Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid [628713]

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

1
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI
ADMINISTRATIVE CRAIOVA

CONȚINUTUL ȘI PROCEDURA
DE SANCȚIONARE A CRIMEI DE
GENOCID

Coordonator Științific: Conf. univ. dr. Gavril Paraschiv

Masterand: [anonimizat]

2019

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

2

CUPRINS

Introducere / 3
Cap. 1. Definiție, concept, cadrul juridic / 7
Cap. 2. Scurt istoric al genocidului / 20
Cap. 3. Tribunalele penale internaționale / 39
Cap. 4. Natura juridică și Statutul Curții Penale Internaționale / 54
Cap. 5. Procedurile Curții Penale Internaționale / 84
Cap. 6. Jurisdicția Curții Penale Internaționale / 100
Cap. 7. Crime aflate sub jurisdicția Curții Penale Internaționale . Genocidul / 111
Cap. 8. Legislația și practica națională / 121
Concluzii / 140
Bibliografie

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

3
Introducere
Exterminarea intenționată a unei comunități naționale, etnice, r asiale sau religioase,
constitui nd o crimă împotri va umanității, aceasta este definiția literară a genocidului, definiție
ce se leagă de numele juristului polonez Raphael Lemkin. Dar până să intru efectiv în conținutul
lucrării, ar trebui să citez intențiile referitoare la lucrarea de față, aceast a ar tre bui să dezbată și
să dezvolte termenul sus menționat, să observe apariția termenului de genocid și fenomenului
și să expună faptele, evenimentele care au avut caracter de genocid. Dar ar trebui să înclin și
spre o abordare juridică, deoarece fenomenul de genocid este reglementat de dreptul
internațional și este dezbătut în literatura juridică. În ceea ce privește lucrările referitoare la
genocid, acestea sunt numeroase, apărând mai ales după ani ´70, devenind chiar o materie de
studiu în Statele Unite și C anada.
În 1944 Raphael Lemkin, profesor de drept internațional la Universitatea din Yale,
publică o lucrare despre ocupația puterilor Axei în Europa, capitolul IX al acestui studiu l -a
intitulat ,,Genocidul” cuvânt nou, dar de -a lungul timpului fenomenul a mai avut și alte
denumirii1. Conform lui Raphael Lemkin această politică de omogenizare reprezintă un sistem
complex alcătuit din opt tipuri de măsuri: politice, sociale, culturale, economice, biologice,
fizice, religioase, morale. Aceste tehnici de genocid, reprezintă un sistem elaborat aproape
științific, dezvoltat la un nivel niciodată atins de vreo națiune, aici face referire la națiunea
germană și bine înțeles la genocidul evreilor2. Așadar aceste crime care depășesc ca și gravitate
crimele de război, care au fost reglementate și condamnate prin convenția de la Haga, impun
în dreptul internațional o revizuire a legii. Au existat preocupări în acest sens, de a reglementa
dreptul internațional prin convenții între state, câteva dintre ele fiind: Convenția de la Haga,
convențiile de la Geneva din 1864, 1909, 1937, mai sunt și alte tratate internaționale care fac
referire la crime împotriva umanității, precum Tratatul de pace de la Versailles și prin tratatul
de la S èvres. Odată cu aceste cr ime împotriva umanități, de fapt a unui stat îndreptat în cazul
genocidului împotriva unui grup etnic și reglementarea acestora prin diferite convenții
internaționale se mai punea problema judecării acestora. Cele mai multe a fost judecate de
curtea de la Haga, dar au fost instaurate și tribunale internaționale precum Tribunalul Militar
Internațional. Mai mult de atât în acest context apare o nouă doctrină cea de la N ürnberg. Care
se naște din decizia celor trei mari puteri Statele Unite, Marea Britanie și Rusia, la 30 octombrie

1 Yves Ternon, Statutul Criminal, p.23
2 Ibidem p. 24

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

4
1943 au semnat declarația de la Moscova prin care se stabilea principiul definitiv al
competențelor reprimării acestor crime. Se susține că cei vinovați vor fii duși la locurile
crimelor comise de ei și judecați acolo de tribunalele țărilor în care aceste crime au avut loc1.
Acest termen nou de crime împotriva umanități era totuși greu acc eptat și se î ncadra
greu în competența jurisdicțională a unei instanțe internaționale, având riscul de a rămâne
nejudecate. Din acest motiv Comisia Națiunilor Unite pentru crime de război constituită în
1943 încearcă să lărgească conceptul de crime de război incluzând și crimele împotriva
umanități, urmărind mai buna răspundere juridică a celor vinovați prin aceasta. Dar comisia pe
lângă acestea treb uia să definească un cod de drept internațional și să situeze competența unui
tribunal internațional. De fapt toate aceste demersuri erau făcute din cauza noii situații
internaționale și din nevoia resimțită ca toți aceia care au comis crime împotriva uman ități să
aibă parte de același tratament și de aceeași legislație. Mai mult aceștia trebuiau recuperați de
sub protecția juridică națională, pentru a fii puși în fața unei instanțe internaționale, iar pentru
aceasta este nevoie de o convenție semnată de to ate statele.
Această situație conform căreia crimele împotriva umanități nu aveau un tribunal
competent care să le judece s -a rezolvat la 8 august 1945 la Londra unde se semnează declarația
constitutivă a Tribunalului Militar Internațional. Acesta avea c aracterul de judecare a trei mari
categorii: crime de război, crime împotriva păci, crime împotriva umanități, a șadar avem oficial
o instanță competentă să judece astfel de crime. Pe toate aceste baze apoi la 18 octombrie 1945
s-a citit actul de acuzare în procesul de la N ürnberg, care a reținut patru capete de acuzare:
complotul, crimele împotriva umanități, crime de război și crime împotriva păcii. Prin actul de
acuzare al Tribunalului Militar Internațional declară că inculpații , s -au dedat la genocid
deliberat și sistematic adică la exterminarea de grupuri rasiale și naționale din rândul populației
civile a anumitor teritorii ocupate, pentru a distruge rase sau clase determinate de populații și
de grupuri naționale, rasiale sau religioase în special evre i, țigani polonezi2. Avem așadar un
act de condamnare în numele victimelor și prin aceste convenții internaționale din această
perioadă care are ca și punct culminant Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de
genocid adoptată la 9 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite reunită
la Paris. Aceasta cuprindea articole exprese despre genocid, despre pedepse și despre instanțele
competente în acest domeniu.
Așadar am văzut puțin evoluția și situația dreptului internațional cu refe rire la genocid,
soluțiile propuse și deciziile luate, dar în continuare ar trebui să vedem fenomenul exact al

1 Ibidem, p.35
2 Ibidem, p.43

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

5
genocidului adică situația istorică exactă ce reiese din documente și din relatările
supraviețuitorilor. Analizăm genocidurile secolului în ordin ea cronologică în care s -au produs,
dar înainte de aceasta trebuie să amintim că genocidul în materie de politică demografică este
cea mai gravă formă de omogenizare a populației și trebuie văzută î ntr-un context istoric.
Cu siguranță în istoria secolulu i XX au fost multe fapte de genocid în diferitele zone
ale lumi, dar am ales să analizez cele considerate mai grave și care au avut cel mai mare număr
de victime, aici mă refer la: genocidul armenilor, genocidul evreilor, genocidul din Uniunea
Sovietică, g enocidul c ambodgian și cele din Rwanda și Burundi. Așa cum am mai spus încep
cronologic cu genocidul armenilor, acesta debutează în februarie 1915 când proiectul legii
junilor turci de lichidarea a armenilor, semnat de Talaat, Behaeddin și Nazâm, la 15 feb ruarie
prevedea acest lucru1. Marea inovație a momentului este deportarea deoarece până atunci
armenii erau masacrați pe locurile lor, dar acum intervine deportarea. Primele măsuri luate erau
acelea de dezarmare a batalioanelor armene deoarece aceștia pute au riposta, iar mai apoi erau
exterminați. Acest plan pus în practică de autoritățile turcești era unul l aborios format și cu
ținte exacte, propunându -și să se facă totul curat, discret, cu minime riscuri și cu minime
cheltuieli2. Primele deportări au loc la 15 aprilie 1915 la Zeit, un cuib de rezistență a armenilor,
dar acesta deportare este acoperită de guvern spunând că s -a făcut din cauza răscoalei din Van
oraș din nord unde din 500000 de locuitori 30000 erau armeni. La 24 aprilie 1915 la retragerea
trupelor aliate, se face loc masacrului, care începe în Constantinopol, prin arestarea
intelectu alilor armeni, apoi se continuă cu școlile, bisericile și patriarhia. Acum sunt arestate
2345 personalități de etnie armeană. Bilanțul acestui genocid de la începu tul secolului XX este
potrivit estimărilor între 1000000 și 1500000 de oameni, la care se mai adaugă aproximativ
100000 de copii care au fost crescuți sub o altă identitate. Așadar un măcel al populației armene
care se găsea în imperiul Otoman. Turcia nu r ecunoaște nici măcar în zilele noastre aceste fapte.
Un alt eveniment tragic petrecut în secolul XX și clasificat ca genocid este genocidul
evreilor sau holocaustul cum mai este cunoscut. Între 1941 -1945 au fost asasinate pentru
simplul fapt că erau con siderați evrei de către statul nazist circa 5100000 de persoane fără
distincție de vârstă sau sex3. Aceste date exprimă bilanțul final al genocidului evreiesc, bilanțul
unui masacru unic în istorie, dar spre deosebire de precedentul genocid, cel al armenil or avem
un precedent in chestiunea dreptului internațional, prin procesul celor răspunzători de aceste
fapte. Avem așadar un genocid unic din perspectiva istorică și din perspectivă juridică. Dar să
vedem cum se desfășoară toate aceste procese cealaltă par te a lumii, în Cambodgia între

1 Sergiu Selian, Istoria unui genocid ignorat, p. 25
2 Ibidem, p.26
3 Yves Ternon,op. cit., p.121

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

6
1975 -1979 khmerii roșii au produs autogenocidul, prin care au eliminat clasele superioare ale
societății. Se estimează că în această perioadă au murit între 1 și 2 milioane de oameni. Iar din
perspectiva dreptului interna țional avem o situație practic nerezolvată, din cauza nerecunoașteri
faptelor comise de către cei implicați, așadar revenim la situația genocidului armean. Aceasta
chiar dacă suntem cronologic plasați după, genocidul evreiesc, când s -a creat un precedent î n
dreptul internațional, iar în această situație ne așteptam la continuarea condamnărilor pe baza
precedentului creat.
În concluzie am încercat să analizez situația acestor politici demografice de
omogenizare, ale genocidelor din perspectiva dreptului inte rnațional și bineînțeles al
răspunderi acelora vinovați de aceste masacre civile. Pentru că consider important pentru ca
aceste politici demografice să poată fii condamnate de ceva care este deasupra dreptului
național, deoarece dreptul național nu este co mpetent să judece astfel de cazuri pentru că
puterea politică domină dreptul statal.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

7
Cap. 1. Definiție. Concept. Cadrul juridic
Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal incriminate
potrivit dreptului internațional. Ea constă in distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane
concepute ca entități naționale, etnice, rasiale sau religioase.
Genocidul este o negare a existenței unor întregi grupuri umane, așa cum omorul este o
negare a dreptului la viață al unei ființe umane individuale. El face parte din categoria crimelor
îndreptata împotriva umanității în general și nu numai împotriva unor indivizi determinați,
chiar dacă în final victime sunt în primul rând aceștia.
Însăși etimologia1 cuvântului genocid, compus din rădăcina genos (rasă, trib în limba
greacă) și sufixul -cide (a ucide , din limba latină), arată că faptele pe care le include acest
concept aduc atingere unei colectivități umane și, în final, întregii umanități.
Acte inuman e de distrugere a unor grupuri umane în baza unor motivații diverse,
politice, naționale, etnice, culturale, lingvistice, afirmate ca atare și nu simple acte de barbarie
s-au săvârșit în toate perioadele istorice ale umanității și în toate zonele sale geog rafice și, din
păcate, încă se mai săvârșesc, producând mari daune umanității și condiției umane în general,
numărul victimelor omenești variind, în situații concrete, de la câteva zeci sau sute de persoane
la mii și milioane, adesea în perioade destul de scurte.
Conștiința necesității interzicerii cu caracter penal a actelor de această natură, prin
includerea lor în categoria faptelor a căror săvârșire atrage răspunderea penală internațională și
organizarea cooperării între națiuni pentru eradicarea unui a semenea odios flagel, precum și
angajarea unor acțiuni practice în acest sens sunt, însă, mai recente, ele datând din perioada
premergătoare celui de -al doilea război mondial.
Unul dintre promotori a fost Rafael Lemkin, care în 1933 formula premisele acest ui
concept în cadrul Conferinței pentru unificarea dreptul ui internațional penal, cerând
incriminarea acelor fapte care vizează distrugerea unei națiuni sau a unui grup etnic. El își
exprima viziunea sa asupra ge nocidului în termenii următori: „ în general, genocidul nu
înseamnă în mod necesar distrugerea imediată a unei națiuni, înseamnă mai degrabă un plan
coordonat al unor acțiuni diferite care tind să distrugă bazele vieții grupurilor naționale în
scopul de a distruge aceste grupuri. Obiectivul unui asem enea plan ar fi dezintegrarea
instituțiilor politice și sociale, a culturii, limbii, sentimentelor naționale, religiei și existenței

1 http://dexonline.ro/definitie/genocid

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

8
economice a grupurilor naționale, distrugerea securității personale, a libertății, sănătății,
demnității și chiar a vieții indivizilor care aparțin acestor grupuri. Genocidul este îndreptat
contra grupului național ca entitate, iar acțiunile care îl însoțesc sunt îndreptate împotriva
persoanelor nu în calitatea lor individuală, ci ca membri ai grupului național ”.

1.1. Cadrul juri dic

Primul document oficial în care se incriminează genocidul este Statutul Tribunalului
militar de la Nür nberg, care încadrează în categoria crimelor contra umanității persecuțiile pe
motive politice, rasiale sau religioase, fapte de natura genocidului, fără a se menționa în mod
expres că acestea ar constitui crima de genocid, cu condiția ca asemenea fapte să fi fost
săvârșite în legătură cu celelalte crime comise de către inculpații care au declanșat și au purtat
un război de agresiune.
Așa cum rezultă d in lucrările Tribunalului de la Nürnberg , acuzarea a susținut că
„inculpații au recurs la genocid deliberat și sistematic, adică la exterminarea grupurilor sociale
și naționale din cadrul populației civile aflate pe teritoriile ocupate, cu scopul de a distruge
anumite rase sau clase de populații și de grupuri naționale rasiale sau religioase ”, referindu -se
în mod concret la actele de exterminare a poporului evreu și a țiganilor, dar și la alte forme de
represiune de natură genocidală ordonate de inculpa ți și săvârșite în Alsacia și Lorena, în Țările
de Jos, în Norvegia și în alte zone ale Europei.
Tribunalul de la Nürnberg a condamnat în final pe inculpați numai pentru crime contra
păcii și crime de război. Crimele împotriva umanității de natura genocidu lui au fost, însă, avute
în vedere, ele figurând în cadrul hotărârii date de tribunal, fiind incluse în conținutul primelor
două categorii de crime.
Concepția Tribunalului de la Nürnberg lega astfel și genocidul, alături de celelalte crime
contra umanități i, numai de starea de război, actele de genocid săvârșite î n timp de pace
neavând încă o bază juridică clară pentru a fi sancționate. Și cum nici Rezoluția Adunării
Generale a O.N.U. din 1946, prin care se consacrau drept principii de drept internațional p enal
acelea rezultate din statutul și lucrările Tribunalului de la Nürnberg, nu se depărta de spiritul
Tribunalului, elaborarea unui instrument juridic special se impunea, cu atât mai mult cu cât
Carta O.N.U. își propunea promovarea și apărarea drepturilor omului în toate situațiile.
Un asemenea instrument a fost elaborat și adoptat in cadrul Organizației Națiunilor
Unite, unde problema genocidului a fost examinată de Adunarea Generală încă în prima sa
sesiune, adoptându -se o rezoluție care sublinia că genocidul este o crimă de drept internaționa l

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

9
condamnată de lumea civilizată și cerea Consiliului Economic și Social să elaboreze un proiect
de convenție asupra crimei de ge nocid. O nouă rezoluție adoptată în sesiunea următoare declara
genocidul o crimă in ternațională comportând răspunderi de ordin național ș i internațional
pentru state și pentru indivizi.
În cea de a treia sa sesiune de la înființarea O.N.U., Adunarea Generală adopta la 9
decembrie 1948 textul Convenției pentru prevenirea și reprimarea cri mei de genocid.
Potrivit art.I al Convenției, „Părțile contractan te confirmă că genocidul, fie că este
comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă de drept internațional, pe care ele se
angajează să o prevină și să o pedepsească ”1.
Din modul în care este formulat acest articol rezultă că la data apariției Convenției
existența crimei de genocid nu era pusă la îndoială, ea impunându -se deja ca o normă
cutumiară, recunoscută de comunitatea internațională, care condamnase actele de natura
genocidu lui prin aprobarea regulilor consacrate de do cumentele în baza cărora fuseseră
pedepsiți principalii criminali din al doilea război mondial. Ca atare, părțile la convenție afirmă
doar existența crimei de genocid și se angajează să o reprime prin legislația lor națională.
În cuprinsul Convenției se menționează că genocidul este o crimă de drept internațional,
fără a se specifica, însă, că este o crimă împotriva umanității. Lipsa unei asemenea mențiuni nu
constituie o omisiune, ci o modalitate tehnică folosi tă pentru a se asigura reprimării acestuia
un caracter universal, desprins de limitele temporale impuse prin Statutul Tribunalului de la
Nürnberg .
Textul astfel formulat soluționează într -un mod tranșant problema aplicabilității
prevederilor convențiilor, vizând nu numai faptele săvârșite în timp de război, ci și pe cele din
timp de pace. Apartenența genocidului la categoria crim elor împotriva umanității este î n acest
mod indirect afirmată, de natura unor asemenea infracțiuni fiind posi bilitatea de a fi săv ârșite
și în timp de pace și în timp de război și nu numai în timp de război.
Potrivit art.II al Convenției din 1948, genocidul constă într -unul din actele enumerate,
în continuare, săvârșit cu intenția de a distruge total sau parțial un grup național, etn ic, rasial
sau religios ca atare:
a) uciderea membrilor grupului;
b) atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor grupului;
c) supunerea intenționată a grupului la condiți i de existență care antrenează î n mod
necesar distrugerea sa fizică totală sau parțială;
d) măsurile vizând împiedicarea nașterilor in sânul grupului;

1 Rezoluția Adunarii Generale a O.N.U

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

10
e) transferul forțat de copii dintr -un grup î n alt grup.
Analiza definiției genocidului evidențiază câteva elemente semnificative pentru
fizionom ia juridică a acestei crime internaționale.
Genocidul este caracterizat în primul rând prin intenția de a distruge un grup uman, în
baza unor criterii. Prin acest element genocidul se particularizează î n raport cu celelalte crime
contra omenirii, care pot fi îndreptate împotriva u neia sau a mai multor persoane î n virtutea
convingerilor lor politice sau apartenenței la un grup național, rasial, religios etc., fără a viza
distrugerea fie totală, fie parțială, a grupului ca atare, sau constituind expresia intoleranț ei sau
ideologiei, ori a interesului politic și nu a unui plan deliberat de distrugere a unor grupuri
constituite pe criterii de o asemenea natură . Genocidul apare astfel ca un caz agravat, calificat,
de crimă împotriva umanității.
Intenția calificată a autorului unei crime de genocid este de a distruge fie în totalitate,
fie parțial, un anumit grup uman. Nu este, prin urmare, necesar pentru a exista o crimă de
genocid, ca prin fapta săvârșita să se distrugă în întregime un grup uman, ceea ce uneori ar fi
chiar imposibil, dacă s e are in vedere numărul adesea imens al indivizilor care compun un
asemenea grup. Distrugerea parțială a grupului ca intenție sau ca realizare de fapt este în aceeași
măsură o condiție suficientă pentru existența infracțiunii de genocid, ca și distrugerea integrală.
Problema s -a abordat cu ocazia elaborării convenției, când s -a pus și întrebarea dacă
uciderea unui singur om se poate încadra in noțiunea de distrugere parțială a unui grup sau
constituie doar un omor, simplu ori calificat, după împrejurări. În practică, o asemenea situație
ar putea să apară extrem de rar, date fiind proporțiile vizate în general prin crima de genocid,
convenția având drept scop prevenirea și sancționarea actelor de distrugere îndreptate
împotriva unui mare număr de persoane.
Totuși, chiar și uciderea unei singure pers oane ar putea constitui crimă de genocid dacă
ea a fost comisă ca urmare a faptului că victima este membră a unuia din grupurile specificate
în convenție și cu intenția de a se provoca acte similare și in viitor in legătură cu prima crimă,
deci dacă intenția autorului a fost de a ucide persoana respectivă sau alte persoane in calitatea
lor de părți componente ale unui grup, chiar dacă rezultatul a fost in fapt, pentru moment,
limitat la pierderea unei singure vieți o menești.
Esențială este, deci, pentru existența crimei de genocid, intenția calificată a autorilor de
a acționa in sensul distrugerii, î n totalitate sau in parte, indiferent de proporțiile concrete ale
distrugerilor, a unui grup uman prin acte îndreptate î mpotriva indivizilor care fac parte din
grupul respectiv.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

11
Convenția din 1948 asupra prevenirii și sancționării crimei de genocid enumera ca
grupări de persoane protejate împotriva actelor de genocid grupurile naționale, rasiale, etnice
sau religioase.
În cuprinsul Convenției nu se dă o definiție a noțiunilor de „național ”, „rasial ”, „etnic ”
sau „religios ”, ceea ce a stârnit unele controverse asupra conținutului acestora.
S-a apreciat, totuși, că noțiunile în cauză sunt îndelung folosite în instrumentele juridice
internaționale și în literatura de specialitate, iar fiecare din grupările respective se distinge ușor
prin anumite trăsături proprii, și că nu este necesară o def iniție a lor prin convenție, un
asemenea procedeu putând complica și ma i mult lucrurile. Se consideră1 în general că națiunea
este „o comunitate marcată de legături sau trăsături specifice de natură istorică și culturală ”,
rasă înseamnă „acea categorie de persoane care se disting prin trăsături comune și constante și
tocmai de aceea ereditare ”, iar conceptul de etnic are un sens mai larg. definind o comunitate
de persoane legate de aceleași ob iceiuri, aceeași limbă și aceeaș i rasă ”, conceptul de grup
religi os fiind suficient de clar pentru a mai fi definit.
Un grup naț ional este „un grup de oameni care sunt percepuți ca împărț ind le gătura
bazată pe cetățenie comună, împreună cu o reci procitate de drepturi și obligații'2. Definiția
propusă pornește de la def iniția naționalității sau cetățeniei considerată de Curtea Internațională
de Justiție în cazul Nottebohm.
Un grup etnic este ac ela ai cărui membri împărtășesc o limbă și o cultură comună, care
se identifică sau se distinge el însuși în acest fel ori poate fi identi ficat ca grup etnic de către
alții.
Un grup rasial se distinge de alt grup rasial prin c aracteristici ereditare fizice î n mod
frecvent ident ificate cu ariile geografice, fără legătură cu factori lingvistici, culturali, naturali
sau religioș i. Un grup religios este un grup ai cărui membri împărtăș esc aceea și religie, credință
sau mo dalitate de exercitare a credinț ei sau convingeri comune .
Limitarea protecției împotriva crimei de genocid numai la cele patru categorii de
grupuri a ridicat unele probl eme, î n sensul dacă nu ar fi necesar ca în definiția genocidului să
se includă și alte grupuri umane care de -a lungul istoriei au format obiectul unor acte de
reprimare masivă cu intenții de lichidare, în fapt cu nimic deosebite de actele de genocid prin

1http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/conventie_prevenirea_si_pedepsir
ea_crimelor_de_genocid /
2 www.gov.md

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

12
forma în care s -au manifestat, dar care nu sunt protejate juridic printr -o reglementare
internațională de natura celei privind incriminarea genocidului.
În timpul lucrărilor pregătitoare ale Convenției din 1948, ca și ulterior în cadrul
diferitelor foruri ale O.N.U. care au luat î n dezbatere unele probleme privind genocidu l, s-au
stârnit controverse dacă definiția nu trebuie să se refere de exemplu, și la grupările politice.
În sprijinul introducerii grupărilor politice s -a argumentat că masacrul comis asupra
membrilor neînarmați ai opoziției politice este la fel de criminal ca și masacrarea celorlalte
grupuri menționate și trebuie recunoscut ca atare, invocându -se momente din istoria
nazismului, când protecția unor grupuri politice era necesară împotriv a persecțiilor sângeroase
la care au fost supuse. S -a argumentat, de asemenea, că grupurile politice ar trebui tratate ca și
grupurile religioase, trăsătura distinctivă a ambelor tipuri de grup fiind idealul comun care i -a
unit pe membrii săi.
Neincluderea în final în cuprinsul Convenției și a grupărilor politice s -a bazat pe
următoarele considerente:
a) un grup politic nu are trăsături stabile, permanente și bine definite și nu co nstituie o
grupare inevitabilă ș i omogenă, el bazându -se pe voința membrilor săi și nu pe factori
independenț i de această voință;
b) includerea grupurilor politice ar duce la neacceptarea Convenției de către un mare
număr de state, pentr u că aceasta ar implica O.N.U. î n luptele politice interne din fiecare țară;
c) o astfel de incl udere ar crea dificultăți guvernelor legal constituite în acțiunile lor de
preîntâmpinare a actelor elementelor subversive;
d) protejarea grupur ilor politice ar ridica problem a protejării, în condițiile Convenției,
și a grupărilor profesionale și economice ;
e) protecția grupurilor politice sau de altă natură poate fi asigurată în afara Convenției,
potrivit legislațiilor naționale, Declarației Universale a drepturilor omului și Convenției
internaționale privind drepturile civile și politice.
Unele disc uții a u avut loc, de asemenea, î n legătură cu genocidul cultural, criticându -se
faptul că definiția genocidului dată prin Convenție nu înglobează decât cazurile de distrugere
fizică a grupului, ceea ce ar fi foarte regretabil, susținându -se că fapte cum sunt sup rimarea sau
limitarea folosirii limbii ori a exprimării culturale, estomparea caracterelor sau a trăsăturilor
specifice, distrugerea sistematică a arhivelor, a obiectivelor de valoare artistică sau istorică ale
grupului sunt tot atât de grave ca și genocid ul de ordin fizic.
În cadrul dezbaterilor internaționale asupra crimei de genocid s -a susținut, de asemenea,
că actele de genocid cuprinse în art.II al Convenției nu acoperă toate mijloacele și modalitățile

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

13
de a distruge intenționat un grup uman. Distruger ea deliberată a unui grup de oameni poate lua
foarte bine forma deportării sau a dislocării în masă, a internării și obligării la muncă forțată, a
deznaționalizării prin tortură sistemică, terorism, alte tratamente inumane și măsuri fizice de
intimidare.
În literatura de specialitate se întâlnesc și propuneri în sensul ca , prin analogie cu
genocidul, să fie incriminat ecocidul, care ar consta în acte de devastare și distrugere ce
afectează mediul natural al unei zone geografice în detrimentul vieții umane, animale și
vegetale, produse îndeosebi prin folosirea unor mijloace militare, în primul rând a armelor
nucleare, ca si a diveselor tehnici apte să modifice condițiile meteorologice în scopuri militare,
întocmindu -se și unele proiecte de convenții in acest sens.
Ecocidul figurează ca o crimă internațională în proiectul de articole privitoare la
răspunderea internațională alcătuit de Comisia de drept internațional a Națiunilor Unite, el
constând in violarea unor obligații internaționale esențiale pentru asigu rarea și conservarea
mediului natural, pentru împiedicarea poluării masive a mirilor și oceanelor și a atmosferei
teresire etc.
Deși încălcările de natura celor puse în discuție nu au fost cuprinse în latura obiectivă
a crimei de genocid, condamnarea lor c a fapte grave, crime de drept internațional, este evidentă,
ele încadrându -se în general în sfera de cuprindere a crimelor împotriva umanității, iar
sancționarea lor este posibila in virtutea reglementărilor care incriminează asemenea fapte
grave.
Nu este exclus ca, în viitor, odată cu evoluția reglementărilor internaționale privind
protecția ființei umane și a drepturilor fundamentale ale acesteia inclusiv prin mijloace de drept
penal, avându -se în vedere amploarea gravelor încălcări care mai au loc în ce privește drepturile
unor comunități umane, care se săvârșesc îndeosebi pe considerente de ordin politic sau
cultural, să se ia în considerație criticile aduse reglementărilor Convenției asupra reprimării și
prevenirii genocidului iar în cadrul unei eventua le modificări a acesteia să se lărgească sfera
faptelor incriminate cu caracter de genocid.
În acest sens , ar putea fi interesant de semnalat că proiectul de Cod al crimelor contra
păcii și securității omenirii, în care, la art.2, pct. 10,. se preia în înt regime definiția dată
genocidului prin Convenție, diferă de aceasta numai asupra unui punct, și anume că
menționarea actelor de genocid nu mai este limitativă, exhausti vă, ci se face cu caracter
enunț iativ, exemplificativ, ceea ce ar permite cuprinderea și a altor acte inumane care să fie
considerate drept genocid.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

14
Definind ca acte de genocid uciderea ori atingerea gravă a integrității fizice sau mentale
a unui grup uman, supunerea acestuia la un regim de viață care -1 condamnă la pierire, luarea
de măsuri v izând împiedicarea nașterilor în cadrul grupului și transferul de copii spre alte
grupuri umane, Convenția din 1948 prevede că aceste acte vor fi pedepsite. Vor fi de asemenea
pedepsite conform Convenției înțelegerea în vederea comiterii genocidului, incit area directă și
publică, precum și complicitatea la comiterea genocidului, ca și tentativa de a comite acte de
genocid (art.III).
Art.IV al Convenției prevede că persoanele care au comis genocidul, deci auto rii faptei,
cei ce complotează î n scopul comiteri i unui asemenea act, instigatorii și complicii, precum și
cei care încearcă comiterea unor asemenea fapte, vor fi pedepsiți indiferent de calitatea lor –
guvernanți, funcționari sau particulari. Pentru subiectul crimei de genocid nu se impune, deci,
o cali ficare, o poziție specială în raport de victime sau de poziția ocupată în angrenajul social,
orice persoană care comite asemenea acte trebuind să suporte rigorile legii.
Convenția din 1948 cuprinde în art.V angajamentul statelor părți de a lua în cadrul
legislației lor interne măsurile necesare pentru asigurarea aplicării dis pozițiilor Convenției ș i,
în mod deosebit, de a prevedea sancțiuni penale eficace care să lovească persoanele vinovate
de genocid sau de celelalte acte în legătură cu genocidul (asocie rea în vederea comiterii faptei,
instigarea, complicitatea etc.).
În acest mod, statele își asumă obligația sancționării genocidului prin legislația lor
internă, care trebuie să preia și să încorporeze, însoțite de sancțiuni penale corespunzătoare,
prevede rile Convenției privind genocidul și modalitățile de săvârșire sau participare la
săvârșirea acestuia.
România, care a ratificat convenția în 1950, înainte de intrarea sa în vigoare (1951) a
inclus în legislația proprie infracțiunea de genocid în anul 1960 , odată cu introducerea
propagandei de război (crimă împotriva păcii) și a unor crime de război (distrugerea, jefuirea
sau însușirea unor valori culturale, tratamentele neomenoase sau distrugerea unor obiective și
însușirea unor bunuri), prin modificarea c odului penal în vigoare la acea dat ă și completarea
sa cu un nou artic ol (231), î n care se preluau prevederile art.II ale Convenției, adăugându -se,
însă, alături de grup și o colectivitate umană și excluzându -se criteriul etnic. Faptele de genocid
se pede pseau cu moartea, iar înțelegerea in vederea comiterii lor cu muncă silnică pe termen
de 5-20 ani.
Codul penal actual arată că se pedepsește săvârșirea, în scopul de a distruge în întregime
sau î n parte o colectivitate sau un grup național, etnic, rasial s au religios, a oricăreia din cele
cinci fapte enumerate în cuprinsul Convenției din 1948.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

15
Este de observ at că în versiunea actualmente î n vigoare , elementul „etnic ” caracteristic
grupului uman afectat prin infracțiunea de genocid a fost reintegrat, dar s -a păstrat în continuare
ca posibil a fi supuse distrugerii nu numai un grup, ci și „o colectivitate ”.
Introducerea colectivității, alături de grup, în definirea infracțiunii de genocid ridică
probleme serioase de drept intern în ce privește interpretarea ex actă a sensului și conținutului
noului concept.
Lucrările științifice și doctrinare fundamentale întocmite la noi cu caracter de comentare
a codului penal din 1968 îmbrățișează teza că obiectul j uridic special al infracțiunii î l constituie
relațiile soci ale care prote jează existența și securitatea colectivităților umane și a celor ce se
pot forma înlăuntrul acestor colectivități (grupuri naționale, rasiale , etnice sau religioase). Cu
alte cuvinte, ar putea fi distruse ca urmare a unor acțiuni de tip genoc id pe de o parte
colectivitățile umane, prin care se înțelege populația având geografic, social și istoric o
existență de sine stătătoare (cetățenii unui stat, locuitorii unei provincii, ai unui oraș sau
comune sau altele asemenea), independent de alte con siderente sau factori de circumscriere,
iar pe de altă parte grupul uman, o comunitate de persoane între care există o legătură națională,
etnică rasială sau religioasă și care face parte dintr -o colectivitate umană. Există și opinia
contrarie, potrivit că reia ob iectul infracțiunii de genocid în redactarea C odului penal român îl
constituie atât colectivitatea, cât și grupul, dar ambele numai dacă se are în vedere caracterul
național, etnic, rasial sau religios a l comunității umane respective.
Este de esenț a infracțiunii de genocid ca, indiferent dacă actele de distrugere privesc un
grup uman, așa cum se prevede în Convenția din 1948, sau și o colectivitate, ca în Codul penal
român, ele să aibă în vedere întotdeauna considerente de ordin național, etnic, ras ial sau
religios. În lipsa unei asemenea intenții calificate, faptele se pot încadra în categoria crimelor
împotriva umanității, dar nu și în latura obiectivă a genocidului, crimă care implică în mod
necesar elementele de circumstanțiere menționate în ce p rivește segmentul de umanitate vizat.
Față de împrejurarea că sub titlul în care este incriminat genocidul în Codul penal
român, care se referă la infracțiuni împotriva păcii și omenirii, nu se prevede nici o altă crimă
împotriva umanității în afară de genocid, dar și în baza considerentelor analizei de fond a
condițiilor cerute de Convenția din 1948 pentru existen ța acestei infracțiuni, s -ar putea emite
ipoteza că introducerea elementului „colectivitate ” ar viza intenția legiuitorului de a prevedea
și alte crime împotriva umanității în afară de genocid, dar care, într -un mod eronat ca tehnică
juridică, au fost asoc iate cu crima de genocid, creându -se astfel o regretabilă confuzie.
Potrivit Convenției din 1948 (art. VI) persoanele acuzate de genocid sau de o faptă în
legătură cu acesta (înțelegerea în vederea comiterii, incitarea, complicitatea sau tentativa), vor

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

16
fi aduse în fața tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia s -a comis actul sau în
fața Curții criminale internaționale, care va fi competentă cu privire la acelea dintre Părțile
contractante care i -ar recunoaște jurisdicția.
Se stabilea astf el o compet ență jurisdicțională alternativă , a statelor pe teritoriul cărora
s-a comis actul sau a unei curți penale internaționale. Aceasta nu exclude, desigur, competența
și a altor state în conformitate cu principiul represiunii universale.
Prin legisla ția lor internă , statele părți au stabilit, așa cum rezultă dintr -un studiu de
specialitate , una din următoarele soluții privind jurisdicția genocidului: instituțion alizarea unor
instanțe speciale, c ompetente numai pentru judecarea crimei de genocid, atrib uirea competenței
de judecată tribunalelor militare sau transmiterea competenței în sarcina instanțelor ordinare
naționale.
În ce privește jurisdicția atribuită unei instanțe internaționale, la data elaborării
Convenției nu exista o Curte penală internațio nală căreia să i se fi putut da în competență ș i
judecarea genocidului, iar o asemenea Curte nu există nici în prezent.
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid mai cuprinde și alte
prevederi cu caracter jurisdicțional sau preventiv. Astfel, părțile contractante se angajează să
extrădeze pe autorii crimelor de genocid în conformitate cu legislația lor națională și tratatele
internaționale în materie, genocidul și celelalte fapte conexe incriminate nefiind considerate
crime politice ca re, de regulă, fac imposibilă extrădarea autorilor faptelor. Pentru prevenirea și
reprimarea actelor de genocid sau a actelor conexe acestei crime, se prevede și posibilitatea ca
oricare din statele părți să sesizeze, atunci când consideră necesar, organel e competente ale
O.N.U., pentru ca acestea să decidă măsurile potrivite în aceste scopuri.
Practica aplicării incriminării genocidului este destul de redusă, literatura juridică
semnalând, în afara originalei noastre aplicări după evenimentele din decembri e 1989, numai
două situații când unele persoane au fost judecate și condamnate pentr u crima de genocid: în
Bangladesh , după secesiunea din 1971 și în Cambodgia în 1979, deși realitatea vieții a
consemnat din 1948 și până astăzi numeroase situații de distru gere în masă a unor populații
pentru motive ce țin de originea etnică sau națională, rasă sau religie sau pentru un complex de
motivații în care nu au lipsit nici cele de această natură.
Convenția asupra prevenirii și reprimării crimei de genocid a fost ra tificată de
majoritatea statelor lumii, între care nu figurează, însă, și S.U.A. Reglementările pe care le
conține această convenție au intrat deja la patrimoniul general al dreptului internațional, ele
fiind produsul intenției majorității statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite de a
condamna și reprima genocidul ca o crimă de drept internațional ce provoacă mari daune

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

17
omenirii și este contrară atât regulilor moralei universale, cât și principiilor dreptului
internațional contemporan.
Convenția î ncorporează principii care se buc ură de o recunoaștere universală , care
obligă statele, indiferent dacă acestea s -au angajat sau nu în mod concret și direct prin semnare
sau ratificare, ele făcând parte din patrimoniul comun de principii și norme imperative ale
dreptului internațional – jus cogens .

1.2. Analiza juridico -penală a infracțiunii de genocid

Infracțiunea de genocid constă în săvârș irea în scopul de a distruge în întregime sau în
parte o colectivitate sau un grup naț ional, etnic, rasial sau religios a vreuneia dintre urmă toarele
fapte:
a) uciderea membrilor colectivităț ii sau a grupului;
b) vătămarea gravă a integrităț ii fizice sau mintale a membrilor colectivităț ii sau grupului;
c) supunerea colectivităț ii ori grupului la condiții de existență sau tra tament de natură să ducă
la distrugere fizică ;
d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea nașterilor în sânul colectivităț ii sau grupului;
e) transferarea forțată a copiilor aparținând unei colectivități sau unui grup în altă colectivitate
sau în alt grup .
A. Obiectul infractiunii
a) Obiectul juridic sp ecific îl constituie acele relații sociale care asigură existența sau
coexistența popoarelor ș i a grupurilor sociale formate pe criterii naț ionale, etnice sau religioase.
Ca obiect ju ridic adiacent se ocrotesc relațiile sociale privind viața, integritatea corporală sau
sănătatea persoanelor fă când parte din colectivitate sau grup.
Faptele de ucidere sau vătămare gravă a integrității fizice ori a sănătăț ii membrilor
grupului co nstituie mijloacele de săvâ rșire a genocidului
b) Obiectul material este constituit de corpul persoanelor împotriva cărora se îndreaptă
acțiunile incriminate.
B. Subiecții infracț iunii
a) Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană , legea nestipulând o
calitate sp ecială. Nu interesează dacă persoana face p arte din interiorul colectivităț ii sau
grupului sau este din afara acestuia.
De asemenea, nu are importanță dacă persoana acționează în nume propriu sau la
îndemnul sau cu consimță mântul altei persoa ne sau la ordi nul unei autorități. Participația este

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

18
posibilă sub toate formele sale. În ultimul alineat , legea prevede și o formă de pluralitate
constituită, constând în înț elege rea mai multor persoane de a săvârși infracț iunea de genocid.
b) Subiectul pasiv este întot deauna colectiv, reprezentat de o colectivitate sau de un
grup naț ional, etnic, ra sial sau religios supus unei acțiuni care vizează exterminarea parțială ori
totală a acestuia.
Prin colectivitate trebuie să înț elegem o grupare so cială organizată după anumi te criterii
de ordin politic sau economic, ce -și duce existența într -un spațiu bine determi nat, indiferent de
marimea acesteia și de recunoașterea ei de că tre structurile statale sau alte structuri similare.
Bineînțeles că trebuie să existe și un subiect p asiv secun dar, adiacent , reprezentat de persoana
supusă nemijlocit acț iunilor incriminate de lege.
C. Latura obiectivă
a) Elementul material se poate înfățișa sub mai multe modalități ș i anume:
1. Uciderea membrilor grupului naț ional, etnic, rasial sau re ligios, care constă în
suprimarea vieț ii acestora.
2. Într -o a d oua modalitate, genocidul constă în vătămarea gravă a integrităț ii fizice sau
minta le a membrilor unei colectivităț i sau grupului.
3. Genocidul poate consta și în supunerea colectivității sa u grupului la condiții de
existență sau tratament de natur ă să ducă la distrugere fizica.
De exemplu, membrii colectivității sau grupului sunt supuși la condiții inumane de
hrană, îmbrăcă minte, l ocuință sau, potrivit celei de -a doua ipoteze, la obligarea efectuă rii unor
munci excesiv de obositoare, neasig urarea asistenț ei sanitare etc. Infracțiunea sub această
formă mai poate consta și în administrarea unor medi camente sau tratamente medicale de
natură să le pună în pericol existența fizică .
4. Elementul material al genocidului poate să constea și în luarea de măsuri pen tru a
împiedica direct sau indirect nașterile în sânul colectivităț ii sau grupului. În mod concret , acest
lucru se poate face pr in acț iuni de sterilizare, castrare, interzicerea raporturilor sexuale, avorturi
provocate forț at etc.
Aceste fapte sunt deosebit de periculoase, având în vedere că o colectivitate nu poate
să subziste dacă se împiedică procesul natural al reproducerii. În timp , repetarea acestor fapte
poate avea ca efect exterminar ea colectivităț ii sau grupului.
5. În sfârșit, genocidul se săvârșeș te sub aspectul elementului material prin transfer area
forțată a copiilor dintr -o colectivitate sau grup în altă colectivitate sau în alt grup.
În aceste situatii ne aflam tot în prezența m odalității de distrugere indirectă a
colectivităț ii sau grupului, dar de data aceasta prin dislocarea sau dispersarea tinerei generații.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

19
Transferarea trebuie să -i privească pe copii, adica acele componente ale grupului care sunt
susceptibile de a fi mai uș or rupte de la locul de origine. Transferarea trebuie să fie forțată,
adică împotriva voinț ei membril or colectivităț ii sau grupului.
S-a admis în doctrina că, alături de acț iune, și inacț iunea poate const itui element
material al infracț iunii.
b) Urmarea im ediată constă atât în punerea în pericol a existenței unei colectivități sau
a unui grup naț ional, e tnic, rasial sau religios, dar și într -o vătămare concretă , specifică uciderii,
vătămă rii corporale grave. Cu atât mai mult cu cât modalitățile prevă zute la punctele 1, 2, 3, 4
condiționează incriminarea de producerea unor urm ari determinate (suprimarea vieții,
vătămarea corporală , distrugerea fiz ică, împiedicarea naș terilor).
D. La tura subiectivă
Forma de vinovăție este doar intenția directă, având în vedere faptul că faptele descrise
se săvârș esc în scopul distrugerii în întregime sau în parte a unei colectivități sau a unui grup.
Deși legea nu cere un anumit mobil, este cunoscut faptul că, în general , astfel de fapte se
săvârș esc din conside rente ce p rivesc anumite concepții ori sentimente de natură naționalist
fascistă , xeno fobe, rasiste ori de intoleranță religioasă .
Tentativa se pedepsește. Infracțiunea se consumă în momentul cân d s-a realizat una din
modalitățile alternative și s -a produs urmarea cerută de textul incriminator.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

20
Cap. 2. Scurt istoric al genocidului
Istoria a consemnat și continuă să consemneze numeroase și regretabile acțiuni de exterminare
fizică, biologică sau culturală, întreprinse împotriva unor colectivități umane, sub diferite motivații, pe
aproape întreaga hartă a lumii. Ele preced, în mod natural, cu mult apariției conceptului juridic de
genocid, convenției internat ionale și normelor penale naționale, care îl vor scoate din sfera ilicitului
admis tacit și i ncriminat prin legi. În cele ce urmează vom releva acțiun ile de înlăturare a unor entităt i
umane din perimetrul social de către alte entități umane, acțiuni care, cu regret, încă nu țin doar de trecut.
1. Genocidul aborigenilor din America

– Timpul desfășurării: anul 1492 – sfârșitul sec. XX;
– Victime: Aborigenii din America (indienii);
– Locul desfășurării: America de Nord și de Sud;
– Caracterul: de rasă;
– Organizatorii și autorii: colonizatorii europeni.
Descoperirea Americii de către Columb în 1492 a m arcat începutul procesului de colonizare a
continentului american de marile puteri europene. Imigrarea colon izatorilor europeni a fost însot ită de
distrugerea populației indigene. Este de remarcat faptul că nu a existat un plan de nimi cire a băștinașilor.
Totuși, act iunile genocidale s -au desfășurat pe parcursul a trei veacuri în diferite contexte istorice,
manifestându -se prin variate forme în diferite regiuni ale Americii: intoxicarea surselor acvatice, munca
forțată în condiții inumane, deportarea aborig enilor în regiuni nefavorabile pentru locuit, distrugerea
rezervelor alimentare etc. Un ro l important l -a avut și inchizit ia care a realizat genocidul cultural. Astfel,
colonizatorii europeni au distrus total câteva culturi împărtășite de anumite triburi i ndiene, și anume:
rituri, limbi, obiceiuri etc.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

21
Din sec. XIX în procesul de distrugere a indienilor în America de Nord s -a încadrat și armata
SUA. În anii 1880 în SUA și Canada a luat start cu pași rapizi politica de asimilare a indienilor. În acest
scop, copiii indieni în mod forțat erau plasați în școli-internate de stat. Părint ilor și rudelor le era strict
interzis să -i viziteze. Copiii erau pedepsiți dacă îndrăzneau să comunice în limba lor maternă. Fiind
rupți din mediul lor cultural de origine, copiii și-au pierdut conștiința etnică.
În anii războiului civil din anii 1960 -1996 au fost distruși prin a cte genocidale indienii Maya
băstinași din Guatemala.
Opunerea de rezistență a aborigenilor nu avea un caracter organizat, ceea ce se explică prin
dezvolta rea tehnică foarte scăzută a acestora. Numărul total al victimelor nu poate fi constatat, deoarece
nu se cunoaște numărul populației indigene la momentul începerii colonizării, dar se presupune că
acesta variază între zeci de milioane. Unii cercetători con sideră că distrugerea aborigenilor americani
este cel mai masiv act de genocid în istoria omenirii.
2. Genocidul aborigenilor australieni

– Timpul desfășurării: anul 1788 – sec. XIX;
– Victime: aborigenii australieni;
– Locul desfășura rii: Australia;
– Caracterul: de rasă;
– Organizatorii și autorii: colonizatorii europeni.
Colonizarea Australiei de către europeni a început în anul 1788. După unele date, populația
aborigenă constituia 750 000 persoane, către anul 1911 aceasta s -a redus la 31 000. Majoritat ea au
decedat în urma infecțiilor, deportărilor, foametei.
Pe parcursul sec. XX în Australia a continuat politica de asimilare a populației indigene: mulți
copii erau forțat încredințați spre educație în familii de europeni colonizatori. Abi a în 1967

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

22
repre zentanții populat iei aborigene au primit aceleași drepturi ca și colonizatorii, inclusiv dreptul la
cetățenie. Actualmente, australienii indigeni duc o luptă fără succes în scopul recunoașterii de către
conducerea Australiei a faptului comiterii genocidulu i.
3. Genocidul populației din Congo

– Timpul desfășurării: 1884 -1908;
– Victime: populat ia indigenă a Congo;
– Locul desfășurării: Congo;
– Caracterul: de rasă;
– Organizatorii și autorii: Regele Leopold al II -lea și detașamentele „Forțele Publice”.
În 1865 tronul Belgiei a fost ocupat de către Leopold al II -lea. Întrucât la acel moment Belgia
era o monarhie constituțională, statul era condus de către Parlament, iar regele nu deținea o putere
politică reală. Devenind rege, Leopold și -a pus scopul să t ransforme Belgia într -o putere colonială,
încercând să convingă Parlamentul să preia experiența celorlalte puteri europene care explorau activ

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

23
teritoriile Asiei și Africii. Însă, întâmpinând indiferența totală a parlamentarilor belgieni, Leopold a
decis să -și întemeieze cu orice preț propriul imperiu colonial.
În 1876, Leopold finanțează Conferința Internațională Geografică din Bruxel, în cadrul căreia
propune înființarea unei organizații de caritate pentru „răspândirea civilizației” printre locuitorii din
Congo. Unul dintre scopurile organizației trebuia să fie lupta cu munca forțată din regiune. Ca rezultat,
a fost fond ată „Asociația africană internat ională”, al cărei președinte a devenit însuși Leopold.
Activitatea intensivă, sub masca carității, i -a asig urat acestuia imaginea de filantrop și principal
protector al africanilor.
În anii 1884 -1885 la Berlin s -au convocat la o conferință puterile europene cu scopul de a
împărți teritoriul Africii Centrale. Datorită activității sale anterioare, dar și intrigil or iscusite, Leopold
primește în proprietate un teritoriu de 2,3 milioane km2 pe malul sudic al râului Congo și întemeiază
așa-numitul Stat Liber Congo. În conformitate cu acordul de la Berlin, acesta și -a asumat angajamentul
să ocrotească bunăstarea popul ației băștinașe, să amelioreze condițiile morale și materiale de viață ale
acesteia, să lupte cu munca forțată, să conlucreze cu misiunile creștine și expedițiile științifice, precum
și să ridice nivelul comerțului liber.
Suprafața noii posesiuni a regelui era de 76 ori mai mare decât teritoriul Belgiei. Pentru a deține
controlul asupra populației Congo, care număra câteva milioane, a fost înființată o structură „Forțele
Publice” – o armată constituită dintr -un anumit număr de triburi autohtone conduse de o fițeri europeni.
Sursa principală de venit a lui Leopold a devenit exportul cauciucului natural și a fildeșului.
Condițiile de lucru pe plantațiile de cauciuc erau insuportabile: sute de oameni mureau din cauza foamei
și a epidemiilor. Deseori, pentru a fo rța aborigenii să lucreze erau luate ca ostatici femeile și copiii
acestora și ținuți în captivitate pe toată perioada sezonului de muncă. Pentru cea mai mică abatere,
muncitorii erau mutilați și omo râți. De la reprezentanții „Fort elor Publice” se cerea ut ilizarea rațională
a proiectilelor în timpul operațiunilor de menținere a ordinii. În calitate de dovadă erau prezentate
mâinile tăiate ale celor executați. Uneori cheltuind mai multe proiectile decât era permis, aceștia mutilau
persoane absolut nevinovate .
Ulterior, imaginile satelor distruse și ale aborigenilor mutilați, inclusiv ale femeilor și copiilor,
au fost demonstrate lumii și au contribuit la formarea opiniei publice, sub a cărei presiune în 1908 regele
a fost nevoit să -și vândă teritoriile statul ui belgian, devenind la acel moment unul dintre cei mai bogați
oameni din Europa.
Numărul exact al victimelor din Congo pe timpul dictaturii lui Leopold nu se cunoaște, dar
experții consideră că acesta variază de la trei la zece milioane de persoane. Către anul 1920 populația
Congo înregistra doar jumătate din numărul locuitorilor din anul 1880.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

24
Unii istorici belgieni contemporani, în pofida unui vast material documentar, inclusiv fotografii,
care în mod univoc demonstrează caracterul genocidal al conducerii lui Leopold, nu recunosc faptul
genocidului populației indigene a statului Congo.
4. Distrugerea popoarelor băștinașe ale Namibiei

– Timpul desfășurării: 1904 -1907;
– Victime: triburile herero și nama;
– Locul desfășurării: Namibia;
– Caracterul: etni c și rasial;
– Organizatorii și autorii: guvernul german și armata germană.
În 1884 Namibia a devenit o colonie a Germaniei. La acel moment populația țării era constituită
din trei mari triburi: herero, ovambo și nama. Presiunea continuă și tot mai intensivă din partea
colonizatorilor a dus la răscularea triburilor herero și nama. Pentru înăbușirea răscoalei, au fost trimise
câteva detașamente din armata germană sub conducerea generalului von Trotta. La 2 octombrie 1904
generalul a anunțat răsculații: „Tot i reprezentanții tribului herero trebuie să părăsească aceste teritorii…
Orice herero depistat în regiunile ce aparțin Germaniei, fie că este înarmat sau nu, însoțit de cineva sau
singur – va fi împușcat. Nu vor fi cruțați nici femeile și nici copiii. Aceasta este decizia mea”.
Generalul și -a îndeplinit promisiunea – răscoala a fost înecată în sânge. Locuitorii pacifici erau
fie împușcați, fie izgoniți în pustiurile estice, erau otrăvite fântânile. Majoritatea celor deportați au murit
din cauza insuficienței d e hrană și apă. Această stare a durat până în 1907. În rezultatul acțiunilor armatei
germane au fost distruși 65000 herero (80% din trib) și 10000 nama (50% din trib).

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

25
În anul 1985 Organizația Națiunilor Unite a calificat tentativa de distrugere a aborigen ilor din
Namibia ca primul act de genocid din sec XX. În anul 2004 Germania a recunoscut oficial comiterea
actelor de genocid în Namibia și a adus scuze publice. Astăzi , reprezentant i ai tribului herero pretind,
fără succes, compensații de la guvernul germ an.
5. Genocidul grecilor pontici

– Timpul desfășurării: 1919 -1923;
– Victime: grecii;
– Locul desfășurării: regiunile Turciei adiacente Mării Negre;
– Caracterul: etnic;
– Organizatorii și autorii: naționaliștii turci sub conducerea lui Mustafa Kemal.
Represiunile grecilor, ca și cele împotriva altor popoare creștine din cadrul Imperiului Otoman,
au avut loc periodic și până în 1919. Însă, politica genocidală în privința grecilor din Turcia a pornit cu
pași rapizi, fiind inițiată de naționaliștii turci sub conducerea lui Mustafa Kemal în timpul războiului
greco -turc din anii 1919 -1923. Trebuie de remarcat că războiul a fost declanșat de către Grecia, cu
încălcarea acordului de pace încheiat între Antanta și Turcia, care capitulase în primul război mondia l,
în scopul reîntoarcerii teritoriilor istorice grecești din Asia Mică și partea europeană a Turciei. Forțelor
grecești le -au opus rezistență detașamentele naționaliștilor turci. Până în vara anului 1921 armata greacă
a continuat ofensiva și a ajuns aproa pe până în Ancara. Însă, profitând de situația contradictorie dintre
statele membre ale Antantei, naționaliștii turci au reușit să cumpere armament de la Franța și Italia, să
obțină susținere militară de la bolșevicii ruși (10 mln. ruble, armament, muniții ) și să treacă în
contraofensivă. În august -septembrie armata greacă a suferit o înfrângere dezastruoasă și a început să

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

26
se retragă. Ofensiva forțelor lui Kemal era însoțită de masacrarea totală a grecilor din Turcia, inclusiv a
celor care nu participau la operațiunile militare. Apogeul distrugerii a fost ocuparea de către turci a
localității Smirna: forțele lui Kemal, dar și turcii băștinași au incendiat sectoare întregi ale orașului unde
locuiau greci, armeni, evrei. Numărul victimelor în urma pogromului de 7 zile a constituit 100 000
persoane.
Este șocant faptul că incendiile și distrugerile erau urmărite, de pe navele maritime, de aliații
grecilor, în principal de către britanici, care au primit ordin de a interveni.
În 1923 a fost încheiat acordul de pa ce prin care s -a realizat o schimbare: 1,2 mln. de greci care
locuiau în Asia Mică și partea europeană a Turciei au fost transferați în Grecia, iar 375 000 de turci din
Grecia au emigrat în Turcia. Ca excepție, grecii care locuiau în Istanbul nu au fost ex pulzați.
Numărul victimelor genocidului grecilor variază între 600 000 și 1 mln. de oameni. O pierdere
colosală pentru omenire constituie distrugerea monumentelor de cultură grecești. În literatura de
specialitate greacă evenimentele din 1919 -1923 sunt numite holocaustul grecilor sau genocidul pontic.
6. Marele genocid armean

– Timpul desfășurării: 1894 -1923;
– Victime: armenii;
– Locul desfășurării: Imperiul Otoman și țările vecine;
– Caracterul: etnic;
– Organizatorii și autorii: conducerea Imperiului Otoman.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

27
În fiecare an, pe 24 aprilie, armenii din întreaga lume își amintesc de omorârea sistematică a
1,5 mln. dintre strămoșii lor. Pe 24 aprilie 1915 guvernul Junilor Turci a strâns și executat câteva sute
de intelectuali și lideri religioși armeni, acesta fiin d începutul unei campanii de anihilare a populației
armenești. Până în 1923, guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populația armeană
și deportase alte sute de mii din ținuturile lor ancestrale. Președintele Comisiei pentru Drepturile Om ului
din Parlamentul European, Charles Tannock, a menționat: „Se spune că genocidul armenesc a inspirat
planurile naziste de exterminare a evreilor. Cu toate acestea, în comparație cu Holocaustul, majoritatea
oamenilor știu puține despre acest episod sumbr u”.
Pentru „a rezolva” cu puțin zgomot și cu mare succes chestiunea armeană, pentru a scăpa de
elementul armean, Comitetul central al partidului Junilor Turci, aflat la putere, guvernul și forurile
locale au folosit starea de război. Având un plan amănunți t, pregătit în prealabil, în 1915 -1916 s -a
îndeplinit exterminarea armenilor occidentali – Marele Genocid Armean.
În Armenia Occidentală și în regiunile populate de armeni din Turcia au fost masacrați, dislocați
și lichidați pe drumurile deportării sau au fost exterminați în deșerturile Mesopotamiei circa 1,5
milioane de armeni, care alcătuiau o treime din numărul total al poporului armean și două treimi din
segmentul său apusean. Dar actele de barbarie nu s -au limitat la atât.
Au fost convertiți forțat la mahomedanism aproape 200 mii de armeni, circa un milion s -au
răspândit în lume, au fost distruse valorile materiale și spirituale ale Armeniei Occidentale.
Guvernul Junilor Turci ascundea cu abilitate în comunicatele oficiale evidența dislocării
armenilor, încerca să nu permită, atât prin poștă, cât și prin telegraf, răspândirea veștilor cu privire la
exterminarea populației armene.
Faptele cunoscute de opinia publică europeană erau negate sau explicate de către guvernul
Junilor Turci ca fiind măsuri de rep rimare a „manifestărilor revoluționare” ale armenilor sau ca o
dislocare a populației din rațiuni strategice și de asigurare a vieții armenilor. Cu toate acestea, acțiunea
de exterminare nu putea fi ascunsă.
În curând au ajuns în Europa mărturiile de la fa ța locului ale membrilor unor misiuni
diplomatice și clericale ale statelor europene informate, din partea consulilor și ambasadorilor care
lucrau în Imperiul Otoman și în țările care oferiseră azil armenilor pribegi ruinați. Aceștia constatau
falsitatea a rgumentelor cercurilor guvernamentale turcești despre „manifestările revoluționare ale
armenilor” sau despre „îndepărtarea lor din zonele operațiunilor militare cu intenția protejării vieții lor”.
Deși sursele oficiale demne de încredere confirmau crimele Junilor Turci, guvernele Germaniei
si Austro -Ungariei, fiind aliatele Turciei, nu erau interesate să împiedice deportarea armenilor sau, cel
puțin, să condamne politica Junilor Turci de exterminare a armenilor. Mai mult, în ciuda criticilor

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

28
opiniei publice mondiale, ele justificau și patronau stilul de acțiune inuman al aliatului, prin care
încurajau și mai mult autoritățile turcești.
Aceste crime, comise de Turcia împotriva umanității și civilizației, obligă guvernele Rusiei,
Marii Britanii și Franței să declare public Înaltei Porți că pun responsabilitatea personală a crimelor
comise pe seama tuturor membrilor guvernului turc, precum și pe cea a acelor reprezentanți locali ai
guvernului, care au participat la masacrare.
Declarația este specială prin faptu l că stabilea obligația comună a guvernelor Antantei de a
recunoaște, după război, responsabilitatea guvernului turc și a autorităților locale pentru crimele comise.
În document, puterile și -au fundamentat obligația prin expresia „aceste noi crime comise d e Turcia”,
incluzând în aceasta nu numai cutremurătoarele întâmplări din 1915, ci și masacrele armenești din anii
1894 -1896, care fuseseră un preludiu al Marelui Genocid Armean. Exterminarea armenilor a fost
calificată drept „crimă împotriva umanității și civilizației”. Această definiție a creat un precedent pentru
punerea în circulație în dreptul internațional a conceptului de „crimă împotriva umanității și civilizației”.
Politica promovată de Țările Triplei înțelegeri în problema genocidului armenilor occ identali
dovedește că o crimă îndreptată împotriva umanității nu poate fi prevenită nici de interesele de stat
înguste și – nici măcar – în condițiile generale, de interesele de grup ale statelor.
7. Planul Ost (Generalplan Ost)

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

29
– Timpul desfășurării: 1939-1944;
– Victime: populația Europei Estice și a URSS;
– Locul desfășurării: Europa Estică, teritoriul ocupat al URSS;
– Caracterul: etnic;
– Organizatorii și autorii: partidul național -socialist german, grupările profasciste și
împuterniciții de pe teritoriile ocupate.
„Planul Ost” constituia un amplu program de epurări etnice în masă a populației Europei Estice
și a URSS. Acesta era o parte a unui plan global nazist de „eliberare a spațiului vital” (Lebensraum)
pentru germani și alte popoare germanice din cont ul teritoriilor populate de „rasele inferioare”, precum
sunt cele de origine slavă.
Copii ale planului nu s -au păstrat, însă unele detalii ale acestuia au fost restabilite datorită
citatelor și trimiterilor la documentele celui de al Treilea Reich. Potrivi t planului, populația de origine
slavă din Europa Estică și partea europeană a URSS trebuia supusă parțial germanizării, parțial
deportată peste Ural sau nimicită. Se planifica cruțarea unui mic procent al populației autohtone pentru
a fi utilizată în cali tate de forță de muncă gratuită pentru coloniștii germani. După calculele autorităților
naziste, în 50 de ani, numărul germanilor ce vor popula aceste teritorii se va ridica la 250 milioane.
Planul se referea la toate popoarele care trebuiau fi supuse colo nizării. Din documentele păstrate nu se
menționează nimic despre soarta evreilor, din motivul că la acel moment deja fusese „aprobat” proiectul
„soluției finale a chestiunii evreiești”, conform căruia evreii trebuiau supuși nimicirii totale.
Deși se presup unea ca planul să fie realizat în totalitate doar după finisarea războiului, în cadrul
acestuia s -a reușit distrugerea a aproximativ 3 m ilioane de oameni. Doar pe teritoriul Bielorusiei naziștii
au organizat 260 de lagăre ale morții și 170 de ghettouri.
Despre Planul Ost omenirea a aflat în timpul procesului de la Nürnberg împotriva criminalilor
naziști. Dacă Germania ar fi obținut victorie în acest război, atunci genocidul evreilor ar fi constituit
doar prima etapă a distrugerii milioanelor de oameni care populau Europa de Est și URSS.
8. Holocaustul

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

30
– Timpul desfășurării: 1933 -1945;
– Victime: evreii;
– Locul desfășurării: Europa;
– Caracterul: etnic și religios;
– Organizatorii și autorii: partidul național -socialist al Germaniei.
Holocaustul a reprezentat persecutarea și omorârea sistematică, sponsorizată de stat, a
aproximativ 6 mln. de evrei de către regimul nazist și adepții săi. Instaurându -se la putere în ianuarie
1933, regimul nazist era convins că germanii sunt o „rasă superioară”, evreii fiind repre zentanții unei
„rase inferioare”, constituind un pericol pentru așa -numita comunitate ariană. Pe parcursul erei
holocaustului, autoritățile germane au victimizat și alte grupuri pe care le considerau inferioare: romii,
slavii, persoanele cu dizabilități et c. Alte grupuri erau persecutate din motive politice, ideologice sau de
comportament, cum ar fi comuniștii, socialiștii, homosexualii.
Către anul 1933 numărul evreilor europeni era apreciat la 9 mln. La finele războiului, în 1945,
naziștii reușiseră să nim icească mai mult de jumătate din numărul lor ca parte a „Soluției finale” – o
politică de exterminare totală a evreilor din Europa. Conform planului lui Adolf Hitler, persecutarea și
nimicirea evreilor trebuia să aibă loc pe etape. Inițial s -a început cu a doptarea unei legislații
discriminatorii față de evrei, apoi boicot economic și explozii de violență (pogromul Nopții de cristal).
Deși evreii constituiau victimele primare ale politicii germane de exterminare, au mai fost nimiciți și
200 000 de romi și ce l puțin 200 000 de persoane cu dizabilități, cu precădere de origine germană, care
fuseseră omorâte conform „Programului de eutanasie” – un plan clandestin de omorâre sistematică și
instituționalizată a pacienților cu dizabilități fizice și/sau psihice, fă ră conștientizarea sau
consimțământul lor sau al rudelor acestora. Acest program a debutat în vara anului 1939 cu nimicirea
copiilor cu dizabilități. Aceștia erau omorâți prin administrarea unei supradoze de medicament. În așa
mod a fost suprimată viața a aproximativ 5000 de copii.
În anii timpurii ai regimului, partidul național -socialist a instituit lagăre de concentrare pentru
deținerea oponenților politici și ideologici reali și imaginari. Pentru a monitoriza mai eficient populația
evreiască, precum și pentru a facilita deportările ulterioare, au mai fost create ghettouri, lagăre de muncă
forțată. Între anii 1941 -1944 autoritățile germane au deportat milioane de evrei din Germania și din
teritoriile ocupate în lagăre de exterminare, unde aceștia erau nim iciți prin intoxicare cu gaz.
În lunile finale ale războiului, gărzile germane transferau lagărele prin marșuri forțate, numite
„marșurile morții”, pentru a împiedica eliberarea prizonierilor. Însă, odată cu ofensiva asupra armatei
germane, puterile aliate eliberau treptat prizonierii.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

31
Între anii 1948 -1951 aproximativ 700 000 de evrei au emigrat în Israel, o altă parte
considerabilă a emigrat în SUA. Holocaustul a devastat majoritatea comunităților evreiești și le -a
eliminat din Europa.
9. Genocidul serbilo r

– Timpul desfășurării: 1941 -1944;
– Victime: serbii;
– Locul desfășurării: Iugoslavia;
– Caracterul: etnic și religios;
– Organizatorii și autorii: conducerea regimului profascist al Croației.
În 1941 Germania a obținut victorie asupra Iugoslaviei. În acest context, croaților li s -a permis
să-și constituie propriul stat semiindependent (croații se disting de serbi prin religia care o confesează;
astfel, croații sunt catolici, iar serbii – ortodocși; limba și cultura ambelor popoare sunt identice).
Conducerea noului stat a fost exercitată de o mișcare ultranaționalistă, al cărei scop s -a declarat
a fi transformarea Croației într -un stat pur catolic, iar serbii, romii și evreii care o populau urmau să fie
nimiciți. În perioada 1941 -1944 regimul ultranaționalist a exterminat circa 700 000 oameni. Croația era
unicul aliat al Germaniei care și -a creat propriile lagăre de concentrare.
În timpul declanșării războiului civil în Iugoslavia la începutul anilor ’90, fostul conflict dintre
croați și serbi a izbucnit cu o n ouă forță. Se poate afirma cu toată certitudinea că atrocitățile care au avut
loc în cadrul acestui conflict își au rădăcinile în evenimentele din timpul celui de -al doilea război
mondial.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

32
10. Acte genocidale în cadrul infracțiunilor de război în Japonia

– Timpul desfășurării: 1930 -1945;
– Victime: chinezii, filipinii, alte popoare ale Asiei sud -estice;
– Locul desfășurării: Asia sud -estică;
– Caracterul: etnic;
– Organizatorii și autorii: armata japoneză imperială.
Având scopul colonizării Asiei sud -estice și asigurării cu surse de materie primă și cu piețe de
desfacere, în anul 1931 Japonia a început să promoveze o politică agresivă de expansiune în regiunea
menționată. Acțiunile armatei japoneze în Asia sud -estică în pe rioada 1931 -1945 au fost caracterizate
prin comiterea unui mare număr de infracțiuni contra umanității, care deseori aveau caracter genocidal.
În calitate de exemplu pot fi aduse trei dintre ele.
Masacrul de la Nanking. În 1937 s -a început războiul dintre China și Japonia. În luna august a
aceluiași an, după lupte sângeroase, forțele japoneze au intrat în Shanghai și l -au ocupat, apoi a urmat
orașul Nanking. La 13 decembrie 1937 forțele japoneze, luând cu asalt orașul, au început să omoare cu
cruzime popula ția civilă care nu participa la lupte (după unele date, 300 000 de persoane), incendiind și
jefuind locuințe, săvârșind violuri atât asupra fetițelor, cât și asupra femeilor în etate (conform unor date,
20 000 de persoane). Potrivit datelor tribunalelor ca re au urmat, pierderile omenești se estimează la 200
000 persoane. Această diferență se explică prin faptul că primii cercetători includ în numărul victimelor
nu doar locuitorii orașului Nanking dar și pe cei din periferiile acestuia.
În pofida faptului că după acest război o mare parte din militarii japonezi au fost judecați pentru
masacrele de la Nanking, începând cu 1970 partea japoneză promovează o politică de negare a
infracțiunilor comise în Nanking.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

33
Operațiunea „Suk Cing”. După ocuparea coloniei brit anice Singapore la 15 februarie 1942,
forțele japoneze au decis să depisteze și să lichideze așa -numitele „elemente antijaponeze” din
comunitatea chineză în care se înscriau chinezii care au participat la apărarea Singapore, foștii
funcționari ai administr ației britanice și chiar persoane care au participat la acte de caritate în fondul de
susținere a Chinei. În lista celor care urmau a fi exterminați erau incluse și persoane doar pentru faptul
că sunt originari din China. Această operațiune a fost numită „ Suk Cing”, ceea ce în traducere din
chineză semnifică „lichidare” sau „curățire”. Victimele erau scoase în afara orașului și împușcate. În
curând, operațiunea „Suk Cing” a început să fie aplicată și în Malaysia, însă la începutul lunii martie
realizarea op erațiunii a fost întreruptă, deoarece forțele militare au fost expediate pe altă parte a
frontului. Numărul exact al celor exterminați nu se cunoaște, acesta variind între 50 000 – 100 000 de
oameni.
Distrugerea Manilei. La începutul lunii februarie 1945, pentru conducerea japoneză a devenit
clară imposibilitatea menținerii Manilei. În aceste circumstanțe, armata a început procesul de distrugere
a acesteia, inclusiv a populației civile. Planul de distrugere a fost elaborat la Tokio. Japonezii au distrus
bisericile, școlile, spitalele și locuințele. La 10 februarie soldații au dat buzna în edificiul spitalului Crucii
Roșii și au omorât cu cruzime personalul medical, bolnavii și chiar copiii. Același destin a fost rezervat
și consulatului spaniol: circa 50 de persoane au decedat în clădirea incendiată. Acțiunile de masacrare
s-au răsfrânt și asupra regiunilor periferice. În mănăstiri și școli erau omorâți în masă călugării,
profesorii și elevii. După unele date, numărul victimelor în Manila constituie 100 000 d e persoane.
După încheierea războiului, au fost aduși în fața tribunalului 5600 de militari japonezi, acuzați
de infracțiuni de război, mai mulți de 4400 au fost condamnați, iar 1000 dintre ei au fost condamnați la
moarte. În prezent, în Japonia se promove ază o politică activă de negare a acțiunilor genocidale comise
de armata japoneză în timpul celui de -al doilea război mondial. Multe manuale de istorie editate recent
în Japonia nu amintesc despre infracțiunile comise de militarii japonezi. Mai mult ca atâ t, cenușa
infractorilor militari este păstrată în templul din Yasukuni și este considerată o comoară națională sacră.
11. Genocidul din Cambodgia

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

34
– Timpul desfășurării: 1975 -1979;
– Victime: clasa medie socială, minoritățile etnice și religioase;
– Locul desfășurării: Cambodgia;
– Caracterul: etnic;
– Organizatorii și autorii: partidul comunist din Cambodgia.
În luna aprilie 1975, după finisarea războiului civil care a durat cinci ani, detașamentele
Khmerilor Roșii (structuri militarizate ale partidului comuni st al Cambodgiei) au luat sub conducerea
sa capitala Cambodgiei și l -au înlăturat de la putere pe generalul Lon Nol. Noua conducere și -a pus
scopul traducerii în viață a ideii utopice de creare a unei societăți create în exclusivitate din țărani
muncitori, o societate total independentă de forțele din exterior. Aceasta totuși nu a fost un impediment
pentru Khmerii Roșii de a primi ajutor material și militar din partea Chinei și a Coreei de Nord;
ideologia lor constituia un amestec de marxism și anticolonial ism.
Îndată după ocuparea capitalei s -a început transferul forțat al populației urbane spre periferii în
lagăre special create pentru „educație în muncă”. Același destin a fost rezervat și locuitorilor din alte
orașe mari. Noua conducere a stabilit un plan pentru colectarea orezului: 3 tone de pe un hectar, pe când
rezultatul real era 1 tonă/ha. Pentru a realiza acest plan exagerat, oamenii erau obligați să lucreze câte
12 ore pe zi, fără pauză, cu o normare drastică a hrănii, în condiții antisanitare. În c onsecință, supuși
foamei, extenuării, bolilor, oamenii decedau.
Khmerii Roșii au început și o luptă drastică cu „elemente ale trecutului”: au închis școlile,
spitalele, bibliotecile, fabricile. S -a anulat sistemul financiar, toate religiile au fost interzise, iar
proprietatea privată – confiscată. S -a început distrugerea planificată a membrilor comunităților
religioase, intelectualității, comercianților, foștilor funcționari, precum și a oricăror persoane care
îndrăzneau să manifeste dezacord cu poli tica promovată de Khmerii Roșii.
După ce în 1977 provincia Kampuchia a intrat în război cu Vietnamul comunist, în ideologia
Khmerilor Roșii a apărut o manifestare rasistă. S -a declanșat o persecutare aspră a minorităților din
Kampuchia, inclusiv a chinezil or și vietnamezilor. Spre exemplu, din 425 000 de chinezi din
Cambodgia au supraviețuit doar jumătate. De asemenea, în regiunile estice ale țării au fost exterminați
sute de mii de locuitori care erau suspectați de colaborare cu Vietnamul. În 1978 forțe ar mate
vietnameze au pătruns în Cambodgia și în ianuarie 1979 regimul Khmerilor Roșii a fost înlăturat.
După unele calcule, pe parcursul a 3,5 ani de conducere a Khmerilor Roșii au fost nimicite 25%
din populația urbană și 15% din cea rurală, în total circa 1,7 mln. de oameni.
Pe parcursul anilor ’80, Khmerii Roșii – reorganizați în detașamente de partizani – au continuat
războiul împotriva guvernului vietnamez, beneficiind de susținerea financiară și militară mărinimoasă

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

35
atât a Chinei, cât și a SUA. După sem narea acordului de pace în 1991, o parte din detașamentele
Khmerilor Roșii s -au predat autorităților și au fost amnistiați.
În luna octombrie 2004 în Cambodgia a fost adoptată o lege specială de instituire a unui tribunal
care să judece actele comise în pe rioada 1975 -1979.
12. Actele de genocid al populației africane din Darfur

– Timpul desfășurării: 2003 – până în prezent;
– Victime: populația aborigenă africană din Darfur (o provincie din vestul Sudanului);
– Locul desfășurării: Sudan;
– Caracterul: etnic;
– Organizatorii și autorii: conducerea Sudanului și migratorii arabi.
Conflictul dintre populația indigenă africană și migratorii arabi își are rădăcinile adânc în trecut,
însă recenta explozie de violență a început în februarie 2003, când două grupări militarizate: SLM –
Sudan Liberation Mouvement (Mișcarea sudaneză de eliberare) și JEM – Justice and Equality
Mouvement (Mișcarea pentru justiție și egalitate), ambele constituite din trei grupuri etnice africane, s –
au răzvrătit împotriva guvernului sudane z pentru a anula izolarea economică și politică a regiunii.
Sub pretextul înăbușirii răscoalei, conducerea a pus în acțiune detașamente din arabi migratori
care erau susținuți de armată. În opinia unor observatori, situația se agravează și datorită faptulu i că în
Darfur au fost descoperite resurse naturale bogate de combustibil, presupunându -se că scopul final al
conducerii este de a expulza după posibilitate populația indigenă din această regiune sau de a o nimici.
Genocidul a fost organizat după schema cl asică, pusă în aplicare și de Imperiul Otoman în procesul de

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

36
exterminare a armenilor. Inițial, persoanele sunt expulzate de pe teritoriile băștinașe, apoi se distrug
plantațiile, rezervele de produse, se nimicesc animalele, se otrăvesc sursele acvatice. Ul terior, victimele
se concentrează în lagăre speciale aproape fără apă și hrană, astfel fiind condamnate la moarte lentă.
Cei care încearcă să părăsească lagărul sunt nimiciți fără milă. Mai mult ca atât, guvernul sudanez
creează obstacole livrării din exte rior a ajutorului umanitar pentru refugiați.
ONU apreciază numărul populației forțat transferate la 2 mln. de oameni, iar numărul
victimelor la 180 000 de persoane, însă această cifră nu este exactă, deoarece nu s -au luat în considerație
datele privind mor talitatea în unele lagăre amplasate în regiuni, în care accesul este dificil. Astfel, mult
mai aproape de realitate este cifra de 300 000 victime prezentată de comisia britanică.
Deși există numeroase raporturi ale observatorilor internaționali despre situ ația critică din
Darfur, o intervenție internațională este puțin probabilă. Încercările de a impune sancțiuni Sudanului nu
și-au găsit aplicare din cauza coliziei intereselor marilor puteri – membre ale Consiliului de Securitate
al ONU. De exemplu, China e ste unul dintre cei mai mari cumpărători ai combustibilului sudanez, iar
Federația Rusă furnizează armament în Sudan. De asemenea, conflictul din Irak a exclus posibilitatea
livrării mijloacelor de ameliorare a situației din partea SUA. Amintim că, în 2004 , George Bush a numit
evenimentele care au loc în Darfur drept genocid, limitându -se doar la această constatare, pași reali de
a stopa masacrul din Darfur nefiind întreprinși.
În regiunea respectivă s -a aflat un timp un grup de pacificatori din partea Uniu nii Africane, dar
eficacitatea acesteia a fost redusă din cauza numărului mic de membri, finanțării modeste și a spectrului
restrâns de drepturi oferite de mandat.
13. Genocidul din Rwanda

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

37
– Timpul desfășurării: 1994;
– Victime: grupul tutsi;
– Locul desfășurării: Rwanda;
– Caracterul: etnic;
– Organizatorii și autorii: grupul hutu.
Încordarea politică între grupurile tutsi și hutu își are originea în istoria Rwandei. Până la epoca
colonială, grupul tutsi, deși constituia o minoritate, întotdeauna se afla la conducerea statului. Ulterior,
devenind o colonie, inițial a Germaniei, apoi a Belgiei, puterea din nou a fost încredințată în
exclusivitate reprezentanților grupului tutsi.
După obținerea independenței de către Rwanda în 1962, puterea politică a trecut la hutu. Din
acest moment și până în anul 1994 în stat a avut loc o confruntare permanentă dintre reprezentanții
grupului hutu și cei ai grupului tutsi, care nu doreau să se resemneze cu pierderea puterii; uneori, aceste
conflicte aveau caracter armat. În același timp, salvându -se de persecutări, din provinciile alăturate în
Rwanda s -au refugiat mii de hutu.
În vara anului 1993 părțile au reușit să se înțeleagă referitor la încetarea operațiunilor militare
și să permită accesul și integrarea membrilor tuts i în viața politică a țării. Însă, la 6 aprilie 1994 avionul
la bordul căruia se afla președintele Rwandei și cel al Burundiei a fost deturnat. Există două versiuni:
conform uneia, actul terorist a fost comis de reprezentanții radicali ai hutu care condamn au intenția
președintelui de a face cedări membrilor tutsi; altă versiune pune actul terorist pe seama reprezentanților
tutsi care erau nemulțumiți de modul lent în care acționează președintele. În noaptea zilei de 7 aprilie
1994 forțele armate ale grupulu i hutu au declanșat masacrul împotriva membrilor tutsi. În primele zile
au fost omorâți mii de oameni. Unii au reușit să se salveze refugiindu -se în lagărele create de ONU,
însă forțele acestuia nu au intervenit în nici un fel, păstrându -și statutul de obs ervatori. Prin mass -media
s-a început o propagandă activă a cultivării urii față de tutsi, precum și se anunțau locurile unde se
refugiau aceștia pentru ca ulterior să fie nimiciți fără milă.
Europa nu a acordat nici un ajutor victimelor. Mai mult ca atât, la 11 aprilie forțele pacifice
belgiene primesc ordinul de a părăsi teritoriul școlii Don Bosco, unde sub protecția lor se aflau 2000 de
tutsi care, fiind lăsați în voia soartei, au fost masacrați în aceeași zi. Peste câteva zile detașamentele
Crucii Roși i au anunțat că numărul victimelor se estimează la zeci dacă nu la sute de mii de oameni.
La 17 mai 1994 Consiliul de Securitate a decis trimiterea a 5500 soldați în zona de conflict, dar
plecarea lor a fost reținută din cauza unor probleme de finanțare. L a acel moment Crucea Roșie anunță
că numărul victimelor s -a ridicat la 500 000 de oameni. În pofida situației dezastruoase, la mijlocul lunii
iunie forțele ONU așa și nu plecaseră în Rwanda.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

38
Masacrul s -a sfârșit după ce în luna iulie detașamentele Frontulu i Patriotic al Rwandei (format
din tutsi) au ocupat capitala, iar elita puterii hutu s -a văzut nevoită să se refugieze în Zair. Conform
datelor oficiale, genocidul din Rwanda s -a soldat cu 937 000 victime. Faptul genocidului în privința
grupului tutsi a fo st recunoscut de comunitatea internațională. Caracterul planificat al acestuia a fost
probat prin diverse materiale. Se cunoaște, spre exemplu, faptul că guvernul ruandez a folosit creditele
primite de la fondurile internaționale pentru susținerea militară a detașamentelor hutu, numărul cărora
la începutul genocidului a ajuns la 30 000 oameni.
În luna noiembrie 1994 în Tanzania a fost instituit Tribunalul Penal Internațional pentru
Rwanda.
În decembrie 1999 o comisie independentă, sub mandatul Secretarului General al ONU, a
efectuat o cercetare și a prezentat un raport prin care a criticat poziția ONU pe parcursul evenimentelor
din Rwanda. Comisia a ajuns la concluzia că statele membre ale ONU au avut posibilitatea să stopeze
actele de genocid, dar din cauza insuficienței de resurse și a lipsei de voință politică a ezitat să ia măsurile
de rigoare.
Concluzii
În fiecare societate există divizarea membrilor în „ai săi” și „străini” – pe baza criteriilor de
naționalitate, rasă, religie etc. În cazul în care soci etatea este bipolară, adică în ea coexistă două sau mai
multe grupuri care se deosebesc esențial, survenirea comiterii genocidului este mult mai probabilă.
După cum s -a observat din cele expuse, nici o crimă de genocid nu a avut loc în mod spontan:
statele și comunitățile aveau nevoie de timp pentru a planifica și aduce la îndeplinire această infracțiune.
Această crimă întotdeauna poartă un caracter organizat, de regulă, de către stat. Grupurile de persoane
care apar ca autori sunt din timp instruiți și îna rmați. Grupul – organizator al genocidului întotdeauna
neagă faptul comiterii acestuia, declarând ca false datele despre numărul victimelor, depozițiile
acestora, inițiind contrapropagandă prin învinuirea victimelor de infracțiuni imaginare, blocând
cercet area crimelor în cauză. În multe cazuri organizatorii genocidului – înalți funcționari – au reușit să
evite răspunderea penală.
Astfel, în prezentul capitol, am făcut o caracterizare succintă a actelor de distrugere în masă a
persoanelor după criterii de r asă, etnie, religie sau naționalitate. Evident, această listă nu pretinde a avea
un caracter exhaustiv; din nefericire, istoria omenirii abundă în acte genocidale de care astăzi mulți
nu-și mai amintesc. Puțini, spre exemplu, cunosc despre politica de genocid care continuă până în
prezent în provincia Darfur. Scopul trecerii lor în revistă a fost să ne amintim despre cele mai negre file
din istoria omenirii, întrucât uitarea sau ignoranța duce în mod inevitabil la repetarea acestor infracțiuni
în preze nt și în viitor.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

39
Cap. 3 Tribunal ele penale internaționale
Dreptul penal internațional a cunoscut p ână în prezent progrese remarcabile în plan
material, prin adoptarea unor importante convenții internaționale de reglementare a colaborării
în diverse domenii, care cuprind și dispoziții cu caracter penal pentru sancționarea încălcărilor
grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenții cu caracter pur penal de
incriminare și sancționare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori u niversale.
În plan jurisdicțional, al creării unor instituții judiciare internaționale, care să pună în
aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puține.
În lipsa unei asemenea jurisdicții penale, sancționarea infracțiu nilor
internaționale continuă să fie realizată, cu unele excepții limitate și conjuncturale, în cadru
național, de către instanțele penale ale fiecărui stat.
Convențiile internaționale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind
prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor
infracțiuni și să -i pedepsească indiferent de cetățenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde
au fost comise faptele, sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibi l să o facă, să -i
extrădeze altui stat interesat, precum și să coopereze între ele, astfel ca aceștia să nu răm ână
nepedepsiți, ele exercit ând în acest mod, o competență universală cu caracter
alternativ.
Convențiile internaționale r espective nu stabilesc, însă, și reguli de drept judiciar sau
procedural, în afara unor dispoziții destul de sumare referitoare la obligația respectării de către
instanțele judecătorești naționale a garanțiilor procesuale general recunoscute și comune
legislației penale a statelor civilizate. În baza convențiilor internaționale care asigură
protecția umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părți s -au angajat să ia toate
măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracți unilor grave, cu
caracter de crime internaționale, definite în cuprinsul acestora.
Încercările comunității internaționale de a atrage la răspundere penală persoanele
vinovate de comiterea celor mai grave infracțiuni internaționale, manifestate în dezlănțuirea
războiului de agresiune, au fost întreprinse încă de după primul război mondial, prin dispozițiile
Tratatului de la Versailles.
Cu începerea celui de -al doilea Război Mondial și îndeosebi după atacul Germaniei
asupra Uniunii Sovietice ideea pedepsirii criminalilor de război, ce au dezlănțuit acest război
și-au găsit reflectare în numeroase acte juridice internaționale .

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

40
3.1. Tribunal ul Internațional de la Nürnberg

Potrivit statutului său, Tribunalul Militar Internațional, care și -a stabilit drept mediu
orașul Nürnberg din Germania ocupată, era compus din patru membri și patru supleanți,
reprezent ând pe cele patru mari puteri învingătoare, președinția acestuia fiind asigurată pe r ând
de către unul dintre judecători, iar hotăr ârile f iind luate cu majoritatea membrilor săi, în caz de
egalitate preval ând votul președintelui. Pentru hotăr ârea de condamnare era necesar votul a cel
puțin trei judecători.
Potrivit Statutului (art.5) în caz de necesitate, determinată de numărul proc eselor de
judecată, se puteau înființa și alte tribunale, cu compoziție, competență și procedură identice
cu cele prevăzute în Statut. Competența contencioasă ratione materiae Tribunalului prevăzute
în art. 6 din Statut, se referă la:
1. Crime contra păcii : ordonarea, pregătirea, declanșarea sau ducerea unui război de
agresiune sau unui război cu încălcarea tratatelor sau acordurilor internaționale, sau
participarea la un complot pentru îndeplinirea oricărei din aceste acte ;
2. Crime de război: încălcarea legil or și obiceiurilor războiului, în cadrul cărora erau
incluse cu caracter exemplificator asasinatul, tratamente inumane, și deportarea pentru muncă
forțată sau în orice alt scop al populațiile civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau
tratamentele inu mane ale prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea
ostaticilor, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a orașelor și satelor
sau devastarea lor nejustificată de necesități militare;
3. Crimele contra umanit ății: asasinatul, exterminarea, deportarea și orice alt act
inuman comisă împotriva oricărei popualții civile, înainte sau în timpul războaielor, ca și
persecuțiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau persecuții
indiferent dacă constituie sau nu o încălcare a dreptului intern al țării unde s -au produs, au fost
comise ca urmare a comiterii oricărei crime aflate în competența Tribunalului sau în legătură
cu o asemenea crimă.
În legătură cu competența ratione personae , Statutul aduce unele precizări importante
referitoare la marii criminali de război. Tribunalul era competent să judece orice persoană care,
acțion ând în contul țărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membri ai unei
organizații, oricare din c rimele internaționale.
Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii oricăreia dintre crimele
prevăzute de Statut erau răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte persoane în
executarea planurilor respective, situația lor fii nd evident, aceea de instigatori sau complici

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

41
după caz. Astfel faptul că asemenea persoane sunt șefi de stat sau înalți funcționari nu
constituie nici o scuză absolutorie, nici un motiv de diminuare a pedepsei, iar împrejurările că
acuzatul ar fi acționat conform instrucțiunilor guvernului său ori a unui superior erarhic, nu îl
exonerează de răspundere, put ând fi însă, considerată un motiv de atenuare a pedepsei, dacă
Tribunalul ar aprecia că aceasta ar fi în interesul justiției.
În cazul în care în cadrul unui proces se constată că un inculpat vinovat de o anumită
faptă face parte dintr -un grup sau o organizație, Tribunalul este abilitat (art.9) să declare că
gruparea sau organizația respectivă sunt criminale. În virtutea acestui temei Gestapo -ul, SS -ul
și conducerea Partidului Nazist German au fost declarate criminale. O asemenia declarație
îndreptățesc autoritățile competente ale fiecăruia dintre statele fondatoare ale Tribunalului să
defere tribunalelor militare naționale pe oricare din membrii org anizației sau grupului declarat
ca avînd caracter criminal în virtutea simplei lor afilieri la o asemeina organizație sau grup, al
căror caracter criminal se consideră declarat și nu poate fi suspus contestației.
Tribunalul era împuternicit să judece pe cei acuzați și în contumacie, indiferent că
aceștia nu au fost descoperiți sau nu se prezintă.
Tribunalul putea să pronunțe în caz de constatare a vinovăției pedeapsa cu moartea sau
orice altă pedeapsă pe care o considera justă, av ând și dreptul de a ordona confiscarea oricăror
bunuri furate de către condamnat, care erau remise Consiliului de Control al Aliaților din
Germania (art.27 și 28).
Executarea pedepselor era încredințată Consiliului de Control al Aliaților, care avea și
dreptul de a mod ifica sau de a reduce pedepsele aplicate, fără a le agrava (art.29). Potrivit
Statutului primul proces trebuia să aibă loc la Nürnberg.
Actul de acuzare, încheiat la 6 octombrie 1956, din care 120 mii de nume indicate în
Registrul Central al Suspecților, nu viza decât 22 de num e, și acestea aparțineau cap ilor
Reichului fascist, cărora li se imputa organizarea și participarea la conspirația împotriva păcii
și la săv ârșirea de crime împotriva umanității. Astfel, au fost condamnate la moarte 12
persoane, la muncă silnică pe viață 4 persoane, iar la închisoare între 10 și 20 de ani alte 4
persoane, 3 inculpați fiind achitați
În plus, erau declarate culpabile instituții și organizații ca Guvernul Reichului,
conducerea politică a Partidului Nazist, Gestapo -ul, S.S. -ul, S.D. -ul, S.A. –ul și
Comandamentul General al Wehrmachtului.
Astfel, răspunderea internațională a persoanei fizice și principiile definitorii ale acesteia
au fost confirmate prin sentința Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg. Această
sentință susține adevărul precum că numai prin pedepsirea persoanelor vinovate de săv ârșirea

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

42
infracțiunilor internaționale se poate garanta respectarea dreptului internațional.
Prin urmare, se prezumă moralmente posibilitatea oricărei persoane fi zice de a opta
pentru un anumit comportament în cadrul societății internaționale, fapt proporțional
pasibilității atragerii la răspunderea internațională penală pentru faptele sale.

3.2. Tribunalul Militar Internațional de la Tokio.

Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient, cunoscut și ca Tribunalul de la
Tokio, a fost înființat în condiții istorice similare cu cele ale Tribunalului de la Nürnberg.
Constituirea unui asemenia tribunal a fost preconizată în „Declarația de la Postdam”
din 2 6 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și China, care
cuprindeau condițiile de capitulare a Japoniei, la care a aderat la 8 august 1945, odată cu
intrarea sa în război contra acestei țări, și fosta Uniune Sovietică. Declarația a fost acceptată de
Japonia la 1 septembrie 1945, după înfr ângerea sa.
În baza declarației din 1945, Comandamentul suprem al forțelor aliate din Extremul
Orient a aprobat la 19 ianuarie 1946 „Carta Tribunalului Militar Internațional pentru Extremul
Orient”, pentru a pedepsi cu promptitudine pe marii criminali de război din această parte a
lumii, în fapt pe militarii japonezi care au declanșat și purtat războiul de agresiune împotriva
țărilor învingătoare.
În constituirea și funcționarea Tribunalul ui un rol important la jucat Comandantul
suprem al forțelor aliate din aprobarea Cartei Tribunalului și a președintelui Tribunalului, care
îndeplinea funcții legate de numirea președintelui Consiliului care îndeplinea funcțiile de
executare, modificare, at enuare a pedepselor pronunțate, realiza de fapt supravegherea asupra
întregi activități a Tribunalului.
Carta Tribunalului de la Tokio cuprindea, în liniile sale generale, principii și
reglementări asemănătoare cu cele din Statutul Tribunalului d e la Nürnberg, cu unele deosebiti,
încă. Particulară ne apare organizarea și compentența Tribunalului de la Tokio. Tribunalul era
compus din cel puțin 6 judecători (art.2 și 4). Compentența ratione personae a Tribunalului se
limita la persoanele învinuite a fi comis crime grave, nefiind abilitat să declare criminale
anumite grupuri sau organizații, ca în cazul celui de la Nürnberg.
Competența ratione materiae cuprindea crimele contra păcii, crimele de război și
crimele contra umanității, într -o formulare asemănătoare celei din Statutul Tribunalului de la
Nürnberg cu mențiunea că, în ce privește crimele contra păcii, agresiunea se pedepsea
indiferent dacă a existat sau nu o declarație de război. Crimele de război sunt definite sumar ca

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

43
încălcări ale legilo r și obiceiurilor războiului, iar printre crimele contra umanității nu figurează
și persecuțiile pentru motive politice, rasiale sau religioase.
Regulile de procedură și garanțiile judiciare, precum și cele privind responsabilitatea
acuzaților sau pedep sele pe care Tribunalul le putea aplica sunt similare celor din Statutul
Tribunalului de la Nürnberg. Carta nu cuprindea mențiuni despre caracterul definitiv sau
revizuibil al hotăr ârii, dar nu indica nici că ar fi posibilă vreo cale de atac împotriva hotă rîrilor
de condamnare pronunțate la Tribunal, hotăr ârea fiind executorie la ordinul Comandantului
suprem al forțelor aliate, singurul pentru care se prevedea dreptul de a modifica (art.17).
Procesul a fost marcat de cele 818 ședințe de judecată desfășurat e în public și altele 131
petrecute în camera de deliberări, pe parcursul cărora, tribunalul a examinat 4336 probe scrise
și 1198 de depoziții ale martorilor (dintre care 419 fiind ascultate nemijlocit de Tribunal).
Inculpaților le -a fost asigurată posibil itatea de a se apăra în instanță, de a prezenta probe, de a
participa la interogări, fiind asistați de c âte 3-4 avocați. Într -un final vinovăția tuturor
inculpaților a fost confirmată.
Asemenea procesului de la Nürnberg, procesul de la Tokio a infl uențat vădit evoluția
normelor și principiilor dreptului internațional în legătură cu răspunderea pentru infracțiunile
internaționale comise.

3.3.Tribunalul Internațional pentru Fosta Iugoslavie

Ororile săv ârșite în conflictul armat izbucnit pe teritoriul fostei Iugoslavii, gravele
încălcări ale dreptului internațional umanitar au determinat Organizația Națiunilor Unite să ia
inițiativa studierii aspectelor juridice și de altă natură pe care le -ar ridica constituirea unui
tribunal internațional ad -hoc pent ru judecarea infracțiunilor grave săv ârșite de combatanți prin
încălcarea regulilor de purtare a războiului.
Ca punct de plecare găsim Rezoluția 764 din 13 iulie 1992 a Consiliului de Securitate
al Organizației Națiunilor Unite, prin care se atrăgea ate nția că toate părțile aflate în conflict
trebuie să se conformeze obligațiilor asumate potrivit dreptului internațional umanitar și că
persoanele care comit sau ordonă comiterea încălcărilor Convențiilor de la Geneva sunt direct
răspunzătoare în mod indivi dual pentru aceste încălcări.
Consiliul de Securitate a hotăr ât înființarea unui tribunal internațional în baza raportului
Secretarului General al ONU, care conținea analiza datelor furnizate din Iugoslavia asupra
încălcărilor grave din febrarie 1993. De asemenia, Secretarul General era rugat să prezinte
propuneri concrete și adecvate pentru îndeplinirea rapidă și efectivă a acestei hotăr âri ținînd

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

44
seama inclusiv de sugestiile prezentate de statele -membre ale ONU. Studiile efectuate de
Secretarul Gener al pentru crearea unui asemenia tribunal au evidențiat existența unor probleme
deosebit de complexe de o natură variată. O primă problemă a constituit -o însăși baza juridică
pentru constituirea unui tribunal special și anume dacă un asemenia organism judic iar ar putea
fi creat printr -o rezoluție a Consiliului de Securitate, organ eminamente politic, fără atribuții
legate de problemele jurisdicționale. În al doilea r ând, era necesar de a pregăti o comisie
specială în vederea pregătirii unui astfel de proiect de constituire.
Calea normală din punct de vedere juridic pentru constituirea tribunalului trebuia să fie
una convențională: cea a încheierii unui tratat între state, care să fie în prealabil negociat de un
for internațional adecvat (Adunarea Generală a ONU sau o conferință internațională special
convocată), apoi supus semnării și ratificării. Acest parcurs firesc ar fi avut avantajul unei
abordări și examinări detaliate a tuturor problemelor ce se ridică în legătura cu stabilitatea
tribunalului și ar fi permis statelor participante să -și exercite voința lor suverană, în special,
dacă ele doresc sau nu să devină părți la tratat. În practica relațiilor internaționale de p ână acum
s-a dovedit însă că toate încercările de acest fel au fost sortite eșecului sau amînării sine die.
Astfel, în raportul întocmit de Secretarul General al ONU în ființarea tribunalului
internațional ad -hoc printr -o rezoluție a Consiliului de Securitate se justifică cu următoarele
argumente:
a) Încălcări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii constituie o
amenințare la adresa păcii și securității internaționale;
b) Răspunderea individuală a celor care au săv ârșit crime asupra căreia Consiliul de
Securitate a avertizat în repetate r ânduri în legătură cu situația din fo sta Iugoslavie;
c) Stabilirea unui tribunal internațional ar contribui la îndeplinirrea scopului de a pune
capăt unor asemenea crime (rol preventiv), la luarea unor măsuri efective pentru aducerea în
fața justiției a persoanelor răspunzătoare (rol punitiv) și ar contribui la restabilirea și menținerea
păcii;
d) Instituirea tribunalului s -ar încadra în categoriile măsurilor bazate pe aplicarea
forței în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU;
e) Tribunalul internațional, av ând caracter judiciar, ar trebui să -și exercite atribuțiile
independent de considerații politice, fără a se afla sub controlul Consiliului de Securitate cu
privire la îndeplinirea funcțiilor sale judiciare;
f) Consiliul de Securitate nu creează pentru tribunalul internațional norme de drept
materi al pe care să le aplice, acelea fiind cele din dreptul internațional penal.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

45
În act s -au ridicat și alte probleme, cum ar fi cea a caracterului selectiv al tribunalului
ad-hoc, întruc ât s-au comis crime la fel de atroce ca în fosta Iugoslavie și alte țări î n care au
avut loc conflicte armate, sau privind legea aplicabilă pentru că Protocolul al II -lea de la
Geneva din 1977 referitor la conflictele armate interne nu cuprinde mențiuni exprese referitoare
la pedepsirea autorilor crimelor de război și a crimelor contra umanității. Pe de altă parte, însă
era evident că înt ârzierea constituirii mecanismului judiciar ar fi dus la compromiterea acestuia,
iar rămînerea în continuare nepedepsite a crimelor săv ârșite ar aduce deservicii mari
implimentării normelor drept ului umanitar și ar încuraja asemenea fapte pe viitor.
În cunoștința tuturor acestor aspecte, Consiliul de Securitate a aprobat propunerea
Secretarului General al ONU și prin Rezoluția 827 din 25 mai 1993, a decis „stabilirea unui
tribunal internațional pentru scopul unic de a pedepsi persoane vinovate de încălcări grave ale
dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 și o dată ce
urmează a fi stabilită.
Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie a fost consituit ca un organ subsidiar al Consiliului
de Securitate, temeiul art. 29 din Carta ONU. Potrivit inițialelor prevederi ale Statutului,
Tribunalul Internațional, al cărui sediu este stabilit la Haga, era compus din 11 judecători, aleși
pe o perioadă de 4 ani, cu dreptul de a fi realeși de Adunarea Generală a ONU, la propunerea
Consiliului de Securitate de pe o listă de 22 -23 persoane, întocmită de Secretarul General pe
baza nominalizării de către statele interesate, care pot prezenta c âte doi candidați de
naționalitate difer ită, conform unor criterii care să garanteze competența și obiectivitatea
acestora. Cei 11 judecători sunt reprezentați în două Camere de Primă Instanță a cîte trei
judecători și o Cameră de Apel de cinci judecători. Judecătorii trebuie să fie persoane de înaltă
moralitate, imparțialitate și integritate, să posede calificativele cerute în țările lor pentru a fi
numite în cele mai înalte funcții judiciare.
Conform recentelor modificări, se ajunge actualmente la o componență numerică de 16
judecători permanenți resortisanți ai statelor interesate și un maxim în același timp de 9
judecători ad litem independenți, reprezent ând aceleași state interesate.
Judecătorii permanenți, astfel aleși pe o perioadă de patru ani, sunt angajați în condiții
similare cu cele ale judecătorilor de la Curtea Internațională de Justiție și sunt pasibili
realegerii. Alegerea și desemnarea judecătorilor ad litem este reglementată de prevederile art.
13 ter din Statut. Potrivit art.13 quater alin.1 din Statut, judecătorii ad litem beneficiază mutatis
mutandis de aceleași condiții de angajare, împuterniciri (sub rezerva alin. 2 din articol),
imunități, scutiri și facilități ca și ju decătorii permanenți ai Tribunalului Internațional. În același

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

46
timp, judecătorii ad litem se pot pronunța la faza audierii prealabile în alte procese dec ât cele
în care au fost desemnați să judece.
Judecătorii sunt reprezentați în trei Camere de Pr ima Instanță și o Cameră de Apel. Trei
judecători permanenți și maxim șase judecători ad litem sunt membri a fiecărei Camere de
Prima Insanță. Judecătorii permanenți ai Camerelor de Primă Insanță își aleg din r ândurile lor
câte un președinte.
Camera de Apel se constituia din șapte judecători permanenți: cinci din rândul
judecătorilor permanenți ai Tribunalului Internațional pentru Fosta Iugoslavie și doi din rândul
celor 11 judecători permanenți ai Tribunalului Internațional pentru Rwanda.
Acești șapte judecători în același timp constituie Camera de Apel al Tribunalului
Internațional pentru Rwanda. Apelul este examinat de 5 judecători.
Președintele Tribunalului este ales de către judecătorii permanenți ai acestuia din
propriile r ânduri. Acesta este în același timp membru și președinte al Camerei de Apel.
Competența ratione personae a Tribunalului este limitată la persoanele fizice, autori,
complici și instigatori, care au comis încălcări grave ale dreptului internațional, fără a se
prevedea inculparea unor grupuri instituționalizate (art.6 -7). Ratione materiae Tribunalului,
potrivit Statutului, judecă următoarele categorii de fapte:
1. Încălcări grave ale Convențiilor de la Geneva din 1949 (art.2);
2. Încălcările legilor și obiceiurilor de război;
3. Genocidul (art. 4)
4. Crimele împotriva umanității, evident altele decât genocidul (art.5).
În ce privește categoria de încălcări grave ale Convențiilor de la Geneva din 1949, se
prevede că Tribunalul Internațional este abilitat să urmărească persoanele care comit sau dau
ordin să se comită infracțiuni grave ale Convențiilor de la Geneva din 1949, adică actele
îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor, protejate în condițiile dispozițiilor acestora. În
această categorie intră omuciderea cu intenție, tortura sau tr atamentul inuman, îndeosebi
experiențele biologice, faptul de a cauza cu intenție suferințe mari sau de a aduce atingeri grave
integrității fizice sau sănătății, distrugerea sau însușirea de bunuri nejustificate de necesități
militare și efectuate pe o sca ră largă, într -un mod ilicit și arbitrar, faptul de constrânge un
prizonier de război sau civil să servească în forțele armate ale puterii inamice, faptul de a priva
pe un prizonier sau pe un civil de dreptul său de a fi judecat în mod regulamentar și impa rțial,
expulzarea sau transferul ilegal al unui civil sau deținerea sa ilegală, luarea de civili ca ostatici.
Se precizează că enumerarea încălcărilor de mai sus nu este exhaustivă. Referitor la
genocid, se prevede în Statut că Tribunalul are compentență d e a urmări persoanele care au

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

47
comis genocidul astfel cum este el definit în continuare. Drept urmare, se arată că prin genocid
se înțelege unul din actele enumerate, comis în intenția de a distruge, în tot sau în parte, un
grup național etnic, rasial sau religios, uciderea de membri ai grupului; atingerea gravă adusă
integrității fizice totală sau parțială; măsuri vizînd să împiedice nașterile în s ânul grupului;
transferul forțat de copii, dintr -un grup în altul. Se precizează, în continuare că vor fi pede psite
actele următoare: genocidul, înțelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă și
publică, la comiterea genocidului, tentativa și complicitatea la genocid. Epurarea etnică nu
figurează printre faptele vizate de Statut, dar aceasta nu c ad sub incidența crimelor împotriva
umanității, în măsura în care constituie asasinatul, exterminarea, supunerea în sclavie, expulzări
de persoane, întemnițarea, tortura, violul, persecuțiile pentru rațiuni de ordin politic, rasial sau
religios sau alte ac te inumane.
Potrivit Statutului, Tribunalul Internațional pentru Fosta Iugoslavie aplică normele
dreptului internațional umanitar care fac parte neîndoielnic din dreptul internațional cutumiar,
pentru a nu se contesta anumite norme ale convențiilor scrise la care unele state nu sunt părți.
Procedura Tribunalului este publică, iar art.21 recunoaște acuzatului toate garanțiile
judiciare prevăzute de Pactul cu privire la drepturile civile și politice din 1966.
Hotăr ârile date de Camerele de Primă Inst anță sunt supuse recursului în fața Camerei
de Apel a Tribunalului, la sesizarea procurorului sau a condamnatului, numai peste eroare într –
o problemă de drept și eroare asupra faptelor stabilite. Camera de Apel poate confirma, casa
sau revizui hotăr ârea Ca merelor de Primă Instanță (art.25).
E de menționat că, în corespundere cu principiul general al dreptului penal „non bis in
idem”, s -a indicat că persoana achitată de către Tribunal nu poate fi judecată pentru aceeași
faptă de către tribunalele intern e (naționale). Prin urmare, Statutul crea un cadru flexibil
activității Tribunalului, pe care o identificăm ca fiind complexă datorită caracterului diferit și
controversat al cazurilor de examinare. Este vorba de o activitate îndelungată în vederea
acumulă rii de probe, înaintării învinuirii, arestării inculpaților și desigur judecarea acestora.
Concluzion ând, menționăm că Tribunalul Internațional pentru pedepsirea crimelor
săvârșite în conflictul izbucnit pe teritoriul fostei Iugoslavii s -a contituit și și -a început lucrările
prin studierea unui număr imens de dosare, eficiența sa depinz ând, însă, de voința statelor –
membre ale ONU de a coopera cu acesta și, fără îndoială de felul cum va evalua conflictul
fratricid din fosta Iugoslavie, mai ales în lumina ul timelor evenimente provocate și inițiate, de
data asta de albanezi. În pofida unor nereușite, Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie, prin
contituirea și funcționarea sa a contribuit în mod esențial la crearea și dezvoltarea normelor
dreptului internațional pr ocesual penal și a celor care vizează organizarea jurisdicției

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

48
internaționale produc ând astfel acea relație imediată între necesitățile actuale reale în vederea
menținerii păcii și securității internaționale și activitatea manifestată de state întru soluți onarea
problemelor de interes mondial. E remarcabil momentul legat de activitatea procesuală a
Tribunalului ca rezultat al concordanței normelor în materie – conciliere a marilor sisteme de
drept. Totodată, procedura tradițională se face mai eficientă prin atenția deosebită ce i se
atribuie instanței Drepturilor Omului. În fine, sub influența acestui Tribunal a căpătat o
amplificare deosebită legislației națională în legătură cu cooperarea împotriva criminalității,
asistența juridică interstatală în vederea pedepsirii persoanelor culpabile.

3.4.Tribunalul Internațional pentru Rwanda

Tribunalul Internațional pentru Fosta Iugoslavie a servit ca model pentru înființarea
ulterioară a unui alt tribunal pentru judecarea crimelor săv ârșite în perioada conflictului a rmat
– Tribunalul Internațional pentru Rwanda. Tribunalul menționat, a cărui titulatură completă
este Tribunalul Internațional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid și
alte încălcări grave ale dreptului internațional umanitar comise p e teritoriul Rwandei și a
cetățenilor rwandezi responsabili de genocid și alte încălcări grave comise pe teritoriul statelor
vecine, între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1994, a fost înființat în baza prevederilor
Capitolului VII din Carta ONU, prin rezol uția 955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de
Securitate, în scopul de a restabili și menține pacea pe aceste teritorii.
Rezoluția nu menționează un sediu al Tribunalului, acesta urmând a se stabili ulterior
tot de către Consiliul de Securitate, însă p recizează că un oficiu al Tribunalului este obligatoriu
să funcționeze pe teritoriul Rwandei. Ulterior, sediul Tribunalului s -a fixat la Arusha în
Tanzania.
Tribunalul are o organizație și principii de funcționare similare cu cele ale Tribunalului
Internațional pentru Fosta Iugoslavie în ce privește atât competența statului judecător, cât și
cooperarea și asitența judiciară datorată de statele membre ale ONU pentru identificarea,
arestarea și anchetarea persoanelor învinuite de săv ârșirea unor crime.
Funcționarii Tribunalului (în număr de 1042, reprezentanți ai 85 naționalități) se bucură
de imunitate diplomatică, chiar le este permis să înceapă cercetarea din inițiativă proprie sau
potrivit informației primite de la guverne, organele ONU, organiza ții guvernamentale și
neguvernamentale. Acest fapt se explică prin faptul că Tribunalul nu dispune de un mecanism
asemeni organelor justiției naționale.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

49
Ratione personae Tribunalul este abilitat să judece persoanele, indiferent de calitatea și
cetățenia acestora, care au comis crime legate de războiul fratricid pe teritoriul Rwandei, iar pe
de altă parte persoanele, cetățeni ai statului rwandez, care au comis acte de geno cid sau alte
crime pe teritoriul statelor vecine Rwandei, în perioada conflictului armat indicată în titulatura
acesteia (1ianuarie – 31 decembrie 1994).
Ratione materiae Tribunalului judecă trei categorii de fapte:
1. Genocid, definit în cuprinsul art. 2 într-o formulă similară celei din Convenția pentru
prevenirea și reprimarea crimei de genocid din 1948;
2. Crimele împotriva umanității, constând, potrivit art.3, în atacuri sistematice și pe
scară largă săvârșite împotriva oricărei populații civile în baza u nor considerente naționale,
politice, etnice, rasiale sau religioase, sub formă de ucidere, exterminare, aducere în stare de
sclavie, deportare, lipsire de libertate, tortură, răpire, persecuții pentru rațiuni politice, rasiale
sau religioase și alte aseme nea acte inumane;
3. Crime de război, săvârșite prin încălcarea art. 3 comun Convențiilor de la Geneva
din 1949 și alte prevederi corespunzătoare, cuprinse în Protocolul II de la Geneva din 1977
referitoare la conflictele armate fără caracter internațional, a vându-se în vedere că pe tot
parcursul său conflictul armat din Rwanda s -a păstrat în limitele unui conflict intern. Sub acest
ultim aspect, art.4 din Statut enumeră neexhaustiv competența Tribunalului asupra
următoarelor crime de război: violențe executat e asupra vieții, sănătății ori integrității fizice
sau mintale ale unor persoane, în special, uciderile sau relele tratamente (torturi, mutilări sau
orice formă de pedepse corporale), pedepse colective, luarea de ostatici, actele de terorism,
ultragierea d emnității corporale (umiliri, tratamente degradante, răpiri, prostituarea forțată
etc.), jaful și execuțiile fără o judecată prealabilă sau judecarea fără respectarea garanțiilor
juridice corespunzătoare.
Statutul prevede o competență prevalentă a Tr ibunalului internațional față de orice altă
insanță care ar judeca fapte de natura celor menționate săvârșite în limitele teritoriale stabilite,
principiul non bis in idem aplic ându-se în mod absolut în ce privește hotărârile Tribunalului
Internațional și în mod relativ pentru hotărârile date de tribunalele naționale, în sensul că
persoanele judecate de acestea vor putea fi rejudecate de Tribunalul Internațional dacă
hotăr ârile pronunțate în ceea ce privește se referă la fapte caracterizate ca fiind crime d e drept
comun, ori dacă judecata în fața unui tribunal național nu a fost imparțială, a fost angajată doar
cu scopul de a -l eschiva pe inclupat de la răspunderea internațională penală sau nu s -a
desfășurat cu diligența necesară.
Sentința Tribunalul ui Internațional poate fi atacată cu apel pentru erori de drept sau

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

50
de fapt sau supusă revizuirii pentru motive specifice acestei căi de atac. În acest caz hotăr ârea
Camerei de Apel fiind definitivă.

3.5. Curtea Specială pentru Sierra Leone

Curtea Spe cială pentru Sierra Leone reprezintă o instituție jurisdicțională independentă
creată cu scopul de a urmări și sancționa pe cei ce sunt responsabili de comiterea crimelor de
război și a crimelor împotriva umanității pe teritoriul statului Sierra Leone după 30 noiembrie
1996, în perioada războiului civil din Sierra Leone.
Pe data de 12 iunie 2000, condus de dorința de a pune capăt violenței și masacrelor din
teritoriu, președintele statului Sierra Leone, Ahmad Tejna Kabbah, printr -o scrisoare adresată
Secretarului General al ONU, Kofi Annan, solicită comunității internaționale să tragă la
răspundere pe cei ce au comis crime în perioada de conflict. La 14 august 2000, Consiliul de
Securitate al ONU adoptă Rezoluția nr. 1315 prin care solicită Secretariat ului General să
înceapă negocieri cu guvernul din Sierra Leone privind crearea unei curți speciale.
Astfel, în urma negocierilor purtate cu guvernul din Sierra Leone, pe 16 ianuarie 2002
a fost semnat la Freetownn, Acordul dintre ONU și guvernul din Sier ra Leone cu privire la
înființarea unei Curți Speciale pentru Sierra Leone, care potrivit art.1 din Statut, va avea
jurisdicție asupra persoanelor care se fac responsabile în cel mai înalt grad de încălcările
serioase ale dreptului internațional umanitar ș i a le dreptului din Sierra Leone comise pe
teritoriul acestui stat începând cu 30 noiembrie 1996, cuprinzând liderii care prin comiterea
unor asemenea crime, au pus în pericol procesul de restabilire și implementare a păcii în Sierra
Leone. La o astfel de modalitate de înființare a unui tribunal internațional se recurge pentru
prima dată în practica internațională penală.
În conformitate cu prevederile art. 8 din Statut, Curtea Specială are preeminență asupra
curților naționale din Sierra Leone. În această ordine de idei, la orice etapă a procesului, Curtea
specială poate adresa curții naționale, printr -o cerere scrisă, deferirea cazului în propria
competență în concordanță cu Statutul Curții Speciale și a Regulilor de procedură și de probe.
Curtea s e compune din trei organe independente – Camerele de Judecată, care constau
din una sau mai multe Camere de Primă Instanță și Camera de Apel; Procurorul și Grefa (art.11
din Statut). Camerele de Judecată trebuie să fie formate din cel puțin opt și cel mult unsprezece
judecători independenți, aleși pe o perioadă de trei ani, reeligibili.
Competența ratione materiae a Curții Speciale acoperă încălcările grave ale dreptului
internațional umanitar și ale dreptului din Sierra Leone. În acest sens, Statutul Curț ii Speciale

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

51
include crimele împotriva umanității – omorul; exterminarea; supunerea la sclavie; deportarea;
întemnițarea; tortura; răpirea, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată și orice
altă formă de violență sexuală; persecutarea din motive de ordin politic, rasial, etnic sau
religios; alte fapte inumane (art. 2 din Statut) – încălcări ale art. 3, comun Convențiilor de la
Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor de război și Protocolului Adițional nr
II din 8 iunie 1977 – atentarea la viața, sănătatea și la integritatea fizică sau psihică a persoanei,
mai ales omorul, tratamentele umilitoare și degradante, răpirile, prostituția forțată sau orice altă
formă de tratament incident; jefuirea; condamnările pronunțate și execuț iile efectuate fără o
judecată prealabilă, date de un tribunal legal constituit și cu respectarea garanțiilor judiciare
general recunoscute ca indispensabile; amenințarea cu comiterea uneia dintre acțiunile
enumerate (art.3 din Statut), alte încălcări seri oase ale dreptului internațional umanitar – fapta
de a lansa intenționat atacuri împotriva personalului, instalațiilor, materialului, unităților sau
vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menținere a păcii conform
Cartei Nați unilor Unite, cu condiția ca acestea să aibă dreptul la protecția pe care dreptul intern
al conflictelor armate o garantează civililor și bunurilor cu caracter civil; recrutarea sau
înrolarea copiilor sub vârsta de 15 ani în forțele armate sau grupuri arma te ori fapta de a -i face
să participe activ la ostilități (art. 4 din Statut); și alte infracțiuni reglementate de dreptul din
Sierra Leone – abuzarea de fetițe sub 13 ani sau între 13 și 14 ani ori răpirea unor fete în scopuri
amorale, având în vedere pre vederile Actului de prevenire a tratamentului crud față de copii
din 1926; incendierea caselor de locuit, a clădirilor publice, ținând cont de prevederile Actului
privind distrugerile grave din 1861 (art. 5 din Statut).
În ceea ce privește competența ratione personae a curții Speciale pentru Sierra Leone,
Statutul stabilește anumite precizări. În acest sens, conform art. 11 din Statut, Curtea va avea
competența asupra persoanelor „care se fac responsabile în cel mai înalt grad” pentru comiterea
faptelo r incriminate de statut, incluzând acei „lideri, care comițând aceste crime au pus în
pericol procesul de restabilire și implementare a păcii în Sierra Leone”. Astfel, competența
Curții Speciale se limitează doar la cei ce se fac vinovați de comiterea fapt elor incriminate de
Statut. Ca și în cazul celorlalte tribunale ad -hoc, Curtea Specială impune răspunderea penală
individuală persoanelor vinovate și statuează principiul revelației calității oficiale.
Unul din principiile de funcționare de bază a Curții Speciale este principiul non bis in
idem , care stabilește că nici o persoană nu poate fi judecată de o instanță națională pentru
crimele pentru care a fost deja condamnată de Curtea Specială. Totodată, Curtea Specială poate
proceda la judecarea unei persoa ne care a fost deja condamnată de o instanță națională pentru
faptele incriminate de Statutul Curții speciale, dacă:

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

52
– Fapta incriminată a fost calificată ca o infracțiune ordinară;
– Instanța națională nu a fost imparțială sau independentă în acțiunile sale, astfel încât
s-a încercat de a exonera acuzatul de răspunderea internațională penală.

Concluzii

Evenimentele petrecute în mai multe părți ale lumii arată faptul că impunitatea a devenit
o sursă pentru inițierea conflictelor armate, deci un obstacol pentru restabilirea păcii. De aceea,
eliminarea impunității nu este singurul obiectiv al justiției, ci și promovarea idealurilor de pace
și de siguranță în lume. Pentru a răspunde la aceste situații, au fost create tribunalele penale
ad-hoc. Așa cum rezultă din activitatea tribunalelor ad -hoc, acestea au fost instituite și au
funcționat în condiții istoric e și social -juridice speciale, fiind expresia unor crize pe care
omenirea a gestionat -o cu mari dificultăți. Structura, funcționarea și procedura utilizată de
acestea au fost puternic influențate de două elemente de natură total diferită: pe de o parte de
experiența rezultată din activitatea instanțelor precedente, respectiv Tribunalului Militar de la
Nürnberg (cel de la Tokyo nefiind relevant în acest sens), iar pe de altă parte, de confruntarea
dintre cele mai importante sisteme naționale de drept penal e xistente în prezent în țările
democratice – sistemul de civil -law și cel de common -law.
O mare parte din neajunsurile constatate în practica Tribunalului de la Nürnberg au fost
îndreptate în activitatea tribunalelor ulterioare, care s -au dovedit mult m ai garantiste,
echidistante, echilibrate și deci credibile. În ceea ce privește procedura, voința de a da
satisfacție ambelor sisteme, a dus în final la apariția unui model original de procedură penală
internațională. În același timp, mai multe aspecte pr ivind constituirea și funcționarea acestora
au demonstrat, în mod clar, necesitatea înființării unei curți penale internaționale cu caracter
permanent. Existența unei asemenea curți constituie o puternică descurajare a gravelor încălcări
ale normelor drept ului internațional umanitar.
Tribunalele ad -hoc au fost create pentru a răspunde evenimentelor din acele regiuni.
Organismele ad -hoc, av ând o jurisdicție limitată, nu au avut ocazia să consfințească o
jurisprudență extinsă în raport cu multiplele con flicte care au avut loc în cadrul unei perioade
lungi de timp. O curte permanentă poate însă sprijini dezvoltarea constantei în domenii
precum, principiile generale ale legii penale, procedură și pedepsire.
Conform Statutului de la Roma, competența Cur ții este, de asemenea, limitată,
în sensul că: ratione temporis – numai la situații desfășurate după intrarea în vigoare a
Statutului; ratione loci, după cum am observat; ratione materiae – pentru cele patru categorii

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

53
de crime, una dintre acestea nefiind încă definită. Tortura, traficul internațional de droguri și
terorismul nu intră în competența Curții.
Cu toate acestea, Statutul de la Roma tinde să răspundă nevoii de a avea o justiție
eficientă, care să corecteze punctele slabe observate în activitatea Tribunalelor ad -hoc.
Dincolo de interesul juridic și chiar istoric al cercetării acestor aspecte, este, fără
îndoială, cel mai important, ca din originala experiență a tribunalelor ad -hoc, să poată fi extrase
și utilizate cele mai bune aspecte necesare pe ntru asigurarea funcționării reale și eficiente a
ceea ce urmează să devină în timp principalul instrument al justiției penale internaționale în
Mileniul al treilea – Curtea Penală Internațională.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

54
Cap. 4. Natura juridică și Statutul Curții Penale
Internaționale
Ziua de 17 Iulie 1998 va rămâne memorabilă în ist oria justiției internaționale. În acea
zi, la Roma, s-a consemnat un eveniment de importanță capitală în istoria Dreptului
Internațional în general, și a justiției penale internaționale, în special. Prin adoptarea Statutului
Curții Penale Internaționale, de către delegații prezenți la Conferința Plenipotențiară, ce a durat
mai mult de o lună, s -a consfințit triumful ideii de instanță penală internațională cu caracter
perman ent, independent și cu o competență universală, care să urmărească și să tragă la
răspundere pe autorii acelor infracțiuni de o gravitate extremă, cunoscute sub denumirea de
„crime internaționale”.
Statutul de la Roma este un instrument complex, cuprins în 128 de articole,
reprezentând atât un cod penal, cât și un cod de procedură penală, la scară mondială. Nici un
rezumat nu poate să ofere înțelegerea Curții, astfel cum o face studierea Statutului. în același
timp, regimul Curții Penale Internaționale poat e fi prezentat, în linii mari, cu ajutorul
principiilor și scopului care îi stau la bază. O examinare, chiar sumară, a noului document al
O.N.U., pune în lumină o serie de idei, astfel1: fundamentarea, în însuși preambulul Statutului,
a necesității creării Curții Penale Internaționale, în raport cu principiile O.N.U.; definirea
statutului juridic al Curții și ideea că aceasta dispune de o personalitate juridică internațională;
circumstanțierea competenței Curții numai la „cele mai grave crime”, ce preocupă comunitatea
internațională; enunțarea, în continuare, a unor definiții și categorii de infracțiuni; stabilirea, ca
principiu, a ideii că jurisdicția ratione temporis a Curții se desfășoară numai pentru faptele
săvârșite după intrarea în vigoare a acestui S tatut; determinarea condițiilor preliminare pentru
exercitarea competenței; stabilirea modalităților prin care Statele Părți transmit anumite cauze
Procurorului Curții; stabilirea unei proceduri complete și minuțioase, care oferă garanții
procesuale indisc utabile; precizările cu privire la legea aplicabilă; definirea principiilor
generale de drept. Printre acestea din urmă, se numără cunoscutul principiu nullum crimen sine
lege, nulla poena sine lege, lipsa retroactivității ratione personae, răspunderea pen ală
individuală, excluderea competenței asupra persoanelor minore, irelevanța capacității oficiale,
răspunderea comandanților și altor superiori și altele.

1 Prof. V. Duculescu, op. Citată.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

55
Este de remarcat faptul că, potrivit articolului 27, prevederile Statutului se vor aplica,
în mod eg al, tuturor persoanelor, fără vreo distincție întemeiată pe capacitatea oficială, cum ar
fi calitatea de șef al statului sau al guvernului, de membru al unui guvern sau parlament, de
reprezentant ales sau funcționar al guvernului.
Importante prevederi sunt consacrate și problemelor ce țin de structura și administrarea
Curții, desemnarea judecătorilor, independența acestora, privilegiile și imunitățile lor. Statutul
conține, de asemenea, importante dispoziții legate de cercetarea și urmărirea faptelor
incrim inate, activități care se desfășoară sub îndrumarea directă și controlul procurorului Curții
Penale Internaționale.
Se regăsesc, totodată, prevederi minuțioase privind mandatul de arestare, procedurile
privind arestarea persoanelor vinovate de asemenea fap te, regulile ce trebuie urmate în fața
Curții, atât în faza de anchetă cât și în faza de judecată, drepturile persoanelor vinovate,
protecția victimelor și a martorilor și participarea acestora la proces, protecția informațiilor ce
privesc securitatea nați onală, etc.
De remarcat este și faptul că pedepsele prevăzute în articolul 78 nu includ pedeapsa cu
moartea, tocmai ca o consecință a faptului că aceasta a fost abolită de documentele
internaționale. Pentru a se acorda un maxim de garanții celor judecați, împotriva unor sentințe
eronate sau netemeinice, Statutul instituie drept căi de atac apelul și revizuirea, stabilind
modalitățile prin care acestea vor putea fi exercitate. Importante prevederi se întâlnesc în Statut
și în legătură cu cooperarea internați onală și asistența juridică, elemente considerate
indispensabile bunei desfășurări a jurisdicției Curții.
În sfârșit, Statutul mai cuprinde prevederi legate de aplicarea sentințelor, acestea fiind
executate în închisori naționale, ce vor fi stabilite de Cu rte, iar nu într -o închisoare specială,
care ar avea un caracter internațional.
Pentru a asigura buna funcționare a lucrărilor Curții Penale Internaționale este instituită,
potrivit Statutului, o Adunare a Statelor -Părți, în care fiecare țară va fi repreze ntată și care va
examina toate problemele curente legate de activitățile Curții, inclusiv probleme legate de plata
contribuțiilor.
Pentru a înțelege mai profund conținutul acestui Statut, nu numai în litera sa, dar și în
spiritul său, în demersul nostru de a finaliza această nobilă sarcină, considerăm că ar putea
constitui o bună oportunitate prezentarea, în mod succint, a aspectelor generale privind
organizarea și funcționarea acestei instituții.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

56
Prin urmare, în continuarea acestui capitol vom încerca să p rezentăm pe scurt principiile
fundamentale de organizare și funcționare ale unei instanțe internaționale permanente – Curtea
Penală Internațională – instanță în care triumful legii trebuie să învingă fărădelegea.
„Nimeni nu este mai presus de lege”. Acesta este unul din principiile noastre
constituționale!

4.1. Natura juridică a Curții Penale Internaționale

Statutul Curții Penale Internaționale a fost adoptat printr -o convenție între state, la data
de 17 iulie 1998, în cadrul Conferinței de la Roma și a fost deschis spre semnare, până la data
de 31 decembrie 2000, la sediul Organizației Națiunilor Unite de la New York, intrarea sa în
vigoare fiind condiționată de depunerea instrumentelor de ratificare de către cel puțin 60 de
state. Fiind inclus pe lista celor mai importante 25 de documente ale secolului, a fost
promovată o campanie de accelerare a procesului de ratificare, inclusiv la nivelul Consiliului
Europei și al Uniunii Europene, în speranța că aceasta va fi nu numai un instrument pe ntru
promovarea justiției, dar și un instrument pentru încurajarea păcii.
Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care a recomandat statelor membre și
asociate ale Uniunii Europene să ratifice documentul în cel mai scurt timp posibil și a adresat
Consiliului Europei invitația de a considera ratificarea drept una dintre prioritățile sale de
acțiune pe anul 2001.
Astfel, tratatul care prevede înființarea Curții Penale Internaționale a intrat în vigoare
la data de 1 iulie 2002, fiind primul tribunal pe rmanent cu competența de a judeca persoanele
vinovate de cele mai grave violări ale Dreptului Internațional Umanitar, respectiv, genocidul,
crimele de război, crimele împotriva umanității și odată definită, crima de agresiune.
România a semnat Statutul la data de 7 iulie 1999 și 1 -a ratificat prin Legea nr.
111/28.03.2002, aceasta reprezentând una dintre prioritățile autorităților competente.
Până în prezent, numărul statelor care au ratificat Statutul este de 921. Dintre acestea 22
sunt țări af ricane, 26 sunt state europene, care nu fac parte din Uniunea Europeană, 18 sunt țări
din America Latină și Caraibe, 15 state sunt membre ale Uniunii Europene, 11 țări din regiunea
Asiei și a Pacificului.
Sediul Curții se află la Haga, în Olanda, „statul -gazdă” – în orașul cu cea mai
bogată tradiție juridică în domeniul internațional, acesta fiind deja sediul Curții
Internaționale de Justiție a Națiunilor Unite, precum și al Tribunalului Internațional ad-hoc

1 Situația existentă la 28 noiembrie 2003

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

57
pentru Fosta Yu goslavie. Prin urmare, alegerea acestei locații a fost, în mod evident, una
previzibilă, eficientă și rațională. Orașul Roma, susceptibil și el la un moment dat să devină
gazdă, nu s -a arătat, însă, îndeajuns de hotărât să găzduiască lucrările Curții Pena le
Internaționale. Cât despre Nü rnberg, chiar dacă acesta și -a manifestat intenția de a -și depune
candidatura, nu a fost sprijinit de Germania, neavând astfel nici o șansă de a rămâne în
competiție. Inițiativa orașului Lyon, care și -a depus și el candida tura, a rămas tot fără ecou,
lipsită fiind de susținerea Franței.
Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională , fiind
competentă să -și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui Stat -Parte la Statut. Jurisdicția Curții
este relan -restrânsă, constând, inițial, din numai trei crime, iar aceasta se referea numai la
crimele de interes major pentru comunitatea internațională.
Curtea Penală Internațională este expresia acțiunii colective a statelor membre la un
tratat, care a înfii nțat o instituție jurisdicțională cu caracter permanent, cu competență
obligatoriu pentru Statele -Părți. Prin urmare, Curtea Penală Internațională a fost creată prin
acordul de voință al Statelor Părți, cu alte cuvinte prin consensul acestora și nu de cătr e un
organism internațional astfel încât existența ei nu depinde de un asemenea organism.
Curtea Penală Internațională es te, deci, o anexă a jurisdicției penale naționale, ca parte
integrantă a legii naționale, în urma ratificării Statutului de către parla mentele statelor
respective. Ea nu încalcă suveranitatea națională, așa cum nu trece peste competente sistemelor
judiciare naționale, care sunt capabile să investigheze ș: să judece crimele internaționale. Deci,
jurisdicția penală națională are prioritate asupra jurisdicției Curții Penale Internaționale.
Astfel cum s -a prefigurat în literatura de specialitate , Statutul de la Roma ține în
balanță rolul instituțiilor naționale și a celor internaționale. Acesta este constituit pe baza
principiului. propus de C omisia de Drept Internațional, conform căruia funcția primordială a
Curții este aceea de stimulent și complement pentru jurisdicțiile naționale, dreptului penal
intern al Statelor revenindu -i. în mod prioritar – așa cum am spus deja – misiunea și rolul de
sancționare a crimelor internaționale, comise de un cetățean al său sau săvârșite pe teritoriul
său. Instituțiile fundamentale ale dreptului penal intern al Statelor se regăsesc în nuanța și forma
sa specifică, ce aparține dreptului internațional, mai exac t, dreptului penal internațional. Prin
urmare, Curtea Penală Internațională nu este un înlocuitor pentru jurisdicția penală
internațională și nici nu înlocuiește sistemele de justiție penală naționale, ci doar le
completează.
Alte prevederi ale Statutului exprimă, de asemenea, supremația sistemelor juridice
naționale. Ca atare, toate cererile Curții cu privire la cooperare, inclusiv cele în vederea

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

58
arestării, predării unui acuzat, precum și aducerii de probe, sunt soluționate d e către sistemele
judiciare naționale.

4.2. Relația dintre Curtea Penală Internațională și Organizația Națiunilor Unite

Statutul Curții Penale Internaționale a fost elaborat inițial de către Comisia de Drept
Internațional, după care a fost completat de o Comisie Pregătitoare a Adunării Generale a
Națiunilor Unite și finalizat, ulterior, de către Conferința Diplomatică de la Roma, convocată
de Adunarea Generală a O.N.U1.
Curtea Penală Internațională este o instituție creată prin voința Statelor Părți, nefiind
un organism intern al Națiunilor Unite, așa cum este Curtea Internațională de Justiție. Astfel,
CPI2 va fi o instituție care se va alătura celorlalte instituții internaționale autonome, care nu au
fost create de Adunarea Generală a Națiunilor Unite sau de Consiliul de Securitate – ca în cazul
celor două tribunale ad-hoc. Cu toate acestea, Curtea va păstra o legătură organică cu O.N.U.3,
iar, implicit, întregul personal care va funcționa în cadrul acesteia va beneficia de aceleași
privilegii și imunități ca și funcționarii Națiunilor Unite. Afirmarea existenței unui „cordon
ombilical” cu Națiunile Unite conduce, în cadrul Statutului și la stabilirea relațiilor
specifice, mult mai importante și de substanță, între Curte și Consiliul de Secu ritate.
Așadar, Curtea Penală Internațională este o instituție jurisdicțională independentă,
dar scopurile pentru care a fost creată, sunt strâns relaționate cu cele ale Organizației Națiunilor
Unite. Prin definiție, Curtea va contribui la pregătirea jurisdicțiilor naționale, pentru a investiga
și a pedepsi săvârșirea celor mai grave crime, care aduc atingere comunității internaționale în
ansamblu, ceea ce constituie, deja, o contribuție semnificativă la menținerea păcii.
Potrivit dispozițiilor art. 2 din Statut, relația dintre Curte și Organizația Națiunilor Unite
va fi stabilită printr -un Acord, aprobat de Adunarea Statelor Părți și încheiat, apoi, de către
Președintele Curții, în numele acesteia.
Consiliul de Securitate, ca organ principal al ONU4, are responsabilitatea de a menține
pacea și securitatea internațională și de a adopta, în acest se ns, măsuri în vederea prevenirii și
înlăturării amenințărilor împotriva păcii și în vederea reprimării oricăror acte de agresiune sau
a altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu
principiile justiției și ale d reptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau

1 Organizația Națiunilor Unite.
2 Curtea Penală Internațională
3 Ibidem.
4 Organizația Națiunilor Unite

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

59
situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii1. Putem afirma că
de aici rezultă relația substanțială, prevăzută de Statut, dintre Curte și Consiliul de Secu ritate
al O.N.U.
Astfel, potrivit prevederilor art. 13 litera b, Consiliul de Securitate, care acționează
conform capitolului VII din Carta ONU, poate sesiza Curtea cu o cauză în care una sau mai
multe crime, aflate sub jurisdicția acesteia, par a fi fost săvârșite. Consiliul poate face acest
lucru, chiar dacă Statul în cauză nu este Parte la Statutul Curții.
În același timp, Consiliul de Securitate poate solicita Curții suspendarea activității sale,
pe o perioadă de 12 luni, dacă acesta adoptă o rezoluție în acest sens. Astfel, nici o anchetă,
judecată sau condamnare nu poate fi inițiată sau pusă în executare, conform Statutului, în
timpul celor 12 luni ulterioare datei la care Consiliul de Securitate a adresat o asemenea cerere
Curții, printr -o rezoluție a doptată în baza capitolului VII al Cartei Națiunilor Unite. De
asemenea, Consiliul poate reînnoi cererea în aceleași condiții.
Aceasta este o consecință a prerogativelor Consiliului de Securitate, care, conform
dispozițiilor Cartei, poate adopta măsuri obl igatorii pentru toate Statele membre ale Națiunilor
Unite.
Totodată, Consiliul de Securitate poate obliga un Stat care nu este parte la Statut, să
accepte jurisdicția Curții. De asemenea, el poate determina un Stat Parte să renunțe la jurisdicția
națională cu privire la un anumit caz, în beneficiul jurisdicției Curții.
Consiliul de Securitate poate avea, deci, un rol extrem de important în susținerea
activității și eficacității Curții.
Rezultatele și eficacitatea Curții vor depinde de dorința statelor de a coopera cu aceasta,
atât individual, cât și în calitate de membre ale Organizației Națiunilor Unite. Cooperarea Curții
Penale Internaționale cu organele Națiunilor Unite rămâne vitală.

4.3. Cooperarea internațională. Cooperarea Curții cu Statele Părți

Organizarea unui sistem jurisdicțional penal internațional a apărut ca o necesitate încă
de la sfârșitul primului război mondial, când amploarea dezastrului și numărul victimelor au
ridicat, în conștiința comunității internaționale, problema găsirii unor i nstrumente de control,
prevenire și pedepsire a unor astfel de atrocități.

1 A se vedea și Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu – Drept Internațional public, ediția a III -a, 2002,
Editura All Beck.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

60
Începând cu cel de -al doilea război mondial, Statele au adoptat un număr mare de
convenții multilaterale, cu scopul de a preveni și reprima acele crime deosebit de grave de
interes internațional, care se bazau, cel puțin parțial, pe jurisdicțiile naționale, în vederea
judecării și pedepsirii criminalilor.
Din păcate, progresele notabile pe care dreptul internațional penal le -a realizat în
ultimul secol, în domeniul incriminării celor mai grave fapte penale cu caracter internațional,
nu au fost însoțite și de realizări corespunzătoare pe planul creării unor instituții judiciare
internaționale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate1.
În lipsa unei asemenea jurisd icții penale, sancționarea infracțiunilor internaționale
continua să fie realizabilă, cu unele excepții limitate și conjuncturale, în cadrul național, de
către instanțele penale ale fiecărui stat. Convențiile internaționale, prin care se incriminau
anumite fapte penale, cuprindeau prevederi potrivit cărora Statele Părți se angajau, în
conformitate cu principiul aut dedere aut judicare, să-i caute pe autorii respectivelor
infracțiuni și să -i pedepsească penal, indiferent de cetățenia acestora sau a victimelor lor;
ori de locul unde au fost comise faptele sau în cazul în care nu considerau necesar sau posibil
să o facă, să -i extrădeze unui alt stat interesat, precum și să coopereze între ele, astfel ca aceștia
să nu rămână nepedepsiți, ele exercitând, în acest mod, o competență universală cu caracter
alternativ.
Convențiile internaționale respective nu stabileau însă și reguli de drept judiciar sau
procedural, în afara unor dispoziții, destul de sumare, referitoare la obligația respectării de către
instanțele judecătorești naționale a garanțiilor procesuale general recunoscute și comune
legislației penale a statelor civilizate.
În baza convențiilor internaționale, care asigurau protecția umanitară a victimelor
conflictelor armate, Statele Părți s -au ang ajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură,
necesare pentru reprimarea infracțiunilor grave, cu caracter de crime internaționale, definite în
cadrul acestora. Astfel, acestea impuneau statelor semnatare, printre altele, trei categorii de
obligații: de a incrimina în legislația lor națională faptele grave de încălcare a regulilor
umanitare, de a sancționa persoanele care comiteau infracțiuni de această natură și de a asigura
anumite garanții de ordin procedural pentru inculpați, referitoare la judecată, dreptul de apărare,
căile de recurs sau modul de executare a pedepselor.
Potrivit legislației interne a statelor, judecarea infracțiunilor de drept internațional penal
era încredințată, în general, instanțelor militare, acolo unde acestea existau , când era vorba de

1 A se vedea și Vasile Crețu, Drept penal internațional, Editura Societății Tempus România, București, 1996.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

61
crimele contra păcii și securității omenirii sau de crimele de război și instanțelor civile, în cazul
celorlalte infracțiuni, acestea din urmă fiind instanțe ordinare, fie tribunale specializate1.
Sancționarea, potrivit jurisdicției naț ionale, a infracțiunilor incriminate prin convenții
internaționale, constituia o modalitate juridică necesară în stadiul de dezvoltare al relațiilor
internaționale – existent la acel moment – dar nu și suficientă2.
Practica judiciară a dovedit că lipsa une i jurisdicții internaționale permanente și
imparțiale, competentă să judece toate infracțiunile cu caracter internațional, astfel cum acestea
sunt definite și caracterizate prin convențiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului
internațional a ctual, cu consecințe extrem de defavorabile pentru comunitatea internațională,
în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infracțional și de a -i sancționa
pe aceia care încalcă normele internaționale.
Așadar, Curtea Penală Internațion ală nu este o jurisdicție supranațională, ci aceasta este
complementară jurisdicțiilor naționale.
Principiul complementarității implică responsabilitatea Statelor Părți de a deferi justiției
persoanele vinovate de genocid, crime împotriva umanității, crime de război și crime de
agresiune.
Curtea are o jurisdicție complementară nu numai în ceea ce privește admisibilitatea unui
caz, care este investigat sau judecat de un stat care are competență asupra acestuia, dar, de
asemenea și din alte puncte de vedere.
Dispozițiile art. 86 ale Statutului prevăd o obligație generală de a coopera pentru toate
Statele Părți. Astfel, statele vor coopera în totalitate cu această Curte, în cadrul anchetelor și
urmăririlor privind crimele ce se află în competența sa. Un judecăt or fără sprijinul unei forțe
polițienești este un om dezarmat. Funcția de judecată implică, pentru a putea fî efîcace, ca
Statul să delege monopolul constrângerii și ca anumiți agenți ai săi să aibă posibilitatea de a
aresta și de a percheziționa. Astăzi, nu există nici o forță de poliție internațională. în consecință,
efectivitatea unei jurisdicții internaționale se sprijină pe capacitatea, voința și obligația Statelor
de a coopera cu aceasta.

4.4. Elementul material al răspunderii penale (actus reus)

Elementul material desemnează actul de conduită interzis prin norma de
incriminare. Putem spune că acesta este, sub acest aspect, elementul esențial al oricărei crime.

1 Pentru genocid sau pentru terorism, de exemplu.
2 Ibidem.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

62
în norma de incriminare, elementul material este desemnat printr -un cuvânt, pr intr-o expresie
ce arată acțiunea sau inacțiunea interzisă, este așa -numitul „verbum regens”1.
Acțiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o atitudine a
făptuitorului prin care face ceva, ce norma penală ordonă să nu se facă.
Inacțiun ea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce norma penală îi
ordonă să facă. Aceasta nu constituie elementul material al crimei, dacă nu există o obligație
legală ori convențională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă ener gie să
producă rezultatul periculos.
În conformitate cu prevederile articolului 25 al Statutului, o persoană răspunde penal
pentru o crimă ce intră sub jurisdicția Curții, dacă acea persoană:
• săvârșește o astfel de crimă individual, împreună cu o altă persoană sau prin
intermediul altei persoane, indiferent dacă cealaltă persoană este responsabilă penal;
• ordonă, solicită sau determină săvârșirea unei astfel de crime, care are loc sau se
presupune a avea loc;
în scopul facilitării săvârșiri i unei asemenea crime, ajută, tăinuiește sau sprijină, în orice
alt mod, săvârșirea sau tentativa de săvârșire a unei crime, inclusiv furnizarea mijloacelor
necesare în vederea comiterii ei;
• contribuie, în mod intenționat, în orice alt mod, la comitere a sau tentativa de
comitere a unei astfel de crime de către un grup de persoane care au un țel comun; această
contribuție
trebuie să aibă ca scop continuarea activităților criminale ale grupului sau să se realizeze prin
cunoașterea intenției grupului de a comite asemenea crime;
• incită, în mod direct și public, alte persoane la comiterea genocidului;
• încearcă să comită o astfel de crimă, printr -o acțiune al cărei început este considerabil,
însă crima nu este săvârșită, din cauza unor circumstanțe independe nte de voința acelei
persoane.
Alte elemente specific materiale se pot găsi în definiția crimelor, cum ar fi crimele
împotriva umanității, respectiv: un „atac sistematic și răspândit, direcționat împotriva oricărei
populații civile” – ca un șir de comiteri multiple de acte, ca și indicarea, în mod special, a unor
asemenea acte pentru majoritatea crimelor; pentru crimele de război – acte comise, ca parte
integrantă a unui plan sau politici la scară largă. în cadrul elementelor materiale ale crimelor
aflate sub jurisdicția Curții, trebuie luată în considerare și indicarea victimelor acestor crime.

1 Investiții preliminare, ordine și mandate de arestare, publicarea capetelor de acuzare.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

63
În consecință, în cazul genocidului, crima este direcționată asupra unui grup național
etnic, rasial sau religios; crimele împotriva umanității sunt definite ca un atac împotriva oricărei
populații civile, unele împotriva grupurilor sau a colectivelor; pentru crimele de război,
definiția se referă la persoanele sau bunurile protejate, conform Convențiilor de la Geneva din
anul 1949, mai precis la prizonierii d e război și orice alte persoane protejate, populații civile,
personal, obiective civile, instalații, materiale, unități sau vehicule implicate în asistența
umanitară sau misiuni de păstrare a păcii, mediul natural, orașe, sate, clădiri, locații și bunuri
de cultură, locații religioase, de învățământ, unități medicale și altele1.
În anumite cazuri, o crimă nu poate fi definită fără o parte integrală a elementului
material; de exemplu, anumite acte, menționate ca fiind „genocid”, nefiind comise împotriva
unui grup sau dacă grupul victimă nu este un grup etnic, național, rasial sau religios, ar putea
fi vorba despre o crimă împotriva umanității sau o crimă de război sau un delict, care nu intră
sub jurisdicția Curții -un asemenea act nu reprezintă o crimă de ge nocid.
Elementul material este menționat, de asemenea, în legătură cu elementul psihologic,
respectiv intenție și cunoaștere, ceea ce semnifică faptul că, împreună, acestea reprezintă baza
răspunderii penale. Totodată, în definiția intenționalității și a cunoașterii sunt sugerate
conceptele de „acțiune" și „consecință"; este adăugată și „circumst anța", în același articol,
care reglementează elementul psihic, pe care îl vom analiza în continuare.
Acțiunea ar trebui, în mod normal, să reprezinte un act sau o omisiune; consecința
reprezintă rezultatul unui act sau a unei omisiuni; anumiți autori cons ideră, însă, că acțiunea ar
include cauza și rezultatul. Circumstanțele pot include chestiuni de fapt și uneori, de drept.
Acțiunea poate fi relaționată, de asemenea, cu eroarea de fapt și eroarea de drept.

4.5. Elementul psihic (mens rea)

Elementul central al răspunderii penale îl reprezintă intenția persoanei implicate în
acțiunea descrisă, ca fiind crimă.
O persoană răspunde din punct de vedere penal și este pasibilă de pedeapsă pentru o
crimă aflată sub jurisdicția Curții, numai dacă elementul mat erial, adică actele sau omisiunile
respective sunt săvârșite cu intenție și cu bună știință. Prin urmare, procurorul va trebui să
dovedească faptul că acuzatul a acționat în mod intenționat și conștient. Această dispoziție le
prelungește pe cele ale artico lului 25 și cere, pentru a acuza și pedepsi o persoană, un element

1 Pactul internațional privind Drepturile Civile și Politice, Convenția Internațională împotriva Torturii, a
Tratamentelor Inumane și a Pedepselor Degradante.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

64
intențional. Atunci când este vorba de crime internaționale, această exigență este în
conformitate cu principiile adoptate de un număr mare de sisteme judiciare.
Statutul stipulează faptu l că există cunoștință de cauză, atunci când o persoană este
conștientă, că o circumstanță există sau că o consecință va avea loc, în cursul normal
al evenimentelor. Se poate, totuși, considera că acesta va oferi noi perspective de apărare
anumitor acuzați care, pe drept sau pe nedrept, vor pretinde că nu au fost conștienți decât în
foarte mică măsură sau într -un mod alterat de modul în care s -au desfășurat evenimentele. în
alți termeni, această dispoziție a fost, uneori, considerată drept restrictivă. Ea nu există
decât în aceeași măsură, ca și în articolele corespunzătoare din Statutul TPIY sau TPIR1.
În consecință, în temeiul elementului intențional, Statutul adoptat la Roma dezvoltă
bazele excluderii răspunderii penale .
Așadar, o persoană nu este considerată răspunzătoare penal, dacă în momentul
săvârșirii faptei, acea persoană suferea de o boală psihică sau deficiență sau se afla într -o stare
de intoxicație involuntară, care a distrus capacitatea persoanei respective de a aprecia
ilegalitatea sau natura acțiunii sau capacitatea de a -și controla comportamentul conform
rigorilor legii.
În cazul stării de intoxicație, persoana în cauză va răspunde penal dacă s -a intoxic at de
bunăvoie, în împrejurări cunoscute de aceasta sau negândindu -se la riscul că urmare a
intoxicației, ea s -ar putea angaja într -o faptă ce constituie o crimă de competența Curții. În mod
analog, în sistemul de drept românesc, remarcăm faptul că aceste dispoziții le regăsim, în linii
mari, în descrierea noțiunilor iresponsabilității și ale beției, reglementate de art. 48 și art. 49
din Codul Penal, ca și cauze care înlătură caracterul penal al faptei, prin înlăturarea vinovăției.
Răspunderea penală po ate fi de asemenea exclusă atunci când acțiunea, ce se
presupune a fi crimă, a fost cauzată de constrângeri rezultate ca urmare a unei amenințări cu
moartea iminentă sau cu o atingere gravă, continuă ori iminentă a propriei integrități fizice sau
a altei persoane, iar persoana presupusă a fi responsabilă pentru aceste acte acționează în
mod necesar și rezonabil pentru evitarea acestei amenințări. În paralel, nu putem să nu
remarcăm faptul că această situație o regăsim, bineînțeles cu mici mod ificări și în sistemul
judiciar românesc, sub forma noțiunii de constrângere morală, prevăzută de art. 46 din Codul
Penal, drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prin înlăturarea vinovăției. De altfel,
observăm faptul că în timp ce sistemul juridic românesc prevede, în același articol, drept
cauză care înlătură caracterul penal al faptei și constrângerea fizică, Statutul Curții Penale
Internaționale nu prevede această posibilitate ca motiv de excludere a răspunderii penale,

1 Tribunalul pentru Fosta Yugoslavie.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

65
autorii Stat utului oprindu -se numai la situația constrângerii morale, lăsând celălalt motiv, dacă
va fi dedus din legea aplicabilă conform articolului 21, la aprecierea Curții.
Mai mult, o persoană nu trebuie să fie răspunzătoare penal dacă acționează, în mod
rezona bil, pentru a se apăra sau pentru a proteja o altă persoană împotriva folosirii iminente și
ilegale a forței, proporțional cu gradul de pericol îndreptat față de persoana sa sau față de
persoana protejată. în cazul crimelor de război, este inclusă și apăra rea proprietății, care este
esențială pentru supraviețuirea acelei persoanei sau a persoanei protejate sau a proprietății, care
este esențială pentru îndeplinirea unei misiuni militare. Dacă am continua raționamentul
început prin analogia cu sistemul de dr ept românesc, am putea spune că prima parte a acestui
paragraf, cu unele mici modificări, desigur, are corespondent în dreptul românesc sub forma
legitimei apărări reglementată de Codul Penal în articolul 44, drept cauză care înlătură
caracterul penal al f aptei, prin înlăturarea vinovăției.
Aplicabilitatea acestor baze sau motive, pentru excluderea răspunderii penale, este
determinată de către Curte; tot ea este aceea care poate să considere alte motive, cu același
efect, dacă ele derivă din legea aplicabi lă, precizată în articolul 21.
Aceste dispoziții sunt consecința unor negocieri complicate. Ele oferă acuzatului
posibilitatea de a recurge la o gamă foarte largă de mijloace de apărare, care fac obiectul unei
descrieri pe care statele au dorit -o foarte de taliată.
De fapt, aprecierea impactului și a consecințelor unor asemenea circumstanțe ar fi putut
să rezulte din capacitatea de apreciere a judecătorului, fără ca nici o dispoziție a Statutului să
ghideze gândirea sa în acest sens.
Un alt motiv pentru exc luderea răspunderii penale îl constituie eroarea de fapt sau
eroarea de drept, dacă acestea neagă elementul psihic al crimei.
În mai multe sisteme judiciare, eroarea de drept este un motiv de exonerare a
responsabilității penale, mai ales în absența elementului intențional.
Totuși, Statutul merge mai departe, din moment ce pretinde că eroarea de drept poate fi
considerată un motiv de exonerare, iacă face să dispară decât elementul psihologic al crimei.
Această noțiune este mai extinsă, în măsura în ca re ea poate permite persoanei acuzate să
invoce buna -credință. Eroarea de drept nu poate fi invocată decât în privința simplei gestiuni a
existenței înseși a unei crime, care poate fi pedepsită.
Cât despre eroarea de fapt, ea nu poate, în mod evident, să f ie invocată decât ca mijloc
de apărare, ca și în cazul erorii de drept, doar cu condiția dispariției elementului psihologic.
Dacă în Statut sunt prevăzute ambele situații – eroarea de fapt sau de drept – ca motive
de excludere a răspunderii penale, spre deosebire de acesta, în sistemul de drept românesc este

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

66
considerată cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prin înlătu rarea vinovăției, numai
eroarea de fapt, reglementată de articolul 51 din Codul Penal. Necunoașterea sau cunoașterea
greșită a legii penale, cu alte cuvinte eroarea de drept nu are capacitatea de a înlătura caracterul
penal al faptei.
Reguli speciale sunt stipulate de Statut cu privire la ordinele superiorilor. Aceste
dispoziții sunt mai stricte decât cele stipulate în prevederile art. 7 și 6 ale Statutelor Tribunalului
Penal Internațional pentru Fosta Yugoslavie și a Tribunalului Penal Internațional pentr u
Rwanda, dintre care amintim: "Faptul, că un acuzat a acționat pentru executarea unui ordin al
guvernului sau al unui superior, nu îl exonerează de responsabilitate penală, dar poate fi
considerat ca un motiv de diminuare a pedepsei, dacă Tribunalul Inter național o estimează
conform justiției”1.
În judecarea cazului Erdemovic, Camera, ținând cont de ordinele unui superior ca de o
circumstanță atenuantă, a diminuat pedeapsa aplicabilă în acel caz și l -a condamnat pe
Erdemovic la 10 ani de închisoare, pedeap să care, la data de 5 martie 1998, a fost redusă la 5
ani de către Camera de Apel”. Astfel, aceste dispoziții deja prevăzute de Statutul Tribunalului
de la Nurenberg, interzic, în mod absolut, recurgerea la ordinul legii sau al unui superior
ierarhic, ca f iind total indulgent.
În același timp, art. 33 al Statutului Curții este contestabil, din moment ce nu exclude
complet recurgerea la acest mijloc de apărare, chiar dacă restrânge raza de acțiune.
De fapt, dacă o crimă aflată sub jurisdicția Curții este să vârșită de către o persoană ce
îndeplinește un ordin al unui guvern sau al unui superior militar sau civil, un asemenea ordin
nu va exonera acea persoană de răspundere penală, decât în cazul în care persoana respectivă
avea obligația legală de a îndeplini un asemenea ordin sau nu știa că acel ordin era ilegal ori
acel ordin nu a fost, în mod clar, ilegal.
În conformitate cu dreptul internațional, Statutul adaugă faptul că ordinele de a comite
genocid sau crime împotriva umanității sunt considerate, în mod c lar, ilegale. în această
privință, această dispoziție, este de inspirație franceză. Să amintim că magistrații de la Curtea
de Casație, care au examinat recursul formulat de domnul Maurice Papon, cu privire la
arestarea efectuată de către Camera de Acuzare din Bordeaux, care îl trimitea în fața Curții cu
juri din același oraș – și anume dacă domnul Papon putea sau nu să invoce prescripția și ordinul
autorității legitime – au decis, după cum urmează: „Ilegalitatea unui ordin, referitor la comiterea
de crime î mpotriva umanității este mereu evidentă”2.

1 M.R. Damaska – Formele Justiției și autoritatea statală.
2 A se vedea și V.Ciobanu, T ratat de procedură Civilă, Volumul I și II București, 1997.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

67
În situația în care condițiile de acceptare a ordinelor venite din partea superiorilor,
considerate motive pentru excluderea răspunderii penale se adună, înseamnă că se referă numai
la crime de război, unde astfel de ordine nu sunt considerate întotdeauna ilegale.
Deci, sintetizând, putem enumera în câteva cuvinte, cauzele care înlătură răspunderea
penală. Acestea sunt:
– bolile psihice care împiedică conștientizarea caracterului infracțional al faptei;
– starea de i ntoxicație provocată în mod involuntar, care împiedică conștientizarea
caracterului infracțional al faptei;
– legitima apărare;
– constrângerea prin amenințarea cu moartea sau atingerea gravă a integrității fizice;
– comiterea crimei de către alte persoane;
– alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea Curții.
Reiterând, putem spune că nimeni nu poate răspunde și nu poate fî pedepsit pentru o
crimă care intră în competența Curții, decât atunci când elementul material al crimei a fost
săvârșit cu inten ție și în cunoștință de cauză.
Totodată, trebuie să menționăm faptul că acele crime care sunt de competența Curții
sunt imprescriptibile.
Se consideră că o persoană are ca scop două situații diferite: acțiune și consecință.
Când este vorba de acțiun e, se consideră că există scop dacă acea persoană intenționează să
întreprindă acțiunea propriu -zisă; când este vorba de consecință, se consideră că există scop
atunci când persoana dorește să provoace acea consecință sau este conștientă că aceasta se va
produce în cursul normal al evenimentelor.
În cadrul „Elementelor Crimelor”, elementul de cunoaștere din conceptul „Crime
împotriva Umanității” pune accent pe dovada de acțiune pozitivă mai mult decât pe omisiune,
fapt care poate fi găsit în circumstanțe e xcepționale1.
O parte dintre autori fac diferența între scopul general și scopul specific. în timp
ce pentru crima de genocid se cere un scop specific, respectiv de a distruge parțial sau total un
grup național, etnic, rasial sau religios, pen tru crimele de război nu se cere un scop anume. Se
observă unele confuzii în elementele crimelor, între scopul general și cel specific și ar fi de
preferat un standard mai scăzut al celor care concep politicile, pentru care scopul general
include cun oașterea, datorită abilităților de a prevedea și de a ști consecințele acțiunilor
lor, în timp ce pentru cei care le implementează, scopul specific sau cunoașterea politicii
generale este obligatorie.

1 Art.30.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

68
Statutul adaugă, în definirea anumitor crime, atribute speciale ale elementului psihic
în afară de scop și cunoaștere, așa cum sunt definite în articolul 30 al Statutului; astfel, pentru
crima de genocid: „scopul de a distruge parțial sau total un grup n ațional, etnic, rasial sau
religios " sau „ a cauza în mod deliberată sau „măsuri intenționate să" sau „calcularea să";
pentru crimele împotriva umanității: „cauzarea intenționată de mari suferințe sau lezare
corporală sau mentală sau a sănătății fizice"1, pentru alte acte inumane, cum ar fi „impunerea
condițiilor de viață … calculate să aducă distrugerea unei părți a populației", „cauzarea
intenționată de durere sau suferință majoră pentru tortură"; intenția de a afecta compoziția
etnică a oricăre i populații prin însărcinarea forțată; privarea intenționată și gravă a
drepturilor fundamentale, pentru persecuție; refuzarea de a conștientiza privarea de libertate
sau oferirea de informații despre aceasta, pentru dispariția forțată a persoanelor; pentru
„crimele de război” ; uciderea conștientă, cauzarea deliberată de mari suferințe sau
negarea drepturilor la un proces corect unui prizonier de război; lansarea intenționată de
atacuri împotriva unei populații civile, obiective civile sau p ersonal, instalații, materiale,
unități sau vehicule implicate în menținerea păcii sau a asistenței umanitare, sau în
cunoașterea că un asemenea atac va cauza pierderi de vieți sau rănirea civililor, obiecte de
împrăștiere cauzatoare de distrugere majoră și de termen lung asupra mediului natural și
altele.
Dovedirea scopului specific este, deci, necesară, în afară de scopul general și
cunoaștere, cerute de articolul 30, pentru stabilirea răspunderii penale a unei persoane și
implicit, pentru a fi pasibilă de pedeapsă pentru acele crime.

4.6. Admisibilitatea unui caz

Adoptarea Statutului Curții Penale Internaționale nu a fost posibilă decât prin afirmarea
principiului de complementaritate al competenței Curții în raport cu cele ale jurisdicțiilor
naționale. Acest principiu este opusul celui care guvernează funcționarea TPIY și TPIR, din
moment ce cele două jurisdicții beneficiază de întâietate asupra jurisdicțiilor naționa le, cărora
le pot solicita oricând și fără să dea justificări transferul în favoarea lor a procedurilor asupra
cărora aceste jurisdicții se sesizaseră. Curtea nu va avea, deci, calitatea de a se substitui
jurisdicțiilor naționale care sunt a priori cele ma i abilitate și cele mai legitime să angajeze

1 Intențional.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

69
acțiuni împotriva cetățenilor lor presupuși responsabili de crimele internaționale vizate la art.
5 al Statutului CPI1.
Reamintim că jurisdicțiile naționale pot angaja urmăriri penale împotriva suspecților,
atunci când este cazul și sub alte calificări juridice, care pot fi, uneori, destul de departe de
realitatea crimelor comise. Criteriul naționalității victimei, se știe, este reținut în mod curent
pentru a fonda competența judecătorului național, chiar dacă ță rile cu sistem de common law
nu vor să -1 recunoască, atunci când crimele au fost comise în străinătate. Judecătorii au, în
mod universal, competența să judece crimele comise pe teritoriul lor fără distincția
naționalității autorilor sau a victimelor.
Chest iunea competenței universale care conferă în anumite cazuri judecătorului puterea
de a acționa, de a aresta, de a judeca presupușii vinovați de crimele internaționale indiferent de
naționalitatea autorului, a victimei sau de teritoriul pe care a fost comis ă crima, este tratată în
capitolul I al Statutului și se regăsește și în cadrul acestui capitol.
În conformitate cu prevederile articolului 17 din Statut, Curtea trebuie, în primul rând,
să hotărască admisibilitatea sau inadmisibilitatea unui caz. Un caz nu poate fi admis atunci
când:
a) cazul este investigat de către un Stat care are jurisdicție asupra lui,
exceptând situația în care Statul nu este capabil sau refuză să efectueze ancheta sau urmărirea;
b) cazul a fost investigat de un Stat c are are competență asupra lui și acesta a
hotărât să nu acționeze în justiție persoana respectivă, în afară de cazul în care o astfel de
hotărâre
este rezultatul refuzului sau incapacității Statului de a duce la bun sfârșit demersul;
c) persoana respectivă a fost deja judecată, iar un proces nu este permis conform
articolului 20 paragraful 3;
d) cazul nu este suficient de grav pentru a justifica o altă acțiune a Curții.
Principiul complementarității, care a fost menționat mai sus, este afirmat în articolul
17 § 1 (a). Numai atunci când statul nu este în măsură să acționeze, Curtea poate să -și justifice
competența, deși trebuie și acesta este obiectul diferitelor ipoteze prevăzute în acest articol,
ca procurorul să se angajeze într -o adevărată cursă cu obstacole. Intr -adevăr, diferitele
cazuri prevăzute lasă o foarte mare latitudine statelor care vor putea avea, deseori, ultimul
cuvânt, prin combinarea drepturilor care le sunt conferite prin articolele 18 și 19.

1 CPI est e complementară jurisdicțiilor criminale naționale.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

70
Este vorba, aici, de o d ispoziție substanțială a Statutului CPI, subliniată prin referirea la
primul alineat al acestui articol, ca și la al zecelea alineat al Preambulului și la articolul întâi al
Statutului, care amintește complementaritatea Curții cu jurisdicțiile criminale na ționale.
Dispozițiile acestui articol și ale articolelor următoare au suscitat discuții aprinse, mai
ales pentru că ele puteau fi aplicate nu numai statelor participante, dar și celor neparticipante.
Este una din dispozițiile CPI cele mai marcante prin caracterul său universal. De aceea,
restricțiile care i s -au adus sunt considerabile.
Principiul afirmat în articolul 17 § 1 este acela potrivit căruia dacă un stat a declanșat
o anchetă sau urmăriri, afacerea iese din sfera de competență a Curții1.. Deci , ipotezele
prevăzute în termenii acestui articol sunt doar excepții.
Acestea provin, în baza art. 17 § 1 al. a -b, din ipoteza conform căreia Curtea ar considera
că statul nu -și manifestă disponibilitatea sau este în incapacitatea de a duce la bun sfârșit
ancheta sau urmăririle (a) sau ar decide să nu fie urmărită persoana în cauză (b). Termenii
acestui articol sunt foarte generoși. Din acest motiv este de așteptat să apară conflicte legate de
interpretarea situației de fapt prevalând în statul vizat. Pe de altă parte, incapacitatea statelor
de a fi mai precise în alegerea termenilor reținuți a fost incontestabil în avantajul lor în lumina
articolelor 18 și 19.
La inițiativa Marii Britanii și a Statelor Unite a fost inclusă dispoziția prevăzută la art.
17 § 1 al. d, care atribuia Curții facultatea de a considera inadmisibilă o cauză, dacă aceasta nu
era destul de gravă. Cuvântul «gravă» acordă Curții o marjă de interpretare considerabilă.
Referitor la art. 17 § 1 al. c, el este replica câtorva cuvinte pe marg inea regulii adoptate
în Statutele TPIY și TPIR, adică aceea vizată la articolul 20 al Statutului CPI care tratează
aplicarea principiului "non bis in idem".
Se înțelege cu ușurință că li s -a solicitat statelor să facă un efort de imaginație pentru a
încerca să determine criteriile care să permită Curții să nu fie « ostatecul» relei voințe sau al
incapacității unui stat de a începe o acțiune. într -adevăr, conduita unui stat nu este întotdeauna
lipsită de rea voință…
Textul de plecare, elaborat de Com isia de Drept Internațional, era foarte favorabil
Curții. Totuși, d -1 Kirsch2, președintele Comisiei Preparatorii, al cărui rol a fost de multe ori
decisiv, a știut să formuleze condiții realiste, în așa fel încât, în luna august 1997 a fost găsit
un compr omis la care au aderat câteva state pilot și Franța. Redactarea articolului 17 a fost

1 Convenția Europeană a Drepturilor omului – CEDH. Convenția de Protejare a Drepturilor omului și a
libertăților fundamentale a fost semnată la 4 noiembrie 1950, protocolurile adiționale nr.1,2,3,4 și 5.
2 Diferite comitete onusciene. Comitetul drepturile omului, creat prin pactul internațional relativ la drepturile
Civile și politice din 1966.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

71
pecetluită la acea dată. Cu acea ocazie, numeroase state au amintit că CPI nu trebuie să fie o
Curte internațională a drepturilor omului.
Consecințele nefaste ale acestor dispoziții nu puteau fi limitate decât dându -se o
definiție cât mai precisă a acestor situații și facilitându -se, astfel, acțiunea și capacitatea de
interpretare a judecătorului.
Totodată, s -a considerat că un Stat este considerat refractar să judece, da că:
a) prevederile au fost sau vor fi efectuate sau hotărârea internă a fost adoptată în
scopul de a proteja persoana de răspundere penală pentru crimele aflate sub jurisdicția
Curții;
b) există o întârziere nejustificată a procedurilor, ceea c e este în neconcordanță cu
intenția de a acționa persoana în justiție;
c) procedurile nu au fost sau nu vor fi conduse în mod imparțial și independent și au
fost conduse într -un alt mod, care nu concordă cu intenția de a acționa persoana respectivă în
justiți e.
Paragraful §2 al art. 17 amintește că pentru a aprecia atitudinea unui stat, Curtea va
trebui să se refere la garanțiile judiciare conferite de dreptul internațional. Acest considerent
are mare importanță, deoarece nu este teoretic greu să ne imaginăm c ă statele refractare vor fi
deseori chiar cele în cadrul cărora nu va funcționa nici o administrație a justiției demnă de acest
nume, ținând cont de criteriile fixate de instrumentele juridice internaționale pertinente.
Primul caz vizat la art. 17 § 2 al. a este cel referitor la reaua voință a unui stat.
Al doilea alineat face referire la un criteriu a priori mai obiectiv, cel al întârzierii
nejustificate în continuarea procedurii, criteriu urmat imediat de un altul, de natură mai
subiectivă, precizând obligația Curții de a constata că o asemenea întârziere este sinonimă cu
lipsa intenției statului în cauză de a acționa în justiție persoana urmărită1.
Aceeași dialectică se regăsește în alineatul următor ; în lipsa unei proceduri
independente sau imparțiale, Curtea trebuie să constate lipsa voinței unui stat de a acționa în
justiție persoana vizată. Regăsim aici marile principii preconizate de instrumentele juridice
internaționale corespunzătoare relativ la administrarea justiției.
Din ansamblul acestor ipoteze, vom reține că statele le -au vizat doar pe cele în termenii
cărora dovada unei justiții sub jug politic și a unei administrări manipulate a justiției va fi mai
mult sau mai puțin adusă A contrario, nu a fost avut în vedere caz ul în care drepturile apărării
ar fi fost flagrant încălcate și astfel, nu au fost prevăzute decât cazurile în care disfuncția

1 Capitolul referitor la acțiunea în caz de amenințare a păcii și a securității internaționale, singurul care prevede
posibilitatea folosirii forței.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

72
justiției este în avantajul acuzatului. Pe bună dreptate, s -a obiectat asupra existenței unor
mecanisme regionale sau multil aterale ale căi funcții erau exact criticarea și/sau cenzurarea
încălcării drepturilor omului comise în cadrul unor urmăriri sau al unui proces. Cu al nu se
poate exersa dacă judecătorul național constată că principiile fundamentale pentru un proces
echitabil.
Pentru a determina incapacitatea într -un caz, Curtea va v edea dacă, datorită unui
colaps substanțial sau total sau eficacității sistemului său juridic național, Statul nu poate
să obțină dovezile necesare sau nu poate să real izeze astfel procedura.
Situația vizată la articolul 17 § 3 este, a priori mai obiectivă. Statele nu au mai vrut să
fixeze aici criteriile lipsei de voință ale unui stat, ci pe cele ale incapacității sale. Nu putea fi
vorba decât de situațiile caracterist ice unui război civil, prăbușirii unui stat și a autorității
judiciare, situații care fac imposibile ancheta, angajarea urmăririlor și a fortiori arestarea
persoanei acuzate. Tenacitatea judecătorilor și a procurorului, ca și voința lor de a fi informați
concret de situațiile care le vor fi supuse, fiind vorba de aplicarea acestui articol și a
următoarelor două, vor deveni esențiale.
Curtea va fi convinsă că are competență în orice caz adus în fața ei, însă poate determina
admisibilitatea unui c az, în situațiile prezentate mai sus.
Admisibilitatea unui caz poate fi solicitată de in culpat sau o persoană pe numele
căreia a fost eliberat un mandat de arestare; sau de un Stat cu jurisdicție asupra cazului; sau de
un Stat la care se solicită ac ceptarea jurisdicției, conform articolului 12.
Admisibilitatea unui caz sau competența Curții poate fi solicitată numai o singură dată,
de către orice persoană sau Stat din cele menționate mai sus, înainte sau la începutul procesului.
In cazuri excepțional e, Curtea poate acorda solicitarea de mai multe ori sau după încetarea
procesului.
Dacă o solicitare de admisibilitate a unui caz este adresată de un Stat, așa cum am văzut
mai sus, Procurorul trebuie să suspende ancheta până la decizia Curții.
Totuși, când un proces este pe rol, Procurorul poate solicita autorităților Curții
prerogativa de a continua investigarea, pentru a putea păstra probele:
– atunci când există o posibilitate mică de a obține probe importante sau un risc
semnificativ ca acestea să nu poată fi disponibile ulterior;
– pentru a finaliza declarațiile sau mărturiile martorilor începute anterior;
– pentru a împiedica sustragerea de la judecată a unei persoane pe numele căreia s –
a emis, deja, un mandat de arestare.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

73
În cazul în care C urtea a hotărât că un caz nu este admis, procurorul mai poate înainta
Curții o cerere de revizuire a hotărârii, atunci când este convins că au apărut noi fapte
semnificative sau schimbări de circumstanțe.
Conform prevederilor articolului 17, Statutul de la Roma nu acordă nici o prioritate
jurisdicției Curții asupra jurisdicțiilor naționale. Același lucru se întâmplă chiar și atunci când
solicitarea de amânare a unei anchete este formulată de către Consiliul de Securitate, a cărui
intenție nu coincide în tot alitate cu aceea de a vedea cazul judecat de Curtea Internațională.
Conform prevederilor Statutului, Curtea are posibilitatea de a hotărî dacă amnistiile
interne ar trebui să fie o bază pentru judecarea cauzei și dacă orice alt proces intern este un
efort meritat pentru aplicarea principiului non bis in idem1. Statutul se referă numai la
condamnările sau achitările hotărâte de Curțile naționale și nu la amnistiile globale, ca bază
pentru aplicarea acestui principiu.
Cât despre amnistiile în situații de conf lict intern, Protocolul Adițional nr. II al
Convențiilor de la Geneva, din anul 1977 prevede că, la terminarea ostilităților, părțile
implicate să -și ofere una alteia o generoasă amnistiere. Norma nu a avut ca scop și nu poate fî
interpretată ca promovarea impunității pentru crime de război severe sau crime împotriva
umanității, săvârșite în timpul unui conflict armat. Comisia Internațională a Crucii Roșii a
considerat că amnistia cerută prin Protocolul II este numai pentru încălcări de rebeliune ale
legii interne și pentru încălcări ale legii umanitare, în timp ce crimele de război mai grave nu
trebuie supuse amnistierii.
Condamnarea generalului Augusto Pinochet de către instanțele spaniole și de către
Camera Lorzilor, a ignorat decretul de amnistiere propr ie, conceput de Pinochet, în anul 1977,
considerându -1 contradictoriu cu legea internațională.
În țările de tranziție, care trec de la un sistem totalitar spre democrație, cum ar fî cele
din America Latină, Europa de Est și Africa, între anii '80 -'90, lupta pentru adevăr și justiție a
generat o varietate de instrumente juridice și politice, printre c are se numără procesele penale
și Comisia pentru Adevăr2.
Prin urmare, Comisia pentru Adevăr, stabilită recent de Peru, are ca scop scoaterea la
lumină a șirului evenimentelor și responsabilităților în legătură cu violența de tip terorist și
violările drep turilor omului, care s -au derulat din luna mai 1980 până în luna noiembrie 2000,
fiind săvârșite atât de organizații teroriste, cât și de agenți statali și totodată propunerea de
inițiative pentru întărirea păcii și armoniei între peruani. Printre alte obi ective, atunci când este

1 Capitolul referitor la acțiunea în caz de amenințare a păcii și a securității internaționale, singurul care prevede
posibilitatea folosirii forței.
2 A se vedea articolul 8, 17.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

74
necesar, Comisia trebuie să ajute instanțele respective în elucidarea crimelor și violărilor aduse
drepturilor omului, prin încercarea de a determina locurile unde se află victimele și
identificarea presupușilor autori ai crimelor; pregătirea unor propuneri pentru compensarea și
reabilitarea victimelor; recomandarea unor reforme, cu funcție de garanții preventive, care să
fie adresate prin inițiative legislative, politice sau administrative.
Trebuie înțeleasă nevoia pentru reconcili ere între fracțiuni care au împărțit o națiune;
aceasta nu înseamnă, însă, reconcilierea între victime și atacatorii lor; reconcilierea nu trebuie
să se realizeze în detrimentul drepturilor victimei, respectiv, în detrimentul dreptului de a i se
face drept ate.
Curtea Penală Internațională va trebui să fie aceea care își hotărăște competența,
inclusiv atunci când aceasta poate fi contestată.
Competența Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Yugoslavie și respectiv, a
Tribunalului Penal Internațional p entru Rwanda a fost contestată prin punerea la îndoială a
legalității înființării acestora, adică a rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU. Tribunalele
au respins contestația, pe baza atribuțiilor Consiliului, în temeiul Cartei ONU.
Pe cale de conse cință, Curtea poate să respingă asemenea acuzații, conform Statutului
ei.

4.7. Exercitarea competenței și amânarea anchetei sau a urmăririi

Articolul 13 nu face decât să enumere condițiile în care Curtea își poate exercita
competența cu privire la cele patru crime vizate la articolul 5. Această dispoziție de ordin
general reamintește modalitățile în care Curtea poate fi sesizată de către un Stat Parte, în
termenii articolului 14, de către Consiliul de Securitate, atunci când acționează în baza
capitolulu i VII al Cartei Națiunilor Unite sau din oficiu de către procuror, în condițiile
determinate în articolul 15.
Astfel, Statutul stipulează trei mijloace prin care pot fi inițiate procedurile Curții. Prin
urmare, Curtea își exercită competența în legătură cu o crimă menționată la articolul 5, dacă o
cauză în care una sau mai multe asemenea crime pare a fi fost săvârșită, este adresată
procurorului de către un Stat Parte sau de către Consiliul de Securitate al ONU, acționând
conform capitolului VII al Cartei O NU. Procurorul poate, de asemenea, să declanșeze o
investigație proprio motu.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

75
Se va observa că sesizarea Curții de către Consiliul de Securitate nu face obiectul nici
unei dispoziții particulare, spre deosebire de sesizarea făcută de către un stat sau de c ea din
oficiu.
Într-adevăr, la început și chiar în mod excesiv, statele s -au gândit să investească
Consiliul de Securitate cu facultatea de a demara o procedură în fața Curții. întâietatea
Consiliului de Securitate este dată de faptul că sesizarea sa va av ea forță obligatorie pentru
toate statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, membre sau non membre la Statut. într –
adevăr, articolul 12 § 2, precizează faptul că nu se cer condițiile prealabile exercitării
competenței Curții, atunci când aceasta acț ionează la cererea Consiliului de Securitate. Această
dispoziție face un instrument fundamental din sesizarea Curții de către Consiliul de Securitate.
Astfel, Curtea dobândește caracter universal1, doar atunci când este sesizată de Consiliul de
Securitate despre care știm că anumite rezoluții ale sale au caracter obligatoriu cu privire la
comunitatea statelor.
În această eventualitate, statele care ar fi sperat, nefiind membre în Statut, să -și decline
responsabilitatea în cazul crimelor comise pe teritoriul lor sau în care sunt implicați cetățeni ai
lor, vor fi constrânse să se supună exigențelor justiției internaționale.
Astfel, un nou « Pol Pot», dacă masacrează o parte a populației sale, chiar dacă statul
al cărui conducător este nu face parte di n Statut, va putea fi anchetat, dacă în primul rând
Consiliul de Securitate se sesizează de situație în baza capitolului VII al Cartei Națiunilor Unite
și dacă deferă apoi această situație procurorului2.
Războiul declanșat de NATO împotriva Belgrad -ului, chiar dacă suscita numeroase
comentarii asupra caracterului său tardiv și inadaptat, contribuie, totuși, la o nouă
definiție a obligațiilor comunității internaționale în fața actelor de violență comise
pe scară largă și î n mod masiv împotriva unui grup național. în măsura în care, să sperăm,
frontierele vor permite din ce în ce mai puțin tăinuirea celor mai mari barbarii, acțiunea
Consiliului de Securitate are șanse să se amplifice.
Unii au criticat lipsa de legalitate a acțiunii NATO. Fără a intra în detalii, trebuie
recunoscut faptul că noile misiuni ale Consiliului de Securitate, când este vorba despre
obligația comunității internaționale de a oferi ajutor populațiilor aflate în pericol, par total
incompatibile cu exerc itarea dreptului de veto. Aceasta înseamnă că se va întări caracterul
universal al Curții prin reforma Cartei Națiunilor Unite așteptată de multă vreme, care va trebui
cu atât mai mult să prevadă abolirea dreptului de veto pentru toate intervențiile de tip umanitar

1 A avut cu adevărat aceste dovezi. Se pare ca l -au cautat, istoria o va spune.
2 Masacrele a mii de bosniaci la Srebrenica au avut loc la jumătatea lui iulie 1995.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

76
și mai înseamnă, în același timp, că va fi adoptată o mai bună reprezentare geografică a statelor
membre ale Națiunilor Unite în cadrul Consiliului de Securitate. Este de sperat că se va merge
spre un vot cu majoritate calificată pentru acest tip de intervenții.
Primatul Consiliului de Securitate rezultă și din legătura instituțională cu Curtea. De
fapt, mai multe state au apreciat concluzia unui acord special între Curte și Organizația
Națiunilor Unite ca fiind potrivită pentru stabilirea unei co operări funcționale între cele două
instituții, păstrând intactă independența Curții ca organ judiciar.
Remarcăm, în sfârșit, că nu mai figurează în Statut nici o altă referire la sesizarea Curții
de către Consiliul de Securitate, cu excepția articolului 5 3 din capitolul V, respectiv, «Anchete
și urmăriri».
Prin urmare, este vorba despre trei moduri de sesizare a Curții, respectiv:
prin sesizarea procurorului de către un stat -parte;
– prin sesizarea procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;
– prin deschiderea, din oficiu, de către procuror, a unei anchete în legătură cu
săvârșirea unei infracțiuni.

Statele Părți

Capacitatea unui Stat Parte de a transfera procurorului o cauză, în care una sau mai
multe crime care su nt de competența Curții, par a fi fost săvârșite, nu a fost niciodată
controversată272. Prin aceasta, Statul solicită procurorului să investigheze cazul în scopul
acuzării uneia sau mai multor persoane de săvârșirea unor astfel de crime. Astfel, i se permi te
procurorului să decidă, pe baza investigațiilor proprii, ce persoane să judece. Anterior unei
investigații, toate cazurile adresate Procurorului de către State sunt supuse cererilor de
informare și cedare.
Cu privire la dispozițiile art. 14, a fost realizat, în mod rapid, un consens asupra
posibilității de a sesiza Curtea, pe care trebuie să o aibă statele. Totuși, în timpul primei sesiuni
a Comisiei Preparatorii din luna aprilie 1995, câteva delegații au ob servat că sesizarea Curții
trebuie să rămână monopolul Consiliului de Securitate, în virtutea responsabilității principale
în materie de supraveghere și menținere a păcii. Nu existau motive să se procedeze altfel, au
observat aceste state, decât pentru cel e două tribunale ad hoc.
Pe de altă parte, alte state nu și -au ascuns neliniștea în fața riscului de a vedea Curtea
sesizată, în mod fantezist, de statele a căror inițiativă ar fi dictată doar de gânduri politice
ascunse – ceea ce este mai mult decât o ipo teză teoretică.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

77
Nu a fost pusă nici o condiție sesizării Curții de către un stat și, în consecință, au fost
îndepărtate dispozițiile ce vizau să subordoneze această sesizare dovezii interesului de a acționa
a acelui stat. O asemenea dispoziție, pe lângă fa ptul că ar fi atacat în mod violent principiul
universalității, ar fi putut fi sursa unor numeroase discriminări, în urma interpretării care i -ar fi
fost dată1. Aceasta ar fi determinat ca sesizarea Curții să fie rezervată statelor care s -ar fi
dovedit în legătură cu crima denunțată. O asemenea dispoziție ar fi provocat greutăți.
Textul prevede de acum, în scopul de a limita riscul de fi adresate plângeri absurde,
obligația de a cere procurorului să ancheteze asupra unei situații care ține de competența Cu rții.
Această redactare are ca scop reducerea riscului ca statele să aducă acuzații anumitor indivizi
și să încerce, astfel, să instrumentalizeze Curtea, din motive politice de exemplu. Mai găsim
preocuparea statelor de a evita sesizarea Curții în acte iz olate și în definiția dată, mai ales pentru
crimele de război. Trebuia, mai ales, rezervată Curții, grija de a determina dacă persoanele
fizice implicate în crimele denunțate de state sunt susceptibile de a face obiectul unei anchete
și în consecință de a fi acționate în justiție.
În sfârșit, trebuia evitat cu orice preț ca numai statele vecine celor pe teritoriul cărora
fuseseră comise crimele sau cele interesate de aceste crime din cauza naționalității anumitor
victime, să poată sesiza Curtea sau Cons iliul de Securitate al ONU.
Consiliul de Securitate poate, de asemenea, să sesizeze cu astfel de cauze procurorul,
atunci când acesta acționează conform capitolului VII din Carta ONU. Acest fapt face
ca rezoluțiile Consiliului să se apl ice și Statelor care nu sunt Părți ale Statutului.
Decizia de amânare a urmăririi penale, a judecății sau a condamnării în legătură cu
amânarea anchetei sau a urmăririi, articolul 16 al Statutului prevede faptul că nu poate fî
declanșată nici o anchetă pe o perioadă de 12 luni, după ce Consiliul de Securitate, printr -o
rezoluție adoptată conform capitolului VII din Carta ONU, a solicitat Curții acest lucru; acea
cerere poate fi reînnoită de Consiliu în aceleași condiții. Aceeași prevedere s -ar aplica și în
cazul în care investigarea sau judecarea cauzei ar fi început, indiferent de modul în care ar fi
fost inițiate, Curtea fiind obligată să le suspende.
Redactarea articolului 16 este rodul unui compromis extrem de dificil, intervenit după
lungi și intense d ezbateri.
Multe organizații de apărare a drepturilor omului o consideră o dispoziție funestă,
elementul judiciar fiind combătut, în mod violent, de cel politic, acesta din urmă putând
oricând îngrădi autoritatea Curții pentru o perioadă de 12 luni2, cu p osibilitate de reînnoire.

1 Chiar dacă aceasta nu apare în scris și nu întâmplător.
2 A se vedea art.15.2.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

78
Dificultățile de redactare ale acestei dispoziții au venit în primul rând din necesitatea de
a articula acțiunea Curții cu responsabilitatea principală de menținere a păcii și securității
internaționale, încredințată Consiliului de Securitate. Aceste dificultăți mai veneau și din grija
de a nu îngrădi un complex de negociere, complex vizând semnarea unui acord de pace sau a
unui armistițiu, prin eliberarea și executarea simultană a mandatelor de arestare emise
împotriva acelora ch iar de a căror semnătură era nevoie pentru aceste acorduri. Astfel, dacă
Richard Goldstone1, prim -procuror al celor două tribunale ad hoc, ar fi adunat probe pentru
punerea sub acuzare a lui Slobodan Milosevic în toamna anului 1995 pentru crime comise
împo triva populației croate și bosniace, nici o dispoziție nu i -ar fi interzis să o facă, în condițiile
în care, în același timp, statele încercau să smulgă și cu ce preț, semnătura aceluiași Slobodan
Milosevic pentru Acordurile de la Dayton. Aceste acorduri, se știe, au fost semnate pe data de
25 august 1995. Numai presiunea politică 1 -ar fi putut face pe Goldstone să se răzgândească.
Să nu uităm că la insistențele sale figurează în Acordurile de la Dayton un paragraf referitor la
justiția internațională.
Treb uie să recunoaștem că referitor la articularea procesului de pace cu lucrările
justiției, preocuparea statelor nu era lipsită de fundament. Este vorba de o problemă
extraordinar de complexă. Dar trebuia totuși instituționalizat în asemenea măsură dreptul
Consiliului de Securitate de a paraliza acțiunea justiției internaționale ? Insă – și multe
organizații de apărare a drepturilor omului au militat în acest sens – nimic nu interzicea să se
presupună că dialogul și cooperarea celor două instituții, în eventu alitatea iminenței unui acord
de pace, nu va aduce soluții conforme interesului general.
Unii autori au remarcat contradicția intrinsecă a acestui text cu Statutul Curții, care
afirmă că infracțiunile pe care le va avea de judecat amenință, prin natura lo r, pacea și
securitatea mondială și cu alte cuvinte reprimarea unor asemenea crime trebuie considerată
drept un factor de pace. Totuși, Consiliul de Securitate, prin efectul acestei dispoziții, va
dobândi facultatea de a îngrădi opera de justiție în favoar ea păcii, tocmai pentru a asigura pacea
și aceasta în baza capitolului VII al Cartei Națiunilor Unite. Trebuie reamintit, că principalul
fundament juridic al celor două rezoluții ale Consiliului de Securitate nr. 827 din data de 25
mai 1993 și nr. 827 din data de 8 noiembrie 19942, care au instituit TPIR și TPIY, este afirmația
conform căreia, opera de justiție este factorul de restabilire a păcii.

1 Ceea ce au făcut deja în anumite cazuri.
2 Regulamentul de Procedură și Probe.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

79
Oricum ar fi, trebuie admisă, în mod realist, marea dificultate de a găsi un compromis
satisfăcător între două exigențe a priori complementare și corelate, dar care se pot dovedi și
stupefiant de contradictorii.
Trebuie să ne amintim, de altfel, că de la început un anumit număr de state au emis
ipoteza conform căreia orice declanșare a acționării în justiție de că tre Curte putea fî repusă în
cauză prin simplul drept de veto de care dispun statele cu statut de membru permanent în cadrul
Consiliului de Securitate. Au fost avute în vedere și alte formule, precum condiționarea
sistematică a declanșării acționarii în ju stiție printr -un acord al Consiliului de Securitate și
aceasta exact în momentul în care Curtea ar fi fost sesizată de un stat sau de către procuror. în
luna martie 1996, Franța făcuse propuneri în acest sens, respinse însă. Dacă asemenea dispoziții
ar fi fost ratificate, Curtea ar fi devenit inofensivă.
Articolul 16 este traducerea a ceea ce numim "compromisul Singapore", fiind redactat
la inițiativa acestei țări, în timpul ultimelor sesiuni ale Comisiei Preparatorii ale Națiunilor
Unite, înaintea Conferinței de la Roma. Redactarea finală a acestui articol 16 este cu atât mai
regretabilă cu cât este normal să ne gândim că viitorii judecători, impregnați de
responsabilitățile lor, ar fi fost oricum atenți la această problemă.
Este extrem de supărător faptul că nu a fost adoptată o dispoziție apropiată de
amendamentul propus la Roma – mai ales de către Belgia – în termenii căruia suspendarea
activităților Curții nu ar fi trebuit să -1 împiedice pe procuror să ia toate măsurile de conservare
necesare pen tru a proteja elementele de probă. într -adevăr, suspendarea demersului nu este
incompatibilă cu strângerea de probe care, deseori prin natura lor, mai ales în perioade de
conflict și ostilități, riscă să dispară. Este regretabil faptul că în ipoteza suspen dării activității
Curții, procurorul să nu păstreze posibilitatea de a face toate diligențele necesare ca să evite
dispariția probelor.
Istoria contemporană a arătat, mai ales în timpul acțiunilor angajate împotriva autorilor
de genocid din Rwanda, că timp ul poate fi aliatul călăilor. Astfel, dacă în lunile imediat
următoare comiterii crimelor, anchetatorii nu colecționează și nu strâng mărturiile și elementele
materiale, mai târziu va deveni foarte dificil pentru judecători să caracterizeze elementele
constitutive ale crimelor, să identifice și să judece responsabilii.
Este adevărat că aceste dispoziții nu interzic, în mod deliberat, Consiliului de Securitate
să autorizeze, în același timp, procurorul cu adoptarea măsurilor de conservare necesare.
Totuși, o asemenea inițiativă nu va fi niciodată un drept, ci rezultatul unei autorizări exprese a
Consiliului de Securitate.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

80
Ne putem imagina și că organizațiile internaționale de apărare a drepturilor omului, ele
nefiind paralizate, vor încerca să compenseze care nța procurorului. Procurorul poate solicita
ONG -urilor informațiile pe care acestea le -ar fi putut obține. Desigur, calitatea juridică a
elementelor doveditoare astfel strânse va fi mai mică și va putea f cu ușurință contestată de
acuzați. Pe de altă parte , activitatea ONG -urilor, chiar dacă este complementară acțiunii justiției
internaționale, nu are vocația să -i compenseze carența.
Oricum, prin această dispoziție Curtea va rămâne sub amenințarea unei veritabile săbii
a lui Damocles, din moment ce în orice clipă o decizie politică, adică cea a Consiliului de
Securitate, îi va putea îngheța acțiunea. Este regretabil că nu a fost privilegiat un mecanism de
dialog și de cooperare între Consiliul de Securitate și Curte.

Procurorul

Curtea își poate exercita j urisdicția și în cazurile în care procurorul a inițiat o
investigație proprio motu, pe baza informațiilor primite referitoare la crimele care țin de
competența acesteia. Aceasta înseamnă că se asigură funcționalitatea Curții, atunci când alte
motive ar împ iedica Statele Părți sau Consiliul de Securitate al ONU să sesizeze astfel de
situații Curții. Deși această problemă a fost dezbătută în cadrul Conferinței Diplomatice de la
Roma, acceptarea acestei posibilități s -a produs datorită unei perspective de ansa mblu. Prin
prisma acesteia și a puținelor crime aflate sub jurisdicția Curții, a procedurilor de admisibilitate,
a necesităților jurisdicționale și mai presus de tot, a garanțiilor procedurale ale acțiunilor
procurorului, devine clar faptul că această prer ogativă promovează o interpunere eficientă, dar
echilibrată, între jurisdicțiile naționale și cele internaționale.
Dispoziția potrivit căreia procurorul poate avea posibilitatea de a deschide o anchetă
din proprie inițiativă, cu alte cuvinte «ex officio», nu a mers niciodată de la sine. Ea trebuie în
multe privințe considerată un punct câștigat pentru organizațiile de apărare a drepturilor omului
și pentru victime. într -adevăr, foarte multe state nu au fost de acord să -i fie concedată
procurorului o putere mult prea importantă și mai ales ca acesta să aibă posibilitatea să inițieze
investigații din proprie inițiativă, doar pe baza informațiilor care i -au fost comunicate.
Această dispoziție a fost luată, în mod progresiv, în considerare cu prilejul lucrărilor
ultimelor Comisii Preparatorii din anul 19981, mai ales când delegația franceză a propus
instituirea unei Camere Preliminare. într -adevăr, anumite state, dincolo de avantajele proprii
pe care le -au obținut prin intrarea în funcție a acestui nou mecanism evocat în articolul 18 și

1 Președintele Adunării Parlamentare a Consiliulu Europei, Peter Schieder.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

81
următoarele, au văzut în el un mijloc de control, chiar de limitare a prerogativelor care ar
permite procurorului să deschidă o anchetă din proprie inițiativă. Germania și Argentina s -au
alăturat propunerii Franței și au supus la începutul anului 1998 un amendament prin care
prerogativele procurorului erau legate de Camera Preliminară.
în mare parte, articolul 15 este traducerea puțin modificată a acestui amendament.
Astfel, este esențial ca cel mai înalt reprezentant al Parchetului să poată trece la investigații
fără ca aceast ă decizie să fie subordonată sau condiționată nici de acordul Consiliului de
Securitate, nici de cel al statelor, sub rezerva, firește, a principiului de complementaritate.
Este la fel de important să se prevadă în § 2 al articolului 15, că investigațiile pot fi
inițiate pe baza informațiilor primite atât de la statele sau organele Națiunilor Unite, cât și de
la organizațiile interguvernamentale sau non -guvernamentale sau de la alte surse demne de
încredere. Se știe că de douăzeci de ani societatea civilă internațională, prin ONG -uri mai ales,
joacă un rol din ce în ce mai mare. Este prima dată când acest rol este instituționalizat în dreptul
internațional și când este, astfel, recunoscută credibilitatea actorilor săi ca mandatari ai
populațiilor civile și ai victimelor.
Redactarea de la § 2 nu face diferența între ONG -uri ca benefîciare sau nu al unui
statut consultativ pe lângă marile instituții internaționale și celelalte. Prin urmare, această
dispoziție este de natură să permită o circulație c onstantă și fără opreliști a informațiilor între
victime prin intermediul mandatarilor naturali și al procurorului. Din moment ce posibilitatea
de a sesiza Curtea era conferită procurorului, era normal ca acesta să poată strânge informații
prin depoziții s crise sau orale. Este lăsată a priori procurorului o mare flexibilitate, din moment
ce articolul 15 § 2 nu a impus Regulamentului de Procedură și de Probe determinarea
modalităților acestei comunicări pe care procurorul o poate, de altfel, provoca, având f acultatea
de a „căuta ” informațiile pe care le consideră necesare demersului sau declanșării anchetei.
Organizațiile internaționale de apărare a drepturilor omului vor trebui, fără îndoială, în
cazul colectării probelor privind responsabilitatea și în cazu l localizării celor mai mari
criminali, să -și moderizeze, să -și sistematizeze acțiunea, să încerce să -și coordoneze și chiar
să-și unească eforturile.
O dată ce procurorul decide că există baze rezonabile pentru inițierea unei
investigații, acest a va înainta Camerei Preliminare o cerere de autorizare a unei anchete,
împreună cu documentele auxiliare. Paragraful 3 al articolului 15 condiționează facultatea
procurorului de a deschide o anchetă cu acordul Camerei Preliminare numai, după ce a
adunat un anumit număr de informații. Camera preliminară, ca și Regulamentul de Procedură
și de Probe apăreau în această formă pentru prima dată în Statut. Vom remarca mai întâi

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

82
redactarea hazardată a articolului 151, pentru că paragraful 1 nu pre vede nici un mecanism
condițional pentru deschiderea unei anchete, în timp ce § 3 o subordonează unei autorizații a
Camerei Preliminare.
În fine, pentru prima dată se face referire în §3 la victimele care vor avea dreptul sa
participe la procedură încă d in timpul anchetei. Este vorba despre un drept cu totul nou, ținând
cont de ceea ce prevede Statutul celor două tribunale internaționale ad hoc, respectiv pentru
Fosta Yugoslavie și Rwanda, extrem de tăcute la adresa victimelor.
în mod paradoxal, participarea și reprezentarea victimei încă din timpul anchetei pare
să fie supusă unor principii diferite de cele generale care rezultă din articolul 68 § 3. Aceste
principii sunt stabilite de articolul 68, la care art. 15 § 3 nu face referire, fiind deci derogator.
Lucrările Comisiei Preparatorii – care s -au încheiat la data de 30 iunie 2000 – au fost cele care
au fixat modalitățile de reprezentare și de participare și care au dat o definiție a victimei,
probleme extrem de complexe.
Nu este vorba, totuși, decât de perioada anchetei, nu și de cea a procesului. Nu va fi
auzit nici un martor și nici un acuzat. Era deci pragmatic și justificat ca victimele să se poată
face auzite, fără ca a priori Curtea să trebuiască să se preocupe de evaluarea sau de contest area
admisibilității lor ; Curtea va putea face acest lucru mai târziu.
Dacă această Cameră Preliminară conclude că există suficiente dovezi pentru pornirea
unei investigații și că acel caz pare să intre în jurisdicția Curții, autorizează investigarea,
fără a prejudicia hotărârile ulterioare ale Curții cu privir e la jurisdicția și admisibilitatea
cazului. Astfel, autorizația Camerei Preliminare de a deschide o anchetă în baza paragrafului 4
al art. 15 nu înseamnă nici obligația Curții de a se recunoaște competența, nici că
plângerea va fi admisă . într -adevăr, este vorba doar de un filtru, această dispoziție precizând
că ultimul cuvânt aparține Curții, în baza articolului 17 al Statutului. Ne -am fi putut gândi că
acest articol era suficient pentru a liniști statele îngrijorate să nu vadă Curtea se sizată de
plângeri fanteziste și lipsite de pertinență.
Continuarea analizării Statutului ne va arăta că articolul 15 § 52 nu a ridicat
mari probleme. într -adevăr, marea majoritate a sistemelor judiciare au prevăzut, de exemplu,
că o deciz ie de clasare fără urmări, în cazul unei denunțări sau o Ordonanță de non loc,
adoptată de un judecător de instrucție, pot fi repuse în cauză dacă apar fapte sau probe noi. Este
ratificată aici o regulă majoritar admisă.

1 Definiția crimelor de Război, respectul pentru procedurile judiciare naționale cu privire la ordinele Curții
referitoare la asistența juridică, definiția crimelor împotriva umanității.
2 Un comitet pregătitor lucrează deja la acest subiect.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

83
Articolul 15 § 6 obligă pro curorul să informeze persoanele fizice sau instituțiile de la
baza anchetei sale de decizia a nu derula mai departe ancheta. Nu apare și faptul, că procurorul
are obligația să -și motiveze decizia în scris, așa cum preconizaseră unele state. Totuși, o
asemenea obligație ar fi favorizat o mai bună vizibilitate și transparență a Curții, mai ales față
de victime, pentru că cel mai des victimele sunt cele care, în mod direct sau prin mandatari,
furnizează informații procurorului.
Astfel, textul nu interzi ce, dar practica probabil că ar duce la aceasta, ca procurorul să
anunțe motivele deciziei sale.
Atunci când un Stat a înaintat un caz sau când procurorul a inițiat o investigare
proprio rnotu sau a hotărât că există o bază rezonabilă pentru decla nșarea unei anchete, acesta
este obligat să anunțe toate Statele Părți, cât și acele State care ar exercita în mod normal
competența asupra acestor crime.
În curs de o lună de la primirea acelei comunicări, oricare dintre aceste State, poate
informa Curtea că investighează sau că i -a anchetat pe cetățenii săi sau pe alții, în cadrul
competenței sale, referitor la faptele penale care constituie crime conform prevederilor
articolului 5 și care sunt legate de informațiile furnizate în notificarea adresată Stat elor.
La cererea Statului, procurorul va amâna anchetarea acelor persoane, în afară de cazul
în care Camera Preliminară, la cererea procurorului, hotărăște autorizarea anchetei.
Amânarea investigării de către un Stat va fî deschisă revizuirii, de către procuror, la
șase luni de la data amânării sau în orice moment în care a intervenit o schimbare semnifîcativă
a circumstanțelor bazate pe incapacitatea sau lipsa de bunăvoință a Statului respectiv de a
efectua ancheta.
Atunci când o acțiune este pe rol la Camera Preliminară sau în orice moment în care
procurorul a amânat o anchetă, procurorul poate, din motive excepționale, să solicite autorității
de la această Cameră să continue ancheta, în scopul păstrării probelor, atunci când există o
posibilitate mică de a obține probe importante sau un risc semnificativ ca aceste probe să nu
poată fi disponibile ulterior.
Obligația de cedare a unui caz nu este nelimitată.
Obligația de a ceda un astfel de caz, ca și aceea de a anunța, se aplică, în mod egal și
cererilor din partea Statelor care nu sunt membre.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

84
Cap. 5. Procedurile Curții Penale Internaționale
Prevederile Statutului în legătură cu ancheta și urmăririle, procesul, apelul și revizuirea
formează un sistem de norme bine integrat.
Aceste dispoziții armonizează procedurile Curții în conformitate cu cele mai înalte
standarde internaționale necesare unui proces echitabil. Astfel, acestea asigură interesele
acuzării. sunt sensibile la problemele Statului și protejează abilitatea Curții de a -și îndeplini
funcțiile.
Prin aceste prevederi, prin claritatea definițiilor date crimelor, cât și principiilor sale
generale, Statutul va asigura integritatea și autoritatea Curții, pe termen lung.
Definițiile, principiile generale și standardele procesuale au fost sur sa cea mai mare de
critică pentru Tribunalul de la Nurenberg.
Curtea Penală Internațională, prin evoluțiile realizate în planul standardelor procesuale
internaționale și prin progresul realizat de tribunalele internaționale ad-hoc pentru Fosta
Yugoslavie și Rwanda, dorește să se asigure că legalitatea procedurilor penale internaționale
nu va mai fi vreodată sursă de îndoieli!
Prevederile statutare ale Curții Penale Internaționale vor fi suplimentate și îmbunătățite
de către Regulile de Procedură și Probe. Acestea vor fi elaborate și evaluate de către Comisia
Pregătitoare și vor intra în vigoare prin adoptarea lor de către o majoritate de 2/3 din membrii
Adunării Statelor Părți.
Orice Stat Parte poate propune amendamente la Regulile de Procedură și de Probe; la
fel poate face și procurorul, precum și judecătorii care activează cu o majoritate absolută; astfel
de amendamente vor intra, de asemenea, în vigoare, în urma adoptării lor de către o majoritate
de 2/3 a Adunării Statelor Părți.
Vom analiza pe scurt fa zele procesuale care se derulează în fața Curții Penale
Internaționale. însă, pentru aceasta, este mai întâi necesar a le enumera.
Așadar, procedura în fața Curții comportă mai multe etape după cum urmează:
– sesizarea procurorului Curții;
– procedura în fața autorităților Statului național;
– procedura în fața Camerei Preliminare;
– procedura în fața Camerei de Primă Instanță;
– pronunțarea sentinței;
– procedura în fața Camerei de Apel.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

85
Întrucât modurile de sesizare ale procurorului le -am analizat anterior , vom încep e ace stă
capitol prin a prezenta modul de demarare al anchetei.
Prin urmare, procurorul, după evaluarea informațiilor ce i -au fost comunicate, va
declanșa o anchetă, în afară de cazul în care acesta consideră că nu există o bază rezonabilă
pentru a acțio na, conform acestui Statut. Această dispoziție face referire la aceea a articolului
15 cu privire la procuror.
Dacă în timpul derulării anchetei, procurorul concluzionează că nu există o bază
suficientă pentru urmărire, el va informa Camera Preliminară des pre concluzia sa și motivele
acesteia. La cererea Statului Parte, vizată de art.14 sau a Consiliului de Securitate al ONU, într –
un caz conform art. 131, Camera Preliminară poate revizui o decizie a procurorului de a nu
acționa și poate solicita acestuia să reexamineze acea decizie.
Dacă procurorul hotărăște că există o bază rezonabilă pentru a acționa, existând
suficiente motive considerabile pentru a crede că o anchetă ar servi intereselor justiției, atunci
el va informa Camera Preliminară.
Potrivit dispozițiilor articolului 53, prezentate în paragrafele anterioare, Procurorul
dispune de o autoritate considerabilă, din moment ce are posibilitatea să acționeze ca un
adevărat „filtru ”, atât pentru declanșarea unei anchete, cât și după anchetă.
Procurorul trebuie să respecte anumite condiții. Dintre acestea, interpretarea, în
anumite cazuri, îi va conferi o veritabilă responsabilitate politică. De fapt, a determina dacă o
anchetă servește sau nu intereselor justiției, ținând cont de interesele vi ctimelor și de gravitatea
crimelor, va putea să conducă la a face opțiunea între necesitatea de a demara o anchetă și aceea
de a nu compromite negocierile aflate pe punctul de a duce la semnarea unui acord de pace. în
alți termeni, procurorul va trebui să arbitreze între imperativul justiției și imperativul păcii.
Va trebui, de exemplu, să se întrebe în privința influenței în cadrul dreptului
internațional, a unei legi de amnistie, adoptată în condiții perfect democratice și mai ales, după
referendum. Dacă acele crime comise în Africa de Sud, sub apartheid, se înmulțesc în 10 ani,
faptul că acei criminali au fost, totuși, identificați de o comisie de tipul celei care și -a încheiat
lucrările la sfârșitul anului 1998 și faptul că victimele sesizează procurorul , se consideră că
decizia acestuia din urmă de a deschide o anchetă nu ar fi juridică, ci ar fi politică.
Poate fi evocată în mod egal și imunitatea legală, de care au beneficiat torționarii
uruguaieni De fapt, după ce a fost votată o lege de caducitate a acțiunii preventive a Statului,
în luna decembrie 1986, amnistiind actele de represiune comise de responsabilii militari și
polițienești, în perioada dictaturii 1973 -1975, tentativa de repunere în cauză a acestei legi s -a

1 O majoritate absolută a statelor Părți constituind cvorumul.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

86
produs prin subterfugiu unui refer endum la inițiativa populară. Dar scrutinul, care s -a
desfășurat la data de 16 aprilie 1989, a fost marcat de dorința de a obține majoritatea voturilor
alegătorilor, pentru a uita trecutul, mai degrabă decât a pune în pericol perenitatea fragilă a
instituț iilor democratice.1
Concilierea exigențelor de pace, cauză și consecință a întoarcerii la democrație, cu
exigențele de a -i pedepsi pe autorii barbariilor, se află în centrul unei dezbateri extrem de
actuale și continue. Durerea victimelor nu va trece decât pe jumătate sau poate niciodată.309.
Decizia de a închide, în mod definitiv, orice dezbatere asupra acțiunilor din trecut, nu se impune
victimelor, conform dreptului internațional, decât dacă a fost adoptată de un Stat, într -un
context și în anumite condiții absolut democratice310.
Doar procurorul poate decide dacă o anchetă ar fi necesară intereselor justiției El este
obligat să informeze Camera Preliminară în privința deciziei sale, care nu va avea nici un
cuvânt de spus dacă procurorul a estimat cazul inadmisibil în conformitate cu art. 17 și 53
paragraful 1 alineatul a și b. In aceste 2 ipoteze, Procurorul apreciază dacă prezumțiile pentru
o crimă comisă sau pe punctul de a fi comisă sunt serioase sau dacă Statul, având competență,
poate sau va d ori să ducă până la sfârșit ancheta și urmăririle. în acest ultim caz, aprecierea
pe care o va face procurorul va f delicată. Articolul 17 permite deja procurorului să declare
un caz inadmisibil, pe motivul absenței gravității faptelor.
După anchetă, procurorul poate, în mod egal, să decidă să nu pornească urmăririle în
cazul respectiv.
Criteriile acestor decizii sunt ușor diferite, întemeindu -se pe comportamentul Statului
respectiv311.
Natura indiciilor sau elementele de probă, adunate în timpul anchetei, în afară de
existența unei baze legale suficiente, va întemeia solicitarea adresată Camerei Preliminare de a
elibera un mandat de arestare sau o citație de a compărea.
În „interesele justiției” , prevăzute de criteriile de bază, s -au adăugat: „vârsta sau
deficiența presupusului autor și rolul său în crima invocată ”.
Astfel, această dispoziție stabilește un veritabil principiu de oportunitate al urmăririlor,
care în multe cazuri este consacrat pri n aceste dispoziții.
Cu toate acestea, Procurorul poate să se și înșele. în majoritatea cazurilor, Camera
Preliminară poate reconsidera decizia, fie din oficiu, dacă procurorul și -a fondat decizia pe

1 Totuși la Montevideo, majoritatea alegătorilor s -a pronunțat împotriva amnistiției.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

87
interesele justiției, fie la cererea Statului sau a Cons iliului de Securitate, de îndată ce Curtea va
fi anunțată de unul sau de celălalt1.
Această dispoziție a fost adoptată la inițiativa Franței și accentuează, în mod
incontestabil, prerogativele Camerei Preliminare. Per a contrario, dacă Procurorul sesizat î n
privința unei solicitări de anchetă sau după anchetă, decide că nu are rost să meargă mai departe,
întemeindu -și decizia pe orice altă considerație decât pe cea a intereselor justiției, decizia lui
nu poate fi repusă în cauză, doar dacă el însuși, în fun cție de noile fapte nu își reconsideră
poziția. în ipoteza în care Curtea nu ar fi anunțată de un Stat sau de Consiliul de Securitate, el
va fi singurul „judecător ” al gravității crimelor, al delicvenței sau relei voințe a unui Stat.
În timpul anchetei, pentru a stabili adevărul, procurorul trebuie să țină cont, în mod
egal, de toate faptele și probele relevante, atât de cele care incriminează, cât și de cele care
exonerează acuzatul de responsabilitate penală. Mai mult, procurorul treb uie să ia măsurile
corespunzătoare pentru a asigura cercetarea eficientă și urmărirea crimelor ce țin de competența
Curții și astfel, să respecte interesele și circumstanțele personale ale victimelor și martorilor;
trebuie să respecte, în totalitate, drept urile persoanelor, conform Statutului și implicit drepturile
acuzatului.
Astfel, în desfășurarea anchetei, procurorul are numeroase atribuții, după cum urmează:
– poate să strângă și să examineze probe;
– să solicite prezența și să interogheze persoanele cercetate, a victimelor și a martorilor;
– să solicite cooperarea cu orice Stat sau organizație interguvernamentală;
– să nu fie de acord să divulge informații cu caracter confidențial;
– să ia măsuri necesare pentru asigurarea confidenț ialității informațiilor, protecția
persoanelor sau păstrarea probelor.
Cu privire la confidențialitatea informațiilor, numeroase măsuri de siguranță permit
Statelor Părți să -și protejeze informațiile referitoare la securitatea națională, care fie le sunt
solicitate, fîe sunt în posesia unui al treilea Stat; orice Stat are dreptul de a solicita Curții
protejarea informațiilor privind securitatea națională.
Așadar, prerogativele procurorului sunt foarte importante. Prin folosirea termenilor de
„culpabilizare sau dezincriminare ” în paragraful 1 alineatul 1 al art.54, acestea se apropie de
prerogativele „judecătorului de instrucție ”2. La inițiativa mai multor organizații internaționale,
a fost prevăzută o dispoziție specifică cu privire la violențele sexuale sau ia cele împotriva
copiilor. Franța și Belgia au avut inițiativa statutului de victimă specific pentru copii.

1 Vezi ar t.17, art.53, p.2, alin.a,b.
2 Compensarea, restituirea și reabilitarea.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

88
Cu toate acestea, atribuțiile procurorului nu vor putea fi exercitate, decat dacă Statele
acceptă să coopereze cu el.
Capacitatea procurorului de a conduce o anchetă pe teritoriul unui Stat314 a stârnit
reticențe în cadrul Consiliului Constituțional Francez, unii dintre membri acestuia considerând
excesivă această dispoziție. Totuși, procurorul poate conduce anchete pe teritoriul unui Stat,
în conformitate cu dispozițiile Părți: a IX a sau așa cum autorizează Camera Preliminară,
potrivi: articolului 57 paragraful 3 d.
Diferite organizații internaționale ale drepturilor omului au considerat că atribuția
procurorului de a ancheta este limitată.
Bineînțeles, la începutul negocierilor cu privire la acest Statut, s -a pus în vedere faptul
ca procurorul să se poată deplasa la locul crimei, să discute cu martorii, să administreze probe,
fără ca prerogativele sale să fie suspendate de cooperarea cu Statele, uneori complice cu crimele
– obiect ale anchetei. Această ipoteză va putea f: luată în considerare în momentul în care Curtea
va fi sesizată de Consiliul de Securitate în legătură cu crimele săvârșite de către un Stat, pus
„la st âlpul infamiei ” de către Națiuni și/sau aliat în stare de război cu comunitatea
internațională.
Dincolo de atitudinea mai mult sau mai puțin cooperantă a Statelor, prerogativele
procurorului sunt net încadrate de Camera Preliminară. Această condiție este p recizată mai ales
în articolul 57 paragraful 3.
De asemenea, menționăm că procurorul poate să solicite arestarea persoanei,
măsură pe care o dispune Camera Preliminară, pe baza formării convingerii că sunt motive
rezonabile de a crede că persoana în cauză a comis crima și că arestarea este necesară, pentru
a garanta prezența acesteia în fața instanței, împiedicarea obstrucționării anchetei, precum și a
comiterii unei alte crime.
Statul Parte, care primește cererea de arestare, trebuie să ia imed iat măsuri pentru
punerea în executare a cererii, conform propriei legislații și Statutului Curții.
Persoana arestată este imediat deferită autorității judiciare competente a statului de
detenție, care va verifica dacă mandatul de arestare a vizat într -adevăr acea persoană, dacă
procedura de arestare a fost respectată și dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză.
Persoana arestată are dreptul de a solicita punerea în libertate provizorie, cererea fiind
examinată de autoritatea competentă a Statu lui de detenție, decizia finală aparținând, însă,
Camerei Preliminare.
În timpul procesului, acuzatul beneficiază de recunoașterea deplină a
drepturilor sale și în primul rând, a prezumției de nevinovăție.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

89
Astfel, Camera Primei Instanțe va asigura celeritatea și corectitudinea procesului,
precum și desfășurarea sa cu respectarea deplină a drepturilor persoanei acuzate, protejarea
victimelor și a martorilor.
Persoanele supuse unei anchete au următoarele drepturi:
– nu pot fi obligate să depună mărturie împotriva lor înseși sau să se declare vinovate;
– nu pot fi supuse nici unei forme de constrângere sau amenințare și nici torturii sau
vreunui tratament crud, inuman sau degradant;
– beneficiază, în mod gratuit, de interpret, atunc i când este necesar;
– nu pot fi arestate sau reținute, în mod arbitrar.
Atunci când este suspectată de săvârșirea unei crime, persoana acuzată are următoarele
drepturi:
– de a fi informată, înaintea interogatoriului, că există motive pentru a o suspe cta
de comiterea crimei;
– de a păstra tăcerea, fără ca acest fapt să fie luat în considerare, pentru a determina
culpa sau nevinovăția persoanei anchetate ;
– de a fi asistată de un apărător ales sau în cazul în care nu are un avocat, de un apărător
din ofic iu, în mod gratuit;
– de a fi interogată în prezența apărătorului său.
Ca un ecou al dispozițiilor articolului 67, Statutul instaurează un nivel foarte înalt de
apărare a drepturilor persoanelor în cadrul unei anchete. Și acest fapt îl realizează prin
combinarea articolului 55, a articolului 67 și a garanțiilor preconizate în Pactul Internațional
privind Drepturile Civile și Politice din anul 1966.
Citirea articolului 55 convinge că Statele au dorit, totuși, să meargă mai departe – atât
de detaliate sun t drepturile persoanei anchetate.
Într-un termen rezonabil, după predarea persoanei către Curte sau înfățișarea sa
voluntară în fața acesteia, Camera Preliminară va ține o ședință pentru a confirma învinuirile
pe care procurorul înțelege să s e bazeze pentru a cere trimiterea în judecată. Ședința
se desfășoară în prezența procurorului și a persoanei care face obiectul anchetei sau a
urmăririi, precum și a avocatului acesteia.
De asemenea, Camera Preliminară poate ține o audiență pentru a confirma acuzațiile în
absența celui interesat, dacă este reprezentat de un apărător și dacă, ea crede că aceasta servește
intereselor justiției.
Audierea confirmării acuzațiilor este o etapă esențială în cadrul procedurii derulate în
fața Curții.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

90
Potrivit Franței, care se află la originea instituirii Camerei Preliminare și care a
contribuit, în mare măsură, la redactarea dispozițiilor relative referitoare la rolul și la
funcționarea sa, audierea de confirmare a acuzațiilor este departe de a fi formală, fiind vorba
de o veritabilă audiere, în termenii căreia totul trebuie să fie în ordine, pentru ca procesul să se
desfășoare în cele mai bune condiții.
A contrario , anumite state, ale căror sisteme judiciare îmbracă forma sistemului de
common law, nu au ascuns faptul că ele consideră că această audiere nu va avea o contribuție
importantă în cadrul procedurii desfășurate în fața Curții.
Acestea fiind spuse, prin această dispoziție se statuează faptul că această audiere
încheie faza prealabilă a procedurii și va reprezenta, într -adevăr, o etapă importantă.
De fapt, judecătorii vor trebui să vegheze asupra faptului ca apărarea acuzatului să fie
organizată. Camera Preliminară va fi, a priori, în posesia copiei dosarului integral al cauzei și
în fun cție de consistența sa și a probelor care vor fi prezentate de către părți, va decide, dacă
este cazul, în temeiul paragrafului 7 alineatul a, să trimită acuzatul în fața unei Camere de Primă
Instanță, pentru a fi judecat.
În speță, procedura nu va fi condusă de către procuror, ci de un judecător.
În consecință, prin această dispoziție, a fost jurisdicționalizată o nouă procedură de
instrucție; așadar, în timp ce prevederile Statutului Tribunalului Penal Internațional pentru
Fosta Yugoslavie și ale Trib unalului Penal Internațional pentru Rwanda stipulau că judecătorii
nu au obligația să desfășoare o astfel de audiere, dacă acuzatul este absent, potrivit Statutului,
în cadrul Curții Penale Internaționale, aceasta se va derula în toate cazurile.
Procesul se desfășoară la sediul Curții, în prezența acuzatului. în cazurile în care se
hotărăște altfel, procesul se va putea desfășura și în alte locații – această ultimă dispoziție se
completează cu prevederile articolului 3 paragraful 2 și 1 din Statut.
Prin urmare, conform acestor dispoziții, Curtea poate să fie transferată, ținând cont de
obiectul însuși – care este represiunea crimelor de natură universală – chiar dacă motive de
transfer ale acesteia nu sunt, încă, reglementate.
Regulamentul de Procedură și de Probe va determina dacă această decizie va fi adoptată
de Curtea însăși, de Președintele acesteia sau de Adunarea Statelor Părți.
De fapt, unele State au relevat imediat implicații importante care rezultă din deplasarea
întregii Curți pe un alt teritor iu, pentru a justifica încredințarea adoptării acestei decizii
Adunării Statelor Părți.
Totodată, acuzatul asistă, așadar, la procesul său.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

91
Poliția audierilor aparține Camerei de Primă Instanță, care are posibilitatea, prevăzută,
de asemenea, în marea majo ritate a sistemelor judiciare, de a urmări procesul în absența
acuzatului, dacă atitudinea acestuia din urmă împiedică buna sa desfășurare. Cu toate acestea,
chiar expulzat, acuzatul păstrează capacitatea de a da instrucțiuni avocatului său, din exteriorul
sălii. Putem reaminti, aici, prevederea articolului 61 alineatul 2, conform căreia, Camera
Preliminară poate ține o audiență pentru a confirma acuzațiile în absența celui interesat, dacă
este reprezentat de un apărător și dacă, ea crede că aceasta serveșt e intereselor justiției.
Procesul se desfășoară potrivit principiului publicității 51 al contradictorialității
dezbaterilor. Singura excepție de la principiul publicității o constituie cazul în care, Camerele
Curții, pentru a proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispun ca o anumită parte a procedurii
să se desfășoare cu ușile închise.
Curtea poate indica, atunci când este cazul, reparațiile318, pe care cel condamnat este
obligat să le acorde victimelor sau avânzilor cauză.
În cazul verdictului de vinovăție, Camera de Primă Instanță stabilește pedeapsa ce va fi
aplicată, ținând seama de concluziile și de probele pertinente prezentate în cadrul procesului.
Astfel, Curtea poate pronunța împotriva unei persoane declarată vinovată, o sentință de
condamn are de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate,
închisoarea pe viață.
Pedeapsa închisorii poate să se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum și
cu confiscarea profiturilor și bunurilor câștigate, în mod direct sau indirect, prin săvârșirea
crimei, fără a prejudicia, însă, drepturile terților de bună -credință.
Prin decizia Adunării Statelor Părți, a fost creat un fond de încredere, pentru ajutorarea
victimelor și a familiilor acestora : bunurile acestui Fond difer ă de la bani la alte proprietăți,
colectate prin amenzi și confiscări dispuse de către Curte. Această dispoziție este esențială,
deoarece determină în ce condiții pagubele și interesele, pentru repararea prejudiciilor
suportate, pot fi aloca te victimelor. Acest articol completează, deci, toate dispozițiile
anterioare referitoare la victime1.
Din moment ce persoanele condamnate pentru crime internaționale sunt cel mai adesea
insolvabile sau și -au organizat insolvabilitatea, di n moment ce nu se reține nici responsabilitate
pecuniară a Statelor, nici cea a persoanelor morale, locul stabilit victimelor de către Statut
solicită întregii comunități internaționale organizarea de indemnizații pentru pagube. Trebuie
subliniat, însă. că nu se face trimitere, la Regulamentul de Procedură și de Probe, ci la

1 Regulamentul de procedură și Probe – Art.23 – nulla poena sine lege.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

92
principiile care vor trebui determinate de către Adunarea Statelor Părți; atât de importantă este
această dispoziție.
Rămâne de determinat modalitățile de contribuție a fiecăruia dintre Statele Părți la acest
fond. Multiple propuneri au fost deja formulate.
În măsura în care fondul ar putea să fie alimentat, dacă, desigur, Curtea este de acord,
prin colectarea sumelor de bani provenite din amenzi, dar mai ales prin bunurile confiscate,
patrimoniul său va depinde de interpretarea pe care o vor da judecătorii articolului 77 din Statut.
Se înțelege, de fapt, că mărimea fondului va fi condiționată, astfel, prin lectura noțiunii unui
terț de bună -credință, pe care o va face Curtea. Putem să ne așteptăm, în această privință, la un
nou contencios – unul foarte Important.
Regulile de Procedură și Probe consideră a fi victime atât persoanele care au avut de
suferit, cât și organizațiile sau instituțiile ale căror proprietăți dedicate religiei, educației, artei
sau științei sau scopurilor caritabile au avut de suferit distrugeri ; de asemenea, monumentele
istorice, spitalele, locațiile și obiectele cu scopuri umanitare.
Interesele victimelor sunt, de asemenea, apărate de Oficiul pentru Protecția Victimelor
și Martorilor, înființat de către Grefă, pentru asigurarea unor măsuri de protecție, aranjamente
de securitate, consiliere și asistență.
Sentința de condamnare, pronunțată de către Camera de Primă Instanță, poate să facă
obiectul apelului. Atât condamnatul, cât și procurorul, pot face apel împotriva sentinței primei
instanțe.
Hotărârea Camerei de Apel se adoptă cu votul majorității – judecătorilor, în ședință
publică și este motivată.
Executarea sentințelor de condamnare la pedeapsa cu inchisoarea se realizează pe
teritoriul Statului desemnat de Curte, dintre cele care s -au declarat dispuse să primească
condamnați.
Sentința de condamnare este executorie pentru Statele Părți, care nu o pot modifica.
Totodată, este important de m enționat faptul că deciziile Curții trebuie să îmbrace
forma scrisă, condiție cerută, ad voliditatem și ad probationem și este necesar să conțină o
declarație concretă și justificată a constatării privind probele și concluziile.
Mai mult decât atât , hotărârile Camerei de Primă Instanță pot fi atacate cu apel de către
procuror sau persoana condamnată, bazându -se pe o eroare de procedură, eroare de fapt sau de
drept sau orice alte motive care ar afecta corectitudinea procedurilor sau a deciziei. Aces t ultim
motiv pentru apelarea unei sentințe poate fi invocat numai de către persoana condamnată sau
de procuror, în numele acestei persoane.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

93
O sentință poate fi atacată cu apel de către procuror sau de către persoana condamnată,
pe motiv de disproporțional itate între crimă și hotărâre.
Atunci când apelul este formulat numai de către persoana condamnată sau de procuror
în numele acelei persoane, sentința nu poate fi amendată în detrimentul acesteia.
Persoana condamnată sau alte persoane, în urma morț ii acesteia, pot solicita
Camerei de Apel să revizuiască hotărârea definit ivă de condamnare, dacă au fost
descoperite probe noi, suficient de importante pentru a determina un alt verdict sau dacă s -a
descoperit că probe decisive pentru condam narea acelei persoane, au fost falsificate sau în
cazul în care, unul sau mai mulți judecători, care au participat la condamnare a comis, în acel
caz, o încălcare severă a îndatoririlor sale.
Persoanele arestate sau condamnate au dreptul la compensații, dacă au fost victimele
unei arestări sau detenții ilegale sau condamnarea lor a fost anulată pe baza unor dovezi noi.
care arată că a fost vorba despre o eroare judiciară. Franța a avut inițiativa acestei dispoziții
inovatoare, care a fost combătută, cu în crâncenare, de către anglo -saxoni, care se temeau de
punerea în cauză a acțiunii procurorului.
Aceste dispoziții, în conformitate cu prevederile articolului 5 paragraful 5 al Convenției
Europene a Drepturilor Omului1, prevăd, pentru acuzat, dreptul la comp ensare, în ipoteza în
care ar aduce proba unei detenții efectuate, fără ca o pedeapsă corespunzătoare să fi fost
pronunțată. în cazul în care Curtea constată existența unei erori judiciare, datorată unui nou
fapt, indemnizația este acordată conform legii, doar dacă, bineînțeles, nedescoperirea nu se
datorează acuzatului. Pe de altă parte, Curtea poate să țină cont de circumstanțe excepționale:
dacă acuzatul aduce proba unei erori judiciare grave și evidente, Curtea acordă o indemnizație,
în condițiile fixat e de RPP.319 în speță, sunt vizate gravele disfunc -ționalități pe parcursul
examinării procedurii și a procesului. Astfel, în conformitate cu ceea ce este prevăzut în
numeroase sisteme judiciare, în cazul greșelii grave în administrarea justiției, Curtea p oate fî
obligată, la discreția sa, să -și repare greșelile și totodată și pe cele ale Curții Penale
Internaționale în totalitate.
Acestea sunt garanții judiciare conforme cu Pactul Internațional privind Drepturile
Civile și Politice, Convenția Europeană pri vind Drepturile Omului din anul 1950, Convenția
Americană privlnd Drepturile Omului, Carta Africană privind Drepturile Omului și Drepturile
Popoarelor, cât și cu Convențiile de la Geneva din anul 1949 și Protocoalele Adiționale nr. I și
II din anul 1977.

1 Convenția Europeană a Drepturilor omului, articolul 5 paragraful 5.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

94
Acestea sunt garanții minime, ceea ce presupune că legile interne și alte instrumente
internaționale pot oferi mai multe garanții judiciare persoanelor presupuse a fi responsabile
pentru astfel de crime.

Pedepsele și modul de aplicare

O persoană condamnată de Curte poate fi pedepsită numai în conformitate cu Statutul.
În cazul unei condamnări, Camera Primei Instanțe va examina sentința respectivă ce va
fi impusă și va ține cont de probele prezentate în cursul procesului, care sunt releva nte pentru
aceasta.
Camera Primei Instanțe poate, din proprie inițiativă sau la cererea acuzatului sau a
Procurorului, să țină o audiență specială, pentru prezentarea unor noi probe relevante pentru
sentința în cauză.
Pronunțarea sentinței se va face în mo d public și, atunci când este posibil, în prezența
acuzatului.
Pedepsele disponibile Curții sunt descrise în Partea a VII a, respectiv în art. 77 -80.
Acestea sunt reprezentate prin pedepse privative de libertate, respectiv, închisoarea până la
30 de ani sau închisoarea pe viață, atunci când se justifică prin „gravitatea majoră a
crimelor și circumstanțelelor individuale ale persoanei condamnate ”. în plus, Curtea poate
dispune plata unei amenzi sau confiscarea unor proprie tăți sau bunuri obținute, în mod direct
sau indirect, de pe urma crimei.
Dispozițiile prevăzute de Statutele celor două Tribunale ad-hoc, prin trimiterea la legea
din Fosta Yugoslavie și la legea rwandeză, au condus la alegerea unei grile de pedepse, aproa pe
identică, cu cea ratificată de articolul 77 din Statutul CPI. Atunci când pedepsele prevăzute în
proiectul Statutului au fost examinate în anul 1996 de către Comisia Pregătitoare, apoi de al
șaselea Comitet al Adunării Generale a ONU, un număr redus de State au dorit să anime
dezbaterea asupra posibilității pedepsei capitale.
280. Pedeapsa cu moartea a fost, deja, prevăzută și aplicată de către Tribunalele
internaționale de la Nurenberg și Tokyo, la sfârșitul celui de la doilea război mondial .
Dar progresele înregistrate în domeniul drepturilor omului făceau imposibilă instaurarea
pedepsei cu moartea în Statut. Când TPIY a fost instituit de către Consiliul de Securitate în
anul 1993, Statele, care aplică în continuare pedeapsa cu moartea nu și -au dorit să o includă în
Statutul TPIY, nici ulterior, în TPIR1.

1 Statele Unite ale Americii și China.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

95
Trinidad și Tobago în principal, dar și Iordania, Egiptul, Singapore și Malaesia au fost
tentate să redeschidă dezbaterea referitoare la pedeapsa capitală, știind, însă, că eforturile lor
erau sortite eșecului. Rwanda s -a constituit, de asemenea, în apărătoarea pedepsei capitale,
principalii responsabili din Arusha fiind condamnați la închisoarea pe viață, în timp ce
subalternii lor, judecați conform legii din această țară, puteau fi ex ecutați. în materie de drept
național, mai mult de 100 de țări au abolit, în prezent, pedeapsa capitală, în timp ce aproape 90
de state o păstrează în cadrul legislativ.
Chestiunea pedepselor a făcut obiectul unor lungi dezbateri în cadrul CDI, care s -au
derulat, până în ultimul moment, înainte de Conferința de la Roma. De fapt, închisoarea pe
viață a fost considerată, mai ales, de către țările scandinave, drept o formă crudă, inumană și
degradantă de tratament și de pedeapsă. în sfârșit, articolul 77 a ratificat principiul închisorii
pe viață, impunând o motivație specială.
Statutul, așa cum au făcut și cele ale TPIY și TPIR, a prevăzut posibilitatea pentru
CPI de a propune o amendă, trimițând la Regulamentul de Procedură și de Probe,
pentru stabilirea acesteia. Curtea va putea, într -adevăr să ordone, ca amenzile să poată fi
reglate de grefier, pentru plata cheltuielilor de judecată, pentru a plăti cheltuielile Statului
de unde provin victimele sa u dacă este cazul pentru a alimenta fondurile create de articolul
79.
Un proiect anterior, examinat de CDI, prevedea că gestiunea bunurilor furate sau
deturnate, care ar fi fost confiscate. să poată fi încredințate de Curte un ei organizații
internaționale a drepturilor omului. Dacă Statutul reglementează, în mod corespunzător,
posibilitatea unei confiscări a profitului, a bunurilor și a averilor provenite direct sau indirect
de pe urma infracțiunii, precizările care vor fi fă cute de RPP vor fi decisive. Ele ar putea să
determine, printre altele, să reapară principiul responsabilității penale pentru persoanele
morale.
De fapt, referirea la un terț de bună credință va permite CPI să confiște bunuri și alte valori ,
în detrimentul persoanelor fizice și morale care, fiind în totalitate străine de crimele comise, ar
fi totuși, depozitarii în cunoștință de cauză a originii criminale a acestor afaceri. Astfel,
înghețarea anumitor patrimonii, așa cum este prevăzut de art icolul 93 paragraful 1 alineatul k,
în cadrul cooperării între State, ar trebui să conducă autorii RPP -ului să fixeze condițiile
executării unei măsuri de confiscare împotriva unei persoane morale, care nu este parte la
proces, dar a cărei bună -credință ar fi departe de a fi dobândită. în sfârșit, cu privire la articolul
110, CPI își păstrează competența pentru modalitățile de executare a pedepsei și prin urmare,

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

96
posibilitatea pentru condamnat să beneficieze de o eliberare condiționată, înainte de sfârșitul
pedepsei pronunțate.
Factori, cum ar fi gravitatea crimei și circumstanțele individucde, vor fi luați în
considerare în determinarea sentinței.
Deducerea detenției provizorii, efectuate în cadrul procedurii inițiate de către Curte, din
pedeapsa pronunțată , este de la sine înțeleasă.
Detenția efectuată sub titlu de ordin, dat de o jurisdicție națională, înainte ca aceasta din
urmă să fie desesizată în beneficiul CPI, poate fi absolvită de pedeapsa Curții. Latitudinea
lăsată Curții va fi mai largă, din momen t ce nu trebuie să fie vorba despre aceleași fapte, ci de
fapte analoge. Aceasta va permite absolvirea unei detenții efectuate pentru o crimă, deja
urmărită, de o jurisdicție națională, sub o altă calificare decât aceea care ar fi fost fixată de CPI.
Atunc i când o persoană a fost condamnată pentru mai multe crime, Curtea va pronunța
o sentință pentru fiecare crimă și o sentință comună ”, care să specifice întreaga perioadă de
detenție. Această sentință comună nu va fi mai mică decât cea mai mare sentință individuală
pronunțată și nu va depăși treizeci de ani de închisoare sau o sentință de închisoare pe viață.
Pedeapsa capitală nu este inclusă printre sentințele posibile. Totuși, Statutul exprimă în
mod clar faptul că nu afectează aplicarea, de către State le Părți, a pedepselor cuprinse în legile
naționale ale acestora. Această dispoziție consacră din nou principiul suveranității Statelor
pentru politica lor penală. Neincluderea, în prevederile Statutului, a pedepsei capitale nu are,
deci, nici o consecință asupra pedepselor adoptate conform legilor naționale, în urma
procedurilor derulate în fața Curților Statelor Părți.
Partea X a Statutului, intitulată „Executarea respectiv, art. 103 -111 stabilește regimul
prin care vor fi aplicate sentințele adoptate de Curte. Asemenea tuturor prevederilor Statutului,
această Parte arată nivelul la care Curtea și Statele Părți vor interacționa pentru promovarea
regulilor de drept internațional.
Articolele în ceea ce privește aplicarea se împart în cele care se aplică tuturor Statelor
Părți și cele care nu se aplică.
Prevederile referitoare la condițiile de încarcerare se aplică numai acelor State care își
exprimă dorința de a permite persoanelor condamnate de către Curte să își îndeplinească
pedepsele pe teritor iile lor. în consecință, obligațiile ce se nasc din aceste prevederi nu sunt
relevante ratificării, în același sens, ca celelalte din cadrul Statutului.
Prin urmare, pedepsele trebuie executate în Statul desemnat de Curte dintre toate țările
care și -au ofe rit serviciile. Același principiu a fost adoptat și în Statutele celor două tribunale
ad-hoc. Un Stat care s -a oferit să primească deținuți pe teritoriul său trebuie să -și confirme

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

97
acordul încheiat cu Curtea, atunci când este desemnat să primească un conda mnat. în fapt,
Statele nu s -au înghesuit să -și deschidă ușile centrelor de detenție pentru persoanele
condamnate de cele 2 tribunale ad-hoc. Până în prezent, doar Norvegia și -au propus serviciile.
Pentru alegerea Statului de executare dintre acelea ce do resc să accepte persoane
condamnate, Curtea va lua în considerare asemenea factori, precum principiul repartizării
echitabile între Statele Părți, aplicarea standardelor tratatului internațional, general acceptate,
care reglementează tratamentul deți nuților și opiniile persoanei condamnate.
Criteriile de desemnare a Statului rezultă din paragraful 3, în timp ce repartizarea
condamnaților între diferite State vizate va rezulta din RPP. Articolul 103 tratează două
preocupări principale.
Deși poate fi su pusă unor condiții ale Statului de executare, sentința pronunțată de Curte este
obligatorie pentru toate Statele Părți și nu poate suferi modificări. Numai Curtea poate decide
asupra unei cereri privind apelul sau revizuirea. Prin urmare, în nici un mod durata detenției
fixată de către Curte nu poate fi scurtată sau redusă de Statul care primește condamnatul, fără
acordul Curții, conform articolului 110 din Statut. însă, prin intermediul unei modificări în
condițiile de detenție, durata sa de detenție poa te fi schimbată. Paragraful 1 alineatul b și
paragraful 2 vizează să împiedice această reducere. Aceste dispoziții și următoarele
vor permite, în mod egal, Curții, să asigure respectarea principiilor internaționale referitoare la
situa ția persoanelor condamnate. Dacă nici un Stat nu este desemnat, nici unul neîntrunind
condițiile corespunzătoare, Statul olandez îl va substitui, conform paragrafului 4.
Astfel, potrivit prevederilor art. 110, Statul care primește condamnatul nu are
posibi litatea să modifice pedeapsa închisorii, nici într -un sens favorabil, nici într -un sens
defavorabil. Curtea fixează pedeapsa, iar Statul o execută. Acest principiu a fost deja enunțat
de TPIY, în cazul Erdemovic, atunci când Camera Primei Instanțe a explic at: Statul care s -a
oferit și care a fost desemnat va executa sentința pronunțată în numele Tribunalului, conform
dreptului internațional și nu a dreptului intern. în consecință, acest Stat nu poate, în nici un caz,
nici chiar prin intermediul modificării legislației, să schimbe natura acelei pedepse, pentru a nu
pune în cauză caracterul ei cu adevărat internațional. Statul respectiv nu trebuie, de asemenea,
să împiedice cererile pe care condamnatul va dori să le adreseze Curții1.
Executarea unei sentințe c u închisoarea va fi supusă supravegherii Curtii și va fi în
concordanță cu standardele tratatelor internaționale, general acceptate, în legătură cu
tratamentul deținuților.

1 A se vedea Vasile Cre țu, Drept penal internațional , București 1996, Editura Societății Tempus , România.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

98
Statul care primește persoana condamnată de CPI, nu are nici o obligație să o reț ină la
expirarea pedepsei. Va putea să o transfere, conform legislației naționale, într -un alt Stat și
dacă este cazul, să o înapoieze sau să o extrădeze unui alt Stat, care ar fi depus o solicitare în
acest sens. Persoana condamnată de Curte, o dată ce și-a executat pedeapsa, nu mai are
nici cea mai nesemnificativă relație cu CPI și se va supune legilor naționale ale Statului în care
se găsește. în măsura în care Statele susceptibile să fie „pământ de azil ” pentru cei mai mari
criminali sunt puțin numeroase, soarta câtorva viitori condamnați riscă să fîe sursa unor
adevărate „dureri de cap ” pentru comunitatea internațională. Statul care își va propune atunci
să-1 primească, va fi, în fața opiniei publice internaționale, „statul rușinii ” și aceasta încă din
momentul propunerii. însă, vor rămâne întotdeauna unele State, începând cu Statul din care
provine condamnatul și care este obligat să -1 primească. Curtea are dreptul de a decide
asupra oricărei reduceri de sentință și va revizui sentința, în acest sens, după ce două treimi
din sentință sau 25 de ani, în cazul detenției pe viață, au fost executați.
Este reamintit faptul că doar Curtea are posibilitatea să reducă durata pedepsei fixate
inițial, Statul de detenție nefiind decât gardianul persoanei condamnate și neavând dreptul la
exprimare. Dacă s -ar fi prevăzut în mod contrar, ar fi riscat să se strice eficacitatea,
credibilitatea și acțiunea jurisdicției internaționale.
O adevărată pedeapsă de siguranță este prevăzută ai ci: fie pentru două treimi din
pedeapsă, fie la 25 de ani de închisoare, în caz de condamnare pe viață. Ținând cont de
gravitatea crimelor care vor fi judecate de CPI, eficacitatea deciziilor adoptate trebuie să fie
garantată, nepermițând, în pofida a toat e, reexaminarea duratei de detenție. Anumite State au
amintit dispoziția articolului 10 din Pactul Internațional relativ la Drepturile Civile și Politice,
din anul 1966, care afirma că „scopul esențial al oricărui sistem penitenciar trebuie să fie
amendame ntul și reabilitarea socială a condamnatului ”. Articulația acestui principiu cu natura
crimelor care vor fi judecate de CPI nu este și nu va fi un lucru simplu. Cum ar putea victimele
unui genocid să admită reabilitarea mai rapidă a călăilor lor?
Criteriile de reducere a pedepsei vor rezulta mal ales din RPP, care va stabili, în mod
egal, la ce interval de timp va putea fi adresată această cerere Curții. RPP -ul va face într -adevăr
referire la criteriile admise de obicei în această materie sau la co mportamentul condamnatului
pe durata detenției, la eforturile făcute de acesta pentru a -și pregăti resocializarea, etc.
Cooperarea și concursul persoanei condamnate în timpul desfășurării procedurii vor fî
gratificate. Se va aminti faptul că nu este prevăz ut în articolul 78 referitor la pronunțarea
pedepsei, ca o cooperare a persoanei judecate, să fie în sine un criteriu de reducere a pedepsei,
chiar dacă ea rămâne la discreția judecătorului.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

99
Victimele sunt din nou menționate, din moment ce condamnatul va p utea să spere la
reducerea pedepsei sale, dacă favorizează și permite repararea pagubei cauzate, ceea ce este în
conformitate cu principiile și obiceiurile admise în general.
Statele de executare trebuie să coopereze cu autoritățile Curții, în cazul evad ării unui
condamnat, pentru obținerea predării persoanei respective sau cu un al treilea Stat, în care este
localizată persoana respectivă, conform acordurilor bilaterale sau multilaterale existente.
Astfel, Statul din detenția căruia a evadat persoana con damnată, poate alege între a solicita
aplicarea unui tratat bilateral de extrădare sau al unei convenții regionale de ajutor reciproc
judiciar sau să solicite Curții remiterea persoanei în cauză, conform capitolului IX din Statut.
Dacă Statul gazdă al evad atului nu este un Stat Parte, mecanismele care rezultă, dacă este cazul,
dintr -o convenție bilaterală de extrădare, vor putea, din punct de vedere teoretic, să fie mai
eficace decât o cerere adresată de Curte. Ar fi fost totuși de dorit ca de Statul care n u este Parte
să depindă o obligație de constrângere în privința unui evadat care și -a găsit adăpost pe
teritoriul său. Dar CPI nu are, cu excepția câtorva dispoziții, decât un caracter universal limitat.
Spre deosebire de prevederile Părții referitoare la încarcerare, art. 109, ce se referă la
aplicarea măsurilor de amendă și confiscare, dispuse de către Curte, se aplică tuturor Statelor
Părți.
Statele Părți sunt obligate să aplice amenzile sau confiscările ordonate de către Curte
sau să ia măsuri pentru a acoperi valoarea echivalentă, acolo unde confiscarea nu mai este
posibilă și să efectueze transferul acestora Curții, fără a prejudicia drepturile de bonajudes ale
terțelor părți.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

100
Cap. 6. Jurisdicția curții penale internaționale
6.1. Jurisdicția ratione loci

Curtea are competența de a judeca acele crime care au fost săvârșite pe teritoriile
Statelor Părți sau care au fost săvârșite de către cetățenii unui asemenea Stat.
Curtea are, de asemenea, competență, atunci când un Stat, care nu este par te la Statut,
acceptă jurisdicția Curții asupra crimelor :omise pe teritoriul său ori asupra crimelor săvârșite
de către un cetățean al său.
Curtea poate avea jurisdicție, în urma extrădării de către un Stat, care nu este Parte, a
unei persoane care nu est e cetățean al acelui Stat, dar care a comis o crimă pe teritoriul acestuia;
extrădarea către Curte este similară cu extrădarea către alt Stat, acesta fiind un exercițiu de
suveranitate.
Un asemenea transfer trebuie, totodată, să fie realizat în concordanță cu normele
internaționale pentru drepturile omului și libertățile fundamentale.
Deși jurisdicția Curții poate deveni universală, prin ratificarea Statutului adoptat la
Roma de către mai multe state, este totuși în continuare o jurisdicție penală teritoria lă.
Ca organism principal al Națiunilor Unite, căruia i -a fost încredințată atribuția de
menținere a păcii și a securității internaționale, Consiliul de Securitate are competența de a lua
orice măsură, inclusiv cea de folosire a forței împotriva unui Stat agresor; s -a hotărât, așa cum
am văzut, crearea unor Tribunale Penale Speciale pentru Fosta Yugoslavie și Rwanda, în
vederea judecării persoanelor presupuse a fi vinovate de săvârșirea crimelor de genocid, a
crimelor de război, precum și a crimelor împotriva umanității; a fortiori, are competența de
a transfera asemenea persoane în vederea judecării de către Curte. în legătură cu acest subiect
de extrăda re, trebuie notat faptul că Statele Părți au, conform Statutului de la Roma, obligația
de a preda Curții indivizii despre care se presupune că au comis crime aflate în jurisdicția
acesteia. Statutul face distincția dintre termenul de predare, care înseamnă „predarea unei
persoane din controlul Statului, în cel ol Curții" și termenul de extrădare, care înseamnă
„predarea unei persoane de un Stat celuilalt", așa cum prevede tratatul, convenția sau
legislația internă, adică unui alt Stat suveran, în timp ce Cu rtea este o instituție jurisdicțională,
creată conform normelor internaționale, cu consimțământul Statului în cauză.
Aceasta a fost regula pentru tribunalele ad-hoc. Conform rezoluțiilor Consiliului de
Securitate al ONU, prin care s -au constituit cele două tribunale ad-hoc, respectiv, pentru Fosta
Yugoslavie și Rwanda, condamnații vor fi „transferați sau predați și nu „extrădați".

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

101
O parte din autori sugerează considera rea Curții Penale Internaționale ca pe o extensie
a jurisdicției interne; nu ar trebui să fie văzută ca o „Curte străină" sau „jurisdicție străină",
înființată în concordanță cu normele internaționale și cu participarea Statelor membre.
Problema extrădăr ii cetățenilor este, deci, evitată. Mai mult, obiectivul interzicerii
extrădării cetățenilor nu are ca scop garantarea impunității pentru astfel de crime; este
interesant de notat faptul, că majoritatea sistemelor judiciare care interzic extrădarea, permit
Statelor să -și exercite jurisdicția asupra crimelor săvârșite de cetățenii lor, oriunde în
lume.
În mod similar, Curtea Penală Internațională are doar o jurisdicție complementară, iar
jurisdicțiile naționale sunt competente să judece și nu sun t, așadar, obligate să predea presupușii
criminali Curții. Acesta este motivul pentru care nu există nici un conflict constituțional real;
Curtea va judeca numai atunci când nici un alt Stat nu va fi dispus să o facă. Dacă un stat nu
dorește să predea o as emenea persoană, trebuie doar să efectueze o anchetă autentică la nivel
național.
Obligația Statelor Părți de a coopera cu instituția Curții, în vederea anchetării și
urmăririi crimelor aflate sub jurisdicția ei, este generală; deși, pe cale de consecință, obligația
de a preda un presupus criminal Curții este generală, Statul solicitat poate beneficia de unele
excepții, conform Statutului de la Roma.
Prin urmare, Curtea nu poate rezolva cererea de predare sau asistență, care ar cere
Statului solicitat să ac ționeze în neconcordanță cu obligațiile sale conform dreptului
internațional, referitor la Statul sau imunitatea diplomatică a unei persoane sau proprietăți a
unui terț Stat, în afară de cazul în care Curtea poate obține, mai întâi, cooperarea acelui terț Stat
pentru renunțarea la imunitate.
În mod similar, Curtea nu poate rezolva cererea de predare, care ar cere Statului solicitat
să acționeze în neconcordanță cu obligațiile sale conform acordurilor internaționale, potrivit
cărora consimțământul unui Stat transmițător este necesar pentru predarea unei persoane din
acel Stat Curții, în afară de cazul în care Curtea poate obține cooperarea Statului transmițător
pentru a -și da consimțământul la predare.
Aceste două situații se referă, de fapt, la cetățenii unui Stat terț; Statul primitor este
obligat să nu -i predea pe aceștia Curții, atunci când ei beneficiază de imunitate diplomatică sau
atunci când, datorită angajamentelor luate în acordurile bilaterale, consimțământul unui Stat
transmițător este necesar pentru predarea unei persoane din acel Stat, Curții. Asemenea
persoane pot fi și chiar ar trebui judecate de statele lor, pe teritoriile în care nu beneficiază de

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

102
imunitate diplomatică; pot fi judecați și de Statul primitor, care își ia angajament ul de a nu -i
preda Curții sau de a nu -i extrăda, dar își pot menține competența de a -i judeca.
Un Stat poate, de asemenea, să extrădeze o persoană Statului care solicită acest lucru,
în loc de o preda pe aceasta Curții, dacă are obligația internațională de a o preda respectivului
Stat.
Jurisdicția Curții nu violează drepturile și libertățile fundamentale ale indivizilor, pentru
că este obligată să respecte aceste drepturi, în interpretarea și aplicarea oricărei norme juridice
pe care o utilizează și pentru că, în primul rând, este obligată să evite discriminarea bazată pe
sex, vârstă, rasă, culoare, convingeri religioase, politice, naționalitate, origine etnică sau socială
etc.

6.2. Jurisdicția ratione temporis

Potrivit dispozițiilor articolului 11, Curtea Penală Internațională este competentă
numai pentru crimele săvârșite după intrarea în vigoare a Statutului, respectiv după data de 1
iulie 2002, pentru Statele Părți.
Se enunță, aici, absența caracte rului retroactiv al Curții. Este vorba, bineînțeles, despre
o condiție de acceptare sine qua non a Statutului Curții Penale Internaționale de către totalitatea
statelor. Era oricum inimaginabilă varianta în care Curtea să aibă competența de a judeca
crimel e comise în Algeria între anii 1960 -1962, crimele comise în Vietnam sau în anumite țări
din Africa. Trebuie amintit faptul că unul din principiile fundamentale ale unui stat de drept
este caracterul neretroactiv al legii sale penale și că nu ar fi avut nic i un sens ca Statutul Curții
Penale Internaționale să încalce acest principiu.
în sfârșit, o competență retroactivă a Curții ar fi contribuit la redeschiderea unor
numeroase «cutii ale Pandorei» și ar fi dezlănțuit, într -un sfârșit de secol marcat de o inf lație a
actelor de căință, numeroase plângeri, în mare parte poate chiar justificate, dar care ar fi dăunat
eficacității și chiar credibilității Curții.
Astfel, articolul 11 nu spune nimic despre o problemă rămasă până astăzi nerezolvată,
aceea a unor mecanisme care să permită Curții să solicite desesizarea în avantajul unui tribunal
ad hoc, constituit anterior de Consiliul de Securitate și care nu și -ar fi încheiat lucrările.
Caracterul retroactiv al competenței unui astfel de tribunal nu este, evident, șocant, din moment
ce această competență se limitează la fapte, la un teritoriu și la o perioadă precise.
Ipoteza nu este complet irealistă, deși mecanisme le unei astfel de desesizări al unui
tribunal ad hoc în favoarea Curții Penale Internaționale rămân absolut obscure. Este aici o

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

103
contradicție în fașă care nu este rezolvată. în plus, este dificil de imaginat, desesizarea, de
exemplu a unui tribunal ad hoc, mandatat să judece crimele comise în Cambodgia între anii
1975 și 1979 în favoarea Curții Penale Internaționale, în condițiile în care o competență
retxoactivă este imposibilă. Difîcultatea ține și de faptul că regulile de procedură aplicabile
pentru fiec are tribunal ad hoc sunt susceptibile de a se deosebi în punctele importante de cele
ale Statutului și de cele care au rezultat din lucrările comisiilor preparatorii care s -au încheiat
la data de 30 iunie 2000.
Totuși, este necesar să se pună întrebări a supra unei inițiative susceptibile de a fi
adoptată, pentru a asigura coexistența, dacă nu chiar fuziunea unui tribunal ad hoc cu
Curtea Penală Internațională. Această problemă provine dintr -o contradicție ontologică a
Statu tului Curții Penale Internaționale care a declinat orice caracter retroactiv al competenței
sale, în condițiile în care, prin natură, tribunalele ad hoc au de judecat crime comise anterior
intrării lor în vigoare.
Vom preciza, în continuare – conform dispozițiilor articolului 11 – că nici o persoană nu
va răspunde penal pentru faptele comise anterior intrării în vigoare a Statutului.
Pentru Statele care devin Părți la Statut, după întrarea în vigoare a acestuia,
jurisdicția Curții se va apli ca numai pentru crimele săvârșite după intrarea în vigoare a
Statutului pentru acele State, în afară de cazul în care acestea au formulat o declarație conform
prevederilor articolului 12 paragraful 3. în sensul acestei dispoziții, intrarea în
vigoare a Statutului o reprezintă prima zi a lunii, care urmează celor 60 de zile de la data
depunerii de către Stat a instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau
aderare.
Acest paragraf este, în mod evident, esențial, fiind vorba, aici, de prima traducere a
caracterului non universal al competenței CPI. într-adevăr, statele care se simt amenințate de
competența Curții sunt cele care îi vor adopta Statutul cel mai târziu sau chiar deloc, permițând,
astfel, conducătorilor lor sau agenților lor să fîe exonerați de acționarea în justiție, atunci când
s-ar face răspunzători de crime care sunt de competența Curții, după intrarea în vigoare a
Statutului.
Desigur, se face referire la mecanismul prevăzut la ar ticolul 12 § 3, în termenii căruia
fiecare dintre statele comunități: internaționale, caz cu caz, va putea, prin declarație depusă la
grefier, să consimtă ca, respectiv, Curtea să -și exercite competența asupra crimelor pentru care
a fost sesizată. Fiecare înțelege că un asemenea mecanism nu va fi folosit în mod masochist, ci
de către state care, neratificând statutul CPI, vor avea motive politice serioase să -i recunoască
competența pentru crimele comise de țări vecine.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

104
Mai mult decât atât, un Stat are posib ilitatea, atunci când ratifică Statutul sau aderă la
acesta, să aleagă amânarea jurisdicție: Curții asupra crimelor de război, pentru o perioadă de 7
ani.
Franța este, pentru moment, singura țară care a folosit această opțiune.

6.3. Jurisdicția ratione personae

Curtea este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice vinovate de
comiterea infracțiunilor, aflate sub jurisdicția Curții, dacă au împlinit vârsta de 18 ani.
Răspunderea penală a persoanelor fizice este o răspundere individuală. Nu se admite
răspunderea colectivă a acestora.
Pe cale de consecință, Curtea nu este competentă să judece statele sau alte entități
legale?, chiar dacă acestea pot fi implicate în pregătirea sau comiterea unor crime, care intră
sub jurisdicția acesteia.
Soluția adoptată aici este în conformitate cu practicile Tribunalelor Internaționale de la
Nurenberg și Tokyo și a Tribunalelor ad-hoc pentru Fosta Yugoslavie și Rwanda și este
întemeiată pe faptul, că asemenea crime sunt comise, în ultimă instanță, de persoane.
Conform prevederilor Statutului, o persoană va răspunde penal pentru o crimă,
ce intră sub jurisdicția Curții, dacă:
– acea persoană săvârșește o asemenea crimă;
– ordonă, solicită sau determină săvârșirea unei asem enea crime, care are loc sau se
presupune a avea loc;
– ajută, tăinuiește sau sprijină, în orice alt fel, comiterea acesteia;
– contribuie, în mod intenționat, la săvârșirea ei de către un grup de persoane, cu scopul
de a continua activitatea infracțională sau scopul criminal al grupului sau cunoscând intenția
grupului de a comite o asemenea crimă;
– incitarea, în mod public și direct a altora pentru comiterea crimei de genocid;
– tentative de a comite o asemenea crimă, prin inițierea execuției acesteia, ea nefiind
finalizată din cauza unor circumstanțe independente de intențiile persoanei.
Este cunoscut faptul că apărătorii persoanelor acuzate în fața Tribunalelor de la
Nurenberg și Tokyo au încercat excluderea responsabilității penale a acestora, invocân d
responsabilitatea statală. Ambele tribunale au respins această apărare.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

105
Potrivit Tribunalului de la Nurenberg, principiul conform căruia dreptul
internațional impune îndatoriri și obligații atât persoanelor, cât și Statelor, a fost
recuno scut demult".
Principiul a fost întărit prin Statutele Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta
Yugoslavie și a Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda.
Comisia de Drept Internațional a reafirmat acest principiu în Proiectul Codului
Crimelor îm potriva Păcii și Securității Omenirii, din anul 1954.
Principiile Tribunalului de la Nurenberg au fost unanim afirmate de Adunarea Generală
a ONU, în cadrul Rezoluției nr. 95, din anul 1946.
Este adevărat faptul că acțiunile pentru care o persoană răspunde , pot fi atribuite și
Statului, dacă individul a acționat ca „agent ad Statului sau în numele Statului" sau ca un agent
defacto.
Poate să fie aplicată, de asemenea, responsabilitatea Statului, dar aceasta este separată
de răspunderea penală a indivizilor, care este o noțiune total diferită față de răspunderea Statală
prevăzută de dreptul internațional.
În același timp, trebuie subliniat faptul că jurisdicția Curții se referă la toate
persoanele. Conform Statutului, nimeni nu este absolvit de răspunderea penală, întemeiată pe
capacitatea oficială, așa cum poate fi ea cunoscută în legea internă.
Conform Statutului capacitatea oficială în calitate de șef al Statului sau guvernului,
membru al unui guvern sau parlament, demnitar sau funcționar public nu va e xonera pe autorul
faptei de răspundere penală în fața Curții și nici nu va constitui o circumstanță atenuantă în
momentul individualizării pedepsei.
Imunitățile sau regulile de procedură speciale, care însoțesc capacitatea oficială a unei
persoane, conform dreptului intern sau internațional, nu împiedică Curtea să își exercite
competența față de persoana în cauză.
Este evident faptul că acele crime prevăzute de Statut pot adesea implica persoanele în
postura autorității guvernamentale, care sunt capabile să conceapă planuri sau politici și să dea
ordine ce implică săvârșirea unor astfel de acte. Asemenea oficiali, nu numai că oferă
mijloacele și personalul necesar comiterii unor astfel de crime, ci fac abuz de autoritatea și
puterea ce le -a fost încredințată . Aceștia pot fi considerați mai vinovați decât subordonații care
comit, practic, actele criminale!
Ar fi paradoxal să se permită unor asemenea indivizi, care sunt cei mal responsabili
pentru crimele respective, să -și invoce pozițiile oficiale, adică suver anitatea Statului sau să se
ascundă în spatele imunității, conferită de poziția pe care o dețin.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

106
Poziția oficială a unui individ a fost exclusă ca motiv de apărare pentru o crimă, aflată
sub jurisdicția normelor internaționale, atât de către Carta Tribunalului de la Nurenberg, cât și
de Statutele Tripunalelor ad-hoc, pentru crimele comise în Fosta Yug oslavie și Rwanda. Așa
cum a fost recunoscut și de către Tribunalul de la Nurenberg, în judecarea acesteia, principiul
dreptului internațional, care îi protejează pe reprezentanții Statelor, în anumite circumstanțe,
nu se aplică actelor care constituie cri me, aflate sub jurisdicția normelor internaționale.
Imunitatea față de jurisdicția străină sau internațională și chiar față de jurisdicția internă
nu este acordată pentru comiterea acestui tip de crime, ci pentru alte scopuri.
în legătură cu aceasta, Cod ul Penal Mondial, elaborat de Asociația Internațională de
Drept Penal, în anul 1938, enumera între delictele comise de indivizi, „acțiunea unui agent
diplomatic, de a abuza de privilegiile acordate lui, pentru a comite acte împotriva ordinii
publice intern aționale sau acte, reprezentând crime împotriva Statului primitor. ”
Fără a comenta pe baza acestei propuneri, care poate fi contestată, din mai multe motive,
observăm faptul că privilegiile și imunitățile diplomatice nu erau considerate obstacole în fața
judecării autorilor crimelor celor mai grave.
Este acceptat, în mod general, faptul că imunitatea față de jurisdicție, acordată unui
agent diplomatic, are mai mult un scop procesual; aceasta semnifică faptul că nu există
imunitate față de responsabilitatea legală, ci imunitate în legătură cu jurisdicția locală.
Imunitatea față de jurisdicție nu înseamnă imunitatea față de legea substanțială; aceasta
nu elimină obligativitatea și în final, răspunderea – penală, civilă sau administrativă – pentru
violările aduse legilor interne sau internaționale.
Este, de asemenea, o opinie unanim recunoscută, potrivit căreia imunitățile
constituționale conferite în general șefilor de stat și parlamentarilor, trebuie înțelese, în mod
explicit sau implicit, ca limitate la exercitarea prerogativelor asociate cu instituțiile cu care sunt
relaționate.
Mai mult, obiectivul imunității este acela de a -i oferi posibilitatea beneficiar ului să -și
îndeplinească atribut iile în mod neîngrădit.
Unul din obiectivele imunităț ii este acela de a preveni interferențele, motivate politic,
cu guvernarea unei țări; acest lucru nu se aplică Statutului Curții, pentru că infracțiunile aflate
sub jurisdicția acesteia, nu sunt obiect de guvernare.
În țările în care există numeroase imuni tăți pentru oficiali, de exemplu, parlamentari –
Parlamentul este așteptat să -și exercite prerogativa de a renunța la imunitate, în conformitate
cu obligațiile internaționale ale Statului. Refuzul de a se conforma reprezintă o violare a
obligațiilor Statul ui, după cum rezultă din Statutul adoptat la Roma.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

107
Statutul reglementează, totodată și răspunderea comandanților și a altor superiori.
Comandanții militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal
în fața Curții și pentru crimele comise de către forțele plasate sub comanda și controlul lor
efectiv, ca rezultat al incapacității de a -și exercita controlul necesar asupra acelor forțe, atunci
când aceste persoane știau sau ar fi trebuit să știe că acele forțe comiteau sau erau pe cale de a
comite asemenea crime, aceasta neluând toate măsurile necesare și raționale posibile, pentru a
preveni sau reprima comiterea lor sau pentru a înainta cazul autorităților competente pentru
cercetare și urmărire.
Cât despre relația dintre superiori și subordonați, în general, Statutul stipulează faptul
că superiorul este responsabil penal pentru crimele comise de subordonații aflați sub autoritatea
sa, ca rezultat al incapacității de a -și exercita controlul necesar, atunci câ nd superiorul fie a
știut, fîe a ignorat informațiile despre comiterea unor astfel de crime și a nu a luat toate măsurile
necesare și raționale posibile pentru a preveni sau reprima comiterea lor sau pentru a înainta
cazul autorităților competente pentru c ercetare și urmărire.

6.4. Jurisdicția ratione materiae

Unul dintre principiile de bază ale Statutului este acela, potrivit căruia, jurisdicția Curții
include numai crimele deosebit de grave, care aduc atingere intereselor comunității
internaționale în ansamblu.
Acest lucru este foarte important, pentru că oferă Curții o abordare coerentă și
integratoare a jurisdicției și nu o suprasolicită cu cazuri care ar putea fi rezolvate, în mod
adecvat, de către curțile naționale.
Conform prevederilor Statutului, Curtea este competentă să judece și să pedepsească
persoanele fizice vinovate de săvârșirea unor infracțiuni deosebit de grave. Mai concret,
potrivit prevederilor articolului 5, Curtea va avea competență asupra următoarelor crime:
• crime de genocid;
• crime împotriva umanității;
• crime de război;
• crime de agresiune.
Cu privire la crima de agresiune, jurisdicția Curții va fi aplicată în momentul în care
definiția unei astfel de crime, precum și condițiile în care Curtea își va exercita competența în
legătură cu aceasta, vor fi adoptate în conformitate cu prevederile art. 121 și respectiv, art. 123,
dar nu mai devreme de 7 ani de la data intrării în vigoare a Statutului.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

108
Așa cum se definește și de către Statut este evident faptul că genocidul, crimele de
război, crimele împotriva umanității și crima de agresiune sunt violări ale normelor de jus
cogens, norme de la care nu este permisă nici o derogare.
Comisia de Drept Internațional a considerat definirea crimelor aflate sub jurisdicția
Curții ca fiind un proces extrem de complicat și totodată, inutil, care implică mult timp,
definirea acestora nefiind necesară, pentru că în această materie existau, deja, atât norme
convenționale, cât și norme cutumiare.
Însă, negocierea care a urmat între guverne a d ovedit faptul că Statele nu ar accepta
crearea unei instituții jurisdicționale permanente, fără definirea unor tipuri exacte de
comportament criminal, pe care Curtea va trebui să le judece, conform principiului nullum
crimen sine lege.
Acest lucru a fost considerat a fî și mai necesar cu privire la crimele de război, datorită
faptului că a trebuit realizată o selecție minuțioasă a cantității imense de norme existente în
această materie, elaborate de -a lungul unui secol.
Ar fi trebuit ca înainte să fie codi ficată legea materială și după aceea să se reglementeze
mecanismul pentru implementarea acesteia. Insă, acest lucru s -a realizat concomitent,
descoperindu -se faptul că instituția internațională ce urma a fi creată, trebuia să fie însoțită de
o revizuire co mpletă a legii substanțiale, în vederea identificării competenței ratione materiae.
Cu toate acestea, codificarea normelor procesuale, a fost considerată a fi rezultatul cel
mai semnificativ al Conferinței de la Roma, pentru progresul ordinii juridice in ternaționale.
Acesta este motivul pentru care Statutul de la Roma conține, în unele categorii de crime
aflate sub jurisdicția sa, o codificare a normelor existente, iar cu privire la alte aspecte,
dezvoltarea progresivă a normelor internaționale.
Putem s pune că în cadrul Conferinței de la Roma s -a stabilit destul de repede un consens
care să reducă competența Curții la cele patru crime definite în articolul 5 § 1 din Statut. într-
adevăr, cu privire la crimele de genocid și la crimele împotriva umanității, dreptul internațional
le-a considerat, întotdeauna, crime de natură internațională. în multe privințe, Statutul
Tribunalului de la Nurenberg și -a spus cuvântul, astfel, identificarea crimelor de genocid și a
crimelor de război drept crime internaționale a fost reafirmată atât prin adoptarea și intrarea în
vigoare a Convenției, din data de 8 decembrie 1948, privind Prevenirea și Pedepsirea Crimelor
de Genocid, cât și prin recunoașterea unor diferite principii generale constitutive unui drept
internațional t radițional – pe lângă adoptarea diferitelor tratate internaționale, respectiv: cele
care au instituit Tribunalul de la Nurenberg și de la Tokio și mai recent, cele două Tribunale
ad hoc, responsabile cu judecarea crimelor comise în Fosta Yugoslavie și în R wanda.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

109
Caracterul internațional al crimelor de război a fost dobândi: prin adoptarea și intrarea
în vigoare a celor patru Convenții de la Geneva, din data de 12 august 1949 și a celor două
Protocoale Adiționale din anul 1977.
Crima de agresiune, care fi gura, asemeni celorlalte trei, în proiectul elaborat inițial de
Comisia de Drept Internațional are particularitatea de a fi fost evocată în repetate rânduri, în
timpul constituirii Societății Națiunilor în anul 1919, din nou în Statutul Tribunalului de l a
Nurenberg, apoi în Carta Națiunilor Unite și în același timp, are particularitatea de a fi rămas,
într-un oarecare fel, o crimă denumită, dar niciodată identificată pe deplin în pofida Rezoluției
Adunării Generale a ONU din data de 14 decembr ie 1974329.
Contururile exacte ale acestei calificări juridice rămân de precizat. Motivul este foarte
simplu. Este vorba, în mod evident, de acea crimă internațională care prin natura ei, este cea
mai politică : de aceea, Statele au avut întotdeauna preocu parea asiduă de a nu se lăsa îngrădite
printr -o definiție anume, lăsându -și astfel mână liberă, adică facultatea de a aprecia, caz după
caz, oportunitatea politică de a califica agresorul, drept un mare delicvent internațional sau
dimpotrivă un stat care -și apără interesele legitime. Era ușor de anticipat că la acest subiect
pozițiile Israel -ului și a Statelor Unite ale Americii pe de o parte, iar a statelor arabe pe de altă
parte, vor fi diametral opuse.
Angajarea unei discuții asupra definirii crimei de a gresiune ar fi implicat, în ochii a
numeroase State, riscul de a deschide o veritabilă cutie a Pandorei. Câteva State chiar au făcut
acest lucru, respectiv, Cuba și Irak de exemplu și au încercat în repetate rânduri să deschidă o
discuție pe tema naturii c riminale a embargo -ului. Astfel, § 2 al articolului 5 poate fî explicat
prin această incapacitate aproape ontologică de a defini crima de agresiune. Iată cum, în mod
paradoxal, Statutul afirmă competența Curții de a judeca crima de agresiune, în timp ce St atele
nici măcar nu au încercat să -și ascundă neputința de a ajunge la un consens asupra unei definiții.
Necesitatea statelor, considerate mai mult sau mai puțin dominante în jocul
internațional, de a nu fi îngrădite de o definiție oarecare se regăsește în ultimele două rânduri
din § 2 care subliniază că această definiție trebuie să fie compatibilă cu dispozițiile
corespunzătoare din Carta Națiunilor Unite. Altfel spus, Statele, care au statut de membru
permanent al Consiliului de Securitate și -au reafirmat dorința vădită de a permite Consiliului
de Securitate să creeze grila necesară și prealabilă oricărei calificări a crimei de agresiune.
Anumite State au încercat să introducă pe lista celor patru crime internaționale alte
crime. Printre acestea se numără terorismul și traficul cu stupefiante. Aparența de legitimitate
a acestor încercări derivă din internaționalizarea crescută a anumitor manifestări criminale. Era
totuși indispensabil, ca majoritatea acestor State să nu confunde ca racterul internațional al

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

110
crimelor, rezultat al globalizării economice și al unei circulații din ce în ce mai accelerate a
bunurilor și a indivizilor, cu caracterul universal al acestora. Este, însă, evident că, mai ales
după momentul tragic de la data de 11 septembrie 2001, acest subiect este departe de a fi
definitiv încheiat.
În afară de argumentele enunțate mai sus, acelorași State le -a fost reamintit faptul că,
mai ales pentru crima de terorism, au fost deja adoptate diferite convenții internaționale cu rolul
de a organiza la scară mondială prevenirea și pedepsirea acesteia. Câteva state nu au pregetat
să remarce că necesitatea solidarizării și cooperării Statelor, în vederea stopării
internaționalizării continue a terorismului, a determinat redactorii Convenției Europene pentru
Prevenirea Terorismului din data de 27 ianuarie 1977, intrată în vigoare la 22 decembrie 1987,
să prevadă un mecanism de competență universală. în termenii acestei dispoziții, se include în
obligația acestor State să identifice, să aresteze și să judece orice prezumtiv autor al crimei de
terorism, dacă acesta se află pe teritoriul său, fără să fie condiționat de naționalitatea autorului
sau a victimei.
Se poate menționa faptul că, în Codul Penal Spaniol, autorul unei crime de ter orism poate fi
acționat în justiție indiferent de naționalitatea sa și de cea a victimei, de locul comiterii crimei
și mai ales de locul în care se afla presupusul autor. în temeiul acestei dispoziții, a declanșat
judecătorul Balthazar Garzon răsunătoarea urmărire penală a generalului Augusto Pinochet.
Totuși, aceleași State au remarcat și absența unor convenții internaționale referitoare la
crimele de terorism, care leagă majoritatea Statelor, în afara faptului că terorismul, oricât de
condamnabil ar fi , nu poate fi asimilat unei crime de natură universală.
Câteva State din Caraibe și din America de Sud au încercat destul de asiduu, dar au
renunțat repede, să introducă traficul internațional de stupefiante în prevederile articolului 5.
Fundamentul insist enței lor era evident, fiind vorba ca în schimbul acceptului lor pentru Statut,
Curtea să introducă dispoziția propusă.
Marea majoritate a Statelor au refuzat imediat introducerea unor asemenea dispoziții,
astfel încât, trecând peste controversele de tehni că juridică, care au apărut în mod ocazional,
acordul comunității internaționale de a delimita competența Curții la cele patru crime definite
în articolul 5 § 1 a fost încheiat fără dificultate. Această discuție, după cum arătam, nu este însă
definitiv înc heiată, lista crimelor trebuind revăzută după șapte ani de la intrarea în vigoare a
Statutului, conform articolului 123, cu ocazia conferinței de revizuire. Această perspectivă, a
priori puțin realistă, lucru de sperat de altfel, a permis un consens asupra competenței materiale
a Curții.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

111
Cap. 7. Crime aflate sub jurisdicția curții penale
internaționale . Genocidul
În toate perioadele istorice ale umanității și pe tot globul s -au săvârșit și , din păcate,
încă se mai săvârșesc, acte inumane de distrugere a unor grupuri umane din motivații etnice,
culturale.
Generalul chilian Augusto Pinochet a fost arestat în timpul unei vizite în Marea
Britanie pe 16 octombrie 1998 pe baza unui mandat de ares tare preventivă, eliberat de
judecătorul Balthazar Garzon, urmat de un al doilea mandat de arest în 16 octombrie 1998,
notificat pe 22 octombrie 1998. în aceste două mandate de arestare, magistratul spaniol îl acuza
pe generalul Pinochet de crime de genoci d, de crime împotriva umanității, terorism, ucidere,
tortură, dispariții, detenții ilegale și transfer forțat al populației și recomandă pentru aceasta
ansamblul instrumentelor juridice internaționale corespunzătoare. 331 Respectiv, art. 5
lingvistice, pol itice, naționale, calificate ca acte de genocid și nu ca simple acte de barbarie.
Astfel de acte inumane au produs mari daune umanității și condiției umane, în general, numărul
victimelor omenești variind, în situații concrete, de la câteva zeci sau sute d e persoane la mii
și milioane.
Ce altceva dacă nu acte de genocid au fost pogromurile din antichitate, din evul mediu,
dar și din secolul nostru, asupra evreilor, a armenilor sau a altor popoare, cruciadele creștine
împotriva „necredincioșilor" musulmani p entru eliberarea locurilor sfinte din Orientul
Apropiat, campaniile militare de distrugere sau aducere în robie a unor popoare întregi,
exterminarea populației băștinașe de către conchistadorii europeni în teritoriile și continentele
„descoperite”, masacra rea populațiilor din țările coloniale și aducerea acestora în stare de
degenerescență prin Înfometare, munci grele și tratamente degradante, trecerea prin foc și sabie
a milioane de oameni pe motive politice, naționale sau religioase, distrugerea masivă și
planificată a oponenților politici în vremurile moderne sau exterminarea reciprocă a unor etnii
în Africa zilelor noastre?" Iată o întrebare retorică, pe care și -o poate adresa fiecare dintre noi
și al cărei răspuns nu mai este nevoie să fie rostit! Ar tr ebui ca simpla înșiruire istorică a unor
astfel de fapte, amintind tuturor consecințele devastatoare pe care le -au avut, să fie suficientă
ca acestea să nu se mai repete niciodată!
Potrivit dreptului internațional, genocidul este una dintre cele mai grave fapte cu
caracter penal și constă în distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane concepute ca
entități naționale, etnice, rasiale sau religioase.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

112
Din punct de vedere etimologic, cuvântul genocid este format din genos care înseamnă
rasă sau trib în limba greacă și sufixul zide, care înseamnă a ucide, în limba latină. încă din
denumire se poate concluziona că genocidul face parte din categoria crimelor îndreptate
împotriva umanității.
Dacă omuciderea este o infracțiune îndr eptată împotriva vieții ființei umane, deci
reprezintă o negare a dreptului la viață al acesteia, la polul opus se află genocidul, care neagă
existența unor colectivități și nu numai a unor indivizi determinați.
Interzicerea cu caracter penal a geno cidului, prin includerea lui în categoria
faptelor a căror săvârșire atrage răspunderea penală internațională și organizarea cooperării
între națiuni pentru eradicarea unui asemenea odios flagel, au constitui: două premise absolut
necesar e, având în vedere urmările dezastruoase ale unui asemenea fenomen.
1933 este anul în care Raphael Lemkln, unul dintre promotorii genocidului, în cadrul
Conferinței pentru unificarea dreptului internațional penal, a solicitat incriminarea faptelor care
vizau distrugerea unei națiuni sau a unui grup etnic. El și -a formulat concepția proprie asupra
genocidului astfel: „în general genocidul nu înseamnă, în mod necesar, distrugerea imediată
a unei națiuni, d înseamnă mai degrabă un plan coordonat al unor acțiuni diferite, care tind
să distrugă bazele vieții grupurilor naționale , în scopul de a distruge aceste grupuri. Obtectivul
unui asemenea plan ar fi dezintegrarea instituțiilor politice și sociale, a culturii, a limbii, a
sentimentelor naționale, religiei și existenței economice a grupurilor naționale, distrugerea
securității personale, a libertății, a sănătății, demnității și chiar a vieții indivizilor care aparțin
acestor grupuri. Genocidul este îndreptat contra grupului național ca entitate, iar acțiunile
care îl însoțesc sunt îndreptate împotriva persoanelor nu în calitate a lor individuală, ci ca
membri ai grupului național .
Pentru prima dată, în mod oficial, genocidul a fost incriminat în Statutul Tribunalului
Militar de la Nürnberg. Acesta încadra în categoria crimelor împotriva umanității, persecuțiile
pe motive politi ce, rasiale sau religioase, fapte de natura genocidului, fără a menționa, în mod
expres, că acestea ar constitui crima de genocid, cu condiția ca asemenea fapte să fi fost
săvârșite în legătură cu celelalte crime comise de către inculpații care au declanșa t și au purtat
un război de agresiune.
Astfel, noțiunea de genocid a fost folosită în actul de acuzare din data de 8 octombrie
1945, împotriva principalilor criminali de război germani, așa cum rezultă din lucrările
Tribunalului de la Nurenberg. In acel m oment, acuzarea a susținut că: „inculpații au recurs la
genocid deliberat și sistematic, adică la exterminarea grupurilor sociale și naționale din
cadrul populației aflate pe teritoriile ocupate, cu scopul de a distruge anumite rase sau clase

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

113
de populații și de grupuri naționale rasiale sau religioase", referindu -se, în mod concret, la
actele de exterminare a poporului evreu și a țiganilor, dar și la alte forme de represiune de
natură genocidală ordonate de inculpați și săvârșite în Alsacia și Lorena, în Ță rile de Jos, în
Norvegia și în alte zone ale Europei.
Tribunalul de la N ürenberg a condamnat, în final, pe inculpați numai pentru crime
împotriva păcii și crime de război. Crimele împotriva umanității de natura genocidului au fost,
însă, avute în vedere, ele figurând în cadrul hotărârii pronunțate de Tribunal, incluse fiind în
conținutul primelor două categorii de crime.
Concepția Tribunalului de la Nürnberg lega astfel și genocidul, alături de celelalte crime
împotriva umanității, numai de starea de războ i, actele de genocid săvârșite în timp de pace
neavând, încă, o bază juridică clară pentru a fi sancționate. Deoarece nici Rezoluția Adunării
Generale a ONU din anul 1946, prin care se consacrau ca principii de drept internațional penal
acele rezultate din Statutul și lucrările Tribunalului de la Nurenberg, nu se îndepărta de spiritul
Tribunalului, elaborarea unui instrument juridic special se impunea, cu atât mai mult cu cât
Carta ONU își propunea promovarea și apărarea drepturilor omului în toate situații le.
Un asemenea instrument a fost elaborat și adoptat în cadrul ONU, unde problema
genocidului a fost examinată de Adunarea Generală încă din prima sa sesiune,
adoptându -se o rezoluție care sublinia faptul că genocidul este o crimă de drept internațional,
condamnată de lumea civilizată și solicita Consillului Economic și Social să elaboreze un
proiect de convenție privind crima de genocid. O nouă rezoluție, adoptată în sesiunea
următoare, declara genocidul o crimă inter națională, comportând răspunderi de ordin național
și internațional pentru state și indivizi. în cea de -a treia sa sesiune de la înființarea ONU,
Adunarea Generală adopta, la data de 9 decembrie 1948, textul Convenției privind
Prevenirea și Re primarea Crimei de Genocid.
Potrivit dispozițiilor art. 1 al Convenției, „Părțile contractante confirmă că genocidul,
fie că este comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă de drept internațional, pe
care ele se angajează să o prevină și să o pedepsească".
În cadrul Convenției se menționează faptul că genocidul este o crimă de drept
internațional, fără a se specifica însă că este o crimă împotriva umanității. Lipsa unei asemenea
mențiuni nu constituie o omisiune, ci o modalitate tehnică , folosită pentru a se asigura
reprimării acestuia un caracter universal, desprins de limitele temporale impuse prin
Statutul Tribunalului de la Nurenberg.
Textul astfel formulat soluționează, într -un mod tranșant, problema aplicabi lității
prevederilor convenției, vizând nu numai faptele săvârșite în timp de război, ci și pe cele din

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

114
timp de pace. Apartenența genocidului la categoria crimelor împotriva umanității este, în acest
mod, indirect afirmată, de natura unor asemenea infracți uni.
Genocidul este definit de Statutul Curții Penale Internaționale în concordanță cu
prevederile Convenției privind Prevenirea și Pedepsirea Crimei de Genocid. Prin urmare,
potrivit dispozițiilor art. 2 al Convenției din anul 1948 și ale art. 6 din Statutul CPI, crima de
genocid este definită astfel: "orice act comis cu intenția de a distruge, în tot sau în parte, un
grup național, etnic, rasial sau religios prin: uciderea membrilor grupului; atingerea gravă a
integrității fizice și psihice a membrilor grupului; supunerea intenționată a grupului la
condiții de existență care să conducă la distrugerea sa fizică totală sau parțială; măsuri vizând
împiedicarea nașterilor în cadrul grupului; transferul forțat de copii de la un grup la altul"
„Analiza definiției genocidului evid ențiază câteva elemente semni ficative
privind conținutul constitutiv al acestei crime internaționale.
Astfel, genocidul este caracterizat, în primul rând, prin intenția de a distruge un grup
uman, în baza unor criterii. Prin acest element, genocidul se particularizează în raport cu
celelalte crime împotriva umanității, care pot fi îndreptate împotriva uneia sau a mal multor
persoane în virtutea convingerilor lor politice sau al apartenenței la un grup național, rasial,
religios etc, fără a viza distrugerea totală sau parțială a gr upului ca atare sau constituind
expresia intoleranței sau a ideologiei ori a interesului politic și nu a unui plan deliberat de
distrugere a unor grupuri constituite pe criterii de o asemenea natură."334
Genocidul apare, astfel, ca un caz agravant, calific at, de crimă împotriva umanității.
„Intenția calificată a autorului unei crime de genocid este aceea de a distruge fie în
totalitate, fie parțial un anumit grup uman. Nu este, prin urmare, necesar, pentru a exista o
crimă de genocid, ca prin fapta săvârșit ă să se distrugă în întregime un grup uman, ceea ce,
uneori, ar fi imposibil, dacă se are în vedere numărul, adesea, imens al indivizilor care compun
un asemenea grup. Distrugerea parțială a grupului, ca intenție sau ca realizare de fapt, este, în
aceeași măsură, o condiție suficientă pentru existența infracțiunii de genocid, ca și distrugerea
integrală.
Problema s -a abordat cu ocazia elaborării Convenției, când s -a pus întrebarea dacă
uciderea unui singur om se poate încadra în noțiunea de distrugere parți ală a unui grup sau
constituie doar un omor simplu ori calificat, după împrejurări. în practică, o asemenea situație
ar putea să apară extrem de rar, date fiind proporțiile vizate, în general, prin crima de genocid,
convenția având drept scop prevenirea și sancționarea actelor de distrugere îndreptate
împotriva unui număr mare de persoane.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

115
Totuși, chiar și uciderea unei singure persoane ar putea constitui crima de genocid, dacă
ea a fost comisă ca urmare a faptului, că victima este membră a unuia din grupurile specificate
în convenție și cu intenția de a se provoca acte similare și în viitor în legătură cu prima crimă,
deci, dacă intenția autorului a fost de a ucide persoana respectivă sau alte persoane, în calitatea
lor de părți componente ale unui gr up, chiar dacă rezultatul a fost în fapt, pentru moment,
limitat la pierderea unei singure vieți omenești.
Esențială este, deci, pentru existența crimei de genocid, intenția calificată a autorilor de
a acționa în sensul distrugerii, în totalitate sau în pa rte, indiferent de proporțiile concrete ale
distrugerilor, a unui grup uman prin acte îndreptate împotriva indivizilor care fac parte din
grupul respectiv.
Convenția din anul 1948 privind prevenirea și sancționarea crimei de genocid enumeră,
ca grupări de persoane protejate împotriva actelor de genocid, grupurile naționale, rasiale,
etnice sau religioase.
în cadrul Convenției nu se dă o definiție a noțiunilor de „național”, „rasism", „etnic
sau religios", ceea ce a stârnit unele controverse asupra conținutu lui acestora.
S-a apreciat că noțiunile în cauză sunt îndelung folosite în instrumentele juridice
internaționale și în literatura de specialitate, iar fiecare din grupările respective se distinge ușor
prin anumite trăsături proprii și că nu este necesară o definiție a lor prin Convenție, un
asemenea procedeu putând complica și mai mult lucrurile. Se consideră, în general, că națiunea
este „o comunitate acționeze, constituie, de asemenea, un criteriu esențial pentru existența
unor asemenea infracțiu ni grave.
Mobilul îl constituie, de regulă, în cazul unor asemenea crime, o politică deliberată și
urmărită consecvent în vederea reprimării, persecutării sau exterminării unor grupuri de
oameni, fie pentru că acestea ar constitui un pericol actual sau pot ențial pentru cei ce inițiază
asemenea fapte ori le săvârșesc, fîe ca expresie a unor convingeri de natură ideologică, etnică
sau religioasă ale autorilor sau inspiratorilor unor fapte de această natură.”
Evoluția reglementărilor internaționale privind cr imele împotriva umanității pune în
evidență o legătură tot mai strânsă a acestora cu instituția drepturilor omului, în sensul
protecției persoanelor împotriva oricăror atingeri grave ce li s -ar putea aduce. Astfel, Proiectul
privind Codul Crimelor contra P ăcii și Securității Omenirii propune incriminarea, cu titlu de
crime împotriva umanității, atât a persecuțiilor comise pentru motive politice, rasiale sau
religioase, cât și a celor pentru motive sociale sau culturale, dar și a violărilor masive sau
sistem atice ale drepturilor omului, oricare ar fi mobilurile care ar putea să -i inspire pe autorii
acestora din urmă. Aceeași tendință este materializată și în cadrul Statutului Tribunalului pentru

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

116
Fosta Yugoslavle, care nu condiționează săvârșirea unor crime îm potriva umanității pe care le
prevede, de motivele comiterii acestora.
La incriminarea în concret a unor fapte din categoria crimelor împotriva umanității, una
sau alta din trăsăturile care le caracterizează, poate să prevaleze, dar de regulă, acestea treb uie
să fie întrunite cumulativ.
În cadrul Statutului Curții Penale Internaționale, prin crime împotriva umanității se
înțelege oricare dintre actele menționate mai sus, atunci când acestea sunt comise în cadrul
unui atac generalizat sau lansat, în mod sis tematic, asupra populației civile.
Majoritatea acestor concepte sunt definite în mod special. Asemenea definiții exclud
actele individuale care nu fac parte dintr -un plan sau politică – acte izolate comise de un autor
conform inițiativei proprii.
Astfel, prin atac lansat împotriva unei populații civile , se înțelege acel comportament
care implică săvârșirea mai multor acte, dintre cele mai sus menționate, împotriva unei
populații civile oarecare, în aplicarea sau în continuarea politicii unui Stat sau a unei organizații
care are ca scop un asemenea atac ; Noțiunea de „politică" atribuie unui asemenea act caracter
de crimă internațională.
Prin exterminare se înțelege mai ales faptul de a impune, în mod intenționat, anumite
condiții de viață, precum împiedicarea accesului la hrană și medicamente, menite să
provoace distrugerea unei părți a populației. Aceasta este prin natura ei direcționată
împotriva unui grup de persoane. într -un anumit mod, exterminarea este strâns relaționată cu
genocidul, amândouă fiind îndreptate împotriva unui număr mare de persoane. Totuși,
genocidul se referă la un grup uman în baza unor criterii, în timp ce exterminarea se aplică unui
grup de indivizi care nu împărtășesc nici o trăsătură comună.
Prin reducerea în sclavie se înțel ege faptul, de a exercita asupra unei persoane un
atribut sau ansamblul atributelor dreptului de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de
ființe umane, în special de femei și copii, în scopul exploatării sexuale. Deportarea sau
transfer ul forțat de populații se definește ca fiind deplasarea forțată a persoanelor în cauză
prin expulzare sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care se aibă în mod legal, fără
motive admise în dreptul internațional. Este inclusă aici atât expulzarea de pe teritoriul
național, cât și deplasarea forțată a populației în cadrul frontierelor aceluiași Stat.
Prin tortură se înțelege faptul de a provoca, în mod intenționat, o durere sau suferințe
grave, fizice sau mentale, unei pe rsoane care se află sub paza sau sub controlul său; accepția
acestui termen nu se extinde și la durerea sau suferințele care rezultă numai din sancțiuni
legale, care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt provocate în astfel de împrejurări.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

117
Prin sarcină forțată se înțelege detenția ilegală a unei femei care rămâne însărcinată
prin forță, în intenția de a modifica compoziția etnică a unei populații sau de a comite alte
încălcări grave ale dreptului internațional. Această definiție nu se poate, în nici un caz,
interpreta ca având o incidență asupra legilor naționale referitoare la întreruperea sarcinii.
Crimele sexuale au fost incluse în categoria crimelor împotriva umanității, în urma
abuzurilor comise de -a lungul ultimului deceniu al se colului XX; sunt incluse violul, prostituția
forțată și alte forme de abuz sexual.
În legătură cu numeroasele rapoarte privind violurile comise, în mod sistematic, în
Fosta Yugoslavie, Adunarea Generală a ONU a reafirmat faptul că violul reprezintă, în une le
situații, o crimă împotriva umanității.
Pe un alt continent, Comisia Națională pentru Adevăr și Justiție din Haiti a conchis, în
anul 1994, că violența sexuală împotriva femeilor, comisă în mod sistematic și pe motive
politice, constituie crimă împotriv a umanității. Violul, prostituția forțată și alte forme de
violență, ce pot fi direcționate împotriva femeilor reprezintă, de asemenea, violări ale
dispozițiilor Convenției privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva
Femeilor.
Prin perse cuție se înțelege refuzarea intenționată și gravă a drepturilor
fundamentale, prin încălcarea dreptului internațional, din motive legate de identitatea
grupului sau a colectivității în cauză. Persecuția poate îmbrăca diferite f orme de violare ale
drepturilor omului, pe motive politice, religioase, rasiale sau etnice; prin negarea acestor
drepturi, aceasta diferă de crima de genocid, lipsindu -i intenția de distrugere a grupului.
Trebuie observat faptul că Statutul d e la Roma prevede ca numai persecuția să fie direct
îndreptată împotriva unui grup, pe motivul identității sale politice, rasiale, etnice sau religioase.
Dispariția forțată a persoanelor reprezi ntă un fenomen recent. Prin „dispariții
forțate” se înțeleg cazurile în care persoanele sunt arestate, deținute sau ridicate de un stat sau
de o organizație politică sau cu autorizația, sprijinul sau asentimentul acestui stat sau acestei
organizații, care, ulterior, refuză să recunoască faptul că aceste persoane sunt private de
libertate și să dezvăluie soarta care le este rezervată sau locul în care se află, în intenția de a le
sustrage protecției legii pentru o perioadă îndelungată.
Prin apartheid se înțeleg actele inumane, analoge celor enumerate mai sus, comise în
cadrul unui regim instituționalizat de opresiune sistematică și de dominație a unui grup rasial
asupra altuia sau asupra tuturor celorlalte grupuri rasiale, în intenția de a menține acest regim.
Statutul de la Roma, ca și alte instrumente internaționale, includ o ultimă
categorie de acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferințe puternice și care aduc

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

118
atingere gravă integrității fizice sau mentale, recunoscând faptul că este imposibil să se
realizeze o listă completă de crime împotriva umanității.
Această prevedere lasă loc unui final deschis categoriei unor astfel de crime, dar
menține o barieră înaltă prin necesitatea actelor cauzato are de suferințe majore, care lezează,
în mod grav, integritatea corporală sau mentală.
Statutul de la Roma este primul document internațional negociat de către o conferință
multilaterală, care codifică crimele împotriva umanității. Se consideră că Statutu l de la Roma
„promovează o definiție modernă și clară a crimelor împotriva umanității, care ar trebui să fie
baza procesului penal internațional, în viitor."
Principiul fundamental al dreptului conflictelor armate stabilește că părțile aflate în
conflict nu trebuie să cauzeze adversarului daune disproporționate față de scopul
războiului, care este acela de a distruge sau de a slăbi potențialul militar al inamicului
și nu inamicul însuși. De aici rezultă alte două principii fundamentale și anume:
1. persoanele plasate în afara luptei, precum și cele care nu participă la ostilități trebuie
să fie tratate cu omenie, să fie protejate și respectate;
2. părțile, care participă la un conflict armat, nu au dreptul nelim itat în alegerea
mijloacelor și metodelor de luptă pe care le folosesc.
Din aceste principii fundamentale decurg și alte principii care stau la baza atât a
reglementărilor privind folosirea mijloacelor și a metodelor de luptă, cât și a celor privind
protecția persoanelor, victime ale războiului.
Un prim asemenea principiu este acela, potrivit căruia, fiecare persoană protejată are
dreptul la respectul vieții sale, al integrității fizice și morale și a atributelor inseparabile ale
personalității .
Persoana căzută în luptă este inviolabilă, iar inamicului, care se predă, trebuie să i se
cruțe viața. Nimeni nu trebuie să fie supus torturilor fizice sau mentale și nici pedepselor
corporale sau tratamentelor crude ori degradante. Fiecărei persoane tre buie să i se recunoască
drepturile civile nepatrimoniale, aceasta având dreptul la respectul onoarei, al drepturilor sale
familiale, al convingerilor și al obiceiurilor.
Cei care se află în suferință trebuie să fie ridicați de pe câmpul de luptă și să li se acorde
îngrijirile necesare, în raport cu starea lor medicală. Asistența umanitară acordată
persoanelor victime ale războiului, indiferent de forma pe care o îmbracă, nu constituie
niciodată o ingerință în conflict. Deci, o asemenea asistență um anitară trebuie să fie încurajată
și protejată.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

119
Fiecare persoană aflată în detenția inamicului are dreptul la informații privind soarta
membrilor familiei sale și la primirea de ajutoare pentru supraviețuire. Nimeni nu poate fi, în
mod arbitrar, privat de proprietatea sa.
Un al doilea principiu este acela, potrivit căruia, persoanele protejate trebuie să
fie tratate fără nici o discriminare, fondată pe rasă, naționalitate, sex, limbă, clasă socială,
avere, convingeri politice, filosofi ce sau religioase ori pe alt criteriu analog. Singurele derogări
de tratament acceptate sunt cele în beneficiul unor persoane, pentru a li se înlătura inegalitățile
ce ar rezulta din situația lor personală, nevoile lor sau starea medicală precară.
Un al t reilea principiu este acela, potrivit căruia, fiecare individ are dreptul la siguranța
propriei persoane. Nimeni nu va fi pedepsit pentru acte pe care nu le -a comis. Represaliile,
pedepsele colective, luările de ostateci și deportările sunt interzise. în cazul în care se ridică
problema pedepsirii, fiecare persoană trebuie să beneficieze de un proces penal echitabil în
cadrul unui tribunal legal constituit și de garanțiile judiciare uzuale.
Persoanele protejate, victime ale războiului, nu pot renunța la drepturile, pe care
convențiile umanitare le prevăd pentru ele.
Principiile menționate sunt materializate în prevederile concrete din cadrul convențiilor
internaționale, prin care sunt reglementate probleme specifice ale dreptului umanitar.
Crimele de război:
– Omorurile, tortura și relele tratamente aplicate persoanelor.
– Experiențele biologice și medicale
– Luarea de ostateci
– Deportarea populației civile
– Deținerea ilegală a persoanelor civile.
– Înrolarea forțată a persoanelor aflate în puterea inam icului.
– Refuzul unui proces echitabil.
– Întârzierea nejustificată a repatrierii pri zonierilor de război a civililor.
– Pedepse colective
– Jefuirea bunurilor publice sau private
– Producerea de distrugeri inutile.
– Atingererile aduse bunurilor culturale.
– Atacurile fără disciminare
– Atacurile împotriva lucrărilor care conțin forțe periculoase.
– Atacuri contra localităților neapărate sau a zonelor demilitarizate.
– Atacarea unei persoane scoase din luptă.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

120
– Utilizarea tehnicilor și modificarea mediului.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

121
Cap. 8. Legislația și practica națională
8.1. Istoric

Codul penal din 1936 nu incrimina ca atare infracțiunile împotriva umanității, de război
sau genocid. Prin Armistițiul semnat la 12.09.1944, România și -a asumat obligația de a urmări
criminalii de război și de a dizolva organizațiile fasciste și pronaziste.
În acest context, sarcina urmării și pedepsirii persoanelor vinovate de săvârșirea unor
infracțiuni de război sau împotriva umanității pe teritoriul României sau aflat sub administrație
româneasc ă a revenit autorităților române.
Lipsa unei codificări a crimelor de război și împotriva umanității era specifică perioadei
istorice respective atât la nivel internațional, cât și la nivelul jurisdicțiilor naționale tragerea la
răspundere făcându -se prin raportare la legi adoptate ulterior datei săvârșirii faptei.
Pentru a nu contraveni totuși principiului fundamental al neretroactivității legii penale,
potrivit criteriului avut în vedere de Tribunalul de la Nürnberg și de Curtea Europeană a
Drepturilor Om ului (vezi hotărârea Marii Camere din data de 17.05.2010 în cauza Kononov c.
Lituania) conținutul constitutiv al infracțiunilor, așa cum au fost definite de legislația internă
după război, trebuia să aibă drept corelativ cel puțin existența unor convenții și cutume
internaționale în baza cărora cei ce au săvârșit faptele să poată prevedea caracterul lor penal.
Preluarea p uterii după război de către fort ele politice comuniste a făcut ca procesul de
identificare și tragere la răspundere penală a persoanelor v inovate de astfel de infracțiuni să fie
în România subordonat intereselor politice de consolidare a unui regim dictatorial instaurat în
condițiile ocupației sovietice.
Aceste împrejurări au avut un impact major atât asupra modului de reglementare în
legislația internă a infracțiunilor de război și împotriva umanităt ii, cât și a echității procedurii
propriu -zise de urmărire și judecată, ceea ce a fost de natură a prejudicia atât acuzații, cât și
înseși victimele și urmașii acestora, lipsiți de multe or i de satisfacția morală a unui act de justiție
care să stabilească, în afara oricăror dubii, răspunderea penală a tuturor persoanelor
responsabile de comiterea unor fapte de o gravitate extremă.
În condițiile în care Codul penal în vigoare la data săvârșirii faptelor nu incrimina
distinct acest gen de infracțiuni, urmărirea persoanelor răspunzătoare a fost realizată în baza
unor dispoziții legale adoptate după 1945 și care au fost aplicate retroactiv.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

122
Prima reglementare a fost reprezentată de Decret ul-lege nr. 50/21.01.1945 pentru
urmărirea și pedepsirea criminalilor și profitorilor de război 1 care definea „criminalii de
război” și „profitorii de război”. În același timp, prin Decretul -lege nr. 51/19452 erau
incriminate o serie de fapte denumite „de zastrul țării”, care priveau în principal deciziile
politice de angajare a României în cel de Al Doilea Război Mondial.
Decretul a avut o aplicabilitate redusă în timp și nu a ajuns să producă practic efecte,
fiind înlocuit de Legea nr. 312/19453 care prev edea două categorii de infracțiuni „dezastrul
țării” și „dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război” ( parte din infracțiuni preluate din
Decretele -lege nr. 50 și 51 din 21/02.1945 pe care le abrogă).
În ceea ce privește infracțiunile de „crime de război” și, ulterior, „ dezastrul țării prin
săvarșirea de crime de război” se constată că acestea includ alături de fapte care sunt definite
în Statutul Tribunalului Internațional de la Nürnberg drept crime de război sau împotriva
umanității (tratamente in umane, acte de teroare, suprimare sau cruzime, represiuni colective
sau individuale, supunerea la munci excesive sau deplasări în scop de exterminare etc.) și fapte
care nu pot fi încadrate din punct de vedere al dreptului internațional în această categori e, care
nu au mai fost preluate în Codurile penale ulterioare drept infracțiuni de genocid, de război sau
împotriva umanității și nu se regăsesc în această formă în reglementările în vigoare în prezent
sau al căror conținut este atât de vag, încât elemente le constitutive nu pot fi determinate în
concret cu un minim de predictibilitate.
Intră în categoria crimelor de război, respectiv dezastrul țării prin săvârșirea de crime
de război, așa cum au fost definit e prin actele normative sus ment ionate, fapta de a hotărî
declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și
Națiunilor Unite (art. 2 lit. a din Legea nr. 312/1945), fapta de a se pune în slujba hitlerismului
sau a fascismului și de a contribui prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la
aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român (art. 2 lit. o din
Legea nr. 312/1945) sau fapta celui care, părăsind teritoriul României s -a pus în slujba
Germaniei hitleriste și a at acat țara prin act scris, prin grai sau orice alt mod ( art. 1 lit.g
Decretul -lege nr. 50/1945).
Legea nr. 312/1945 a fost aplicată numai până la intrarea în vigoare a Legii nr.
291/18.08.19474 de urmărire și sancționare a celor vinovați de crime de război sau împotriva
păcii și umanității, în care infracțiunile sunt redefinite, fiind incriminate distinct crimele de

1 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 21.01.1945
2 idem
3 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 94/24.04.1945v
4 Monitorul Oficial, Partea I A, nr. 289 din 18.08.1947

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

123
război, în timp ce crimele contra umanităt ii erau cuprinse în aceeași categorie cu crimele contra
păcii (devenite ulterior crime de agresiune î n dreptul internațional), acestea din urmă neintrând
sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 32/2002.
Astfel, art. 2 din Legea nr. 291/1947 prevede că sunt vinovați de crime contra păcii sau
umanității, fără niciun fel de distincție între cele două categorii de infracțiuni, cei care au
săvârșit o serie de fapte enumerate la literele a -h și care includ atât fapte de natura crimelor de
război și împotriva umanității, așa cum erau recunoscute în Statutul Tribunalului de la
Nürnberg, cât și fapte c are nu pot fi încadrare în această categorie, parte din ele având o
puternică conotație politică. Este calificată drept crimă contra păcii și umanității fapta celui
care „militând pentru hitlerism sau fascism și având după 06.09.1940 răspunderea politică, a
permis intrarea armatei germane pe teritoriul Țării și a contribuit la aceasta prin grai, prin scris
sau alte mijloace „ (art. 2 lit. a) sau a celui care, având răspunderea politică efectivă, a hotărât
declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și
Națiunilor Unite (art. 2 lit. b) sau a părăsit teritoriul nat ional pentru a se pune în slujba
hitlerismului sau fascismului și a atacat Țara prin scris, grai sau orice alt mod, precum și fapta
celor care s -au pus în sl ujba hitlerismului înlăuntru Țării, intrând în SS , SA, Gestapo și alte
organizații hitleriste (art. 2 lit. c )”, incriminând drept crimă contra umanității simpla aderare
la o astfel de organizație caracterizată drept hitleristă, fără săvârșirea unei fapte concrete care
să fie la nivel internațional recunoscută drept crimă împotriva umanității sau crimă de război.
Este de remarcat faptul că Legea nr. 291/1947 se aplica, potrivit art. 11, și cauzelor de
judecată începute în temeiul Legii nr. 312/1945 atât di n punct de vedere al procedurii
aplicabile, cât și al normei juridice care definea conținutul constitutiv al infracțiunii.
Legea nr. 291/1947 a fost modificată prin Decretul nr. 207/19481, în baza căruia
infracțiunile reglementate au fost restructurate în crime de război, crime contra păcii și crime
contra umanității, fiind ulterior abrogată prin Decretul nr. 421/1955 prin care se și grațiază o
parte din pedepsele aplicate.
Prin Decretul nr. 212/19602 sunt introduse în Codul penal în vigoare la acel moment
infracțiunea de propagandă pentru război (art.231 1 Cod penal), precum și o serie de infracțiuni
care își găsesc corespondent în Convențiile de la Geneva din 1949, respectiv genocidul (art.
2312 ), distrugerea, jefuirea sau însușirea de valori culturale (a rt. 2313), tratamente neomenoase
(art. 2314) și distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri (art. 231 4).

1 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 192 din 20.08.1948
2 Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a R.P.R. nr. 8/17.06.1960.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

124
Codul penal de la 1968 reglementează în cadrul unui capitol comun, respectiv Titlul IX,
infracțiunile contra păcii împreună cu cele contra umanității, fără nicio distincție. Dintre
acestea, infracțiunea prevăzută de art. 356 Cod procedură penală , respectiv „ propaganda de
război”, poate fi încadrată în categoria crimelor contra păcii, care nu intră sub incidența
Ordonanței de urgență a Guvern ului nr. 31/2002. Celelalte infracțiuni, respectiv genocidul (art.
357 ), tratamente neomenoase (art. 358 ) și distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri
(art. 359 ), distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale (art. 360) prin conțin utul lor
constitutiv corespund faptelor încadrate în categoria infracțiunilor de război, genocid sau crime
împotriva umanității din dreptul penal internațional.
Codul penal în vigoare în prezent a prevăzut în mod distinct, în cadrul Titlul XII,
conținutul constitutiv al infracțiunilor de genocid (art. 438), infracțiuni contra umanității (art.
439), infracțiuni de război (care includ infracțiunile de război contra persoanelor, infracțiuni
de război contra proprietății și altor drepturi, infracțiuni de război contra operațiunilor
umanitare și emblemelor, utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă și utilizarea de
mijloace interzise în operațiunile de luptă (art. 440 -444). Reglementarea actuală a p reluat în
mare parte structura s i conținutul consti tutiv al infracțiunilor cuprinse în Statutul Curții Penale
Internaționale.
Legea nr. 217/2015 a modificat dispozițiile art. 2 lit. c și art. 5 din Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 31/2002, în sensul în care sintagma de „persoane vinovate de infracțiun i contra
păcii și omenirii” a fost înlocuită de „persoane vinovate de infracțiuni de ră zboi, genocid și
contra umanităt ii”, fiind eliminate astfel infracțiunile contra păcii (crime de agresiune),
eliminare care este justificată de stadiul actual al codific ării acestui gen de infracțiuni la nivel
internațional.
Deși în Statul Tribunalului de la Nürnberg era prevăzută și categoria de crime contra
păcii, în prezent ele nu mai sunt practic sancționabile la nivel internațional. Deși art. 5 lit. d din
Statutul Cu rții Penale Internaționale adoptat la Roma în 1998 include și crimele de agresiune,
potrivit prevederilor art. 2, infracțiunile din această categorie urmează a fi definite la un
moment ulterior, până la această dată neexistând o înțelegere la statelor în a ceastă privință.

8.2 Procedura internă aplicată pentru urmăr irea unor astfel de infracțiuni

Odată cu incriminarea faptelor care constituie crime de război și, ulterior, contra păcii
și umanității, a fost prevăzută și procedura de cercetare, trimitere în judecată și soluționare a
cauzelor având acest obiect, care poartă și ele amprenta regimului politic nou instaurat.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

125
Astfel, prin Decretul -lege nr. 50/21.01.1945 a fost stabilită competența de a efectua
cercetarea penală cu privire la săvârșirea infracțiun ilor de război în favoarea unor acuzatori
publici, desemnați inițial de către mini strul justiției dintre magistrat i, juriști, membri ai
corpurilor constituite sau organizațiilor profesionale (art. 4). Aceștia puteau cerceta numai
cazurile cu care erau sesi zați de către Consiliul de Miniștri, care decidea dacă era sau nu cazul
să înceapă urmărirea penală (art. 5 alin. 1 și 2). Tot Consiliul de Miniștri emitea mandatele de
arestare împotriva cărora nu putea fi exercitată nicio cale de atac (art. 7). Sesizarea instanței se
făcea de către acuzatorul public, dar în cazul în care acesta decidea neînceperea urmăririi
penale, Consiliul de Miniștri putea sesiza instanța de judecată.
Totodată, au fost înființate instanțe speciale denumite „curți speciale pentru criminalii
de război”, formate din 7 membri, din care numai 3 erau judecători, desemnați de către
ministrul justiției, iar 4 membri desemnați de către grupările politice, respectiv Partidul
Național Liberal, Partidul Național Țărănesc și doi de către Front ul Național Democratic.
Membrii completului puteau fi recuzați pentru unele dintre motivele prevăzute de Codul de
procedură penală.
După numai trei luni și după instalarea guvernului Petru Groza, procedura este
modificată prin Legea nr. 312/1945. Astfel, s unt eliminate orice criterii în desemnarea
acuzatorilor publici de către ministrul justiției, acuzatori care puteau cerceta nu numai cazurile
deferite de către Consiliul de Miniștri, ci și cele cu privire la care se sesizau din oficiu (art. 4 și
5), mandat ele de arestare se emiteau atât de către Consiliul de Miniștri, cât și de către acuzatorii
publici, dar în acest din urmă caz Consiliul de Miniștri putea decide punerea în libertate (art.
7). Sesizarea instanței putea fi făcută doar de către acuzatorii pub lici, însă numai cu
încuviințarea Consiliului de Miniștri (art. 8).
Curțile speciale erau înlocuite cu tribunalele poporului compuse din nouă membri, din
care doi judecători, numiți de către ministrul justiției dintre magistrați, și șapte „judecători ai
poporului”, trași la sorți tot de către ministrul justiției dintr -o listă în care nominalizările erau
făcute de către grupările politice reprezentate în guvernul controlat de comuniști, cu eliminarea
partidelor istorice menționate în actul normativ anterio r. Membrii completului de judecată nu
mai puteau fi recuzați, iar împotriva hotărârii pronunțate putea fi formulat recurs numai în ceea
ce privește greșita compunere a instanței sau aplicarea greșită a pedepsei (art. 11 -14).
Această procedură a fost aplica tă până la intrarea în vigoare a Legii nr. 291/18.08.1947
prin care soluționarea cauzei a fost dată în competența Curții de apel și cercetarea penală în
competența parchetului de pe lângă Curtea de apel, care emitea și mandatele de arestare odată

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

126
cu începe rea urmării penale, Consiliul de Miniștri putând ordona eliberarea inculpaților după
finalizarea cercetărilor.
Chiar și numai prin raportare la procedura aplicabilă potrivit legii se poate constata
nerespectarea unor standarde minime de independență a inst anței și echitate a procedurilor,
marcate de nerespectarea principiului separației puterilor în stat și o implicare directă a puterii
executive.
Este la acest moment larg acceptată ideea utilizării propagandistice a proceselor de după
anul 1945, lipsa de e chitate a procedurilor și lipsirea inculpaților de garanții rezonabile privind
dreptul la apărare, lipsa de imparțialitate a instanțelor, tribunale ale poporului sau instanțe
obișnuite, lipsa a două grade de jurisdicție, subordonarea proceselor unor cerinț e politice și
utilizarea acestor procese și acuzații nu numai pentru tragerea la răspundere a celor vinovați de
crime de război sau împotriva umanității, ci și în scopul eliminării celor care ar putea opune
rezistență noii orânduiri sociale și consolidării sistemului totalitar.
Este relevantă sub acest aspect declarația lui Lucrețiu Pătrășcanu, ministru al Justiției,
în cadrul ședinței Consiliului de Miniștri cu ocazia discutării Legii nr. 312/1945, ca răspuns la
solicitarea unui alt membru de introducere î n textul legii cel puțin a dreptului la recurs: „Legea,
în substanța ei, este o lege de represiune politică – și nimic mai mult – care să dea satisfacție
sentimentului popular, aliaților, și aceia care credem noi astăzi, în România. De aceea,
acordând drept ul de recurs, înseamnă că mutăm chestiunea pe un teren care este fals”1.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002 are drept scop declarat, potrivit art. 1,
prevenirea incitării la ură națională, rasială sau religioasă, la discriminare și la săvârșire a de
infracțiuni de genocid, contra umanității și de crime de război.
Ultima modificare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/20022 privind
interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau
xenofob și a p romovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid,
contra umanității și de crime de război, adusă prin Legea nr. 217/2015, a provocat o avalanșă
de reacții și emoții la nivelul societății. Luările publice de poziție, care de multe ori pleacă de
la o relativă înțelegere a prevederilor legale, ajung să fie îngrijorător de radicale.
În principiu, actul normativ aduce restrângeri unor drepturi ale persoanelor (dreptul la
liberă asociere, la liberă exprimare), ingerință a statului justificată atât timp cât este necesară

1 Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba puterii – justiția în regimul comunist din România, 1944 -1958 , Institutul
Național pentru Studiul Totalitarismului, 2015, p. 81
2 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 214/28.03.2002. A
fost modificată prin Legea nr. 107/2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 337/0 3.05.2006, Legea nr.
278/2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 601/12.07.2006, Legea nr. 187/2012 publicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 757/12.11.2012, Legea nr. 255 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 515/14.08.2013

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

127
pentru a preveni încălcarea drepturilor și libertății fundamentale ale altor persoane și respectării
memoriei victimelor unor infracțiuni deosebit de grave, precum și pentru a menține ordinea
statului de drept.
Prima teză a art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002 incriminează
promovarea, în public, a cult ului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de
genocid, contra umanității sau crime de război.
Persoana vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității și de
crime de război este definită de art. 2 lit. c) din Ordonanța d e urgență a Guvernului nr. 31/2002
ca fiind persoana condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română sau străină
sau prin orice hotărâre recunoscută în România potrivit legii, pentru una sau mai multe
infracțiuni de genocid, contra umanități i și de crime de război, precum și persoana din
conducerea unei organizații al cărui caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei
instanțe penale internaționale.
În ceea ce privește denumirea infracțiunilor pentru săvârșirea cărora trebuie să fie
condamnată persoana al cărei cult este incriminat în art. 5 al Ordonanței de urgență a
Guvernului, legiuitorul s -a raportat la Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat de către
Conferința Diplomatică a Plenipotențiarilor de la Roma din 17.07.1998, r atificat de România
prin Legea nr. 111/2002, încadrare care se regăsește și în Codul penal român în vigoare. Aceste
denumiri nu corespund însă, în integralitatea lor, legislației interne aplicabile în decursul
timpului.

8.3. Practica Curții Constituțional e

Curtea Constituțională a fost sesizată cu privire la constituționalitatea Ordonanței de
urgență a Guvernului nr. 31/2002, în forma anterioară adoptării Legii nr. 217/2015. Deciziile
prin care au fost soluționate aceste excepții au analizat constituționa litatea exclusiv prin
raportare la motivele invocate, respectiv lipsa urgenței care să justifice adoptarea în această
formă a actului normativ și susținerile generice privitoare la îngrădirea dreptului la liberă
exprimare, asociere, liberă informație.
Cu p rivire la acest din urmă argument, Curtea a formulat prin deciziile nr. 67/2005, nr.
293/2006, nr. 37/2009 și nr. 228/2012 aprecieri privitoare la netemeinicia susținerilor legate de
limitarea unor drepturi fundamentale, întrucât exercitarea acestor drepturi nu implică
intoleranță națională sau rasială, adică negarea drepturilor și a libertăților altor persoane pe
criterii de apartenență națională. Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul deciziei nr.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

128
67/2005 că „libertatea, ca principiu fundamen tal al statului de drept, este temelia tuturor
principiilor morale și presupune elaborarea unor asemenea norme de drept care să garanteze
tuturor persoanelor să se manifeste potrivit propriilor opțiuni în relațiile cu ceilalți membri ai
colectivității. Toc mai de aceea exercitarea unei propagande naționalist șovine reprezintă, în
esență, o manifestare abuzivă a drepturilor și libertăților de mai sus.
Dimpotrivă, tolerarea unor asemenea fapte ar contraveni tuturor dispozițiilor
constituționale invocate de aut orul excepției referitoare la libertatea conștiinței, libertatea de
exprimare și tratatelor internaționale privind drepturile omului, precum și prevederilor din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind libertatea
de gândire, de conștiință și de religie”.
În esență, Curtea Constituțională a afirmat ceea ce s -a reliefat și în practica Curții
Europene a Drepturilor Omului, inadmisibilitatea invocării protecției dispozițiilor Convenției
europene a drepturilor omului și , implicit a prevederilor constituționale, atunci când se
urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute prin acestea.
Spre deosebire de Curtea Europeană, Curtea Constituțională a consta tat exclusiv
invocarea unor drepturi și libertăți exer citate în mod abuziv, fără a mai analiza respectarea
tuturor criteriilor pe care ingerința statului trebuie să le respecte într -o astfel de situație, mai
ales în aceea ce privește respectarea cerințelor de predictibilitate a normei legale de
incriminare.

8.4. Infracțiunea prevăzută de art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
31/2002, modificată

Este calificată drept infracțiune fapta persoanei de a promova, în public, cultul
persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra um anității sau crime de
război, precum și fapta de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare,
rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a).
Infracțiunea are două modalități diferite de săvârșire.
a) Promovarea, în public, a cultului persoanei vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de
genocid, contra umanității sau crime de război.
a.1) Elementul material. A promova este definit în Dicționarul explicativ al limbii
române1 ca având înțelesul de a susține , a sprijini făcând să se dezvolte, să progreseze, iar prin

1 Dicționar ul explicativ al limbii române, Academia Română, editura Univers Enciclopedic, București, 2016, p.
976.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

129
cultul persoanei1se înțelege un sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de
adorație față de cineva .
Astfel, elementul material al infracțiunii, săvârșită în această primă modalitate,
presupune exprima rea în spațiul public, așa cum este definit de art. 184 Cod penal2, a unor idei,
afirmații etc. sau desfășurarea unor acțiuni care conduc la dezvoltarea unor sentimente
exagerate de admirație, respect și venerație pentru o persoană vinovată de săvârșirea u nor
infracțiuni de genocid, contra umanității sau crime de război.
În această ipoteză legiuitorul a apreciat că, în memoria colectivă, personalitatea celor
care s -au făcut vinovați de săvârșirea unor astfel de infracțiuni extrem de grave este atât de
strâns legată de faptele săvârșite, încât admirația publică față de aceste persoane capătă
semnificația susținerii a înseși faptelor comise, ceea ce este de natură a aduce atingere memoriei
victimelor, a genera sentimente de ură națională, rasială sau reli gioasă și a crea premizele
săvârșirii unor infracțiuni similare.
Sancționarea ca infracțiune a faptei prevăzute de art. 5 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 31/2002 reprezintă, în esență, o restrângere adusă dreptului la liberă exprimare
garantat de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, justificată de necesitatea
protejării drepturilor și libertăților fundamentele ale altor persoane.
Potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului menționată anterior, pentru ca
ingerința să fi e justificată de o necesitate democratică se impune ca, pe de o parte, să se poată
reține cu un suficient grad de certitudine săvârșirea de către persoana al cărei cult este promovat
în public de fapte extrem de grave (care pot fi încadrate potrivit dreptu lui internațional în
categoria crimelor de război, genocid sau împotriva umanității), astfel încât manifestarea
admirativă în privința acestora să conducă la încălcări ale drepturilor și libertăților garantate de
Convenție celorlalte persoane, iar pe de al tă parte ingerința trebuie să fie prevăzută de lege
(într-o manieră predictibilă și accesibilă), să urmărească scopul legitim menționat și să fie
proporțională.
Revenind la conținutul constitutiv al infracțiunii analizate, art. 2 lit. c) din Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 31/2002, așa cum a fost modificată, definește persoana vinovată

1 Idem , p. 281
2 Fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă:
a) într -un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă
nicio persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane;
c) într -un loc neaccesibil public ului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s -a
produs față de două sau mai multe persoane;
d) într -o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au
caracter de familie , datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

130
de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității și de crime de război ca fiind
persoana condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română sau străină sau prin
orice hotărâre recunoscută în România potrivit legii, pentru una sau mai multe infracțiuni de
genocid, contra umanității și de crime de război, precum și persoana din conducerea unei
organizații al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanțe penale
internaționale.
Hotărârea de condamnare . Cu intenția de a oferi un criteriu obiectiv și predictibil
pentru determinarea persoanelor care s -au făcut vinovate de săvârșirea unor astfel de fapte,
legiuitorul s -a raportat la existența unei hotărâri definitive de condamnare pronunțată fie de
către o instanță română, fie de o altă instanță străină, fie de un tribunal penal internațional,
respectiv la existenta unei hotărâri a unei instanțe penale internaționale care să costate
caracterul criminal al organizației conduse de persoana respectivă.
Trebuie observat că în acest fel textul de lege nu acoperă situația persoanelor a căror
responsabilitate în săvârșirea unor astfel de fapte se poate stabili cu certitudine din punct de
vedere istoric, dar care nu au mai fost supuse unui proces penal intern sau internațional (fie
pentru că în momentul istoric respectiv s -a procedat la eliminarea lor fizică, fie pentru că nu a
existat o voință politică internă sau internațională pentru urmări rea lor, fie pentru că au decedat
înainte de pronunțarea unei sentințe).
Hotărârea penală definitivă, atât timp cât nu a fost desființată, produce efecte juridice
și are o opozabilitate erga omens , indiferent de regimul juridic democratic sau nedemocratic
sub care a fost pronunțată.
Efectele juridice ale unei hotărâri penale de condamnare se produc însă în privința
persoanei condamnatului, fie că este vorba de limitări ale drepturilor personale nepatrimoniale
(restrângeri ale libertății și, în unele cazuri, chiar suprimarea vieții), fie ale unor drepturi
patrimoniale.
Opozabilitatea hotărârii penale față de terți semnifică faptul că aceștia din urmă se pot
prevala și, în egală măsură, sunt datori să respecte efectele produse de hotărârea de condamnare
în per soana condamnatului.
De exemplu, un terț se poate folosi într -o acțiune în revendicare de hotărârea de
condamnare, opozabilă erga omens , prin care a fost aplicată și sancțiunea confiscării averii
pentru a dovedi pierderea de către condamnat a dreptului de proprietate asupra unor bunuri în
favoarea statului. În egală măsură, conducătorul unei instituții are obligația de a nu angaja o
persoană căruia i s -a interzis prin sentința de condamnare dreptul de a exercita profesia
respectivă. În ambele situații, efec tul juridic al hotărârii de condamnare invocate se produce

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

131
asupra persoanei condamnatului fie că este vorba de afectarea dreptului de proprietate, fie de
restrângerea dreptului la muncă.
Prin sentința de condamnare, chiar și pentru săvârșirea unor infracți uni atât de grave,
nu s-a aplicat o sancțiune de tipul „damnatio memoriae” care să nască, în virtutea principiului
opozabilității erga omnes a hotărârii, o obligație a terților de a șterge orice urmă a existenței
publice a condamnatului.
În cazul infracțiu nii analizate nu se pune problema efectelor juridice ale hotărârii de
condamnare, întrucât, prin raportare la restrângerea drepturilor de exprimare ale terților, o astfel
de hotărâre are doar rolul de a oferi un grad suficient de mare de certitudine în pri vința săvârșirii
unor fapte grave de către o anumită persoană, de natură a justifica ingerința statului în scopul
protejării drepturilor și libertăților altor persoane care ar fi afectate prin elogierea acesteia.
Din această perspectivă, nefiind în discuți e efectele juridice ale hotărârii de condamnare
sau respectarea autorității de lucru judecat, ci aptitudinea hotărârii de a atesta un adevăr obiectiv
(și nu numai juridic) cu privire la existența faptei și responsabilitatea persoanei, contextul
politic în care a fost pronunțată hotărârea și derularea procesului în lipsa unor minime
mecanisme democratice nu pot fi lipsite de semnificație.
În practica C.E.D.O., ceea ce este determinant în aprecierea incidenței art. 17 din
Convenție și a justificării ingerințe i statului în exercițiul dreptului la exprimare este tocmai
gradul mare de certitudine al faptelor (de natura crimelor de război) conferit fie de părerea
unanimă a istoricilor, fie de existența unei hotărâri pronunțate de către un tribunal penal care
se bu cură de credibilitate, așa cum este Tribunalul de la Nürnberg, la care se adaugă consecința
directă rezultată din acțiunea de negare a acestor fapte, aceea de încălcare a drepturilor și
libertăților celorlalți.
Negarea cu bună credință a săvârșirii de cătr e o persoană a crimelor de război sau
împotriva umanității pentru care a fost condamnată de o justiție care funcționa în afara regulilor
democratice și era subordonată unor interese politice, dacă este argumentată faptic și nu vine
în contradicție flagrant ă cu realitățile istorice necontestate, nu este de natură a justifica ingerința
statului prin limitarea libertății de exprimare și, implicit, aplicarea unei sancțiuni penale. O
astfel de faptă care nu urmărește și nu are drept efect incitarea la ură națion ală, rasială sau
religioasă, la discriminare sau la săvârșirea unor infracțiunii de genocid, contra umanității și de
crime de război nu ar trebui considerată a întruni elementele constitutive ale infracțiunii
analizate.
În acest sens, s -a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lehideux
and Isorni v. Franța, prin hotărârea din 23.09.1998 Curtea apreciind că fapta reclamanților de

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

132
a glorifica faptele generalului Petain în scopul reabilitării sale (pentru o condamnare pronunțată
pentru colaboraționism cu Germania nazistă), în lipsa unor termeni de discriminare rasială sau
a altor declarații care să urmărească abolirea sau restrângerea drepturilor și libertăților garantate
de Convenție, nu poate fi apreciată ca o activitate care să intre sub incidența art. 17 din
Convenție sau care să justifice ingerința statului în libertatea de exprimare.
Predictibilitatea normei penale. Denumirile și conținuturile constitutive ale
infracțiunilor de genocid, contra umanității și de crime de război (preluate din Statutul Curții
Penale Internaționale și din Codul penal român în vigoare) nu coincid cu denumirile și
conținuturile constitutive ale infracțiunilor prin care au fost incriminate acest gen de fapte de –
a lungul timpului în dreptul penal intern și în baza cărora au fost pronunțate hotărârile de
condamnare.
În dreptul intern în Decretul -lege nr. 50/1945 nu exista o denumire propriu -zisă a
infracțiunii, fiind definiți „criminali i de război” și „profitorii de război”. Infracțiunea care a
purtat ult erior denumirea de „dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război” (Legea nr.
312/1945) incrimina atât fapte care corespundeau celor avute în vedere de legislația
internațională, cât și fapte care nu reprezentau prin ele însele crime de război, genoci d sau
împotriva umanității în accepțiunea de astăzi a infracțiunilor, situație care s -a menținut și după
intrarea în vigoare a Legii nr. 291/1947.
În această din urmă lege, crimele de război și crimele contra păcii au fost reglementate
inițial sub o singur ă denumire, în condițiile în care persoanele care au fost condamnate pentru
infracțiuni contra păcii nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002,
o defalcare a acestora fiind făcută odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 20 7/1948. În
Codul penal infracțiunile au fost introduse prin Decretul nr. 212/1960 tot sub un titlul comun
de infracțiuni contra păcii și omenirii, care se păstrează și în Codul penal de la 1968.
Dincolo de cerința ca ingerința statului în exercițiul dreptu lui de exprimare să fie
prevăzută de lege, conform art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului, orice
normă penală care incriminează o anumită faptă trebuie să respecte cerințele de predictibilitate
și accesibilitate impuse de principiul legalității incriminării prevăzut de art. 7 din aceeași
Convenție.
Confruntată cu analiza unei probleme similare, Curtea Constituțională a apreciat în
cuprinsul deciziei nr. 553/2015 că utilizarea noțiunii de trafic de stupefiante pentru a determina
una d intre infracțiunile a căror săvârșire poate constitui temei al arestării preventive în baza art.
223 alin. (3) Cod procedură penală, infracțiune care nu este definită ca atare și sub aceeași
denumire de lege și al cărei conținut nu poate fi stabilit decât prin coroborarea mai multor

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

133
norme legale, nu respectă cerințele de predictibilitate ale normei penale și încalcă din această
perspectivă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituție.
Dacă ar fi să analizăm dispozițiile art. 5 raportat la art. 2 lit. c din Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 31/2002 cu rigoarea manifestată de Curtea Constituțională în decizia sus
menționată, lipsa unei iden tități între denumirea și conținutul legal al infracțiunii pentru care s –
a pronunțat condamnarea și denumirea și conținutul infracțiunii la care face trimitere art. 2 lit.
c din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002 poate ridica probleme serioase d e
legalitate a incriminării, constituționalitatea textului de lege și respectarea art. 7 din Convenție.
Lipsa unei codificări a infracțiunilor de război și împotriva umanității la sfârșitul celui
de Al Doilea Război Mondial și evoluția procesului legislati v intern și internațional începând
cu anul 1945, precum și luarea în considerare a hotărârilor pronunțate în alte sisteme de drept
fac dificilă obținerea unei identități între denumirea marginală a infracțiunilor din hotărârea de
condamnare și a celor din textul art. 5 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002.
Aplicând raționamentul Cur ții Europene din cauza Kononov v. Lituania (conform
căruia conținutul constitutiv al infracțiunilor, așa cum au fost definite de legislația internă după
război, treb uia să aibă drept corelativ cel puțin existența unor convenții și cutume internaționale
în baza cărora cei ce au săvârșit faptele să poată în mod rezonabil să prevadă caracterul lor
penal), pentru a constitui elementul material al infracțiunii săvârșite în modalitatea prevăzută
de prima teză a art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002, cu respectarea
principiului legalității incriminării prevăzut de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor
omului, condamnarea persoanei a cărui cult este i ncriminat trebuie să îndeplinească
următoarele două condiții:
1. dincolo de denumirea pe care a purtat -o infracțiunea în legislația internă aplicabilă
la momentul condamnării , conținutul legal al acesteia trebuie să corespundă în linii generale
conținutului legal al unei infracțiuni de război, genocid sau contra umanității, așa cum se
regăsesc în statutele tribunalelor penale internaționale sau în Codul penal actual.
Nu pot fi apreciate a îndeplini această cerință faptele care, deși incriminate s ub titulatura
de crime de război, nu reprezintă o astfel de infracțiune în accepțiunea dreptului penal
internațional sau a Codului penal actual, cum sunt, de exemplu, fapta de a hotărî declararea sau
continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socia liste Sovietice și Națiunilor Unite (art.
2 lit. a din Legea nr. 312/1945 ) sau fapta generică de a se pune în slujba hitlerismului și
fascismului și de a contribui prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la
aservirea vieții economice a țării în detrimentul poporului român ( art. 2 lit. o din Legea nr.
312/1945) și nici cele care ar fi putut fi considerate crime contra păcii, conform Statutul

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

134
Tribunalului Internațional de la Nürnberg și care nu au fost avute în vedere de art. 2 lit. c d in
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002.
2. fapta în materialitatea ei, cel puțin așa cum a fost reținută prin hotărârea de
condamnare, să fie de natură a întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni de război,
genocid sau contra umanități i, așa cum se regăsesc în statutele tribunalelor penale
internaționale ori în Codul penal actual.
Cu privire la această din urmă condiție trebuie avute în vedere contextul politic în care
au fost incriminate aceste fapte în legislația internă după 1945, ca re a condus la o maniera
foarte largă și vagă de reglementare a unor infracțiuni ale căror conținuturi constitutive aveau
o puternică amprentă politică, precum și pronunțarea de condamnări în baza unor texte de lege
care incriminau o infracțiune al cărei e lement constitutiv nu era întrunit de fapta reținută în
sarcina condamnatului.
Pentru exemplificare , se poate menționa decizia penală nr. 5696/19481 a fostei Curți de
Apel București prin care inculpatul a fost condamnat pentru infracțiunea de crimă contra păcii
și umanității, reținându -se în sarcina sa fapta de a semna în anul 1943, în cal itate de medic
legist, procesul -verbal întocmit de comisia internațională constituită la inițiativa Germaniei
pentru investigarea morții a 12.000 de ofițeri polonezi, prizonieri de război în timpul celui de
Al Doilea Război Mondial, ale căror cadavre au fost descoperite în localitatea Katyn din Rusia
după ocuparea parțială a teritoriului U.R.S.S. de către trupele germane.
Prin procesul -verbal respectiv se concluziona că decesul militarilor polonezi a
intervenit în perioada martie – aprilie 1940, dată la care teritoriul URSS nu fusese încă ocupat
de trupele germane, ceea ce corespunde, de altfel, adevărului istoric (în jur de 22 .000 de ofițeri
și soldați polonezi luați p rizonieri de război de sovietici în anul 1939, în urma invadării
Poloniei, au fost uciși în 1940 din ordinul lui Stalin și îngropați în trei gropi comune din Rusia
din care una, de la Katyn, a fost descoperită de către autoritățile germane după invadarea
U.R.S.S.).
Ulterior, după înfrângerea Germaniei, o nouă comisie formată din specialiști ruși a
infirmat cele constatate anterior, susținând că militarii polonezi au fost împușcați de trupele
germane, iar cercetarea din 1943 a fost o înscenare a Gestapoului. În consecință, în sarcina
inculpatului, medic legist român care a atestat un adevăr științific, a fost reținută săvârșirea
infracțiunii de „a se pune în slujba hitlerismului și fascismului și de a contribui prin fapte proprii
la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării „care inițial a

1 Sentința a fost desființată prin decizia penală nr. 900/1992 a Curții Supreme de Justiție care, admițând recursul
extraordinar, a casat hotărârea de condamnare și a dispus achitarea inculpatu lui.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

135
constituit fapta de „crimă contra păcii și umanității „prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr.
291/1947, redefinită drept crimă contra păcii prin Decretul nr. 207/1948 de modificare a Leg ii
nr. 291/1947, întrucât a semnat cu bună știință un act cuprinzând concluzii eronate, punându –
se în slujba fascismului și hitlerismului prin defăimarea statului sovietic.
De altfel, numai prin întrunirea acestor două cerințe incriminarea faptei prevăzute de
art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002 conduce la îndeplinirea scopului avut
în vedere de legiuitor în art. 1 a actului normativ, care face ca ingerința statului în exercitarea
dreptului la liberă exprimare să fie necesară într -o soci etate democratică.
Propaganda și manifestările antisemite. O parte dintre condamnările pronunțate în
România după 1945 pentru săvârșirea de crime de război au vizat fapte care nu reprezentau
acte materiale ale unei infracțiuni de război propriu -zise, ci pu blicarea de articole de presă,
cărți, luări de poziție publice, considerate a exprima diverse forme de antisemitism, admirație
și sprijin față de politica promovată de Hitler sau Mussolini ori față de ideologia legionară sau
activitatea organizațiilor legi onare.
De regulă, încadrarea juridică dată acestor fapte era cea de „părăsirea teritoriului
național pentru a se pune în slujba hitlerismului sau fascismului și atacarea tării prin scris, grai
sau în orice alt mod (art. 2 lit. j) din Legea nr. 312/1945) sa u „punerea în slujba hitlerismului
sau fascismului și contribuirea prin fapte proprii la realizarea scopurilor politice sau aservirea
economică a țării în detrimentul persoanelor fizice” ( art. 2 lit. o din Legea nr. 312/1945),
preluate într -o formă apropi ată în conținutul art. 2 lit. c din Legea nr. 291/1947.
Din aceste considerente, Curtea a reținut ca fiind o incitare la genocid numai
îndemnurile explicite adresate populației la postul de radio după 06.04.1994 privind
exterminarea grupului etnic și ucide rea tuturor membrilor, nu și manifestările anterioare datei
respective care erau numai expresia urii de rasă cu privire la care a dispus achitarea inculpaților
(neputând fi încadrată în categoria crimelor de genocid sau contra umanității date în competența
sa). În mod similar, în ceea ce privește articolele de presă, au fost apreciate a întruni elementul
constitutiv al infracțiunii de incitare la genocid numai îndemnurile exprese la exterminarea
grupului etnic considerat inamic care au fost inserate explici t în articolele publicate în primele
luni ale anului 1994, nu și susținerile din perioada anterioară care reprezentau numai
manifestări ale urii de rasă.
Tot în cadrul acestei hotărâri s -a stabilit că, prin el însăși, discursul prin care se
promovează ura de rasă nu este un act de persecuție în sensul crimei împotriva umanității și nu
conduce în mod direct la uciderea sau rănirea membrilor unui grup, fiind necesară intervenția

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

136
unei alte persoane1. În speță, s -a reținut că numai activitatea publicistică care incita în mod
expres la exterminarea unei comunități, în contextul derulării unei campanii masive de
persecuții împotriva populației respective, caracterizată prin acte de extremă violență la
comiterea cărora campania de presă a contribuit efectiv, consti tuie o faptă de persecuție atât de
gravă încât să justifice încadrarea sa în categoria crimelor împotriva umanității.
Practica conturată în dreptul penal internațional a fost aceea de a încadra în categoria
crimelor de genocid sau contra umanității numai a cțiunile de incitare directă, respectiv
îndemnul explicit la comiterea unei fapte de genocid, săvârșit public și cu intenție, și nu orice
discurs public care promovează ura rasială sau prin care se exprimă admirația față de regimuri
care au dus o astfel de politică.
Aceeași abordare o are și legiuitorul român prin modalitatea în care reglementează în
prezent genocidul, inclusiv incitarea la genocid, conform art. 438 din Codul penal.
Exprimările favorabile unor regimuri de tip nazist sau fascist ori manifest ările de ură
rasială, în contextul legal actual bazat pe o perspectiva istorică asupra regimurilor respective,
pot întruni elementul constitutiv al unei alte infracțiuni, de genul celor incriminate chiar de
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002 sau al infracțiunii de incitare la ură sau
discriminare (art. 369 Cod penal). Aceste infracțiuni au însă un grad de pericol social mult mai
redus decât infracțiunile de război, contra umanității sau genocid.
a. 2) Elementul subiectiv . Infracțiunea prevăzută de prima teză a art. 5 din Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 31/2002 poate fi săvârșită cu intenție, în cele două forme ale sale,
directă și indirectă2. Astfel, făptuitorul trebuie să urmărească sau să accepte că exprimările sau
manifestările din spați ul public sunt de natură a dezvolta sentimente de admirație, respect și
venerație cu privire la o persoană condamnată pentru infracțiuni de genocid, crime împotriva
umanității și crime de război .
Cu privire la aceasta trebuie avută în vedere și posibilită țile de informare legate de
existența hotărârii de condamnare care, dacă nu este de notorietate, trebuie să poată fi cel puțin
identificată în urma unor demersuri considerate rezonabile.
La acest moment, accesul la informațiile privind existența hotărârilo r de condamnare
pronunțate în privința multora dintre personalitățile culturale și politice ale perioadei interbelice
și la textul integral al hotărârilor (care să permită o analiză, potrivit criteriilor menționate mai
sus, atât a încadrării juridice pentr u care s -a pronunțat condamnarea, cât și a faptele săvârșite

1 Hotărârea Camerei de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda din 28.11.2007, pp 331 -332
2 Art. 16 alin. 3 Cod penal Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvâ rșirea acelei fapte
b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu -l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

137
în materialitatea lor) poate fi apreciat ca fiind dificil în lipsa unei baze de data complete și
disponibile publicului larg.
b) fapta de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste
sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a).
b1.) Elementul material . Teza a doua a art. 5 din Ordonanța de Urgență nr. 31/2002,
în forma anterioară modificării aduse de Legea nr. 217/2015, incrimina promovarea unor astfel
de idei prin propagandă, termen care a fost eliminat în forma actuală.
Propaganda era definită de alin. (2) a art. 5 ca acțiunea de răspândire în mod sistematic
sau de apologie a unor idei, concepții ori doctrine, cu intenția de a convinge și de a atrage noi
adep ți, ceea ce presupunea un anumit grad de perseverență în ceea ce privește derularea unor
astfel de acțiuni, dar și o intenție directă de săvârșire a faptei.
La rândul ei, promovarea are sensul susținerii unei anumite idei sau teorii, în scopul de
a determi na dezvoltarea și progresul acestora. Expunerea de motive a Legii nr. 217/2015 nu
explică rațiunea pentru care legiuitorul a considerat că se impune eliminarea termenului de
propagandă.
În condițiile în care incriminarea acestei fapte este circumscrisă sco pului definit de art.
1 din Ordonanță, elementul material al infracțiunii, potrivit formei actuale a legii, presupune o
acțiune de prezentare, în public1, a concepțiilor, ideilor sau doctrinelor fasciste, legionare,
rasiste sau xenofobe, expunere de natură a crea premisele dezvoltării și asumării de către public
a unor astfel de concepții, idei și doctrine, fără însă a fi necesar ca aceste acțiuni să fie
desfășurate sistematic.
Pentru a determina care sunt ideile, concepțiile sau doctrinele fasciste, legion are sau
xenofobe norma de incriminare face trimitere la art. 2 lit. a) din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 31/2002, articol care are o altă menire, aceea de a defini organizațiile cu caracter
fascist, legionar, rasist sau xenofob.
Dincolo de această lipsă de rigoare în redactarea textului legal de trimitere, în teza a
doua a literei a) a art. 2 sunt exemplificate ideile, concepțiile și doctrinele care pot fi calificate
drept fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, respectiv ura și violența pe motiv e etnice, rasiale
sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la
xenofobie, recurgerea la violențe pentru schimbarea ordinii constituționale sau a instituțiilor
democratice, naționalismul extremist.
De remar cat că art. 2 lit. a) teza a două definește în mod exemplificativ și nu limitativ
ideile, concepțiile sau doctrinele fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, ceea ce poate ridica

1 În sensul art. 184 din Codul penal

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

138
probleme privitoare la respectarea principiului legalității incriminării și cerințele de
predictibilitate ale normei penale.
Restrângerea dreptului la exprimare într -o astfel de situație este justificată cât timp este
circumscrisă necesității asigurării respectării drepturilor și libertăților recunoscute în egală
măsură tuturor p ersoanelor sau apărării ordinii de drept, care ar fi pusă în pericol prin
răspândirea unor astfel de idei.
Nu orice manifestare critică la adresa unor tipare comportamentele, atitudini sau acțiuni
ale unei etnii, comunități sau grupări religioase se înscri e în categoria ideilor a căror promovare
este incriminată, ci numai acțiunile care sunt de natură a genera sentimente de ură, violență,
discriminare etc.
Afilierea unei persoane, într -un anumit moment istoric, la un partid sau organizație care
au promovat o doctrină considerată fascistă, legionară sau xenofobă nu poate conduce la
concluzia că orice referire la persoana acesteia, la opera sa culturală, științifică etc. reprezintă
o promovare a ideilor fasciste sau legionare.
Atât timp cât o astfel de persoan ă este reprezentativă în conștiința publicului pentru alte
manifestări decât cele legate de afilierea sau simpatizarea doctrinelor fasciste sau legionare, iar
promovarea publică a operei sau personalității acesteia vizează alte aspecte ale activității sale ,
fapta nu poate fi considerată că întrunește elementele materiale al infracțiunii prevăzute de art.
5 teza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002.
Sub acest aspect, fosta Comisie Europeană a D repturilor Omului în hotărârea d e Beker
vs Be lgia a apreciat că interzicerea pe viață a dreptului reclamantului de a publica, pedeapsă
accesorie aplicată ca urmare a condamnării pentru colaboraționism cu autoritățile germane
(faptă săvârșită din poziția de redactor șef al unui cotidian) nu este justi ficată de o necesitate
democratică și împrejurarea că, la un anumit moment determinat, a manifestat convingeri
totalitare și a acționat în acest sens nu poate determina incidența art. 17 din Convenție decât în
condițiile în care el ar încerca să abuzeze de libertatea de exprimare pe care o revendică în
sensul exprimării unei apologii a fascismului sau a altor teorii asemănătoare, ceea ce în cazul
în speță nu s -a invocat sau dovedit1.
Dacă instanța europeană a apreciat că nu este justificată restrângerea dr eptului de
exprimare a persoanei condamnate pentru manifestările sale totalitare și fasciste de la un anumit
moment istoric, cu atât mai puțin ar fi justificată ingerința statului în libertatea de exprimare a
unor terți care publică sau comentează opera ul terioară a unei astfel de persoane.

1 Corneliu Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului , ed. All Back, București, 2005, p. 949.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

139
Dacă însă o astfel de personalitate, care se bucură de o apreciere publică datorată
activității sale culturale sau de altă natură, este promovată în discursul public tocmai pentru a
legitima și promova ideile, concepțiil e sau doctrinele fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe
la care a aderat la un anumit moment, fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii.
b.2 Elementul subiectiv. În forma anterioară a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
31/2002, infracțiunea prevăzută de art. 5 se putea săvârși numai cu intenție directă ca urmare a
definiției dată propagandei de alin. (2) a articolului, care presupunea intenția făptuitorului de a
convinge sau atrage noi adepți. Eliminarea din textul de lege a prop agandei ca mijloc de
săvârșire a faptei conduce în prezent la posibilitatea săvârșirii faptei atât cu intenție directă, cât
și indirectă.
Concluzii: Fapta incriminată de art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
31/2002 va trebui analizată prin rapo rtare la cerințele art. 17 și art. 10 alin. (2) din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, urmărindu -se îndeplinirea tuturor condițiilor pe care le
implică justificarea unei ingerințe a statului în libertatea de exprimare a unei persoane.
Din acest punc t de vedere, precum și din perspectiva respectării principiului legalității
incriminării, predictibilitatea normei penale în discuție poate fi pusă sub semnul întrebării în
condițiile în care este necesară o analiză juridică complexă pentru a determina sit uația premisă
potrivit căreia condamnarea unei persoane pentru care se manifestă un sentiment de admirație
s-a dispus pentru o infracțiune de genocid, împotriva umanității sau de război, analiză care
presupune atât cunoașterea unor texte de lege ieșite de mult din vigoare, cât și coroborarea
acestora cu norme ale dreptului penal internațional și practica instanțelor penale internaționale.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

140
Concluzii
Istoria a consemnat și continuă să consemneze numeroase acțiuni de exterminare fizică,
biologică sau cultur ală, întreprinse împotriva unor colectivități umane, sub diferite motivații,
pe întreaga hartă a lumii.
În perspectiva istorică, primele vi ctime ale genocidului sunt indi enii celor două Americi
și ai Africii. Sub seducătorul paravan al introducerii progresului și dezvoltării economice,
construirea de șosele, piste de aerodrom, instalare de sonde și de conducte petroliere, sunt uciși
sau alungați sute de mii de băștinași, p entru a -i deposeda de terenurile deținute.
Început ul secolului XX este pătat de sâ ngele armenilor vărsat în cursul, probabil, celor
mai oribile crime în masă din istoria omenirii de pâ nă atunci, între anii 1915 -1918 cad victime
un milion de membri ai populației armene. Victimele sunt ucise în cadrul unor operațiuni ale
forțelor militare turce întreprinse asupra așezărilor locuite de armeni.
În 1932 -1933, peste 6 milioane de ucraineni a u murit ca urmare a „foametei artificiale”
impuse de guvernul sovietic, iar în timpul celui de -al doilea război mondial au fost deportate
în Siberia peste un milion de persoane, de naționalități diferite, dintre care peste o jumătate au
pierit.
Evaluarea finală a acțiunilor de exterminare în masă din considerente naționale, etnice,
religioase sau de rasă, practicate de nazismul german, a oferit un tablou zguduitor. În perioada
celui de -al doilea război mondial , prin acte de genocid naziștii au exterminat p este 12 milioane
de evrei, ruși, polonezi, țigani, cehi, slovaci.
Încercarea de a defini clar și concis genocidul se izbește de conținutul deosebit de
complex și variat al acestuia, conținut în care sunt incriminate anumite fapte prin săvâ rșirea
cărora se urmărește distrugerea totală sau parțială a unei colectivități ori grup național, etnic,
rasial sau religios.
Genocidul se distinge de celelalte crime prin motivația care se află în spatele lui. Spre
sfârșitul celui de-al doilea război mondial, câ nd groa za exterminării și a lagărelor de
concentrare a devenit cunoscută de către toată lumea, Winston Churchill a afirmat că lumea
trebuie să se confrunte cu o „crimă care nu are nume”. Istoria nu a fost de mare ajutor în găsirea
unui cuvâ nt care să se potriveas că cu natura crimei în care se angajase Germania nazistă.
Istoria cunoaște multe alte cazuri de genocid. Cu titlu de exemplu, putem aduce cazul
R.P. Chineze, unde în anii 1950 -1951 au fost masacrați aproximativ 3 milioane de țărani bogați
și latifundiari, iar în perioada revoluției culturale din această țară din anii 1966 -1975 au devenit
victime aproximativ 850 mii de persoane. În anii 1965 -1966, în Indonezia au devenit victime

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

141
1 milion de comuniști și chinezi, pâ nă la 3 milioane de victime în Cambodgia în perioada 1975 –
1979. Cele mai tragice evenimente recente sunt cunoscute în Iugoslavia și Rwanda.
Desigur, lista omuciderilor colective și a motivațiilor acestora este extrem de întinsă și
greu determinabilă, dar datele sumare aduse ilustrează faptul că re primarea în masă a fost și
continuă să răm ână un fenomen la scară internațională, cu grave și irecuperabile daune de ordin
social, politic, economic, cultural, juridic și că tocmai aceste consecințe obligă la o reacție
colectivă a statelor pentru prevenire a și combaterea acestui flagel.
Noțiunea de genocid a fost propusă pentru prima oară de Raphael Lemkin, consilierul
de origine poloneză al Ministerului de Război din Statele Unite, în 1933, care a văzut că lumea
se confruntă cu un fenomen fără precedent ș i că „noi concepții necesită o nouă terminologie”
și care a înaintat către Conferința internațională pentru unificarea dreptului penal o propunere
prin care solicită ca distrugerea colectivelor rasiale, religioase, etnice etc. să fie considerată
crimă. În cartea sa „Europa ocupată”, publicată în 1 944, el a lansat cuvâ ntul „genocid” în
contradicție cu regulile acceptate etimologic din grecescul „gonos” care înseamnă rasă sau trib
și sufixul latin „cide” –a ucide. După Lemkin, genocidul semnifică distrugerea națiunii sau a
unui grup etnic și implică ex istența unui plan coordonat, avâ nd drept țintă exterminarea totală,
efectuată împotriva unor indivizi aleși drept victime, pur, simplu și exclusiv deoarece ei sunt
membrii grupului țintă.
După părerea lui Raphae l Lemkin, expresia „crimă în masă”, care a fost folosită până
la acea dată pentru a descrie ce s -a întâ mplat, a fost o descriere neadecvată a fenomenului
complet nou la care au fost supuse teritoriile ocupate de naziști. Era inadecvată pentru că nu
preciza motivul crimei care se subînțelegea din consi derații rasiale, naționale sau religioase și
nu avea de -a face cu desfășurarea războiului. Totodată, se arată că genocidul poate să nu
consiste numai în distrugerea imediată a unui grup, ci și într -un plan de a nihilare,
susținâ ndu-se ideea că pedepsirea acestor fapte trebuie să constituie o problemă de interes
internațional.
Noțiunea „crimă de război” a apărut pentru prima dată în 1907 în Convenția de la Haga,
dar crima de genocid cerea o altă definiție , pentru că era nu numai o crimă împotriva regulilor
unui război, dar și o crimă împotriva umanității, afectînd nu numai individul sau națiunea în
cauză, dar și umanitatea ca întreg. Raphael Lemkin a fost prima persoană care a înaintat teoria
că genocidul nu este doar o crimă de război și că imoralitatea unei asemenea crime precum
genocidul nu trebuie confundată cu amoralitatea războiului.
Primul document oficial în care se incriminează genocidul este Statutul Tribunalului
Militar de la Nürnberg, care înc adrează în categoria crimelor contra umanității persecuțiile pe

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

142
motive politice, rasiale sau religioase, fapte de natura genocidului, fără a se menționa în mod
expres că acestea ar constitui crime de genocid. În cadrul ședințelor Tribunalului Militar de la
Nürnberg s -a susținut că inculpații au recurs la acte de genocid, deliberat și sistematic, cu
scopul de a distruge anumite rase sau grupuri naționale rasiale sau religioase, referindu -se în
mod concret la exterminarea poporului evreu și a țiganilor, dar ș i la alte forme aplicate în
Iugoslavia, populației din Țările de Jos și Norvegia, precum și locuitorilor negermani din
Alsacia și Lorena. Tribunalul de la Nürnberg a condamnat pe inculpați numai pentru crimele
contra păcii și crimele de război. Crima de ge nocid figura în cadrul hot ărârii date de tribunal,
inclusă fiind în conținutul primelor două categorii de crime. Concepția Tribunalului Militar de
la Nürnberg lega, astfel, genocidul numai de starea de război, actele de genocid săvîrșite în
timp de pace ne având o bază juridică clară pentru a fi sancționate.
Exterminarea milioanelor de evrei și a altor membri ai unor grupuri naționale, etnice și
religioase în timpul Holocaustului nazist a determinat adoptarea Convenției pentru prevenirea
și reprimarea genoc idului, care scoate această crimă în afara legii. Inițiativa elaborării acestui
act a fost determinată de conștientizarea pericolului pe care îl reprezintă genocidul și impactul
acestuia asupra valorilor comunității internaționale. Textul Convenției a fost adoptat la cea
de-a treia sesiune de la înființarea ONU, de Adunarea Generală, la 9 decembrie 1948.
Potrivit convenției, părțile contractante confirmă că genocidul, fie că este comis în timp
de pace sau în timp de război, este o crimă de drept interna țional, pe care ele se angajează să o
prevină și să o pedepsească. Conform art. 2 al Convenției, genocidul se referă la oricare dintre
actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup național,
etnic, rasial sau reli gios, cum ar fi:
– omor ârea membrilor unui grup;
– atingerea gravă a integrității fizice sau mintale a membrilor unui grup;
– supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea
fizică totală sau parțială;
– măsuri c are vi zează scăderea natalității în sâ nul grupului;
– transferarea forțată a copiilor dintr -un grup într -altul.
Convenția incri minează nu numai genocidul, ca fiind crimă internațională, ci și
următoarele acte:
– înțelegerea în vederea comiterii genocidu lui;
– incitarea directă și publică la comiterea genocidului;
– tentativa de genocid;
– complicitatea la genocid.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

143
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea se realizează numai cu intenție directă și
vizează ca scop distrugerea unui grup și nu doar a unuia sau a mai multor indivizi care sunt
accidental membri ai grupului. Acțiunea împotriva membrilor individuali ai grupului este
mijlocul folosit pentru a realiza obiectivul infracțional împotriva grupului în sine, care este o
entitate distinctă.
Inten ția de a distruge grupul trebuie să vizeze distrugerea totală sau parțială a acestuia,
infracțiunea realizâ ndu-se și în situația distrugerii, cel puțin, a unei părți din grup. Nu este
necesară obținerea rezultatelor – distrugerea unui grup, ci este suficie nt să se fi comis oricare
dintre actele incriminate în Convenție, cu intenția de distrugere totală sau parțială.
Printre prevederile Convenției este necesar de menționat și respingerea doct rinei
„actului de stat”, întrucâ t prin articolul 4 se prevede că p ersoanele care au comis acte de genocid
vor fi pedepsite indiferent că sunt conducători, funcționari sau particulari. De asemenea,
Convenția oblig ă statele – părți contractante de a lua măsuri legislative necesare pentru a
asigura aplicarea prevederilor co nvenționale pe teritoriul lor și să prevadă în legislația lor
sancțiuni penale eficace și să pedepsească pe cei vinovați de această crimă.
Persoanele acuzate de genocid vor fi trimise în fața tribunalelor competente ale statului
pe teritoriul căruia a fost comis actul sau în fața Curții Internaționale de Justiție, care va fi
competentă numai față de statele care au recunoscut competența sa. Prin urmare, s -a statuat o
jurisdicție dublă, una națională și alta internațională, prevăzâ ndu-se printr -o Rezoluție separată
a Adunării Generale a ONU din 1948, necesitatea creării unui organ jurisdicțional internațional.
Actele de genocid nu vor fi considerate crime politice, părțile contractante
angajâ ndu-se în acest caz să acorde extr ădarea conform legislației lor și tratatelor în vigoare.
Genocidul este o crimă pe o scară diferită de celelalte crime împotriva umanității și
implică intenția de a extermina complet sau parțial grupul ales. Genocidul este, astfel, cea mai
gravă dintre cr imele împotriva umanității. La fel ca și în cazul omuciderii , este implicit dreptul
omului de a exista, așa că în cazul genocidului ca și crimă principiul că orice grup național,
regional sau religios are un drept natural la existență, este evident. Încerc ări de a elimina astfel
de grupuri violează acest drept la existență și la dezvoltare în cadrul comunității internaționale.
Genocidul este o conspirație avâ nd drept țintă distrugerea totală a unui grup și, astfel,
necesită un plan de acțiune bine pus la p unct. Investigatorii și inițiatorii unui genocid sunt
teror iști cu sânge rece, în primul râ nd, și de -abia în al doilea rî nd, sunt barbari. Specificul
genocidului nu este reprezentat de numărul de crime, nici de sălbăticia sau infamia care rezultă
din el, c i din însăși esența sa – intenția de distrugere a grupului.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

144
O abordare similară celei utilizate de Convenția din 1948, se conține în prevederile art.
6 al Statutului de la Roma al Curții Internaționale Penale. Analiza defin iției genocidului
evidențiază c âteva elemente semnificative pentru fizionomia juridică a acestei crime
internaționale.
Elemente le crimelor adoptate în cadrul primei sesiuni a Adunării statelor -părți la
Statutul CIP, care a avut lor la New -York între 3 -10 septembrie 2002, pentru fiecare act de
genocid dintre cele enumerate la art. 6 din Statut conțin anumite elemente comune. Victime
pot fi o singură sau mai multe persoane, cu condiția că a victima să aparțină unui grup național,
etnic, rasial sau religios, iar făptuitorul să intenționeze să distrugă în întregime sau în parte
acest grup național, etnic, rasial sau religios. Comportamentul incriminat se concretizează în
acțiuni sau omisiuni ce constau în: uciderea sau vătămarea gravă a membrilor unui grup vizat,
supunerea unui grup vizat uno r condiții de existență care să antreneze distrugerea fizică totală
sau parțială a acestuia, luarea de măsuri care împiedică nașterile în interiorul grupului sau
transf erarea forțată de copii aparținâ nd grupului.
Din faptele enumerate la art. 6 din Statut ul de la Roma ca acte de genocid rezultă că
acestea pot consta atât din acțiuni, cî t și din omisiuni (ca de exemplu, supunerea unui grup unor
condiții de existență care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parțială se poate realiza
și prin omisiun ea de a lua măsuri în vederea asigurării de hrană sau servicii medicale grupului,
tocmai cu intenția de a -1 distruge).
Pentru a fi calificate drept genocid, faptele enumerate ca elemente material e ale acestei
crime trebuie săvâ rșite, conform art. 6 din St atutul de la Roma și Elementelor Crimelor, cu
intenția directă și în scopul de a distruge în întregime sau în parte un grup de o anumită natură.
Astfel, definiția finală, așa cum arată astăzi, se bazează pe patru factori constituenți:
– un act criminal;
– cu intenția de a distruge;
– un grup etnic național sau religios;
– drept țintă.
Drept urmare, cuvâ ntul genocid a fost deseori folosit pentru a face comparații cu
ultimele masacre din întreaga lu me pentru a atrage atenția evocâ nd imagini ale lagărel or de
concentrare și ale victimelor lor. Prin urmare, genocidul a devenit ultimul stigmat verbal,
termen folosit pentru a descrie orice acțiune în totalitate criminală, fascistă , efectuată de un
dușman, precum și un strigăt de disperare al grupurilor minor itare care caută să -și afirme
identitatea și să -și legitimeze existența. Pentru a șoca oamenii și a le atrage atenția asupra
situațiilor contemporane de violență sau injustiție, făcâ nd comparație cu crima pe cea mai mare

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

145
scară cunoscută în acest secol – Holocaustul – genocidul a fost folosit ca sinonim pentru
masacru, opresiune sau represiune.

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

146
Bibliografie
1. *** – Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale, Roma, 17.07.1998.
2. *** – Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genoci d, New-York,
09.12.1948
3. A.R.D.U. – Dreptul internațional umanitar al conflictelor armate, Documente,
București, 1993.
4. Barbu, Ionuț Andrei – Persoana fizică în dreptul internațional penal, Editura CH Beck,
București, 2013
5. Besançon, Alain – Nenorocirea secolului, Editura Humanitas, București, 2002
6. Bolintineanu, Alexandru, Năstase, Adrian – Drept Internațional contemporan,
București, 2000
7. Căplescu, Romulus – O cutie a Pandorei, Curtea Penală Internațională, Adevărul
2532/1998
8. Ciobanu, Viorel – Tratat de Procedură Civilă, vol. I, vol. II, București, 1997
9. Coțofană, Alexandra – Genocidul din Armenia, Editura Lumen, Iași, 2010
10. Combacau, Jean, Sur, Serge – Droit international public, Editura LGDJ, Paris
11. Constantin, Valentin – Drept internațional p ublic , Editura Universității de Vest,
Timișoara, 2004
12. Crețu, Vasile – Drept internațional penal, Ed. Societății Tempus, București, 1996
13. Diaconescu, Gheorghe – Genocidul, Editura Militară, București, 1991
14. Diaconu, Ion – Tratat de drept internațional public , vol. III, Editura Lumina Lex,
București, 2005
15. Diaconu, Dumitru – Curtea Penală Internațională – Istorie și realitate, București, 1999
16. Gauriel, Dominique – Histoire du droit international, Ed. Presses Universitaires de
Rennes, 2014
17. Chilea, Dragoș – Drept internațional public , Editura Hamangiu, București, 2007
18. Duculescu, Victor – Cuvânt înainte în lucrarea Curtea Penală Internațională – Istorie
și Realitate, București, 1999
19. Frulli, M. – Are crimes against humanity more serious than war crimes?, European Journal of
International Law, Vol.12., 2001
20. Geamănu, Grigore – Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale,
București, 1977
21. Gotz, Aly – Soluția finală, Editura Hasefer, București, 2001

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

147
22. Lascu, L. -A. – Modalități de participare la comi terea crimelor date în competența
instanțelor penale internaționale, Ed. Hamangiu, București, 2013
23. Lombois, C. – Droit pénal international, Ed. Dalloz, Paris, 1971
24. Miga -Beșteliu Raluca – Drept internațional public , vol. I, Ed. All Beck, București, 2005
25. Miga -Beșteliu Raluca – Drept internațional public , vol. II, Ed. C.H. Beck, București,
2008
26. Miga -Beșteliu, Raluca – Drept internațional public. Introducere în dreptul
internațional public, ediția a IlI -a, Ed. All Beck, București, 2003
27. Mirache, Constantin – Drept Penal – partea generală, Ed. Șansa, 1997
28. Moca, Gheorghe, Duțu, Mircea – Dreptul internațional public , vol. I, Ed. Universul
Juridic, București, 2008
29. Năstase, Adrian – Organizarea internațională, Târgoviște, 2001
30. Niciu, M.I. – Drept internațional public, Ed. Servo Sat, Arad, 1997
31. Onica -Jarka, Beatrice – Jurisdicția internațională penală, Ed. CH Beck, București,
2006
32. Paraschiv , Daniel -Ștefan, Paraschiv, Ramona -Gabriela, Paraschiv, Gavril – Drept
internațional public, Ed. Pro U niversitaria, București, 2014
33. Paraschiv Daniel -Ștefan – Sistemul sancțiunilor în dreptul internațional public, Ed. CH
Beck, București, 2012
34. Paraschiv, Daniel -Ștefan, Paraschiv, Gavril, Paraschiv, Ramona -Gabriela – Evoluția
pedepselor în dreptul intern și internațional penal. Reflecții critice privind noul Cod
penal , Ed. Pro Universitaria, București, 2014
35. Pivniceru, M.M. – Răspunderea penală în dreptul international, Ed. Polirom, Iași, 1999
36. Poenaru Iulian – Vespasia n V. Pella. O viață dedicată ideii de justiție internațională,
București, 1992
37. Ponta Victor – Scurt istoric al justiției penale internaționale, Monitorul Oficial,
București, 2001
38. Popescu, Dumitra – Drept internațional public, Ed. Universității Titu Maiore scu,
București, 2005
39. Radu, Florin Răzvan – Drept european și internațional penal, Ed. CH Beck, București,
2013
40. Scăunaș, S. – Răspunderea internatională pentru violarea dreptului umanitar, Ed. ALL
Beck, București, 2002
41. Schabas W. – Genocide in international law, Cambridge University Press, 2000

Simon Andrei -Răzvan Conținutul și procedura de sancționare a crimei de genocid

148
42. Selian Sergiu, Istoria unui genocid ignorat, Ed. SILEX, București, 1994
43. Tănăsescu, Tudor – Drept Internațional Public, Ed. Sitech, Craiova, 2015
44. Ternon, Yves – Statutul Criminal. Genociduril e secolului XX, Ed. Institutul European,
Iași, 2002
45. Volonciu, Nicolae – Tratat de Drept Procesual Penal, Ed. Paideia, București, 1996