nr. 3/1997;
2. Alexandru Athanasiu, Dreptul muncii, Ed. All Beck, București, 2005;
3. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed a 5-a rev. și ad. de Nicolae M și Trușcă P., Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1998;
4. Beligrădeanu Șerban., Categorii profesionale cărora le este aplicabilă Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, în lumina Constituției României, în Dreptul, nr. 1/1992;
5. Beligrădeanu Șerban., Legislația muncii comentată, vol. XLIV (2/2002), Ed. Lumina Lex, București, 2002;
6. Canut F., Le statut juridique des syndicats, în Liaisons sociales nr. 10393, 2 fevrier 1989, Paris;
7. Dragne F.I., Iacoș I., Munteanu N.G., Petrișor V., Mișcarea sindicală din România, vol. I, Ed. Politică, București, 1981;
8. Diaconescu Gheorghe, Infracțiuni in legi și legi extrapenale, Editura Sirius, București, 1994
9. Hangan T., Sindicatele Unite din România, 1944-1947, Ed. Politică, București, 1968;
10. Mitchnik G.M., L'evolution récente en matiére de syndicalisation obligatorie, în Revue internationale du travail, nr. 9/1993;
11. Milner S., The Dilemmas of Internationalism, French Syndicalism and International Labour Mouvment 1900-1914, Oxford, 1990;
12. Moureau J, Syndicats la mutation de la C.E.S., Faire, juin, 1979;
13. Moarcas Claudia Ana, Sindicatele: componente fundamentale ale societății civile, București, Tribuna Economică, 1999;
14. Strat G., La liberte syndicale en Roumanie –studiu cerut de Biroul Internațional al Muncii, București, 1927;
15. Ștefănescu I.Traian., Aspecte ale obligației de fidelitate pentru persoanele încadrate în funcții de conducere sau de consilieri juridici, în Dreptul, nr. 8/2000;
16. Ștefănescu I.Traian., Dreptul muncii. Tratat., Ed. Lumina Lex, București, 2003;
17. Tașcă G., Politica socială a României (Legislația muncitorească), București, 1940;
18. Țiclea Alexandru, Popescu Andrei., Tufan Constantin., Țichindeleanu Mărioara, Ținca Ovidiu., Dreptul muncii, Ed. Rosetti, București, 2004;
19. Ungureanu A., Considerații privind noile reglementări cuprinse în Legea sindicatelor nr. 54/2003, în R.D.C., nr. 4/2003
Articole, recenzii:
Articol- Marius Nițu, Pacea socială-cumpărată pe datorie, în "Adevărul" din 13 iunie 2002.
Articol- Caterina Nicolae, 80000 de sindicaliști au strigat în fața Guvernului…, în „Adevărul" din 16.10.2003.
3. Articol- Petre Constantin, Liderii sindicali – promotori ai democrației sau uneltele haosului?, în "România Liberă" din 25 ianuarie 1992.
4. Articol- Constantin Moraru, O țară de sindicaliști, în "Adevărul".
5. Revista română de dreptul muncii, nr. 1/2004.
6. Articol- Augustin Ungureanu, Considerații privind noile reglementări cuprinse în Legea sindicatelor nr.54/2003, în „Revista de drept comercial" nr.4/2003.
7. Articol- Vrând-nevrând, sindicatele fac o anumită politică, interviu cu Victor Ciorbea, in "Curierul Național" din 18 martie 1992.
8. Articol- Caterina Nicolae, Pace socială contra noi locuri de muncă, în "Adevărul" din 4 noiembrie 2002.
9. Articol- Sorin Țiței, A luat ființă centrala natională "Alfa Metal", în "Adevărul" din 20 martie 2002
10. Articol- Mihaela Balea, Acțiunile de protest ale sindicaliștilor români sunt sprijinite și de Confederația Internațională a Sindicatelor Libere, în "Evenimentul Zilei", din 29 martie 1999
11. Articol- Irina Diniu, Constantin Moraru, "Da, sindicatele fac politică!" în "Adevărul" din 1 august 1992
12. Articol- Traian Dobre, "Sindicatele, pași spre arena politică", în "România Liberă" din 10 ianuarie 1992,
13.Articol- Doina Doru, Sindicatele pentru turul II, în "România Liberă" din 7 octombrie 1992
14. Articol- Carmen lordache, Victor Ciorbea și-a declarat deschis aliații politici, în 'Tineretul Liber" din 25 august 1994
15. Articol- Ovidiu Nahoi, Intrarea în politică a folosit, până acum, numai liderilor sindicali, în "Adevărul" din 2 noiembrie1999
BIBLIOGRAFIE
Legislație:
Constituția României
Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicată în M.Of 73/5 feb. 2003
Codul Muncii, publicat în M.Of 354/18 mai 2011
OUG nr 123/2003, publicată în M.Of, partea I, nr 919 din decembrie 2003
Manuale, tratate:
1. Alexandru Athanasiu, Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, în Dreptul nr. 3/1997;
2. Alexandru Athanasiu, Dreptul muncii, Ed. All Beck, București, 2005;
3. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed a 5-a rev. și ad. de Nicolae M și Trușcă P., Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1998;
4. Beligrădeanu Șerban., Categorii profesionale cărora le este aplicabilă Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, în lumina Constituției României, în Dreptul, nr. 1/1992;
5. Beligrădeanu Șerban., Legislația muncii comentată, vol. XLIV (2/2002), Ed. Lumina Lex, București, 2002;
6. Canut F., Le statut juridique des syndicats, în Liaisons sociales nr. 10393, 2 fevrier 1989, Paris;
7. Dragne F.I., Iacoș I., Munteanu N.G., Petrișor V., Mișcarea sindicală din România, vol. I, Ed. Politică, București, 1981;
8. Diaconescu Gheorghe, Infracțiuni in legi și legi extrapenale, Editura Sirius, București, 1994
9. Hangan T., Sindicatele Unite din România, 1944-1947, Ed. Politică, București, 1968;
10. Mitchnik G.M., L'evolution récente en matiére de syndicalisation obligatorie, în Revue internationale du travail, nr. 9/1993;
11. Milner S., The Dilemmas of Internationalism, French Syndicalism and International Labour Mouvment 1900-1914, Oxford, 1990;
12. Moureau J, Syndicats la mutation de la C.E.S., Faire, juin, 1979;
13. Moarcas Claudia Ana, Sindicatele: componente fundamentale ale societății civile, București, Tribuna Economică, 1999;
14. Strat G., La liberte syndicale en Roumanie –studiu cerut de Biroul Internațional al Muncii, București, 1927;
15. Ștefănescu I.Traian., Aspecte ale obligației de fidelitate pentru persoanele încadrate în funcții de conducere sau de consilieri juridici, în Dreptul, nr. 8/2000;
16. Ștefănescu I.Traian., Dreptul muncii. Tratat., Ed. Lumina Lex, București, 2003;
17. Tașcă G., Politica socială a României (Legislația muncitorească), București, 1940;
18. Țiclea Alexandru, Popescu Andrei., Tufan Constantin., Țichindeleanu Mărioara, Ținca Ovidiu., Dreptul muncii, Ed. Rosetti, București, 2004;
19. Ungureanu A., Considerații privind noile reglementări cuprinse în Legea sindicatelor nr. 54/2003, în R.D.C., nr. 4/2003
Articole, recenzii:
Articol- Marius Nițu, Pacea socială-cumpărată pe datorie, în "Adevărul" din 13 iunie 2002.
Articol- Caterina Nicolae, 80000 de sindicaliști au strigat în fața Guvernului…, în „Adevărul" din 16.10.2003.
3. Articol- Petre Constantin, Liderii sindicali – promotori ai democrației sau uneltele haosului?, în "România Liberă" din 25 ianuarie 1992.
4. Articol- Constantin Moraru, O țară de sindicaliști, în "Adevărul".
5. Revista română de dreptul muncii, nr. 1/2004.
6. Articol- Augustin Ungureanu, Considerații privind noile reglementări cuprinse în Legea sindicatelor nr.54/2003, în „Revista de drept comercial" nr.4/2003.
7. Articol- Vrând-nevrând, sindicatele fac o anumită politică, interviu cu Victor Ciorbea, in "Curierul Național" din 18 martie 1992.
8. Articol- Caterina Nicolae, Pace socială contra noi locuri de muncă, în "Adevărul" din 4 noiembrie 2002.
9. Articol- Sorin Țiței, A luat ființă centrala natională "Alfa Metal", în "Adevărul" din 20 martie 2002
10. Articol- Mihaela Balea, Acțiunile de protest ale sindicaliștilor români sunt sprijinite și de Confederația Internațională a Sindicatelor Libere, în "Evenimentul Zilei", din 29 martie 1999
11. Articol- Irina Diniu, Constantin Moraru, "Da, sindicatele fac politică!" în "Adevărul" din 1 august 1992
12. Articol- Traian Dobre, "Sindicatele, pași spre arena politică", în "România Liberă" din 10 ianuarie 1992,
13.Articol- Doina Doru, Sindicatele pentru turul II, în "România Liberă" din 7 octombrie 1992
14. Articol- Carmen lordache, Victor Ciorbea și-a declarat deschis aliații politici, în 'Tineretul Liber" din 25 august 1994
15. Articol- Ovidiu Nahoi, Intrarea în politică a folosit, până acum, numai liderilor sindicali, în "Adevărul" din 2 noiembrie1999
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sindicatul (ID: 129792)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.