Simplitatea Lui Dumnezeu

3.1. SIMPLITATEA LUI DUMNEZEU

Învățătura despre energiile necreate constituie în Biserica Ortodoxă piatra unghiulară pe care de multe ori „nu au băgat-o în seamă ziditorii”. Ea este învățătura care pune în valoare realitatea și scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu: îndumnezeirea.

Punctul de plecare pentru nevoia exprimării unei distincții între fîință-energii a fost cel al interpretării diferite a operelor lui Dionisie despre cunoașterea lui Dumnezeu. în Orient și Occident au fost două tendințe de exegeză a corpusului dionisian: 1. Dumnezeu este absolut inaccesibil, cel mult se poate ajunge la o cunoaștere naturală, pur intelectuală a Lui prin puterile minții; 2. Dumnezeu este absolut inaccesibil în ființa Sa, dar accesibil prin lucrările Sale. Se băteau cap în cap două concepte despre cunoașterea lui Dumnezeu, care vor duce la controversa isihastă din secolul XIV. Prima concepție își avea sorgintea în neoplatonism, care concepea transcendența și incognoscibilitatea lui Dumnezeu ca o consecință a puterii limitate a minții create; se ajunge apoi la susținerea unui apofatism absolut. Pe această linie se înscrie Varlaam cu aderenții lui. John Meyendorff precizează: „Varlaam s-a făcut apărătorul unei poziții apofatice extreme, dependente de filosofia greacă. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât prin intelectul uman, or, intelectul nostru n-are decât posibilități limitate, deci Dumnezeu rămâne necunoscut”. Spre deosebire de filosoful calabrez, Akindin și Nikifor Gregoras adoptaseră însăși soluțiile pe care le propuneau împotriva concepțiilor lui Varlaam; însă, fără să propună vreo teorie particulară despre cunoașterea lui Dumnezeu în practică, ei oscilau între nominalism și afirmarea posibilităților de a cunoaște ființa dumnezeiască.

A doua concepție, a isihaștilor, afirmă și ei transcendenta absolută a lui Dumnezeu dar și posibilitatea de a-L cunoaște prin lucrările Sale îndreptate către lume. Dumnezeului filosofilor, Sfântul Grigorie Palama îi opune Dumnezeul Sfintei Scripturi, un Dumnezeu care Se revelează și Se descoperă oamenilor. Acest lucru realizându-se mai ales prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.. Isihaștii au încercat să dea o rezolvare antinomiei „Dumnezeu ascuns” și „Dumnezeu revelat, descoperit pe care adversarii Sfântul Grigorie Palama nu o puteau concilia, fiind închiși în sistemul îngust al logicii umane. Dumnezeul – Treime al Revelației biblice poate fi experiat, trăit, văzut de către cei care viețuiesc o viață conformă cu viața treimică, care este comuniune de iubire și împărtășire totală. Pentru a rezolva această antinomie Sfântul Grigorie Palama nu se bazează pe sofisme sau raționamente, ci pe experiența, trăirea lui Dumnezeu în situațiile cele mai concrete ale vieții umane: noi credem că adevărata opinie nu este cea pe care cineva o găsește în cuvinte și raționamente, ci cea care este demonstrată prin fapte și viață (…) Orice cuvânt; contestă un alt cuvânt, însă care e cuvântul care poate contesta viața? Sub aceste cuvinte trebuie să ne desfașurăm abordarea noastră despre teologia energiilor necreate. Pentru că distincția reală între ființa și energiile dumnezeiești, adesea prezentată ca o axiomă fundamentală a sistemului palamit, apare deci ca o simplă consecință a ceea ce îi precede, adică a vieții isihaste în Dumnezeu. După aceste precizări necesare, putem purcede la prezentarea doctrinei despre energiile necreate la Sfântul Grigorie Palama.

Pentru a împăca incognoscibilitatea și cognoscibilitatea, incomunicabilitatea și comunicabilitatea lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie Palama face o distincție clară între ființă, care rămâne incognoscibilă, incomprehensibilă și energiile dumnezeiești, care sunt manifestările lui Dumnezeu către oameni. „Natura divină, zice Sfântul Grigorie Palama, trebuie numită în același timp, impaticipabilă și într-un anume înțeles, participabilă; devenim părtași ai naturii lui Dumnezeu și, totuși ea rămâne cu totul neapropiată. Trebuie să afirmăm aceste doua lucruri deodată și să păstrăm antinomia lor ca un criteriu al evlaviei”. Dumnezeu din dragoste față de noi ni Se împărtășește prin energiile necreate și împărtășindu-ni-Se ajungem să-L cunoaștem, să intrăm în interiorul vieții trinitare.

Importanța acestei distincții palamite este covârșitoare pentru teologia ortodoxă. N-am putea înțelege niciodată pentru ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă respingem această învățătură. Ba, mai mult Sfântul Petru ne spune că prin făgăduințe devenim părtași firii dumnezeiești (I Pt. 1, 4). Cum devenim părtași dacă Dumnezeu este undeva ascuns în transcendență? Dacă nu ni se comunică? Dacă nu-1 putem experia? Dacă nu putem imita viața trinitară? Dumnezeu este singura Ființă absolută, ceea ce ne duce la ideea că „dacă este absolut înțelegem că El nu poate fi cunoscut în esența Lui în centrul, în miezul Lui. Dacă cineva ar cunoaște esența lui Dumnezeu înseamnă că a ajuns Dumnezeu, ceea ce este imposibil și absurd. S-a și spus că un Dumnezeu definit, ar fi un dumnezeu finit. De aceea, spunem că esența lui este incognoscibilă și intangibilă”.

Totuși vine întrebarea firească: ce face acest Dumnezeu, care este absolut? Are o existență statică în transcendent? îi pasă de ceea ce a creat? Se împărtășește cuiva, spre o cunoaștere mai deplină a Lui? Răspunsul la aceste întrebări nu poate să fie decât unul singur: Dumnezeu a creat lumea din iubire și dacă a creat-o din iubire, vrea să i se și împărtășească, pentru că iubirea înseamnă comuniune de dragoste cu celălalt. Dumnezeu este Viața, izvorul celorlalte existențe pe care le creează din iubire. Iar dacă „Dumnezeu este Viața însemnează că nu poate fi o existență statică; numai moartea este inactivă, statică. Existența deplină înseamnă viață, iar viața mișcare, acțiune”. Astfel, Dumnezeu își arată iubirea Lui nesfârșită, comunicată permanent făpturilor Sale, prin energiile dumnezeiești, care sunt fața Lui Dumnezeu spre lume sau manifestările lui iconomice spre creație.

Un pasaj foarte elocvent pentru distincția energie-fîință ni-l dă Sfântul Grigorie Palama, atunci când îl comentează pe Maxim Mărturisitorul: „Maxim a zis că cele ce se lasă împărtășite sunt fără de-nceput; iar cele ce se primesc prin împărtășire au început. Puterile ce izvorăsc din ascunsul cel mai presus de ființă, cele îndumnezeitoare, cele binefăcătoare, cele de ființă făcătoare, etc. sunt de-acelea ce se lasă împărtășite, sau de-acelea care primesc prin împărtășire. Apoi cele care se împărtășesc de Dumnezeu, se împărtășesc din ființa Lui sau din puterea și lucrarea Lui? După Varlaam se împărtășesc din ființa Lui Dumnezeu, căci puterea și lucrarea Lui nu se lasă împărtășite, ci primesc prin împărtășire. Dar e absurd să se dea prin împărtășire însăși ființa Lui Dumnezeu. Iar dacă puterile și lucrările lui Dumnezeu nu sunt din cele care se lasă împărtășite, ci din cele care se împărtășesc, n-au altceva din ce să se împărtășească decât din ființa lui Dumnezeu, devenind ele înseși ființa lui Dumnezeu. Rezultatul este că lucrurile în loc să fie efectul lucrărilor dumnezeiești, sunt ființe din ființa dumnezeiască, încât avem o mulțime de ființe dumnezeiești. Există deci ființa neîmpărtășită și puterile și lucrările care izvorăsc din ea și care se lasă împărtășite de lucrurile care sunt efectele, creațiunile lor; în sfârșit înseși aceste lucruri care primesc prin împărtășire din acele puteri și lucrări. Puterile din care se împărtășesc lucrurile sunt eterne și nedespărțite de Dumnezeu”.

Adversarii Sfanțului Grigorie Palama concepeau un Dumnezeu ascuns în transcendență, ca pe un actus purus, spunând că nu pot admite ca ceva să fie Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu trăiește în necesitatea ființei Sale, ca într-o cușcă de cleștar, greu de desfăcut. Tot ceea ce nu este ființă, nu aparține Ființei dumnezeiești. Astfel că energiile sau lucrările divine ar putea fi sau ființa însăși a lui Dumnezeu, sau efecte create, altceva decât ființa. în acest caz, pentru adversarii Sfântului Grigorie Palama exista: 1. Esența dumnezeiască 2. Efectele sale create, fără să se vorbească de lucrările dumnezeiești necreate. Răspunzând acestor critici arhiepiscopul Tesalonicului i-a pus pe tomiștii răsăriteni în fața unei dileme: ori trebuiau ca ei să admită deosebire între ființă și lucrări, dar atunci, potrivit concepției lor filosofice cu privire la ființă, ei trebuiau să treacă în rândul creaturilor slava lui Dumnezeu, Lumina schimbării la Față și Darul.

.