Sincronizarea Si Controlul Dispozitivelor Unui Car de Televiziune

CUPRINSUL

1 Introducere 12

1.1 Scopul 12

1.2 Motivația 12

2 DESCRIERE GENERALĂ Error! Bookmark not defined.

2.1 Cerințe generale Error! Bookmark not defined.

2.2 Structura documentului Error! Bookmark not defined.

2.3 Dimensiunile lucrării Error! Bookmark not defined.

2.4 Elemente de tehnoredactare Error! Bookmark not defined.

2.5 Formulele matematice Error! Bookmark not defined.

2.6 Ilustrațiile Error! Bookmark not defined.

2.6.1 Figurile Error! Bookmark not defined.

2.6.2 Tabelele Error! Bookmark not defined.

2.6.3 Legenda (unei figuri/tabele) Error! Bookmark not defined.

3 Termeni de utilizare Error! Bookmark not defined.

3.1 Autorii Error! Bookmark not defined.

3.2 Licența de utilizare Error! Bookmark not defined.

4 Concluzii Error! Bookmark not defined.

5 Bibliografie Error! Bookmark not defined.

6 Referințe web Error! Bookmark not defined.

A. Codul sursă Error! Bookmark not defined.

B. Site-ul web al proiectului Error! Bookmark not defined.

C. CD / DVD Error! Bookmark not defined.

Index Error! Bookmark not defined.

LISTA FIGURILOR

Figura 1. Selectarea prin click dreapta a opțiunii „Update field” Error! Bookmark not defined.

Figura 2. Actualizarea întregului tabel Error! Bookmark not defined.

LISTA TABELELOR

Tabelul 1. Nume de utilizatori și valorile rezumat ale parolelor acestora Error! Bookmark not defined.

1. Introducere

Scopul

Scopul eleborării este acela de a dobândi cunoștințe și experiență în domeniul televiziunii.

Sincronizarea și controlul dispozitivelor unui car de televiziune reprezintă un proces amplu de folosire al semnalului video complex de televiziune. Se urmărește recepționarea unei imagini sincronizate cu cea de la emisie, cu ajutorul semnalului complex de sincronizare.

Motivația

Tema aleasă însumează cunoștințele dobândite în decursul anilor de studiu, și exersate în perioada de practică efectuată în cadrul unui studio de televiziune profesional. Un alt motiv este acela de a accentua aceste cunoștințe în scop profesional.

Introducere în televiziune

Televiziunea reprezintă un ansamblu de principii, metode și tehnici utilizate pentru transmiterea electrică pe un canal de comunicație a imaginilor în mișcare. Ca și radioul, televiziunea este o invenție a perioadei interbelice, deși primele principii au început să se studieze din secolul al XIX-lea. Au trecut mai mult de șaizeci de ani de când, pe un ecran sferic, apărea prima imagine a unei prezentatoare. Televiziunii îi vor trebui mai puțin de zece ani pentru a evolua de la faza încercărilor de laborator la un început de realitate industrială. Imediat după terminarea războiului, lucrurile se precipită: echiparea cu astfel de aparate se face într-un ritm alert, astfel că în 1951, în Statele Unite existau 10 televizoare la 100 de locuitori, iar în Marea Britanie, 3 televizoare la același număr de locuitori. În 1951, televiziunea apare și în țări considerate drept sărace, cum ar fi Cuba, Mexic sau Brazilia.

Locul televiziunii este bine definit în peisajul mijloacelor de informare în masă și a avut efecte majore asupra altor modalității de transmitere a informației cât și, implicit, asupra telespectatorilor. Astfel, codificarea informației se poate clasifica în 4 mari sisteme:

Alb-negru

PAL (Phase Alternate Line)

NTSC (National Television System Committee)

SECAM (SÉquentiel Couleur À Mémoire)

Alb- negru este un adjectiv folosit pentru a descrie artele vizuale monocrome. Cea mai mare parte din tehnologia alb-negru a evoluat în timp spre tehnologia color.

Scopul unui sistem de televiziune alb-negru este acela de a transmite la distanță imagini alb-negru. Este primul și cel mai simplu sistem de televiziune. O imagine alb-negru poate fi definită ca o distribuție bidimensională de luminanță, care se modifică în timp. Distribuția poate fi exprimată ca o funcție de trei variabile, B(x,y,t), unde x și y sunt limitate la valori între 0 si H, respectiv 0 și V, unde H este lățimea imaginii, iar V este înălțimea imaginii. Distribuția de luminanță este astfel limitată spațial și, în cazul cel mai general, depinde de timp pentru că se transmit imagini cu obiecte în mișcare. Scopul unui sistem de televiziune alb-negru este de a transforma această distribuție de luminanță care depinde de 3 variabile într-un semnal electric care depinde de timp (semnalul de imagine sau semnalul video), de a transmite la distanță acest semnal și de a reface la locul de recepție imaginea cât mai exactă față de imaginea originală.

PAL (Phase Alternate Line) este un sistem analogic de codificare al semnalelor de televiziune color apărut în Europa de Vest și folosit în mai multe țări europene sau ne-europene; folosește 625 linii/50Hz. Sistemul PAL are un număr de 25 de cadre/secundă (50 interlaced-întrețesute). Din cele 625 de linii existente, doar 575 sunt vizibile. Se proiectează jumătate din acestea, adică 287,5, se întoarce spotul de electroni în partea de sus a ecranului (în decursul a 25 de linii), se proiectează restul de 287,5 de linii și se reîntoarce spot-ul în partea superioară a ecranului. Transmiterea componentelor de crominanță se face, ca și în cazul sistemului NTSC, prin modularea în amplitudine a unei subpurtătoare de crominanță, care în acest caz are frecvența de 4,433618 MHz. Sistemul de televiziune PAL folosește următoarele semnale de videofrecvență:

Semnal de luminanță (EY’), transmis din motive de compatibilitate cu receptoarele / imaginile alb-negru. Expresia semnalului de luminanță ca pondere a componentelor de culoare a fost determinată prin experimente și măsurări practice asupra caracteristicii de vizibilitate relativă a sistemului vizual uman. Acest semnal este transmis si pentru compatibilitatea directa cu sistemele TV alb-negru i pentru reproducerea imaginilor alb-negru.

EY' = 0,30× ER' + 0,59× EG' + 0,11× EB'

Semnal de crominanță (E’c), conține informația privind culoarea imaginii și este alcătuit din două componente bazate pe semnalele diferență de culoare (E’B – E’Y) și (E’R – E’Y). Expresia componentelor de crominanță adoptată în urma experimentărilor conține coeficienți de ponderare pentru eliminarea unor fenomene negative în funcționare, zgomote datorate culorilor de alb și galben și desincronizările datorate culorilor negru și albastru așa cum se reprezintă în figura 1.1 care prezintă mira de bare color pentru sistemul PAL.

EU' = 0,493× (EB' – EY' ) ; EV' = 0,877× (ER' – EY' )

Valoarea frecvenței subpurtătoare de crominanță a fost determinată la 4,43361875 MHz ±1Hz, valoare apropiată de valoarea frecvenței maxime a benzii semnalului de luminanță 5 MHz pentru standardul CCIR – B/G și 6 MHz standardul CCIR – D/K.

Fig. 1.1 Semnalul video color PAL pentru mira de bare COLOR saturate 75%

Pentru funcționarea corectă a decodoarelor de culoare din receptoarele de televiziune, la emisie sunt transmise semnale de „burst” constituite din 12 oscilații de radiofrecvență complete având frecvența egală cu frecvența subpurtătoarei de crominanță și faza corepunzătoare fazei componentei de crominanță E’V de pe linia respectivă.

Semnalele de „burst”, denumite și semnale de sincronizare a culorii, se transmit pe durata impulsurilor de stingere linii (fig.1.2.b.).

Compensarea erorilor de fază se realizează la recepție în decodorul de culoare. Acesta este prevăzut cu o linie de întârziere de 64 ms și asigură însumarea semnalului de crominanță de la două linii succesive (fig. 1.3.).

Fig. 1.3 Reprezentarea grafică a procesului de compensare a erorilor de fază

Prin această metodă de prelucrare a semnalelor de culoare sistemul de televiziune color PAL poate compensa și procesa corespunzător semnale de crominanță cu erori ale defazajului de până la 1800, fără apariția erorilor de crominanță.

SECAM (SÉquentiel Couleur À Mémoire) este o normă de codare a semnalului video color, inventat de francezul Henri de France (1911-1986) și aplicat în emisuni de televiziune din 1967. Este destinat formatelor video de 625 linii/50Hz. Sistemul SECAM a fost folosit în Franța, țările socialiste din estul Europei, fosta URSS și în Orientul Mijlociu. Există și norme de difuzare specifice, notate cu literele L/L', B/G și D/K sau K', prezentate în lista de mai jos:

SECAM L/L : Franța.

SECAM B/G : Grecia, Iran, Egipt, Arabia Saudită, Libia, Maroc, Algeria, etc.

SECAM D/K : Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Fosta URSS / C.S.I., etc.

Pentru sistemul de televiziune SECAM prezentăm succint semnalele pentru a se putea face o comparație dintre cele două sisteme TV color europene. Sistemul folosește următoarele semnale de videofrecvență:

Semnal de luminanță (E’Y), transmis din motive de compatibilitate cu receptoarele alb-negru. Expresia semnalului de luminanță a fost determinată prin experimente și măsurări practice asupra caracteristicii de vizibilitate relativă a sistemului vizual uman și a fost stabilit din aceleași motive ca și la sistemul PAL:

EY' = 0,30× ER' + 0,59× EG' + 0,11× EB'

Semnal de crominanță (E’c), conține informația privind culoarea imaginii și este alcătuit din două componente bazate pe semnalele diferență de culoare: (E’B – E’Y) și (E’R – E’Y). Expresia componentelor de crominanță, în concordanță cu ponderea culorilor din natură, este:

DB' = 1,5× (EB' – EY' ) ; DR' = -1,9 × (ER' – EY' )

Cele două componente de crominanță D’B și D’R, în vederea transmiterii, modulează în frecvență două subpurtătoare de crominanță cu frecvențele:

Frecvențele subpurtătoarelor de crominanță sunt astfel alese încât să asigure compatibilitatea directă cu receptoarele alb negru (AN) și eliminarea efectelor nedorite, perturbătoare, care pot să apară pe ecranele receptoarelor. Modulația în frecvență a subpurtătoarelor f0B și f0R se face cu benzi inegale, prin adoptarea unor deviații de frecvență asimetrice, astfel:

Pentru funcționarea corectă a decodoarelor de culoare din receptoarele de televiziune, la emisie sunt transmise semnale de „burst” și semnale de identificare a culorii.

Semnalele de „burst” sunt constituite din 12 oscilații de radiofrecvență având frecvența egală cu frecvența subpurtătoarei de crominanță care se transmite pe linia respectivă f0B sau f0R. Semnalele de „burst” se transmit pe durata impulsurilor de stingere linii, asemănător cu modul de transmitere la sistemul PAL, având însă durata de 5µs și amplitudini (71% sau 77%) determinate de procesul de predistorsionare de radiofrecvență cu filtru din sistemul de emisie, filtru ce prezintă o caracteristică anticlopot.

Semnalele de identificare a culorii (DB, DR), sunt impulsuri de videofrecvență care modulează în frecvență subpurtătoarele de crominanță (f0B, f0R), obținându-se impulsuri de radiofrecvență care se transmit pe durata impulsurilor de stingere cadre.

Semnalele de identificare a culorii sunt în număr de nouă pentru fiecare semicadru ocupând liniile 7 la 15 și respectiv 320 la 328 și se transmit succesiv corespunzător transmiterii secvențiale a componentelor de culoare.

Semnalele de identificare a culorii servesc sincronizării comutatorului SECAM din decodorul de culoare al receptorului de televiziune în vederea demodulării corecte a componentelor de culoare D’B,și D’R.

Pornind de la sensibilitatea mult mai scăzută a sistemului vizual uman pentru informația de culoare comparativ cu cea de luminanță (forma obiectelor), banda semnalelor de crominanță este de (2×1,3) MHz în cazul sistemului PAL și de maxim 1,5 MHz în cazul sistemului SECAM (fig.1.5).

Potrivit principiului compatibilității, caracteristica amplitudine – frecvență a semnalelor de culoare este plasată în partea superioară a caracteristici semnalului de luminanță (fig.1.5).

Frecvențele subpurtătoarelor de crominanță sunt astfel alese încât să se asigure întrețeserea spectrului semnalului de crominanță cu spectrul semnalului de luminanță.

NTSC (National Television System Committee) este sistemul analogic de televiziune folosit în America de Nord, majoritatea Americii de Sud, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Burma și unele insule din Pacific. NTSC este și numele corpului de standardizare din SUA ce a adoptat standardul de difuzare NTSC. Primul standard NTSC alb-negru pentru televiziune a fost creat în 1941. În 1953 o a 2-a versiune a standardului NTSC a fost adoptată pentru a permite transmisiunilor color să fie compatibile cu receptoarele alb-negru. NTSC a fost primul sistem color adoptat pe scară largă. După o jumătate de secol de folosință, marea majoritate a transmisiilor NTSC din SUA vor fi înlocuite de ATSC pe 12 iunie 2009 și pe 31 august în Canada.

La NTSC sunt 525 linii în total, dar numai 480 sunt linii active. Se poate calcula durata unui cadru:

0.00006356 s/linie * 525 lini/cadru = 0.33369 s/cadru ≈ 29.97 cadre/s

În afara liniilor active, celelalte linii sunt rezervate pentru întoarcerea pe verticală și pentru alte informații. NTSC specifică lărgimea de bandă de 6 MHz (4.2 MHz pentru luminanță, 1.5 MHz pentru crominanță și restul pentru audio).

Figura 2.1 Distribuire bandă NTSC

Figura 2.2 Timing linie video format NTSC

Televiziunea digitală (DTV) este un sistem de telecomunicații prin care se emit și se recepționează imagini în mișcare și sunete prin intermediul semnalelor digitale, spre deosebire de semnale analogice folosite în sistemul de televiziune analog (tradițional).

Televiziunea digitală folosește metode de modulație digitală, prin care informația este compresată, necesitând televizoare care înglobează astfel de funcții, adaptoare externe care să convertească semnalul TV, sau plăci speciale care se pot insera în calculatoare.

În funcție de mediul de transmisie, există trei tipuri de transmisii tv digitale:

Televiziune digitală terestră (DVB-T),

Televiziune digitală prin satelit (DVB-S), cea mai avansată, fiind utilizată pe scară largă pe tot globul,

Televiziune digitală prin cablu (DVB-C),

Televiziune IP.

Televiziunea digitală are anumite avantaje față de televiziunea analogică, cel mai important fiind necesarul mai mic de bandă necesar trasnmiterii semnalului TV. Acest lucru permite furnizorilor de semnale de televiziune să ofere mai multe canale TV ocupând aceeași bandă, pot să ofere o calitate mai bună a imaginilor televizate, sau pot să ofere și alte servicii speciale precum programe TV interactive. Televiziunea digitală permite oferirea și serviciilor de tip multicasting (mai multe programe simultane pe același canal) și ghiduri electronice ale programelor. Vânzările de servicii ne-televizive se pot constitui în surse suplimentare de venituri pentru televiziuni. De asemenea, televiziunea digitală are de cele mai multe ori o calitate mai bună a imaginii, o calitate mai bună a sunetului, și o recepție mai bună a semnalului decât cea oferită de televiziunea analogică.

Totuși există și anumite limitări ale televiziunii digitale, datorită faptului că tehnologia se află la începuturile sale. Imaginile digitale pot avea anumite defecte care nu apar la televiziunea analogică, și care sunt în principal datorate insuficienței actuale de lărgime de bandă și algoritmilor de compresie a imaginilor precum formatul MPEG-2. Când o imagine digitală este comparată cu sursa originală a imaginii, anumite secvențe prezintă distorsiuni precum zgomot de cuantizare, culoare nepotrivită, blocuri de imagine.

Televiziunea digitală terestră (engleză Digital Video Broadcasting – Terrestrial) (DVB-T) este un sistem de televiziune digitală care folosește normele DVB-T, ISDB și ATSC în benzile de unde VHF-III / UHF-V deja utilizate la transmisiile terestre analogice Tehnologia DVB-T a apărut pentru prima dată în anul 1997 ca o necesitate de a transmite mai multe posturi de televiziune într-o calitate superioară, în același spațiu spectral necesar unui singur program transmis analogic.

La nivel mondial, există mai multe standarde de televiziune digitală terestră:

Digital Video Broadcasting (DVB-T) – Europa, Australia, Noua Zeelandă

Advanced Television System Committee (ATSC) – America de Nord, Canada, Mexic,

Integrated Services Digital Broadcasting (ISDB, ISDB-T) – Japonia, Filipine și America de Sud

Digital Terrestrial Multimedia Broadcasting (DTMB) – China, Hong Kong și Macau

Digital Multimedia Broadcasting (DMB)— în special în Coreea de Sud; pentru transmitere multimedia TV, radio, și data casting la dispozitive mobile, cum ar fi telefoane mobile, laptop-uri și sistemele de navigație GPS.

Digital Video Broadcasting – Handheld (DVB-H) — Televiziunea digitală terestră mobilă, transmisie TV terestră pentru utilizatori mobili.

Sistemul DVB-T2 (DVB-T de generația a doua) a fost standardizat în septembrie 2009 și are importantul avantaj al capacității sporite față de sistemul DVB-T cu aproximativ 30%. Aceasta face posibilă lansarea unor noi servicii care necesită utilizarea de capacități mari, precum televiziunea de înaltă definiție HDTV și televiziunea 3D.

DVB-T utilizează modulația OFDM (multiplexare cu diviziune ortogonală de frecvență).

Semnalul analogic al unui canal de TV este digitalizat (numerizat), compresat (micșorat) în format MPEG-2 sau MPEG-4 și multiplexat (amestecat) cu alte canale. Semnalul astfel obținut este transmis până la telespectator pe un canal analog, în principiu la fel ca și în televiziunea analogică, prin atmosferă. Cu ajutorul unui tuner (selector de canale) digital și decodor integrat deja în televizoarele moderne, sau și extern în cazul celor mai vechi, telespectatorul filtrează semnalele canalelor multiplexate și le poate recepționa pe fiecare în parte.

Televiziunea digitală terestră permite și transmisia programelor de înaltă rezoluție în diverse formate (4:3, 16:9, etc.).

IPTV (prescurtare de la Internet Protocol television, în română Televiziune prin rețele IP) reprezintă comunicarea imaginilor și a sunetului într-o rețea care se bazează pe IP.

Numele IPTV are în esență două componente:

Internet Protocol (IP): specifică forma pachetelor și modul de adresare. Cele mai multe rețele combină IP cu un protocol de nivel superior. În funcție de soluția providerului cel mai înalt protocol este de regulă UDP (user datagram protocol). IP stabilește un mecanism prin care directează pachetele de informație între dispozitivele conectate la o rețea. IP-ul este o metodă standard de formatare și adresare a pachetelor într-o rețea mare și multifuncțională precum internetul. Un pachet este o unitate informațională (o colecție de biți) de lungime variabilă, cu un format bine definit care poate fi transmis într-o rețea IP. De obicei, un mesaj ca un e-mail sau un video clip este împărțit în mai multe pachete IP. IP-ul poate fi folosit în multe tipuri de rețele precum: Ethernet LAN, conexiuni prin fibră optică, rețele wireless Wi-Fi.

Televiziune (TV). TV specifică modul de comunicare care operează prin transmisiuni de imagini și sunet.

Televiziunea IP permite vizualizarea unui număr mai mare de canale TV decât cele recepționate prin cablu TV (CATV) sau antene satelit (DTH), o calitate a imaginii și a sunetului superioare și accesarea unor funcții precum vizualizarea în reluare a programelor TV din ultimele 24 de ore, ghid electronic al programelor, posibilitatea de a accesa jocuri online sau de a comanda vizualizarea unor anumite filme sau emisiuni TV contra unei taxe (Video on Demand).

Calitatea audio-video a serviciilor IPTV este dependentă de viteza de transfer a datelor, un program cu sunet de înaltă definiție și sunet Dolby Digital neputând fi accesat, spre exemplu, printr-o conexiune prin telefonul fix, ci printr-o conexiune prin fibră optică sau alte tehnologii broadband.

SINCRONIZAREA ECHIPAMENTELOR

Semnal video de televiziune

1. Formarea semnalului complex de televiziune

Imaginea ce urmează a fi transformată în semnal de televiziune este captată cu ajutorul camerei TV și la nivelul senzorului de imagine din construcția dispozitivului video captor (DVC) sub acțiunea sitemului de explorare are loc un proces complex de descompunere a imaginii într-un număr finit de puncte (eșantioane) de imagine, fiecare fiind caracterizat de parametrii ce-i definesc luminozitatea și culoarea.

1.1. Descompunerea imaginii și formarea semnalului de televiziune

Procesul de transformare a imaginii, reprezentată prin vectorul luminanță (strălucire) B(x,y,t), în semnal de televiziune s(t) reprezintă prima etapă și deci prima problemă a televiziunii care se rezolvă în cadrul studioului TV. Acest proces este un proces complex de discretizare a funcției B(x,y,t) care poate fi privită ca o imagine monocromă indiferent dacă fenomenul are loc în unul din cele trei dispozitivele video de captare a imaginii corespunzător culorilor primare R,G,B. Procesul de discretizare vizează o discretizare temporală și o discretizare spațială a funcției de luminanță B(x,y,t).

Discretizarea temporală se bazează pe proprietatea sistemului vizual uman de a integra în timp o succesiune de imagini. Procesul discretizării temporale se poate exprima analitic prin funcția:

în care:

fk(x,y) – funcția imagine bidimensională „statică” de luminanță definită pe intervalul (tk; tk+1). Această funcție este denumită funcția cadru sau cadru de imagine. Pe scurt „Cadru TV”.

g(t-tk) – funcția de integrare temporală specifică sistemului vizual uman.

Discretizarea spațială se bazează pe proprietatea sistemului vizual uman de a realiza și o integrare spațială a elementelor de imagine ca urmare a proprietății acestuia de a separa sau nu, două puncte învecinate din conținutul imaginii în funcțe de distanța de observare a acesteia. Aceată proprietate se numește puterea de separare S0 și care depinde de unghiul minim sub care sunt percepute dinstinct două puncte ale imaginii, numit unghiul rezolutiv ψ. Discretizarea spațială asigură descompunerea fiecărui cadru de imagine într-o rețea de puncte de eșantionare obținându-se astfel imagina eșantionată. Punctele de eșantionare definesc astfel elementele de imagine care se pot transmite secvențial pe intervalul de timp alocat unui cadru de imagine TC. Discretizarea spațială are loc în două etape succesive după coordonatele Ox și Oy corespunzătoare explorării pe linii H și cadre V. În televiziunea analogică se realizează doar discretizarea spațială corespunzătoare axei Ox, se transmite un semnal analogic care reprezintă valorile luminaței pe linii și pe cadre. În televiziunea digitală se parcurg ambele etape ale discretizării spațiale după cele două axe Ox și Oy, obținându-se astfel un set de valori pentru ambele dimensiuni ale cadrului de imagine H și V.

Procesul discretizării spațiale se poate exprima analitic prin funcția:

Reprezentarea funcției imagine eșantionată în planul frecvențelor spațiale reprezintă spectrul imaginii eșantionate, care este format prin repetarea periodică în planul frecvențelor spațiale a spectrului imaginii în original.

Ca urmare, funcția imagine este limitată în bandă, adică are detalii ce nu pot fi oricât de mici, ea poate fi reconstituită în original dacă se cunosc valorile pe care le ia luminanța și respectiv crominanța (după caz) într-un număr de puncte distribuite pe o rețea suficient de bine aleasă.

1.2. Spectrul semnalului de televiziune

Discretizarea și obținerea spectrului imaginii eșantionate este un proces care se desfășoară periodic după axele Ox și Oy cu perioadele H și V. Deci, funcția cadru de iamgine f(x,y) poate fi decompusă în serie Fourier după coordonatele H și V și va avea expresia:

Prin aplicarea simplificată la primul termen al identității trigonometrice a produsului funcției cosinus și notând suma defazajelor „jnx+ j n y= jnx ny”, expresia funcției cadru devine:

în care, în baza considerațiilor:

funcția cadru f(x,y) a imaginii se transformă în semnal electric s(t):

Expresia finală a semnalului video de televiziune devine astfel:

În concluzie, energia semnalului, corespunzătoare spectrului de frecvență al semnalului de luminanță, se grupează în pachete energetice formate din linii spectrale “concentrate“ în jurul unor multipli ai frecvenței de explorare pe linii (fH). Liniile spectrale sunt dispuse la intervale corespunzătoare frecvenței de explorare pe verticală (fC), așa cum este reprezentat în figura 1.3, reprezentarea cu linii trasate continuu.

Ponderarea cea mai mare a energiei semnalului de televiziune este concentrată în jurul componentelor spectrale cu frecvență joasă, unde componentele din marginile pachetelor energetice învecinate se întrepătrund. În zona frecvențelor superioare ale semnalului de luminanță pachetele energetice au amplitudine mică, conțin mai puține componente spectrale, ceea ce duce la apariția unor spații libere între pachete.

În cazul sistemului de televiziune color PAL, spectrul semnalului de crominanță este format din pachete energetice simetrice dispuse în jurul subpurtătoarei de crominanță; pachetele energetice sunt astfel decalate față de spectrul semnalului de luminanță încât se asigură întrețeserea lor (fig. 1.3 – reprezentarea cu linii trasate întrerupt).

Banda ocupată de spectrul semnalului de crominanță este mult mai mică în comparație cu banda ocupată de semnalul de luminanță, comparabilă cu sensibilitatea la culoare a sistemului vizual uman.

Figura 1.3 Spectrul de frecvență al semnalului de televiziune

Semnalul de crominanță EC este rezultat al modulării în amplitudine cu purtătoare suprimată (MA-PS) a subpurtătoarei de crominanță cu frecvența fsc de către componentele de culoare EB – EY și ER – EY. Spectrul de frecvență al semnalului de crominanță este format din pachetele energetice corespunzătoare benzilor laterale. Pachetele energetice sunt dispuse simetric față de subpurtătoarea de crominanță și întrețesut cu pachetele energetice ale semnalului de luminanță.

În cazul unor imagini fixe, spectrul semnalului de luminanță este discret și are forma din figura 1.3.

În cazul imaginilor în mișcare are loc o pendulare a liniilor spectrale față de poziția de repaus. Deoarece deplasarea elementelor imaginii optice în fața camerei TV se face cu viteză mică (comparativ cu frecvenșa cadrelor de imagine fC ‚ 50 Hz), rezultă o pendulare a liniilor spectrale în jurul poziției de origine cu o frecvență de aproximativ 10Hz, ceea ce permite a se considera, și în acest caz al imaginilor în mișcare, că spectrul semnalului de televiziune are o distribuție discretă de energie.

1.3. Limitele spectrului de televiziune

Spectrul de frecvență al semnalului de televiziune prezintă două limite prin intermediul frecvenței minimă și a frecvenței maxime ce pot fi redate în conținutul imaginii de televiziune.

a) frecvența minimă fmin

Imaginea TV ce are conținut minim de informație este o imagine care pe verticală (cadrul TV) conține două zone, una albă și una neagră. Aceată imagine poate fi obținută cu un semnal sinusoidal sau dreptunghiular cu frecvența egală cu frecvența de cadre fC = 50 Hz. Deci frecvența minimă a spectrului semnalului TV este fmin = fC = 50 Hz. Valoarea se alege egală cu frecvența rețelei naționale de energie asigurându-se eliminarea fenomenul de intermodulație.

b) frecvența maximă fmax

Frecvența maximă a semnalului de televiziune se determină din relația:

în care:

În baza considerentului unei aceleași rezoluții pe verticala și pe orizontala ecranului, adică n x= ny= expresia frecvenței maxime devine:

în care:

– raport de aspect, cu valoarea standard 4 / 3;

Z = 626 linii;

fC = 50 Hz.

Pentru aceste valori frecvența maximă a imaginii este:

fmax = 13 MHz

În practică, frecvența maximă a spectrului este mai mică datorită unor limitări cauzate de pierderele de redare datorate curselor inverse de cadre și de linii și datorită utilizării în redarea imaginii a unei explorări de tip intrețesut. Aceste pierderi se prezintă:

Ø pierderile pe verticală sunt determinate de numărul de linii care se utilizează pe durata curselor inverse de cadre (Zi = 2×25 = 50 linii TV), rezultă că numărul liniilor utilizate este 625 – (2×25) = 575 linii active.

Aceasta se poate generaliza prin relația:

în care kV – factor de pierdere pe verticală.

Ø pierderile pe orizontală sunt determinate de intervalul de timp necesar întoarcerii pe orizontală THi = 12 μs, interval de timp luat din durata unei linii, ceea ce se poate scrie prin relația:

TH d = TH = TH i = TH i ( 1 – ) = TH ( 1- kH )

în care kH – factor de pierdere pe orizontală.

Ø pierderi datorită întrețeserii rastrului (a semicadrelor). Aceste pierderi se exprimă prin factorul Kell a cărui valoare uzuală este K = 0,64

Ca urmare, valoarea frecevenței maxime a spectrului de frecvență a semnalului de televiziune se determină și are valoarea:

fmax=*p*Z2*fc*K*≅6 MHz

Cunoașterea limitelor spectrului de frecvență ale semnalelor TV și îndeosebi a frecvenței maxime de 6 MHz este de mare interes în trecerea la televiziune digitală pentru procesul de eșantionare a cărui frecvență este strict legată de fmax prin relația lui Claude Schannon. De asemenea, se poate stabili banda semnalului de luminanță TV:

B = f max – f min = 6MHz – 25Hz @ 6MHz

2. Structura Semnalului Video Complex de televiziune

Semnalul obținut prin însumarea semnalelor de videofrecvență corespunzător imaginii (Y, U și V) cu semnalul complex de stingere – sincronizare pentru linii și pe cadre și cu semnalele de sincronizare a culorii – constituie semnalul video complex (SVC), denumit și semnal video compozit (CVBS).

Semnalul de videofrecvență, semnalul video util, este produs de către senzorul de imagine din traductorul optoelectronic (TOE) din structura camerei de televiziune. Semnalul de videofrecvență corespunde în cadrul fiecărei linii TV, punct cu punct, cu intensitatea și crominanța luminoasă a radiației provenită de la imaginea optică captat prin sistemul optic al camerei TV.

Semnalul complex de stingere și sincronizare este un semnal de videofrecvență format din impulsul de stingere peste care este suprapus impulsul de sincronizare. Acest semnal este diferit ca structură și parametri de timp pentru explorarea pe orizontală și pentru explorarea pe verticală (fig.1.4, fig.1.5, fig.1.6). La semnalul complex de stingere și de sincronizare se remarcă durata mult mai mare a impulsurilor de stingere verticală și de sincronizare verticală în raport cu impulsurile corespunzătoare baleiajului pe orizontală.

Fig. 1.4 Structura si parametri semnalelor complexe de stingere – sincronizare.

a) pentru explorarea pe orizontala; b) pentru explorarea pe verticala

Cu ajutorul semnalului complex de sincronizare, transmis odată cu semnalul de imagine, se asigură recepționarea unei imagini sincronizate cu cea de la emisie. Indiferent de tipul de modulației – pozitivă sau negativă – semnalul de sincronizare se transmite începând de la un nivel care depășește nivelul de negru, pentru ca acesta să nu se vadă pe imaginea de televiziune.

În figura 1.5 și 1.6 sunt prezentate caracteristicile semnalului de sincronizare pe verticală și a semnalului de sincronizare pe orizontală in structura SVC reprezentat pentru o linie TV si respectiv pentru un cadru TV, pentru standardul de televiziune CCIR. Acest standard precizează că în funcție de varianta B/G sau D/K, nivelul de modulație pentru „Stingere” și respectiv pentru „Sincronizare” poate avea valori de 75 și 73, respectiv ca în reprezentare 78 si 75. Spațiul de la nivel zero la nivel 10% reprezintă spațiul de gardă pentru eliminarea zgomotelor și interferențelor cu informația de sunet.

Ca urmare, pe scara de amplitudini ale SVC se pot distinge patru niveluri de amplitudine ale semnalul video complex:

nivelul impulsurilor de sincronizare (valoarea minimă, pentru semnal video pozitiv – figura 1.5);

nivelul de stingere;

nivelul de negru;

nivelul de alb.

Transmiterea semnalelor de sincronizare orizontală are loc și pe întreaga durată a impulsului de stingere pe verticală, durata egală cu 1600 µs care corespunde cu durata a 25 de linii TV (fiecare de 64µs).

Impulsul de sincronizare cadre este precedat de cinci impulsuri de pre-egalizare, fiind urmat de alte cinci impulsuri de post-egalizare. Durata impulsului de sincronizare cadre este crestată cu cinci impulsuri de crestare (fig.1.7.b.și d). Impulsurile de pre-egalizare, de crestare și de post-egalizare au durata egală cu TH / 2, adică de 32 µs.

Fig. 1.6 Semnalul complex de stingere – sincronizare cadre TV pentru standardul CCIR

În figura 1.7.(a și c) sunt reprezentate semnale compuse din impulsuri de stingere și sincronizare de linie și de semicadru, iar în figura 1.7.(b și d) sunt reprezentate semnale compuse din impulsuri de sincronizare și de stingere de semicadru (1- semicadru cu linii impare, 2 – semicadru cu linii pare).

În reprezentările din figurile 1.5, 1.6 si 1.7 se observă existență mai multor tipuri de impulsuri în structura semnalului video complex și anume:

Impulsuri de stingere de linii și de stingere cadre, care sunt transmise în timpul curselor inverse de linii respectiv de cadru / semicadru. Durata impulsurilor de stingere este cu puțin mai mare

decât a curselor inverse de baleiaj. Aceste impulsuri au rolul de a produce stingerea regimurilor tranzitorii înaintea aplicării impulsului de sincronizare și de a stinge traseele curselor inverse de baleiaj.

Impulsuri de sincronizare de linii și cadre. Aceste impulsuri, situate în “infranegru“ au aceeași amplitudine, însă diferă prin durată.

Cele două tipuri de impulsuri sunt separate după criteriul de durată, pentru a sincroniza baleiajul de linii, respectiv cadre. În cazul normei CCIR – D/K se impune analiza impulsului de sincronizare linii și a impulsului de sincronizare semicadre reprezentate in figura 1.7.d. Pentru sincronizarea generatorului de baleiaj pe orizontală pe durata impulsului de sincronizare semicadre (d) se prevăd crestăturile (m) care se succed la intervale de timp egale cu durata unei jumătăți de linie (1/2TH).

Fig.1.7 Forma semnalului de sincronizare între doua câmpuri succesive

corespunzător normei CCIR – D/K

De asemenea, din figura 1.7 se poate observa că poziția ultimului impuls de sincronizare linii față de impulsul de sincronizare semicadre diferă pentru cele două tipuri de câmpuri pare și impare, datorită specificului baleiajului întrețesut.

Ca urmare, înainte și după fiecare impuls de sincronizare semicadru este introdus câte un grup de 5 impulsuri de egalizare pe duratele b și e din figura 1.7.b, care se succed la intervale egale cu durata unei jumătăți de linie TV.

2.1 Polaritatea semnalului video modulator – SVC

Polaritatea semnalului modulator, SVC – (Semnal Video Complex), poate fi pozitivă sau negativă, după cum amplitudinea maximă a semnalului video complex marchează transmiterea părților luminoase sau a părților întunecate ale imaginii. În figura 1.8 sunt prezentate cele două polarități ale semnalului video modulator și diferitele nivele ale semnalului video complex.

În cazul modulației negative este necesar ca nivelul semnalului de videofrecvență să nu scadă sub 10%, pentru a asigura recepția semnalului de sunet în bune condiții, fără “brum”, prin utilizarea procedeului de transmisie "intercarrier".

Fig.1.8. Polaritatea semnalului video complex de televiziune

3. Temporizarea video analogică și digitală

3.1. Sincronizarea și temporizarea imaginilor video

Crearea, transmiterea și recuperarea cu succes a imaginilor video depinde de fiecare dispozitiv din sistem care funcționează în regim de sincronizare cu toate celelalte dispozitive. Atunci când camera de televiziune detectează valoarea unui element de imagine într-o anumită poziție din cadru, ea trebuie să identifice într-un anume fel unde urmează să fie reprodusă în final respectiva valoare pe ecranul televizorului. Elementele de sincronizare (impulsurile de sincronizare linii și cadre TV) impun camerei de televiziune modul în care să genereze o imagine în concordanță cu alte camere și surse și îi comunică receptorului cum și unde să plaseze imaginea pe ecran în momentul reproducerii finale.

Camera TV și, în final, display-ul știu cum să scaneze senzorul de imagine sau suprafața ecranului, ele trebuie să știe numai de unde să înceapă și cum să mențină ritmul scanării. Informația de sincronizare este reactualizată o dată la fiecare linie orizontală și o dată la fiecare baleiaj vertical al ecranului (două baleiaje pentru fiecare imagine completă în format intercalat 2:1).

În studiourile mari, informația de sincronizare este furnizată de un generator principal de sincronizare extern. În cadrul unui sistem de dimensiuni reduse, o cameră își poate furniza ea însăși informațiile de sincronizare, la fel ca și celelalte surse video.

A) Temporizarea video analogică

Există șase forme de procesare a semnalului complex video aflate în utilizare în acest moment: PAL, PAL-M, PAL-N, NTSC fără configurare, NTSC cu configurare și SECAM .

În afară de aceasta, unele țări permit o lărgime de bandă de transmisie finală mai mare, ceea ce lasă loc pentru o lărgime de bandă video mai ridicată. În țările cu sistem SECAM, producția de studio se realizează, adesea, în componente sau în PAL, iar apoi se formatează în SECAM pentru transmisie. Formatele video PAL și SECAM sunt asemănătoare, diferențele constând în principal în felul în care informația cromatică este modulată pe componenta video de luminanță.

Produsul video de studio constă dintr-un flux continuu de informație care se poate utiliza ca atare, întârziată pentru a concorda cu celelalte surse, sau înregistrată spre a fi redată ulterior. Ori de câte ori se deplasează, o face în timp real și trebuie să poarte cu sine întreaga informație necesară pentru crearea unei imagini la destinație. Produsul video conține informație referitoare la imagine și informație de temporizare (sincronizare), în scopul reproducerii adecvate a imaginii.

Informația referitoare la temporizare (sincronizare) include un patern al impulsurilor de sincronizare orizontale cu apariție regulată sau al cuvintelor de date rezervate care identifică fiecare linie video, întrerupt de informația de sincronizare verticală care survine mai puțin frecvent și care îi indică display- ului să înceapă să scrie imaginea în partea superioară a ecranului.

În formatele video compozite NTSC sau PAL, informația video și de temporizare poate fi observată cu ușurință. Monitoarele de formă de undă video sunt prevăzute cu game de viteze de baleiere presetate pentru afișarea liniilor video orizontale, a intervalului de blancare (stingere) orizontal, a unui baleiaj al tuturor liniilor imaginii (viteza verticală), sau doar a liniilor din intervalul de blancare verticală. Este important de recunoscut că toate acestea sunt vizualizări ale aceluiași semnal video, diferența constând din momentul în care este vizualizat semnalul și din durata pe care acesta este vizualizat de fiecare dată.

În concluzie, semnalul video compozit analogic este o multiplexare cu repartiție în timp a informației video de luminanță și de sincronizare.

Informația referitoare la crominanță este o multiplexare prin divizarea frecvenței a celor două canale de diferențiere cromatică.

Diagrama de temporizare orizontală pentru sistemul PAL cu 625/50 (fig.1.9) prezintă un mod de baleiaj asemănător ca concepție. Intervalul de stingere pe orizontală apare o singură dată pentru fiecare linie de informație video și este modificat pentru a permite apariția intervalului de stingere pe verticală.

Nivelul negru FRONT PORCH orizontal definește un timp pentru semnalul video pe fiecare linie, sfârșindu-se atunci când fasciculul de electroni se apropie de partea dreaptă a ecranului. Punctul de 50% de pe flancul descrescător al impulsului de sincronizare, care este punctul de referință pentru temporizarea sistemului, poate declanșa returul pe fasciculul tubului cinescop.

SYNC TO BLANKING END (sincronizare – sfârșit blancare) asigură faptul că semnalul video nu va începe să ilumineze ecranul în timp ce fasciculul de electroni este încă în retur (cursă inversă).

Nivelul REFERENCE WHITE (alb de referință) și nivelul REFERENCE BLACK (negru de referință) sunt specificate pentru a se asigura apariția pe display a tuturor programelor la aceeași luminozitate maximă și minimă pentru un contrast constant, fără nici un reglaj din partea privitorului. Diferența de văl (diferența dintre nivelul de blancare și nivelul de negru) de 7,5 IRE (din formatul NTSC) a constituit un subiect de discuție de-a lungul anilor și unele țări operează fără nici un văl.

Impulsul de declanșare al subpurtătoarei cromatice asigură o valoare de referință stabilă periodică pentru sincronizarea oscilatorului de culoare al receptorului, astfel ca demodularea informației cromatice să fie stabilă. Cu toate că impulsul de declanșare al subpurtătoarei este un eșantion de 8 ÷ 10 cicluri al unei frecvențe constante, monitorul de formă de undă va fi blocat la valoarea de referință pentru temporizarea impulsului de sincronizare orizontal, iar impulsul de declanșare NTSC va apare cu fază alternată de la o linie la alta, din cauza unei deviații a frecvenței de 25 Hz, și impulsul de declanșare PAL va apare în schimbare constantă.

Valoarea de referință pentru temporizarea flancului de sincronizare și impulsul de declanșare al subpurtătoarei cromatice sunt, în mod individual, propria lor fază constantă; ele vor părea că alternează sau că se schimbă deoarece nu se sincronizează între ele decât în mod periodic.

De reținut pentru practica măsurărilor că în TV, analogic liniile TV, încep în punctul de 50% al flancului descrescător al impulsului de sincronizare cu două niveluri și se termină în același punct de pe următoarea linie video orizontală.

Formatele de producție analogice de înaltă definiție pot utiliza un impuls de temporizare SYNC cu trei nivele care se extinde mai întâi sub, și apoi deasupra nivelului de blancare. Referința de temporizare, 0H, pentru SYNC analogic cu trei nivele o constituie tranziția spre pozitiv a formei de undă SYNC prin nivelul de blancare (fig.1.10 și tab.1.1).

Fig. 1.9 Structura semnalului complex de stingere – sincronizare pe orizontală pentru sistemul de televiziune PAL

Fig. 1.10 Structura unei linii active pentru HDTV analogic și digital

Informația de temporizare verticală constituie o schimbare de profil a impulsurilor de sincronizare orizontală. Intervalul de blancare vertical are o durată în timp de 20 – 25 linii video și se afișează în centrul ecranului monitorului de formă de undă cu display cu două câmpuri. Timpul de blancare vertical mai lung permite revenirea verticală mai lentă a fasciculului de electroni al tubului cinescop în partea superioară a ecranului. Se inițiază linia video în stânga sau în centrul părții superioare a ecranului, pentru a asigura o intercalare 2:1 a câmpurilor în formatele PAL și NTSC. Sunt selectate frecvențe care să reducă vizibilitatea informației subpurtătoarei cromatice, care prezintă o frecvență video vizibilă. În cazul semnalelor PAL, este nevoie de opt câmpuri pentru ca totul să ajungă la relația de fază inițială (un cadru color complet), iar pentru semnalele NTSC de patru câmpuri. Deci, subpurtătoarea cromatică revine la aceeași relație cu SYNC vertical după patru câmpuri.

Tabelul 1.1 Parametri unei linii digitale HDTV pentru diferite formate

Numerotarea liniilor pentru sistemul PAL și majoritatea formatelor de înaltă definiție analogice începe cu primul impuls cu durată mare de după ultima semi-linie video și continuă cu întregul cadru (pentru PAL, 625 linii).

În sistemul NTSC, numerotarea liniilor începe cu primul impuls de egalizare vertical de după ultima linie video completă și continuă prin fiecare câmp (263 linii pentru câmpul ,1 3 și 262 linii pentru câmpul 2 și 4).

În cazul înaltei definiții, există formate de scanare progresive și intercalate. Cele 5 linii ale impulsurilor cu durată mare din intervalul vertical sunt ușor diferite de cele din cazul definiției standard din cauza impulsului SYNC cu trei nivele utilizat în înalta definiție. Sunt cunoscute formatele conform standardului SMPTE 274M: formatul progresiv 1080p, formatul 1080i si formatul 1035i.

B) Sincronizarea și temporizarea video digitală

Trecerea în revistă a formatelor analogice relevă faptul că există numeroși timpi non–video alocați exclusiv transmiterii informației de sincronizare și întoarcerii spotului de electroni din tubul cinescop. În formatele de studio cu componentă digitală, SYNC este un patern cu cuvânt rezervat scurt, restul timpului putând fi utilizat pentru componenta audio pe mai multe canale, sumele de control al erorilor și celelalte date auxiliare. Dacă se utilizează un monitor de formă de undă digital în modul PASS, aceste scurte pachete de temporizare digitale iau aspectul unor scurte impulsuri la fiecare final de linie orizontală a formei de undă video decodate. Deoarece cuvintele de date au o frecvență de 27MHz, ceea ce depășește cu mult banda de trecere a sistemelor cu display analogic, în reprezentarea analogică apar fenomene de dedublare a imaginii.

În procesul de comparare a formatelor video digitale cu cele analogice, este important să reținem mai multe definiții ale temporizării:

1) O linie video digitală începe odată cu primul cuvânt al pachetului de date EAV (sfârșit video activ), 3FF, și se sfârșește cu ultimul cuvânt de date video de pe linie. Numerotarea digitală începe cu prima linie de blancare verticală.

2) Numerele de eșantion de pe linia video digitală încep (eșantionul 0) cu primul cuvânt de video activ, care este primul cuvânt de după secvența SAV de patru cuvinte. Astfel, numărul liniei nu se schimbă atunci când numărul eșantionului revine la 0.

3) Spre deosebire de temporizarea digitală, linia analogică începe și se termină în punctul de referință de temporizare, punctul 50 % al flancului anterior la SYNC cu două nivele, sau punctul 0 cu tranziție la pozitiv la SYNC cu trei nivele. Apoi, pe durata alocată datelor auxiliare, când se digitizează semnalul, punctul de referință de temporizare analogic se află după punctul de referință de temporizare digitală și înainte de primul eșantion al liniei digitale. Cuvântul eșantionului digital căruia îi corespunde punctul de referință de temporizare analogică este specificat de standardul digital.

Sincronizarea video digitală este asigurată de secvențele EAV și SAV, care încep cu un unic patern de trei cuvinte: 3FFh (toți biții din cuvânt sunt setați la 1), 000h (toți biții setați la 0), după care urmează un al patrulea cuvânt „xyz”, a cărui structură este dată în tabelul 1.2.

Cuvântul „xyz” are 10 biți, iar cei doi biți cel mai puțin semnificativi, bitul 0 și 1, sunt setați la 0, pentru a permite translația în și din sistemele pe 8 biți. Biții cuvântului „xyz” au următoarele funcții:

Bitul 9 – (bit fix) fixat întotdeauna la 1;

Bitul 8 – (bit F) întotdeauna fixat la 0, în sistemele de scanare progresive; 0 pentru câmpul 1 și 1 pentru câmpul 2, în sistemele intercalate;

Bitul 7 – (bit V) 1, în intervalul de blancare vertical, 0 în cursul liniilor Video activ;

Bitul 6 – (bit H) 1 indică secvența EAV; 0 indică secvența SAV;

Biții 5, 4, 3, 2 – (biți de protecție) asigură o corecție limitată a erorilor datelor din biții F, V și H;

Biții 1, 0 – (biți ficși) setați la 0, pentru a avea valori de cuvânt identice în sistemele pe 8 sau 10 biți.

Tabel 1.2. – Reprezentarea cuvântului “xyz” din secvența de sincronizare EAV și SAV

3.2 Parametrii semnalului video analogic HDTV

Standardul ANSI / SMPTE 240M definește semnalul video de înaltă definiție analogic în format 2:1 1125 / 60 (59,94). ITU-R BT.709 (Partea 1) recunoaște atât formatul 1125 / 60 / 2:1, cât și formatul 1250 / 50 / 2:1.

Parametrii semnalului video analogic HDTV sunt indicați în tabelul 1.3, împreună cu unele temporizări referitoare la echivalentele lor digitale. Se pot elabora standarde de scanare video pentru o întreagă varietate de formate. În practică, standardele reflectă posibilitățile industriei, luând în considerație dezideratul compatibilității.

În momentul de față, nu există nici un format de scanare universal care să- i confere receptorului TV compatibilitatea cu toate sistemele de scanare care pot fi disponibile într-o anumită regiune.

Unele mărimi digitale se pretează foarte bine standardizării. ITU-R BT.709 (Partea 2), definește un format de imagine digitală comun, cu punct rectangular (CIF) cu valori normale ale parametrilor imaginii indiferent de frecvența acesteia. Această recomandare specifică frecvențe ale imaginii de 60; 59,94; 50; 30; 29,97; 25; 24 și 23,976 Hz, toate cu 1080 linii de imagine active și fiecare cu 1920 eșantioane de imagine și un raport lățime / înălțime de 16:9. Standardul SMPTE RP 211 constituie o extindere a SMPTE 274M, care se referă la familia de sisteme de scanare cu rastru 1920 x 1080, și care implementează cadre segmentate pentru 1920 x 1080 în formate de producție de 30; 29,97; 25; 24 și 23,976 Hz.

Tabelul 1.3 Parametri semnalului video analogic pentru sistemul de televiziune HDTV