Simtul Umorului. Teorii Motivationale ale Umorului

PREAMBUL

Îl aud pe tata spunând: “Vecine, dacă te mai prind că îți parchezi mașina pe iarbă, nu știu ce-ți fac!”. Vecinul, pe jumătate șocat, pe jumătate impertinent, răspunde: “Ce-mi faci?!” … La care tata dă replica: “Păi, ți-am zis că nu știu ce-ți fac!!”.

… “Pleci de la observație, – descoperi un fapt interesant; urmează să reproduci apoi situația respectivă făcând să varieze factorii implicați … . Aici începe experimentarea.” (Piaget – într-un interviu – după Radu I. și colaboratorii, 1993).

Exact ca la carte! Pe fondul meu de “ipoteze latente” a început să mă preocupe simțul umorului și “autoritatea asupra cuiva.” … Idee care s-a transformat în încercarea de stabilire a unei conexiuni între simțul umorului și autoritate – autoritate în sensul de influențare a unei persoane, influențare motivată de diverse principii (de exemplu, etice).

Astfel (ca să spun lucrurilor pe nume), ÎNTREBAREA mea este: “Liderii cu simțul umorului au mai puțină autoritate asupra subalternilor lor decât cei fără simțul umorului?”. Ipoteza mea este că … da.

În lucrarea de față am făcut primul pas pentru a-mi verifica ipoteza: am elaborat un chestionar prin care să evaluez cât simț al umorului au diverse persoane.

Urmează să cercetez “variațiile altor factori implicați”, ca să aflu până la urmă de ce vecinul își parchează în continuare mașina pe spațiul verde …

CAPITOLUL 1

PREZENTAREA PROBLEMEI STUDIATE

1.1. SIMȚUL UMORULUI ȘI LEGĂTURILE SALE CU TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE

Umorul este un ingredient fundamental al comunicării sociale. Foarte rară este o conversație în care cel puțin un participant să nu încerce să stârnească râsul sau să nu dea o replică amuzantă cuiva. Glumele și alte comportamente comice, verbale sau nonverbale sunt obișnuite în interacțiunile sociale și pot avea un impact major asupra calității interacțiunilor. De exemplu, umorul este adesea strategic utilizat pentru a scădea tensiunea din cadrul unor discuții încinse sau pentru a înviora o discuție plictisitoare. Transmiterea și înțelegerea umorului sunt trăsături fundamentale ale interacțiunilor sociale. Deci râsul joacă un rol important în relațiile sociale, semnalând prietenia, relaxarea, solidaritatea și este un mijloc obișnuit prin care indivizii caută acceptarea celorlalți. Umorul funcționează pozitiv în creșterea coeziunii grupului.

Râsul este cu siguranță un fenomen care implică atât mintea cât și trupul. Cea mai semnificativă tratare a problemei râsului își are originea atât în filosofie (analog dezbaterii nenumăraților filosofi asupra problemei suflet – trup), cât și în antropologie (evoluția omului față de animale: animalele nu-și exteriorizează râsul). Dimensiunea comică apare în orice arie a existenței și, după cum menționau în lucrările lor atât Henri Bergson (1911), cât și Helmuth Plessner (1941 – după Berger, 1997), are întotdeauna un referent uman. Astfel, umorul este automat raportat la trăsăturile de personalitate. Cu toate acestea, ca regulă, “umorul nu este menționat în teoriile psihologice de personalitate” ( Corsini, 1996). O’Connell (1981 – după Corsini, 1996) a găsit unele dovezi ale diferențelor de personalitate între umorul agresiv (persoanele cu acest gen de umor prezintă o agresivitate crescută în ansamblul personalității lor) și umorul optimist (oamenii cu acest tip de umor au stimă de sine ridicată și se relaționează mai ușor). El crede că simțul umorului ar consta în convingerea cuiva despre propria valoare ca persoană.

După cum rezultă, legătura dintre simțul umorului și trăsăturile de personalitate nu e bine precizată și nu a fost profund studiată.

1.2. MOTIVAȚIA LUCRĂRII

Această lucrare își propune să studieze relația dintre superfactorii de personalitate din modelul “Big Five” și simțul umorului. Superfactorii de personalitate din “Big Five” sunt: extraversiunea, agreabilitatea, stabilitatea emoțională, conștiinciozitatea și autonomia. Deși numele atribuit superfactorilor diferă de la un autor la altul, consensul în ceea ce privește conținutul psihologic al acestora este destul de mare. Prezentăm în continuare semnificația factorilor și câteva dintre denumirile sub care sunt cunoscuți (John, 1990; Zlate, 1994; Minulescu, 1996 – după Albu, 1998):

Extraversia, sociabilitatea și ambiția, atracția interpersonală, afirmarea, puterea, izbucnirea – arată capacitatea de orientare a personalității către exterior, modul de implicare în acțiune, sociabilitatea persoanei.

Agreabilitatea, adaptabilitatea socială, plăcerea, nivelul socializării, amabilitatea, dragostea – se referă la calitățile emoționale ale persoanei și la comportamentele ei prosociale.

Conștiinciozitatea, conformitatea, dependența, responsabilitatea, prudența, autocontrolul, interesul pentru muncă, puterea realizării – vizează modul concret, caracteristic al individului de a trata sarcinile, activitățile, problemele care apar în viața lui; cuprinde trăsături cum ar fi ordinea, disciplina, responsabilitatea socială.

Stabilitatea emoțională, controlul emoțional, emoționalitatea, neuroticismul, adaptarea, anxietatea, afectul – arată caracteristicile emoționale ale persoanei (calm, mulțumit, emotiv) și diferite dificultăți emoționale (anxietate, depresie, iritabilitate).

Cultura, intelectul, curiozitatea intelectului, inteligența, subtilitatea, deschiderea, independența, grija/atenția – se referă la funcțiile intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experiență).

Motivul studierii relației personalitate – simțul umorului stă la baza încercării de a integra simțul umorului într-un tablou al trăsăturilor de personalitate, pentru a cerceta ulterior ipoteza că liderii cu simțul umorului au mai puțină autoritate asupra subalternilor lor decât cei fără simțul umorului.

1.3. TEORII ASUPRA SIMȚULUI UMORULUI

Umorul a constituit un mare interes în ariile teoriei și cercetării psihologice. Într-adevăr, această preocupare datează cu mult înainte de lucrările teoretice ale lui Freud (“Wit and Its Relations to The Unconscions”, 1905 și “Humor”, 1928 – după Berger, 1997).

Anthoni Ludovici (1932) menționează că toate teoriile despre umor pot fi clasificate în două grupuri: cele care sunt de acord cu teoria filosofului Thomas Hobbes (1840 – după Ludovici, 1932) și cele care nu sunt de acord cu aceasta. Ce a spus Hobbes despre umor? El afirma în “Treatise on Human Nature” următoarele: “Oamenii râd de ghinioane, eșecuri și indecențe, în care nu există comicul…. De asemenea, oamenii râd de infirmitățile altora…. Aș putea conchide că pasiunea râsului nu este altceva decât o glorie subită, născută dintr-o formare subită a superiorității în noi înșine, prin comparație cu infirmitatea altora sau cu a noastră proprie”. Ceea ce a vrut să spună Hobbes este că atunci când găsim umorul în ceva, râdem fie de eșecuri, prostie, defecte morale sau culturale subit descoperite la cineva, față de care ne simțim instantaneu și momentan “superiori”, de vreme ce în acel moment noi nu suntem ghinioniști, stupizi, și așa mai departe. A te simți superior în acest mod înseamnă “să te simți bine”. Înseamnă “să obții ce vrei”. Înseamnă “să câștigi”! Lucru valabil și când râdem de noi înșine: o “parte” a noastră poate râde de altă “parte” a noastră.

De la Hobbes pornește teoria lui Charles R. Gruner (1997) despre umor, numită “teoria superiorității”. Gruner susține că a râde este egal cu a câștiga, deoarece înseamnă a obține ceea ce-ți dorești, iar acest lucru provoacă plăcere. Subtezele sale sunt următoarele:

Pentru fiecare situație comică există un câștigător.

În fiecare situație comică există un învins.

Găsirea învingătorului din fiecare situație comică și a ceea ce acesta câștigă nu este un lucru ușor.

Găsirea învinsului și a ceea ce acesta pierde în fiecare situație comică este un lucru și mai greu.

Situațiile comice pot fi înțelese cel mai bine prin cunoașterea a cine ce câștigă și a cine ce pierde.

6. Îndepărtarea din cadrul unei situații comice a ceea ce s-a câștigat sau s-a pierdut, duce la pierderea elementelor esențiale ale situației și la lipsirea de umor a acesteia.

Long și Graesser (1988 – după Wyer & Collins, 1992) au afirmat că stimulii ce provoacă râsul sunt reprezentați de orice eveniment social sau nonsocial, cu apariție intenționată sau neintenționată, care este perceput ca fiind amuzant. Trei aspecte ale acestei definiții conceptuale sunt notabile:

Stimulul pentru reacția de râs poate fi un lucru spus de o persoană, un comportament nonverbal executat de o persoană sau o combinație a acestora. Evenimentul stimul poate include și aspecte noncomportamentale ale unei situații. Într-adevăr, un răspuns la comic poate fi adesea stimulat de un număr de trăsături verbale, nonverbale și contextuale care se prezintă sub forma unor configurații, nici una dintre acestea, izolată, nefiind suficientă să provoace râsul.

Evenimentele-stimuli care provoacă râsul pot fi atât intenționate cât și nonintenționate.

Un răspuns la o situație comică este definit în termeni de reacție cognitivă subiectivă a unei persoane sau, mai acurat, ca modul în care o persoană percepe această reacție (în mod specific, “amuzament”) și mai puțin în termenii unui răspuns observat la stimuli. Deși zâmbitul, râsul și răspunsurile fiziologice sunt adesea corelate cu astfel de reacții subiective, ele pot apărea și fără acest motiv. Cel mai evident în acest caz este exemplul că reacțiile subiective pot produce plăcere sau fericire care sunt experențiate din motive care n-au nimic de-a face cu percepția că ceva este amuzant. Râsul poate rezulta și dintr-o situație jenantă sau din eliberarea de tensiunea produsă de furie. În alte cazuri poate reflecta nerecunoștință, politețe sau conformitate la opinia aparentă a celorlalți că ceva este amuzant. În alte situații, râsul se transformă în încântare, satisfacție (ca și atunci când cineva găsește în mod neașteptat o soluție la o problemă). În acord cu această definiție, aceste reacții nu indică în mod necesar prezența umorului.

Dacă provocarea râsului trebuie operaționalizată ca auto-raportare a subiectului legată de propriile reacții subiective, acest lucru nu poate fi evaluat la bebeluși sau la persoanele incapabile să transpună verbal aceste reacții. Totuși, aceste dezavantaje metodologice sunt depășite de avantajele conceptuale ale definiției, care redă multe situații în care râsul este provocat în lipsa amuzamentului.

Pentru a furniza o perspectivă asupra umorului, să urmărim pe scurt câteva abordări teoretice existente. Primele două abordări se focalizează pe factorii motivaționali, a treia se concentrează pe factorii cognitivi, iar a patra încorporează atât factorii motivaționali, cât și cei cognitivi.

a. Teoriile motivaționale ale umorului

a.1. Teoriile arousal-ului și reducerii arousal-ului

Anumite teorii presupun că umorul reflectă reducerea arousal-ului. Freud (1928 – după Berger, 1997) afirma că reacțiile de râs la stimuli sunt motivate de nevoia de a reduce tensiunea sau arousal-ul (adesea relaționată cu agresivitatea sau cu impulsurile sexuale) pe care indivizii le inhibă și nu le exprimă direct. Acest arousal poate fi indus de trăsăturile situației stimul sau poate exista înaintea apariției situației. Astfel, diferențele individuale în apariția râsului sunt presupuse a fi reflectări ale diferențelor în intensitate ale emoțiilor (suprimate sau reprimate) care se asociază cu stimuli relevanți în funcție de situația comică.

O concepție mai generală a umorului a fost propusă de Berlyne (1969, 1971 – după Wyer & Collins, 1992). Acesta a presupus existența unei relații U-inversate între arousal-ul psihologic și trăirea plăcerii. Astfel, plăcerea crește inițial odată cu arousal-ul până la o anumită valoare optimă, iar apoi scade, atingând în final un punct la care arousal-ul devine specific agresivității. Berlyne a presupus că creșterea rapidă a plăcerii este resimțită ca umor. Există puține dovezi că scăderile în arousal-ul măsurat fiziologic consecutiv finalului rizibil al unei gă reducerea arousal-ului. Freud (1928 – după Berger, 1997) afirma că reacțiile de râs la stimuli sunt motivate de nevoia de a reduce tensiunea sau arousal-ul (adesea relaționată cu agresivitatea sau cu impulsurile sexuale) pe care indivizii le inhibă și nu le exprimă direct. Acest arousal poate fi indus de trăsăturile situației stimul sau poate exista înaintea apariției situației. Astfel, diferențele individuale în apariția râsului sunt presupuse a fi reflectări ale diferențelor în intensitate ale emoțiilor (suprimate sau reprimate) care se asociază cu stimuli relevanți în funcție de situația comică.

O concepție mai generală a umorului a fost propusă de Berlyne (1969, 1971 – după Wyer & Collins, 1992). Acesta a presupus existența unei relații U-inversate între arousal-ul psihologic și trăirea plăcerii. Astfel, plăcerea crește inițial odată cu arousal-ul până la o anumită valoare optimă, iar apoi scade, atingând în final un punct la care arousal-ul devine specific agresivității. Berlyne a presupus că creșterea rapidă a plăcerii este resimțită ca umor. Există puține dovezi că scăderile în arousal-ul măsurat fiziologic consecutiv finalului rizibil al unei glume sunt corelate cu estimările subiective ale umorului produs de glumă (Mc Ghee, 1983; Lefcourt & Martin, 1986 – după Wyer & Collins, 1992). Astfel, reducerea arousal-ului fiziologic nu este o condiție suficientă a umorului.

Lăsând deoparte validitatea lor empirică, concepția lui Freud și cea a lui Berlyne suferă ambele de lipsa generalizării.

Teoria lui Berlyne pare aplicabilă numai la glumele sau la alți stimuli în care o situație specifică anterior construită de arousal apare înaintea declanșării evenimentului-stimul comic.

Conceptul freudian corespunde presupunerii că trăsăturile situației rizibile sunt asemănătoare cu aspectele experienței din trecut a unei persoane în care aceasta și-a reprimat reacțiile emoționale. Datorită diversității enorme a stimulilor pe care orice individ îi consideră comici, ar trebui postulate numeroase emoții reprimate.

a.2. Teoria superiorității și a discreditării

O a doua concepție generală despre umor ( din care există versiuni istorice – Bergson, 1911 și contemporane – La Fave 1976, Levine 1969, Zillman & Cantor 1976 – după Schmidt, 1994) presupune că oamenii își derivă plăcerea din sentimentele de stăpânire și control. Râsul și amuzamentul raportate la diformitățile sau eșecurile altora pot reflecta o încercare de a menține sau restabiliza aceste sentimente. Astfel, această concepție privește amuzamentul ca un produs al comportării sociale (Wills, 1981 – după Schmidt, 1994). Wills notează că acest răspuns este cel mai pronunțat atunci când este imposibil să fie cenzurat. Astfel, umorul este mai degrabă produs de ghinioanele oamenilor, considerați indezirabili social, decât de ghinionul oamenilor care sunt stimați social.

Această concepție este utilă în mod particular în evaluarea răspunsurilor la bancurile etnice, dar este limitată în abilitatea de a cuantifica reacțiile la multe alte tipuri de evenimente, cum ar fi cele care reflectă nefavorabil propria persoană a unui individ. Mai mult, deși eșecurile inamicilor îi fac pe oameni fericiți, ele nu sunt întotdeauna comice. De aceea, discreditarea altora sau sentimentul superiorității față de alții nu este nici necesar, nici suficient pentru a stârni râsul.

b. Teoria incongruenței

Cea mai generală concepție a umorului presupune că umorul este stimulat de conștientizarea socială a incongruenței dintre două obiecte sau evenimente ori dintre conceptele asociate lor. Koestler (1964 – după Wyer & Collins, 1992) postula că umorul rezultă din aplicarea simultană a două planuri separate de gândire sau sens la aceeași informație ori experiență. Cel mai simplu exemplu este juxtapunerea a două planuri semantice. Cu toate acestea, planurile gândirii care sunt reunite în cele mai multe glume sunt adesea niște scheme mult mai complexe de cunoștințe.

O concepție mai recentă și mai formală a umorului, care se focalizează pe procese cognitive ce stau la baza stârnirii râsului a fost propusă de Suls (1972,1977,1983 – după Schmidt, 1994). Suls presupunea că în momentul în care este relatată o glumă, informația inițială prezentată activează un bloc de cunoștințe care poate fi utilizat pentru a interpreta informația. Aceste scheme stabilesc un set de expectanțe generalizate privind tipul informației ce urmează. Dar oamenii dau de o nouă informație care deviază de la expectanțele lor (care nu poate fi interpretată folosind conceptele activate de informația inițială). Apoi caută în memoria lor diferite concepte și scheme, adesea selectate dintr-un domeniu diferit de cunoștințe, care pot fi utilizate pentru a înțelege noua informație în vechiul context. Ea necesită adesea o reinterpretare a informației originale, iar această reinterpretare produce umorul. Suls a comparat înțelegerea unei glume cu o sarcină de rezolvare de probleme în care comprehensiunea este analogă soluției problemei. Prin extensie, oamenii au succes în găsirea soluției, ei trăiesc plăcerea astfel, iar această plăcere este reflectată în amuzamentul pe care-l raportează.

Ca efect, formularea lui Suls (1972) postulează existența unui proces cu două etape în care:

o incongruență (o deviație de la așteptări) este identificată și

incongruența este rezolvată sau înțeleasă.

Stadiul de recunoaștere implică o conștientizare că odată inițial activate pentru a interpreta gluma, conceptele sunt insuficiente pentru a o înțelege. Stadiul de rezoluție implică scotomizarea unui set alternativ de concepte sau scheme care să permită informației, ca întreg, să fie înțeleasă. Un eșec la celălalt stadiu poate împiedica apariția umorului.

Metafora rezolvării de probleme a lui Suls (1972 – după Schmidt, 1994) este utilă în conceptualizarea proceselor pe care le-a postulat. De exemplu, umorul nu este întâlnit decât dacă este percepută o incongruență, sau, alternativ, subiecții văd o problemă care trebuie rezolvată. În plus, să presupunem că problema există, dar e foarte ușor de rezolvat (finalul este ușor predictibil pe baza mai multor cunoștințe generale care sunt accesibile deodată). Atunci, subiecții nu vor resimți o plăcere mare (umor) ca urmare a rezolvării ei. De asemenea, ei nu vor resimți mult umor nici dacă problema e prea dificilă (dacă incongruența este percepută dar setul de concepte care i-ar permite rezolvarea nu poate fi identificat).

Formularea lui Suls (1972 – după Schmidt, 1994) permite dinamicii provocării umorului să fie plasată într-un cadru mai larg al proceselor de înțelegere. Totuși, pare imposibil să furnizeze toată gama metodelor de producere a umorului. Metafora lui Suls este aplicabilă în primul rând înțelegerii stimulilor comici despre care subiecții presupun aprioric că vor fi amuzanți. Astfel, oamenii își formează deja scopul de a înțelege ceea ce face să fie comică informația în momentul în care o primesc. În multe situații aspectul comic al informației pe care subiecții o primesc nu este așteptat. În acest caz, subiecții nu se află în mod explicit în situația rezolvării de probleme (cel puțin, problema pe care încearcă să o rezolve nu este aceea de a înțelege informația comică).

În plus, nu toate tipurile de incongruență prezintă probabilitatea de a crea umor. După cum notează Koestler (1964 – după Wyer & Collins, 1992), rezolvarea creativă de probleme implică și accesul la un nou plan de gândire (procesare) a informației, astfel încât înțelegerea are loc în contextul cunoștințelor anterioare. Soluția la astfel de probleme poate fi plăcută, dar nu amuzantă cu necesitate. Pe scurt, incongruența poate fi necesară, dar nu și suficientă pentru producerea umorului.

c. Teoria revizuirii a lui Apter

Cea mai comprehensivă formulare teoretică a umorului a fost propusă de Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) în contextul teoriei sale mai generale despre personalitate și motivație. Această conceptualizare are câteva trăsături atractive. Întîi, ia în considerare atât factorii motivaționali, cât și cei cognitivi. În al doilea rând, poate fi aplicată diferitelor tipuri de experiențe comice. În al treilea rând, explică cel mai bine condițiile necesare și suficiente pentru apariția umorului. Apter a recunoscut faptul că informația transmisă de o glumă sau de o afirmație într-un context social nu constă numai în oameni, obiecte sau fenomene la care se referă gluma. În plus, această informație poate include caracteristici ale vorbitorului și aspecte ale situației sociale în care este transpusă gluma. Pentru a înțelege dinamica umorului, trebuie luate în calcul toate aspectele unei experiențe informaționale. Apter a propus un set de condiții necesare pentru existența umorului, aplicabile nu numai la glume sau desene, ci și la spiritualism și experiențe sociale fortuite care nu au intenția să fie comice. Apter afirma că oamenii interpretează informația într-un mod care le furnizează o caracterizare acurată a subiectului la care se referă. Această caracterizare permite generarea inferențelor valide despre atributele menționate în glumă și despre evenimentele viitoare pe care le implică. Astfel, conceptele pe care oamenii le aplică situațiilor pe care le întâlnesc sunt cele care par să caracterizeze situațiile “așa cum sunt de fapt”. Ca urmare, când spunem că cineva este avocat, oamenii presupun, în absența altor informații, că persoana în cauză are atributele tipice avocaților. O afirmație poate fi interpretată într-un mod ce reflectă sensul intenționat de comunicator. Această interpretare se poate baza parțial pe scopul aparent al comunicatorului.

Să presupunem că ulterior unei interpretări inițiale a informației–stimul, concluziile sugerează că această interpretare este incorectă. Astfel, evenimentele la care informația inițială a făcut referire sunt de fapt diferite de modul în care au apărut la început. Oamenii revizuiesc anumite asumpții pe care le-au făcut inițial, iar rezultatul este probabil o reprezentare mult mai acurată a realității. Aceste procese legate de revizuirea percepțiilor în lumina noii informații sunt similare proceselor de comprehensiune pe care Suls (1972 – după Schmidt, 1994) le-a pus la baza incongruenței. Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) a afirmat, totuși, că existența lor nu este suficientă pentru a solicita umorul. Alți trei factori mai sunt implicați.

Primii doi factori postulați de Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) că afectează producerea umorului interesează caracteristicile informației. Aceștia sunt:

1. Reinterpretarea unei situații care rezultă din expunerea la noua informație nu trebuie să înlocuiască interpretarea care păruse a fi corectă. Cu alte cuvinte, noua construcție a realității nu trebuie să altereze percepția cuiva despre realitatea aparentă sau sugerată creată inițial. (neînlocuirea)

2. Percepția realității care este stabilizată de noua informație trebuie diminuată în importanță sau valoare, relativ la realitatea aparentă care a fost inițial asumată. Constructul diminuării va necesita în final elaborare. (diminuarea)

Asumpțiile lui Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) despre neînlocuire și diminuare se regăsesc în alte teorii ale umorului. Asumpția neînlocuirii este asemănătoare cu ipoteza lui Koestler (1964 – după Wyer & Collins, 1992) că umorul necesită aplicarea simultană a două planuri semantice la aceeași experiență. Astfel, un eveniment care discreditează inteligența cuiva nu este amuzant decât dacă sugerarea inițială s-a dovedit a fi falsă.

Mai mult, diminuarea valorii sau a importanței unei entități nu constituie întotdeauna discreditare. Multe interpretări ale lumii nu sunt întotdeauna cele mai nefavorabile. Trăsăturile unui eveniment – stimul ce pot fi diminuate ca rezultat al reinterpretării nu se referă numai la oameni sau obiecte. Asumpția diminuării poate fi aplicată și comunicării în sine. Generalizarea constructului de diminuare propus de Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) poate include în sfera sa o varietate largă de fenomene comice care sunt foarte greu de explicat prin alte teorii. Prin postularea că diminuarea este o condiție necesară a umorului, Apter a distins schimbări comice în interpretarea ce caracterizează descoperirile științifice, atașarea sensului la visurile unei persoane și reinterpretarea evenimentelor în întâmplările misterioase care apar când sunt descoperite noi dovezi. În fiecare din aceste cazuri, realitatea implicată de noile informații are o importanță sau o valoare mai mare decât cea originală, și astfel nu mai apare amuzamentul.

Al treilea factor important al formulării lui Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) este motivația: recunoașterea explicită că obiectivele de procesare informațională ale unei persoane pot juca un rol în determinarea reacțiilor persoanei la informație. Apter a lansat ipoteza că umorul are o probabilitate mai mare de apariție numai atunci când obiectivele subiecților sunt de a înțelege informația și de a se amuza de ea. Dacă subiecții au un scop de procesare mai specific, activitatea cognitivă implicată în atingerea acestui scop interferează cu procese de înțelegere mai generale care produc amuzament.

Scopurile care inhibă experiențierea umorului pot fi induse de solicitări externe de a utiliza informația pentru un scop particular. Ele pot fi induse chiar de informație. De exemplu, o glumă ce conține aluzii la un grup etnic poate conduce la suspectarea faptului că relatarea și sursa ei au intenția de a discredita grupul. Această suspiciune poate stimula în mod spontan căutarea informațiilor care confirmă bigotismul sursei sau contraargumentarea validității discreditării. O astfel de activitate poate împiedica apariția umorului.

Teoria lui Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) ia în considerare multe fenomene comice care nu pot fi explicate de celelalte teorii. Teoria nu se restrânge la umorul regăsit în glume sau istorisiri care sunt expectate aprioric să fie amuzante. Teoria explică și amuzamentul generat spontan în situații sociale care nu intenționează să fie comice. Conceptualizarea rolului factorilor motivaționali în chestiunea umorului permite luarea în considerare a multor diferențe individuale și situaționale legate de umorul provocat de evenimente sau informații date. Astfel, se deschide o posibilă explicație pentru răspunsurile diferite ale oamenilor la aceeași experiență și pentru reacțiile diferite ale unei persoane la aceeași experiență, în momente diferite și/sau circumstanțe sociale diferite. Teoria are și limite. De exemplu, nu se face diferență în legătură cu dificultatea înțelegerii unei anumite experiențe. Aceste diferențe pot avea un impact substanțial în producerea umorului (Zigler, Levine & Gould, 1967 – după Schmidt, 1994). Deși efectele motivației în chestiunea umorului sunt luate în considerare, mecanismele cognitive care fundamentează aceste efecte nu sunt clar conectate. Prin specificarea mai pronunțată a proceselor cognitive care stau la baza reacțiilor la informația socială, se pot elimina aceste deficiențe și se poate dezvolta un concept al umorului din care pot deriva câteva noi predicții empirice testabile și pot fi înțelese noi fenomene.

d. Teoria comprehensiunii și elaborării

O altă teorie, propusă de Robert S. Wyer Jr. și James E. Collins II (1992), bazată în cea mai mare parte pe cea a lui Apter (1982), se prezintă sub forma a opt postulate. Primele cinci postulate, care se referă la comprehensiunea informației semantice și episodice sunt concordante cu o masă mare de teorii și cercetări din psihologia cognitivă (Graesser, 1981; Schank & Abelson, 1977; Sperber & Willson, 1986 – după Wyer & Collins, 1992) și din cogniția socială (Higgins, 1981; Wyer & Srull, 1986, 1989 – după Wyer & Collins, 1992). Postulatele sunt formulate cu suficientă generalitate, astfel încât să fie compatibile cu câteva teorii mai specifice ale comprehensiunii. În combinație cu următoarele postulate ce corespund specific provocării umorului, teoria permite un cadru conceptual pentru o largă diversitate de fenomene comice.

Două aspecte legate de terminologie trebuie notate. Întâi, deși cele mai multe teorii ale umorului s-au focalizat pe efectele comunicării scrise și orale, postulatele acestei teorii se referă la o gamă largă de răspunsuri cognitive la evenimentul-stimul. Un eveniment-stimul pentru producerea umorului constă în mod tipic într-o declarație scrisă sau orală, sau, alternativ, într-un comportament observat. Alte trăsături ale evenimentului se pot referi la contextual social în care declarația sau comportamentul apar. Astfel, sursa și factorii situaționali sunt trăsături ale evenimentului cu care umorul este potențial contingent.

În al doilea rând, formularea face distincție între comprehensiune și elaborare. Comprehensiunea se referă la encodarea unui eveniment-stimul în termenii conceptelor anterior formate, alături de inferențele legate de atributele nedeclarative ale stimulului care sunt necesare înțelegerii evenimentului în contextul dat anterior. Elaborarea, pe de altă parte, se referă la generarea conștientă de inferențe despre trăsăturile ce nu sunt cuprinse în encodările inițiale și nu sunt necesare înțelegerii, la fel ca și despre alte procesări ce pot fi stimulate de encodări. De aceea, elaborarea poate consta în inferențe despre atributele conținutului stimulului, despre gânduri legate de evenimentele din trecut care pot fi declanșate de stimuli, sau despre evenimente viitoare ce pot apărea ca și consecință. Când evenimentul conține o comunicare scrisă sau orală, elaborarea poate include gânduri despre plauzibilitatea comunicării, motivele acesteia sau caracteristicile sursei.

Postulatul 1 (memoria): Conceptele sau schemele care intră în compoziția unui domeniu particular al cunoștințelor universale (incluzând reprezentări ale persoanelor, evenimentelor, episoadelor) sunt “stocate” în memorie într-o locație particulară. Această locație are o etichetă ce denotă conținutul de cunoștințe implicat.

Postulatul 2 (encodarea): Un subset de trăsături care compun un eveniment-stimul inițial este interpretat cu ajutorul schemelor și conceptelor care permit înțelegerea evenimentului și a implicațiilor sale. Când două sau mai multe seturi alternative de concepte pot fi aplicate, va fi aplicat setul care vine în minte cel mai repede și mai ușor.

a). Dacă subiecții au în minte un scop specific, conceptele și schemele pe care le folosesc pentru a interpreta trăsăturile stimulului au cele mai mari șanse de a fi extrase din domeniul de cunoștințe relevant pentru scopul respectiv.

b). Dacă scopul subiecților este acela de a înțelege stimulul, conceptele și schemele utilizate pentru interpretare au cele mai mari șanse de a fi extrase din domeniul de cunoștințe utilizat cel mai frecvent în trecutul recent.

Postulatul 3: Odată ce elementele unui eveniment-stimul au fost interpretate cu ajutorul conceptelor și schemelor extrase dintr-un anumit domeniu de cunoștințe, alte concepte și scheme din același domeniu sunt folosite pentru:

a). a forma expectațiile generale privind spectrul conceptelor și cunoștințelor aplicabile înțelegerii evenimentelor viitoare,

b). a interpreta aceste evenimente atunci când apar.

Postulatul 4 (incongruența): Un eveniment-stimul este considerat a fi incongruent atunci când nu poate fi interpretat cu ajutorul conceptelor extrase din același domeniu de cunoștințe aplicat și evenimentelor inițiale ce implică aceeași referință. Când apar aceste incongruențe, subiecții încearcă să identifice conceptele într-un alt domeniu de cunoștințe. Dacă aceste concepte sunt identificate, atunci evenimentele sunt reinterpretate în noii termeni.

Postulatul 5 (sensul pragmatic): Dacă implicațiile interpretării inițiale a unei comunicări par să violeze principiile normative ce guvernează schimbul de informații din situația respectivă, subiecții vor încerca să reinterpreteze comunicarea într-un mod cât mai consistent cu aceste principii.

Postulatul 6 (producerea umorului): Umorul este produs numai dacă trăsăturile inferate în cadrul reinterpretării sunt diminuate în valoare și importanță comparativ cu trăsăturile inferate pe baza interpretării alternative a evenimentului.

Postulatul 7 (dificultatea înțelegerii): “Cantitatea” de umor ce rezultă din reinterpretarea stimulului este o funcție nemonotonă (U-inversată) care are ca variabile timpul și efortul necesare identificării și aplicării conceptelor de reinterpretare.

Postulatul 8 (elaborarea cognitivă): Cantitatea de umor ce rezultă din reinterpretarea evenimentului-stimul este o funcție monotonă care are ca variabilă elaborarea cognitivă a evenimentului și a implicațiilor care apar subsecvent reinterpretării. Această elaborare este direcționată spre atingerea unui obiectiv particular de procesare existent în acel moment.

a). Dacă subiecții au obiectivul de a înțelege evenimentul și de a se amuza, elaborarea cognitivă se va referi în mod tipic la aspectele producerii umorului și astfel va mări incidența umorului.

b). Dacă obiectivul de procesare al subiecților este mai restrictiv, evenimentul este elaborat în funcție de implicațiile obiectivului. În acest caz elaborarea cognitivă poate crește sau descrește incidența umorului, sau poate să nu aibă nici un efect asupra umorului, în funcție de relevanța componentelor reinterpretării pentru atingerea acestui obiectiv.

1.4. DEFINIȚII ALE SIMȚULUI UMORULUI

În general, teoreticienii s-au ferit de a da o definiție a umorului, considerând că a afla ce este umorul înseamnă a descoperi misterul central al filosofiei, și anume, a stabili legătura dintre minte și trup. Cele mai multe încercări de a defini umorul s-au limitat la oferirea unor perspective asupra acestuia, privind umorul din anumite unghiuri. Ca urmare, lucrarea de față acceptă umorul definit și prezentat de teoria superiorității a lui Gruner (1997), inspirată din cea a lui Hobbes (1840 – după Gruner, 1997). În viziunea lui Gruner, umorul constă într-o succesiune de jocuri. Ideea centrală a jocului implică amuzament, eliberare, distracție, recreere, interacțiuni, dar implică și competiție: un câștigător și un învins. Prin umor, comportamentul nostru ce indică plăcere (de obicei râsul, zâmbitul, uneori chiotele de bucurie sau aplauzele) variază o dată cu cantitatea emoțională asociată subiectului comic și rezultatului neprevăzut. Râs egal victorie. A câștiga înseamnă a obține ceea ce ne dorim. A obține ceea ce ne dorim, ne face fericiți. Spunem că ne place să obținem ceea ce ne dorim, iar nereușita în a obține ceva ce ne dorim ne face nefericiți. Asemenea succesului la jocuri, umorul include în sine victoria (“a obține ceea ce ne dorim”) și percepția instantanee a ceea ce aduce cu sine victoria. A te simți superior înseamnă “să te simți bine”, înseamnă să obții ce dorești. Înseamnă să câștigi! … Râsul este reacția naturală la “victorie”. Astfel, umorul este echivalent cu sentimentul superiorității.

Definiția proprie a umorului se inspiră atât din teoria superiorității a lui Gruner (1997), cât și din teoriile care au ca punct de plecare incongruența (Koestler, 1964 – după Wyer & Collins, 1992 și Suls, 1972, 1977, 1983 – după Schmidt, 1994), incongruență regăsită și în definiția umorului din “Dicționarul de psihologie” (1997), coordonat de Ursula Șchiopu: “umorul constă în relevarea nonsensului și a incompatibilității laturilor unor situații sau fenomene considerate, în virtutea obișnuinței, firești”. Astfel, dacă e adevărat că orice contrast verifică stimularea sentimentului critic de superioritate, umorul este raportul fundamental dintre Eu și Univers, care se modifică printr-o răsturnare permanentă a perspectivei asupra orizontului de așteptare.

Simțul umorului este definit ca "înclinare spre glume și ironii care se ascunde sub o înfățișare serioasă" ("Mic dicționar enciclopedic", 1972). Simțul umorului nu este citit doar printr-o "înfățișare serioasă", deoarece există mai multe forme de manifestare ale simțului umorului. Consider că simțul umorului este o trăsătură de personalitate ce constă în abilitatea de depista cu ușurință soluțiile la aspectele problematice ale vieții și de a le transpune într-o manieră comică.

Pentru a depăși empirismul definițiilor umorului și ale simțului umorului în cadrul problematicii acestei lucrări, apare necesitatea construirii unui chestionar pentru identificarea simțului umorului.

1.5. IPOTEZA LUCRĂRII

Ipoteza lucrării este că există legături de corelație liniară între scorurile scalei UMOR, care evaluează simțul umorului și superfactorii de personalitate (Extraversiunea și Stabilitatea emoțională) ai modelului “Big-Five”.

CAPITOLUL 2

CONSTRUIREA UNUI CHESTIONAR CARE SĂ EVALUEZE SIMȚUL UMORULUI

2.1. CONSTRUIREA CHESTIONARULUI UMOR

Pentru construirea chestionarului UMOR au fost parcurse mai multe etape, după cum urmează:

A. Un număr de 21 de persoane cu vârsta cuprinsă între 17 și 56 de ani au fost solicitate să descrie pe câte o coală de hârtie o persoană cunoscută pe care o consideră ca având simțul umorului, iar pe o altă coală de hârtie o persoană considerată fără simțul umorului. Cele 21 de persoane au constituit primul grup de experți, fiind selectate aleator (din căminele studențești, de la un liceu, din gară, dintr-un bloc și din diverse instituții – din zona Ardealului) în vederea centralizării opiniilor lor privind persoanele cu simțul umorului. Opiniile acestui grup s-au prezentat sub formă de descrieri comportamentale și adjective. Au fost compactate toate caracterizările, după care au fost eliminate descrierile dublate sau cele sinonime și s-a recurs la reformularea descrierilor ambigue. Cu datele rămase s-au alcătuit două chestionare: unul cu descrieri comportamentale, cu 50 de itemi (ANEXA 1A) și unul cu adjective, cu 20 de itemi (ANEXA 1B). Chestionarul cu descrieri comportamentale are atașată o scală de răspuns de la 1 la 5 (1 = foarte des; 2 = des; 3 = nici prea rar, nici prea des; 4 = rar; 5 = foarte rar), iar chestionarul cu adjective avea variantele de răspuns DA și NU.

B. Chestionarele au fost aplicate unui al doilea grup de experți (alcătuit din 39 de persoane) cu vârsta cuprinsă între 20 și 56 ani, pentru a fi revizuite pe baza observațiilor formulate de aceștia. În această fază erau solicitate experților comentarii legate de itemi și de chestionare, sugestii și critici. S-au analizat frecvențele cu care au fost alese răspunsurile la fiecare item. Pentru itemii primului chestionar distribuția de frecvență a fost simetrică, pentru fiecare item. La ambele chestionare nu a existat nici un item la care să nu se fi dat un singur răspuns. Nu a fost înlocuit nici un item. Nici un item nu a fost formulat în termeni ambigui, astfel încât să solicite răspunsuri neplauzibile (pe care să nu le aleagă nimeni) sau evidente (pe care să le aleagă toți cei testați). Pornind de la criticile formulate de experți, chestionarul cu adjective a fost revizuit, atașându-i-se o scală de răspuns de la 1 la 5 (1 = întotdeauna; 2 = aproape întotdeauna; 3 = uneori; 4 = aproape niciodată; 5 = niciodată). De asemenea, experții au mai propus adăugarea unor itemi la chestionarul de descrieri comportamentale și oferirea de sinonime-țintă la unele adjective din chestionarul cu adjective (de exemplu, cuvântul "serios", având mai multe accepțiuni a fost explicitat cu sensul la care se referă chestionarul: "sobru, așezat, ponderat, sever"). Itemii din chestionarul cu descrieri comportamentale au fost amestecați și s-au mai adăugat patru itemi. Varianta a doua a chestionarului cu descrieri comportamentale figurează în ANEXA 2A. Se prezintă cu cotare inversă itemii: 2; 7; 9; 12; 17; 18; 21; 23; 26; 34; 38; 39; 41; 44; 49; 50; 51; 54. Varianta a doua a chestionarului cu adjective figurează în ANEXA 2B. Se prezintă cu cotare inversă itemii: 4; 8; 9; 11; 15; 16; 18.

C. Varianta a doua a celor două chestionare a fost aplicată la 87 de subiecți (42 bărbați și 45 femei) cu vârsta cuprinsă între 12 și 75 ani (m = 31.21; AS = 13.43). Toți itemii au primit toate cotele posibile (de la 1 la 5), la ambele chestionare. Analiza factorială efectuată asupra itemilor din chestionarul cu descrieri comportamentale (54 de itemi) a extras 15 factori, care acoperă 72,7% din varianța totală. Primul factor acoperă 22,7%, iar următorii acoperă doar părți mici din varianța totală (al doilea 9,1%, al treilea 4,5% ș. a. m. d.), motiv pentru care nu ne-am oprit asupra lor.

Primul factor intră cu saturații mari în itemii: 2; 3; 7; 8; 9; 10; 12; 13; 14; 16; 17; 19; 20; 21; 23; 24; 25; 26; 28; 29; 30; 31; 32; 35; 38; 39; 41; 42; 45; 46; 49; 50; 51; 52. Am format scala UMOR din acești itemi. Ea are fidelitatea (consistența internă) foarte bună: alfa = 0.9275 (pentru 87 persoane).

Scorurile scalei UMOR se deosebesc mult între sexe: prin testul t pentru eșantioane independente s-au comparat scorurile medii între grupele “bărbați” și “femei” și s-a constatat că ele diferă semnificativ la pragul p = 0.039 (t(85) = 2.09). Valorile statistice ale scorurilor la această scală, pe sexe, sunt prezentate în Tabelul 1.

Tabelul 1

Indicatorii de start pentru scorurile scalei UMOR

S-a efectuat analiza factorială și asupra celor 20 de itemi din chestionarul cu adjective.

Au fost extrași 5 factori care acoperă 66,3% din varianța totală (32,4% primul factor, 13,6% al doilea, 7,6% al treilea, 7,0% al patrulea și 5,8% al cincilea).

În Tabelul 2 sunt notați coeficienții de corelație liniară dintre factorii extrași prin analiza factorială și itemii celui de-al doilea chestionar, semnificativi la p = 0.01.

Am repartizat fiecare item factorului cu care are cea mai mare corelație. Rezultatele sunt prezentate în Tabelul 3.

Scala formată din itemii primei grupe (1; 11; 12; 13; 17; 20) a fost denumită inițial CARACT1. Fidelitatea sa este alfa = 0.8625.

Scala formată din itemii grupei a doua (2; 5; 8; 9) a fost numită CARACT2. Fidelitatea sa este alfa = 0.7916.

Un număr de 6 experți cu pregătire psihologică au determinat ce măsoară scalele CARACT1 și CARACT2. Scala CARACT1 conține următoarele atribute: optimist, non-morocănos, prietenos, bine dispus, eficient, comunicativ și s-a considerat că acestea denotă încrederea în sine. Scala CARACT2 conține adjectivele: creativ, distrat, non-moralist, non-serios și s-a considerat că evaluează toleranța la ambiguitate.

Tabelul 2

Saturațiile itemilor din cel de-al doilea chestionar în factori, semnificative la p = 0.01

Tabelul 3

Gruparea itemilor din cel de-al doilea chestionar în funcție de coeficientul de corelație liniară dintre itemi și factori.

Pentru scala CARACT1 valorile statistice, pe sexe, sunt prezentate în Tabelul 4. Prin testul t pentru eșantioane independente s-a constatat că mediile scorurilor nu diferă semnificativ între sexe: t(85) = 1.72, p = 0.089.

Pentru scala CARACT2 valorile statistice, pe sexe, sunt prezentate în Tabelul 5. Prin testul t pentru eșantioane independente s-a constatat că mediile scorurilor diferă semnificativ între sexe: t(85) = 3.59, p = 0.001.

Tabelul 4

Indicatorii de start pentru scorurile scalei CARACT1

Tabelul 5

Indicatorii de start pentru scorurile scalei CARACT2

Tabelul 6

Coeficienții de corelație liniară între scorurile scalelor semnificativi la pragul p = 0.05, pentru bărbați (N = 42)

(* înseamnă “semnificativ la p = 0.01”, iar ** înseamnă “semnificativ la p = 0.001”)

Tabelul 7

Coeficienții de corelație liniară între scorurile scalelor semnificativi la pragul p = 0.05, pentru femei (N=45)

(* înseamnă “semnificativ la p = 0.01”, iar ** înseamnă “semnificativ la p = 0.001”)

Deoarece există deosebiri între sexe în privința scorurilor scalelor construite, am făcut ipoteza că sexul este o variabilă moderatoare pentru relațiile dintre scorurile celor trei scale (luate două câte două) și am calculat coeficienții de corelație liniară între scorurile scalelor. De asemenea am calculat coeficienții de corelație liniară dintre scorurile scalelor și vârstă. Valorile coeficienților semnificativi la pragul p = 0.05 sunt prezentate în Tabelele 6 și 7.

Se constată că sexul este variabila moderatoare pentru relația dintre vârstă și fiecare dintre scalele CARACT1 și CARACT2: pentru bărbați, înaintarea în vârstă se asociază cu creșterea încrederii în sine și a toleranței la ambiguitate, în timp ce pentru femei vârsta nu are nici o legătură liniară cu scalele UMOR, CARACT1 și CARACT2.

După cum reiese din Tabelul 6, CARACT1 corelează liniar pozitiv cu UMOR la p = 0.001 (r = 0.7604), ceea ce înseamnă că pe măsură ce crește încrederea în sine, crește și simțul umorului (la bărbați). CARACT2 corelează liniar pozitiv cu UMOR la p = 0.01 (r = 0.4123), respectiv, pe măsură ce crește toleranța la ambiguitate, crește și simțul umorului. Din Tabelul 7, pentru femei (N = 45), reies următoarele: CARACT1 și CARACT2 corelează liniar pozitiv cu UMOR la p = 0.001 (r = 0.8427, respectiv, r = 0.6907), ceea ce înseamnă, că o dată cu creșterea încrederii în sine, respectiv a toleranței ambiguității, crește și simțul umorului. CARACT2 corelează liniar pozitiv și cu CARACT1 la p = 0.001 (r = 0.6072), deci, pe măsură ce crește încrederea în sine, crește și toleranța la ambiguitate.

D. Întrucât scalele CARACT1 și CARACT2 corelează liniar semnificativ la pragul p = 0.05 pentru ambele sexe, s-a decis reunirea lor într-o singură scală. Cele două chestionare au fost “finisate”, astfel încât noua variantă a primului chestionar (cu descrieri comportamentale) este constituită din 34 de itemi (rămași în urma analizei factoriale) din care itemii: 1; 3; 5; 7; 11; 14; 15; 18; 25; 26; 27; 31; 32; 33 – au cotare inversă. Celălalt chestionar (cu adjective) este compus din 10 itemi, din care itemii: 4; 5; 6 – au cotare inversă. (În ANEXA 3 sunt prezentate chestionarele finale). Acestea au fost aplicate la un număr de 76 subiecți (40 bărbați, 36 femei) cu vârsta cuprinsă între 17 și 72 ani (m = 29.13, AS = 12.62) pentru validarea suplimentară.

Analiza de itemi a relevat următoarele: din prima parte (cei 34 de itemi), singurul item pentru care scorul nu a variat între 1 și 5, ci între 1 și 4 a fost itemul 12 (“Caut contextele vesele”): nimeni nu a declarat că ar căuta contextele vesele foarte rar.

Din partea a doua (cei 10 itemi), itemii pentru care scorul nu a variat între 1 și 5, ci între 1 și 4 au fost 7, 8 și 10 (7-“Sunt prietenos”; 8-“Sunt bine dispus”; 10-“Sunt comunicativ”): nici o persoană nu a ales la acești itemi răspunsul "niciodată".

Se constata că nu sunt itemi pentru care absolut toți subiecții să fi ales același răspuns sau doar două-trei răspunsuri.

Indicatorii statistici ai scorurilor scalelor, pe sexe și pe întregul lot, sunt prezentați în tabelele 8 și 9. Pentru nici una dintre scale scorurile nu diferă semnificativ, la pragul p = 0.05, între sexe:

~ pentru prima scală: t(74) = 0.00, p = 0.948

~ pentru a doua scală: t(74) = – 0.011, p = 0.994.

Fidelitățile scalelor, măsurate prin coeficientul alpha al lui Cronbach au următoarele valori:

Prima parte (34 itemi): alpha = 0.9308

A doua parte (10 itemi): alpha = 0.8831

Tabelul 8

Indicatorii statistici ai scorurilor primei scale (34 itemi):

Tabel 9

Indicatorii statistici ai scorurilor celei de-a doua scale (10 itemi):

Cele două părți ale chestionarului corelează liniar semnificativ la pragul p = 0.001: r = 0.8761

Aceste rezultate ne permit să formăm o singură scală din cele două. O numim UMOR.

Scorurile medii nu diferă semnificativ între sexe (t(74) = 0.00, p = 1.00):

bărbați : m = 117.47, AS = 32.84

femei: m=117.48, AS=25.72

Scorurile scalei formate nu corelează liniar semnificativ cu vârsta:

r = 0.084, p = 0.235

2.2. CARACTERISTICILE SCALEI UMOR

Scala UMOR are următoarele caracteristici:

m = 117.47, AS = 29.10

alpha = 0.9516

Se remarcă fidelitatea foarte bună.

CAPITOLUL 3

CERCETAREA LEGĂTURII ÎNTRE SCORURILE SCALEI UMOR ȘI SUPERFACTORII MODELULUI “BIG-FIVE”

3.1. PREZENTAREA INSTRUMENTULUI FOLOSIT ÎN CERCETAREA RELAȚIEI DINTRE SIMȚUL UMORULUI ȘI SUPERFACTORII MODELULUI "BIG-FIVE"

Pentru evaluarea superfactorilor modelului “Big Five” s-a utilizat Chestionarul de Personalitate cu Cinci Factori (FFPI – The Five–Factor Personality Inventory) – ANEXA 4. Chestionarul de Personalitate cu Cinci Factori (FFPI) este destinat să evalueze cei cinci superfactori din modelul “Big-Five”: Extraversiunea (E), Agreabilitatea (A), Stabilitatea emoțională (S), Conștiinciozitatea (C) și Autonomia (D). El a fost proiectat spre a fi utilizat atât pentru autoevaluare, cât și pentru evaluarea subiectului de către persoane care îl cunosc bine.

Elaborarea acestui chestionar a constituit obiectul tezei de doctorat realizată de A. A. Jolijn Hendriks la Universitatea din Gronigen (Olanda), sub conducerea profesorului W. K. B. Hofstee și a lui B. de Raad. Aceste trei persoane sunt și autorii chestionarului, alături de A. Angleitner, de la Universitatea din Bielefeld (Hendriks, Hofstee, de Raad, Angleitner, 1996).

FFPI a fost elaborat de la început în trei limbi: olandeză, engleză și germană. El a fost deja tradus și experimentat în Italia și Cehia.

Principalul autor, A. A. J. Hendriks a oferit chestionarul pentru a fi tradus și experimentat și în România. Traducerea s-a făcut din versiunile în limba engleză și germană. Ea a fost avizată de autorii chestionarului, după efectuarea retroversiunii în limba olandeză.

FFPI se compune din 100 de itemi, grupați în cinci scale. Fiecare item are forma unei propoziții scurte și concrete, la care se răspunde cu o cotă cuprinsă între 1 (afirmația din item nu se potrivește deloc) și 5 (afirmația din item se potrivește întru totul). Scalele constau din câte 20 de itemi și evaluează superfactorii modelului “Big-Five”.

Încă de la construcția chestionarului s-a observat că scalele nu sunt ortogonale între ele. Aceasta se datorează faptului că, în cadrul fiecărei scale, doar puțini itemi sunt puri factorial (adică au saturația secundară foarte mică): 5 pentru scala Extraversiune, 7 pentru scala Agreabilitate, 7 pentru scala Conștiinciozitate, 4 pentru scala Stabilitate emoțională și 1 pentru scala Autonomie. Pe un lot format din 1311 persoane s-au obținut coeficienți de corelație cu valori apropiate de 0.5 între scalele Extraversiune, Stabilitate emoțională și Autonomie. Deci, scalele nu măsoară fiecare câte un singur factor.

Cei cinci superfactori din modelul “Big-Five” sunt evaluați de scorurile factoriale extrase din scorurile scalelor.

3.2. METODA DE LUCRU

Chestionarul FFPI a fost aplicat pe un eșantion de 76 de subiecți, aceiași folosiți la validarea suplimentară a scalei UMOR. S-au obținut următoarele valori ale coeficienților de consistență internă (pentru N=76):

E – Extraversiune : alpha=0.8405

A – Agreabilitate : alpha=0.7485

C – Conștiinciozitate : alpha=0.8233

S – Stabilitate emoțională : alpha=0.7940

D – Autonomie : alpha=0.8322

Așa cum era de așteptat (ținând cont de rezultatele obținute chiar de autorii chestionarului FFPI), cele 5 scale corelează liniar între ele, semnificativ la p = 0.05 (vezi Tabel 10).

Tabelul 10

Corelații liniare semnificative la p = 0.05 (N=76)

(corelațiile semnificative la p = 0.01 au fost marcate cu *,

iar cele semnificative la p = 0.001, cu **).

S-a efectuat analiza factorială asupra scorurilor celor 5 scale. S-au extras cei 5 factori care măsoară superfactorii modelului “Big-Five”. Ei acoperă, în ordine: 54.5%, 24.9%, 10.7%, 5.7% si 4.2% din varianța totală. Saturațiile scalelor din FFPI în acești factori, semnificative la pragul p = 0.05 sunt prezentate în Tabelul 11.

Tabelul 11

Corelațiile liniare dintre scale si factori semnificative la p = 0.05 (N=76)

(* înseamnă semnificativ la pragul p = 0.01, iar ** înseamnă semnificativ la pragul p = 0.001)

Orientându-ne după saturația cea mai mare, pentru fiecare factor, putem deduce că:

F1 evaluează Extraversiunea;

F2 evaluează Agreabilitatea;

F3 evaluează Conștiinciozitatea;

F4 evaluează Stabilitatea emoțională;

F5 evaluează Autonomia.

3.3. REZULTATELE CORELAȚIEI DINTRE SCALA UMOR ȘI SCALA FFPI

În urma analizei statistice s-a constatat faptul că scala UMOR corelează liniar negativ numai cu factorul Extraversiune al chestionarului de personalitate FFPI, fără a corela liniar semnificativ cu vreunul din ceilalți factori (vezi Tabelul 12). Se constată că singura corelație liniară semnificativă este cu factorul Extraversiune (p<0.01), adică simțul umorului se asociază cu introversiunea. O dată cu creșterea simțului umorului scade extraversiunea (crește introversiunea). Ipoteza lucrării este verificată doar parțial: scala UMOR corelează liniar negativ numai cu superfactorul Extraversiune.

Tabelul 12

Coeficienții de corelație liniară dintre scala UMOR și factorii extrași din FFPI:

CAPITOLUL 4

CONCLUZII

4.1. PROPRIETĂȚILE SCALEI UMOR

Parcurgând toți pașii necesari elaborării unui chestionar am obținut scala UMOR care servește la evaluarea simțului umorului. Chestionarul vizează simțul umorului ca trăsătură și se prezintă cu un coeficient de consistență internă alfa = 0.9516, ceea ce indică faptul că itemii testului se referă la aceeași caracteristică: simțul umorului.

4.2. LEGĂTURA FFPI – UMOR

În urma aplicării chestionarului FFPI subiecților folosiți în validarea suplimentară a scalei UMOR, s-a constatat că simțul umorului nu corelează decât cu componenta Extraversiune din cele cinci superfactori vizați de testul FFPI. Creșterea simțului umorului se asociază, deci, cu scăderea Extraversiunii și nu există legături liniare evidente între simțul umorului și Agreabilitate, Conștiinciozitate, Stabilitate emoțională și Autonomie. Acest lucru s-ar putea datora capacității ridicate de analiză a propriei persoane de care dispune persoana introvertită, care ar însemna o acceptare mai bună a sinelui și, în consecință, o deschidere mai largă spre surprinderea comicului.

CAPITOLUL 5

IPOTEZE NOI ȘI DIRECȚII DE CONTINUARE A CERCETĂRII

1. Sub spectrul rezultatelor obținute în urma elaborării chestionarului se pune în discuție validitatea relativă la criteriu, pentru a urmări dacă deducțiile făcute pornind de la scorurile testului concordă cu cele bazate pe valorile unei alte măsurări standardizate a simțului umorului. Astfel, este necesară o aplicare paralelă a unui alt chestionar de simțul umorului, iar indirect s-ar putea urmări rezultatele prin corelarea scorurilor scalei UMOR cu un alt test de personalitate.

2. Pornind de la constatarea că simțul umorului corelează liniar negativ cu Extraversiunea, ipoteza nou lansată este că simțul umorului are două componente: simțul umorului față de sine și simțul umorului față de alții, care se combină în mod diferit la fiecare persoană.

3. De asemenea, cercetări ulterioare vor încerca să distingă între simțul umorului ca stare și simțul umorului ca trăsătură.

4. În ceea ce privește continuarea drumului către clarificarea ipotezei : “liderii cu simțul umorului au mai puțină autoritate asupra subalternilor lor decât cei fără simțul umorului”, este necesară stabilirea complexului de factori (de exemplu, de personalitate, situaționali, de tip organizatoric ș. a. m. d.) în care figurează și simțul umorului ca trăsătură de personalitate – complex care este întâlnit în fenomenul conducerii. De asemenea, s-ar putea institui și o legătură între stilurile de conducere și simțul umorului.

5. La aplicarea chestionarelor utilizate în această lucrare au fost solicitate cu precădere persoane din zona Ardealului. O nouă ipoteză ce apare este că simțul umorului diferă în funcție de zona geografică.

ANEXA 1A

Mai jos sunt date diferite descrieri de comportamente. Citiți fiecare descriere și notați cu “x” în dreptul răspunsului care vi se potrivește. Nu există răspunsuri bune sau rele. Completați fiecare răspuns.

Vă rugăm să notați comentarii în legătură cu acest chestionar (ce nu vi se pare clar…………)

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Ce întrebări ați pune unei persoane pe care nu o cunoașteți pentru a afla dacă are simțul umorului?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Vă mulțumim pentru colaborare.

ANEXA 1A: Prima variantă de chestionar cu descrieri comportamentale aplicată grupului de experți.

ANEXA 1B

În dreptul fiecăruia dintre adjective încercuiți varianta DA sau varianta NU de răspuns, după cum vi se potrivește. Nu săriți peste nici un adjectiv.

Sunt optimist. DA NU

Sunt creativ. DA NU

Sunt diplomat. DA NU

Sunt agresiv. DA NU

Sunt distrat. DA NU

Sunt nonconformist. DA NU

Sunt critic. DA NU

Sunt moralist. DA NU

Sunt serios. DA NU

Sunt superficial. DA NU

Sunt morocănos. DA NU

Sunt prietenos. DA NU

Sunt bine dispus. DA NU

Sunt sensibil. DA NU

Sunt introvertit. DA NU

Sunt vigilent. DA NU

Sunt eficient. DA NU

Sunt complexat. DA NU

Sunt arogant. DA NU

Sunt comunicativ. DA NU

Vă rugăm să notați comentarii în legătură cu acest chestionar.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… Ce întrebări ați pune unei persoane pe care nu o cunoașteți pentru a afla dacă are simțul umorului?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Vă mulțumim pentru colaborare.

ANEXA 1B: Prima variantă de chestionar cu adjective aplicată grupului de experți.

ANEXA 2B

Vârsta______Sexul_____

În dreptul fiecăruia dintre adjective puneți un “x” la varianta de răspuns care vi se potrivește.

Nu săriți peste nici un adjectiv.

Anumite adjective prezintă între paranteze dimensiunea la care vă rugăm să vă referiți.

Vă mulțumim pentru colaborare.

ANEXA 2B: A doua variantă de chestionar cu adjective rezultată în urma analizei de itemi.

Bibliografie:

Albu, M., (1998), Construirea și utilizarea testelor psihologice, Cluj-Napoca, Editura Clusium

Berger, L. P., (1997), Redeeming Laughter – The Comic Dimension of Human Experience, New York, Macmillan

Bergson, H., (1911), Teoria râsului, București, Editura Tineretului

Corsini, J. R., (1996), Concise Encyclopedia of Psychology, New York, Springer-Verlag

Gruner, R. C., (1997), The Game of Humor – A Comprehensive Theory of Why We Laugh”, Cambridge, Harward University

Hendriks, A. A. J., Hofstee, W. K. B., de Raad, B., Angleitner, A., (1996), The Five-Factor Personality Inventory (FFPI), Prezentarea testului de la autori

Ludovici, A., (1932), Secret of Laughter, Hillsdale, NJ, Elsbaum

Radu, I., Miclea, M., Albu, M., Moldovan, O., Nemeș, S., Szamosközy, Ș., (1993), Metodologie psihologică și analiza datelor, Cluj-Napoca, Editura Sincron

Schmidt, S. R., (1994), Effects of Humor on Sentence Memory, Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, vol. 20, nr. 4, 953-967

Șchiopu, U. coordonator), (1997), Dicționar de psihologie, București, Editura Babel

Wyer, R. S. Jr., Collins II, J. E., (1992), A Theory of Humor Elicitation, Psychological Review, vol. 99, nr. 4, 663-688.

***Mic dicționar enciclopedic, (1972), București, Editura enciclopedică română