Simtul Practic Si Ratiuni Practice

CUPRINS

INTRODUCERE

Cap.1 SIMȚUL PRACTIC. Definiții și delimitări conceptuale

Critica rațiuni teoretice

Logicile practice

Cap.2 RAȚIUNI PRACTICE. Aspecte teoretice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Simțul practic este definit ca o ipostază a inteligenței practice, ce își verifică în acțiune, în spațiul faptei valabilitatea propriilor resurse. Ținând cumpăna dreaptă între paradox și adevărul asimilat de conștiința comună, eseistul nu face decât să ne ofere imaginea unui intelectual neîncrezător, ce caută continuu să răstoarne ideile fixate, să distrugă prejudecățile care funcționează din plin și în spațiul esteticului.

Rațiunea dă experiență legi libertății și cauzalității ei proprii, ca parte suprasensibilă a subiectului, în vederea unei cunoașteri ,,necondiționat-practice”. Între simț și rațiune există o relație de continuitate.

Lucrarea de față are ca scop principal să sublinieze importanța progresului cunoașterii, în cazul știintei sociale a simțului practic dar și a rațiunilor practice. În vederea atingerii scopului declarat voi alcătui o structură coerentă și voi folosi o metodologie adecvată.

Din punct de vedere structural lucrarea de față cuprinde două capitole, fiecare relevant pentru subiectul cercetat, plus o parte de concluzii, parte ce surprinde aspectele important de reținut din lucrare.

Primul capitol, intitulat sugestiv „Simțul practic.Definiții și delimitări conceptuale” , va expune principalele definiții ale conceptului de simț practic, care este urmat de 2 subcapitole care curpinde cele 2 volume ale cărți ,, Simțul practic” de Pierre Bourdieu. În acest capitol voi încerca să ofer o bună înțelegere, o familiarizare, cu principalul concept studiat în această lucrare.

Cel de-al doilea capitol, intitulat „Rațiuni practice.Aspecte teoretice” va prezenta principalele aspecte teoretice ale conceptului de rațiuni practice.

Finalul lucrării cuprinde partea de concluzii, care sintetizează informațiile elaborate în capitolele enumerate mai sus, încercând să convingă cititorul. De asemenea prezintă și opinia mea personală cu privire la subiectul adus în discuție de prezenta lucrare.

Din punct de vedere metodologic, lucrare de față are la bază un puternic studiu biliografic, care cuprinde parcurgerea principalelor articole, cărți în care este abordat subiectul propus de prezenta lucrare pentru cercetare.

În final este demn de menționat ca prezenta lucrare este una de dimensiuni reduse, reprezentând doar un studiu bibliografic amănunțit efectuat în vederea elaborării lucrării, lucrare ce reprezintă parte din examenul pentru absolvirea cursului intitulat „Teorii Sociologice Contemporane”. Tot odată ea poate fi punctul de pornire în ceea ce privește efectuarea unor viitoare cercetări sau efectuarea unor noi lucrări în acest domeniu.

Capitolul 1. SIMȚUL PRACTIC

În concepția lui Pierre Bourdieu, obiectul de cercetare al sociologiei nu îl constituie realitatea nemijlocită, ci doar acele aspecte ale socialului care prezinta „efecte epistemice pozitive”. Sociologia acțiunii educatiei este necesară pentru elaborarea unei teorii sociologice generale. Sociologia educației este un capitol important al sociologiei cunoașterii și, de asemenea, al sociologiei puterii. Ea îndrumă la recunoașterea principiilor care stau la baza mecanismelor responsabile de reînoirea structurilor sociale și de reînoirea structurilor mentale, care sunt genetic și structural corelate.

,,Progresul cunoașterii, în cazul științei sociale, presupune un progres în cunoașterea condițiilor cunoașterii; de aceea, el necesită întoarceri obstinate la aceleași obiecte, care sînt tot atîtea ocazii de a obiectiva mai complect rapotul obiectiv și subiectiv cu obiectul.”

,,Acest simț practic nu este cu nimic mai mult sau mai puțin misterios, dacă ne gândim bine, decît cel care le conferă unitatea de stil tuturor opțiunilor pe care le poate opera o persoană, adică un același gust, în domeniile cele mai diferite ale practicii sau simțul care permite să aplice o schemă de apreciere precum opoziția dintre fad și savuros sau plat și ridicat, insipid și picant, dulceag și sărat, unei mâncări, unei culori, unei persoane și de asemenea, unor cuvinte, glume, unui stil, unei piese de teatru sau unui tablou. El este în principiul acestor realități supradeterminate și în același timp nedeterminate care, chiar atunci când le-ai înțeles principiul, sunt foarte dificil de stăpânit complet, dacă nu într-un fel de parafrază lirică ce este la fel de inadecvată și sterile ca și discursul obișnuit despre opera de artă.”

,,În opoziție cu negarea personalistă care, refuzînd obiectivarea științifică, nu poate construi decât o persoană fantezistă sau fantasmatică, analiza sociologică, îndeosebi atunci cînd se situează în tradiția propiu-zis etnologică a explorării formelor de clasificare, face posibilă o adevarată reînsușire de sine prin obiectivarea obiectivității care bântuie locul pretins al subiectivității, precum categoriile sociale de gândire, de perceptive și de apreciere care sînt principiul negândit al oricărei reprezentări despre lumea obiectivă.”

1.1 Critica rațiuni teoretice

Dintre raporturile care împarte artificial știința socială, cea mai principală și mai distrugătoare este cea care se stabilește între subiectivism și obiectivism.

,,Obiectivismul care are ca obiect stabilirea regularitaților obiective (structuri, legi, sisteme de relații, etc.) independente de conștiințele și de voințele individuale introduce o discontinuitate tranșată între cunoașterea savantă și cunoșterea practică,aruncînd în starea de ,,raționalizări”, de ,,prenoțiuni” sau de ,,ideologii” reprezentările mai mult sau mai puțin explicite cu care se înarmează. El face să tâșnească, cel puțin obiectiv, întrebarea uitată asupra condițiilor particulare care fac posibilă experiența doxică a lumii sociale.”

Poți ignora procesul structurilor obiective și a structurilor încarnate în fiecare acțiune care se operează pentru a te închide în alternativa canonică care îi hotărăște pe cei care înțeleg să sprijine contrariul subiectivismului.

,,Obiectivismul constituie lumea socială ca pe un spectacol oferit unui observator care adoptă ,,un punct de vedere” asupra acțiunii și care, incluzând în obiect principiile relației sale cu obiectul, procedează ca și cum ar fi destinat numai cunoașterii și ca și cum toate interacțiunile s-ar reduce la schimburi simbolice.”

,,Condiționările asociate cu o clasă particulară de condiții de existent produc habitusuri, sisteme de dispoziții durabile și transpozabile, structure structurate predispose să funcționeze ca structure structurante, adică în calitate de principii generatoare și organizatoare de practice și de reprezentări care pot fi adaptate obiectiv la scopul lor fară a presupune urmărirea conștientă a unor scopuri și stăpânirea expresă a operațiilor necesare pentru atingerea lor, ,,reglate” și ,,regulate” în mod obiectiv fară a fi cu nimic produsul supunerii față de unele reguli și, fiind toate acestea, orchestrate în mod colectiv fără a fi produsul acțiunii organizatoare a unui dirijor.”

Bourdieu definește conceptul habitus care indică structuri subiective profunde, durabile , inconștiente, cu caracter dobândit și care au rol generator și unificator în raport cu viziunea asupra lumii si cu manifestarile concrete ale personalitatii. Bourdieu plasează habitusul în contextul acțiunii practice (caracterizate printr-o dimensiune corporală și o finalitate transformatoare) și evidentiază: caracterul structurat al dispozițiilor subiective, rezultat din faptul ca ele își au sursa în structurile obiective ale experienței; rolul generator și structurat nu numai în raport cu manifestările particulare ale personalitații, ci și în raport cu practicile agenților. El desemnează scheme cognitive pe baza carora individul interpretează realitatea și sunt dobândite în experienșa sa socială. Originalitatea conceptului utilizat de Bourdieu derivă din modul de înțelegere a naturii sale cognitiv practice . Conceptul ,,habitus” permite punerea în discuție a problemei rationalitații acțiunii. Acțiunea umană are în general toate aparențele unei acțiuni ,,raționalitate în finalitate" : agentul acționează ca și cum ar urmări conștient un scop și ar alege la fel de conștient anumite mijloace pentru a-l atinge. Raționalitatea rezultă dintr-o relație între structurile profunde, interiorizate ale subiectivitații desfașoară acțiunea actuală cu cele în care aceste structuri au fost produse. Este o raționalitate de tip practic, bazata pe un principiu al ,,economiei intenționale", al informației și logicii minimale pentru nevoile practicii.

Bourdieu afirmă obiectivitatea subiectivului, structurile încorporate nu sunt structuri subiective pur și simplu, ci un subiectiv obiectivat într-un corp. Teoria habitusului opune atât explicației deterministe a faptelor sociale, cât și explicației prin cauze finale potrivit căreia logica reală a acțiunii împletește două tipuri de obiectivări ale istoriei ,o obiectivare în instituții și una în corpuri, sau, altfel spus, două stări ale capitalurilor, obiectivă și încorporată.

Obiectivarea în corpuri reprezintă principiul constituirii sensului comun al acțiunii, înțeles ca simț practic iar prin aceasta ea reactivează și realizează continuu sensul obiectivat.

Conceptele ,,structuri", ,,habitus", ,,practici" indică o lume socială care este în esență o lume a practicilor care se auto-generează prin care dispozițiile subiective practicii sunt produse ale practicii care se stabilește în indivizi în stare practică și care sunt actualizate în practici. Coerența acțiunii sociale este o ordine practică rezultată din coerența dispozițiilor subiective, ea însăși produs al coerenței condițiilor obiective în care aceste dispoziții s-au constituit. Actualizarea practică a structurilor încorporate nu este conștientă, dar nici mecanică: habitusul orientează către acțiune în calitate de istorie încorporata și uitată ca atare, în calitate de istorie devenită natură. Actualizarea este dependentă de raportul existent între situația actuală în care se afla agentul și condițiile experienței trecute încadrate, dacă situația actuală este identică sau similară celei în care structurile subiective s-au format, schemele de percepție , gândire și acțiune învățate vor intra în funcțiune de îndată ce agentul a recunoscut condițiile, dacă, dimpotrivă, condițiile actuale sunt diferite de cele ale producerii sale, habitusul generează o conduită inovatoare de răspuns care se înscrie, totuși în limitele unui pricipiu general. Conduita este, astfel, pe de o parte determinată, recursivă, previzibilă, iar pe de altă parte, nedeterminată, singulară,imprevizibilă.

Structurile profunde ale subiectivității (habitusul) sunt produsul unei acțiuni pedagogice de inculcare efectuată de colectivitate și acțiuni corespunzătoare de învățare desfășurate de individ (cu alte cuvinte al unui proces de socializare/educație). Acțiunea pedagogică, care nu poate avea loc decât într-un proces de comunicare, poate îmbrăca forma unei acțiuni anonime și difuze, exercitate de un grup și un mediu simbolic,structurat, în întregul lor(pedagogie implicită); unei munci pedagogice desfășurate de către agenți specializați, că practica specifică și autonomă, în momente și împrejurări determinate (pedagogie explicită). Ceea ce se deosebește în mod esențial pedagogia explicită de pedagogia implicită este faptul că prima produce scheme clasificatorii și corporale apelând la un discurs simbolic. Totuși, învățarea nu se realizează niciodată mecanic indiferent că este vorba despre un discurs sau despre obiecte și practici experimentale, materialul care trebuie învățat este ca produs al aplicării sistematice a unui număr oarecare de principii practice coerente, totdeauna structurat. În consecință, orice proces de învățare, indiferent de mecanismul sau simpla manifestare sau transmiterea explicită, constă în faptul rațiunii unei serii de fapte concrete, a principiului de organizare a acestei serii care va funcționa ulterior ca principiu de organizare a practicii agentului. În plus, orice societate prevede unele exerciții structurale (ritualuri, jocuri etc), prin care transmite acest principiu. De fapt, toate acțiunile înfăptuite într-un spațiu și timp structurate sunt evaluate simbolic și funcționează ca exerciții structurale prin care societatea construiește în indivizi capacitatea de operare cu schemele fundamentale ale practicii .În acest fel acțiunea pedagogică se dovedește a fi constitutiva oricărei structuri sociale.

,,Simțul practic orientează ,,opțiuni” care, deși nu sunt deliberate, nu sunt mai puțin sistematice și care, fără a fi ordonate și organizate în raport cu un scop, nu sunt mai puțin purtătoare a unui fel de finalitate retrospectivă”. Credința este o stare subiectivă, un sentiment, deci este o reacțiune a eului, ceva personal, pe când știința este impersonală, ca și inteligența. Nici credința nu trebuie să pretindă a da explicații despre lucruri, nici știința nu trebuie să râvnească a înlocui sentimentul intim al dependenței omului de o forță universală, fie cosmică cum zic unii, fie numai socială cum susțin alții. Credința este reacția emoțională a omului în fața lumii, iar știința poate explica universul, însă această explicație nu împiedica omul de a simți frică, speranță, iubire în fața acestei lumi și de a-și închipui o altă lume, care să îndestuleze și să liniștească crispațiile inimii. Practic credința și corpul reprezintă două modalități de cunoaștere.

Capitalul este constituit din totalitatea bunurilor materiale și simbolice, fără deosebire, care sunt rare de către membrii unei societăți.

,,Capitalul simbolic are valoare chiar pe piață: așa cum te poți mândri că ai făcut o cumpărătură la un preț exorbitant, ca titlu de onoare, pentru ,,a arăta că poți s-o faci”, te poți făli că ai reușit să închei o afacere fără a cheltui un ban, fie mobilizînd un anumit număr de garanții, fie, și mai bine, în numele creditului și al capitalului de încredere pe care ți-l dă reputația de cinste și bogăție.”

Capitalul simbolic este cel mai important dintre toate pentru că pune în funcțiune imaginația. Acesta este principala armă de apărare în fața săracilor. Acesta face că, împotriva legilor firii, în loc să fie furioși pe bogați, săracii să-i adore. Oamenii tânjesc după anumite mărfuri de consum nu datorită faptului că acestea au o mare valoare importantă, ci pentru că ele sunt de neprețuit în termeni de valoare simbolică. Toată lumea vrea să dețină simboluri cu care să impresioneaze pe alții. Oamenii sunt obsedați de semne și simboluri, suntem judecați și judecăm pe ceilalți în funcție de semnele și simbolurile cu care ne dăm în spectacol. Acestea ne arată poziția în societate și stau la baza războiului în care suntem implicați pentru dobândirea lor. Toată lumea vrea să aibă semne și simboluri asociate cu cea mai înaltă poziție socială, astfel încât cei bogați sunt întotdeauna câștigători în războiul “statutului”. Capitalul simbolic sta la baza noțiunilor de prestigiu, recunoaștere, celebritate, glorie (nu victorie), locul în ierarhia accesului la bani. Partenerul dominator recurge la modalități excesive de control, pe care le pune uneori în slujba unor scopuri aparent bine intenționate.

Pornind de la o definiție a acțiunii care ne prezintă că acțiunea este ieșirea spiritului din sine prin obiectivarea a cel puțin unei componente a sa. Acțiunea este deci o exteriorizare a ceva care a fost inițial un construct specific al sufletului. ,,Prin urmare, știința socială nu poate ,, trata faptele sociale drept lucruri”, potrivit principiului durkheim, fără a lăsa să scape tot ceea ce datorează faptului că sunt obiecte de cunoaștere (chiar dacă ar fi vorba despre recunoaștere) în însăși obiectivitatea existenței sociale. Și ea trebuie să reintroducă ăn definiția sa complectă a obiectului reprezentările prime ale obiectului, pe care a trebuit mai întâi să le distrugă pentru a cuceri definiția ,,obiectivă”. Pentru că indivizii sau grupurile sunt obiectiv definite nu numai prin ceea ce sunt, dar și prin ceea ce se spune ca sunt, printr-o ființă percepută, care chiar dacă depinde strâns de ființa lor, nu este niciodată total reductibilă, ea trebuind să țină cont de cele două feluri de proprietate care le sunt atașate în mod obiectiv.” Fără obiectivarea subiectivului nu există acțiune ci poate mișcare inconștientă, activitate semiconștienta sau alte varietăți de schimbări în afară prezenței conștiinței. Evident că acțiunea presupune cunoaștere.

,,Concepția obiectivistă nu poate cuceri adevărul ,,obiectiv” al raporturilor dintre clase ca raporturi de forță decât cu condiția de a distruge tot ce este în natură să confere dominației aparențele legitimității; dar ea neglijează obiectiviatea omițând să înscrie în teoria claselor sociale adevărul prim împotriva căruia s-a constituit, și îndeosebi vălul de raporturi simbolice fără de care raporturile de clasă nu ar putea să se realizeze, în multe cazuri, în adevărul lor ,,obiectiv” de raporturi de exploatare.” Știm că acțiunea originară și fundamentală a omului este acțiunea asupra naturii și i-am zice acțiune naturală. Baza existenței noastre este natura. Cei care acționează în natura ne țin pe toți. Suprimarea acestei acțiuni cauzează suprimarea noastră. Totuși unii dintre noi putem să ne sustragem acestui gen de acțiune, putem spune că cei care fac afaceri adică niște afaceri având ca obiect relațiile de proprietate dintre oameni adică relațiile dintre indivizi cu privire la dreptul de a dispune de un bun material său spiritual. ,,Fiecare din stările lumii sociale nu reprezintă altceva decât un echilibru provizoriu, un moment al dinamicii prin care se rupe și sre restaurează necontenit ajustarea dintre distribuirile și clasificarile incorporate sau instituționale.”

,,Obiectul științei este o realitate care înglobează toate luptele, individuale sau colective, ce urmăresc să conserve sau să transforme realitatea, și în special cele care au drept miză impuneerea definiției legitime a realității și a căror eficacitate propriu-zis simbolică poate contribui la conservarea sau la subminarea ordinii stabilite, adică a realității.”

Logicile practice

,,Practicile obișnuite sunt cu atât mai reușite din punct de vedere social, deci mai inconștiente, cu cât condițiile de reproducere a dispozițiilor al caror produs îl reprezintă sunt mai apropiate de condițiile în care funcționează: ajustarea obiectivă a dispozițiilor și a structurilor asigură conformitatea cu cerințele și cu urgențele obiective care nu datorează nimic regulii și conformități conștiente cu regula, și o aparență de finalitate care nu implică, câtuși de puțin, poziția conștientă a scopurilor obiectiv atinse.”

,,Putem înțelege că, în măsura în care depășește distanța distantă care instituie practica drept obiectiv, pus în fața observatorului ca un corp străin, acest mod de gândire permite să se formeze subiectul teoretic al practicii celorlalați sau al practicii sale proprii, dar cu totul altfel decât cred apologeții ,,traitului.”

Cât privește strategiile matrimoniale, acestea ne apar în cele mai multe cazuri drept un argument esențial, argument ce condiționeză viitoare conduite sociale. Mariajul contribuie la întregirea capitalului social inițial, constituindu-se astfel un ansamblu unitar de resurse existente sau potențiale, întemeiat pe funcționarea unei rețele durabile de relații mai mult sau mai puțin instituționalizate care crează legături permanente și utile. Altfel spus, căsătoria este produsul unor strategii de investiție socială conștientă sau inconștientă, orientate spre instituirea sau reproducerea unor relații direct utilizabile pe termen scurt sau lung. Abordat doar sub forma unui element de inventar, subiectul a lăsat aproape întotdeauna deoparte originile sociale ale soție, eventualele avantaje rezultate din legăturile de rudenie, dinamica schimbărilor intervenite într-o familie de-a lungul mai multor generații prin intermediul căsătoriei, fapt ce exclude stabilirea pe aceste baze a unui tablou general al strategiilor matrimoniale.

Abordarea unui asemenea subiect ar putea aduce lămuriri considerabile în tot ceea ce a însemnat la noi viața publică, al cărei domeniu intim se bazează, fără îndoială, pe viața privată. . ,,Dar o căsătorie,oricare ar fi ea, nu capătă sens decât în raport cu ansamblul casatoriilor posibile (adică, mai concret, în raport cu câmpul partenerilor posibili); cu alte cuvinte, ea se situează într-un continuum care merge de la căsătoria între veri paraleli până între membrii unor triburi diferite: aceste două căsători marchează punctele de intensitate maximă a doua valori pe care orice căsătorie se străduiește să le maximalizeze, adică, pe de o parte, integrarea unității minime și securitatea și, pe de altă parte, alianța și prestigiul, adică deschiderea spre exterior, spre străini.”

Reușita mariajului este una din condițiile fundamentale care va face din anumiți indivizi întemeietorii ori continuatorii unei dinastii sau, dimpotrivă, eșecul va constitui o piedică în calea oricărei ascensiuni. În vederea căsătoriei, părinții miresei îi constituiau o foaie de zestre. Se pot cunoaște bunurile primite de viitoarea soție, de obicei, este vorba despre sate. De drept, soțul nu putea să înstrăineze soției sale, deși bunurile se aflau în administrarea lui. Dacă acest lucru se petrecea totuși, femeia era despăgubită, fie cu bunuri din averea soțului, fie, în cazul morții bărbatului, cu bunuri ale părinților sau rudelor acestuia. Dacă femeia era vinovată de adulter, își pierdea zestrea în favoarea soțului înșelat; în cazul în care avea copii, zestrea le revenea acestora. Impedimentul rudeniei de sânge care se opune căsătoriei între rudele apropiate este cunoscut din cele mai vechi timpuri. El s-a impus în vederea asigurării unei descendențe sănătoase, ca și pentru considerente de moralitate a relațiilor de familie. De aceea, încălcarea impedimentului rezultat din rudenia de sânge este sancționata atât cu nulitatea căsătoriei, cât și cu incriminarea că infracțiune de incest a relațiilor sexuale dintre rudele în linie dreaptă și dintre frați și surori în linie colaterală. În privința limitelor în care rudenia de sânge constituie un impediment la căsătorie și cununie. Este interzisă căsătoria între rudele de sânge, atât în linie directă, cât și în linie colaterala, până în gradul trei inclusiv se vedea și anume între tată și fiica, bunic și nepoata și străbunic și strănepoata pe linie directă și între frați, unchi și nepoata pe linie colaterală.

,,Caracteristicile unei căsătorii, și in special poziția pe care o ocupă într-un punct determinat din continuumul care merge de la căsătoria politică la căsătoria cu verișoara paralelă, depind de scopurile și mijloacele strategiilor colective ale grupurilor interesate.”

,,Strategia colectivă care duce la o ,,manevră sau alta (în cazul căsătoriei sau în orice alt domeniu al practicii) nu este altceva decât produsul unei combinări a trategiilor agenților interesați care tinde să acorde intereselor lor respective ponderea corespunzătoare poziției lor în momentul considerat în structura raporturilor de forță din cadrul unității casnice.”

,,Obiectivarea schemelor habitusului în cunoștințele codificate și transmise ca atare este foarte inegală ăn funcție de domeniile practicii: frecvența relativă a zicalelor, a interdicțiilor, a proverbelor și a ritualilor puternic reglate descrește atunci când ne îndreptăm de la practicile legate de activitatea agricolă sau care îi sunt direct asociate, ca țesutul,olăritul și gătitul, spre diviziunile zilei sau ale momentelor vieții omenști, fără a mai vorbi de domeniile aparent abandonate arbitrariului, ca organizarea internă a casei, părșile corpului, culorile sau animalele. Deși se află printre aspectele cele mai codificate ale tradiției culturale, preceptele tradiției care guvernează distribuirea activităților în timp variază foarte mult în funcție de loc și, în același timp, de informatori.”

"Simțul practic, necesitate socială devenita natura ,convertită în scheme motorii și în automatisme corporale, este cel care face ca practicile să fie ,în și prin ceea ce rămâne în ele obscur pentru ochii producătorilor lor și trădează principiile transsubiective ale producerii lor,de bun simț,cu alte cuvinte caracterizate de un sens comun .Tocmai pentru că agenții nu știu niciodată complet ce fac ,ceea ce fac are mai mult sens decât știu ei ."

Cap.2 RAȚIUNI PRACTICE

Pierre Bourdieu revoluționează teoria științelor sociale, el dezvoltând și propunând un nou model de înțelegere a socialului. Acest model depășește încadrările limitate și înguste pe care le reprezintă paradigma pozitivistă și antipozitivistă și afirmă necesitatea depășirii acestui mod de a teoretiza realitatea, întrucât societatea și relațiile interumane presupun o înțelegere amplă, care să încorporeze atât o cunoaștere globală, marcată de patternuri, cât și identificarea diferențelor și a specificității fiecărui caz în parte.

,,Este adevărat că analiza sociologică nu prea face concesii narcisimului și că opererază o ruptură radicală cu imaginea profund complezentă a existenței umane susținută de aceia care vor cu orice preț să se considere drept ,,cele mai de neînlocuir dintre finite. Nu este însă mai puțin adevărat că analiza sociologică este unul dintre instrumentele cele mai puternice prin care omul se poate cunoaște pe sine, ca ființă socială, adică ființa specifică.”

Sociologul afirmă că, în demersul către cunoașterea științifică a socialului, esențială este definirea conceptului de spațiu social, în care un rol important îl joacă studiul comparat al acestora. Ca exemplu, Bourdieu oferă studiul unor fenomene sociale din Franța și din Japonia, afirmând că, în spațiul social, nimic nu poate fi definit fără existența diferențelor. Poți descrie un fenomen doar înțelegând ceea ce el nu este. Spațiul social este construit chair din aceste diferențe. Nu am putea vorbi despre discriminare dacă aceasta ar fi fost la fel în toate locurile de-a lungul întregii istorii a omenirii, pentru că nu ar fi fost percepută drept un lucru nenatural, necesar atenției, de fapt nu ar fi fost perceput chiar deloc. Bourdieu explică faptul că noi trebuie să percepem fiecare eveniment drept un caz particular al posibilului, adică este necesar studiul ideografic al societății, cercetând semnificațiile fiecărei acțiuni, însă nu trebuie să ne oprim la acest nivel, întrucât nu este foarte relevant în descrierea socialului. De aceea, este necesară identificarea unei validități universale, prin găsirea unor mecanisme care fac posibilă repetarea și, într-o anumită măsură, previzibilitatea acestor diferențe, care au o logică în spatele lor, și nu reprezintă doar detalii exotice, interesante pentru cercetător și pentru cei care studiază o anumită populație îndepărtată.

Perspectiva lui Bourdieu respinge viziunile reducționiste ale unor sociologi, care nu posedă o adevărată imaginație sociologică și au tendința să își focalizeze atenția spre unele aspecte superficiale, cum ar fi acțiunea socială în termenii de costuri și beneficii, socialul reprezentând infinit mai mult decât atât. Socialul trebuie perceput ca un sistem de relații între spații sociale, fiecare fenomen sau acțiune socială, fiecare obiect cu funcție socială vorbește despre ordine și poziții sociale, între toate acestea stabilindu-se relații de omologie. De exemplu, putem intui, uneori, poziția și statusul social al unei persoane după mâncarea pe care o mănâncă sau după activitățile de loisir pe care le desfășoară. Aceste repere de cercetare pe care le oferă Bourdieu au fost îndelung teoretizate de acesta și se regăsesc în toate studiile sale ulterioare.

O altă idee fundamentală pe care o dezvoltă sociologul francez în studiul său este cea de construcție a spațiului social în funcție de două mari repere: capitalul economic și capitalul cultural. Cu cât indivizii sunt mai asemănători din aceste puncte de vedere, cu atât cresc șansele ca ei să fie mai apropiați și în spațiul social pe care îl ocupă. Așa se explică și faptul că indivizii adulți tind să își găsească parteneri care sunt asemănători în ceea ce privește situația financiară și educația deținută. Chiar și activitățile preferate, stilul de viață și indiciile exterioare se perpetuează prin funcția pe care o deține procesul de socializare și încadrează indivizii în anumite sisteme și spații sociale, putând astfel delimita preferințele politice, principiile educative și tot ceea ce formează sistemul exterior, dar și interior al unui individ. Astfel, indivizii pot avea impresia adeseori că sunt autonomi, au libertate de acțiune și nu sunt influențați, că totul depinde de principiile și alegerile lor, însă sistemele sociale sunt atât de internalizate în ei încât nici nu își dau seama că acționează conform unor mecanisme și că se aliniază unor modele universale.

Habitusurile sunt diferite între ele, însă ele sunt și cele care produc diferențe. Când intrăm într-un autobuz, evităm să ne așezăm între persoane îmbrăcate sărăcăcios, și astfel, având la dispoziție doar acest indiciu exterior, se produce diferență. Când se produc diferențe pe baza acestor habitusuri, prin intermediul categoriilor sociale de percepție, acestea sunt perceptibile socialmente vorbind la nivel de limbaj. Ele definesc ceea ce este corect/greșit, moral/imoral, legal/ilegal, aceste lucruri nefiind naturale, ci stabilite tot prin prisma distribuirii asimetrice a capitalurilor economic și social, rezultând într-o politică a celor privilegiați, în detrimentul celor care au fost înzestrați cu mai puțin capital în urma reproducerii sociale. Când vorbim depre astfel de diferențieri, ele sunt la nivel simbolic, adică nu există în realitate, însă ele sunt internalizate și perpetuate chiar de cei în detrimentul cărora au loc, dar și al celor care le produc, pentru că o politică ce nu include echitate este o politică ce destramă echilibrul și se întoarce, cu efecte îndepărtate și pe termen lung, împotriva tuturor, indiferent de categoria socială de apartenență. El subliniază  importanța rațiunii practice (ratiune necesară și suficientă în raport cu nevoile practicii) și definește reprezentantul nu numai prin capacitatea de a cunoaște și recunoaște obiectele sociale, ci prin capacitatea sa esențială de a le construi ca relații obiective.

Pierre Bourdieu plasează habitus-ul în contextul acțiunii practice și evidențiază caracterul structurat al dispozițiilor subiective, rezultat din faptul că ele își au sursa în structurile obiective ale experienței. Prin conceptul de „habitus”, le este redată agenților autonomia, capacitatea de acțiune și cunoaștere. Habitus-ul este un simț practic, un „sistem dobândit de preferințe, de principii de viziune și diviziune (ceea ce se numește de obicei gust), structuri cognitive durabile și scheme de acțiune care orientează perceperea situației și răspunsului adoptat”. Este vorba de simțul practic a ceea ce este de făcut într-o situație dată. Stăpânirea practicilor legate de aspectul cotidian al vieții (de exemplu, în timpul achiziției limbii materne sau al manipulării termenilor și relațiilor de rudenie) depinde de un ansamblu de dispoziții (habitus), al căror grad de complexitate și de elaborare simbolică sunt în funcție de experiență specifică din grupurile și clasele sociale. Atunci când vine la școală, copilul trebuie să posede în stare practică principiile limbii (habitus primar) datorită muncii pedagogice primare, pentru că în urma muncii pedagogice secundare să le poată supune controlului logic, prin explicare și formalizare (stăpânirea simbolică prin habitus secundar). Habitus-ul primar este rezultatul muncii pedagogice primare exercitate în diferite grupuri sociale, prin care se inculca inconștient principii, care nu se manifestă decât în stare practică impusă. Habitus-ul secundar este rezultatul muncii pedagogice secundare, prin care se inculca principii explicitate și formalizate.

Acțiunea pedagogică implică munca pedagogică definită ca munca prelungită, care are ca finalitate producerea prin interiorizarea principiilor unui arbitrar cultural, unei structuri interne durabile care să persiste și după încetarea muncii pedagogice și să producă la rândul său practici conforme cu aceste principii, reproducând astfel arbitrariul cultural care i-a dat naștere. Munca pedagogică se clasifică în munca pedagogică primară,desfășurată de familia de origine și care inculca un habitus pe o bază exclusiv biologică,și munca pedagogică secundară, desfășurată de orice instanță educativă care construiește un "habitus" pornind nu de la un fundament biologic , ci de la structuri subiective produse de o muncă pedagogică anterioară.

Bourdieu spune că importanța fără egal pentru orice tip de societate, a achizițiilor primare dobândite în familie (fiind transmise în calitate de model fără concurent, arbitrariul cultural prin care familia creează iluzia totală a legitimității) și, mai mult, imposibilitatea de a neutraliza printr-o muncă pedagogică secundară clasamentele care rezultă din apartenență (munca pedagogică) familială . Munca pedagogică primară (educația familială) este în ceea mai mare parte difuză și practică, familia utilizând mai ales o pedagogie implicită constând în producerea unui habitus prin inculcarea non-discursivă, a principiilor care nu se manifestă decât în stare practică.

,,Orice proiect de dezvoltare spiritului omenesc care, uitând înrădăcirea istorică a rațiunii, conteză, pentru a face să avanseze cauzele rașiunii, numai pe forța acesteia și pe forța predicației rationale, și care nu face apel la lupa politică pentru a încerca să detoze rațiunea și libertatea cu instrumente propriu-zis politice, condiție a realizării lor în istorie, rămâne încă prizioner al iluziei scolastice.”

CONCLUZII

În concluzie, menționez că prin lucrarea prezentă și alcătuită pe baza carților, acestea fiind ,,Simțul practic” și ,,Rațiuni practice” de Pierre Bourdieu, am dorit să scot in evidență definirea în aprofunzime a celor două concepte.

Părerea mea este că lumea obiectivă este dată simțurilor noastre și subiectul interpretează datele după propriul său cod de înțelegere, precum și, lumea obiectivă este accesibilă prin rațiune.  Datele reprezintă sursa experimentată de unde rațiunea poate să extragă ideile sale, iar, subiectul devine receptiv la lumea obiectivă, cu ajutorul obiectului. Subiectul ajunge la date prin rațiune. Subiectul și obiectul formează o unitate capabilă să interpreteze lumea. Între simț și rațiune există o relație de continuitate. A fost o plăcere să studiez aceste cărți în întregime și să pot să invăț lucruri de care până în momentul citirii cărților nu am mai auzit de ele.

Pieree Bourdieu mi se pare cu adevărat revoluționar, un gânditor complet, nereducționist, realist, care parcă umple golurile lăsate de toți ceilalți teoreticieni ai socialului dinaintea lui.

BIBLIOGRAFIE

Pierre Bourdieu, Rațiuni practice, Editura Meridiane, București,1999;

Pierre Bourdieu, Simțul practic, Institutul European, Iași, 2000.